Miturile Mass Media. Mass Media Ca Mit

Programul de studii: JURNALISM

LUCRARE DE LICENȚA

ABSOLVENT,

Iulia Oana SOMEȘAN

COORDONATOR,

Lect.univ. dr. Andrei Alexandru ACHIM

2016

Programul de studii: JURNALISM

Miturile mass-media. Mass-media ca mit

ABSOLVENT,

Iulia Oana SOMEȘAN

COORDONATOR,

Lect.univ. dr. Andrei Alexandru ACHIM

2016

CUPRINS

ARGUMENT

Prin intermediul lucrării de față, Miturile mass-media. Mass-media ca mit, am încercat să explic cu ajutorul lucrărilor de specialitate studiate, efectele pe care le are mass-media și implicit televiziunea asupra noastră, a opinie noastre și a comportamentului nostru în societate și nu numai.

Am ales această temă deoarece mi se pare a fi una de actualitate dar mai ales fiind intens dezbătută în ultima vreme. Deosebit de multe persoane au abordat această temă și au făcut nenumărate studii cu privire la influențarea și manipularea prin mass-media și la posibilitățile mass-media de a vehicula orice, inclusiv mituri. Aproape fiecare dintre noi este conștient că mass-media are o mare influență asupra noastră, vehiculează și manipulează, însă puțini sunt cei care știu în ce măsură și cât de mult ne afectează.

Informația a început să devină o armă periculoasă împotriva omului. În această lucrare am încercat să evidențiez care sunt metodele generale de manipulare dar în speciale efectele lor.

Astfel, în primul capitol am prezentat miturile, polivalența acestora, precum și relația dintre mituri și comunitate.

În cadrul celui de al doilea capitol am prezentat posibilitatea de vehiculare a mass-mediei. Am identificat cele mai importante tehnici și forme de manipulare, am încercat să definesc mass-media și care sunt principalele tehnici de vehiculare și manipulare prin mass-media.

Subiectul celui de al treilea capitol îl reprezintă o tratare extinsă a mass-mediei. În cadrul acestuia am prezentat modul în care mass-media influențează opinia publică prin vehiculare, precum și impactul mass-media cu consumatorii.

În continuarea lucrării de față prin intermediul capitolului IV, printr-un studiu de caz, am ales să analizez simbolistica mitului politic în formarea opiniei publice.

Am convingerea că, prin cercetarea realizată, având drept finalitate lucrarea de licență, voi contribui într-o modestă măsură la aprofundarea cunoașterii principiilor teoretice ale miturilor, precum și posibilitatea mass-media de a vehicula orice, inclusiv mituri.

CAPITOLUL I. CE SUNT MITURILE, UNDE ȘI CUM APAR,

LA CE SUNT BUNE

1.1. Mitul. Definiri, delimitări, filiații

Mitul este în general o transpunere pe plan imaginar și simbolic a vieții reale. Imaginația mitologică poate fi motivată uneori de nevoia de înțelegere și explicație a realității, alteori de nevoia de evadare într-o altă lume, mai bună și mai frumoasă. Ea mai poate servi, ca orice formă artistică, drept expresie și descărcare a tendințelor noastre profunde, a conflictelor noastre sufletești.

„Metafora revelatorie, invoalată și stilistic structurală” cum îl numea Lucian Blaga, sau cum îl definea Bronislav Malinovski, „Mitul, într-o comunitate arhaică, adică în forma sa vie, originară, nu este o simplă istorie povestită, ci o realitate trăită (…), o realitate vie, despre care se crede ca s-a petrecut în timpuri străvechi și că influențează în continuare lumea și soarta oamenilor”.

Mitul reprezintă poate, forma cea mai nobilă de concentrare a evenimentelor reale sau plăsmuite, toate expresie a modului imaginar dar și intrinsec de a analiza, surprinde și releva lumea exterioară și universul interior.

Depozitar al evenimentelor relaționale interumane, a psihologilor colective sau individuale, mitul etalează ,,modele” sau, din contră, tipuri dăunătoare, respingătoare, fără a avea caracter normativ față de gândirea umana. Fără mit, valoarea spiritualității umane este greu de închipuit. Reprezentând un adevărat schelet pentru aplicarea filosofiei, imaginației și adevărului, acesta stă la baza artei și a istoriei culturale, în general a imaginarului social și individual.

Încercarea de definire a mitului în mod cat mai cuprinzător, acceptabil și accesibil în același timp, a fost țintă a numeroși savanți. Totuși aceștia nu au reușit să dobândească o asemenea definiție: pe de o parte fenomenul mitologic este foarte complex, pe de alta parte fiecare exeget al mitului abordează tratarea acestei probleme printr-o optică destul de profesională, limitând câmpul de observație și raționament.

De exemplu pentru Euhemeros (sec. III î.H.) zeii nu sunt decât monarhii și eroii defuncți divinizați de urmașii acestora, iar pentru C.Gustav Jung (sec.XX) mitologia e o expresie a inconștientului colectiv care preceda psihismul individual, inconștient care nu participă la timpul individual ci la timpul speciei, al vieții organice.

James George Frazer considera mitul ca fiind interior evoluției spirituale omenești în trei mari etape: magie, religie, știință; același Malinovski vede în mit o carta pragmatică a înțelepciunii primitive, în timp ce Claude Lévi-Strauss aseamănă mitologia cu un cod cu ajutorul căruia „gândirea sălbatica își construiește diferite modele de lumi”.

Mircea Eliade afirma cel dintâi caracterul de ,,realitate culturala extrem de complexă care poate fi abordată și interpretată în perspective multiple și complementare” destinat „a înfățișa modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative” a mitului, acordându-i un rol primordial în deslușirea omului societăților arhaice și tradiționale.

Un aspect major vizează, în acest caz, diferența dintre omul modern și cel arhaic, tocmai prin prisma raportării la mit, cel dintâi având percepția limitata la experiența contactului, în mare parte, cu literatura și arta în general, pe când omul vechi are acces la mitul viu, adică actual ca model existențial.

Mircea Eliade surprinde caracteristica cea mai importantă a mitului: aceea de povestire sacră, de relatare a evenimentelor ce au avut loc în illo tempore, de trama reală sau imaginară a faptelor entităților supranaturale, care dau naștere unei realități fie a uneia de ordin total cum ar fi cosmogonia sau a unui fragment (insulă, specie, comportare umană).

Mitul nu se axează pe relevarea faptelor săvârșite de aceste ființe supranaturale, ci pe activitatea lor de creație, dezvăluind sacralitatea operelor lor. Se povestește facerea, potențialitatea unui început de a fi. Majoritatea studiilor lui Eliade, construiesc un sistem mitologic cu punct de plecare în ideea ca, în fond, acesta este descrierea diversa, desăvârșita și uneori dramatica a izbucnirii în lume a sacrului (sau a supranaturalului).

Fundamentarea acestei afirmații provine tocmai din verosimilitatea necondiționată a relației mit-realitate: miturile cosmogonice sunt verosimile prin existenta lumii în care trăim, iar mitul tanatic este de asemenea adevărat prin natura trecătoare a omului, care prin mit deprinde „arta de a trece victorios agonia de pe urma, de a birui teama animală și a lăsa sufletul să-și înceapă călătoria – imaginată de fiecare conform pregătirii lui religioase”.

Cu toate ca personajele miturilor sunt în marea lor majoritate zeități sau ființe supranaturale ele pot fi confundate, la un nivel inițial, cu personajele basmelor sau a legendelor deoarece ele nu fac parte din lumea reală; de aici până la asimilarea pe același plan de idei a noțiunilor basm-mit-legendă nu este decât un pas. Interesant este faptul ca pana și indigenii au conștientizat ca este vorba de istorii și povestiri radical diferite, absolut tot ce este transmis de mit îi privește direct, pe când basmele și legenda, în pofida faptului că modifică într-o măsura lumea, nu alterează în mod profund untosul.

Basmul și legenda au un cert caracter de istorii false, ce pot fi povestite în orice circumstanța, spre deosebire de mit care trebuie intonat numai în timpul unui „interval de timp sacru”, cu un vădit scop de a restabili placa transcendentă a întâmplărilor petrecute în illo tempore.

Putem spune, fără să greșim, că aici se face diferența dintre omul arhaic și cel modern. Cel dintâi este conștient de necesitatea cunoașterii istorice a vremurilor mitice (de început), în totalitatea ei, în antiteza aflându-se omul modern, în ciuda faptului că deține conștiința acestei istorii universale.

De asemenea, o altă deosebire majoră între omul modern și cel al societăților arhaice este posibilitatea reiterării și reversibilității timpului. Lupta cu teroarea istoriei, caracteristică a ireversibilului temporal, îl subjugă pe modern. Neputând întoarce evenimențialul, acesta nu are acces la cunoașterea sacră; pentru omul arhaic, această ireversibilitate a istoriei nu are nici o evidență.

Se deduce astfel ca societatea arhaică beneficiază de credința că ceea ce s-a petrecut ab origine e supus repetării prin forța riturilor. Identificăm astfel capacitatea societății tradiționale de a cunoaște miturile, sinonimă cu puterea de controla nu numai modalitatea de apariție a lucrurilor ci și forțarea regenerării acestora în caz de extincție.

Altfel spus, pentru omul modern, mitologia poate avea rol în descoperirea istoriei gândirii semenului sau, aflat la capătul opus al temporalității, despărțit de acesta prin procesul de demitizare. Concluzia acestei comparații poate fi aceea că omul modern se definește ca produs al istoriei iar omul arhaic ca un produs al mitului.

În lucrarea intitulată „Aspecte ale Mitului”, Mircea Eliade stabilește, după câteva observații preliminare, următoarele linii directoare asupra notelor caracteristice ale mitului și anume:

mitul, prin felul trăit de societățile arhaice, constituie istoria faptelor ființelor supranaturale;

istoria mitică este considerată ca fiind absolut adevărată, pentru că se referă la niște realități și sacră, operă a ființelor supranaturale;

mitul are ca axe principale permanente referirea la o creație;

conștiința mitului înseamnă cunoașterea originii lucrurilor, care pot fi astfel dominate; nu are caracter de cunoaștere exterioară, abstractă, ci de o cunoaștere pe care o trăim în chip ritualic;

mitul dovedește o putere de pătrundere sacră a evenimentelor rememorate și reactualizate.

Studiului de mai sus prezintă, de asemenea, miturile cosmogonice ca fiind sursa, în general, a tuturor celorlalte mituri, problema raportului dintre acestea fiind următoarea „oricare istorisire mitica relatând originea a ceva presupune și prelungește cosmogonia”. Structural, miturile de origine pot fi comparate cu mitul cosmogonic deoarece orice apariție nouă implică existența cosmosului.

Miturile vindecătoare, a reiterării cosmogonice, a reîntoarcerii la origine, a înnoirilor implică cosmogonia prin credință ca „prima manifestare a unui lucru este cea semnificativă și valabilă”.

O alta filiație a mitului este aceea a puterii de dominare a timpului, în principal prin certitudinea ca va avea loc un nou început, deși, în fond, omul nu-și dorește o veșnică recreație a lumii ci mai curând o evadare din ciclul cosmic.

Noțiunea de timp atrage, implicit, ideile de progres, evoluție și corecție a haosului primordial. Paradoxal, numai psihanaliza ajunge la ideea că începuturile ființei omenești sunt cu adevărat paradisiatice (copilul care trăiește într-un edenic), față de celelalte științe care atrag atenția asupra precarității și imperfecțiunii acestei stări.

Părintele psihanalizei, S. Freud, trasează două direcții în privința analizei momentului inițial și anume beatitudinea originii și a începuturilor omului și ideea că prin intermediul amintirii omul se reîntoarce în trecutul originar.

Omul poate găsi în mituri modele exemplare a tuturor actelor sale, acesta constituind astfel suma cunoașterii utile. Astfel pentru Platon a trăi înțelegând adevărul, frumosul și binele, înseamnă în primul rând, rememorarea existentei pur spirituale, din timpul inexistentei fizice.

Nu existența fizică, chiar și cea care se repetă prin reincarnare, este structura realului ci doar ideile spiritului. Comparând poziția filozofică platoniciană cu cea a societăților tradiționale, putem deduce ca mitul devine un model intangibil, etalat de ființele supranaturale și nu o serie de experiențe individuale.

Miturile umanității s-au format, în concepția lui Victor Kernbach, în anumite etape de tensiune psihosocială, care corespund, în mare parte, treptelor de schimbare structurală a condiției umane. Din ideile aceluiași cercetător menționam că „periodic, omenirea se readresează miturilor pe care le-a creat în zorii gândirii sale deductive și le-a transmis din etapa în etapa cu cele mai diferite mijloace ale instrumentului epic” de unde putem extrage concluzia, potrivit căreia, mitul a intrat demult în circulația vastă a culturii scrise, mai ales prin caracterul de stare culturală veche, dacă nu cea mai veche, a minții omenești, proprietate ce alimentează aceste forme de exprimare.

De aici a începe dificila încercare de clasificare și împărțire a miturilor în cele mai diverse categorii. În antologia sa de mituri esențiale, Victor Kernbach împarte miturile în patru mari clase, care uneori, se și întretaie: mituri memoriale, fenomenologice, cosmografice și transcendentale.

Miturile memoriale sunt definite ca depozitare a „faptelor ancestrale (…) care au înregistrat psihoze colective provocate de evenimente de mari proporții (cunoașterea focului, revoluția agrara)” sau a încercărilor empirice de a explica fenomene neobișnuite (petrecute de obicei la confluenta existențială a două populații de nivel spiritual foarte diferit).

Autorul introduce aici o amplă subclasare după cum urmează:

interferenta erelor (desprinderea omului de regnul animal);

omul primordial (omul superior animalelor și care este nevoit să părăsească paradisul liber al naturii odată cu apariția agriculturii);

revelația inițială (descoperirile inteligenței primordiale-familia, iubirea, raportul ego-alteritate, conflictul moral-amoral);

evenimentele insolite (profețiile biblice);

invenția uneltelor;

modificările condiției umane (diferitele revoluții: pastorală, agrară, metalurgică, implicând noi relații sociale);

războaiele cerești (conflictele de dimensiuni apocaliptice traduse prin dezlănțuiri de forțe naturale);

potopul și reconstrucția universului (renașterea și purificarea prin moarte a totalității ființelor existente).

Miturile fenomenologice privesc fenomenele de nivel cosmic, sămânța întrebărilor existențiale ale omului: actul cosmogonic, antropogonia, escatologia, repetiția fenomenelor naturii, cadrul astral, elementele (apa în ipostaza inertă sau activă, focul viu și teluric, cosmic și meteoric, pământul fertil și distrugător sau static și dinamic, aerul, eterul).

Miturile cosmografice includ întregul cadru divin, zei și locuințele lor universale: teogonia, panteonul (sau totalitatea zeilor), lumi coexistente (cerul, pământul și subpământul).

Miturile transcendentale sunt consacrate omului pentru elucidarea contradicțiilor existențiale aparente:

eroul arhetipal, nu strămoșul totemic, ci modelul absolut și deci inegalabil și de aceea și divinizat;

suprastructura demonologică, credința ca duhurile și demonii guvernează universul;

destinul, ca lege implacabilă, universal valabilă;

universul dual, diviziunea lumii în principii antagonice care completează întregul: lumină-întuneric, mișcare-repaus, mascul-femelă, viață-moarte și, în ultima analiza bine-rău;

simbolurile condiției umane, aspirația de a-și depăși condiția: de pildă zborul icaric;

viata și moartea, ca antiteza acută supremă;

aria timpului, timpul uman și cel divin.

Din punct de vedere comparatist, mitul este diferențiat în mit etno-religios și mit literar. Trecerea, din perspectiva adepților literaturii comparate, de la miturile primitive, materie a religiilor, a credințelor, la literatură a fost considerată un proces în măsura de a explica trecerea de la sacru la profan.

În lucrarea „Littérature”, Philippe Sellier stabilește câteva diferențe esențiale între cele douî tipuri de mit: cel „etno-religios” „este o povestire fondatoare, anonimă, colectivă, considerată adevărată și care la o analiză atentă, dă naștere unor serioase opoziții structurale. Când trece în literatură, acest mit își păstrează „saturația simbolică”, organizarea „compactă” și aspectul metafizic, pierzând în schimb caracterul fondator, veridic. în plus, operele sunt semnate”, în timp ce „mitul literar” este născut din literatură.

Discutând mitul așa cum apare el în „Poetica lui Aristotel”, comparatistul Jean Piaget întemeiază mai multe clasificări, care surprind, în definitiv, capacitatea de supraviețuire, reînviere și convergere a acestuia.

Mitul ca structura este sinonim concepției aristotelice asupra mythosului, în speță, calitatea de synthesis a acestuia (totalitate, transformare și autoreglare). Mitul așadar cunoaște transformări, conținutul lui fiind modificabil și autoreglabil, tinzând spre propria conservare.

Literatura, sau mai degrabă poetul se confruntă cu o dilemă: deși nu poate modifica miturile primite moștenire, trebuie să dea dovadă de inventivitate. Este, spune Aristotel, principiul dinamic al mimesisului care nu se confundă cu imitarea propriu-zisă.

Mitul ca istorie, atunci când un personaj istoric devine o istorie: Napoleon, Alexandru Macedon) servește unei epoci literare privilegiate ca mitologie, ce este apoi redefinita, pentru a servi altei epoci printr-un cert proces de reactivare a unor referințe culturale ce aduc îmbogățiri și nuanțări dinamice.

O altă definire interesantă a mitului este încercată de Daniel-Henri Pageaux în: mitul-povestire, mitul-explicație, și mitul revelație.

Mitul-povestire se cataloghează ca o istorie particulară, ce produce reiterări, reluări de elemente, similar cu definiția lui Gilbert Durand: „un sistem dinamic de simboluri, arhetipuri și scheme care, sub impulsul unei scheme tinde să compună o povestire”.

Mitul-explicație este o povestire etiologică, o fabulă explicativă care are ca scop definirea devenirii realității a ceea ce este, cum s-a dezvoltat lumea și ce legături întrețin oamenii cu realul.

Mitul-revelație dezvăluie sacrul, și, după cum spune Mircea Eliade acest tip de mit dă mitologiei denumirea de ontofanie. Tot din comparatism iradiază un alt interesant considerent asupra mitului: conform terminologiei lui Gérard Genette, mitul poate fi considerat un hipotext, iar textul studiat, consecință poetică de mare influență, un adevărat hipertext în raport cu schema mitică ceea ce lasă de amintit ca relațiile dintre schema mitică și text sunt niște relații de intertextualitate.

Cert este însă că majoritatea definițiilor prezentate mai sus, printr-un efort de aglomerare a noțiunilor dovedesc că, mitul este o narațiune tradițională complexă, un punct de incidență între planul cosmic și cel uman, consubstanțial condiției noastre spirituale

În pura ei esență, mitologia se înfățișează ca sinteza axiologică a unei gnoseologii totale, neretușabile ce are rol de ordin stadial al cunoașterii arhaice.

1.2. Miturile și comunicarea publicitară

Așa cum arată Christopher E. Hackley, concentrarea asupra miturilor, povestirilor, narațiunilor în discursul publicitar ne arată că subtilitățile semnificațiilor produse în publicitatea contemporană nu pot fi penetrate de miturile quasi-științifice pe care le trăim.

În mitologia greacă antică Jason, însemnând vindecător, conduce Argonauții într-o călătorie eroică, plină de pericole, pentru a obține Lâna de aur. Utilizarea mitului ca metaforă în acest caz pare asemănătoare acestei călătorii pe câteva paliere, pentru antropologul Bronislaw Malinowski, într-o societate primitivă mitul nu este doar o veche povestire ci și o realitate vie.

Miturile nu sunt simple povestiri fantastice care pun la lucru elemente ale credințelor religioase cu scopul de a influența inconștientul uman. Puterea miturilor și rearticularea lor prin intermediul discursurilor contemporane pot fi fundamentale în înțelegerea modului în care publicitatea și comunicarea de marketing ajută la constituirea semnificațiilor pentru consumatori. Publicitatea participa la discursul de reînnoire și de remodelare a miturilor umane. Dezvoltarea brandurilor este prezentată în mod mitic drept o metaforă a tinereții, frumuseții, eroismului și puterii.

Teoriile manageriale ale publicității și comunicării de marketing teoriile manageriale ale publicității și comunicării de marketing sunt adesea exprimate în forma unui scientism mitic: omul iluminismului ca un controlor al lumii prin stăpânirea tehnicilor comunicării științifice (iar acesta e un mit predominant masculin).

O odisee este o călătorie, în acest caz o călătorie intelectuală, care are o semnificație deosebită pentru acest călător. Această călătorie este preocupată de modalitățile de a discuta despre reclamă și implicațiile acestor modalități de a vorbi sau teorii le au pentru grupurile sociale implicate.

O teorie a comunicării publicitare este o modalitate de a vorbi despre comunicarea publicitară: nu este o imagine a lumii tangibile, nu o putem vedea ci numai deduce. Pot vorbi despre „unicorni” numai pentru că „unicorn” face parte dintre creaturile mitologice create de om și transmise prin intermediul unei narațiuni. Nu este nevoie de existența reală a unui unicorn pentru a discuta despre el.

De exemplu, discursul are o forță ilocuționară în ceea ce spune dincolo de referința conceptuală efectivă a cuvintelor. Eu pot spune: „Oh, îmi pare rău” și să gândesc exact contrariul. Pe pachetele de țigări stă scris „fumatul ucide”, însă textul de pe pachet înțeles ca întreg nu ne spune: nu cumpărați aceste țigări, ci dimpotrivă.

Noi nu doar spunem lucruri cu ajutorul cuvintelor, ci și facem lucruri prin intermediul lor. Semnificația cuvintelor poate fi corect interpretată numai dacă este luat în calcul rolul lor de semne în cadrul unui sistem. Comunicarea umană se realizează ca discurs, dar acesta este întotdeauna o parte a unui sistem semiotic, un sistem de semne în care cuvintele înseși sunt doar o parte a unui întreg”.

O problemă ce se ridică în acest context este cea a creativității. În domeniul creativități publicitare mitul, simbolul, magicul și ritualizarea, funcțiile imaginarului capătă o valoare semnificativă.

Importanța simbolului și mitului în construcția imaginarului contemporan și în influențarea alegerilor diferitelor categorii de public devine o tot mai mare evidență. Una dintre formele cele mai complexe ale limbajului simbolic este mitul. Omul contemporan manifestă o mare varietate de atitudini față de mit.

1.3. Miturile și limbajul publicitar

Încercând să facă un bilanț al atitudinilor teoretice care condiționează modul de utilizare a conceptului de mit, Gianni Vattimo le descrie cu ajutorul a trei tipuri ideale: arhaism, relativism cultural și iraționalism temperat.

Arhaismul implică o „atitudine apocaliptică” manifestată printr-un soi de neîncredere în cultura tehno-științifică occidentală. Mitul apare în această viziune ca o formă de cunoaștere autentică, nedevastată de cunoașterea științifică și tehnologică, ce distrug raporturile autentice ale omului cu sine și cu lumea.

În relativismul cultural, Vattimo descoperă o atitudine de negare a oricărei raționalități univoce care ar putea să consacre drept mitice anumite forme de cunoaștere în raport cu altele. Chiar raționalitatea științifică este tratată ca un mit, ca o credință pe baza căreia se articulează cultura europeană. În acest caz, interesul pentru mit este legat de Vattimo în mod pozitiv de faptul că analiza miturilor civilizațiilor premoderne poate să conducă la o mai bună înțelegere a civilizației actuale, care are, la rândul său, o „structură fundamental mitică”.

Cea de-a treia atitudine, pe care Vattimo o numește iraționalism temperat sau teorie a raționalității limitate, este promovată de un „ansamblu de atitudini culturale care consideră cunoașterea mitică, întrucât e esențialmente narativă, ca pe o formă mai adecvată unor anumite sfere de experiență și de cunoaștere, fără să conteste, sau să pună cumva explicit în chestiune, validitatea cunoașterii științific-pozitive pentru alte domenii ale experienței”.

Ținând cont de pregnanța acestor modele atitudinale, Vattimo consideră că demitizarea este doar un alt mit al modernității. Ea relevă modul în care trebuie să percepem sensul secularizării. Potrivit lui Vattimo, secularizarea lasă mitul să-și recupereze din legitimitate, dar numai sub raportul unei experiențe debilitate, a unei trăiri în forme torsionate, slăbite sau chiar ascunse a conținuturilor mitice sau religioase ale tradiției.

Regăsirea mitului rămâne mereu marcată de experiența culturală a demitizării, „subiectul postmodern, dacă privește înăuntrul său în căutarea unei certitudini prime, nu găsește siguranța cogito-ului cartezian, ci intermitențele inimii proustiene, poveștile mediilor, mitologiile evidențiate de psihanaliză”. Această demitizare, dublată de o re-mitizare, o regăsim ca element structural într-o parte semnificativă a domeniului creației și recercetării publicitare.

1.4. Polivalența miturilor, sursă a imaginarului

Schopflin arată că mitul poate avea o mare varietate de roluri, funcții și scopuri:

mitul este un instrument de autodefinire în termenii credințelor codificate în mit, dincolo de viziunile particulare pe care mitul le reflectă;

mitul poate fi un instrument al transferului de identitate, al creării unei noi identități în procesul omogenizării identitare;

mitul asigură o bază fluidă de comunicare, în special în situația comunităților în care diversitatea indivizilor și a experiențelor este în creștere.

În acest caz, reprezentările simbolice furnizate de mit devin o parte obiectivă a existenței colective;

mitul creează o coerență ce poate să nu fie echivalentă cu realitatea ceea ce poate determina o serie de distorsiuni și chiar conflicte în planul vieții sociale.

Dar, în același timp, mitul poate fi folosit pentru asigurarea coeziunii și procurarea de securitate pentru corpul social și pentru indivizi diverși ai unei comunități;

mitul are un rol important în discursul politic creând posibilitatea stabilirii unui climat de încredere între două părți și deschizând posibilitatea unor noi solidarități.

Limbajul mitic este însă productiv doar ca limbaj al unei comunități, el nu poate funcționa ca standard al schimburilor cu alte comunități;

mitul oferă în același timp și o modalitate de explicare a destinului comunității.

El explică, adesea, evenimente comunitare care sunt inexplicabile pentru colectivitate. Mitul are menirea de a elimina adversitățile din grup dând explicații de la cele mai simpliste la cele neverosimil de sofisticate. Cel mai adesea, argumentația de tip mitic conduce la teorii conspirative sau la găsirea de țapi ispășitori;

o previzibilă întrebare își pune George Schopflin în legătură cu cine poartă responsabilitatea controlării miturilor vehiculate în societate, astfel încât cele nocive să nu se bucure de un impact larg.

Deopotrivă, elitele de tot felul ca și mijloacele de comunicare în masă ar trebui, crede autorul, să controleze limbajul comunicării publice, să stabilească standardele de intruziune a elementului construit și imaginar care poate fi prezent în mitologiile ce pornesc de la experiența memoriei culturale unei colectivități;

experiența mitizării poate juca un rol negativ prin blocajul pe care îl poate crea în fața cercetării raționale și a înțelegerii nuanțate a proceselor sociale.

Limbajul mitic devine periculos atunci când blochează procesele de schimbare rațională a societății sau când se concentrează în construcții mitice ale conspirației și ale dușmanilor care încearcă să distrugă colectivitatea.

Stigmatizarea și demonizarea adversarilor politici nu numai că duce la tensiuni între indivizii unei comunități sau la conflicte intercomunitare, dar se poate produce și efectul care îi determină pe cei demonizați să accepte rolul ce li se atribuie și să acționeze în conformitate cu aceste expectanțe;

în ciuda stereotipurilor care ne spun că politicul presupune acțiunea rațională în care oamenii își urmează propriile interese, analiza mitului evidențiază că politica este un aspect important al unui sistem cultural global.

Încorporând o mare varietate de mituri, „cultura poate fi definită ca un sistem de susținere colectivă a noțiunilor, credințelor, premiselor, ideilor, dispozițiilor și înțelegerilor pe care mitul le structurează”. Presupozițiile culturale și acțiunile simbolice sunt structuri de bază ale conceptualizării primare și ale modului de raportare a indivizilor la procesele politice.

1.5. Mitul ca limbaj simbolic al unei comunități

O nuanțare a înțelegerii mitului ca limbaj simbolic poate fi realizată amintind caracteristicile mitului evidențiate de Claude Riviere. Ne reține aici atenția, în primul rând, faptul că mitul are o formă narativă, că presupune un scenariu în care interferează istoria, legenda, morala, extraordinarul, fără ca sensul narațiunii să fie foarte evident.

În al doilea rând, reținem caracterul simbolico-metaforic al povestiri mitice. Ea presupune o înțelegere a lumii prin simboluri, figuri de stil sau arhetipuri o dată cu care intră în joc ipoteticul și paradoxalul. Riviere crede că, deși simbolurile utilizate nu au întotdeauna o validitate interculturală, ele se integrează unui sistem comun de corespondențe.

În al treilea rând, remarcăm polisemia mitului. Ea are în vedere în special faptul că mitul explică lumea „la modul enigmatic, simbolic, normativ… mesajul și metamesajul sunt inseparabile … același mit poate la fel de bine legitima dar și contesta anumite poziții stabilite”.

Un al patrulea element are în vedere registrul afectiv. În acest caz este presupusă existența unei „memorii biologice”, care explică de ce „sensibilitatea se investește în mituri pentru că se teme de conflictele primordiale generate de legile vieții elementare și pentru că structurarea semnificativă a lumii prin imagini o reconfortează”.

Un al cincilea aspect relevat de analizele lui Riviere este raționalitatea imaginarului. Mitul comportă o anumită raționalitate socială la nivelul comunicării și al comportamentelor etice. El pare să transpună în termenii realului ceea ce ține de fantasmă și de imposibil, mimând paradoxurile a ceea ce înseamnă să trăiești fără să suferi prea mult.

Toate aceste elemente par să îndreptățească ideea că mitul “se întoarce mult mai mult spre viitorul omului decât spre un timp primordial, că este mult mai mult încărcat de potențialitate și de virtualități decât de referiri la un trecut originar”. Așa se explică faptul că, în etape succesive ale dinamicii simbolice, atât în politica națiunilor cât și în comportamentele individuale, putem regăsi o dimensiune mitică a cărei prezență poliformă ne obligă să părăsim orice tentație de a limita funcțiile mitului la una singură.

CAPITOLUL II. DESPRE POSIBILITATEA MASS-MEDIA DE A VEHICULA ORICE, INCLUSIV MITURI

2.1. Opinia publică și mass-media

Astăzi, mai mult ca oricând, ne aflăm în situația de a învăța să recepționăm critic mesajele care ajung la noi și care încearcă să ne convingă și să ne transforme în susținători ai vreunui punct de vedere sau, mai rău, ai vreunui oportunist interesat de obținerea capitalului politic, religios sau de altă natură. Este mai mult decât necesar să devenim receptori/consumatori responsabili și critici ai nenumăratelor mesaje persuasive care ne asaltează.

Persuasiunea este una dintre principalele forme de abatere de la informarea obiectivă; ea se definește ca acțiunea prin care autorul unui mesaj susține o idee, încercând să convingă auditoriul. Persuasiunea nu conține intenționalitate negativă (nu ascunde fapte, ci le evidențiază doar pe cele favorabile). Ea ține de forța argumentării, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul în care acesta este capabil să-și pună într-o lumină cât mai bună ideea susținută.

Cu alte cuvinte, actul persuasiv nu presupune pentru nimeni obligativitatea de a acționa într-un anume fel, ci, mai degrabă, oferă argumente logice, emoționale și culturale în sprijinul eventualei asumări a acțiunii respective. Motivele întemeiate de a acționa trebuie să îi parvină receptorului printr-un mediu adecvat, indiferent dacă este vorba de o comunicare interpesonală „de la om la om” ori de una de la un individ la o mulțime, ca în cazul mass-media electronice și tipografice contemporane.

Datorită structurii sale complexe și a limbajului specific, care îmbină forța cuvântului cu atuurile artei actoricești (tonul, mimica), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.

Trăim într-o lume în care mesajele persuasive dau o adevărată luptă pentru a ne câștiga atenția si bunăvoința. Mai mult, diferite aspecte vitale ale existenței noastre depind de succesul persuasiunii. Aceasta joacă un rol important în comportamentului consumatorului, în comportamentul interpersonal și în cel intrapersonal.

De cele mai multe ori, nu transmitem mesaje persuasive; în schimb, ne aflăm frecvent în situația de a fi convinși de către alții ori suntem receptori și consumatori de mesaje persuasive. În aceste condiții, azi ne confruntăm cu fenomenul persuasiunii mai mult ca oricând.

Oamenii sunt sensibili la apelurile persuasive ale creatorilor de reclame, ale politicienilor si ideologiilor; respectăm încă instituțiile și valorile tradiționale, precum familia, succesul și educația; asta ne face dintr-un anumit punct de vedere mai vulnerabili, mai expuși la influențare, mai "naivi". Încă ne jucăm de-a politica prin cămine, la locul de muncă, în cadrul organizațiilor, chiar și în familie.

În calitate de votanți și de consumatori, trebuie să fim persuadați să sprijinim candidații sau să cumpărăm anumite produse. În calitate de cetățeni, membri ai corporațiilor sau ai guvernului, suportăm procesul persuasiv care ne determină să salvăm și să refacem mediul înconjurător. Din aceste motive și din multe altele, astăzi este vital să învățam să fim receptori critici și responsabili ai persuasiunii.

Cele mai intime aspecte ale vieților noastre devin tot mai accesibile lucrătorilor din domeniul marketingului, gata să ne vândă orice, de la politicieni până la o marcă de bere. Una dintre sursele agențiilor de marketing o reprezintă informațiile provenite din recensământul populației precum și din documentația demografică și biografică întocmită cu prilejul eliberării carnetelor de conducere, permiselor de pescuit, de vânătoare, al achitării impozitelor sau amenzilor de circulație sau cu diverse alte ocazii – toate sunt oferite sistematic de guvern sau de autoritățile locale.

Și, de fiecare dată când completăm un certificat de garanție pentru un produs, punem la dispoziție informații strict personale ce vor fi apoi vândute agenților din marketing. Altfel spus, ne pierdem repede intimitatea și individualitatea, "ambalați" fiind ca segment de piață sau potențiale grupuri de consumatori.

Desigur, persuasiunea nu este o descoperire de ultimă oră și ar fi fost foarte bine dacă predecesorii noștri ar fi fost conștienți de activitatea persuasivă desfășurată în jurul lor.

Dacă lucrurile ar fi stat astfel, mulți tirani ai istoriei nu ar fi ajuns la putere, războaiele ar fi putut fi evitate etc. Dar astăzi, în era tehnologică în care trăim, mijloacele prin care persuasiunea poate fi realizată și diseminată sunt extrem de sofisticate, încât a fi un pacient persuadat conștient și precaut a devenit un lucru mai important ca oricând.

2.2. Publicitate, televiziune, mass-media

Se spune că trebuie să fim persuadați fie și numai pentru a reduce numărul alternativelor dintre care suntem nevoiți să alegem. În același timp, trebuie să fim pregătiți pentru efectele foarte puternice, poate greșite sau chiar negative pe care le poate avea persuasiunea asupra noastră.

Expertul în teoria comunicării Neil Postman atrăgea atenția, în 1981, asupra unei singure forme de persuasiune și asupra eficacității acesteia în reconfigurarea valorilor – reclamele de la televizor. Conform aprecierilor lui, până la vârsta de 20 de ani vizionăm aproximativ un milion de spoturi publicitare, în medie, o mie pe săptămână.

Tot Postman atrăgea atenția, cu aproape trei decenii în urmă (1985), că majoritatea americanilor „se amuză teribil” îngăduind televiziunii să le ocupe tot mai mult timpul și să le influențeze din ce în ce mai puternic opiniile despre lumea în care trăiesc. El nota: „Nici una dintre consecințele revoluției electronice și grafice nu este mai nocivă ca aceasta: lumea, așa cum este prezentată la televizor, pare naturală, nu bizară. Am acceptat cu atâta convingere definițiile adevărului, cunoașterii și realității emise de televiziune, încât irelevanța pare plină de importanță și incoerența neobișnuit de rezonabilă”.

Câțiva autori de materiale consacrate aspectului etic al reclamei sugerează punerea în practică a perspectivelor originale în esența naturii umane.

Thomas Garett (1961) crede că o persoană devine mult mai umană pe măsură ce comportamentul ei este mai conștient și reflexiv. În opinia lui, reclama sugestivă este aceea care caută să ia prin surprindere puterea umană de a raționa sau să o facă neoperațională într-o anumită măsură.

O astfel de reclamă este lipsită de etică nu numai pentru că face uz de stimuli emoționali, ci și din cauza înjosirii atributelor umane fundamentale, făcându-i pe oameni, conform afirmațiilor lui Garett, mai puțin oameni.

Theodore Levitt (1974) folosește atuul naturii umane pentru a apăra tehnicile reclamei adesea considerate îndoielnice din punct de vedere etic. Admițând că limita dintre denaturare și falsitate este greu de stabilit, el se folosește de un argument principal: „Înfrumusețarea și denaturarea sunt câteva dintre scopurile dorite și legitime din punct de vedere social ale reclamei; nelegitimă în reclamă este numai falsificarea cu intenția de a fura”.

Levitt își argumentează apărarea cu ajutorul „caracteristicilor universale ale naturii umane – publicul solicită o interpretare simbolică a tot ceea ce vede și cunoaște. Dacă nu o primește, va da verdictul nu mă interesează”. Oamenii, ca ființe iubitoare de simboluri, convertesc experiența senzorială brută prin interpretare simbolică pentru a-și satisface nevoile, ceea ce îl face pe Levitt să justifice înfrumusețarea și denaturarea ca fiind legitime.

El afirmă: „Multe dintre așa numitele deformări din domeniul reclamei, al designului produselor și al ambalării pot fi privite ca I paradigmă de răspunsuri multiple găsite de omul condiționat de supraviețuirea în mediul înconjurător. Fără denaturare, înfrumusețare și elaborare, viața ar fi monotonă, plictisitoare, chinuitoare: existență mai rea nici că se poate”.

Membrii Asociației Americane a Agențiilor de Publicitate au căzut de acord, în 1990, asupra evitării folosirii cu bună știință a reclamelor care conțin:

afirmații false sau care induc în eroare sau exagerări vizuale ori verbale

declarații care nu reflectă libertatea de alegere a indivizilor implicați

afirmații legate de prețuri care induc în eroare

comparații care discreditează pe nedrept un produs ori un serviciu concurent

afirmații insuficient probate sau care denaturează sensul adevărat ori posibilitatea punerii în practică a declarațiilor făcute de o autoritate profesională sau științifică

afirmații, sugestii, sau reprezentări grafice care ultragiază buna-cuviință publică ori segmente minoritare ale populației.

Astfel apar și câteva întrebări retorice: Oare în ce măsură mai sunt aceste criterii relevante și potrivite zilelor noastre? În ce măsură sunt ele respectate de creatorii de reclame?

Cel mai elocvent exemplu al puterii mass-media de a vehicula și al modului în care manipularea opiniei publice a fost ridicată la nivel de artă îl constituie cel al Companiei „Ruder& Finn Global Political Affairs”, companie specializată în intoxicarea și manipularea opiniei publice mondiale la cererea unui guvern, stat sau partid politic anume care plătește pentru campanie.

Scopul acestei instituții este construirea sau redefinirea imaginii unor conflicte internaționale în special prin intermediul televiziunilor, al imaginii unor popoare sau etnii în funcție de dorințele și interesele clientului.

În 1993, compania a lucrat pentru Croația, Bosnia-Hertegovina și opoziția din provincia Kosovo și, într-o perioada de 18 luni, le-a creat o imagine internațională puternică și extrem de favorabilă. Campania dusă a fost de mare amploare și, contra unor sume uriașe, a inclus obținerea și mediatizarea opiniilor favorabile ale celor mai înalți și importanți demnitari, oameni de afaceri și lideri de opinie din lume (de talia președintelui SUA).

Întrebat dacă propriile sale credințe și datoria de a spune adevărul ca jurnalist nu intra în conflict cu ideile mediatizate, directorul acestei companii, James Harff, și-a justificat acțiunile cu mult cinism: „Suntem profesioniști. Am fost angajați să facem ceva și am făcut. Nu suntem plătiți ca să fim morali”.

2.3. Propaganda, o metodă de vehiculare a mass-media

Prevenim o întrebare: de ce ne oprim asupra propagandei în cadrul unei teme consacrate opiniei publice? Propaganda, oricum ar fi ea definită, este strâns legata de opinia publică, ea reprezentând un răspuns, o încercare de a folosi opinia publică într-un scop sau altul.

Orice tip de propagandă pornește și se bazează pe o percepție anume despre opinia publică și posibilitățile sale de influențare. Din modul cum este concepută și se desfășoară activitatea de propagandă putem deduce viziunea adevărată despre opinia publică cu care operează autorii actului de influențare.

În al doilea rând, Ellul vorbește despre propaganda nu în sens politic, nu atașată unor obiective ideologice, ci drept un fenomen sociologic existent. Este locul să insistăm asupra temei extrem de importante privind propaganda ca fenomen sociologic și nu ca o activitate făcută de anumiți oameni în anumite scopuri.

Ea reprezintă o condiție de existență și funcționare a societății tehnologice, a integrității sale. Este, cum spune și traducătorul în engleză al lucrării lui Ellul, Konrad Kellen, fratele siamez al societății tehnologice. Numai în cadrul acestei societăți, propaganda se poate cu adevărat împlini și numai cu sprijinul acestei activități, pe baza efectelor sale, se poate extinde și dezvolta societatea tehnologica.

Deci, avem de-a face cu un alt tip de propaganda pe care autorul, spre a o distinge de vechile tipuri de acțiune acoperite de acest termen, o numește propaganda modernă, propaganda sociologică. O asemenea propagandă disprețuiește minciunile ridicole și formele demodate ale propagandei clasice. Ea operează cu diferite accepțiuni de adevăr, adevărul limitat, adevărul pe jumătate, adevărul scos din context.

O asemenea propagandă nu-și mai asumă vechiul scop al activității cu acest nume, doar acela de a schimba opiniile. Este un scop care se menține, dar este subsumat aceluia mult mai important de a stimula acțiunea sau de a încuraja non-acțiunea dacă aceasta se dovedește inadecvată sau chiar contraindicată.

Ellul face distincția între propaganda agitatorică și propaganda integrativă, prima folosind resentimentele oamenilor pentru a le canaliza către un tip de revoltă, cea de-a doua convingându-i să se adapteze la pattern-uri de comportament potrivite. În lucrarea autorului francez întâlnim mai multe accepțiuni ale termenului de propagandă, titlul lucrării în franceză „Propagandes”, la plural, fiind semnificativ în acest sens. „Propaganda este cu mult mai puțin arma politică a unui regim decât consecința societății tehnologice , care tinde să fie o societate complet integrată și are în vedere omul în toate dimensiunile sale”.

Cum spuneam, propaganda este un termen al epocii. Noi vom folosi și alte formule, cum ar fi activitate de influențare, demers de persuasiune etc. Important este să reținem că unele dintre caracteristicile sau condițiile de succes ale propagandei, așa cum erau văzute de Ellul, pot fi transpuse și în zona comunicării.

De pildă, autorul francez insistă asupra cunoașterii adecvate a realității sociale unde se desfășoară activitatea de influențare, ca fiind o cunoaștere, făcută cu mijloace sociologice și psihologice adecvate. Altminteri, cum spunea Ellul, ne putem întoarce la propaganda făcută pe timpul lui Pericle.

Cunoașterea realității sociale și psihologice și adecvarea mesajului la această realitate sunt strict necesare și activității de comunicare de astăzi. Deci, dacă privim cu înțelegere anumiți termeni care aparțin epocii, precum și anumite abordări ce țin tot de particularitățile perioadei respective, atunci în opera lui Ellul găsim elemente și motive de reflecție demne de toată atenția.

Propaganda modernă este definită ca o tehnica modernă ce se bazează pe una sau mai multe ramuri ale științei. A trecut vremea când propaganda era o problema de inspirație individuală, de subtilitate personală sau de înșelăciuni nesofisticate. Acum știința formează miezul propagandei.

În viziunea lui Ellul, regulile de desfășurare a unui asemenea demers de persuasiune ar fi:

Propaganda modernă, se bazează pe analizele științifice ale psihologiei și sociologiei. Promotorul acțiunii de propagandă își definitivează tehnicile pornind de la ceea ce se cunoaște despre om, dorințele, nevoile, mecanismele sale psihice; despre grupuri, regulile formarii și dezagregării lor, modul de transmitere a influentelor etc.

Fără aceasta cercetare riguroasă, ne-am afla pe terenul propagandei din timpul lui Pericle sau Augustus.

Propaganda este științifică, în sensul că stabilește un set de reguli, riguroase și precise, care sunt testate. Firește că nu este vorba despre o rețetă, dar ele se impun prin valoarea oricărui propagandist și limitează tendința sa de a acționa potrivit propriilor sale impulsuri. Asemenea reguli pot fi aplicate de către oricine, după o instruire adecvată.

Propaganda pornește de la o analiza efectuata atât asupra mediului cât și asupra individului care vor forma ținta acțiunii de propagandă. De acum, nu omul de talent va stabili metoda, abordarea și subiectul, toate acestea fiind calculate, deoarece un tip de propagandă se poate dovedi potrivit pentru o situație și complet nefolositor în alta.

Caracterul științific mai este dat de preocuparea de a controla modul de utilizare, de a măsura rezultatele și a defini efectele. Este o condiție esențială a oricărui act de influențare, dacă vrea să fie eficient. Ceea ce implică o abordare critică, posibilitatea de a abandona anumite metode, de a face, în general, o selecție în funcție de un context dat.

Jacques Ellul vorbește de două tipuri de caracteristici ale actului de propagandă: unele externe, care ar trebui sa ghideze întreaga activitate cu acest profil și unele interne care surprind anumite reguli ale dialogului, ale demersului de persuasiune propriu-zisă.

Care ar fi în viziunea autorului francez caracteristicile externe ale propagandei?

Un obiectiv predilect, individul însingurat în masă. Orice activitate modernă se adresează în același timp și deopotrivă individului și maselor. Individul ca atare, desprins de masă, nu este de nici un interes pentru propagandă, el opune prea mare rezistență acțiunii externe.

Pe de o parte, a câștiga oamenii de partea unei idei, unul cate unul, cere timp și se dovedește un act extrem de costisitor. Pe de altă parte, a modela convingerile unui individ izolat este foarte dificil.

A concentra propaganda la nivelul masei, iarăși nu este potrivit, pentru că, în acest caz, înseamnă că se are în vedere o masă având un suflet, reacții și sentimente în întregime diferite de cele ale indivizilor. Propaganda modernă are drept obiectiv indivizi: dar indivizii încadrați în masă, în calitatea lor de participanți la aceasta masă si, în același timp, mulțimile, dar o mulțime compusă din indivizi, nu o entitate desprinsă de aceștia.

Cum poate fi înțeles acest lucru? Individul nu trebuie considerat în această perspectivă doar în ceea ce are el strict particular și îl deosebește de ceilalți, ci mai ales în ceea ce are comun cu apropiații săi, în termeni de motivație, sentimente, interese. în acest sens, individul este văzut ca medie și nu ca unicitate. Pornind de aici, Ellul consideră că acțiunea bazată pe ceea ce este comun va fi eficientă.

În același timp, individul trebuie avut în vedere ca parte a masei, inclus în ea, chiar dacă nu este profund integrat în cadrul ei. în aceasta calitate, de parte a masei, el este mai ușor influențat. El este cuprins în procesul de difuzare a emoțiilor trăite de o masă; în același timp, asupra lui se exercită presiunile masei respective. Stările emoționale, de impulsivitate, de exces pe care le trăiește masa sunt întotdeauna de mare folos pentru propagandă.

Este foarte important ca individul sa nu fie considerat singur în cadrul masei. Dacă luăm ca exemplu ascultătorul de radio, este adevărat, spune Ellul, că asculți emisiunea de radio singur. Dar, în același timp, ascultătorul face parte din masa de ascultători radio cu care se simte legat, indiferent dacă realizează sau nu acest lucru. Individul cuprins intr-o masa își dezvoltă o mentalitate de masă și din acest punct de vedere el trebuie să fie obiectul predilect al propagandei.

Care ar fi modalitatea cea mai potrivită de a ridica performanța actului de persuasiune? Când individul se simte însingurat, dar în cadrul unei mase căreia îi aparține, cel mai favorabil moment de a atrage un om și de a-l influenta este acela când este singur în cadrul masei, în acest moment propaganda fiind cea mai eficientă.

Când este puternic și are o coeziune interna, grupul oferă chiar un tip de protecție membrilor săi. Pentru propaganda, cel puțin în sensul în care o definește Ellul, grupul reprezintă un obstacol, pentru ca el menține un control asupra indivizilor, îi împiedică să se integreze societății tehnologice.

De aceea, fragmentarea sau dezagregarea lui reprezintă un obiectiv. Dacă, din întâmplare, propaganda se adresează unui grup organizat, ea poate sa nu aibă, practic, nici un efect asupra indivizilor înainte ca grupul să fie fragmentat. Această fragmentare poate fi realizată prin intermediul acțiunii, dar în egală măsura fragmentarea unui grup poate fi făcuta prin mijloace psihologice.

Numai când grupurile foarte mici sunt astfel anihilate, când indivizii nu mai găsesc apărători, nici o protecție din partea grupului cărora aparțin, de-abia atunci acțiunea totală prin intermediul propagandei devine posibilă.

2.4. Rezistența la manipularea mass-media

În viziunea cercetărilor din domeniul psihologiei sociale există numeroase modalități de educare a indivizilor pentru a putea rezista manipulării care au toate la bază analiza strategiilor de remodelare a gândirii. Astfel, individul trebuie întâi avertizat să cunoască mecanismele de manipulare ale diverselor instituții și sisteme pentru ca mai apoi să poată să reziste dezinformării și presiunii exercitate și să nu le cada victimă.

Strategiile de rezistență la manipularea mass-media sunt enumerate în continuare și constau în:

Identificarea discontinuităților. Niciodată marile minciuni nu sunt perfecte, au ceva în neregulă, apariția disonanței cognitive fiind un semnal de alarmă.

Observarea normalității aparente. Cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparențe de normalitate prin controlul informației.

În cazul accidentului nuclear de la Cernobâl, spre exemplu, autoritățile au refuzat să ofere informații opiniei publice și, chiar și atunci când dezastrul n-a mai putut fi ascuns, au încercat să-l minimalizeze prin emiterea de comunicate false. Testarea cazurilor se poate face printr-o minoră încălcare a regulilor impuse, pentru a observa consecințele. Dacă reacția e disproporționat de mare și de violentă, atunci înseamnă că „ceva nu este în regulă”.

Sesizarea falsei similarități. Artizanii manipulării nu se mulțumesc doar cu controlul total al victimelor; ei încearcă să li se facă indispensabili și de încredere, le captează atenția, afecțiunea și respectul pentru a-i putea influența apoi mai eficient. Pentru a evita căderea în cursa lor, este necesară analizarea cu atenție a comportamentului noului „prieten”, pentru a vedea dacă supralicitează într-un anumit context sau o direcție anume, dacă există vreo diferență între ceea ce spune și ceea ce face cu adevărat.

Identificarea competenței aparente. Foarte mulți manipulatori își creează cu atenție o imagine de oameni puternici, competenți, siguri pe ei, pentru a-i intimida pe cei cu care vin în contact, pentru a-i putea fascina și subjuga și mai tare pe novici. Pentru a le evita intențiile, e bine să nu cedăm presiunii exercitate de manipulator și să așteptăm un timp pentru a judeca situația „la rece”.

Sesizarea confuziei cognitive. Pentru a ascunde realitatea și obiectivele sale, manipulatorul apelează frecvent la analogii false, distorsiuni semantice, etichetări retorice, rescrierea istoriei. Soluția în acest caz constă în clarificarea înțelesurilor și a situațiilor neclare.

Sesizarea confuziei emoționale. Manipulatorul exploatează cele mai ascunse temeri și dorințe ale individului, vine în întâmpinarea nevoilor emoționale ale acestuia pentru a-l cuceri și apoi subjuga. De exemplu, în regimurile totalitare erau exploatate sentimentele de vinovăție și se practica șantajul. Soluția consta în detașare, în analiza lucidă a situației la cel mai mic semn de disconfort psihic resimțit, în evitarea dezvăluirii gândurilor intime necunoscuților, în evitarea tentațiilor.

Jocul „de-a alegerea” apare în cazul în care manipulatorii, asemeni unor vânzători buni, nu se mulțumesc doar să îi determine pe clienți să le cumpere unul din produsele oferite de ei, ci continuă discuția cu ei pentru a crea o legătură subtilă cu aceștia în scopul de a-i convinge că au făcut cea mai bună alegere și ca să-i determine să le devină clienți permanenți.

Gândirea de grup. Succesul manipulatorilor pe scară largă depinde în primul rând de modul în care individul a fost cufundat în anonimatul masei de manevră. De aceea, indivizilor li se induce sentimentul fidelității necondiționate față de grupul lor social care e bun, iar restul lumii e alcătuită din răi sau ticăloși.

Manipularea reușește în condițiile în care se realizează controlul informațiilor concomitent cu izolarea grupului de orice contact extern. Soluția constă, în acest caz, în realizarea dialogului, a schimburilor libere de idei, în recunoașterea greșelilor, în conștientizarea faptului că în viață nu există alb și negru, ci diverse nuanțe.

Structuri impersonale. Rezistența colectivă e mult mai eficientă decât opoziția individuală, o minoritate putând lupta mult mai eficient împotriva majorității decât un singur individ. Dacă o minoritate poate determina puterea să accepte unele concesii, acest lucru îi sporește prestigiul.

2.5. Utilizarea mass-media în viziunea lui Schwartz

Tony Schwartz („The responsive Chord”-1973) oferă două modele apte să explice modul de persuadare prin mass-media: cel al rezonanței (sau al amintirii evocate) și modelul învățării sau al transportării.

Modelul amintirii evocate (al rezonanței) se sprijină pe ideea că este mai indicat să folosești mesajul sugerat de receptori decât să le impui unul din afară. Cu alte cuvinte, el se bazează pe setul de amintiri și experiențe deja acumulate.

Schwartz a fost inițial interesat de domeniul radiofonic și modalitatea prin care sunetele cele mai diverse provoacă reacții ale publicului.. Atenția lui s-a îndreptat ulterior spre televiziune, observând că este foarte asemănătoare radioului și mijloacelor orale de comunicare, tocmai prin caracterul efemer și preluarea sensurilor experimentate de către receptori.

Tactica de bază în obținerea informaților este provocarea acestora într-un fel sau altul. Schwartz a observat că majoritatea sensurilor experimentale nu sunt provocate simbolic, deoarece nu s-au acumulat grație simbolurilor. Dimpotrivă, ele au la bază sentimente – de confort ori disconfort.

Care sunt experiențele și sentimentele comune unui număr semnificativ de mare de oameni și pe care mass-media să le poată reînvia? Frustrarea resimțită în aglomerația traficului ar fi un exemplu, necazurile cu automobilul altul și în general orice eveniment sau situație în care apar replici de genul „Băiete, mă calci pe nervi” sau „Mă macină dorul de casă”. Agenții mass-media, în special creatorii de reclame, au catalogat acest gen de experiențe drept evocatoare și se servesc de mass-media pentru a le reitera.

Schwartz susține, în privința asta, contrariul față de agențiile de publicitate. El se pronunță împotriva majorității teoriilor persuasive ce insistă pe caracterul specific, logic și inteligent al cuvântului. Perspectiva aceasta are în vedere numai scenariu verbal care este mesajul. Când își testează spoturile, agențiile se ocupă exact de acest aspect. Îi solicită pe oameni să le privească și să reacționeze reamintindu-și cuvinte, idei, imagini, numere și nume din reclamă. Rar sunt chestionați privitor la sentimente ori la personajele din reclamă.

Spotul TV clasic cuprinde mai mult decât scenariul verbal; de obicei există și un scenariu sonor – diverse zgomote pe care le auzim și care nu sunt cuvinte. Limbajul sunetelor este de multe ori un stimul mai puternic, subconștient și care provoacă reacții emoționale.

De exemplu, sentimentul plăcut al unei petreceri reușite se redă prin sunetul turnării berii. Genul acesta de mesaj al scenariului sonor se accentuează prin repere muzicale și efecte sonore, bune evocatoare ale emoțiilor și sentimentelor. Acest tip de influență se întemeiază pe stocarea amintirilor trăite cărora li se asociază sunetul-stimul: un efect sonor, un reper muzical sau experiența desfacerii unui cadou surpriză. Scenariul imaginilor reprezintă o importantă sursă de stimuli persuasivi. Cutia de bere în formă de butoi și ambalajul ca o butelcă al unor detergenți dau sentimentul de putere extremă a produselor.

Altă modalitate a scenariului imagistic pentru insuflarea anumitor sentimente este unghiul din care se filmează. Perspectiva de jos în sus a unui lider denaturează înălțimea acestuia și ne spune că e o persoană demnă de reținut. Unghiul foarte deschis asupra mulțimilor îmbulzindu-se să vadă un lider și strigând urale transmite mesajul că este vorba de un conductor reputat al unei mișcări de anvergură.

Cadrele scurte dau impresia de acțiune intensă. Plimbarea camerei de la stânga la dreapta oferă un indiciu cu privire la grandoarea scenei și imensitatea mulțimii. Montajul rapid provoacă emoții vii și dă senzația de viteză.

Principiul lui Schwartz, așa cum se regăsește el în publicitatea actuală, îi înfățișează pe receptorii persuasiunii față în față cu câteva provocări: identificarea experienței comune pe care persuasiunea intenționează să o stimuleze, recunoașterea mesajelor persuasive utilizate pentru „implantul” de trăiri ce vor fi reînviate ulterior în momentul achiziționării și simbioza elementelor verbale, sonore și vizuale din orice persuasiune mediatizată.

2.6. Utilizarea mass-media în viziunea lui McLuhan

Marshall McLuhan (1963) a fost un alt teoretician care a studiat utilizarea actuală a mass-media. Părerile lui se aseamănă în multe privințe cu ale lui Schwartz. McLuhan crede că ne putem raporta la mass-media în două feluri.

În primul rând se ține cont de faptul că orice mijloc de comunicare reprezintă o prelungire a simțurilor sau a unei părți a propriului trup. În al doilea rând, mass-media are puterea de a ne schimba mentalitatea, lucru oferit din clipa în care telegraful le-a oferit oamenilor comunicarea rapidă la mare distanță, adică ideea că pot distruge spațiul.

Televiziunea ne-a atrofiat simțul apartenenței la o comunitate, dar și pe cel al proprietății. Cu un american mediu petrecând șapte ore zilnic în fața televizorului, pur și simplu nu mai există destul timp pentru o viață socială. Și-a făcut apariția ceea ce criticii au numit „mulțimea singură”, în care persoane din același cartier sau chiar din aceeași clădire se cunosc arareori.

Computerul ne introduce într-o lume în care nu există decât eul, mașina și sarcina curentă. El ne transformă tot mai mult în membri cu drepturi depline ai „mulțimii singure”, controlându-le simultan tihna și standardul vieții. În opinia lui McLuhan, un reper după care media modifică mentalitatea este forma ori fidelitatea semnalului. Unele semnale media ajung la noi într-o formă completă, de înaltă fidelitate. Altele, dimpotrivă, într-o formă lacunară, de fidelitate redusă.

Prima presupune puține eforturi pentru asamblarea semnalelor într-un mesaj închegat. Cea redusă ne solicită simțurile pentru a converti semnalele în mesaje. Același mesaj, expediat prin media diferite, va fi diferit – după părerea lui McLuhan.

Forma de înaltă fidelitate, necesitând participare minimă, va cauza o implicare psihologică și senzorială nesemnificativă. Cea de fidelitate redusă, cu participare mare, induce o implicare psihologică și senzorială însemnată. McLuhan numește semnalele mesajelor complete, de fidelitate înaltă, „calde”, iar pe cele opuse, de fidelitate redusă și incomplete, „reci”.

Mesajele media „calde” se referă la imagini cu o claritate înaltă, ușor de receptat, bine conturate sau înregistrate. Nu este nevoie să prelucrăm imaginea sau sunetul prin sistemul nervos central. Fidelitatea și claritatea reduse caracterizează mesajele media „reci”. Mesajele lor trebuie prelucrate, fiind vagi și nedefinite.

McLuhan își închipuia politicianul care va apărea la televizor în viitor ca o individualitate abstractă, confuză, neforțată să facă vreo afirmație curajoasă. În schimb, îi acordă electoratului dreptul de a completa și asambla mesajul sau imaginea. Așadar, caracteristică pentru mesajele media reci este participarea sporită care este de obicei psihologică – ne folosim de simțuri pentru a completa mesajul.

Tabelul 2.1

Exemple de mesaje media „reci” și „calde”

Ne putem proteja de consecințele persuasive ale media începând să privim dincolo de sensul aparent al mesajelor, să încercăm sa înțelegem ce coarde sensibile sunt vizate și să stabilim dacă mesajul ce ne parvine este unul cald sau rece? Și oare cum ne este organizată agenda zilnic, și mai ales de către cine?

În concluzie, trăim într-un ambient bogat în media înalt persuasive. E necesar uneori să fim convinși în anumite privințe iar media reprezintă o alternativă facilă de obținere a informațiilor.

CAPITOLUL III. O TRATARE EXTINSĂ A MITURILOR ȘI ALE MASS-MEDIEI

3.1. Cercetarea impactului mass-media

Biroul pentru Cercetarea Radioului începe să funcționeze din anul 1937 la Universitatea Columbia sub conducerea lui Paul Lazarsfeld și își focalizează atenția în primul rând pe cercetări legate de influența acestui instrument de comunicare, aflat în acea perioada indiscutabil în topul mass-media.

Cercetările nu se limitează doar la influența radioului. Echipa coordonată de Lazarsfeld a declanșat și acțiuni de strângere a unor date de la instituțiile mediatice, de la alți cercetători care erau interesați de fenomen, de la profesori din alte universități. A devenit, astfel, posibilă articularea unei metodologii de cercetare a mass-media, pe baza căreia să fie interpretat volumul de acum impresionant de informații acumulate în acest domeniu.

Noua perspectivă asupra mass-media care prinde contur ia în calcul felul de a gândi și înțelege, diferențele individuale și sociale în procesul raportării la media. Ideea ca publicul ar juca un rol pasiv este treptat abandonata, fiind înlocuită de ideea că publicul selectează mesajul transmis de mass-media.

Audiența mass-media nu echivalează în nici un caz cu o masa omogena de indivizi izolați, din punct de vedere social și psihologic, unii de alții, ci ia naștere pe baza unei nevoi sau a unui scop comun; este posibil că ea sa fie destul de omogenă, dar este activă și selectiva atunci când își formulează cererile.

Comportamentul media este prin excelență social, cu variațiile provocate de natura fiecărui mediu. Chiar și actele pentru care componenta individuală este pronunțată, cum ar fi mersul la cinema, sunt mai întâi de toate acte sociale.

Mass-media nu alienează, iar folosirea media nu constituie un obstacol în calea socializării. Media reprezintă o modalitate pentru obținerea unor relații sociale mai bune si, chiar în cazul în care favorizează izolarea, singurătatea, ele constituie substitute pentru prieteni, parteneri.

În același timp, avem de-a face cu o schimbare de perspectivă: efortul de cercetare nu se mai focalizează pe efecte, ci pe public și audiența. Direcția de analiză nu mai este de la mijlocul de informare la public, la efectele pe care media le induce, ci de la public spre mijloacele de comunicare.

Cum se raportează publicul la aceste mijloace? Așteaptă ceva anume de la ele? Daca da, ce anume? și în ce maniera? Publicul ia astfel forma audienței, o audiență cu o anumită competentă mediatică, o audiență care așteaptă, care caută, o audiență care selectează pentru că are interese, are preocupări. în plus, are și de unde alege. Audiența se dezvoltă odată cu apariția și diversificarea pieței comunicaționale.

3.2. Mesajul, rezultatul unei interacțiuni

Prima cercetare efectuată de către Biroul de cercetare a radioului de la Universitatea Columbia este, așa cum am arătat într-un curs anterior, analiza lui Hadley Cantril cu privire la răspândirea comportamentului de panică printre ascultătorii radioului. Dat fiind faptul că a fost făcută în urma unui eveniment singular, cercetarea nu a fost suficientă pentru a impune o nouă perspectivă asupra mass-media. Mai ales că au fost reținute cu precădere aspectele spectaculoase, care satisfăceau o anumită preferință a publicului de a concepe efectele mass-media drept atotputernice, iar pozițiile mai nuanțate cu privire la un impact diferențiat al mass-media au fost minimalizate sau trecute cu vederea.

Proiectul care a contribuit la articularea unei perspective diferite asupra mass-media este cercetarea foiletoanelor radiofonice, coordonata de Herta Hertzog. Cercetătoarea se formase în preajma lui Lazarsfeld, iar raportul final s-a intitulat „What Do We Really Want to Know about Daytime Serials”, publicat în publicația Radio Research.

În anii ’30, ’40, foiletoanele radiofonice se bucurau de o popularitate deosebită în rândul femeilor. Merita menționat faptul că un asemenea demers a fost întâmpinat cu rezerve de comunitatea academică.

Se considera că radionovelele reprezintă o formă inferioară de divertisment și nu ar merita studiate în mod serios; ca misiunea unui cercetător care se respecta era de a studia simfoniile, baletul, poezia, pictura, și nu manifestări triviale ale culturii de masă. În ciuda rezistentei întâmpinate, echipa de la Biroul de Cercetare a Radioului a considerat, în continuare, ca înțelegerea modului în care milioane de femei se raportează la serialele radiofonice prezintă o importanță crucială pentru evaluarea impactului general al mass-media asupra societății.

Datele care au stat la baza lansării modelului utilizări și avantaje au fost adunate din mai multe surse: o ancheta pe 4000 de femei din mediul urban; alta ancheta a studiat peste 5000 de femei din Iowa; odată cu cercetarea campaniei prezidențiale din 1940 din ținutul Erie, Ohio, atenția s-a concentrat și pe modul în care femeile din regiune se raportează la foiletoanele radiofonice.

Ideile care compun noua perspectivă asupra mass-media sunt:

membrii audientei sunt conștienți de trebuințele pe care le au și de foloasele pe care le așteaptă de la media;

membrii audientei sunt activi și folosesc media pentru a-și satisface aceste trebuințe: de informare, de supraveghere a mediului, de divertisment și contact social, de evaziune și evitare a plictiselii;

membrii audientei evaluează cât de satisfăcuți sunt;

utilizarea diferită a media pentru satisfacerea unor trebuințe diferite determină efecte diferite;

media intră în competiție cu alte surse de satisfacere a diverselor trebuințe.

Deci utilizatorul media este rațional, are anumite scopuri, iar utilizarea media este un proces de căutare a acelei informații capabile de a satisface trebuințele articulate în mod limpede. Individul dialoghează într-un anumit fel cu mijloacele de comunicare în masă în funcție de nevoile sale considerate ca preexistente.

Efectele media sunt condiționate de diferențele dintre indivizi, iar pentru a înțelege și explica efectele este nevoie mai întâi de a înțelege motivațiile și comportamentul audientei. Mesajul nu se găsește în textul ca atare, ci este rezultatul unei tranzacții, al unui proces de ajustare reciprocă între emițător și receptor.

Primele cercetări au vrut să surprindă atât de ce femeile asculta foiletoanele radio, cat și daca diferite media, având diferite tipuri de mesaje, sunt echivalente din punct de vedere funcțional, daca ele îndeplinesc aceleași funcții sau dacă este vorba de complementaritate. Noutatea tipului de cercetare a constat mai ales în faptul ca a fost făcută din perspectiva consumatorului media, urmărind cum folosește acesta media și care sunt avantajele pe care le obține.

De asemenea, în momentul în care a început munca de interpretare a rezultatelor, Herta Herzog sugerează ca efectele comunicării de masă se manifestă pe termen lung și sunt de natură cumulativă, anticipând astfel teoria acumulării, formulata de Melvin DeFleur și Everett Dennis. Potrivit acestei teorii, impactul mass-media constă în acumularea în timp a unor efecte minimale.

Cercetările desfășurate sub coordonarea Hertei Hertzog au stimulat în continuare interesul pentru procesul de selecție a conținutului mass-media din partea membrilor audientei, pentru felul în care aceștia întrebuințează mass-media cu scopul de a obține anumite foloase.

Un exemplu îl constituie studiul sociologului Bernard Berelson, „What Missing the Newspaper Means” (Ce ar însemna dispariția presei scrise?), care a pornit de la premisa existentei utilizărilor și avantajelor. în iunie 1945, distribuitorii a 8 ziare importante din New York au fost în greva timp de 2 săptămâni.

Biroul de cercetare a radioului de la Universitatea Columbia a efectuat cu aceasta ocazie o cercetare ale cărei rezultate sunt prezentate și comentate de către Bernard Berelson. Cercetarea a fost făcută pentru a surprinde „funcțiile pe care ziarul le îndeplinește pentru cititori”, care sunt utilizările tipice ale acestuia.

Majoritatea subiecților intervievați au declarat că ziarul reprezintă o sursă serioasă și valoroasă de informație, că joacă un rol important în a-i ajuta să interpreteze evenimentele; în ciuda acestor declarații generale, nu toată lumea folosește ziarul cu scopul de a afla informații despre evenimente. Atunci când erau întrebați dacă citirea ziarului este importantă sau nu, cea mai mare parte dintre cei intervievați au răspuns că da.

Atunci când trebuia să răspundă în mod spontan: ce anume le-a lipsit pe perioada grevei, foarte putini au precizat evenimente punctuale și au răspuns, în schimb, cu clișeul „mi-a lipsit faptul că nu am mai fost informat”. Deci, există o diferență accentuată între exprimarea, în general, a interesului pentru informațiile oferite de ziar și dorințele, activitățile ca atare asociate cu lectura ziarelor.

În perioada modernă, ziarul indeplineste funcții diverse, care nu se exclud unele pe altele. Berelson încearcă să stabilească o tipologie a acestor funcții, considerând că este la fel de important și demersul de a delimita cat mai exact condițiile în care sunt îndeplinite aceste funcții pentru diferite categorii de public.

Unii cititori utilizează ziarul drept sursa indispensabilă de informații despre ce se întâmplă, ca instrument de sprijin în interpretarea evenimentelor. Pentru astfel de cititori, ziarul nu îndeplinește doar funcția de a le pune la dispoziție informații; comentariile, analizele, editorialele, sunt folosite ca punct de plecare pentru formarea opiniilor. Unii cititori au resimțit lipsa ziarului deoarece îl foloseau în scopuri practice, ca îndrumar al vieții zilnice: pentru a afla programul cinematografelor, informații despre bursă, despre modă, despre vreme.

O altă funcție îndeplinită de ziar este cea de a oferi cititorului posibilitatea de a „evada” din mediul sau imediat, de a evita rutina și plictiseala zilnice. în acest sens, ziarul este citit pentru relaxare și divertisment.

Oamenii citesc ziarul și pentru a părea informați, pentru a putea participa la conversații, în general pentru a dobândi prestigiu și a fi acceptați în societate. În strânsă legătură cu această întrebuințare, ziarul este citit pentru contactele sociale indirecte, constituind o modalitate prin care oamenii dobândesc o experiență comună pe baza căreia își formează sau își verifică standardele sociale și morale.

Autorul identifică și alte motivații de care însă cititorii nu sunt neapărat conștienți. Lectura ziarelor pare să fie un standard de apreciere în societatea modernă, urbanizată; concluzia a fost formulată pe baza observației făcute în timpul grevei, când lectura ziarelor a fost înlocuită cu lectura cărților, sau chiar a ziarelor și revistelor mai vechi.

Ziarul oferă și un sentiment de siguranță într-o lume incertă. Utilizarea în acest scop a ziarului, face îndeobște din lectura sa un adevărat ritual. Lectura devine un obicei, o ceremonie, oricum, o activitate care nu mai poate fi evitată. Este interesant că au existat și oameni care au declarat ca s-au simțit ușurați pe perioada grevei, dar acest tip de răspuns poate fi interpretat drept o dovada a faptului că lectura ziarului a devenit o activitate obligatorie, ceea ce, pentru unii, constituie o povară.

Studiile Hertei Hertzog au inițiat și dezbaterea cu privire la caracterul activ al audientei. Câțiva ani mai târziu, W. Schramm va aplica această perspectivă atunci când va studia efectele televiziunii asupra copiilor și va susține aceasta trăsătură chiar pentru un tip de audiență care pare prin excelență pasivă.

Cu toate acestea, cercetătorul britanic Jay Blumler semnalează ca acest concept al audienței active nu este total lipsit de încărcătura ideologică, partizană, în sensul că analiștii preferă fie trăsătura de activ, fie de pasiv, pentru a-și justifica propria concepție cu privire la cum ar trebui să fie sistemul mass-media. Blumler consideră că se poate vorbi de o astfel de trăsătură dacă, înainte de expunerea propriu-zisă, consumatorul consultă informații despre ceea ce oferă mass-media, planifică ce anume va urmări sau stabilește criterii cu privire la ceea ce este preferabil de a fi urmărit.

Nu se poate vorbi de caracterul activ al audienței în toate situațiile, în unele oamenii sunt activi, în altele sunt inactivi. în alte interpretări, este important nu atât dacă audiența este activă sau nu, cât răspunsul la întrebările dacă și cum starea activă duce sau este prefigurată de mediul social.

Cum am relevat anterior, preocupări de genul celei inaugurate de Herta Hertzog au întâmpinat rezistență din partea comunității academice, pe motiv ca nu sunt destul de serioase, că nu se ocupă de probleme majore. Cu toate acestea, ele vor inaugura o adevărată tradiție de cercetare a manifestărilor culturii de masă, cu accent pe dinamismul relației dintre audiență și producțiile mass-media. În anii 80, Janice Radway va analiza în cartea Reading the Romance relația dintre romanele de dragoste și cititoare.

Cititoarele își construiesc propriile semnificații ale textelor și propriile interpretări ale personajelor, intrigii, narațiunii, funcție de propriile sisteme de credințe. Dar aceste sisteme de credințe nu sunt individuale, ci sunt construite în jurul unei comunități interpretative, coagulate în jurul unei sarcini comune, definite, la rândul său, de un statut comun.

Meritul studiilor Hertei Hertzog trebuie asociat și cu faptul că atrag atenția asupra selectivității și alegerilor operate de receptorul mesajului media într-o perioadă când gândirea dominantă era alta și într-o perioadă de relativă penurie a mijloacelor de comunicare în masă.

Odată cu înmulțirea mijloacelor de comunicare în masă, a posibilităților efective de alegere între surse alternative, demersul de tipul celui inaugurat de H. Hertzog este unul logic, deoarece, după cum semnalează și B. Miege, „pentru mijloacele de informare, ca și pentru bunurile de consum, o anumită inițiativă este lăsată consumatorilor de îndată ce oferta este abundentă”.

3.3. Televiziunea, noul simbol al statutului social

Un fenomen fără precedent în istoria mijloacelor de comunicare în masă are loc în deceniul șase pe tărâm american și nu numai: răspândirea televiziunii. În 1948, existau mai puțin de 100.000 de televizoare în căminele americanilor, pentru ca, doar peste un an, numărul lor să ajungă la 1 milion, iar în 1959 la 50 de milioane. Ceea ce înseamnă că procentul celor care au televizor a crescut, în doar zece ani, de la 6% la 88%.

Adoptarea televiziunii ar fi fost încă și mai rapidă, apreciază unii autori, dacă nu ar fi intervenit cel de-al doilea război mondial. Războiul a încetinit preocupările științifice propriu-zise de perfecționare a noii tehnologii, precum și preocupările de natură comercială de a transforma produsul într-unul de masă. Capacitățile de producție în domeniul produselor electronice au fost folosite aproape în exclusivitate pentru fabricarea de stații și echipamente radio, deoarece acestea prezentau importanță strategică, puteau fi folosite pentru a difuza mesajele propagandistice și pentru a contracara propaganda adversă.

Cu toate acestea, cercetările efectuate în timpul războiului în ceea ce privește comunicațiile au putut fi transferate după aceea și în sfera televiziunii, ceea ce a dus la îmbunătățiri semnificative și rapide ale tehnologiei și aparaturii TV. în plus, după război, Statele Unite intră într-o perioadă de creștere economică fără precedent, care va dura aproape două decenii.

Restricțiile impuse populației americane pe perioada războiului produceau acum reacția inversă: există o febră a cumpărăturilor, mai ales în ceea ce privește produsele de folosință îndelungată, febra întreținută și de puterea de cumpărare în creștere. În această perioadă, a avea televizor devine un simbol al statutului social. Se spune chiar că, în unele cazuri, dorința de a fi recunoscut drept proprietar de televizor era atât de puternică încât familiile cumpărau și instalau pe acoperișul casei antene de televiziune în mod ostentativ, cu mult înainte de a avea un aparat propriu-zis.

Cum am arătat, în jurul anului 1960, numărul americanilor care aveau cel puțin un televizor în casa se ridicase la 50 de milioane (aproximativ 87% din casele americane). Televizoarele se găseau mai ales în familiile cu copii, iar pentru aceștia, televiziunea tinde să devină principala formă de divertisment. Se știa foarte puțin în legătură cu posibilele efecte ale televiziunii asupra copiilor.

Ritmul spectaculos de pătrundere a televiziunii în viața cotidiană naște îngrijorare printre părinți și profesori, pe fondul temerii mai vechi încetățenite la nivelul simțului comun ca mass-media sunt atotputernice și au efecte nocive. Iată întrebările care reveneau cu insistență: televiziunea afectează dezvoltarea intelectuală normală a copiilor, le distruge creativitatea, încurajează delicvența juvenilă?

Interesul pentru efectele televiziunii asupra copiilor are aproximativ același traseu urmat de îngrijorarea publică față de impactul filmelor asupra copiilor în anii ‘20. Aceasta îngrijorare a declanșat primul proiect de cercetare pe scară largă a efectelor unui mijloc de comunicare în masă, Studiile Fondului Payne. Dezvoltarea televiziunii fiind încă și mai rapidă decât cea a cinematografului, aproape incredibilă, și îngrijorarea publică a cunoscut cote corespunzătoare.

Cercetările efectuate nu păreau să liniștească îngrijorările părinților și educatorilor. Un studiu din 1951 relevase ca 10 din totalul programelor TV difuzate în 4 orașe americane se concentrau pe filme de groază sau care aveau ca subiect delicvența, ceea ce, pentru momentul respectiv, părea enorm.

Alte studii arătaseră ca televizorul afectează timpul de joacă, timpul pe care copiii îl petrec pentru activități casnice, timpul pe care îl aloca radioului, cinematografului sau cărților. Devenea evident că urmărirea emisiunilor la televizor schimbă configurația ocupațiilor zilnice ale copiilor, dar nu se știa exact dacă această schimbare influențează atitudinile sau valorile.

3.4. Selecția audienței

În acest context, Wilbur Schramm, Jack Lyle and Edwin Parker inițiază prima cercetare de anvergură a efectelor televiziunii asupra copiilor americani, ale cărei rezultate vor fi publicate, în 1961, în cartea Television în the Lives of Our Children. Între 1958 și 1960, Schramm și colaboratorii au efectuat 11 anchete în 10 localități din SUA și Canada.

Cercetarea s-a focalizat pe identificarea funcțiilor televiziunii, adică a utilizărilor și avantajelor obținute după urmărirea programelor TV, diferențiate pe categorii de copii. Nu a fost vorba de o analiză pur și simplu a efectelor și autorii chiar precizează că termenul de efecte este oarecum înșelător deoarece sugerează ca televiziunea le face ceva copiilor.

Indirect, aceasta înseamnă că televiziunea ar fi actorul principal, iar copiii spectatori; în aceasta viziune, copiii sunt considerați inerți, iar televiziunea relativ activă. Copiii ar fi niște victime ascultătoare, iar televiziunea face ce vrea cu ei.

Schramm își propune să contrazică aceasta concepție: copiii sunt agenți activi și selectează acel material TV care se potrivește cel mai bine cu interesele și nevoile lor. Pentru a sugera mai bine acest lucru, Schramm compară programele TV cu o mare cofetărie, de pe rafturile căreia copiii aleg doar ceea ce le place.

Dacă vrem să înțelegem care sunt efectele televiziunii asupra copiilor, recomandă autorii cercetării, este necesar să cunoaștem mai multe despre viața lor, despre ocupațiile zilnice, cei îi face să caute un anumit tip de emisiune TV.

Prin metoda chestionarului sau a interviului direct, cercetătorii au cules informații despre motivele pentru care copiii urmăresc un anume program, ce înseamnă informația mass-media pentru ei, ce știu despre viața publică, despre ce se întâmplă în lume, care sunt relațiile lor cu familia și cu alți copii. Chestionarele au fost administrate deopotrivă părinților și profesorilor, existând chiar cazuri când interviurile au fost luate simultan copiilor și părinților.

Potrivit autorilor, televiziunea satisface următoarele trebuințe: divertisment, informație, utilitate socială (motiv pentru a petrece timpul împreună, subiect comun pentru conversație), iar pentru copii, nevoia de informație și cea de evadare în imaginar au o pondere aproximativ egală (contrar concepției cvasi-generale a momentului că televiziunea este nocivă pentru copii, deoarece facilitează exclusiv evadarea în fantezie).

Efectele televiziunii nu sunt aceleași asupra tuturor copiilor, ci recepționarea mesajului TV depinde de trăsăturile de caracter ale copilului, de profilul sau psihologic și social. Meritul studiului lui Schramm constă și în faptul că a aplicat teoria „utilizărilor și avantajelor” înainte ca aceasta să se bucure de popularitate.

Anii ‘70 reprezintă punctul din care modelul utilizări și avantaje se va impune ca o modalitate fertilă de a investiga mass-media și impactul lor asupra individului și societății. Odată cu diversificarea cercetărilor în domeniu, se realizează o adevărată tranziție de la accentul asupra nevoilor articulate la nivel individual la accentul pe nevoile sociale.

Într-un studiu din 1972, D. McQuail, Jay Blumler, J. Brown vor sintetiza în felul următor elementele componente ale modelului utilizări și avantaje: „o persoană din cadrul audienței ocupa temporar o anumită poziție în raport cu ceea ce urmărește, poziție determinată de un mare număr de factori: personalitate, mediu social, experiența anterioară, contacte sociale imediate, conținutul propriu-zis al mesajului. Acea persoană are anumite așteptări și reacționează potrivit acestora, iar din întrebuințarea media obține satisfacții afective, cognitive și instrumentale”.

Avantajele, satisfacțiile, utilizările au fost reunite de acești autori într-un inventar care sugerează o mare regularitate și previzibilitate a comportamentului mediatic. Principalele elemente ale acestei tipologii sunt:

Informare. Membrul audientei caută informații despre evenimentele relevante din mediata vecinătate, din societate și din lume, sfaturi în probleme practice sau în ceea ce privește opinia și deciziile, își satisface curiozitatea și interesul general, învață și se autoeducă, dobândește sentimentul de siguranță.

Identitate personală. Prin frecventarea media, individul găsește o confirmare a valorilor personale, modele de comportament, se poate identifica cu persoanele apreciate de mass-media, se cunoaște mai bine pe sine.

Integrare și interacțiune socială. individul capătă înțelegerea mediului în care trăiesc ceilalți, dobândește capacitatea de a se identifica cu ceilalți și sentimentul de apartenență, are o bază comună pentru conversație și interacțiune socială, își construiește surogate pentru relații sociale autentice, capătă sprijin cu privire la îndeplinirea rolurilor sociale și își sporește posibilitățile de a stabili conexiuni cu familia, prietenii, societatea.

Divertisment. Individul poate să evadeze sau să își îndepărteze atenția de la probleme, se relaxează, trăiește experiențe de natură estetică, petrece în mod diferit timpul liber și este stimulat sexual.

3.5. Mass-media și dependența de informații

Una dintre ideile de baza ale modelului utilizări și avantaje este aceea ca oamenii au anumite trebuințe pe care caută să și le satisfacă în diverse modalități, una dintre acestea fiind apelul la mass-media. Melvin DeFleur și Sandra Ball-Rokeach consideră că, într-o societate complexă, în care sistemul media este consolidat, existența utilizărilor și avantajelor creează o adevărata dependență a indivizilor de resursele informaționale ale acestui sistem.

Deci, puterea mass-media nu rezidă în faptul că ar exista o societate de masă, în care indivizii sunt izolați, ci în aceea ca mass-media dețin controlul asupra anumitor resurse de informații de care indivizii au nevoie pentru a-și îndeplini scopurile: „cu cât societatea este mai complexă, cu atât este mai cuprinzătoare gama de scopuri personale care necesită acces la sursele informaționale ale mass-media”.

Sistemul mass-media controlează trei faze esențiale ale ofertei de informații de care persoanele și grupurile au nevoie pentru a-și îndeplini scopurile. Este vorba despre culegerea informațiilor, prelucrarea lor si, apoi, răspândirea acestora.

Puterea sistemului mass-media constă în controlul asupra resurselor de informații de care depind indivizii, grupurile, organizațiile, sistemele sociale și societățile pentru a-și atinge scopurile.

Trecerea de la statutul de curiozitate la statutul de sistem de informare esențial pentru perpetuarea societății contemporane s-a realizat în timp. Odată cu importanța din ce în ce mai mare a sistemului mass-media pentru funcționarea societății, numărul și intensitatea relațiilor de dependență față de mass-media au cunoscut, la rândul lor, o evoluție ascendentă.

Autorii discută ascensiunea sistemului mass-media și cucerirea de către el a poziției din care deține controlul asupra resurselor de informații de care indivizii și organizațiile au nevoie pentru a-și îndeplini scopurile. În cazul concret al Statelor Unite, în jurul anului 1830, relațiile de dependență esențiale din societatea americană erau față de sistemul social și politic. Mass-media aveau și atunci capacitatea de a aduce anumite probleme în centrul atenției publice și de a crea știri, dar cuvântul vorbit era considerat cel mai viabil pentru răspândirea informațiilor economice și politice.

De-a lungul timpului, „sistemul mass-media a devenit din ce în ce mai necesar pentru atingerea consensului social, coordonarea activităților politice și economice la nivel național, mobilizarea cetățenilor în perioade de criză, de amenințare sau pentru alte scopuri sociale”.

Relațiile dintre individ și mass-media pot fi puternice sau slabe, conflictuale sau de cooperare, dar, indiferent de astfel de caracteristici, relația este de dependență și ea se stabilește fie cu sistemul mass-media ca întreg, fie cu unul dintre elementele sale (televiziunea, radioul, ziarele), fie cu un anumit produs al mass-media.

Relația de dependență nu are sens unic, este vorba și de modul în care sistemul mass-media depinde de resursele controlate de alții. De exemplu, unele resurse aflate sub controlul sistemului politic sunt necesare pentru atingerea obiectivelor sistemului mass-media. Dintre scopurile sistemului mass-media: acumularea de profit, obținerea legitimității, crearea bunăvoinței cu privire la acordarea unor libertăți. În acest sens, sistemul politic controlează legislația, politicile comerciale care afectează posibilitățile de

a obține profit.

Tipurile de relații de dependență pe care indivizii le dezvoltă în raport cu mass-media sunt

înțelegere: înțelegere de sine, înțelegere socială;

orientare: orientarea acțiunii, orientarea interacțiunii;

joc (joc solitar, joc social).

Mass-media facilitează înțelegerea, orientarea și îndeplinirea scopurilor, dar nu reprezintă singurul mod de a atinge aceste scopuri.

Rețelele interpersonale, sistemele educaționale, religioase, politice reprezintă alternative pentru satisfacerea acestor nevoi. în gama tipologiilor de mai sus, pot fi identificate diferențe de la o categorie socială la alta. Vârstnicii sunt dependenți de sistemul mass-media mai degrabă pentru a-și asigura o compensație la existența lor preponderent solitară, pe când tinerii, dimpotrivă, văd media ca un mijloc de informare și de integrare socială.

Diferențele de scopuri se traduc în diferențe în receptare, iar expunerea oamenilor la mesajul mediatic se face selectiv, în funcție de relațiile de dependență în raport cu mass-media. Apoi, există o diversificare a relațiilor de dependență față de un anumit mijloc (buletinul meteo pentru orientarea acțiunilor, emisiuni despre dragoste pentru interacțiune). Un singur mijloc de comunicare nu generează un singur tip de relație de dependenta. Din ce în ce mai mult, televiziunea este implicată în toate aceste tipuri de dependență.

Individul își poate construi propriul sistem mass-media, dar libertatea de alegere nu este foarte mare. Libertatea de alegere este limitată de următoarele tipuri de constrângeri: diferențe tehnologice și organizaționale (într-un moment de criză, care necesita informații prompte, filmul sau cărțile nu pot fi folosite pentru îndeplinirea scopurilor), tendința media de a se specializa în conținut, ceea ce afectează tipurile de scopuri pe care le pot servi.

Aceste constrângeri rezultă într-o similitudine a sistemelor media. În plus, indivizii împărtășesc de multe ori scopuri comune (de exemplu, scopul de înțelege mediul în care trăiesc, pentru care recurg la știri și la un set limitat de mass-media, ziare, televiziune, radio).

Relațiile de grup și individuale de dependență devin mai intense atunci când mediul este ambiguu, amenințător sau se schimbă rapid. Aceste cazuri pot fi considerate o problemă de informație și atunci mass-media devin sistemul esențial de informare, aflându-se în posesia resurselor necesare pentru construirea semnificațiilor.

3.6. Preocupări actuale

Modelul utilizări și avantaje a fost criticat pentru faptul ca, odată declanșată preocuparea de a sistematiza utilizările media și avantajele obținute, au fost generate liste concurente, chiar contradictorii. În plus, listele de utilizări și avantaje au luat naștere prin autodesemnare, ceea ce a ridicat întrebarea dacă ele relevă adevăratele motive și satisfacții care stau la baza atenției acordate mass-media. Criticile au avut în vedere și faptul ca modelul pune accent pe stabilitate și pe menținerea statu-quo-ului, o critică adusa funcționalismului în general.

Ideea audientei selective a fost îndelung aclamată, după care a luat naștere o dispută aprinsă cu privire la măsura în care această selectivitate este reală. Mai ales că, între timp, au apărut cercetări care au arătat că mare parte din întrebuințarea media este lipsită de selectivitate sau este o problemă de obișnuință.

Disputa a încurajat formularea pozițiilor nuanțate, a eforturilor de a găsi dovezi solide ale unui comportament selectiv. În acest sens, au apărut preocupări privind modul în care se formează grupurile de fani, sau grupurile celor care resping în mod categoric telenovelele, spre exemplu.

Pozițiile nuanțate au derivat din acceptarea, inclusiv pentru aceste manifestări radicale ale selectivității, a faptului ca ele includ și o acceptarea pasivă a ceea ce oferă media. Atunci când se înregistrează respingerea categorică a telenovelelor, răspunsul include și o notă de conformare la ceea ce este apreciat, respectiv respins la nivel social, ceea ce duce la declararea unor poziții neadevărate cu privire la urmărirea lor.

Cu timpul, conceptul de utilizare a fost mai puțin folosit, fiind înlocuit de speranță, motiv, satisfacție, consum, dependență, comportamentul de luare a deciziei în procesul de satisfacere a diverselor trebuințe.

O teorie la modă în anii ’80 a studiat importanța așteptărilor pe care le are publicul vizavi de mass-media. Teoria pleacă de la ideea ca mass-media răspund și corespund așteptărilor publicului și îl recompensează pentru așteptările sale. Pe baza experiențelor anterioare, publicul potențial mizează și se așteaptă la această recompensă.

Comportamentul de întrebuințare a media variază funcție de credința ca un conținut mediatic are anumite caracteristici care activează raportarea pozitivă sau negativă a individului la acesta.

Recompensarea este de natură psihologică și apare fie în cadrul general al consumului mediatic, fie în cazul consumului mediatic specific, consultarea unui articol de ziar, vizionarea unei emisiuni. Pornind de la aceste sugestii teoretice, cercetarea a încercat să identifice care ar fi acele trăsături ale unui produs mediatic care să activeze un gen de raportare sau altul, dacă prezența acestor caracteristici duce la formarea obișnuințelor.

Altă orientare compară satisfacția la care se așteaptă publicul cu satisfacția efectivă. Din șirul așteptare – întrebuințare – avantaje obținute, se pune accent pe prima și pe a treia secvență, adică pe raportul dintre avantaje scontate și avantaje obținute în mod efectiv.

Avantajul scontat, imaginat, potențial influențează consumul. Studiul comparativ al celor doua avantaje arată atât motivația care animă publicul, cât și capacitatea acestuia de a-și adapta motivația pe parcursul consumului mediatic. De asemenea, măsurarea eventualelor decalaje între cele două tipuri de avantaje leagă modelul utilizări și avantaje de cercetarea efectelor, a capacitații mass-media de a avea impact, de unde preocupările de evita decalajul, din moment ce este posibil ca acesta să se reflecte fie într-un impact redus al unui conținut mediatic sau în întreruperea întrebuințării unui produs/ conținut.

Metodologia cantitativă, specifică unei mari părți a cercetărilor care au lansat și consolidat modelul utilizări și avantaje a fost abandonată în favoarea uneia calitative, în cadrul teoriei audientei active. Teoria a dorit să acopere golul lăsat de modelul anterior în ceea ce privește impactul media asupra comportamentului individual și al comunicării interpersonale și a preluat unele dintre ideile mai vechi potrivit cărora mass-media au rolul de a fixa programul discuțiilor personale și sunt un factor important în socializare.

Teoria audientei active propune două ipoteze cu privire la funcțiile mass-media: ipoteza funcției structurale a informațiilor media și ipoteza funcției relaționale a media.

Modelul utilizări și gratificații a fost criticat, amendat, completat, dar el câștigă în popularitate pe măsură ce se înmulțesc posibilitățile între care consumatorul media poate să aleagă; în plus, fiind un model care se concentrează pe audiență, utilizări și avantaje câștigă teren ca perspectivă viabilă și ca urmare a preocupărilor venite dinspre sfera publicității.

Sub impactul cercetărilor din acest domeniu, se vorbește tot mai mult de piața comunicațională, unde există oferte și cereri de semnale, informații și mesaje, o piață pe care acestea intră în concurență. Studiul audientei este necesar pentru evaluarea pieței comunicaționale, atât din rațiuni pur economice, dar și pentru a înțelege modul în care interacțiunea dintre cerere și ofertă pe aceasta piață duce la construirea mesajelor.

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ

SIMBOLISTICA MITULUI POLITIC ÎN FORMAREA OPINIEI PUBLICE

O analiză adecvată a mitologiei difuze a omului modern ar umple volume întregi. Fiindcă laicizate, degradate, camuflate, miturile și imaginile mitice se întâlnesc pretutindeni nu trebuie decât să le recunoști.

Subiectul mai general care ne preocupă, cel al manifestărilor imaginarului, adică al miturilor, este una dintre cele mai nebuloase și mai interesante probleme din istoria umanității. Nu întâmplător Mircea Eliade afirma acum câteva decenii că „înțelegea mitului se va număra într-o zi printre cele mai folositoare descoperiri ale secolului xx’’. Iată-ne ajunși în secolul XXI, dar problematica mitului pare să nu-și fi găsit încă elucidarea totală.

Spre mijlocul secolului XXI, Ernest Casier a fost printre primii, care in celebra sa lucrare Mitul Statului, a abordat subiectul unui gen extrem de influent de mituri și anume miturile politice. Fără îndoială că puterea gândiri mitice s-a manifestat încă din preistorie, prelungindu-se și în contemporaneitate, dar anume eminentul filosof neokantian german a avut meritul de a semnala de a încerca o teoretizare a ei. În aceeași ordine de idei, celebrul antropolog francez Claude Levi- Strauss scria ceva mai târziu – „nimic nu seamănă mai bine cu gândirea mitică decât ideologia politică. În societățile noastre contemporane, această din urmă poate că a înlocuit-o pe cealaltă.”

Într-adevăr, anume în societatea postindustrială lideri politici și creatori de imagini au exploatat la maximum puterea de seducție a miturilor, manipulând în scopuri politice imaginarul colectiv al maselor.

Miturile în general au fost supuse exegezei încă în antichitate de Homer, Platon, Aristotel, Euhemeros, Eschil, Pindar, Tucide, în perioada modernă reflecția asupra mitului și gândirii mitice fiind continuată de Giambattista Vico, Friedrich Schelling, Fredrich Nietzsche, iar în secolul XXI de o multitudine de oameni de știință de artă, filozofi, antropologi, etnologi, istorici ai religiilor, psihanaliști, lingviști, semiologi, cercetători literari, esteticieni, istorici, psihologi sociali, ca Ernest Cassirer, Sigmund Freud, Carl G. Jung, Georgees Sorel, Emile Durkheim, Bronislaw Malinowski, Lucian Blaga, Marcel Graule, Geores Dumezi, Alexei Losev, Mircea Eliade, Roland Barthes, Thomas A.

Cu toate acestea, s-a dovedit a fi dificilă elaborarea unei definiții care ar cuprinde și ar descrie mitul în întreaga sa bogăție și complexitate.

În ceea ce privește esența mitului politic, cele mai interesante radiografii ale fenomenului dat au venit rând pe rând, din spațiul anglofob, apoi de cel francofon și cea a istoricului francez Raul Girardet.

În spațiul românesc, autoritatea incontestabilă în domeniul studierii imaginarului în general și a imaginarului politic în particular este deținută de Lucian Boia, care prin excelențele sale lucrări, a înviorat reflecția istorică achiziționat de pozitivism, de o mare importanță în tratarea acestei probleme sunt și lucrările lui Soein Antohi, ale lui Vladimer Tismăneanu și ale lui Andrei Pippidi.

Din cuprinsul spațiului slav trebuie să semnalăm, pe de o parte, contribuțiile cercetătoarei ruse Tatiana Evghenieva, recunoscută drept fondatoarea școlii rusești de mitologie politică, iar pe de altă parte, studiile în domeniu ale antropologului sârb Ivan Colovic.

În studierea subiectului propus, ne-am sprijinit, pe lângă sursele teoretice deja enumerate și pe lângă cele prezente în bibliografie, atât pe materialele selectate din presa scrisă, cât și pe declarațiile politice și discursuri înregistrate de la posturi de televiziune și de la radio. Pentru a evidenția dinamica proceselor sociopolitice din spațiul românesc, au fost analizate și rezultatele din diferiți ani ale alegerilor parlamentare și prezidențiale.

Verificând etimologia conceptului de mit, vom constata că acesta provine de la grecesc mytos, ceea ce înseamnă poveste. Concepția tradițională despre mit, exprimată și promovată de antropologi, istoricii religiilor și al mitologiilor clasice, apare drept una relevantă, dar în același timp reducționistă.

Un exemplu al unei astfel de abordări este cunoscuta definiție „Mitul povestește o istorie sacră, el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor.” Astfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitate totală, Cosmosul, sau numai de un fragment – o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție.

O altă extremă în abordarea mitului se naște în zorii secolului XXI, când valoarea semantică a conceptului de mit se vulgarizează considerabil, în primul rând datorită contribuției lui Nietzsche – proces semnalat și de Lucian Blaga ajungând să semnifice mistificare, iluzie, neadevăr, minciună, orice idee acuzat ireal îmbibată de o credință mistică sau orice idee care, despuiată de orice valoare, și-a mai păstrat doar prețul unei facturi utile ori chiar inutile în economia vieții sau gospodăria cunoașterii utile. Într-o astfel de accepție inflaționară este folosit mitul în postmodernitate, mai ales în limbajul jurnalistic.

În dorința de a depăși această polarizare, ne alăturăm, definiției mitului formulate de Lucian Boia, care operează cu un concept mult mai puțin reducționist, integrând mitul și manifestări aparent desacralizate sau laicizate ale limbajului, deci mitul este o construcție imaginară, povestire, reprezentare, sau urmărește înțelegerea esenței fenomenelor cosmice și sociale în funcție de valorile comunității și scopul asigurării acesteia, o definiție care accentuează caracterul constitutiv pe care au miturile în dezvoltarea grupurilor umane.

Paradoxal, dar explicabil în substanța mitului pare să nu existe nici o contradicție între imaginar și realitate. Prin urmare, a distinge, în cazul miturilor, între adevăr și neadevăr este un mod greșit de a pune probleme. Mitul este o structură și poate îngloba materialele adevărate sau fictive, sau adevărate și fictive în același timp. Important este că mitul dispune aceste materiale potrivit logicii imaginarului.

Eminentul mitologic român Victor Kernbach integrează mitul unui ansamblu de structuri gnoseologice și angajare în realitate, afirmând că pentru căi de acces către răspunsurile dorite de oameni și provocate de întrebări pe care natura omenească nu le poate evita aproape niciodată, superstiția, mitul, superstiția, mitul, speculația filozofică, cercetarea științific.

Trebuie totuși să nu scăpăm din vederea faptului că atât filozofia, cât și știința au o importanță dimensiune mitică, fără de care existența lor n-ar putea fi concepută. Astfel, dintre acestea, mitul apare drept structura care oferă drept structura care oferă întotdeauna primele concepte, primele soluții și primele certitudini pentru etapa respectivă. În lumea alternativă a mitului, omul își descoperă toate certitudinile care i-au lipsit în lumea lui incertă, în care trăiește ca ființă agresată de cotidian. Este o idee ce reia pe care omul a creat-o pentru a rezolva probleme.

În urma cercetărilor noastre, ne-am asumat îndrăzneala de a formula propria definiție a mitului. Deci, considerăm că mitul este o structură imaginară esențială – proiecție a subiectivității asupra realității tangibile asupra subiectivității prin intermediul căreia oamenii justifică lumea înconjurătoare în toate manifestările ei și se raportează la ea.

Gilbert Durand a prezentat printre primii miturile ca pe niște structuri antropologice ale imaginarului intrinseci speciei umane în totalitatea sa. Același Durand a afirmat inițial că miturile sunt anistorice și invariabile în epoci și culturi diferite, concepție la care a revenit și pe care a nuanțat-o ulterior.

Claude Levi –Strauss a observat că miturile posedă o dublă structură, istorică și în același timp anistorică, ele având proprietatea de a se referi simultan la trecut, la prezent și la viitor și a se situa cu aceleași succes și în afara timpului istoric. Credem însă că dihotomia istorism – antiistorism în cazul structurilor mitice este inoperantă , putem fi depășită cu ușurință prin introducerea în ecuație a conceptului de mitologie sau mite.

Deși universal și oarecum transistoric, imaginarul și structurile sale variază totuși în timp și în spațiu, după părerea noastră, în dependență de dinamica fenomenelor social-istorice dintr-o anumită etapă de dezvoltare a ei .

Această variație a mitului însă nu este radicală, ci mai degrabă una care pune conținuturi relativ noi în niște conturi stabile și perene. Factori de natură spatio-temporală condiționează selectarea, din multitudinea de arhetipuri împrăștiate de toți oamenii, a unui anumit număr de structuri mitice, periferia cărora se schimbă, iar centrul rămâne invariabil, ceea ce face posibilă adoptarea de către un grup uman anumite variante de mit la un moment dat.

Iată de ce o trăsătură esențiale a mitului pare să fie caracterul său motivat, orice mit având misiunea sa particulară de a acționa îndeosebi asupra unui categorii umane respective, deoarece orice categorie umană are nevoie de miturile pe care și le dorește inconștient.

Numărul acestor nuclee mitice fundamentele este relativ restrâns, putând ajunge la maximum la câteva zeci. Pentru moment însă, vom adopta delimitarea operată de Lucian Boia, care, studiind resorturile imaginarului, a identifica opt mari ansambluri arhetipale ce servesc drept „material de construcție” al miturilor și în jurul cărora se structurează și se articulează întreaga existență umană:

conștiința unei realități transcendente – credința într-o realitate de esență superioară care dirijează lumea materială

dublu , moartea și viața de apoi – speranța în viața de dincolo de moarte

alteritatea – uimirea și neliniștea în fața diversității lumii și, mai ales, a celuilalt

unitatea – dorința de a asigura lumii și comunităților un maximum de coerență

actualizarea originilor – încercarea de a face inteligibile originile, esența și sensul lumii și al istoriei

descifrarea viitorului – strategiile vizând controlul destinului individual, al istoriei și al viitorului

evadarea – refuzul istoriei și tentativa de a evada pentru a se refugia într-un timp invariabil și armonios

lupta – dialectica înfruntării și sintezei tendințelor opuse

Fără îndoială că, de cele mai des ori, structurile arhetipale nu se întâlnesc în stare pură. O trăsătură importantă a arhetipurilor este capacitatea lor de a se combina și de a crea mituri de o complexitate mai mare, posedând o enormă putere de persuasiune și de autosugestie.

De exemplu, chiar și în cazul unor ideologii aparente secularizate și laicizate, mitul Salvatorului are legături evidente cu sacrul, prin chemarea la exterminare sau lipsirea de diverse a celuilalt, a străinilor și marginalilor – victime inocente care sunt culpabilitate pentru problemele întregii societăți, el poate asigura unitatea națiunii, în cele din urmă, fiind susceptibil, în calitate de lider revoluționar sau milenarist, să devină un nou fondator, el poate propune soluția ieșirii din istorie prin transpunerea în viață a profeției sale în privința evoluției istoriei.

Structurile mitice arhetipale au o multitudine de funcții, care din nou prea pot fi întâlnite în stare pură și care au tendința de a se combina și de a se întrepătrunde. Dintre aceste funcții le-am reținut pe cele mai relevante. Astfel, majoritatea savanților cad de acord asupra faptului că prima și cea mai importantă funcție a mitului este cea de a explica fenomenele necunoscute sau incomprehensibile cu care se confruntă conștiința umană.

Un exemplu ar fi încercarea omului, în perioada de criză socială, politică, economică sau spirituală, de a conferi ordine și coerența lumii în care trăiește. Noi credem însă că această funcție este una pseudoexplicativă sau, mai bine zis, o funcție justificatoare, care are rol de echilibrare intelectuală.

O altă funcție mitică complexă și importantă este cea de consolidare a coeziunii de grup sau sociale, care coexistă cu funcția pedagogică de a crea și de a reactualiza principii și reguli etice și morale de comportament.

Pe de o parte, funcția coezivă se află în raporturi foarte strânse cu proprietățile mobilizatoare ale mitului. Pe de altă parte, mobilizarea la acțiuni a oamenilor poate servi drept mijloc de compensare sau de eufemizare a frustrărilor prezentului sau trecutului.

În fine, funcția cu cea mai mare relevanță în cazul miturilor politice este cea socio-politică, aflată într-o strânsă legătură cu funcție precedente. Această ultimă funcție are rolul de a legitima puterea unui regim politic sau a unei organizări sociale sau, dimpotrivă, de a o discredita.

Din perspectiva impactului pe care îl au asupra grupurilor sau mulțimilor omenești, deosebim două feluri de mituri și mitologi ce corespund celor două mari direcții în mitogeneză – miturile și mitologiile spontane și cele manipulate.

În primul caz influența modelatoare pe care o exercită miturile asupra oamenilor este spontană, iar al doilea deliberată. Eficiența miturilor manipulate crește în dependența de gradul lor de apropiere față de substanța miturilor spontane, adică în măsura în care răspund așteptărilor și aspirațiilor inconștiente ale oamenilor vizitați.

În contextul marii varietăți a miturilor, cele politice prezintă niște valențe speciale, deoarece ele ascund în spatele oricăror decizii sau acțiuni politice și în același timp, determină reacțiile umane care urmează acestor decizii și acțiuni.

Astfel, miturile politice posedă, dacă e să operăm cu termen din gramatica teoretică cel mai înalt grad de tranzitivitate. De fapt, nu credem că există sau am putea identifica mituri cu adevărat intranzitive.

Fiecare mit politic se transformă inevitabil într-o acțiune, cu repercusiuni mai mici sau mai mari asupra altor persoane, căci după formula lui Aristotel, oamenii sunt niște zoo politikon, adică animale sociale și deci influențează reciproc. Departe de a încerca să operăm doar în termeni de cauza,i efect să evidențiem cauzalitatea circulară a miturilor în general și a miturilor politice în particular.

Miturile politice din spațiul românesc sunt special specifice în măsura în care exprimă frustrările și expectațiile inerente epocii de tranziție pe care o traversează cele două state românești. Confruntații cu grava criză economică tranzitară oamenii își găsesc de cele mai dese ori refugiul în mit ca într-o lume alternativă.

În plus, se impune să menționăm că miturile politice contemporane din Republica Moldova și din România își trag rădăcinile atât din fondul național comun, cât și din moștenirile lor comuniste separate, lucru inevitabil pentru cele două state românești, care au trecut de mult și pentru scurt timp prin faza Unirii, dar și prin cât un regim totalitar de lungă durată, construit în baza uneia din cele mai puternice ideologii mitologizate sau mitologii milenarist ale secolului XX: mitologia secularizată a comunismului, care a încercat să remodeleze omul în întregime, conform principiilor ideologice comuniste, pentru a-l controla și a face din el un om nou, robot docil, dependent, lipsit de inițiativa și totalmente devotat cauzei comuniste și cursului prescris de către Partid.

Pe parcursul ultimului deceniu, în cadrul proceselor și evoluțiilor social-politice atât din Republica Moldova, cât și din România, au apărut și s-au manifestat toate cele patru constelații mitice principale care au fost evidențiate de istoricul francez Raoul Girardet și anume Conspirația malefică, Salvatorul, Vârsta de aur, Unitatea poporului.

Fiecare grup social sau etnic a apelat la miturile de care a avut nevoie pentru a-și liniști angoasele și a se hrăni din substanța echilibratoare a structurilor mitice, iar liderii politici de cele mai diverse orientări au avut destule ocazii de a adânci neliniștile și sau de a trezi speranțe tuturor cetățenilor sau a unei porțiuni din societate, înlocuindu-le sau reactivându-se arhetipurile necesare pentru a obține rezultatul politic scontat sau încercând să contracareze și să dezactiveze arhetipurile potrivice.

Mitul Conspirației malefice pune în ecuație binomul identitate alteritate, unul din cele mai importante mai stabile și mai influente arhitipuri din istoria omenirii.

Principiul care funcționează la toate nivelurile – indivizi, grupuri, națiuni, civilizații, concretizând pe de o parte, supravalorizarea primului element și pe de altă parte, devalorizarea drastică a celui de-al doilea element.

Consecința cea mai directă a acestei operații este receptarea exacerbată a alterității. Odată trecută prin filtrul deformat al imaginarului, imaginea, străinului sau a marginalului capătă valențe neliniștitoare și provoacă emoții negative, teama și agresivitate. Trăsăturile reale de caracter ale acestuia devin mult prea puțin important față de cele imaginare.

Astfel, celălalt este deseori dezumanizat și se transformă implicit în dușmanul nostru potențial sau real, perturbatorul ordinii și al coerenței din societatea noastră, cel care amenință să distrugă integritatea societății noastre sacre sau a teritoriului nostru sunt și pune în pericol poziția socială sau însăși existența și sănătatea psihofizică a noastră.

Această opoziție fundamentală prezintă în imaginarul colectiv al oamenilor a fost teoretizată și de istoricul și psihologul rus Boris Porsnev, care a evidențiat rolul esențial al acestei dihotomii în calitate de model de condiție, prin excelență, a realității naturale și sociale, o imagine a celuilalt, fiind astfel crucială în procesul de identificare culturală și socială a noastră.

Astfel, pentru a parafraza o celebritate butadă de-a lui Voltaire, dacă n-ar exista, atunci ei ar trebui inventați. Încă din preistorie, dihotomia noi gerații a existat și continuă să existe latent în conștiința individuală și de grup, fiind exacerbată în situații de criză social-politică sau culturală.

Raoul Girardet identifica trei mitologeme specifice de conspiratori: iezuiții, francmasonii și evreii. Atât în Republica Moldova cât și în România, proveniența, țapilor ispășitori a depins și depinde în continuare de orientarea social-politică a formațiunilor politice care lansează și vehiculează aceste mituri politice.

Într-o societate colectivistă precum este cea din republica Moldova, arhetipul alertații s-a impus mai ales la nivel de grupuri. Este notabil faptul că, de cele mai dese ori, trăsăturile și caracteristicile reale ale acestor grupuri au contat mult prea puțin față de cele imaginare și au fost practic înlocuite de acestea.

Conspiratorii- anumecerații pentru a fi culpabilitate și învinuiți de toate relele și crimele cele mai mari s-au materializat și au devenit astfel încât se poate de real și adevărați în mințile oamenilor aparținând altor grupuri sociale, etnice, religioase. Astfel, minoritățile preponderent rusofone, care constituie aproximativ 35% din populația republicii, au atribuit, în mare lor majoritate, semnificații românofobe mitului conspirației pe care l-au creat și l-au pus în circulație.

În ultimul deceniu, aceste minorități etnice și-au revărsat frustrările și și-au proiectat temerile imaginare asupra majorității românești și respectiv, asupra forțelor politice de dreapta și de centru-dreapta, care, tradițional, sunt percepute mai mult ca romănofile sau unioniste, și deci automat rusofone.

În schimb, o susținere masivă a început să fie acordată partidelor de stânga și de extremă stângă, care, tradițional, în Republica Moldova posedă imaginea unor partide romănofobe și filoruse. Acest factor a avut de-a lungul ultimilor ani o influență foarte mare în evoluția proceselor politice din Republica Moldova și chiar a contribuit la o reorientare geostrategică spre est a republicii. Rezultatele de la alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din ultimii ani confirmă cu prisosință acest fapt, observându-se o tendință generală de creștere progresivă a direcției românofobe a votului minorității etnice.

Această demonizare și disprețuire a românilor moldoveni de către reprezentanții celorlalte etnii conlocuitoare își are originea încă din timpurile sovietice, când portretul imaginar al basarabeanului îl reprezenta ca pe un bun sălbatic, un aborigen ușor asimilabil, docil și ospitalier, muncitor și supus, iar imaginea mitizată a rusului-eliberator posedă valențe de civilizator.

Destul de repede, imaginile sterotipizate respective s-au transformat în mitologeme dominante în conștiința colectivă a cetățenilor fostei URSS. Astfel, în perioada sovietică, majoritatea etnică română din fosta RSS Moldovenească s-a transformat, paradoxal, într-un marginal, periferic, pe când minoritățile etnice rusofone deveniseră centru.

Atitudinea devalorizată față de românii moldoveni s-a răspândit și asupra utilizării și a circulației limbii romane. De aici vine, pe de o parte, lipsa de dorință cvasitotală a minorității de a vorbi această limbă anormală, animalică și pe de altă parte, rușinea de pe timpuri a multor români moldoveni în a-și vorbi limba și tendința de a vorbi mai mult rusește, limba normalității, limba omenească.

În anul 1989-1991, însă, pentru o parte din români moldoveni, mitologemul alterității exacerbată a veneticilor a servit drept scut protector pentru afirmarea identității lor naționale sau drept mijloc de recuperare a ei. Încercările lor din acei ani de a înscrie în registru normalității identitatea lor etnico-lingvistică au fost întâmpinate cu ostilitate de către o mare parte a minorităților rusofone, care au simțit că-ți pierd poziția de privilegiați și de centru, fapt pe care nu l-au agreat și cărora au încercat să i se opună.

Astfel au fost folosite pe larg mitul conspirației malefice a românilor și al iminenței amenințătoare a unirii Moldovei cu România. Această mitogeneză constă în inculcarea unor categorii de populație a imaginii mitizate a românului – dușman și ocupant, a moldoveanului – internaționalist și ospitalier.

O asemenea atitudine continuă să fie promovată atât de partizanii moldovenismului militant, cât și de minoritățile rusofone, iar românii moldoveni să fie văzuți ca niște aborigeni disprețuiți. Astfel, recent am putut citi următoarele: Pentru a-și promova rezultativ politica în vederea accelerării lichidării Republicii Moldova, clasa politică, guvernele române susținute, într-un fel sau altul, de deferiți demnitari moldoveni deveniți neoromâni, au nimicit sfera informațională moldovenească, lipsind totalmente populația republicii de posibilitatea de a-și cultiva, păstra și dezvolta valorile naționale și culturale, credința statală moldovenească, substituind tot ce-i propriu moldoveanului, Moldovei cu noțiuni, idei sloganuri, lozinci curat românești.

În această ordine de idei, problema transnistreană, cea găgăuză și mai puțin, cea bulgară au apărut și s-au amplificat ca niște conflicte de ordin imagologic și în același timp, au fost manipulate ți exacerbate de către anumite forțe în scopuri politice, rămânând și astăzi o mărturie a consecințelor grave pe care le pot provoc astfel de manipulări în scopuri politice ale arhetipului alterității în anumite zone.

În România, lucrurile au decurs după un scenariu relativ diferit, comportând conținuturi diferite. Aceasta s-ar explica prin faptul că pentru majoritatea etnică română din România n-a existat problema identității naționale, raporturile dintre majoritate este minorități fiind în general mai puțin tensionate. Desigur, Partidul România Mare a căutat să identifice, conspiratorii în rândul străinilor pentru a transfera orice vină asupra țiganilor sau maghiarilor. La rândul său, uniunea Democratică a Maghiarilor din România și susținătorilor săi și-au imaginat și au identificat, bineînțeles, conspirația urzită de majoritatea românească împotriva minorității maghiare din România.

Mitul Salvatorului are drept punct de sprijin arhetipul sacralității în varianta sa mediană, arhetip care materializează dorința aproape, înnăscută, a oamenilor de a fi conduși spre fericire sau viitorul luminos de către un lider carismatic. Raoul Giraret distinge patru mitologeme diferite de Salvator: Cincinnatus, Alexandru, Solon, și în fine Moise. Mitologemele date pot avea diverse variante și posedă proprietatea de a se combina, fiind rar identificabile în stare pură.

În Republica Moldova au circulat diferite mitologeme ale Salvatorului individual, de mai mare succes bucurându-se modelul legislatorului, cel al bătrânului retras care revine la putere, element ale căruia îi sun aplicabile personalității lui Petru Lucinschi, cel al tânărului cuceritor, care a împrumutat, rând pe rând, trăsăturile lui Ion Sturza și chipul lui Dumitru Braghiș, cei mai populari prim-miniștri din ultimul deceniu în Republica Moldova, dar și cel al profetului, mitologe care ne poate furniza o grijă de lectură a ascensiunii lui Vladimir Voronin.

Astfel ultimii ani mitogemeza politică din Republica Moldova au înregistrat treapta de la un salvator al națiunii, Iurie Roșca. Fiecare Salvator și-a legitimat statul său de lider, apelând la prestigiul și valoarea evocatoare a diverselor personalități excepționale din trecutul îndepărtat, puterea de influență a cărora , decenii și secole după moartea lor , se menține sau chiar s-a amplificat.

Imaginea Salvatorului a lui Iurie Roșca s-a sprijinit pe figura profund mituzată a lui Ștefan cel Mare și pe prestigiul de poet național al lui Mihai Eminescu.

În timpul campaniei electorale prezidențiale din 1996, Petru Lucinschi a căpătat imaginea unui salvator catch-all, mizând în special pe autoreferențialitate. Lansând lozinca ce răspundea așteptărilor și aspirațiilor colective – ordine, stabilitate, bunăstare, el a avut mare succes, deoarece a beneficiat de îmbinarea trecutului său comunist.

Vârsta de aur, reprezintă pentru mulți, care a atras o parte a populației autohtone nostalgice după comunism, o mare parte a populației de vârstă înaintată, populația rusofonă și cea de origine rusă cu nevoia de schimbare de la momentul respectiv.

Strategia de autolegitimare prin mitologemul mandatului poporului – situație ce are alura chemării lui Ștefan cel Mare la tron de către popor în câmpul de la Dreptate a jucat și ea un rol important în crearea acestei imagini: „propunându-mi candidatura la funcția de președinte, în condițiile extraordinar de grele în care se află țara, știu foarte bine că mi-am luat o sarcină grea și o răspunderi enormă. Am un singur scop, să opresc prăbușirea republicii noastre în prăpastie. M-au îndemnat și m-au sprijinit în luarea acestei hotărâri experiența mea politică și de viață, propunerile și susținerea a sute de mii de cetățeni”, afirma Vladimir Vorornin, prin intermediul canalelor mass-media.

Vladimir Voronin s-a legitimat și continuă să legitimeze cu ajutorul imaginii personalității mitizate, având strânse legături cu mitul Vârstei de aur a lui Lenin, doar îl avantajează pe liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, sporindu-i capitalul simbolic și mărindu-i deci puterea politică.

În același timp, imaginea sa de Salvator autoritar, justițiar incoruptibil și înțelept a fost modelată insistent și de o bună știință, pentru a răspunde așteptărilor mitice ale alegătorilor. Cârma statului se cere ales un politician influent și autoritar, care ar reuși să depășească situația de deznădejde, de fatalitate în lupta cu corupția și criminalitatea. Societate își dorește un om de stat, care prin amploarea potențialului său ar fi în stare să stârpească fără de legea.

Fracțiunea parlamentară a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova își exprimă ferma convingere că un asemenea om demn ar fi conducătorul fracțiunii noastre, liderul Partidului Comuniștilor Vladimir Voronin la momentul când țara are nevoie, ca de o gură de aer, de voință de înțelepciune și de cumpătarea lui.

Pe lângă reprezentările Salvatorului individual la care s-a apelat pe parcursul anilor în Republica Moldova, trebuie să menționăm și imaginile diverșilor Salvatori colectivi – națiunea, dictatura legii, care să fie transforme actualmente în binecunoscuta, dictatură a proletariatului și să ajungă, în cele din, din cauza majorității zdrobitoare pe care o deține PCRM.

O oarecare tendință de evaluare spre autotaritarism în mitogeneză politică se observă și în România .

Dovadă ne sunt rezultatele alegerilor prezidențiale din noiembrie 2000. Astfel, în urma declaraților sale că va conduce țara cu mitraliera, liderul de extremă dreapta Corneliu Vadim Tudor a devenit contracandidatul – surpriză al lui Ion Iliescu în cel de-al doilea tur de scrutin. A învins, însă cel care a știut să exprime cel mai bine mitul Unității poporului, lansând lozinca – Aproape de oameni, împreună cu ei.

Declarațiile autotaritariste ale lui Corneliu Vadim Tudor nu l-au ajutat, în cele din urmă, deoarece ele au avut efectul contrar, acela de a dezbina o parte din popor. Cu toate acestea, racolarea lui Ilie Ilașcu care după cei 9 ani de detenție ilegală în Transnistria, a căpătat alura de profet, la Partidul România Mare riscă să-i sporească chiar capitalul simbolic partidului lui Corneliu Vadim Tudor.

Alături de utopie și de milenarism, Vârsta de aur este una din cele mai importante strategii de refugiu în mit. Anume evadarea este arhetipul care cuprinde toate cele trei proiecte ale realității, care posedă cea mai mare putere de influență în situație de criză și la care apelează indivizii umani atunci când sunt dezamăgiți de realitatea tangibilă.

Mitologia milenaristă a comunismului nemaiavând statutul de ideologie de stat, iar utopia marxistă nemaifiind impusă întregii societății, o parte a populației celor două state romanești își înlătură frustrările prezentului cu ajutorul mitului Vârstei de aur, evadând în trecut, spre puritatea și prestigiul originilor.

În Republica Moldova, mitul Vârstei de aur se manifestă în ultimii ani simultan în substanța a trei nostalgicii după comunism. Tânjesc după resuscitarea URSS, eventual în cadrul Uniunii Rusia-Belarusi, alții, care s-au împotmolit într-un moldovenism încăpățânat, visează la renaștere glorioasei Moldove a lui Ștefan cel Mare sau la transformarea ei într-o anexă a Rusiei, în sfârșit, al treilea grup consideră România interbelică drept o Vârstă de aur, când națiunea era unită și țara era întreagă.

În 1990-1991 guvernarea Drug a promovat varianta românească a mitului Vârstei de aur, în anii 1994-1998 guvernele Sangeli și Ciubuc au vehiculat mitul Moldovei subordonate Rusiei.

Victoria relativă și cea detașată a comuniștilor în alegerile parlamentare anticipate din 1998 și respectiv, din 2001 se datorează insistenței cu care aceștia au propagat și au exploatat nostalgia unei părți a populației Republicii Moldova față de Uniunea Sovietică drept o Vârstă de Aur, epoca a prosperității și a lipsei de griji. În aceeași paradigmă s-a înscris și pledarea care urmează, cu profunda accente religioase, și care ne conferă o dată că ideologia comunistă este o formă de religie politică. Uniunea sovietică, cel mai mare proiect al secolului XX, n-a putut să dispară atât de rușinos și fără urmă, cum încearcă să ne convingă fariseii și fățarnicii din lume.

Evanghelistul Lazăr a fost mort patru zile, iar din cuvântul lui Isus Hristos trupul lui a înviat. Până când nu este rostit ultimul Cuvânt, adevărat, renăscător sau distrugător, dispariția URSS e virtuală, după cum e virtuală astăzi și viața ei pe planetă. Și una, și cealaltă nu e definitivă, e reversibilă. Reîntoarcerea URSS este inevitabila chestiune a unui viitor atât de îndepărtat. Uniunea reîntoarsă lumii își va ocupa locul în această lume ca unul din centrele de forță care traduce ideea echității sociale.

În România, mitul perioadei comuniste ca Vârsta de aur este puțin utilizat, dat fiind faptul că, de regulă, această perioadă trezește majorității populații amintiri neplăcute despre lipsuri și limitarea drastică a multor libertății, în schimb, mitul perioadei interbelice se bucură de o popularitate neegalată.

Mitul analizat mai sus, cel al Vârstei de aur, este inextricabil legat de mitul Unității poporului. Pentru a înțelege ce este poporul sau națiunea, trebuie să ne întrebăm care este teoria despre națiune la care a aderat spațiul românesc.

Din cele două teorii principale despre națiune, cea contractual-civică, teoria lansată de Jean – Jacgue Rousseau și adoptată cu varietății în Franța, Marea Britanică, SUA și cea culturală și etnică, cea care a formulat concepția locuitorilor spațiului românesc despre națiune este predominant herderiana, deci cultural – etnică.

Pe urmele lui Benedict Anderson, merită să evidențiem rolul esențial pe care l-a jucat și continuă să-l joace și în modelarea identității naționale a unor comunități ce doresc omogene.

În republica Moldova se disting actualmente trei mari mitologeme ale națiunii majoritare, care corespund celor trei direcții în mitogeneză politică și tot atâtor potențiale orientări geostrategice ale Moldovei, în primul rând, mitologemul identității naționale a românului moldovean, promovat de către care aleg calea unirii cu România de Partidul Popular Creștin Democrat, în rândul al doilea, mitologemul identității naționale a moldoveanului, creat de moldovenii militanți, care proclamă existența a două etnii separate și optează pentru consolidarea statului moldovenesc independent.

În al treilea rând, mitologemul vocației europene a românilor moldoveni, promovat de cei care se orientează spre regăsirea unității spațiului românesc în cadrul Uniunii Europene, soluția de mijloc, agreată de Oleg Serebrean (Partidul Social Liberal), Valeriu Matei (Partidul Forțelor Democratice), Mircea Snegur (Partidul Renașterii și Concelierii din Moldova), Valeriu Muravschii (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat), Mircea Surdu (Partidul Național Liberal).

Incapacitatea partidelor de centru, centru –dreapta și dreapta de a crea, cu mult înainte de alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001, un coerent și durabil mit al Unității poporului a contribuit la înfrângerea acestor forțe politice și la instalarea la putere a Partidului Comuniștilor.

Creare după alegeri a Forului Democratic din Moldova, format din 7 partide extraparlamentare, este un reflex întârziat al mitului Unității poporului, care ar fi trebuit să treacă întâii de toate prin unitatea dreptei.

Intențiile deputaților comuniști de a introduce în școală studierea Istoriei Moldovei și a limbii moldoveneștii reiese din convingere lor intimă că există un popor moldovenesc distins și o limbă moldovenească distinctă și se prezintă vina mai palpabilă și să capete materialitate, dată fiind crearea echipei de savanți formați în perioada sovietică care se ocupă de elaborarea unui manual școlar de ,,Istoria Moldovei”.

Mitul respectiv a fost plenar ilustrat și confirmat oficial de alocuțiunea șefului statului cu ocazia aniversării a zecea a proclamării independenții Republicii Moldova. În acest discurs, liderul Partidului Comuniștilor a elogiat existența multiseculară a statului moldovenesc, invocându-i în calitate de părinți fondatori pe Bogdan Intâi, Ștefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, care , evident, par să fi fondat că nu au întreținut relații deosebit de călduroase cu celelalte teritorii românești poate , anume astăzi trebuie să evocăm începuturile îndepărtate și legendare ale statalității moldovenești, să cinstim memoria marilor noștri înaintași.

Prin strădania și voința lor, numele Moldova și statul moldovenesc au învins rezistența secolelor, revenindu-ne ca moștenire nouă, cetățenia unui stat suveran și independent.

Repercusiunile unei astfel de poziții se pot dovedi dintre cele mai grave, de la redeschiderea incertitudinilor identitare ale românilor din Republica Moldova până la producerea, atât în plan imaginar, cât și în planul realității, al unei sciziuni iremediabile între cele două maluri ale Prutului.

Proliferarea naționalismului etnic a fost explicabilă ca o reacție defensivă în Republica Moldova , în care majoritatea română se simte lezată în drepturile sale de către minoritățile rusofone. Dat fiind că în spațiul românesc se simte lezată în drepturile sale de minoritățile rusofone. Dat fiind faptul că în spațiul românesc n-a fost consumată până la capăt faza statului – națiune , aceasta contribuie la apariția și persistența unui sentiment frustrant la reprezentații națiunii titulare din acest spațiu. Desigur, persistența naționalizmului etnic ar fi o piedică în calea unei autentice societăți democratice.

Deci, în vederea instaurării unei astfel de societăți care s-ar inspira din principiile democrației liberale, ar fi dezirabil să se treacă de la naționalism etnic la naționalism civic, care este cea mai acceptabilă de patriotism.

În final, am dori să ilustrăm situația prezentă a societății din cele două state românești prin următorul citat din Gabriel Liiceanu, care merită să-l reproducem integral: „Omul nou ieșit din comunism este asemeni celui eliberat după ani de detenție. El rătăcește în căutarea acelui adăpost care între timp a dispărut și ale cărui s-au șters din mintea lui. Descumpănit, neștiind încotro s-o apuce, el este tentat să se întoarcă la locul detenției sale”. Aceste rânduri au fost scrise cu speranța că, citindu-le, cel eliberat va găsi puterea ca pe ruinele închisorii sale să-și ridice adăpostul libertății redobândite.

Atât populația Republicii Moldova, cât și cea a României vor continua să creeze și să vehiculeze mituri ca răspuns la crizele politice, economicei spirituale cu care se confruntă. Dinamica extraordinară a proceselor la crizele de demitizare și de remitizare care au loc în orice societate umană ne confirmă încă o dată nevoia de mituri a oamenilor este permanentă și că viața umană în afara imaginarului-gândirea indirectă, specifică omului este imposibilă.

Deloc întâmplătoare este în acest context remarca lui Victor Kernbach, care spune că ,,omul normal nu se poate elibera de fapt niciodată din starea de mit”, deoarece „miturile sunt forme spirituale recurente”. Pentru a preveni însă manipularea populației de către liderii politici și sombrarea ei în paseism, un rol decisiv în evoluția celor două state românești ar trebui să-l aibă intelectualii.

Deși nu sunt nici dispensați de influența miturilor, acestea au datoria morală de a adopta o atitudine cu adevărat postmodernă, pe de o parte, denunțând miturile totalitare și educând un ochii mai lucid asupra realităților existente, iar, pe de altă parte, recunoscând importanța miturilor în viața oamenilor. Anume intelectualii trebuie să contribuie la decomunizarea autentică a populației celor două state românești și la instalarea în întreg spațiu românesc a unui climat sănătos de individualizm civic, compatibil cu valorile democrației liberale – o altă mitologie, dar care accentuează importanța universală a drepturilor omului.

Mult mai numeroase decât în România, elitele din Republica Moldova au misiunea îndoit mai grea de a propaga miturile democratice și de a combate miturile totalitare. Tocmai de aceea mitul democratic al cetățeanului puternic trebuie să înlocuiască mitul totalitar al statului puternic și al cetățeanului servil și dependent, pentru că, în cele din urmă, să fie înlăturat sentimentul de neputință în fața mecanismelor puterii și să fie încurajată participarea cetățenilor la viața publică.

Numai astfel vom reuși să ajungem la o autentică normalitate.

CONCLUZII

O societate poate funcționa optimal atunci, și numai atunci, când în cadrul ei coexistă mai multe sisteme. Și putem aprecia calitatea activității lor după relațiile ce sunt stabilite între ele. Atunci când fiecare sistem în parte își cunoaște funcțiile și obligațiile, le cunoaște și le onorează, respectând totodată funcțiile și obligațiile celorlalte sisteme, neviolându-le hotarele domeniilor de activitate, putem constata că o astfel de structură socială va rezista în timp și în spațiu. Astfel, sistemul politic, sistemul economic, sistemul cultural, sistemul informațional etc. sunt supuse unei interdependențe evidente. Cu timpul s-a format un cerc vicios între aceste domenii. Deosebit de pronunțat se conturează criza interdependenței dintre sistemul politic și cei informațional.

Activitatea mass-media nu poate să se desfășoare liber propriului făgaș dacă nu este susținută de anumite legi și acte normative adecvate, care ar asigura optimizarea circulației informației atât în interiorul țării, cât și în exteriorul ei. Potențialul informațional al presei presupune nu doar capacitatea de reflectare a evenimentelor economice, politice, culturale, ci și forța de influență și de corectare a proceselor economice, politice și culturale prin crearea unei opinii publice anumite vizavi de acestea.

În această ordine de idei putem menționa dubla funcție a mass-media:

crearea opiniei publice privitor atât la evenimentele interne, cât și la cele externe în cadrul hotarelor statului său;

crearea opiniei publice vizavi de evenimentele interne în afara limitelor statului său. Aici s-ar putea menționa rolul presei de creator al imaginii statului pe arena mondială.

Deci, mass-media este un factor de bază al evoluției societății. De aici, ei îi revine rolul de catalizator al proceselor sociale și chiar al transformărilor, ce au loc în lume în permanență.

BIBLIOGRAFIE

A.S. Lowery, M.L. DeFleur, Milestones în Mass Communication Research, New York, 1983

Christopher E. Hackley, An epistemological odyssey: towards social construction of the advertising process, Journal of Marketing Communications, nr. 5/1999

Claude Levi Straus, apud Tamas Sergiu, Dicționar politic, București, Editura Academiei Romăne,1993

Daniel-Henri Pageaux, Literatura generala si comparata, Editura Polirom, Iasi, 2000

Hosking, George Schopflin (eds.), Myths & Nationhood, Hurst & Company, London

Gabriel Liceanu, Miturile comunismului românesc, Editura Universita‚II, Bucure;ti, 1995

George Schopflin, The Function of Myth and a Taxonomy of Myths in Geoffrey

Gianni Vattimo, Societatea transparentă, Editura Pontica, Constanța, 1995

Gilbert Durand, Figuri mitice și chipuri ale operei, Editura Nemira, București, 1998

Girare Raiul, Mituri și mitologii politice, Institutul European, Iași, 1997

I. Dragan, V. Marinescu, Modele culturale ale audientei și consumului de televiziune, Revista Română de Comunicare și Relatii Publice. nr. 1/ 1999

Jacques Ellul, Propagandes, Editura Armand Colin, Paris, 1962

Leo Jeffres, Mass Media Processes and Effects, Edition, illustrated, Waveland Press, 1986

Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol III: Geneza metaforei și sensul culturi, București, Humanitas,1994

Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000

M.L.DeFleur, S.Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, București, 1999

Mircea Eliade, Aspecte ale Mitului, Editura Univers, Bucuresti, 1987

Michel Meslin, Știința religiilor, Editura Humanitas, București, 1993

Nikolai Konikov, Reîntoarcerea Uniunii .Comunistul, nr. 1, 2000

Petru Ursache, Camera Sambô, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Coresi, Bucuresti 1993

Sergiu Tamas, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române, București, 1993

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1995

Victor Kernbach, Mit. Mitogeneza , București , Editura Casa Școalelor, 1995

Apelul domnului Petru Lucinschi, candidat independent la funcția supremă de stat, către poporul Republicii Moldova, nr. 48, 29 noiembrie 1996

Din discursul aniversar al Președintelui Republicii Moldova, dl Vladimir Voronin, 27 august 2001

Revista Moldova Suverană, nr. 179, 28 august 1991