Mituri Obiceiuri Si Mentalitati In Zona Chisineu Cris

Cuprins

Introducere………………………………….………………………………..4

Capitolul I: Noțiuni: Mit, Obicei și Mentalitate………………..…………..5

1.1. Ce este mitul………………………………………………………….6

1.2. Ce sunt obiceiurile……………………………………….……………..7

1.3. Ce este mentalitatea………………………………………………………8

1.4. Chișineu Criș – Prezentare generală …………………………………..9

Capitolul II: Legende și motive mitice în cultura orală a zonei Chișineu

Criș.…………………………………………………………………………………………..11

2.1. Miturile. Generalități………………………………………………………………..11

2.2. Clasificarea miturilor.……………………………………………….13

2.2.1. Miturile memoriale..………………………………………………13

2.2.2. Mituri fenomenologice……………………………………………14

2.2.3. Mituri cosmografice………………………………………………15

2.2.4. Mituri transcedentale……………………………………………….15

2.7. Motive mitice și legende în cultura orală a zonei

Chișineu – Criș……………………………………………………………….16

2.8. Miturile tradiționale în relațiile sociale și de familie din zona

Chișineu Criș…………………………………………………………………..24

2.9. Despre mit în Literatura Română Eminescu și Blaga..……………..26

Capitolul IV: Obiceiuri în zona Chișineu Criș……………………………………..30

3.1. Obiceiuri calendaristice……………………………………………..31

3.1.1.Obiceiuri de iarnă în zona Chișineu Criș…………………………..31

3.1.2. Obiceiuri de primăvară în zona Chișineu Criș ……………………46

3.1.3. Obiceiurile veri ……………………………………………………53

3.1.4. Obiceiuri de toamnă………………………………………………54

3.2. Obiceiurile vieții de familie..………………………………………..56

3.3. Obiceiuri ocazionale în zona Chișineu Criș…………………………59

3.3.1. Obiceiuri de Botez în zona Chișineu Criș…………………………59

3.3.2. Obiceiuri de nuntă…………………………………………………61

3.3.3. Obiceiuri de înmormântare în zona Chișineu Criș…………………65

Capitolul IV: Mentalități în zona Chișineu Criș. ……………..…………..68

Bibliografie….………………………………………………………………76

Declarație..…………………………………………………………………..77

Curriculum vitae..………………………………….………………………..78

Introducere

Lucrarea aceasta este o încercare de a aduce la cunoștința cititorilor câteva din miturile, obiceiurile și mentalitățile din zona natală, Chișineu Criș.

Chișineu Criș este orașul în care am copilărit și în care mi-am petrecut adolescența, care, pentru cei ce n-au ajuns la ea, e ceva îndepărtat, dar care îi atrage cu o forță irezistibilă, pentru că este viitorul, speranța, iar pentru cei care au trecut de ea, adolescenta e acea perioadă fantastică din viața unui om, în care totul e posibil, în care stelele iți stau în palma, iar lumea așteaptă să fie cucerită de către tine, adolescentul cu sufletul deschis și mintea limpede. Este un oraș cu locuitori harnici, cinstiți, cu frumuseți naturale deosebite, cu faună și floră diversă. Orașul Chișineu Criș este un oraș mic cu șosele și cu drumuri amenajate.

Locuitorii orașului Chișineu Criș au un ansamblu de valori spirituale și morale, care au o rădăcină spirituală nealterată, cu fondul cultural ce predispune către deschidere, fără o bază culturală care să-i lege în mod profund de ceea ce se întâmplă la est, cât și la vest. Oameni caracterizați de o uimitoarea ușurință cu care interacționează cu străinii, de principii morale solide, de onestitate, onoare și cinste.

Doresc să adun câteva din miturile, obiceiurile și mentalitățile din zona Chișineu Criș în lucrarea de licență Mituri, obiceiuri, mentalități în zona Chișineu Criș, lucrarea putând fii îmbunătățită, ea deschizând drumul spre frumusețea, diversitatea și specificul miturilor, obiceiurilor și mentalităților din zona Chișineu Criș putând fi continuată, sau diversificată.

Capitolul I: Noțiuni: Mit, Obicei și Mentalitate

Miturile, obiceiurile și mentalitatea sunt elemente constitutive ale specificului inconfundabil cu care poporul român se legitimează în fața lumii, tradițiile noastre vin de demult și-și cer dreptul de a fi, dacă nu îmbogățite, măcar preluate și transmise în „caratele” lor de frumusețe și expresivitate. A intrat în obișnuință o afirmație de genul ,,românii au cel mai bogat folclor din lume’’, fie că este vorba de cel muzical, coregrafic, literar sau al obiceiurilor.

Având în vedere starea de lucruri care se perpetuează în județul nostru, ne întrebăm și întrebăm la rându-ne dacă și copiii copiilor noștri se vor mai putea mândri să facă o asemenea aserțiune. De ce? Pentru că tradițiile, de toate felurile, ca expresie a ființei noastre naționale, au intrat într-un con de umbră care se îngroașă pe zi ce trece, urmare firească a dezinteresului și uitării la care sunt sortite într-o societate, cum e cea româneasca, preocupările spirituale fiind, prin forța împrejurărilor, marginalizate.

Dorim să ne arătam interesul și grija față de tradițiile și obiceiurile romanești, reânviind cu puritate colindele străbune, cunoscând și transmițând multele din obiceiurile românești date spre uitare eu împreună cu domnul director al Casei de Cultură din Chișineu Criș, căruia i-am prezentat și propus un program de activități având în vizor copii claselor cinci opt care ne vrăjesc sufletele cu succesul glasurilor și al instrumentelor pe care aceștia le mânuiesc cu măiestrie, pentru a organiza un număr de trei spectacole.

Tradițiile nu trebuie lăsate să moara sub cenușa timpului având în vedere acest aspect al valorificării tradițiilor, al preluării și transmiterii lor, daca vrem ca și generațiile care vin să înțeleagă că veșnicia s-a născut la sat, că fără această zestre de gândire și simțire nu mai suntem noi.

Ne vom aminti că suntem români prin ceea ce avem mai de preț, prin tradițiile care, preluate de copii cu talent și ingenuitate, trebuie redate vieții pentru a dura în timp. Dacă reușesc să viețuiască e doar rodul muncii patinase a unor oameni ce sfințesc locurile unde viețuiesc și muncesc.

Lacrimile pe care le vedem pe fața oamenilor încercați de vremuri sunt îndemnul cel mai sincer care ni se poate adresa de a nu uita ce ne-au dat cei dinaintea noastră, să ducem mai departe pe firul timpului drept tezaurul sufletului lor, tradițiile pe care alții, de pe alte meleaguri străine, ar fi de-a dreptul fericiți să le aibă. Doar așa vom fi demni să viețuim pe plaiurile unde s-a zămislit neasemuita ,,Alcătuire de cuvinte romanești’’:,,Pe-un picior de plai,/pe-o gura de rai’’. Familiarizarea copiilor cu obiceiuri și tradiții păstrate de-a lungul timpului de către oamenii acestor locuri este unul din obiectivele muncii noastre. Un alt obiectiv pe care vrem să îl atingem este cultivarea respectului față de tradițiile culturale și obiceiurile din aceasta zona folclorica totodată stimularea curiozității și interesului față de tradiții și obiceiuri, prin implicarea în organizarea și realizarea unor activități atractive și accesibile a copiilor. Ne propunem de asemenea amenajarea unui „colț” cu obiecte de artă populară la Casa de Cultură Chișineu Criș și interpretarea unor dansuri populare din această zonă. Pentru noi este vital să reușim educarea copiilor în sensul păstrării tradițiilor și obiceiurilor implicând un număr cât mai mare de copii în activități menite să contribuie la preluarea și transmiterea tradițiilor și obiceiurilor;

1.1.Ce este mitul?

Identitatea culturală a fiecărui popor poate fi reflectată de miturile și legendele care l-au însoțit pe tot parcursul dezvoltării lui. De aceea, este foarte important să cunoaștem literatura de natură populară, să cunoaștem miturile și legendele care au circulat odinioară.

Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor despre originea universului (cosmogeneză) și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari. Ex-plicând definiția mitului noțiunea de mit este o poveste despre un eveniment creator: apariția unei plante, a unei stele, a unui loc geografic, etc. având valoarea explicativă, miturile oferind un model moral și de comportare. Așadar mitul are caracterul de poveste, legendă, sau un basm. Alte doua definiții ale mitului sunt :

– O povestire fabuloasă de origine populară și necugetată, în care agenți impersonali, cel mai adesea forțe ale naturii, sunt prezentate sub formă de ființe personale ale căror acțiuni și aventuri au un sens simbolic.

– Mitul este o poveste orală sau scrisă prin care un grup uman ilustrează sensul care îl dă valorilor sale, legându-le de un moment fondator, anume acela al originii. Această poveste angajează membrii grupului să acționeze în sensul valorilor pe care ea le vehiculează. De exemplu, mitul biblic al păcatului originar, explică cum gesturi făcute la origine devin fondatoare ale realității umane prezente. El arată de ce oamenii de azi suferă și cum se pot ei insera în procesul de mântuire propus de către religia creștină.

Noțiunea de mit a fost atât de nestatornică în judecata mileniilor încât între înțelesul de basm și acela de filosofie a universului s-au emis nu mai puțin decât cinci sute de foarte diverse definiții, din care n-au lipsit nici construcțiile logice, nici încheierile fanteziste. Pentru unii , mitul era invenție epică sau alegorie, sau pur și simplu literatură (mitul, nu mitografia!), pentru alții nu era decât transmiterea memorială a faptelor protoistorice așa cum s-au condensat empiric în conștiința primordială; iar dacă unii priveau în mit elaborarea simbolică a unei morale, alții — mărginindu-se la cercetarea unei singure mitologii, și încă a uneia dintre cele mai puțin caracteristice (în speță cea greacă) — nu vedeau decât dezlănțuirea eului amoral în forme alegorice, aceștia precedându-i pe psihanaliști, care aveau să nu zărească în întregul edificiu mitologic decât rezultatul nevrozei umane a insatisfacției sexuale sau, cel mult, o expresie generală a inconștientului colectiv. Cercetat de istorici, filosofi, medici, sociologi, poeți, folcloriști, antropologi, critici de artă, etnografi, psihologi, geologi, chiar fizicieni și, bineînțeles, de teologi și istorici ai religiilor, mitul nu a izbutit să dobândească o definiție cuprinzătoare: pe de o parte fenomenul însuși este neobișnuit de complex, pe de altă parte fiecare abordează problema numai din unghi strict profesional, ceea ce, inevitabil , limitează și câmpul de observație și exercițiul raționamentului. O definiție exhaustivă este imposibilă, chiar dacă, printr-un efort de aglomerare a noțiunilor, am putea spune în linii mari că mitul este o narațiune tradițională complexă, născându-se în unghiul de incidență între planul cosmic și planul uman, conținutul specific al căreia, emanat în forme sacralizate fie de o societate primitivă, fie de un grup social întârziat cultural sau regresat prin alienare, construiește imaginar explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice cu caracter fie spațial, fie temporal, ce s-au petrecut în existența psihofizică a omului, în natura ambiantă și în universul vizibil ori nevăzut,în legătură cu destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obârșii supranaturale de obicei din vremea creației primordiale Și, ca atare, le consideră sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de ființe supraumane în clipele de grație ale începuturilor.

1.2. Ce sunt obiceiurile?

Obiceiurile sunt fără îndoială pitorești manifestări folclorice, mari spectacole, cuprinzând semnificații profunde asupra omului și relațiilor lui cu natura, cu lumea înconjurătoare. Astfel obiceiurile prezintă viața socială, diverse aspecte ale rânduielii ei, întreaga viață a omului, munca lui din timpul anului și diferitele lui ocupații, și relațiile cu semenii.

Putem identifica cel mai bine obiceiul cu noțiunea de norma socială, mai puțin caracteristice (în speță cea greacă) — nu vedeau decât dezlănțuirea eului amoral în forme alegorice, aceștia precedându-i pe psihanaliști, care aveau să nu zărească în întregul edificiu mitologic decât rezultatul nevrozei umane a insatisfacției sexuale sau, cel mult, o expresie generală a inconștientului colectiv. Cercetat de istorici, filosofi, medici, sociologi, poeți, folcloriști, antropologi, critici de artă, etnografi, psihologi, geologi, chiar fizicieni și, bineînțeles, de teologi și istorici ai religiilor, mitul nu a izbutit să dobândească o definiție cuprinzătoare: pe de o parte fenomenul însuși este neobișnuit de complex, pe de altă parte fiecare abordează problema numai din unghi strict profesional, ceea ce, inevitabil , limitează și câmpul de observație și exercițiul raționamentului. O definiție exhaustivă este imposibilă, chiar dacă, printr-un efort de aglomerare a noțiunilor, am putea spune în linii mari că mitul este o narațiune tradițională complexă, născându-se în unghiul de incidență între planul cosmic și planul uman, conținutul specific al căreia, emanat în forme sacralizate fie de o societate primitivă, fie de un grup social întârziat cultural sau regresat prin alienare, construiește imaginar explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice cu caracter fie spațial, fie temporal, ce s-au petrecut în existența psihofizică a omului, în natura ambiantă și în universul vizibil ori nevăzut,în legătură cu destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obârșii supranaturale de obicei din vremea creației primordiale Și, ca atare, le consideră sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de ființe supraumane în clipele de grație ale începuturilor.

1.2. Ce sunt obiceiurile?

Obiceiurile sunt fără îndoială pitorești manifestări folclorice, mari spectacole, cuprinzând semnificații profunde asupra omului și relațiilor lui cu natura, cu lumea înconjurătoare. Astfel obiceiurile prezintă viața socială, diverse aspecte ale rânduielii ei, întreaga viață a omului, munca lui din timpul anului și diferitele lui ocupații, și relațiile cu semenii.

Putem identifica cel mai bine obiceiul cu noțiunea de norma socială, datorita trăsăturilor sale inconfundabile, reprezentând creația societății, caracterizat ca fiind o regulă de conduită care a luat naștere în cadrul acestei societăți și care are la baza o repetare voluntara din partea oamenilor.

Obiceiul este act de comunicare tradițional, având un limbaj complex pentru că la realizarea fiecărui obicei contribuie, de fapt mai multe modalități de expresie. Exprimarea verbală se îmbina cu cea muzicală și coregrafică, cu cea gestică și cu cea mimică. Ele se îmbina creând raporturi ierarhice între limbaje, nu numai în ansamblul obiceiului, ci și în diferite secvențe, în diferitele lui momente. Se îmbină acte rituale și ceremonii, acte juridice și economice, valori morale și exprimări estetice, vechi mituri și cunoștințe dobândite din experiența oamenilor sau integrate din lexicul cultural eterogen în succesiunea culturală a diferitelor epoci prin care obiceiul a trecut.

Obiceiul este:

1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț.

2. Lege nescrisă, consfințită de tradiție, care este proprie unui popor sau unei comunități de oameni; datină; cutumă

1.3. Ce este mentalitatea

În limbajul curent, mentalitatea desemnează o stare de spirit, un mod de a vedea

lucrurile fundamentat pe principii, manieră asociată obiceiurilor observate în comportamente.

Definiția cuvântului mentalitate, mentalități este: fel propriu de a gândi al unui individ, al unei colectivități, al unei epoci; stare de spirit, conduită.

Ca și concluzie, mentalitatea face referire la ceva ce este comun indivizilor unui grup. Acest ceva poate fi: comportamente, moduri de viață și norme de apreciere, caracteristici și trăsături tipice. Mai precis, noțiunea de mentalitate presupune cultura interiorizată, tipul modal al personalității care se stabilește exclusiv prin frecvența incidenței, achiziții comune care servesc drept referințe permanente și inconștiente în percepția sociala și diferite evaluări, intervenind în orientarea conduitelor.

Principiile și orgoliile vor fi teme abordate în această lucrare, fiind cele care fac ca mentalitatea oamenilor să fie poate mai diversă .

1.4. Chișineu – Criș – Prezentare generală

Orașul Chișineu Criș este situat în partea de nord-vest a județului, la 42 km față de municipiul Arad. Teritoriul administrativ al orașului are o suprafață de 119 km2 și se desfășoară în Câmpia Crișului Alb de-o parte și de alta a râului cu același nume. Orașul a luat ființă prin unirea localităților Pădureni și Chișineu Mic. Din punct de vedere administrativ, localitatea Nădab este sat aparținător orașului Chișineu Criș.

Populația orașului la recensământul din anul 2002 număra 8343 locuitori, cu 678 locuitori mai puțin față de anul 1992. Din punct de vedere etnic, populația avea următoarea structură: 72,0% români, 24,0% maghiari, 3,1% rromi, 0,4% germani, 0,3% slovaci și 0,2% alte naționalități și populație nedeclarată.

Descoperirile arheologice au scos la lumină urme de locuire aparținătoare unor perioade istorice datate cu mult înaintea atestării documentare a orașului care aparține anilor 1202-1203 când așezarea a fost menționată sub denumirea de villa Jeneusol. Sub denumirea de Nodob, satul Nădab este atestat documentar din anul 1334.

Cele mai importante descoperiri arheologice care susțin continuitatea locuirii în acest areal au scos la iveală obiecte cu o vechime mai mare de 2500 de ani în mai multe locuri din vatra actuală a orașului. De importanță majoră sunt considerate siturile arheologice în care s-au pus în evidență două așezări datate ca fiind aparținătoare perioadelor cuprinse între secolele III-V și X-XI.

Deși economia orașului este una predominant agrară, în ultima perioadă sectorul economic secundar și terțiar au avut evoluții ascendente.

Pentru cei mai mulți turiști, Chișineu-Criș este un oraș de tranzit spre centrul și vestul Europei. Cel mai atractiv element turistic al orașului este râul Crișul Alb cu malurile sale cuprinse de o explozie a vegetației, paradis al păsărilor și cu o faună acvatică de excepție.

Orașul Chișineu-Criș se numără între cele mai vechi așezări din vestul României, fiind situat în extremitatea vestică a țării la 46° 32' 3" latitudine nordică și la 21° 38' latitudine estică de o parte și de alta a Crișului Alb, la o distanță de 42 de km de municipiul Arad și la 72 de km de municipiul Oradea.
Cât privește extremitățile orașului, respectiv teritoriul administrativ al orașului, la vest se mărginește cu teritoriul comunei Socodor, la sud cu cel al comunei Șimand, la nord cu cel al comunei Zerind, iar la est cu teritoriul comunei Sintea-Mare, cu satele Țipar, Adea și Zărand.
Orașul Chișineu-Criș este traversat de șoseaua națională Arad-Oradea, din care înaintea podului peste Crișul Alb, în direcția Arad-Oradea, se desprinde șoseaua națională spre punctul de trecere al frontierei Vărșand. Calea ferată Arad-Oradea se află în partea de est, iar în partea de vest se găsește una din cele mai vechi căi ferate din țară: Pădureni-Grăniceri.
Prezența râului Crișul Alb, ce desparte orașul în două părți, dă posibilitatea practicării unor culturi irigate, folosindu-se apa ca sursă de alimentare.
Digurile de protecție, înălțate și refăcute în perimetrul orașului și în aval, în anul 1974, împiedică inundarea localității mai ales primăvara după topirea zăpezilor.
Cât privește așezarea în Europa, orașul nostru parte integrantă a României, face parte din Europa de Est având în general un statut de câmpie – tampon între Crișuri și Țara Zarandului.

Capitolul II: Legende și motive mitice în

cultura orală a zonei Chișineu Criș

2.1 Miturile. Generalități

În capitolul anterior am definit mitul ca fiind o narațiune tradițională complexă, născându-se în unghiul de incidență dintre planul cosmic și planul uman, conținutul specific al căreia, emanat în forme sacralizate fie de o societate primitivă, fie de un grup social întârziat cultural sau regresat prin alienare, construiește imaginar explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice cu caracter fie spațial, fie temporal, ce s-au petrecut în existența psihofizică a omului, în natura ambiantă și în universul vizibil ori nevăzut,în legătură cu destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obârșii supranaturale de obicei din vremea creației primordiale Și, ca atare, le consideră sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de ființe supraumane în clipele de grație ale începuturilor.

Extrem de interesant este faptul că periodic, omenirea se readresează miturilor pe care le-a creat în zorii gândirii sale deductive și le-a transmis din etapă în etapă cu cele mai diferite mijloace ale instrumentului oral și epic; și, ori de câte ori își compun alte mituri sau le neagă pe cele rememorate, oamenii își redefinesc poziția spirituală față de mitologie.

Fiind una dintre cele mai vechi stări culturale ale minții omenești (dacă nu chiar cea mai veche) și astfel „hrănind” aproape toate formele ulterioare în modurile cele mai diferite, mitul a intrat demult în circulația largă a culturii scrise; de aici și nemăsurata fluctuație a încercărilor de a-l defini, adesea influențate inexact de etimologia greacă a cuvântului (noos – poveste), deși termenul folosit de toată lumea nu a rămas nicidecum acolo.

Mitul este o relatare narativă, fabuloasă, care pune în scenă ființe ce încarnează sub formă simbolică forțe ale naturii sau aspecte ale condiției umane. Mitul narează o istorie sacră, sugestivă pentru cel care face parte din cultura care a creat respectivul mit și care aderă necritic la aceasta. Mitul poate relata nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor și a omului, ci și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce el este astăzi, adică o ființă organizată în societate, obligată să muncească pentru a trăi și trăind după anumite reguli. Astfel, mitul este istoria fabuloasă a omului revelată și narată de el însuși; mitul este totodată o poveste imaginată de om despre tot ceea ce acesta ignoră, adică despre tot ce a avut loc înaintea lui și va avea loc după el. Și pentru că o astfel de poveste să capete o valoare veridică și convingătoare, el este atribuit divinităților supraomenești și eterne. Doar astfel îi este conferit mitului forța și autoritatea necesară pentru ca în afară de valoarea sa estetică, acesta să capete și o valoare educativă, o valoare de mesaj și de crez.

Mircea Eliade unul dintre cei mai mari scriitori români, filozof și istoric al religiilor, profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată și foarte bine documentate, a afirmat: „mitul nu mai este considerat o simplă „fabulă“, o „ficțiune“, ci, ca și în lumea străveche, arhaică, se consideră a fi pentru cei care cred în el „o istorie adevărată” și prețioasă, fiindcă este sacră, exemplară și semnificativă sau o tradiție sacră, relevație primordială, model exemplar“. Mircea Eliade, afirmând cel dintâi caracterul de „realitate culturală extrem de complexă a mitului” destinat „a revela modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative". Alături de acesta Claude Levi-Strauss considera ca „mitologia este un cod cu ajutorul căruia gândirea sălbatică își construiește diferite modele de lumi”.

Lucian Blaga denumea mitul ca fiind „Metafora revelatorie, invoalată și stilistic structurală”, iar Bronislav Malinovski consideră mitul în legătură indisolubilă cu ritualul și magia, dar îi remarcă imensa forță culturală de constituire a unității omului cu trecutul omenirii, într-o armonie desăvârșită cu factorii magiei, muncii, societății ș.a. din organizarea socială primitivă. Astfel eposul și tragedia, după Malinowski, provin din semnificațiile culturale ale mitului.

În civilizațiile primitive, mitul îndeplinește o funcție indispensabilă: el exprimă, înalță și codifică credințele; el apară și impune principiile morale; el garantează eficacitatea ceremoniilor rituale și oferă reguli practice pentru auzul omului. Mitul este așadar un element esențial al civilizației umane; departe de a fi o fabulație zadarnică, el este dimpotrivă o realitate vie, la care se recurge mereu, o adevărată codificare a religiei primitive și a înțelepciunii practice.

2.2. Clasificarea miturilor

În abordarea integrală a mitului apar două probleme de esență: formarea mitului în timpurile ancestrale și clasificarea miturilor de care dispunem azi. După un studiu amănunțit efectuat în cadrul mitologiei comparate asupra actului de geneză a unui mit și, în principiu, a oricărui mit, vom vedea că acesta ia naștere din spectacolul insolit și enigmatic oferit de fapte, evenimente sau fenomene reale, ce depășesc însă puterea de înțelegere a omului, totdeauna victimă sau beneficiar sau privitor implicat doar emoțional, nu și fizic. În raport cu această observație, fantezia oamenilor nu e capabilă să născocească nimic din nimic, fără a avea un sprijin conștient în cunoașterea concretă; dar de obicei cele dintâi explicații epice se elaborează într-un cadru mistic, generațiile ulterioare sporind materia primordială a narațiunii (pe care o consideră revelată și sacră) prin sistemul de acumulare spontană, asemănător unei avalanșe pe care le lasă moștenire. Astfel mitul este în general o transpunere pe plan imaginar și simbolic a vieții reale. Imaginația mitologică poate fi motivată uneori de nevoia de înțelegere și explicație a realității, alteori de nevoia de evadare într-o alta lume, mai bună și mai frumoasă; ea mai poate servi, ca orice formă artistică, drept expresie și descărcare a tendințelor noastre profunde, a conflictelor noastre sufletești care nu depind însă de temele lor nici în raport cu vârsta probabilă a formării, nici cu aria de răspândire.

Împărțirea miturilor se face în patru mari clase (care, fără îndoială, uneori se și întretaie):

mituri memoriale,

mituri fenomenologice

mituri cosmografice

mituri transcendentale.

2.2.1. Miturile memoriale

Sunt păstrătoarele faptelor ancestrale și se poate presupune că ele au înregistrat fie psihoze colective provocate de evenimente de mari proporții cu caracter insolit (ipostazele cunoașterii focului, revoluția agrară), fie încercarea empirică de a explica diverse fapte neobișnuite, petrecute de obicei la confluența existențială a două populații de nivel spiritual foarte diferit. Aici se pot subclasifica mai multe mănunchiuri mitologice, pe care le-am putea numi:

(a) interferența erelor (miturile vârstei de aur a sălbăticiei arcadice, adică preagrare, dar și miturile animalelor fabuloase, de la popoarele de maimuțe vorbitoare — poate hominizii, până la balauri și dragoni — descriind primele contacte ale omului cu regnul animal în genere sau înfățișarea, văzută hipertrofie, a unor saurieni, pe atunci fosile se pare încă vii);

(b) omul primordial (primele grupuri umane care au început a se socoti superioare animalelor și chiar hominizilor coexistenți — dar, constrânse de revoluția agrară, apoi de cea neolitică, să părăsească paradisul liber al naturii sălbatice, și-au exprimat regretul izgonirii din acel paradis sau dintr-un teritoriu edenic abandonat sub presiunea altei constrângeri);

(c) revelația inițială (descoperirile inteligenței primordiale: iubirea, familia, cunoașterea de sine și perceperea raportului între individ și cadru – de unde și conflictul între moral și amoral.

(d) invenția uneltelor (armele și mecanismele magice, îmblânzirea calului, corăbiile salvatoare de la potop, carele cerești);

(e) modificările condiției umane (revoluțiile succesive: pastorală, agrară, neolitică, metalurgică – implicând, o dată cu închegarea de structură a modului de viață, de relații sociale și interese spirituale, ca și a tipului de alimentație, paralel cu inventarea, pe rând, a satului, cetății urbane, statului și a ordinii sociale);

(f) războaiele cerești (conflictele de dimensiuni apocaliptice între categoriile de divinități adverse, traducând fie impactul omului cu dezlănțuirile extraordinare de forțe naturale, fie observarea empirică a unor dereglări astrofizice);

(g) potopul și reconstrucția universului postdiluvian (invaziile acvatice sau solare, urmate de repunerea în ordine a zonelor afectate uneori la scară sincronic planetară).

2.2.2. Miturile fenomenologice

Miturile fenomenologice privesc fenomenele de nivel cosmic ca să compună narațiuni explicative asupra marilor întrebări despre existența omului și a lumii:

(a) actul cosmogonic (crearea lumii mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din întâlnirea principiului feminin cu cel masculin, ori prin pornirea timpului inert);

(b) antropogonia (crearea omului, ca pereche arhetipală sincronică sau diacronică, printr-un singur act definitiv sau în câteva etape experimentale);

(c) escatologia (vizând ideea de moarte — unică sau periodică, naturală sau prin accident catastrofal — a insului și a universului său);

(d) repetiția manifestărilor naturii (succesiunea zilelor și nopților, anotimpurilor, erelor terestre și cosmice);

(e) regnurile fabuloase (formând îndeobște structura unora dintre cele mai vechi mituri ale omenirii, care poartă în ele formele rudimentare de concepție ambientală din animismul inițial ori din ciclul formelor totemice de cult ale epocilor prevânătorești și vânătorești, cărora li s-a adăugat cadrul alegoric din epoca domesticirii animalelor, a cultivării plantelor, a descoperirii pietrei utilizabile și apoi a metalelor, ca și a unor reacții chimice naturale);

(f) cadrul astral (astrele fiind, în concepția mitologică, nu corpuri cerești, ci „luminători" pendenți de voința patronală a anumitor zei, locuințe divine, iar uneori chiar formele vizibile de întruchipare a zeilor);

(g) elementele (apa în toate ipostazele ei inerte sau active, focul viu și apoi cel tehnic, focul cosmic și cel meteorologic, pământul static și dinamic,fertil și distrugător, aerul ca formă de mișcare cerească și ca regenerator perpetuu al vieții, alteori ca tampon între pământ și cer, în fine, mai rar, eterul, element al straturilor cerești divine, constituind încă în observația primitivă un ansamblu de condiții esențiale ale existenței cosmice).

2.2.3. Miturile cosmografice

Miturile cosmografice includ întregul cadru divin, adică pe zei și locuințele lor universale:

(a) teogonia (poate cel mai straniu dintre actele mitice, întrucât zeii înșiși se autocreează sau sunt creați, multiplicarea lor aparținând unei concepții ulterioare, influențate probabil de endogamia tribală și apoi de diviziunea profesională a îndeletnicirilor omenești);

(b) panteonul (sau totalitatea zeilor — cu număr variabil după epocă și zonă geografică – fluctuând între monoteismul rigid, unde zeii și sfinții devin accesorii tehnice sau divinități subalterne ale unui singur zeu teologic admis ca suprem, și amplitudinea elastică a politeismului numărând, de pildă, în religia romanilor peste treizeci de mii de zeități);

(c) lumile coexistente (de obicei trei fundamentale: cerul, pământul și subpământul, adică lumea divină, cea umană și cea demonică, dar în unele mitologii și mai multe: la scandinavi, nouă; de asemenea, și anumite lumi paralele, paraumane – ca de pildă „tărâmul celălalt" din folclor sau spațiile mistice secrete tip Agarttha – neconfirmate însă de vreuna din teologii și conservate mai cu seamă în mitologiile folclorice).

2.2.4. Miturile transcedentale

Miturile transcedentale , consacrate de omul primitiv elucidării contradicțiilor existențiale aparente, pe care el nu le acceptă decât ideal:

(a) era arhetipal (nu strămoșul totemic, ci modelul de la care pornește șirul, un model absolut și deci inegalabil, de aceea și divinizat);

(b) suprastructura demonologică (reprezentând transferul în mitologie a credinței animiste în duhurile și în demonii care ar guverna universul – integral ca și în detaliile palpabile);

(c) destinul (ca lege în sine sau sistem de legi implacabile și întrepătrunse, supunându-și întregul univers, până la detalii, omul și omenirea și chiar zeii);

(d) universul dual (conceptul diviziunii lumii în principii antagonice, care completează în mod necesar întregul: lumină-întuneric, căldură-frig, mișcare-repaus, mascul-femelă, viață-moarte și, în ultimă analiză, bine-rău);

(e) simbolurile condiției umane (aspirația omului de a-și depăși condiția, de obicei prin imitarea unor valori ambientale: de pildă, zborul icaric, care nu este decât traducerea alegorică a invidiei omului față de pasăre, dar nu si înțelegerea deosebirii structurale);

(f) viața și moartea (ca antiteză acută supremă în care miturile nu admit totuși termenii antitezei, preferând ideea de stări diferite ale aceleiași existențe, în care se traduce instinctul de conservare, nu scutește de suferința întrebării nici o ființă gânditoare);

(g) aria timpului (timpul uman măsurabil și timpul divin, deci numenal, înaintea acestora și după ele, unele mituri admițând și absența timpului, adică „nimicul cvadridimensional”.

În literatura romană Mircea Eliade definește mitul „ca povestea unei faceri”. George Călinescu identifică patru mituri fundamentale:

– mitul formării poporului român (Traian si Dochia)

– mitul creator (Meșterul Manole)

– mitul pastoral (Miorița)

– mitul erotic (mitul Zburătorului)

În literatură există deci patru mituri.

În zona Chișineu Criș miturile au caracter oral, familiar, fiecare familie cunoscând miturile, transmițându-le mai departe pe cale orală din generație în generație fac ca și generațiile următoare să moștenească aceste mituri. Miturile au intenția de a explica anumite fenomene lucruri sau întâmplări sau sunt folosite de către locuitorii zonei Chișineu Criș cu intenția de a educa de a da exemple educative prin aceste mituri care au o diversitate și o încărcătură imaginară interesantă.

2.7. Motive mitice și legende în cultura orală a zonei Chișineu – Criș

Zona Chișineu Criș este o zonă care dispune de deosebite frumuseți naturale, de un bo-

gat repertoriu cultural, de o tradiție ce înglobează numeroase obiceiuri, de un repertoriu mitic bogat. Miturile și legendele întâlnite în această zonă sunt numeroase, autentice sau mituri și legende universale ce se întâlnesc peste tot în țară, iar ele fac parte din toate cele patru categorii în care am clasificat miturile.

Miturile și legendele din zona Chișineu Criș sunt, povestiri fondatoare orale, având un bogat repertoriu. Câteva din simbolurile mitice și legendele zonei Chișineu Criș voi detalia în cele ce urmează:

1. Legenda Soarelui și Lunii:

În legenda Soarele și Luna, se spune că, Soarele este  flăcăul mândru care-și caută o mireasă pe potrivă, cutreierând pentru aceasta

„Lumea, țara tot cu dor,

Cetatea de nouă ori”,

călărind „nouă cai crescuți în rai” . Negăsindu-și perechea în lume, eroul se întoarce în cer, alegând-o chiar pe sora sa, „Luna țesătoare“, „Fiica Domnului“, „Doamna florilor“, „Sora Soarelui și-a Pământului“. Motivul invocat:

„Ne potrivim

Să ne iubim

Fața mea e aurită

Și a ta e strălucită;

Fața mea e arzătoare

Și a ta-i mângâietoare…“

Dar, „oare

Unde s-a mai văzut

Și s-a cunoscut,

Unde s-a auzit

Și s-a pomenit

Să ia sora pe frate

Și frate pe soră?”

Dumnezeu intervine și restabilește ordinea, împiedicând nunta.

O altă variantă a legendei Soarele și Luna este:

Frumoasa fiică de împărat, Lia, cu:

„Față albă de flori de lăcrimioare

Și ochi cerești, albaștri ca floarea de cicoare,

Ș-un păr ce strălucește pe fruntea sa bălaie

Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie”

deși curtată de nenumărați Feți-Frumoși (printre care Roșul, Albul și Peneș-împăratul), se îndrăgostește de Soare, cel pe care îl numește „splendidă comoară de viață și amor”. Degeaba este fata avertizată că monarhul de care s-a îndrăgostit e și dulce, și amar, că „raza-i ce învie e rază și de foc”, pleacă în lume pentru a ajunge la acel

„Palat de aur, cel cuib de străluciri

Cu poarta de rubinuri și stâlpii de safiri”

palatul Soarelui. Aici Lia se întâlnește mai întâi cu mama acestuia, „cu genele căzute pe ochi ca o năframă”, fiindcă, de atâta lucire, orbise săraca. De bună-credință, bătrâna o sfătuiește pe fată să se întoarcă. Prea târziu însă: Soarele apusese și apucase s-o vadă pe cutezătoarea fecioară care își mărturisi dragostea frumos:

„Minune mult iubită! Lumină de lumine!

Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!”

Negânditul se întâmplă cei doi se unesc, urcând pe cer împreună. Dubla strălucire și căldură a celor doi amorezi a atât de puternică, încât o ucide pe mama Soarelui. Înainte de a cădea moartă, bătrâna o blestemă pe mireasa care i-a răpit fiul și viața ca niciodată să nu-l mai aibă ci numai să îl vază și-apoi ea să dispară. „Ah! mare i-a fost visul și scurtă fericirea!”

O altă variantă a legendei Soarele și Luna este:

Feciorul nepământean, Soarele, drumețind prin Rai și Iad, pe Pământ și-n univers nu își află soție. Neînduplecat de cuvintele lunii:"Frate, frățioare, Puternice soare, Spune mie: Oare Cine-a cunoscut, Cine-a mai văzut, Cine-a auzit Cine-a pomenit, Sa ia sora pe frate Și frate pe sora?" Fără să se știe de înrudirea lor, au vrut să se însoare Soarele a cerut Luna în căsătorie de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a pedepsit Aceasta i-a promis-o, cu condiția sa o prindă. Ca să nu se întâmple o astfel de nelegiuire, a pus pe unul sa fugă ziua și pe altul noaptea.

2. Mitul Babei Dochia

1 Martie, prima zi a primăverii, aduce nu numai sărbătoarea Mărțișorului, dar și una dintre cele mai importante mituri ale tradiției romanești: zilele Dochiei sau Babele. În jurul acestui personaj mitologic s-au născut mai multe povești, fiecare întruchipând-o pe Baba Dochia în mai multe ipostaze. Despre una dintre variante se afirmă chiar ca ar sta la baza etnogenezei poporului roman. Este vorba despre mitul „Traian și Dochia". Se spune că Dochia, fata lui Decebal îi cade dragă lui Traian, cuceritorul Daciei. Urmărita de trupele lui Traian, ea se ascunde în munți împreuna cu oile ei, unde se transforma într-o bătrână cu oi cu ajutorul Maicii Domnului (sau de Zamolxis în unele surse).

O altă variantă a mitului Babei Dochia este:

Baba Dochia ca o femeie bătrâna, rea și cicălitoare care vrea să scape de nora ei punând-o la tot felul de încercări imposibil de realizat. Într-o zi o trimite la râu să spele lâna cea alba până s-o înegri. Nereușind să îndeplinească porunca soacrei, fata începe să plângă și se trezește cu doi bărbați lângă ea, Dumnezeu și Sf. Petru care, auzindu-i povestea, îi înegresc lâna. Soacra văzând că nora vine cu lâna neagră o trimite înapoi să facă lâna la loc albă. Pe când se chinuia fata să albească lâna apar iar cei doi bătrâni care în loc să îi facă lâna alba o trimit să culeagă flori și fragi pe care să i le dăruiască soacrei. Văzând florile și fragii, baba uită de lâna și își lua oile și pe fiul său, Dragobete, să plece la munte fiind convinsă că a venit primăvara. Se îmbracă cu nouă cojoace (zilele Dochiei) de care se leapădă treptat pe parcursul călătoriei. După nouă zile, în urma unui îngheț Baba Dochia se transforma în stană de piatra împreuna cu oile ei.

3. Legenda cântecului cucului

Odată pe lumea aceasta în vremuri tare îndepărtate era un moș tare bun la suflet cinstit și cumsecade și o babă, soția acestuia extrem de rea hapsână și de egoistă. Aceștia aveau doi copii un băiat pe nume Cucu și o fată și erau tare, tare săraci. Într-o zi nu le-a mai ajuns mâncare și baba de supărată că din puținul pe care îl avea trebuia să de-a de mâncare și copiilor i-a spus moșului să îi ducă în pădure ca să își găsească singuri de mâncare că așa le va fi mai bine. Moșul nu este de acord la început dar după trei zile de nemâncat el îi luă pe copii și îi duse în pădure unde i-a abandonat. Venind acasă seara moșul și baba se pun și mănâncă. Le mai rămâne o bucată de mămăligă și tare necăjit moșul îi spune babei:

– Vezi babă că ne-a mai rămas de mâncare și ce bine ar fi fost să avem să o dăm cuiva. Când de la geam se aud glasurile copiilor care îi spun moșului să le-o de-a lor că s-au întors. Au știut drumul înapoi căci fata luase la ea un săculeț de cenușă și cu acesta a lăsat o urmă. A doua zi moșul este forțat de baba ce-a rea să îi ducă din nou pe copii în pădure.

Acesta îi duce în pădure pe copii și se întoarce acasă. Seara nu mănâncă și îi așteaptă pe copii să se întoarcă. Aceștia nu mai vin căci fata a luat un sac de tărâțe cu ea și a făcut urmă dar o capră a mâncat tărâța și ei nu au mai știut drumul spre casă. Mergând prin pădure copii suferă de sete și trec pe lângă o baltă. Pe margine sunt urme de broască și când să bea apă din baltă sare o broască care le spune că fiecare baltă este vrăjită și că urmele de pe margine sunt ale animalelor în care se vor transforma dacă beau apă.

Nemaiputând de sete băiatul bea apă dintr-o baltă și se transformă în căprioară și fuge în pădure. Sora acestuia îl caută dar nu îl vede de copaci și acesta este dispărut. Continuă să îl caute și moartă de sete bea apă dintr-o baltă. Se transformă într-o pasăre și zboară căutându-l în continuare și azi pe fratele oamenii auzind-o cum îl strigă mereu Cucu! Cucu!

4.Simbolul mitic al miresei:
Atunci când te visezi mireasă există o interpretare tipică în tradiția populară un mit întâlnit în zone Chișineu Criș, care afirmă că este un semn rău, de moarte. Probabil că se pornește de la inversiunea culorilor: albul rochiei de mireasă este considerat negru – un simbol al doliului. Deci, fie anunțul morții tale, fie al unei persoane foarte apropiate. Sau dacă este să rămânem pe teritoriul acestei interpretări poate fi vorba de o moarte simbolică, inițiatică. O altă interpretare a mitului este aceea că mireasa reprezintă acceptare de a împărți ceva de a trăi ceva în doi. Albul rochiei miresei este semn de curățire și purificare, semn rău că ai greșit și trebuie să te cureți de greșeala făcută.

4. Simbolul mitic al șarpelui:
Simbolul mitic al șarpelui este cel mai uzitat simbol sexual cel al atracției, al seducției. Conform Bibliei el este seducătorul, creatura cea mai perfidă care îi împinge pe strămoșii noștri la păcat. De aici ideea de tentație sau înclinație imorală. Prin urmare el este simbolul inconștientului animal, al refulatului sexual.

Dar șarpele este și un simbol al transformării deoarece el își schimbă pielea periodic

În general șarpele este ucis sau alungat de oamenii din zona Chișineu Criș spunându-se că aduce semn rău, deși speciile întâlnite nu sunt periculoase aici existând doar specia șarpelui de apă.

5. Simbolul mitic al inelului:
Simbolul mitic al inelului este simbolul unei legături, prin inelul de logodnă, inelul de căsătorie etc. Prin forma sa rotundă el sugerează totalitatea, întregul, unitatea. În căsătorie se consideră că mirele și mireasa alcătuiesc o unitate mistică. Mitul inelului se referă la un inel magic pe care o femeie frumoasă dacă îi răsucea odată pe deget chema în ajutor o bestie, care o proteja.

6. Mitul, legenda apariției albinei și a păianjenului

O femeie săraca avea doi copii: un băiat și o fată. Ei au plecat în lume, spre a-și câștiga cele necesare traiului. Băiatul a intrat ucenic la un țesător de pânza, iar fata căra pietre pentru zidari. În ceasul morții, mama își chema copiii lângă ea. Fata a venit imediat, dar băiatul nu a vrut să vină. Mama l-a iertat, dar după moartea ei, fata s-a prefăcut în albină, iar băiatul în păianjen. De atunci, păianjenul traiste singur, veșnic singur, fără frate și fără surori și fără părinți. El fuge de lumina și veșnic își țese pânza prin locuri întunecoase, și e posomorât și supărat, iar oamenii îl urgisesc și, oriunde îl află, îi strică pânza și pe el îl fugăresc și îl omoară. Albina, de atunci, este veselă și toată ziua zboară de pe o floare pe alta și trăiește cu părinții ei, cu frații și cu surorile ei la un loc. Oamenii o iubesc și o văd cu drag, căci ea cu toți își împarte ceea ce adună și tuturor le dă mierea ei. 

7. Mitul genezei

Încă de mici am făcut cunoștință cu mitul genezei, cu Adam si Eva, primii oameni de pe Pământ.. Aceștia au locuit în rai alături de Dumnezeu. Ei însă au greșit încălcând poruncile domnului, aceștia au mușcat din fructul interzis, fiind trimiși pe Pământ. Din contopirea lor s-au născut oamenii.
Tudor Arghezi – poet, prozator și publicist,se naște la București sub numele său adevărat Ion N. Teodorescu. Debutează cu versuri în revista Liga ortodoxă (1896) a poetului Alexandru Macedonski. În Literatura Română Tudor Arghezi cuprinde o grupare de cinci poezii: Adam și Eva, Paradisul, Porunca, Păcatul, Pedeapsa. Ele s-au publicat în august 1944 în Revista Fundațiilor Regale. Inspirându-se din Vechiul Testament, Tudor Arghezi oferă cititorului în ciclul de poezii „Tablouri biblice” o viziune personală, necanonică, a modului cum Dumnezeu I-a conceput pe primii oameni: Adam și Eva. Păstrând coordonatele textului biblic, autorul construiește un univers diferit, marcat de puternice accente ludice.

8. Mitul Mărțișorului

A fost odată ca niciodată, o vreme în care Soarele întruchipat într-un bărbat chipeș obișnuia să coboare pe pământ pentru a dansa hora în sate. Știind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmărit și într-una dintre aceste incursiuni pe pământ, l-a răpit și l-a aruncat într-un beci, în castelul său. 

Pasările au încetat să cânte iar copiii nu mai puteau să râdă, dar nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe dragon.

Într-una dintre zile, un tânăr curajos a decis să coboare în beci și să salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au însoțit, dându-i tânărului din puterea lor, pentru a reuși să învingă puternicul dragon.

Călătoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. La sfârșitul ultimului, tânărul a reușit să găsească castelul dragonului, unde era întemnițat Soarele. Și a început lupta, care a durat zile până când dragonul a fost înfrânt. 

Fără puteri și rânit, tânărul a eliberat Soarele, reușind să facă fericiți pe toți cei care-și puseseră ultimele speranțe în el. Natura a reînviat, oamenii au început să zâmbească din nou, doar flăcăul nu a mai apucat să vadă primăvara venind. Sângele cald din rănile sale cădea pe zăpadă.

În timp ce zăpada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primăverii, răsăreau din pământul desțelenit. Când ultimul strop de sânge al tânărului s-a scurs pe zăpada imaculat[, a murit fericit că viața sa a servit unui scop atât de nobil. 

De atunci oamenii obișnuiesc să împletească doi ciucuri: unul alb și altul roșu. La începutul lunii Martie, bărbații oferă această amuletă, numita Mărțișor, fetelor pe care le iubesc.

Culoarea roșie reprezintă dragostea pentru tot ceea ce e frumos și rămâne simbolul sângelui bravului tânăr. Albul simbolizează puritatea, sănătatea și ghiocelul, prima floare care apare primăvara. 

Semnificația literară a mărțișorului este: micul martie. „Un martie mai mic” pe care să-l purtăm la piepturile noastre pentru ca iarna să fie uitată și noul an să înceapă.

O altă variantă a mitului Mărțișorului este:

A fost odată un om sărac. Acesta confecționa tot felul de lucruri pentru păpuși: fundițe, șnurulețe, hăinuțe. Apoi le vindea la piață. Într-o zi, omul văzând că i s-au terminat materialele, a găsit prin casă doua suluri de ață albă și roșie.

Se gândea, se gândea, ce poate să facă cu ele. Nu după mult timp știu ce să facă cu ele. Lua cele doua ațe, rupse din fiecare și le împleti. Fusese foarte fascinat de ceea ce crease. Și adaugă un mic tablou de care prinse șnurulețul. S-a tot gândit.

– Cum sa denumesc aceasta creație?

– Știu! Mărțișor, deoarece suntem în luna Martie și suntem în prima zi a lunii. Aceste lucruri vor fi dăruite de către bărbați, femeilor drept cadou. Și făcu mai multe modele.

Așa s-a dus vestea, despre acest lucru, în toata lumea. Și oamenii sărbătoreau această zi, deoarece doreau să păstreze în memorie acea zi în care săracul a inventat acest simbol al primăverii și reînnoirii.

Și in zilele noastre se sărbătorește prima zi de Martie .

9. Simbolul mitic al iepurașului aducător de ouă:

Iepurașul de Paști este o inovație recentă care tinde să câștige tot mai mult teren chiar și în spațiul creștin. Simbolul este unul păgân, legat de Eastre, zeița fertilității la anglo-saxoni. Întrucât sărbătoarea păgână dedicată zeiței Eastre avea loc primăvara, după încreștinare, lumea anglo-saxonă a transferat numele acesteia Paștelui creștin, devenind Easter.

Simbolul iepurașului aducător de ouă a fost dus de emigranții germani America. De aici s-a răspândit apoi în majoritatea țărilor creștine.

Astăzi, iepurașul de Paște are, în mod preponderent, o trăsătură comercială: este cel în numele căruia se oferă cadouri. Un fel Moș Crăciun al primăverii. Euforia cadourilor „datorate“ iepurașului de Paște, lasă pe un plan secundar temelia pe care se zidește însăși credința creștină: Învierea Domnului. Oamenii ajung să se preocupe de o mulțime de lucruri drăguțe la prima vedere, dar care nu îi și vindecă de problema esențială – moartea – pe care, numai uniți cu Hristos cel înviat, o pot depăși.

10. Mitul tăierii pâinii drept:

În zona Chișineu Criș dacă în momentul când se începe o pâine nouă prima felie este tăiată drept sau de fiecare dată la masă când felia de pâine este tăiată drept se spune că omul care a tăiat nu este mincinos, că nu a mințit.

11. Mitul formării anotimpurilor.

Un vechi mit în zona Chișineu Criș este „mitul fiicelor anului”. Acest mit sugerează formarea anotimpurilor ca fiind una magică:

„Odată în vremuri uitate de timp era un împărat mare, care domnea peste întreg universul. Acesta avea patru fete frumoase, cărora într-o zi le face cadou o planetă numită Pământ. Dar surorile acestea nu se pot împărți pe planeta Pământ și se ceartă toată ziua de dimineață și până târziu în seară.

Tatăl fetelor se hotărăște atunci ca Pământul să fie al tuturor dar fata sa cea mai mică, să vină primele trei luni și să stăpânească Pământul din cele doisprezece. Ea să porte numele de Primăvară. Celei mijlocie îi spune să vină următoarele trei luni pe Pământ, să ia pământul și să fie numai al ei purtând numele Vara. În sfârșit fetei cea mare îi făgăduiește ca Pământul să fie al ei tot așa timp de trei luni. Fetei rămase ultima ca să nu se supere că a rămas ultima îi dă Pământul timp de trei luni și o haină magică de culoare albă cu care să îmbrace pământul. De atunci anotimpurile vin una după alta și țin patru luni având numele de Primăvară, Vară, Toamnă și Iarnă.

12. Mitul vieții de apoi

Vița de după moarte care continuă, sau tărâmul de dincolo totodată lumea morților și lumea celor vii sunt incluse în zona Chișineu Criș în mitul Viții de apoi. Oamenii cred că după moarte se duc în cealaltă lume de unde ne văd pe noi, unde stau și ne așteaptă, o lume fără necazuri, dureri sau răutăți de nici un fel sau chip. Este un mit moștenit de la strămoși având și un caracter religios, care are ca și credință că după moarte omul merge în Rai sau în Iad.

2.8. Miturile tradiționale în relațiile sociale și de familie în zona Chișineu Criș

Miturile tradiționale se transmit cu ușurința din generație în generație în cadrul nucleului familial prin educația informală transmisă de membrii familiei. Este important de menționat faptul că transmiterea și vehicularea miturilor tradiționale se realizează la nivel macrosocial, în cadrul comunitarii deci, un alt mod de transmitere a acestora realizându-se în afara familiei, direct între membrii comunității.

În general, acestea țin de religie, moravuri, de folosirea timpului, de politica, de cariera, de mediul profesional, de rolurile sexuale, de educația tinerilor, de categoriile sociale, de stilurile de viață, de modă, de felul de a se îmbrăca, de a vorbi.

Caracteristicile miturilor tradiționale familiale:

Miturile tradiționale familiale din zona Chișineu Criș au câteva caracteristici specifice:
– În educarea copiilor mulți părinți apelează mai degrabă la prejudecăți decât să se raporteze la fapte de viață;
– Emit o părere eronata în legătura cu o anumita categorie de oameni (naționalități diferite, oameni care provin din altă regiune a țării, orientări religioase diferite);
– Miturile apar atunci când nu se judeca un om după însușirile și faptele lui, ci în funcție de părerile noastre despre grupul căruia îi aparține omul respectiv;
– Ne împiedică să apreciem în modul propriu o persoană, un grup de persoane, o categorie socială sau un fapt de viață;
– Pot contribuii la întemeierea unor relații dizarmonice între oameni, bazate pe conflict si discriminare;
– De cele mai multe ori oamenii care inserează în comunicarea lor prejudecăți nu conștietizează acest fapt.

Criterii de clasificare a miturilor familiare:
1. Mituri cu privire la diferite vârste ale ființei umane (copii, tineri, femei, bărbați, vârstnici);
2. Mituri cu privire la etnii;
3. Mituri cu privire la educația în familie;
4.Mitul cu privire la cursul vieții în general.
Miturile tradiționale (prejudecățile) ne însoțesc într-o mare măsură. Existenta lor în comunicarea noastră de zi cu zi ne împiedică să ne formam o părere personala, critică asupra unor fapte de viata sau asupra unor categorii de oameni; ne limitează universul de cunoaștere, de relaționare cu oamenii.

1. Mituri cu privire la diferite vârste ale ființei umane în zona Chișineu Criș:
– Femeile nu trebuie sa umble îmbrăcate în pantaloni;
– Nu exista femeie-director/chirurg/polițist. Acestea sunt munci pe care numai bărbații sunt în stare să le facă;
– Femeia la volan face numai prostii;
– Locul femeii este la bucătărie și lângă copii;
– Femeia trebuie să înțeleagă întotdeauna bărbatul;
– Daca ești fată/femeie cinstită vei avea o căsnicie fericită;
– O fată/femeie nu se înfurie niciodată;
– Un bărbat adevărat nu plânge niciodată;
– Băiatul devine bărbat adevărat atunci când se întoarce din armată; armata este școala vieții;
– Un bărbat adevărat trebuie să știe să bea;
– Bărbatul este capul familiei; el are de spus ultimul cuvânt; el dă comenzile într-o familie;
– Bărbatul este cel care aduce bani în casă;
– Totul merge prost în zilele noastre. Tinerii nu mai vor s muncească;
– Tinerii și-au pierdut credința;
– Tinerii/copiii nu mai știu ce înseamnă respectul de părinte;
– Copiii nu mai sunt crescuți cu frica lui Dumnezeu.

2. Mituri cu privire la etnii:
– Țiganii fură;
– Ungurii sunt răi;
– Ungurii nu se înțeleg cu romanii;
– Nemții/Germanii sunt reci si beau multa bere;
– Africanii ( americani, italienii, etc…..)în general străinii nu  știu ce este dragostea, sau regulile noastre de politețe, sau unii nu se pricep la bucătărie sau nu se pricep la copii;
– Irlandezii beau de sting;

3. Mituri cu privire la educația în familie:
– Oamenii sunt răi. Să nu ai încredere în ei!;
– Toata lumea știe că așa ceva nu se face(sau se face);
– Un părinte este obligat să îl pună pe direcție pe copil, cu orice fel de sacrificii;
– Copilul/Tânărul trebuie să-i spună tot părintelui;
– Bătaia este ruptă din rai;
– Dacă-mi scot la plimbare copilul handicapat, mă fac de rușine.

4. Mituri cu privire la cursul vieții în general:
– Oamenii sau făcut răi. Nimic nu mai este ca înainte. Chiar și vremea a luat-o razna;
– După anul 2050 va veni sfârșitul lumii
– Toate lucrurile se fac la vremea lor;

2.9. Despre mit în Literatura Română Eminescu și Blaga

Închis în magnifica lui strălucire și unitate refăcută, după care a tânjit cu o dureroasa și dramatică sete cât a fost pe pământ, adică în sfârșire, fragmentare și imperfecțiune, Eminescu oferă în cultura româneasca unul din cele mai izbitoare exemple și argumente pentru descompunerea unei creații care depășește puterea de cuprindere a mintii noastre omenești, în părțile ei constitutive. Uriașul mecanism viu al universului său poetic se desface curiozității noastre analitice, iscoditoare de taine ale creației, în piese care palpită, aspirând la unitate.
Marele întreg descompus în fragmente, care numai la un prim nivel al abordării arată risipire și lipsă de armonie, a trecut prin această jertfă din pricina incapacității omului de a percepe totul altfel decât prin fragment, deoarece întregul nu concorda cu omul.

Făcând referire la mitul de apoi exista la Eminescu, mai întâi, un spațiu mitic. Eroul liric, personajul, intra într-un cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet exista o lume a celor vii, precum și o lume a celor morți. Între ele, ca un purgatoriu și ca un spațiu specific, se află tărâmul celor și vii și a celor morți. În egala măsura de pildă, sunt, cum ar spune Algiradas Julien Greimas, în „Semiotica pasiunilor” , Scripta, 1997, p.40: „suflete moarte care duc o viata paralela cu a celor vii și sunt dotate cu o prezență fizică”.

Cei mai mulți dintre eroii mitologiei eminesciene sunt stăpâni ai vieții și ai morții. Hyperion, ființa eternă, ar dori să coboare printre muritori; în poezia „Memento Mori”, sub nisipul arzător al pustiului, își duce viața o lume insolită; zmeul din „Fata din gradina de aur” este un „daimon” aspirând la ființarea terestră.

Se poate identifica la Eminescu o veritabilă mitologie a luminii, văzută în etapele și profunzimile radicale, cele mai bogate în sensuri, activând vaste câmpuri simbolice și ordonându-le la nivelul imaginarului în funcție de o legitate și o coerență proprie, expresie a unui profund dramatism al ființării întru sacralitate. Echivalând absolutul și antrenând arhitectonica proprie sacralității, lumina eminesciana reușește să reliefeze cele mai subtile și grele de sens momente ale experienței totale facilitate de simbol. Lumina are rolul de a se integra dramei cosmice, vorbind, în același timp, despre destinul omului și despre eforturile sale de a se împărtăși armoniei absolutului. Lumina poate fi degradată și degradantă. Ea limitează, e consubstanțiala spațiului neguros, o consubstanțialitate privată însă de armonie. Pătrunderea în sfera luminii veridice necesită o decantare rituala, un soi de alchimie, prin care să fie înlăturate toate urmele materialității dure și grele. Lumina este cea care dă contur formelor și impregnează decorul în atmosfera irealului sideral.

Ca artist, Eminescu pune epicul în contact cu mitul, propunând o matrice stilistică în prelungirea viziunii populare arhaice. Sensurile noi transgresează accidentalul, iar forțele și energiile naturii se încarcă cu semnificații nebănuite.

Eminescu este fascinat de Univers, ca totalitate și infinitate. El merge până acolo încât crede că „principiile lucrurilor sunt identice în ce privește substanța și nu se deosebesc decât prin figurile lor, însă prin figuri fixe și determinate, și că tot restul nu atârnă decât de poziția și de chipul în care se combină”. O parte aspira spre cerul demiurgic, spre pur, cealaltă îl atrage spre zonele voluptății și ale frumosului efemer, Hyperion râvnește (în calitatea lui disimulată de Cătălin) comorile terestre ale Cătălinei.

Mircea Eliade realizează „o calda pledoarie pentru permanența sacrului în viața spiritului” căruia ii reliefează anumite dimensiuni mitice mereu egala cu sine și dezvăluind, în insistente reveniri, structuri ale sacrului, imaginea stâlpului cosmic intervine și aici ca simbol privilegiat al gândirii lui Eliade și element, în ordine iconografică, de unitate al său: de la condiția biologică a ființei, purtând înscrise într-o subtilă fiziologie repere mitic-structurante ale marelui cosmos, până la ipostazele ei creatoare, fie că este vorba de spațiul ce o adăpostește sau de lumile zămislite în spirit, viziunea lui Eliade proiectează un destin mitic surprins în câteva ipostaze fundamentale. „Geniu polar” prin excelentă, Eminescu dezvăluie încă o dialectica a contrariilor, ce organizează în jurul ei câteva teme și idei ale gândirii eliadesti: dialectica și misterul camuflării sacrului, transcenderea Timpului și accesul la Eternitate, „omul universal” și „noul umanism”. O asemenea ipostaza a miticului „destin camuflat” de poet presupune însă sesizarea semnificațiilor pe care le degajă coerența lăuntrică a unor teme eliadesti, surprinse în solidaritatea lor cu imagini eminesciene.

Sesizând structura antinomică a insulei lui Euthanasius (viață-moarte) și, în concordanță cu ea, aceeași polaritate în nuditatea rituală a cuplului, Eliade insista asupra sensurilor cosmogonice ale imaginii insulei transcendente, transcendenta acesteia conjugând nivelul realului, absolutul (Eternitatea) și fenomenul (Timpul); „Întocmai cum în mijlocul apelor amorfe insula simbolizează Creația, forma, tot așa, în mijlocul lumii în eterna devenire, în oceanul de forme trecătoare ale Cosmosului, insula transcendenta simbolizează realitatea absolută, imuabilă, paradisiacă.”. Nu întâmplător sensul radical al insulei este acela aproximat de „oprirea pe loc” a Timpului, altfel spus, Timpului cu Eternitatea, acea paradoxală clipă camuflată în fluxul temporal.

Camuflând un străvechi comportament mitic, și, in egală măsură, atitudini proprii unei mitologii vii, Eminescu devine, pentru Eliade, element constitutiv al comportamentului nostru mitic camuflat, sub același semn al cătării unor dimensiuni ale Timpului, ce ne sunt refuzate în fluxul cotidian al vremii. Eminescu devine dimensiunea însăși a Eternității și emblematizează eforturile de transcendere a Timpului.

Eminescu transforma povestea, mitul în cheia de boltă nu numai a artei, ci și a existenței, fiind calea regală spre Ființă. Fantasticul, irealul se închide într-o explicație, într-o „teză”.

Mitul, pentru Eminescu, este o ficțiune artistica, o punte între real și ireal. Mitul este reflectarea poetică a istoriei unui popor, exprimă o concepție pesimistă, în măsura în care episodul dacic, ca început poetic al istoriei poporului roman în istoria universală, constituie momentul romanesc din marea „panoramă a deșertăciunilor”.

Miturile sunt o reprezentare a unei vieți trecute, sunt o dramaturgie a vieții sociale, o filosofie poetizată.

Eminescu, prin prelucrarea inedită pe care a făcut-o, s-a integrat în universul mitic miraculos și ideal, străbătând timpul, fiind actual și viitor, devenind el însuși un mit universal.

Capitolul III:Obiceiuri în zona Chișineu Criș

În sens larg, tradițiile unui popor includ valorile socio-culturale create de el în momente capitale din trecutul istoric, valori care se insinuează în realitatea prezentă a individului.

Tradiția este, așadar, o constantă care se include în procesul de producere a culturii și civilizației, ea conținând elemente înțelese ca valori în sine, imuabile.

Obiceiurile sunt cuprinse în tradiție și ele ni se înfățișează ca fapte culturale complexe, menite să organizeze viața oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii prin lume, să le modeleze comportările. Ele dimensionează trăirea anumitor momente de emoție colectivă, având o structură sincretică, funcții morale și manifestări estetice, reprezentând mediul de geneză și de viață al tuturor formelor de folclor. În decursul timpului, obiceiurile dobândesc autoritate, hotărând adesea ce e bun, adevărat, frumos și util, reliefând acele fapte și acțiuni ale căror menținere și repetare sunt dorite de individ și comunitate.

Repetarea și uzul de forme ceremoniale duce la consolidarea valorilor, a normelor și prescripțiilor. Datorită realelor lor calități estetice, unele dintre obiceiurile ceremoniale au intrat în domeniul artisticului, unele rămânând în funcționalitatea lor tradițională, altele schimbându-și caracteristicile, determinate fiind de o mulțime de factori, dintre care cei economici predomină.

În scopul unei definiri operaționale a acestei categorii a folclorului, este sugestivă contribuția lui Mihai Pop, conform căruia obiceiurile: „sunt mărci plasate între secvențele succesive ale vieții cotidiene, dincolo de cotidian, pentru ai sublinia diferitele etape, pentru a-i da ritmul necesar unei trăiri în dinamism propriu”.

Clasificarea obiceiurilor:

(a) Obiceiurile calendaristice

(b) Obiceiurile vieții de familie

(c)Obiceiurile ocazionale

Astfel în ceea ce privește cele două clase, denumirile sunt cele tradiționale „îndătinate” în folcloristică, acestora adăugându-le o nouă clasă, cea a obiceiurilor ocazionale, în primul rând pentru că în acest mod obiceiurile pot fi definite în integritatea lor ca acte tradiționale, totodată putând fi descrise și analizate așa cum au fost și cum sunt ( în măsura care se mai păstrează ), în realitatea proprie și specifică a culturii tradiționele.

3.1.Obiceiuri calendaristice:

Folcloristica a grupat, în general, obiceiurile calendaristice în patru cicluri care corespund celor patru anotimpuri: obiceiuri de primăvară, de vară, de toamna și de iarnă.

Iarna este sobra, plină de privațiuni și primejdioasă, dar sărbătorile acestui anotimp, cele mai spectaculoase din tradiția românilor, prefigurează parca clipele în care totul va reveni la viata. Este anotimpul când pământul se odihnește sau doarme, când apele îngheață pentru a murii microbii și bacteriile din ele, anotimpul cadourilor, a celor mai îndrăgite sărbători de către copii.

3.1.1.Obiceiuri de iarnă în zona Chișineu Criș

Decembrie este luna cadourilor și a sărbătorilor de iarna (Sfântul Nicolae, Crăciunul,

Anul Nou) și poate unul dintre cele mai așteptate momente ale anului mai ales pentru cei mici care ard de nerăbdare să vadă ce primesc de la Moș Nicolae în ghetuțele pregătite de cu seară. Acest obicei din seara Sfântului Nicolae a luat naștere la oraș și s-a răspândit și în mediul rural. Fiecare trăiește din plin sărbătorile, însă nu toată lumea cunoaște adevăratele istorii și semnificații ale datinilor de iarnă. Pentru a aprecia mai mult tradițiile, doresc să scriu o mica istorie a Moșului Nicolae :

„Sfântul Nicolae este patronul spiritual in Olanda, Rusia, Grecia, Apulia (Italia), Sicilia, Lorraine (Franța) și în multe orașe din Germania, Austria, Elveția, Italia si Belgia. Sfântul Nicolae este cunoscut ca prietenul și protectorul judecătorilor, criminalilor, hoților, comercianților, săracilor, marinarilor, bucătarilor, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor și, în special, al copiilor mici și al școlarilor.

Sfântul Nicolae s-a născut în Orientul Mijlociu la 350 de mile nord de Bethlehem. Isto- ria și legendele legate de Sfântul Nicolae se întrepătrund, dar se cunoaște cu certitudine că a trăit in secolul am IV-lea, a fost cardinal de Myra (acum aflată pe teritoriul Turciei) și a fost recunoscut și onorat ca sfânt începând cu secolul VI. Nu mai puțin de douăzeci și unu de „miracole” îi sunt atribuite, Sfântul Nicolae devenind cunoscut pentru credința, zelul și dragostea pentru semeni, și în special pentru copii. Nicolae provenea dintr-o familie înstărita, iar la moartea ambilor părinți (era încă copil) a moștenit întreaga avere, pe care s-a hotărât să o folosească în scopuri umanitare și să-i ajute pe cât mai mulți oameni nevoiași.

De-a lungul secolelor au apărut povesti și legende despre viata și binefacerile Sfântului Nicolae. Toate acestea au ajutat la înțelegerea caracterului extraordinar al acestuia și de ce a fost atât de mult îndrăgit și considerat protector al celor neajutorați și neputincioși.

Una dintre cele mai cunoscute legende este a celor trei surori, fetele unui nobil sărac, care datorită situației financiare precare nu se puteau mărita. Se spune că atunci când fata

cea mare a ajuns la vremea măritișului, cel ajuns deja cardinal, Nicolae, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului, un săculeț cu aur. Povestea s-a repetat întocmai și când a venit vremea de măritiș pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea și celei de a treia fete, nobilul a stat de pază să afle cine-i cel care le-a făcut atâta bine fetelor lui. În noaptea cu pricina, nobilul a stat de pază și l-a văzut pe cardinal cum a lăsat săculețul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șosetă pusă la uscat și de aceea a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu. Când tatăl fetelor a văzut una ca asta, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, dar bineînțeles că acesta nu a putut fi ținut. De atunci, oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeți de aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur.

Odată cu trecerea vremii, Sfântul Nicolae a ajuns unul dintre cei mai cunoscuți și populari sfinți, iar în cinstea acestuia au fost ridicate mii de biserici (câteva sute sunt în Anglia), iar chipul lui este cel mai pictat dintre sfinți, evident, după cel al Fecioarei Maria.
În România, Sfântul Nicolae, cunoscut ca Moș Nicolae ce vine an de an, în noaptea de cinci spre șase Decembrie constă în obiceiul că copii dar și adulții împreună cu aceștia pun toate ghetuțele care sunt lustruite așezate la gura sobelor, la ferestre sau la uși. Moș Nicolae nu uită pe nimeni, toți membrii familiei sunt răsplătiți cu fructe, dulciuri sau jucării în funcție de vârstă. Moș Nicolae lasă cadouri atât copiilor cât și adulților. În seara de 5 Decembrie, toata lumea trebuie să-și curețe ghetele, să le facă să lucească,căci dacă Moș Nicolae le găsește murdare nu vor primi nici un cadou de la acesta. La noi în zona Chișineu Criș, Moș Nicolae aduce pe lângă dulciuri și jucării copiilor care nu au fost cuminți o nuielușă care sugerează o pedeapsă.

1. Obiceiul colindatului:

Obiceiul colindatului este cel mai vechi obicei moștenit de la strămoși, obiceiul cel mai

fascinant, cel mai variat, obicei respectat de toată suflarea comunității, care a înglobat în el nu numai cântec și gest ritual, ci și numeroase mesaje și simboluri ale unei străvechi spiritualități românești.

Începând cu noaptea de douăzeci și trei spre douăzeci și patru și spre douăzeci și cinci Decembrie de la miezul nopții și până la revărsatul zorilor ulițele satelor răsunau de glasul micilor colindători, colindatul fiind considerat ca o practică legată de Sărbătoarea Nașterii Domnului, a Crăciunului cum este cunoscut în popor, respectiv cele douăsprezece zile mari „ de la Ajun ( douăzeci și patru decembrie) până la Sfântul Ioan ( șapte Ianuarie)”.

Repertoriul bogat al colindătorilor cuprinde: colinde, colinde propriu-zise, colindele copiilor, urările de belșug, și recoltă bogată, cu plugușorul și cu buhaiul, urarea cu sorcova, zorile sau zoritul, urarea făcută în zorii zilei de Crăciun sau de Anul Nou.

Prin numărul lor mare prin frumusețea muzicii și a poeziei lor, colindele românești domină Sărbătorile Crăciunului. Se colindă de obicei în seara și în ziua Crăciunului, în zona Chișineu Criș se colindă și în Ajunul și în ziua Anului Nou . La colindat participă toată comunitatea, deși efectiv colindă copii și flăcăii.

Peste tot unde există suflare românească cu simțământ creștin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Nașterii Domnului, prilej de bucurie, pace și liniște spirituală. Este o zi în care dăruim și primim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

Colindatul de Crăciun și Anul nou e o datină adânc înrădăcinată în întreaga Europă și peste granițele Europei pretutindeni unde s-au așezat coloniști europeni. Am putea spune că e una dintre datinile ce nu au patrie, o datină universală cu cel al cărui început nu se poate identifica nici una din națiunile de azi care o cultivă. Ea e însă în același timp și o datină creștină precum o arată toate aparențele căci o găsim numai la popoarele creștine și anume având loc cu prilejul uneia dintre cele mai mari sărbători creștine „Crăciunul” sau în termeni religioși „Sărbătorea Nașterii Domnului, a Mântuitorului Iisus Hristos.

În noaptea de douăzeci și trei spre douăzeci și patru Decembrie, de la miezul nopții și până la revărsatul zorilor ulițele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În orașe întâlnim colindători odată cu lăsarea serii și până în miez de noapte. Cu traista după gât, cu bâta în mâna și căciula pe urechi, colindătorii merg din casa-n casa pentru a vesti Nașterea Mântuitorului.

„Crăciunul este luminatul praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos care ne umple sufletul de o negrăită bucurie duhovnicească, pentru că această zi reprezintă împlinirea făgăduințelor și nădejdilor pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor de la început, ca îndemn de călăuză pe drumul ce duce spre mântuire. Ascultând istorisirile minunate din Sfânta Evanghelie despre cele petrecute în noaptea sfântă a Nașterii, simțim în inimile noastre o tainică chemare de a porni cu cugetul pe urmele magilor de la Răsărit, cu ochii ațintiți spre steaua călăuzitoare spre Bethleem, unde s-a născut Hristos. Acolo, în peșteră, în ieslea cea săracă, Pruncul nou-născut a venit pe Pământ să sfințească pe om, să-l facă sălaș dumnezeiesc. Împreună cu păstorii auzim și trăim și noi frumusețea fermecătoare a cântării îngerești: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Aceste sfinte întâmplări din Bethleem trezesc în sufletele noastre în primul rând recunoștință pentru nemăsurata dragoste a Tatălui Ceresc față de noi, oamenii, și pentru marea jertfă pe care a făcut-o prin Fiul Său ca să ne mântuiască.

Hristos a coborât din ceruri, pentru ca noi să-i ieșim întru întâmpinare prin trăirea virtuților care duc la desăvârșire. Să avem, așadar, mereu în inimile noastre fiorul sfânt, trăit de magii care au mers să se închine Mântuitorului, aducând daruri Celui ce S-a făcut om, pentru ca noi să ne îndumnezeim prin credința și faptele noastre.

Purtând în inimi și în cugete bucuria acestei sfinte sărbători, vă doresc tuturor să o petreceți cu pace, sănătate și alese bucurii, potrivit datinilor străbune. Să rugăm împreună pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieții și al păcii, să ne dăruiască toate cele ce ne sunt de folos, bucurându-ne de sărbătoare întru mulți ani!

„Preot Octavian Moșin”

Primim an de an colindătorii care în zona Chișineu Criș au în repertoriu colindele: „Astăzi s-a Născut Hristos”, „Am plecat să colindăm”, „Deschide ușa Creștine”, „Din an în an”, „Moș Crăciun cu plete dalbe”, „ Trei Păstori”, „ Sus la poarta raiului”, pentru a ne bucura sufletele și a ne face să trăim alături de ei mai intens Sărbătoarea Nașterii Domnului.

2. Obiceiul colindării profesorilor, preotului și primarului

Elevii se adună așa cum sunt la școală pe clase, întreaga clasă se adună într-un loc dinainte stabilit și pornesc conform obiceiului să îi colinde pe profesori, preot și primar. Profesorii îi așteaptă la stradă cu porțile larg deschise fiind pentru aceștia un semn de respect față de dânșii din partea elevilor, un gest frumos, apreciat de câtre profesori și care este integrat obiceiului de a colinda. La acest obicei nu participă doar elevii ci și foștii elevi pentru care este o bucurie acest prilej de ai mai întâlni încă odată pe domnii profesori, chiar dacă anii au trecut foștii elevi le colindă și astfel le arată domnilor profesori că nu i-au uitat. Este un prilej de reuniune a colegilor din scoală, care iată că împreună cu mine suntem acum maturi nu mai suntem copii de odinioară, însă dorim cu prilejul Nașterii Domnului să mergem și să le colindăm profesorilor.

Colindele specifice rostite în cadrul acestui obicei care rămân neschimbate de la an la an, fiind cântate în casele profesorilor în zona Chișineu Criș sunt:

Astăzi s-a Născut Hristos

Astăzi s-a născut Hristos
Mesia, chip luminos
    Lăudați și cântați
    și vă bucurați

Mititel și-nfășășețel
    În scutec de bumbăcel,
    Lăudați și cântați
    Și vă bucurați.

    Maica Sfântă îi zâmbește
    Și cu dragoste-L privește,
    Lăudați și cântați
    Și vă bucurați.

    Cine-Ți va asculta povața
    Își va mântui viața,
    Lăudați și cântați
    și vă bucurați.

    Și de-acum până-n vecie
    Mila Domnului să fie,
    Lăudați și cântați
    Și vă bucurați.

Cerul și pământul

Cerul și pământul [bis]
    În cântări răsună,
    Îngeri și oameni [bis]
    Cântă împreună.

Refren:
    

Hristos se naște,
    Domnul coboară,
    Îngerii cântă,
    Magii îl adoră,
    Păstorii-aleargă,
    Ieslea o-nconjoară,
    Mari minuni se întâmplară
    Păstorii-aleargă,
    Ieslea o-nconjoară,
    Mari minuni se întâmplară

    În Viflaim azi [bis]
    E mare minune
    Fecioara curată (Fecioara Maria) [bis]
    Fiu născu în lume ( Naște pe Mesia)

    (Refren)

    Din cer cuvântul [bis]
    În trup se arată
    Noaptea cu lună (/ Noaptea din lume)
    Zi se face-ndată

    (Refren)

    Din răsărit vin [bis]
    Magi cu bucurie
    Cu daruri vestite, (/ Cu dar de smirnă, / Cu drag să închine)

[bis]
    Aur și tămâie

    (Refren)

    Hristos se naște [bis]
    Veniți la-nchinare
    Cu vesel suflet, [bis]
    Veselă cântare.
   

Refren:

O ce veste minunată

O ce veste minunată

În Viflaim ni s-arată
Astăzi s-a născut
Cel făr' de-nceput
Cum au spus prorocii.
Că la Viflaim, Maria,
Săvârșind călătoria,
Într-un mic sălaș,
Lâng-acel oraș
A născut pe Mesia
Pe Fiul în al său nume
Tatăl l-a trimis în lume
Să se nască
Și să crească,
Să ne mântuiască.

Trei păstori

Trei pastori se întâlniră [bis]
    Raza soarelui
    Floarea soarelui
    Și așa se sfătuiră:
    "Haideți fraților să mergem,
    Floricele să culegem (/ Flori frumoase sa culegem)
    Și să facem o cunună,
    S-o'mpletim cu voie bună,
    Să o ducem lui Hristos
    Să ne fie cu folos
    Nouă și la neamul nost,
    De nașterea lui Hristos".

Sus la poarta raiului

Sus, la poarta raiului

Poarta raiului

Paște turma Tatălui

Turma Tatălui.

Linu-i lin și iară lin,

Bate vântul frunza lin,

Lin și iară lin.

Dar la poarta cine sta,

Oare cine sta ?

Sta chiar Maica Precista,

Maica Precista.

Linu-i lin și iară lin,

Bate vântul frunza lin,

Lin și iară lin.

Lângă ea, un legănel,

Da, un legănel,

Cu un copilaș în el,

Copilaș in el.

Linu-i lin și iară lin,

Bate vântul frunza lin,

Lin și iară lin.

Copilașul când plângea,

Puiul când plângea,

Maica Sfântă-l legăna,

Maica-l legăna.

Linu-i lin și iară lin,

Bate vântul frunza lin,

Lin și iară lin.

3.. Obiceiul Împodobirii Bradului

Vise îndeplinite, brad împodobit, jucării, care mai de care mai colorate, dulciuri –  tot ce-și poate dori un copil. Copiii sunt mai fericiți de sărbători, deoarece este perioada în care mare parte dintre dorințele lor se împlinesc. În special în preajma sărbătorilor de iarnă, copiii se bucură de tradițiile și obiceiurile specifice finalului de an: împodobesc bradul, îl așteaptă pe Moș Crăciun, primesc cadouri, merg cu colinda. Copii care cred în existența lui Moș Crăciun și sunt foarte fericiți, ei gândindu-se că, indiferent care le este dorința, Moș Crăciun le-o va îndeplini. Pentru ei, „Moș Crăciun este ceva magic, ca într-o poveste în care totul este posibil. Ei știu că Moșul este bun și, chiar dacă nu au fost așa cuminți, el tot va veni”. Moșul le aduce cadouri și „bradul de Crăciun”. Împodobirea bradului este una din cele mai populare tradiții asociate cu sărbătorirea Crăciunului. Bradul argintat de beteală din casele noastre este deopotrivă tânăr și bătrân. Spre deosebire de ceilalți copaci care se veștejesc în fiecare toamnă pentru a renaște, înflorind primăvara, bradul, neuscându-se niciodată, pare să întruchipeze izbânda definitivă a vieții asupra morții.

Obiceiul de a se împodobi bradul își are originea în vechile credințe păgâne, care spuneau că bradul veșnic verde este simbolul vieții. Ne-am obișnuit ca in fiecare an să ne împodobim bradul de Crăciun cu tot felul de ornamente care mai de care mai haioase și mai sclipitoare. Crăciunul este sărbătoarea cadourilor, a păcii și a liniștii sufletești. Fiecare dintre noi are un stil personal de a-și orna pomul de Crăciun, dar nu toți cunoaștem semni- ficațiile și simbolurile ornamentelor de Crăciun. Beculețe colorate, beteala, confetii, bomboane, nuci, instalații luminoase (mai nou și muzicale), lumânărele atârna pe ramurile pomului dându-ne un sentiment de bucurie și împlinire. În vârful bradului punem steaua care are o semnificație religioasa, amintind de cea care a apărut pe cer la nașterea lui Isus Hristos.

Aparținând demonologiei arhaice, bradul este materializare a bucuriei și împlinirii, dar și axă-drum a sufletului către nemurire, rămânând totodată piesa centrală a sărbătorilor de iarnă,

4.Colindele Anului Nou.

La cumpăna dintre ani, în satele aparținătoare orașului Chișineu Criș te întâmpină o atmosfera unică, de intensă trăire emoțională care, de cele mai multe ori, reflectă o realitate cotidiană, legând punți nevăzute între om și cosmos, între om și mediul înconjurător, între om și semenii săi. Anul Nou este sărbătorit pe mai multe planuri, datinile și obiceiurile specifice momentului derulându-se atât în intimitatea casei cât și pe străzile orașului sau centrul satelor. Obiceiurile din zona Chișineu Criș sunt: Mersul cu Steaua,mersul cu Plugușorul și mersul cu Sorcova. Colindătorii încep după ora două și termină a doua zi aproape de dimineață. Astfel ei trec pe la casele noastre așa cum este obiceiul și ne încântă cu colindele:

Steaua sus răsare

Steaua sus răsare

Ca o taină mare

Steaua Strălucește

Si lumii vestește

Si lumii vestește.

Că astăzi curata

Prea nevinovata

Fecioara Maria

Naște pe Mesia

Naște pe Mesia.

Magii cum zăriră

Steaua și porniră

Mergând după rază

Pe Hristos să-L vază

Pe Hristos să-L vază.

Și dacă porniră

Îndată-L găsiră

La dansul intrară

Și i se-nchinară

Si i se-nchinară.

Cu daruri gătite,

Lui Hristos menite,

Luând fiecare

Bucurie mare

Bucurie mare.

Care bucurie

Și aici să fie,

De la tinerețe

Pân' la bătrânețe

Pân' la bătrânețe

Plugușorul
În zona Chișineu Criș se arată mai puțin a fi o colindă legată de ciclul obiceiurilor familiale și mai mult o colindă legată de ciclul obiceiurilor agricole,urarea este încadrată într-o scenizare a aratului, de la o formă autentică a plugului mânat de boi. Dar cum anul agrar nu poate fi separat de anul calendaristic, plugușorul este și o colindă apropiată parțial de miturile renașterii ciclice a naturii.

Mâine anul se-nnoiește,
Da-i Domnului, Doamne,
Plugușorul se pornește,
Da-i Domnului, Doamne.
Și-ncepem a colinda,
Pe la case a ura:
Cate flori sunt in livada
Zile bune să vă vadă!
Cați cărbuni sunt în cuptor
Tot atâția ani cu spor!
Și să fie cu belșug
Pentru brazda de sub plug!
La mulți ani cu sănătate
Și s-aveți noroc la toate!

Sorcova
După cum arată și numele, ea trebuie să fie o nuia, o mlădiță înmugurită de pom, de obicei de măr sau de păr, împodobită cu hârtii de diferite culori, cu polială, beteală și cu flori artificiale cu care umblă copii cei mici de la trei și până la doisprezece ani în ziua de anul nou, dimineața, pe la casele oamenilor ca să-i sorcovească, adică să le ureze ani mulți și fericiți.

Desfășurarea colindatului cu sorcova se înregistrează într-un scenariu extrem de simplu. Cel mai adesea, copii care alcătuiesc ceata intră în casă și lovesc, pe rând, persoanele existente, în timp ce recită formula de urare. În unele locuri se obișnuiește ca ea să se cânte mai întâi la fereastră, pentru a deștepta gazdele, ca să-i primească în casă. Copii încep să cânte:

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr,ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii;

Ca vița de vie
La Sfânta Marie
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata
Tare ca fierul
Iute ca otelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsuroși
Copii sănătoși
Câte cuie sunt pe casă
Atâția galbeni pe masă.

După care primesc darurile: bani, colaci, prăjituri, mere sau nuci.

5. Obiceiul tăierii porcului

Un alt obicei de iarnă în zona Chișineu Criș este tăiatul porcului. Mai sunt doar câteva

zile până la Sărbătoarea Nașterii Domnului. Creștinii încep să se pregătească, să adune toate cele trebuincioase, să facă curtenie și, bineînțeles, să serbeze Ignatul așa cum trebuie.

Tăierea porcului de Ignat este un obicei pur românesc, unul dintre putinele care au rămas vii. Aceasta, probabil, și din cauza greutăților de zi cu zi. Conform tradiției, Ziua de Ignat cade pe douăzeci Decembrie. Creștinii nu au voie să lucreze în aceasta zi altceva decât la tăiatul porcului. Tradiția spune că cei săraci, dacă nu au porc, trebuie să taie un alt animal, pentru că trebuie neapărat să vadă sânge de Ignat. Se crede că în noaptea de dinaintea Ignatului, porcul își visează cuțitul sau mărgele roșii la gât Tăiatul porcului este un eveniment foarte important pentru familie. Acum se reunesc toți membrii ei, nepoți, nepoate, ginere, nora, bunici, toata lumea participă. Dacă în timpul anului au avut loc certuri, neânțelegeri, la tăiatul porcului se iartă toți, și toata lumea este prezentă obligatoriu. Ritualul începe dimineața devreme, cu un pahare de pălincă. Bărbații ies afară și se ocupă de tăiat și tranșat, iar femeile rămân înăuntru, pentru a se îngriji de prepararea cârnii. La tăiatul porcului să nu fie de față oameni miloși. Atunci porcul moare greu Apoi se face masă mare, copiii se retrag, iar adulții petrec ca la o mare sărbătoare de familie.

6. Obiceiul de a merge la săniuș

Un obicei de iarnă el copiilor dar și al adulților din zona Chișineu Criș care îmi aduce aminte de o întâmplare reală legată de acest obicei: „Un pitic trece pe uliță trăgând din greu o sanie cu vreo douăzeci de centimetri mai înaltă, decât daca ar fi ridicat-o pe verticală. Nu se descurajează de mâzga și noroiul de pe drum, rămase după ce oamenii au dat cu sare, iar soarele a încălzit zilele trecute destul de bine suprafața, așa că stratul gros de zăpada a dispărut de tot, pe ici, pe colo.
Omulețul știe bine ca pârtia de săniuș a fost bine bătătorita și încă rezistă. Înaintează cu greu și se oprește la câte-o poartă, strigând numele prietenilor. În mai puțin de cinci minute, trupa de săniuș este aproape completă. Dragoș, „omulețul”, își dă seama că lipsesc fetele, Bianca și Gabriela. Se înțeleg să nu plece nimeni până nu le cheamă și pe ele. Lăsă
sania în grija camarazilor și dispare în fugă pe o altă uliță. După alte zece minute apare cu cele doua fete, care-și trag singure o săniuță mai mică și mai veche. Acum grupul este întreg. Fără să se mai sfătuiască, pornesc pe același drum, spre pârtia de săniuș, din ograda unui consătean. Este cea pe care o folosesc ziua. Cealaltă pârtie de săniuș este de fapt o uliță care e buna pentru săniuș numai seara și noaptea, când îngheață bocnă.
Drumul spre pârtie e destul de greu, mai ales că fiecare trebuie să-și care sania, dar merită. Apare și panta, destul de abruptă, „prevăzută” și cu o denivelare pe post de trambulină. Nu contează pentru nimeni ca lângă „trambulină” se află un copac mic, de care te poți izbi în săritură. Fiecare este un mic as în condusul sănii. Băieții se iau la întrecere. Au doua probe: una de viteză și a doua de lungime. La prima câștigător este cel care ajunge primul jos, iar la a doua câștigă cine alunecă mai mult. Flavius, de nouă ani, este favorit la amândouă pentru că este mai greu, și-l ajuta și sania făcută dintr-un profil laminat, șlefuită cu șmirghel de mine. Flavius este nepotul meu. El este cel care câștigă cele două probe și este tare fericit. Alături de el și eu sunt nespus de fericit. Toata gașca o ține tot așa vreo două ceasuri. Nasurile le îngheață, la fel și picioarele, iar pe la patru după-amiaza se-ntorc acasă fericiți. În timp ce mănâncă sau se uită la desene animate, hăinuțele și ghetele i se usucă, iar sania se odihnește sprijinită de peretele de la intrare, ca nu cumva să-i ruginească tălpile în apă. Și-n plus, va avea mult de lucru diseară, când îngheață „traseul” de pe ulița cealaltă.

Obiceiul de a merge la săniuș este deosebit de apreciat de copii care se duc de dimineață și până sera cu sania, uitând să vină la masă de dragul jocului.

7. Obiceiul de a face omul de zăpadă

În zona Chișineu Criș și în alte zone specific iernii este facerea omului de zăpadă. Copii îi iubesc pe omul de zăpadă și îl numesc „omul iernii” pentru că acesta rezistă numai pe perioada iernii. Omul de zăpadă trebuie să arate cât mai bine copii având un interes mare în al face pe omul lor de zăpadă mai mare și mai frumos ca al vecinului. În fiecare an îi fac nepoțelului meu și acum și nepoatei mele oameni de zăpadă. Obiceiul fiind să îi punem un morcov roșu și mare în loc de nas omului de zăpadă, ca și ochi să îi punem cărbuni, în loc de mâini îi punem crengi sau mături mici, în cap ca pălărie îi punem o oală iar ca și masturi îi punem tot cărbuni. Omului de zăpadă îi este închinată de obicei o poezie care este spusă de copii:

Omul de zăpadă

Hai fetițe și băieți

Să alergam printre nămeți

Bulgări să rostogolim

Om de nea să construim.

Refren:

Uite-l creste, uite-l creste,

Bulgarele se mărește,

Seamănă c-o jucărie

Și ne aduce bucurie!

Ochii negri de cărbune,

Nasturi iute o să-i punem

Si pe cap o pălărie,

Ce hazliu o să mai fie!

Refren:

Are nasul din ardei ,

Sau un morcov dacă vrei.

Mâna este o măturica

Și de ger nu-i este frică!

Refren:

Când omul de zăpadă se topește copii spun ca iarna a trecut sau este pe sfârșite. Că soarele este mai puternic și l-a topit pe omul de zăpadă.

3.1.2. Obiceiuri de primăvară în zona Chișineu Criș

Primăvara este unul din cele patru anotimpuri ale zonei temperate, marcând tranziția de la iarnă spre vară. Din punct de vedere astronomic, marcarea începutului primăverii este, de cele mai multe ori, legată de echivalența dintre durata temporală zilei și a nopții, timp al anului numit echinox ziua de douăzeci și unu Martie a fiecărui an când ziua este egală cu noaptea.

În categoria obiceiurilor calendaristice intră obiceiurile de primăvară. Obiceiurile întâlnite în zona Chișineu Criș ca obiceiuri de primăvară sunt :

1. Obiceiurile lunii Februarie:

În zona Chișineu Criș aceasta este perioada când se ascut uneltele în gospodărie, pentru a fi pregătite pentru munca de primăvară. În februarie, tradițiile sunt axate pe pregătirea unui nou an agricol, pe bunăstarea în gospodărie, dar mai ales pe atenția care se dă iubirii.

Pe data de doi Februarie este Ziua Ursului. Se spune ca dacă ursul iese din bârlog în aceasta zi și își vede umbra (adică e soare afară), e semn ca vine primăvara și pleacă mai departe. Daca nu își vede umbra, intră înapoi încă 40 de zile. Obiceiul de a lua în considerare această zi este moștenit din generație în generație.

2. Obiceiul de a serba Ziua Îndrăgostiților

Cea mai cunoscuta și mai răspândită sărbătoare este cea a Sfântului Valentin. Deși

provine din țările de religie catolică, Sfântul Valentin a făcut deja ocolul globului și a devenit Ziua Îndrăgostiților pe plan mondial. Pe 14 Februarie, data la care se sărbătorește Sfântul Valentin, băieții oferă iubitelor diferite daruri ca simbol al dragostei lor. Acest obicei datează din Evul Mediu, când cavalerul propune iubitei să devină Valentina lui. Tinerii sunt încântați că exista și o zi a lor, a îndrăgostiților, un prilej de a sărbători împreună cu cel (cea) iubit(ă). Deși mai sunt voci care spun că nu este o zi specifica țării noastre, ea prinde rădăcini tot mai adânci cu fiecare an ce trece. Fiecare ne arătăm în această zi afecțiunea reciprocă, sentimentul pur și profund al iubirii, ne facem daruri reciproc și ne bucuram de această zi.

3. Obiceiul Mărțișorului

1 Martie este în calendarul ortodox ziua Evdochiei, o femeie martir, numită și Dochia. Sărbătoarea este de fapt anterioară timpurilor creștine, iar Dochia este un personaj păgân.
Tradiția mărțișorului este o moștenire de la strămoșii noștii romani. Cuvântul „mărțișor” are origini latine și este numele popular al lunii Martie. 
Acest străvechi obicei al primăverii este specific poporului roman și își are originea în credințele și practicile agrare. Sărbătoarea lui are loc în prima zi a lui Martie, considerată ca prima luna a primăverii. Martie este momentul în care oamenii încep să caute primul ghiocel, ca semn al venirii primăverii cu adevărat. Acum frigul începe să se împletească cu razele soarelui, întunericul cu lumina și după o iarna grea cu omăt mare învinge viața, primăvara, soarele. Acest triumf al reînvierii și regenerării este invocat prin Mărțișorul pe care-l dăruim celor dragi, ca mic semn ce ne dorim să le aducă fericire și noroc. În zona Chișineu Criș se spune că la originile mărțișorului a stat o moneda de aur la care se atașa o sfoara făcuta din doua parți răsucite, una roșie și alta albă, pe care copiii obișnuiau să o poarte la gât. Exista credința, conform căreia, această amuletă aducea noroc și fericire. Fetele purtau mărțișorul până când înfloreau copacii, moment în care, legau mărțișorul de trunchiul unui copac iar cu moneda își cumpărau brânză, pentru a avea o față albă și frumoasă tot anul.

4. Obiceiul zilei de 8 Martie

Mama! Ce cuvânt înălțător! Primul nostru cuvânt! Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul și un chip sfânt ne apare în fața ochilor atunci când îl rostim! O privire caldă și ocrotitoare ne urmărește fiecare pas al vieții, făcând-o astfel sigură pentru noi să sorbim fără grijă din pântecul ei fermecat, cu sufletul împăcat și cu siguranța că orice greșeală va fi imediat îndreptată.
Atunci când ne simțim nesiguri, când ne este frică și nu avem lângă noi ajutor de nădejde, când ne este foame, când ne este frig, când simțim nevoia ca cineva să ne îngrijească rănile sufletești și trupești, când avem nevoie de iubire și de ocrotire, când suntem singuri și ne este teamă, vrem ca lângă noi să se afle mama să ne ocrotească și să ne ofere ceea ce numai ea poate în modul cel mai sincer și cel mai curat: dragostea. Orice frunză se află ocrotită în copacul ei, orice rază dorește să știe că soarele o are în grijă, cum orice copil își dorește mama alături.
Mama este ființa căreia îi suntem datori cu un respect profund, căreia îi mulțumim pentru faptul că ne-a adus pe lume și că alături de Dumnezeu a contribuit la existența noastră, dăruindu-ne cel mai frumos dar pe care îl putem primi cu inima deschisă: viața. Tot ceea ce avem și tot ceea ce vom avea, viitorul, prezentul și trecutul îl datorăm mamei, cel mai bun prieten pe care îl avem alături în clipe grele.
Primul zâmbet, primul pas, primul cuvânt, o carte de povești frumoase, copilăria cu toate tainele ei sunt strâns legate de aceeași persoană care descrisă cu ajutorul cuvintelor pare ireală. Ochii ca niște lumânări sclipitoare, gura ca un trandafir îmbobocit, zâmbetul ca un curcubeu după o ploaie caldă de vară alcătuiesc figura drăguță a mamei.
Orice copil, orice fiu vede în mama lui o ființă măreață, fără de păcat, puternică precum o mare învolburată și totuși, în același timp, o fire blândă o zână ce a coborât din tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi.
Ce copil orfan nu își dorește ca în luna Martie, luna femeilor, a fetelor, dar în special al mamelor să aibă pe cine să iubească, să aibă cui să-i spună „La mulți ani”, să-i dea un mărțișor făcut de mânuțele lui? Așa că, noi, în bucuria noastră, în luna Martie trebuie să ne amintim și de acei copii care nu pot spune „mamă” nimănui și nu pot simți iubirea ce o poate oferi această ființă.

Acestea sunt câteva cuvinte despre „mama și obiceiul ca de Ziua Internațională a Mamei noi copii să îi facem un cadou cât de mic și astfel să îi arătăm că o iubim.

Obicei care face ca toate mamele să primească un dar chiar și simbolic dar cu o încărcătură emoțională deosebită, cu sentimente speciale și cu lacrimi

Doar una din poeziile dedicate mamei am obiceiul să o spun mamei mele cu ocazia zile de 8 Martie:

Mama

În vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară –
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipește-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colțuri de odaie.

Cu tine doua fete stau
Și torc în rând cu tine;
Sunt încă mici și tată n-au
Și George nu mai vine.
Un basm cu pajuri și cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci s-asculți povestea ei
Și stai Îngândurata.

Și firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui șoapte fără de-nțeles,
Și ochii tăi stau țântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiți la el și nu-l ridici,
Și fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung privești –
– "Ce vezi?I Întreab-o fată.
– "Nimic… Mi s-a părut așa!
Și jalea te răpune,
Și fiecare vorba-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
– "Eu simt ca voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai știu și eu la ce gândeam?
Aveți și voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aș mai trăi o viață.
E dus, și voi muri dorind
Să-l vad o dată-n față.
Așa vrea poate Dumnezeu,
Așa mi-e datul sorții,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morții!

Afară-i vânt și e-nnorat,
Și noaptea e târzie;
Copilele ți s-au culcat –
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus și nu mai vine!
S-adormi târziu cu mine-n gând
Ca sa visezi de mine!

5. Obiceiuri de Paște sau Învierea domnului

Paștele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Hristos. Începutul acestei sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea și vinul simbolizând sacrificiul trupului și al sângelui, ca preț al răscumpărării. În tradiția ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de șapte săptămâni. Cel mai mare eveniment religios care înglobează o serie de obiceiuri în zona Chișineu Criș precum:

1. Obiceiul de Joia Mare din Săptămâna Patimilor:

În această zi, țăranii încetează lucrul la câmp și se concentrează asupra casei, a curții, pentru ca totul să fie curat.

2. Obiceiul vopsirii ouălor:

Odinioară, femeile nu au avut nevoie de coloranți chimici ca să își vopsească ouăle de Paști, folosind plante pentru a obține roșu, galben, verde sau albastru, utilizând aproape aceleași tehnici pentru vopsirea lânii. Acestea fierbeau frunzele, florile, coaja sau tulpina plantelor împreuna cu ouăle. Se foloseau coaja de ceapa roșie sau floarea de bujor pentru culoarea roșie, secara crudă de primăvară, izmă sau frunza de mesteacăn pentru culoarea verde, coaja de mar sau galbenele pentru culoarea galbena și frunza de nuc pentru culoarea cafenie.

Culori care pot fi obținute din plante:
Roșu deschis: coaja de ceapă roșie, sfecla proaspătă, floare de bujor
Portocaliu: coaja de ceapă albă, morcovi
Galben: morcovi, flori de galbenele, coaja de mar, coaja de portocale sau lămâie, morcovi
Verde: secară crudă de primăvara, menta, frunze de mesteacăn, foi de spanac
Albastru: frunze de varză roșie
Maro: frunze de nuc, ceai negru sau cafea

Specific zonei Chișineu Criș este vopsitul ouălor cu coji de ceapă și vopsitul ouălor cu cafea(cafeaua dă o nuanță maronie ouălor, iar pentru aceasta se fierb cinci-șase linguri de cafea într-un vas suficient de mare ca să nu dea în foc. Se adăugă ouăle, care se fierb circa zece-cinsprezece minute. În funcție de durata cât sunt ținute în apă, ouăle se colorează mai mult, iar maroul devine mai intens. De asemenea, nu trebuie uitată lingura de oțet, „ingredientul” nelipsit din rețetele de vopsire pentru ouăle de Paste.

Tot specific zonei Chișineu Criș este vopsitul ouălor cu varză roșie:
O varză roșie mică se toacă și se pune la fiert într-un litru și jumătate de apă cu două linguri de oțet și se fierbe cinsprezece-douăzeci de minute. Zeama se colorează în roșu închis la început, pe urma capătă o nuanță mov-violet, iar la final devine albastră. Ouăle se pot pune la fiert și împreună cu varza, caz în care se poate ca acestea să nu se coloreze uniform. În schimb, se pot prinde bucatele mici de varză, care pot să creeze modele interesante pe ouă. O altă metodă este aceea de a strecura zeama de varză și a pune în ea ouăle fierte în prealabil. În câteva ore se poate obține o culoare plăcuta albastră, aproape turcoaz, pe circa zece-cinsprezece ouă.

În fiecare an în zona Chișineu Criș după ce ouăle sunt vopsite ele sunt mai apoi frumos încondeiate. Astfel copii, mamele, bunicile, au obiceiul de a decora ouăle, de a le picta și de a lipi pe ele diferite imagini.

3. Obiceiul lumânării

În noaptea de Înviere, credincioșii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu lumânări pentru „a lua lumină“: din candela aflată pe sfânta masă, preotul aprinde o lumânare, apoi, ieșind la credincioși, le adresează chemarea: „Veniți de luați lumină!“ Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creștinii le țin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de fiecare, la casa sa. Mulți creștini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii și o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă.

Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericești. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârși Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplinește un rol important în viața creștină.

Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuși, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină. Apoi, lumânarea care arde este „vie“: flacăra este într-o continuă mișcare, iar ceara se consumă încet, încet.

Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu și pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne amintește, astfel, că viața noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei.

În același timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăși trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns față de bunătățile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit și de credincioși care se străduiesc ca, cel puțin de Paște, să aibă lumânări din ceară curată.

4. Obiceiul tăierii mielului

Tradiția moștenită din moși strămoși în țara noastră este că masa din zilele Păștilor să conțină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej. Pentru creștini, mielul îl simbolizează pe Iisus: „Mielul lui Dumnezeu care ridica păcatul lumii”. El este simbolul sacrificiului, dar reprezintă și victoria vieții asupra morții. Înainte de a fi sacrificat, mielul este stropit cu apă sfințită, iar cu ajutorul cuțitului i se face pe cap semnul crucii acesta fiind specifică zonei Chișineu Criș. Acest obicei îi păstrează mai ale familiile de ciobani din zona Chișineu Criș, fiind o moștenire din tată în fiu.

3.1.3. Obiceiurile verii

În literatura romană vara este descrisă de George Coșbuc, poet al omului de la țară, al naturii și al iubirii. George Coșbuc a înscris o pagină vie în literatura clasică, asigurându-i un loc statornic între marii clasici: Eminescu, Alecsandri și Creangă.

Diverse sunt motivele creației poetice a lui George Coșbuc. Ca să le cunoști și să guști farmecul poeziei sale, nu cere nimic peste putere: e de ajuns să le citești și te vei afla, transfigurat, într-o lume nouă, în nebănuita și inexplitabila taină a cuvântului poetic, el

a creat și pasteluri. Tablourile pitorești însuflețite de prezența omului reflectă sentimentele și atitudinile poetului față de natură în diferite ipostaze ale anotimpurilor, ale zilei și nopții,etc.

Poezia „Vara”, face parte din volumul „Balade și idile”, apărut in 1893. Ea ocupă un loc aparte în opera lui George Coșbuc, fiind o admirabila sinteză a lirismului poetului. „Vara” este un imn închinat naturii, frumuseții, bogăției și trăiniciei ei, o descriere (tablou) în versuri, cu elemente de pastel și de filosofie populară (moartea și viața sunt înțelese ca doua etape ale integrării în natură). George Coșbuc alege, din diversitatea aspectelor naturii, descrierea unui moment al verii, anotimp care declanșează în sufletul său sentimentul sublimului, al echilibrului, al eternității în spațiu și în timp

În cadrul obiceiurilor calendaristice intră și obiceiurile verii specifice acestui anotimp. Zona Chișineu Criș avem pe perioada verii câteva obiceiuri specifice:

1.Obiceiul de a merge la scăldat

Datorită faptului că așa cum am menționat anterior în subcapitolul Chișineu Criș generalități acest oraș este traversat de râul Crișul Alb cere îi împarte în două Scăldatul în râu este un obicei calendaristic specific verii. Oamenii și copii se duc la scăldat în râu profitând de nivelul apei scăzut în perioadă verii, care face ca apa râului să fie caldă. Apă curgătoare este limpede, oamenii având plăcerea de a face baie de a se scălda, dar și de a juca diferite jocuri precum „mâța prinsa în apă”și volei.

2. Obiceiul de a spăla rufele în râu

Femeile măritate împreună cu cele mai în vârstă dar încă în putere și fetele tinere ale câtorva familii vecine se vorbeau și se organizau ca să meargă să spele rufele la râu. Aceste puneau în coșuri împletite din nuiele rufele și le duceau la râu. Erau duse numai rufele cele mai greu de spălat care aveau nevoie de o clătărire puternică, ce folosea o cantitate mare de apă. Aceste erau ajutate de soții lor și în general se alegea ziua de sâmbătă pentru a merge la râu și spăla rufele.

3.1.4. Obiceiuri de toamnă:

A sosit anotimpul Toamna. Verdele copacilor începe să pălească ,iar Zâna Toamnă își face apariția in rochia ei aurie.

Toamna plângăreață încearcă zadarnic să reînvie verdele câmpiilor, norii pumburii acoperind zi de zi cerul, iar picurii cei transparenți de ploaie cântă melodios la geamul meu o romanță plăcută. Este anotimpul foșnetelor și a ploilor.

Este sezonul nucilor lemnoase care încep să se desprindă de pe crengi dezbrăcându-și haina zdrențuită, lăsând în urma lor un covor de frunze multicolore și aurii. Fiind anotimpul când păsările călătoare zboară spre țările calde prin văzduhul întunecat, iar vântul răcoros le învăluie cu aripile sale, îndemnându-le ca anul următor să revină de unde au plecat..

Toamna este anotimpul recoltelor, este sezonul murăturilor și a dulcețurilor, al fructelor și legumelor târzii. Gospodarii harnici din zona Chișineu Criș și nu numai strâng recoltele pământului pe care cu sudoare l-au lucrat un an întreg.

În pădurii animalele se pregătesc pentru venire iernii, își pregătesc culcușurile și vizuinile pentru a întâmpina primul văl de brumă argintie așa cum trebuie.

Anotimpul toamna este anotimpul împlinirilor, deoarece atunci începe școala iar elevii silitori învăță multe lucruri noi și folositoare.

În fiecare toamnă în zona Chișineu Criș predomină obiceiurile agrare: culesul

porumbului, treieratul grâului și al orzului, tăierea sfeclei de zahăr.

1. Obiceiul culegerii porumbului:

În literatura română acest obicei este descris de către Ion Agârbiceanu în lucrarea „ File din cartea naturii”.

În zona Chișineu Criș obiceiul culegerii porumbului face parte din categoria obiceiurilor agrare. La acest obicei participă întrega familie, mergând de dimineață afară la holdă și începând lucrul își iau fiecare câte un rând de porumb și îl culeg. oamenii culeg porumbul într-o zi chiar și a doua sau a treia zi, și chiar și o săptămână depinzând de suprafața cultivată cu porumb, pe care de obicei apoi îl transportă acasă cu tractoarele în remorci sau cu căruța cu caii. În fiecare zi oamenii seară la terminarea zilei de cules fac o masă mare, ascultă muzică culesul porumbului fiind o sărbătoare, sărbătoarea culegerii roadelor , a porumbului.

2. Obiceiul culegerii viilor:

Toamna în vie strugurii s-au copt, oamenii culeg strugurii și fac vinul.

Vechea mentalitate româneasca considera pâinea si vinul „hrana totală”, într-o variantă a legendei despre Baba Dochia, aceasta îi cere lui Dumnezeu mâncare, întelegând prin aceasta pâine și vin – ca elemente definitorii ale mâncării omului. Vinul și colacii sunt elemente cu rol ritual principal. Culesul viilor pe data de 27 septembrie este o celebrare a vieții și rodniciei și releva rămășite ale mitului lui Dionysos, mit legat de cultul băuturii învestită cu puteri magice de asigurare a abundenței si fericirii. De obicei în zona Chișineu Criș vinul se face prin luarea boabelor de pe ciorchinii de struguri, zdrobirea boabelor de struguri, presarea boabelor de struguri și strecurarea vinului. Apoi depozitarea lui în sticle numite „damigene” sticle mari de cinci-zece-douăzeci și douăzeci și cinci de litri învelite într-o împletitură de nuiele care are forma sticlei, și toarte, un fel de mâner.

3. Obiceiul cununii de grâu:

Dintre obiceiurile tradiționale nelegate de date fixe, dependente însă de desfășurarea muncilor agricole, este sărbătoarea încheierii secerișului. Obiceiul legat de încheierea secerișului, a avut o mare amploare în zona Chișineu Criș, dar astăzi nu se mai practica din cauza ca suprafețele cultivate cu păioase nu sunt foarte mari si nu sunt numeroase, folosindu-se utilajele agricole, respectiv combinele.
    Obiectul ceremonial era o „cunună” împletită din spicele cele mai frumoase din lan.
    Obicei agrar, „cununa, are la bază pe plan social, întrajutorarea în muncă Până la terminarea seceratului, când se face „cununa”. Munca decurgea după rânduiala îndatinată: fetele secerau iar flăcăii în urma lor legau snopii și îi așezau în claie în sensul rotației soarelui. În timpul seceratului, participanții cântă și chiuie.
    Cununa împletită din cele mai frumoase spice este purtată de o fată. Mai apoi gazda numește un fecior chipeș să ia cununa de la fată și o preda găzdoaiei care o așează la grinda, timp în care fetele chiuie.
    După preluarea cununii are loc ospățul, urmat de joc. La despărțire, participanții mulțumesc pentru ospăț și adresează gospodarului următoarele cuvinte: „Să trăiești, să ne mai chemi!”, iar gospodarul răspunde: „Sa trăiți și să mai veniți și la anul!”.

3.2. Obiceiurile vieții de familie

Familia este o tema binecunoscută a artei din toate timpurile. Ea definește o societate

într-un anumit stadiu de civilizație,dar marchează profund destinul fiecărui individ. Literatura urmărește cu precădere traseul parcurs de om de la familia în care se naște până la familia pe care și-o întemeiază,fixându-și astfel statutul social. Familia reprezintă o reunire a vârstelor dar și un potențial conflict între generații. Societatea tradițională impune individului,ca o cale de integrare în comunitate, dar și de împlinire individuală, întemeierea unei familii. Modelul acesteia este adoptat sau respins în funcție de propria experiență de formare dar și de spiritul epocii.Ca instituție familia conferă stabilitate unei societăți, de aceea este protejată prin legi scrise și nescrise. Familia este forma istorică de comunitate umană care are un nucleu social elementar întemeiat prin căsătorie și apoi prin raporturi strânse de ordin biologic, economic, și nu în ultimul rând spiritual. Pentru o reușita totală in clădirea unei familii este nevoie de inteligența și de o strădania continuă de a ne modela pe noi înșine printr-un adevărat act de voință, de educație și de forță morală. Cu aceste cuvinte, atât bărbatul cât și femeia, trebuie să devină în ultimă instanță, creatorii propriului chip, călăuzitor spre armonie, frumusețe fizică si spirituală, sinceritate și mai ales încredere.

Căsnicia cea care creează familia are la început un gram de necunoscut datorat deprinderilor bune și rele pe care le au tinerii. Cu puțin efort ei pot modifica unele deprinderi negative, ori le pot înlătura sau înlocui atunci când exista hotărâre, iubire adevărată și dorința aprigă, curată de a crea familia. Numai astfel atât el cât și ea devin plăcuți, utili și respectați. Familia la primii ei pași înseamnă de ambele parți respect pentru adevăr pentru ca numai așa se poate trăi și muri liniștit și frumos. De altfel se spune și este un adevăr că numai aceea este dragoste adevărat în care iubești partenerul cu defectele lui cu tot. Nimeni nu este perfect iar pentru armonie și pace nici un efort nu este prea mare. Singura și unica noblețe într-o familie proaspăt întemeiata, este virtutea de a fi om.
În Literatura Română familia ca împlinire a ființei este reprezentata cel mai bine de George Călinescu în „Cartea nuntii”apărută în 1983 .Opera este primul roman al autorului în care acesta realizează o adevărată monografie a familiei ca instituție și totodată un poem al iubirii matrimoniale în care autorul se dovedește a fi un creator de tipuri umane. În roman sunt conturate doua lumi aflate într-o opoziție de fond și de formă.

În zona Chișineu Criș sunt câteva obiceiuri aparținând familiei precum:

1. Obiceiul de a merge la biserică

„În afara Bisericii nu exista mântuire” spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei în secolul

III. Cei care frecventează cu regularitate Biserica știu că Sfânta Liturghie este Jertfa nesângeroasă care permanentizează și actualizează efectele sfințitoare ale Jertfei de pe Golgota, este Taina Împărtășirii cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, este miezul vieții creștine; nu ne putem mântui decât în relație cu Hristos prin Biserică.

În fiecare Duminică oamenii se duc la Sfânta Biserică care este casa Domnului, locul unde ne cerem iertare îngenunchind în fața Lui, unde ascultăm cuvântul Domnului, sfaturile sale și unde găsim iubirea Sa pentru noi, ca a unui părinte care cu cinste onoare și bucurie își primește copilul acasă.

2. Obiceiul de a se ruga

Înainte să ne așezăm la masă și de a începe să mâncăm oamenii din Chișineu Criș au obiceiul să rostească o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu. La îndemnul bunicii și bunicului nostru pentru a-i mulțumi de bucatele pe care le avem pe masă nu uităm să mulțumim lui Dumnezeu. Un obicei familiar de care sunt mândru că în zona Chișineu Criș se păstrează, totodată, oamenii din zona Chișineu Criș au obiceiul ca înainte de a se culca să rostească două rugăciuni acesta fiind un obicei păstrat în zona Chișineu Criș de bunici, părinți, iată de noi acum și bineânțeles că va fi păstrat și de copii noștri cărora prin educația pe care le-o vom da le vom insufla și acest obicei ca fiind o necesitate. Rugăciunile spuse sunt de obicei înainte de masă Tatăl nostru și Tatăl nostru și Înger Îngerașul meu înainte de culcare.

Tatăl Nostru:

Tatăl nostru
Care ești in ceruri
Sfințească-se numele Tău
Fie împărăția Ta
Facă-se voia Ta
Precum în cer așa și pre Pământ
Pâinea noastră cea de toate zilele
Da-ne-o noua astăzi
Și ne iartă noua greșalele noastre
Precum și noi iertam greșiților noștri
Și nu ne duce pre noi în ispită
Ci ne izbăvește de cel râu
Ca a Ta este împărăția
Puterea și Slava
În numele Tatălui
Al Fiului
Al Sfântului Duh
Amin.

Înger, îngerașul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu
Totdeauna fii cu mine

Și mă-nvață să fac bine.
Eu sunt mic, Tu fa-mă mare;
Eu sunt slab, Tu fa-mă tare,
În tot locul mă-nsoțește
Și de rele mă păzește.
Doamne, îngerașii Tăi,
Fie păzitorii mei.
Amin.

Este un obicei religios, credința oamenilor fiind manifestată prin rugăciune, atât înainte de masă când se mulțumește lui Dumnezeu cât și înainte de culcare nelăsând ziua să se încheie fără a se ruga.

3. Obiceiul țesutului cânepii și inului:

Cânepa și inul se utilizau, în special, pentru confecționarea dosurilor (ștergurilor), chimeșilor și spăcelilor, a gacilor, obdelilor etc. Cultivate pe suprafețe semnificative în

zona Chișineu Criș, ele erau principalele plante pentru confecționarea îmbrăcămintei.

Recoltate, cânepa și inul se puneau la soare, în mununchiuri, pentru o uscare sumară (de bătut, se bătea doar cânepa de toamnă, pentru a scoate sămânța), se duceau la „toptilă” (în care se țineau până când se sfărmau în brânci, circa două săptămâni), se scoteau și se spălau, se puneau la uscat (în „munuși”), se întindeau la soare (sau se prăjeleu, când era vreme urâtă), se melițau și se făceau fuior. Obiceiul de a țese cămăși din cânepă în timpul ierni la gura sobei. Este aproape dispărut în zona Chișineu Criș.

4. Obiceiul de a juca după „țiteră” și cimpoi.:

Fetele și băieții mai ales din zona Nădab au obiceiul de a juca după „țiteră” și cimpoi. La acest eveniment participă tineri, băieți și fete și din alte localități și zone învecinate. Tinerii dansează pe melodii cântate la „țiteră” (un instrument de cântata cu corzi) și melodii cântate la cimpoi. Uneori se ascultă sau se joacă melodii cântate la fluier.

3.3. Obiceiuri ocazionale:

Sunt obiceiurile la care oamenii din zona Chișineu Criș participă doar ocazional, cu prilejul unor evenimente.

3.3.1. Obiceiuri de Botez în zona Chișineu Criș

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, a venit în lume în chip de om și a mântuit neamul omenesc de păcat, blestem și moarte prin patimile, moartea de pe cruce și învierea Sa. Și pentru ca oamenii să poată fi părtași la mântuirea veșnică, dăruită nouă de Fiul lui Dumnezeu, El ne-a lăsat Sfintele Taine, prin care omul se sfințește, primește darurile Duhului Sfânt și dobândește fericirea veșnică. Sfânta noastră Biserică Ortodoxă are șapte Taine, care cu adevărat sunt șapte izvoare ale Duhului Sfânt, și anume: Botezul, Mirungerea, Pocăința, Împărtășire, Preoția, Nunta și Sfântul Maslu.

Cea dintâi taină bisericească sau lucrare sfântă, prin care se încreștinează omul, este Sfântul Botez.

Prin botez omul se alăturează la obștea creștinească, adică la Biserica lui Hristos.

Fără botez nu este mântuire

După cum intrăm în curte prin poartă și în casă prin ușă, tot așa omul intră în împărăția lui Dumnezeu prin Sfântul Botez. De aceea, părinții bisericești din vechime, în scrierile lor, au numit Taina Botezului: „ușa mântuirii”.

În lumea aceasta văzută și simțită omul vine prin naștere firească din părinți trupești, iar pentru împărăția lui Dumnezeu omul se naște prin Sfântul Botez – „din apă și din Duh”. De aceea, în Sfânta Scriptură botezul creștinesc se numește încă „nașterea cea de a doua” sau „baia nașterii celei de a doua”.

Din părinți trupești se naște pentru o viață vremelnică, pământească, se naște pentru lumea aceasta trecătoare și înșelătoare. Iar prin Botez omul se naște pentru o viață veșnică, duhovnicească, făcându-se cetățean al împărăției lui Dumnezeu, celei slăvite, care este gătită tuturor credincioșilor prin jertfa de cruce a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Ce minunată și dumnezeiască lucrare este Sfântul Botez! Ce taină mai presus de minte și de înțelegere omenească! Prin scufundarea în apă, prin anumite semne văzute, ce însoțesc Sfântul Botez, prin binecuvântarea preotului, se revarsă Duhul lui Dumnezeu dătător de viață, făcându-ne din oameni muritori și supuși păcatului copii ai lui Dumnezeu și moșteni ai împărăției Sale.

Prin Botez, noul născut este creștinat și primit în rândul Bisericii. Păcatele strămoșești (de la Adam si Eva) i se iartă și primește în el Duhul Sfânt de la Dumnezeu.

Taina botezului se săvârșește în biserică după rânduielile acesteia. Botezul se face până la patruzeci de zile de la naștere și nu poate avea loc decât o singura dată. La ortodocși, ca și la catolici, alegerea unui nume potrivit pentru copil se face la alegerea părinților dar se poate tine cont și de sfaturile preotului. Este bine ca micuțul să primească un nume de sfânt din calendar. La noi de obicei , cel mai răspândit nume pentru băieți este Ioan, după numele Sfântului Ioan Botezătorul, iar pentru fetite, Maria, mama Mântuitorului. În acest fel, se consideră că sfântul al cărui nume îl poarta copilul se va ruga pentru el în permanență.

Uneori, biserica nu recomandă alegerea a doua nume pentru cel mic, considerând faptul ca sfinții au avut în general un singur nume.

După alegerea numelui, părinții vor căuta nașii de botez. Aceștia trebuie să fie un cuplu cununat religios, dar se poate ca uneori să cunune doar o nașă sau doar un naș.

Pentru botez, nașa va pregăti în primul rând lumânarea de botez, care trebuie împodobită cu flori. Crinul, de exemplu, este considerat simbolul Fecioarei Maria. Se poate pune de asemenea brăduț, pentru ca micuțul să fie sănătos și viguros ca un brad, floarea-miresei, ca să nu aibă cununiile legate, feriga, pentru spor. Panglica pentru lumânare trebuie să nu fie nici prea scurta (se va căsători prea repede) nici prea lungă (se va casatori târziu). Tot nașii vor pregăti pentru înfășatul copilului o bucată de pânza albă. Aici, se spune că trebuie să fie o pânza necusută, nefinisată, pentru că și Iisus Hristos a fost înfășat astfel, sau daca nu se poate altfel, un prosop sau alt material…

Simbolica este cifra trei în cadrul botezului: preotul cufunda copilul în apă de trei ori, pe masa de botez sunt trei lumânări aprinse, pânza de înfășare să aibă trei metri…

După botez, nașii trebuie să-i pună bebelușului o cruciulița de argint la gât. Nașa este cea care se ocupa de înfășatul copilului, după care îl poate da mamei în brațe.

Petrecerea de botez este și ea importantă, și se poate organiza în orice zi a anului, chiar și în post – biserica spune că bebelușul nu alege când să vina pe lume, și deci el trebuie botezat fără nici o reținere.

Botezul catolic: obiceiuri de botez și riturile Bisericii Catolice

Botezul catolic nu se deosebește foarte mult de cel ortodox, însă intervin o serie de reguli stabilite în desfășurarea botezului.

Nașii de botez au un rol important și trebuie să fie de religie catolică. În timpul întrebărilor la care sunt supuși (ca și în ritul ortodox, nașii trebuie să răspundă că se leapădă de satana, dar și că îl vor creste pe copil după învățăturile catolice până când va decide el singur), ei sunt întrebați daca cred in Biserica Catolică, deci nu pot spune nu, aparținând altui rit.

Micuțul care urmează a fi botezat nu este cufundat în apă ci doar stropit pe creștetul capului de trei ori. După aceea preotul îi face cruce la frunte și pe piept. Tot preotul este cel care dă nașului lumânarea de botez aprinsă, spunându-i să păstreze credința și să-i fie ajutor spiritual copilului. De asemenea, preotul pregătește o pânză alba pentru a înfășa copilul, după ce este uns cu mir. Nașii deci nu participă efectiv la pregătirea micuțului, însă trebuie să răspundă întrebărilor preotului legate de credința în Biserica. Bebelușul este dat direct mamei. Uneori mama aduce bebelușul gata înfășat, regulile nemaifiind atât de stricte.

3.3.2.Obiceiuri de nuntă

Nunta are un statut privilegiat în contextul obiceiurilor familiale. În creațiile folclorice romanești, nunta era un eveniment care antrena întreg universul, animat și neanimat, la celebrarea dragostei pe care o purtau cei doi tineri, unul pentru altul. Basmele romanești, inspirate din realitatea vremii, povestesc despre nunti între prinți și prințese a căror ospăț se întindea pe trei zile și trei nopți.

Nunta, în esență, cu excepția formalităților legale, nu reprezintă altceva decât o îmbinare de tradiții, obiceiuri și reguli populare și bisericești, pe care atât mirii cât și nuntașii trebuie să le respecte conform apartenenței religioase și geografice.
În timp, tradițiile și obiceiurile au suferit modificări, iar multe cupluri aleg din multitudinea de obiceiuri doar pe acelea care le fac plăcere. Este bine totuși, să se știe totuși în mare care sunt rânduielile tradiționale și zonale la Chișineu Criș. Încep așadar cu primul obicei legat de nuntă:

1. Obiceiul de a peți:

A peți înseamnă a cere o fata în căsătorie în numele altcuiva sau pentru sine, de obicei prin intermediul părinților sau rudelor fetei.
Evident, pețitul se făcea (astăzi în zona Chișineu Criș și Nădab se mai păstrează obiceiul) la vârsta corespunzătoare măritișului și cele mai prielnice momente erau cele de la horă .
La petit participau părinții tânărului, tânărul care o vroia pe fată de șotie și un pețitor sau ‘tălmaci’. Pețitorul putea să fie chiar tânărul. Aveau loc discuții lungi în legătura cu potrivirea dintre cei doi, părinții fetei fiind cei mai interesați pentru binele fiicei lor. Și asta ce însemnă? Că tânărul trebuia să fie cât de cât înstărit . Fata în cauză nu participa la „ritual”, însă, după plecarea tânărului, era informată și întrebată de veridicitatea spuselor acestuia. Daca fata îl plăcea pe tânăr era de acord cu căsătoria, iar daca nu, aștepta un alt pețitor.
Obiceiul pețitul precede obiceiul logodnei.

2. Obiceiul logodnei

În sfârșit, dacă părinții s-au hotărât să-și mărite fata, sunt invitați de către feciorul care a pețit-o și părinții lui să vină fata împreuna cu părinții ei să-i întoarcă vizita. După ce viitorii cuscri s-au înțeles asupra zestrei fetei și a feciorului, despre locul unde vor sta aceștia, se stabilește data „credinței”,care se face, de obicei, într-o sâmbătă seara. Logodnicii, însoțiți de părinții lor și de rudeniile mai apropiate, se duc la preot acasă, unde are loc „credința” sau logodna bisericească. La sfârșitul ceremonialului, logodnicii schimbă între ei verighetele și „dau mâna”. Urmează apoi la casa logodnicei o petrecere cu ceterași, băutură și mâncăruri, petrecere care ține până a doua zi. Aici se ia un „blid”(farfurie) de grâu în care se ascund verighetele mirilor. Amândoi caută în același timp și cel ce o găsește mai întâi se spune că va avea noroc. La „credință” participă rudeniile mai apropiate și prietenii intimi ai logodnicilor, fiecare contribuind cu băutură. Mâncarea este pregătită de părinții fetei, iar angajarea ceterașilor și completarea băuturii cade în sarcina logodnicului. La această petrecere, prietenii logodnicilor îi strigă miresei versuri ironice, pentru a face o atmosferă glumeață, destinsă, de veselie și de voie bună. În zori de zi, după ce pleacă invitații spre casele lor, cuscrii, împreună cu mirii, fixează când să se meargă la „sânge”(analize medicale) că să poată depune actele la primărie pentru cununia civilă. Logodna simbolizează despărțirea de părinți, iar datul mâinii și schimbul verighetelor sunt rituri de agregare a noii familii.

După ce mirii au rezolvat cu analizele și au actele la primărie, primăria le dă termen de gândire înainte de a spune „da” și să primească actul oficial de căsătorie.

3. Obiceiul chematului la nuntă

Un alt obicei din categoria obiceiurilor de nuntă este cel al chematului la nuntă. Înainte de a se ocupa de nunta propriu-zisă, mirele și mireasa merg a chema la nuntă. De obicei, chematul la nuntă se face înainte cu două sau trei săptămâni. Cei care cheamă la nuntă în zona Chișineu Criș sunt apropiații mirelui și ai miresei sau chiar tatăl mirelui. Astfel, chematul la nuntă, ca moment ceremonial, „nu este numai un „prim pas al nunții”, cum se considera îndeobște, ci aparține în egală măsură și fazei marginale a obiceiului consumându-se aparent inerțiile unui act protocolar, chemarea comportă destule semnificații care îi sporesc ponderea în complexul de acte ceremoniale nupțiale. Obiceiul chemării la nuntă se definește astfel, printr-o deschidere semantică: una confirmatoare, îndreptată spre recunoașterea ordinii existente în cadrul familiei, neamului și mai departe în rândul întregii comunități prin chemarea de a lua parte la nuntă”.

4. Obiceiul bărbieririi mirelui înainte de nuntă

Bărbieritul mirelui reprezintă o tradiție folclorica veche, specifica așa numitelor „rituri de trecere” în care se înscrie și nunta și reprezintă o intrare simbolica a mirelui în rândul bărbaților însurați. Un soi de ritual inițiatic cu valențe simbolice reprezentând trecerea de statutul de băiat la bărbat a mirelui.

Concret, un prieten apropiat al mirelui îl bărbierește în mod simbolic pe mire. Acțiunea se desfășoară în paralel cu gătitul miresei (așezarea voalului). În timp ce un apropiat al sau (poate fi unul dintre cavalerii de onoare) îl „bărbierește” cu spuma de ras și un aparat de ras din care a fost scoasa lama, mirele tine sub picior banii pe care urmează să-i plătească pentru bărbierit.

5. Obiceiul îmbrăcării miresei

Mireasa este ajutata in ziua nuntii să se îmbrace, de câtre mama, nașa și prietene apropiate. Tot nașa este cea care prinde în capul miresei voalul și coronița, în timp ce lăutarii cânta despre plecarea din casa părinteasca a a fetei. Cu toții știm melodia “Ia-ti mireasa ziua buna”, ale cârei versuri transmit miresei sentimente de tristețe, viata pe care o lasă în urma și întemeierea unui nou cămin.

6. Obiceiul de a juca hora miresei

Se păstrează în zona Chișineu Criș și azi. Aceasta hora se mai numește și „nunească” și are menirea de a celebra bucuria tuturor la vederea cuplului de miri alăturați pentru prima oara. Toți nuntașii, alături de miri, nași și socri, încing o hora mare în fața casei miresei.

7. Obiceiul furatului miresei

Cu toții știm că nu există nuntă la care mireasa să nu fie furată. Acesta este momentul pândit de câtre toți invitații, se fac strategii, aproape că se duce o cursa contra-cronometru între cei care doresc să răpească mireasa.
Pentru mire, dispariția miresei reprezintă în cele mai multe cazuri, o buna ocazie de a-i dovedi miresei ce mult o iubește, cătându-i serenade sau făcând diverse lucruri amuzante pentru a fi adusă înapoi precum cea de a da despăgubire pentru ca mireasa să îi fie înapoiată sau recompensă celui care i-o va aduce înapoi.
Mireasa privește tot acest scenariu cu amuzament,se teme să fie furată sau din contra, dorește acest lucru în spiritul obiceiului.

8. Obiceiul aruncării buchetului

Nu există nuntă în zona Chișineu Criș fără obiceiul aruncării buchetului miresei. Mireasa se întoarce cu spatele la grupul de fete tinere, nemăritate, și aruncă la întâmplare buchetul. Fata care-l prinde este cea care se va mărita prima. Alte tradiții spun ca se va mărita în același an.

9. Obiceiul tortului de nuntă

Provine din tradiția romană: ruperea unei pâini deasupra capului miresei, ei crezând că numărul firimiturilor pot indica numărul viitorilor copii. Firimiturile au fost păstrate de invitați, promovându-se ideea că aduc noroc. Mai târziu, în cazul nunților mai mari se făceau pâini din ce în ce mai mari, care ajungeau pentru toți invitații. Treptat pâinea a fost schimbată cu prăjitura, probabil pentru a mai îndulcii lumea.

În zona Chișineu Criș la ora doisprezece fix se aduce tortul miresei. Este un tort atât de mare încât din el se dă tuturor membrilor familiilor mirilor și simbolic din alte torturi care sunt aduse simultan cu tortul miresei se dă și celorlalți invitați.

Nunta în operele literare este întâlnită la mulți autori precum la Mihail Sadoveanu în „ Nunta domniței Ruxandra”, la Mihai Eminescu în „Călin file din poveste”, la George Coșbuc în „ Nunta Zamfirei”, la Mircea Eliade în „Nunta în cer” etc

3.3.3. Obiceiuri de înmormântare în zona Chișineu Criș:

Biserica Ortodoxa ne învață că moartea este despărțirea sufletului de trup. Sfânta Scriptura (Biblia) arată că atunci când „omul merge la locașul său de veci”, trupul trebuie „să se întoarcă la pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat”. Bogat sau sărac, rege sau rob, înțelept ori analfabet, toți părăsim aceasta viață într-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar, legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neâncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor

Când un creștin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât moartea unuia dintre membrii familiei , este, firește, prilej de îndurerare și de întristare. Când se întâmpla decesul, familia trebuie să anunțe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc toate informațiile necesare.

Preotul este cea mai autorizată persoana la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel și preotul își ia masurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire și înmormântare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfeșnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, o cruce (de obicei din lemn ), o icoana. De asemenea, se fixează cu preotul data și ora înmormântării și orele potrivite pentru slujbele din seara, premergătoare înmormântării (cina sau priveghiul). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veșniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta”.

    Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care amintește de apa Botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi și curate (închipuind veșmântul ce nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua Judecății) și este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

    Pe piept i se pune o icoană sfințită cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfântului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual (pentru a arăta că respectivul creștin își dă duhul întru Hristos) mâinile stau încrucișate pe piept (dreapta peste stânga).

    Trupul e acoperit apoi cu o pânză alba, arătând ca răposatul se afla sub acoperământul lui Hristos.

    La capătul mortului se așează sfeșnicul în care rudele și cunoscuții care vin până la înmormântare aprind lumânări, rostind cuvintele: Dumnezeu să-l (sau s-o) ierte! Și să (sau s-o odihnească în pace!

   Lumânările care se aprind în sfeșnic ori se țin în mâini de câtre cei prezenți, în timpul slujbei, simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi. „Lumânarea este și călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții : „Eu sunt Lumina lumii: cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”

    Deasupra ușii de la intrarea în casa se așeza un steag sau o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până după înmormântare.

În ziua și la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și cântărețului câte o lumânare aprinsă.
    După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capelă ), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeași până la cimitir.
    Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la căpătâiul mortului); urmează preotul și cântărețul, cei cu praporii, cei cu coroanele (daca sunt), purtătorii de sfeșnice, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului și ceilalți participanți.
    Pe drum, până la biserică și apoi până la cimitir, se cânta „Sfinte Dumnezeule” funebru de către cor sau credincioși, sub conducerea preotului și cântărețului.
    Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viata și activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morți

După ce ajunge la cimitir,pe marginea gropii, preotul rostește ultima ectenie și se cântă „Veșnica pomenire”. Înainte de acoperirea sicriului cu pământ , cei ce n-au putut să-și ia ultimul rămas bun acum și pentru ultima dată de la cel mort își iau rămas bun ,putând să o facă sărutând sicriul celui mort. Preotul apoi săvârșește tot ritualul de îngropare (varsă undelemn și vin peste cel decedat, pecetluiește groapa) și binecuvântează plecarea la Dumnezeu și la ceruri a celui mort.

După înmormântare familia celui decedat cheamă la masă, la pomană pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuți și, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare.
    După oficierea slujbei și binecuvântarea felurilor de mâncare și băutură, cei prezenți sunt datori să mănânce cu cuviință și cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbește fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă și nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de „Noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice „Dumnezeu să-l ierte! (sau s-o ierte!)”.
 Biserica ne învață că viața omului nu se sfârșește o dată cu moartea trupului. De aceea, creștinii nu-și uită morții după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei și de pomenirea numelui lor.

Părăstasul de patruzeci de zile, care este și cel mai important dintre soroacele de pomenire a morților, se calculează totdeauna de la moartea celui credincios. În principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor răposați să le săvârșim exact în ziua în care ele se împlinesc, de la moartea celui pomenit. În situații speciale sau dacă familia dorește să facă pomenirea cu mâncare de dulce, iar sorocul cade în post, sau probleme de familie sau sociale ne obligă să nu putem să săvârșim pomenirea exact în ziua în care cade, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă înainte, și nu după trecerea sorocului. Cât privește Părăstasul de patruzeci de zile, care în tradiția ortodoxă înseamnă ziua în care sufletul se prezintă la judecata particulară, acest soroc, dacă nu este îndeplinit chiar în a patruzeci-a zi, este bine să fie săvârșit mai înainte, pentru ca sufletul să meargă înaintea lui Dumnezeu cu plusul nostru de rugăciune și de milostenie, care să fie si să atârne în favoarea celui mort. Căci aceasta este rostul rugăciunii și al milosteniei pentru cei morți, adică de a mijloci pentru ei și a le ușura păcatele, prin rugăciunile și faptele noastre de milă. Nu se consideră că este o greșeală mare sau o păgubire pentru cei răposați, nici dacă sorocul se face după trecerea datei respective, căci importante sunt rugăciunea și milostenia care se fac pentru cei răposați, și mai puțin data. Mai grav este dacă nu ne rugam deloc pentru ei, din nepăsare, neștiință sau necredință. Dar pentru împăcarea conștiinței noastre, este bine să săvârșim pomenirea înainte de împlinirea sorocului".
 

Capitolul IV

Mentalități în zona Chișineu Criș

Încep acest capitol cu doresc de a face cunoscut modul de a gândi în zona Chișineu Criș de a face cunoscute mentalitățile oamenilor din această zonă.

Nu doresc să critic ci doar să fac cunoscute mentalitățile existente în zona Chișineu Criș.

Apărut în scrierile filosofilor englezi de la sfârșitul secolul al XVII-lea, ca derivat substantivizat al adjectivului mental/mentalis, provenit din vocabularul scolasticii medievale, termenul de mentalitate (mentality, în idiomul insular) definea modul de a gândi și simți al unei colectivități etc.

După transferul în limba franceză a secolului al XVIII-lea, cuvântul devine un loc comun în limbajul cotidian, evocând maniera generală de a gândi, predominantă, la un moment dat, într-o societate, sau „model” socio-cultural de percepție și modelare, specific unei anumite epoci. Devenită, în timp, un termen ambiguu sau „slab”, „mentalitatea” capătă de la un autor la altul, definiri și substanțialități diverse, ceea ce îi afectează statutul de concept fundamental, posibilitatea de a se constitui în canon referențial, problematicele particulare ale cercetării, precum și maniera de interpretare a surselor.

Se poate vorbi despre mentalități ca despre un ansamblu de idei gata făcute, pe care indivizii le exprimă spontan, într-un anumit mediu uman și într-o anumită perioadă; de asemenea, mentalitățile sunt definitorii pentru iraționalul uman care constituie domeniul istoriei mentălităților.

Se poate consideră că mentalitățile includ toate formele de expresie culturală, de la cele specifice culturii savante, până la nivelul inconștient al sensibilității colective, oglindit de atitudinile, comportamentele și reprezentările cele mai cotidiene caracteristice culturii populare (cum ar fi cele referitoare la solidaritățile de grup, familie, iubire, sexualitate, moarte etc., mentalități studiate și analizate analizate .).

În opinia mea, mentalitățile constituie imaginea pe care și-o construiește societatea despre ea însăși, surprinzând „normele și axiomele sociale”, „universurile de semnificații colective și paradigmele de legitimare”. Împreună acestea realizează „realitatea colectivă subiectivă”, care reprezintă fundamentul, cauza originară, atât pentru comportamentele sociale, cât și pentru cele individuale.

Natura complexă (prolifică și autoreproducătoare totodată) și eterogenă a mentalităților, presupunând judecăți de valoare, comportamente, reprezentări, atitudini deosebit de variate ca vechime și origine, durată, face ca, mentalitățile să nu poată fi clar definite și explicate, indiferent de precizia cuvintelor folosite de istoricii angajați în efortul de a defini aria reprezentativă și substanța mentalităților.

Mentalitățile sunt după o clasificare a numărului de indivizi cărora le este specifică este individuală și colectivă. Prin definiție, mentalitățile colective sunt stabile, constituind liantul dintre individ și colectivitate; ne explicăm astfel cum acestea supraviețuiesc fie și rezidual, chiar și după ce realitatea care le-a produs și reprodus dispare. Mentalitățile sunt o formă a cunoașterii, o moștenire culturală prin care explicăm lumea, societatea și pe noi înșine; ea adeseori ne determină emoționalitatea, percepțiile, relațiile cu celălalt, acceptarea sau neacceptarea diferenței, opțiunile sociale. Prin faptul că reprezintă „sinteza dinamică și vie a fiecărei societăți”, determinând actul alegerii și comportamentul colectiv, mentalitățile încorporează specificitatea culturală și, definesc civilizațiile. Mentalitățile care sunt de regulă complexe și relativ stabile, nu sunt, însă, și omogene. În cadrul aceleași comunități și ale aceluiași timp istoric, se manifestă în cadrul mediilor și grupurilor sociale specifice, tipologii de mentalități puternic diferențiate. Dacă în mediile dinamice din punct de vedere social – elite sociale și culturale (medii oficiale), actorii urbanității – noile modele culturale și mentalitățile corespondente cunosc evoluții specifice, în mediile tradiționale (mai ales comunitățile rurale) se manifestă cu consecvență, printr-o perseverență autoreproducere, mentalitățile arhaice, de „lungă durată”, mentalități de a căror funcționalitate depinde conservarea tradiției, a specificității. Pentru legitimări, mediile sociale apelează la registrul mai vechi de norme și axiome, registru care, de regulă, este împărtășit de toate nivelele unei societăți. Noile opinii, judecăți de valoare, paradigme interpretative reclamate de mutațiile socio-culturale care se impun la un moment dat în societate, de nevoile de afirmare a unor noi formule cultural-politice cu rol legitimator, a unor solidarități corespunzătoare apar în relație cu intercomunicarea dintre mediile și grupurile sociale care constituie corpul social. Această circulație a motivelor se realizează pe verticală. Mediile oficiale, prin mijloace specifice de informare culturală (discursul oficial al bisericii, predica, foile volante, iconografie, cartea etc.) își răspândesc reprezentările explicative în mediile dominate de cultura populară, urmând, ce-i drept, un lent, dar cert proces de „contaminare” culturală. Totodată pentru a accentua formele tradiționale de legitimare, mediile oficiale apelează mai ales la paradigmele consacrate, comune.

Nu trebuie să ignorăm însă și un alt aspect, care ține de coexistența în corpul social a unor mentalități puternic diferențiate, și cărora contextul socio-istoric le determină rolul de dominantă sau de „realitate” secundară. Anumite evenimente pot face ca mentalități reziduale, unele arhaice, să erupă în planul existenței sociale, să revină viguros în planul explicației socio-culturale, și să influențeze reacțiile colectivității confruntate cu o realitate „inedită”. Când astfel de evenimente și fenomene nu tulbură relativul echilibru social, mentalitățile se manifestă în și printr-o serie de cadre permanente (sau structuri funcționale foarte generale ale vieții mentale), proprii, indiferent de timp și spațiu, tuturor grupurilor sociale. Dacă am încerca să identificăm câteva dintre caracteristicile domeniului mentalităților colective, acestea ar fi următoarele: accentul se realizează pe atitudinile (predispozițiile) colective și mai puțin pe cele individuale, preferința se îndreaptă spre expresiile non-verbale, inconștiente, dominant este interesul pentru conținutul și pentru structura formelor elementare sau elaborate ale gândirii (simboluri, structuri arhetipale, etc,) pentru modul cum își gândesc oamenii lumea. Mentalitățile colective își propun să reconstituie comportamentele, expresiile și tăcerilor care pun în lumină concepții despre lume și sensibilități colective.

Mentalitatea are un limbaj care reflectă societatea, fiecare grup social utilizând un limbaj propriu care îi definește statutul. O astfel de axiomă a fost formulată de specialiști ca urmare a studierii mai multor cazuri particulare, cum ar fi cazul limbajului feminin caracterizat prin predilecția sa pentru eufemisme și adjective cu o mai mare încărcătură afectivă. În cazul discursului politic, limbajul are funcția de a simula sau dimpotrivă de a ascunde un anumit mesaj. Limbajul are tendința proprie de explorare a imaginilor mentale. Mentalitățile colective devin succesive din momentul în care pot fi reduse la imagini, nu ca reprezentări ci ca imagini mentale, folosite în diverse contexte. Relația dintre imagine și mentalitate este extrem de importantă. Astfel că în zona Chișineu Criș „omul”din anul 2008 este altul decât cel din 1945. Aceasta este concluzia care ne trimite cu gândul la schimbarea mentalității. Principala caracteristica a populației, mai ales a celei tinere din zona Chișineu Criș este dramatica și cu totul atipica atracție pentru Europa, evidențiind o fractura profunda între mentalitățile generațiilor.

Bătrânii de peste șaptezeci de ani, puțin numeroși, de altfel, sunt nostalgici ai perioadei dinainte de 1941, cunoscând realitatea interbelică, dar și blazați, trăind încă vii ororile războiului, urmate de cele ale dictaturii bolșevice sub ocupația sovietica. Ei nu mai așteaptă nimic, resemnați în fața soartei ce le-a fost poate potrivnică de-a lungul existentei lor. Cei intre cincizeci și șaptezeci de ani, care formează marea masa a pensionarilor, greu pot să diferențieze perioadele trecutului în mod real și obiectiv, deoarece tot ce știu despre anii ’40 nu reprezintă amintiri, ci doar frânturi de informații, mai mult sau mai puțin deformate, căpătate de-a lungul vieții. Tinerii îi privesc pe cei mai în vârstă, cu curiozitate, neânțelegându-le mentalitatea. În funcție de mediul în care locuiesc, persoanele din această grupă de vârstă, privesc lucrurile cu totul subiectiv. Fiind la o etate neproductivă, supuși unei lungi perioade educației de tip bolșevic, mentalul lor colectiv este redus, datorită cărui fapt mulți au rămas nostalgici ai perioadei ceaușiste. Ei compara trecutul egalitarist, cu prezentul în care primesc o pensie inconsistentă, de la stat. Rămânând sclavii unei mentalități străine de actualitate, în care economia de piața face diferențe de comportament și de valori materiale, bătrânii noștri bunici se adaptează mai greu la schimbările permanente și cu rapiditate pe care cu greu mentalitatea lor le asimilează. Mentalitatea colectivă a acestora este fixată pe convingerea că atunci era mai bine. Din aceasta masă demografică amorfă se detașează uneori indivizi care realizează că societatea liberă, democrată, economia concurențială oferă posibilități nelimitate de bunăstare. Cu toate acestea, ei sunt adesea supuși acelorași tare ale spiritului egalitarist „socialist”. În ansamblu, însă, această categorie de vârsta nu înțelege ce se petrece în mentalul colectiv al generației mai tinere care formează grosul populației active. Unii fiind bunicii, iar alții părinții, aproape că nu pricep ce se întâmpla cu nepoții și copiii lor, cărora spun ei nu le pasă câtuși de puțin de trecut, fiind preocupați de prezent și aproape deloc de viitor.

Crescuți sub bombardamentul agresiv al televiziunii și filmelor pline de scene de violenta sângeroasă, nuditate, sexualitate, în general prezentând partea cea mai neagră, mai urâtă a lumii occidentale, lipsiți de scutul protector al unei educații familiale, bazata pe respectul valorilor etice și culturale tradiționale, tinerii au rămas să fie instruiți în școală. Iar școala, încearcă să își exercite cât mai bine rolul în educația copiilor.

Realitatea în zona Chișineu Criș este : Tinerii nu-i înțeleg pe bătrâni. Mentalitățile în zona Chișineu Criș sunt în conflict. Mentalitatea colectivă a generației în vârstă este diferită de mentalitatea tinerei populații din zona Chișineu Criș. Mentalitate colectivă a tinerei generații este axată pe ideea că plecând în străinătate te poți realiza, că în străinătate ai șanse și vei reuși mult mai bine decât în România. Mentalitatea tinerei generații trebuie schimbată. Ea a ajuns până acolo încât tinerii cred că dacă rămâi în țară îți ratezi viitorul, îngrijorător fiind faptul ca nu este o mentalitate individuală ci una colectivă. Ea s-a format având la bază exemplele persoanelor plecate în străinătate, care și-au îmbunătățit starea financiară într-un timp scurt, care au câștigat mult mai bine dincolo de hotare, care răspândește dovezi de reușită profesională și financiară în mentalitatea tinerei generații.

Despre mentalitate menționez spusele unui om de o inestimabilă valoare Mircea Eliade fac referire la mentalitate după care un mod de a gândi și de a acționa în același timp esoteric (adică intim, tainic, nearătat mulțimii, împărtășit de grupuri restrânse de oameni care se recunosc între ei tocmai prin acest fel de a fi și prin anumite expresii și semne comune, învățate printr-o inițiere comună) și exoteric (adică prin declarațiile și acțiunile lor publice).

Un exemplu de mentalitate în zona Chișineu Criș este dată printr-o povestire imaginară moralizatoare:

„Odată un om vinde tot ce are și pleacă în străinătate. Se hotărăște să plece în America auzind că viața este mai bună acolo și că America este țara tuturor posibilităților. Ajuns aici omul acesta contată că nu este nici pe departe așa. Muncește timp de doi ani de zile pe coate, după care se întoarce acasă cu o mare avere. Vecinul acestuia verde de ciudă îl întreabă cum de a reușit să își strângă atâta avere ce a făcut de a reușit să aibă așa mare avere într-un timp atât de scurt. Acesta indignat de întrebarea pusă pe un ton răutăcios îi răspunde vecinului său că:

Dimineața mă trezeam pe la ora unsprezece sau doisprezece, veneau femeile la mine cu care mă distram și care mă plăteau, pe la ora trei după masa mă duceam și eu la muncă pe stradă și culegeam de pe jos tot din cincizeci sau o sută de metrii câte o bancnotă de cincizeci sau o sută de euro până seara când mă plictiseam și iar mă distram cu femeile, și prin baruri și localuri.

Nespus de invidios și de răutăcios vecinul vinde tot ce are și pleacă în Italia că ar fi auzit că acolo e mai bine ca în America. Ajuns în gară la Milano vede o bacnotă de o sută de euro pe joc. Nu se apleacă și o ia pleacă mai departe, spunându-și în gând:

– Doar nu o să încep lucrul chiar din prima zi.”

Am văzut că mentalitățile tinerei generații cu mentalitățile generației bătrâne sunt în conflict, totodată în zona Chișineu Criș mentalitățile sunt în schimbare, mentalitățile tinerei generații dar nu numai.

Exemple de mentalități întâlnite în zona Chișineu Criș sunt următoarele:

Mentalitatea unor oameni care au dorința de afirmare și nevoia de afirmare socio- culturală. Un exemplu este cel al unei tinere foarte foarte bogată, care în relațiile cu oamenii de rând este rece și îndepărtată, puțin accesibilă care are doar cercul ei de prieteni care îi corespund dorinței sale de afirmare. Mentalitate cum se spune în zona Chișineu Criș prin metafora: fată de bani gata

Mentalitatea unor oameni strâns legată de cunoașterea religiozități. Aici fac referire la oamenii a căror mentalitate are la bază respectarea cu strictețe a credinței sectei din care fac parte. Oameni care conform religiei lor se abțin de la diferite lucruri sau mâncăruri, care considera ca fiind un păcat să asculți mergi la discotecă, să dansezi sau alte lucruri pe care religia lor le interzic.

Deși condițiile lor sunt diferite ca și mentalitățile lor, prin forța împrejurărilor prostituate, cerșetori, profesori, doctori, oameni de rând nu ne putem ignora și trăim în același univers care impune forme de sociabilitate, un mod de a trăi specific, folosirea cotidiană a banilor și obligatoriu o deschidere către lume.

Mentalitatea negustorească este întâlnită în zona Chișineu Criș, specifică negustorilor, vânzătorilor, comercianților, care urmăresc obținerea unui profit prin vânzări. Profesiunea și modul de viață ale oamenilor de afaceri au favorizat elaborarea unor noi principii etice și a unui comportament diferit.

Mentalitatea țărănească este caracterizată de stabilitatea (atașamentul oamenilor față de locul natal și de comunitatea de aici), de munca pământului, de obiceiuri străvechi păstrate și respectate. Această mentalitate este deosebit de valoroasă, deoarece are la bază sentimentul de ordine și securitate în viața socială bazată pe cunoștințe (prieteni, vecini) și relațiile de sânge(rudele familiare).

În zona Chișineu Criș Fiecare om are principiile lui, principii peste care cu greu sau chiar nu poate să treacă. Dar ce se întâmpla atunci când principiile unuia intervin peste principiile altuia? Va spun eu: se naște un conflict, un conflict atât de mare încât se poate ajunge la lucruri pe care ulterior le poți regreta. Ce ai de făcut în aceste circumstanțe, când la baza există principii și prejudecați condimentate și cu un orgoliu nemăsurat care nu mai rezistă în vizuina lui? Deosebit de interesantă este ca componență a mentalității lupta pentru principii. Cele mai multe certuri se nasc din acest lucru. Poate că dacă toți am sta și am gândi, dacă am încerca să renunțam la principiile noastre, dacă am face un compromis, cât de mic, probabil că am trai într-o lume mult mai bună și mai fericită. Dar lucrul acesta cu greu se poate. Nu poți renunța la principii. Am întrebat la un moment dat un prieten, dacă ar fi să renunțe la ceva, la ce ar renunța. Si el mi-a răspuns, la principii: vede în ele o povară mult prea grea pe care nu o poate duce tot timpul și care îi măcina sufletul zi de zi. Dar știe că nu poate, principiile fac parte din el, din ceea ce e, pentru a renunța la ele ar trebui să renunțe la el si lucrul acesta iese din discuții. Dar mentalitățile se schimbă, principiile trebuie să se schimbe dacă să renunțăm la ele nu se pune problema. Ce putem face în aceasta situație? Soluții?
O soluție ar fi să fentăm aceste principii. Să le dam impresia că ele câștigă tot timpul dar să nu fie așa. Cum ar fi lucrul acesta posibil? Simplu. Să dăm un exemplu: nu poți să accepți minciuna, un principiu al tău ar fi onestitatea și sinceritatea. Afli că o persoana draga ție, te-a mințit. Cum reacționezi în aceste circumstanțe? Bineînțeles, primul lucru care iți vine în cap este să te desprinzi de persoana respectiva, tocmai pentru ca ți-a înșelat așteptările, a atacat principiile tale. Însă nu asta este soluția. Decât să te lași păgubaș și să renunți la o persoana dragă, lucru ce îl vei regreta mai târziu, mai bine îi arați persoanei respective că a greșit, că te-a dezamăgit și că va trebui să lupte din nou pentru a-ți câștiga încrederea. Ca atare nu renunți nici tu la principiile tale, dar nici nu iei decizii drastice cu urmări grave în viitor

Când pe lângă principii, intervin prejudecățile, dacă ești un om cu principii și pe deasupra mai ai și o mentalitate formată din prejudecați, riști să devii o persoana greu de suportat care va avea de suferit foarte mult în relațiile interumane.
Prejudecățile nu fac decât să complice lucrurile, nu te lăsă să te dezvolți ca o entitate intelectuală, te îndoctrinează și te bagă în rândul „turmei”, nu te lasă să fii liber și să judeci limpede. Toți avem prejudecăți într-o măsura mai mare sau mai mică. Asta e clar, dar nu trebuie să lăsam acest lucru să ne întunece intru totul judecata.
Pentru a înțelege mai bine acest lucru, gândește-te ce bine ți-a făcut până acum faptul că ai avut o gândire plină de prejudecați. Ți-a adus vreo împlinire sufletească, te-a făcut mai fericit și mai apreciat? Dacă da, foarte bine, continuă așa, daca nu, te sfătuiesc să schimbi macazul. Mentalitate este în schimbare în zona Chișineu Criș dar ea este încărcată de prejudecăți. Un alt component al mentalității este orgoliul.
Orgoliul este un subiect sensibil pentru marea majoritate. Nimeni nu o să accepte niciodată că este orgolios, și dacă o va face, va fi numai pentru că ar simți ca este apreciat pentru asta. Aceasta este mentalitatea din zona Chișineu Criș. Am întâlnit oameni care spuneau: „Foarte bine, doamna, e orgolioasă, îmi place de ea, își menține punctul de vedere”. Dar nu este adevărat, să fii orgolios nu înseamnă să iți menții punctul de vedere, orgolios presupune o doză suficientă de încăpățânare care de multe ori nu este în favoarea ta.
Ca o concluzie a mentalității în zona Chișineu Criș cu cele trei constituente: principiile, prejudecățile și orgoliul afirm că este bine să lupți pentru principiile tale, dar trebuie să o faci cu cap, trebuie să ai un fond foarte bine construit, o temelie solidă și o pleiadă de argumente care să-l reprofileze și pe „Toma Necredinciosul”. Orgoliile pot fi luate uneori drept dovezi de gândire limitată. În viață trebuie să ții la principiile tale dar nu trebuie să le lași să te acapareze definitiv. O persoana maleabila și flexibila va fii întotdeauna mai apreciata și respectata decât o persoana orgolioasă, cu principii și prejudecați.

Bibliografie

1. Adăscăliței, Vasile, Istoria unui obicei: Plugușorul, Editura Junimea, Iași1987;

2. Algiradas Julien Greimas, Semiotica pasiunilor, Editura Scripta, , București, 1997;

3. Blaga Lucian, Opere. Vol. 9: Trilogia valorilor, Editura Minerva, București, 1985;

4. Blaga Lucian, Opere. Vol. 10: Trilogia valorilor, Editura Minerva, București, 1987.

5.Carman, Mihai, Mitologia populară românească,vol. I, Editura Minerva, București;

6.Carman, Petru, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români și slavi, Editura Junimea, Iași,1931;

7. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, EdituraUnivers Enciclopedic, București, 1996;

8. Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, 1983;

9.Eliade, Mircea, Istoria religiilor, Editura Polirom, București 1977;

10. Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, București, 1972;

11. Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, vol. I–II, Polirom, Iași,1998;

12.George Călinescu, Cartea nunții, Editura Eminescu, București 1983

13. George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, III, IV, Editura Minerva, București, 1985;

14. Ion Agârbiceanu, File din cartea naturii, Editura Ion Creangă, București, 1980;

15. Marian, Simion, Florea, Sărbătorile la români, vol. I, Academia Română, București, 1898.

16. Mihai Eminescu, POEZII, Editura Minerva, București, 1980;

17. Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești,Editura Univers, București, 1999;

18. Monica, Bratulescu, Colinda românească, Editura Minerva, București, 1981;

19. Octavian Moșin, Eu și familia mea. Conversație cu adolescenți, Editura Guniva, București 2004;

20. Vulcănescu, Romulus, Mitologie românească, Editura Academiei, București, 1972

DECLARAȚIE

Subsemnatul Stoica Cristian Mihai, candidat la titlul de licență a Facultății de Științe Umaniste Sociale, secția Limba și Literatura Română – Limba și Literatura Engleză declar că lucrarea Mituri, obiceiuri și mentalități în zona Chișineu Criș”, pe care o prezint ca teză

de licență la specialitatea limbii române, reprezintă în totalitate munca mea personală și că la alcătuirea ei, nu am folosit alte lucrări în afara celor menționate în note și lista biblografică.

CURRICULUM VITAE

Subsemnatul Stoica Cristian Mihai , m-am născut la 16 Octombrie 1985, în județul Arad, din părinții Ioan și Eugenia, domiciliez în orașul Chișineu Criș, județul Arad.

Între anii 1993 – 2005, am urmat cursurile Liceului Teoretic Chișineu Criș, județul .Arad

În anul 2005, în urma concursului pe bază de dosar, am fost declarată admis la Facultatea de Științe Umaniste și Sociale, secția Limba și Literatura Română – Limba și Literatura Engleză din cadrul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad.

Actualmente sunt student în anul III și urmează să particip la susținerea examenului de licență.

10. 05. 2008 STOICA CRISTIAN MIHAI