Mituri In Romanele Istorice ale Lui Mihail Sadoveanu

INTRODUCERE

„Când a început a suna austrul de primăvară în 1903 și s-a simțit în toată biruința soarelui, am devenit dintrodată neliniștit. Iarna mă ținuse într-un întuneric de lene și gânduri. Fără să-mi dau sama cum, aceste gânduri, s…t se întrupau și cereau lumină odată cu toate din juru-mi. După puține ezitări m-am hotărât. M-am sculat într-o dimineață când se crapa de ziuă și m-am așezat la măsuța mea, nu departe de soba. Întâia propoziție pe care am așternut-o pe hârtie a fost: «Mă chiama Radu Sulița…»

Mă chema Radu Sulița și umblam la apa Moldovei cu frații lui Ion-Voda cel Cumplit; eram martor vitejiilor și suferințelor lui Nicoară și lui Alexandru Potcoavă. I-am întovărășit în Iași și pe dealurile stepei, până în amurgul carierei lor, și jeleam cu lacrimi pe moș Petrea Gânj. Douăsprezece zile n-am mai fost în timpul meu. Absorbit într-o schivnicie subită îmi povesteam mie însumi aventuri romantice. Văzusem și cunoscusem toate, fără îndoiala. Ghiță Botgros îmi fusese prietin și-l întâlnisem în huceagurile din Opriseni; iar popa Ciotica a fost și el aevea în această viață, deoarece m-a cufundat cu ale sale mâni în cristelniță de la mănăstirea din Mițești, în apă luminatului botez. Eram bucuros dimineața, întristat la amiază, sumbru că un inorog la ceasul culcării“.

Astfel sună mărturisirea scriitorului despre începuturile literaturii sale istorice. Prea puțin interesează confuzia făcută în legătură cu anul (povestirea apăruse în 1902 în Pagini alese), importantă este mărturisirea în sine. Tânărul ce abia împlinise douăzeci și unu de ani era cuprins de o emoție și o neliniște ciudată. În douăsprezece zile, Frații Potcoavă, o povestire istorică, era scrisă. Tânărul Sadoveanu nu era un necunoscut chiar total; colaborase pe la Revista literară și la Revista modernă publicând versuri, traduceri, proză, nuvela Ion Ursu, semnând sub pseudonimul M. Sadoveanu-Cobuz. Va face armata și va prelucra romanul Frații Potcoava până la noua varianta din 1903: Șoimii. Tonul sec al acestor scurte propoziții este special folosit, pentru a încerca, într-un fel, să analizăm cum anume s-a putut întâmpla că, un an mai târziu, acest tânăr moldovean din Pașcani să irupă strălucitor în literatura româna, publicând la scurte intervale de timp patru volume: Povestiri, Șoimii, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Precu și, nu în ultimul rând, să păstrăm detașarea unei analize obiective.

Doi ani mai târziu, Academia Româna va premia trei din aceste scrieri și Sadoveanu își începea drumul său spre locurile de frunte ale literaturii române.

Epoca în care scrie Sadoveanu este a marelui roman realist și a romanului modern. Trăiau în conștiința vremii Zola, Maupassant, Flaubert, Turgheniev, Gogol. Apăruseră și Kafka, Proust, Joyce, Musil, Thomas Mann. Maiorescu îl remarcase imediat având cuvinte de laudă despre el, cum făcuse înainte despre Eminescu. Însa, în anul 1904, nimeni nu putea bănui (cu toate că fusese numit „anul Sadoveanu“), ca acest tânăr scriitor va aduce literaturii române o zestre excepțională, timp de mai bine de jumătate de secol. Care ar putea fi explicația apariției acestui scriitor și cum a îmbogățit el limba și literatura româna?

Istoria l-a fascinat mereu. Umbrele marilor domnitori ai Moldovei l-au chemat și el i-a readus la viață. S-a regăsit în fiecare părticică din zbuciumatul pământ al Moldovei, în fiecare locuitor, dându-și seama că puține s-au schimbat. Moldova l-a iubit, primindu-l la sânul ei, crescându-l în luncile, apele, câmpiile și munții săi, dându-i tot ce avea mai frumos, știind că atunci când va veni vremea, cântărețul ei cel mai de seamă îi va reda gloria de odinioară.

Miron Costin, Ureche, Neculce, Cantemir, Eminescu, Creangă sau Alecsandri au răsplătit-o, însa ea îl aștepta pe el, pentru a-i arăta locurile cele sfinte în care i s-a scris istoria. Se poate să fi plâns împreuna la Cahul, la Roșcani, umbra marelui Ion-Voda, dar aproape sigur i-a arătat „izvorul alb“ căutat de Ștefan și sălașul misteriosului sihastru. Puține se schimbaseră prin acele părți sălbatice. Cetățile Sucevei, Neamțului mai stăteau în picioare, așteptând clipa când noul stăpân le va reclădi. La Jiliste, Bender, Cetatea Alba, Soroca, Chilia, Bârlad, Vaslui, Podul Înalt, Războieni, Roman, Codrii Cosminului, mai ies din când în când la iveală oasele albe ale năvălitorilor. Fântânile sunt tot cu cumpănă, unele în amintirea morților. Bând, cei vii și morții sunt răcoriți, cum va fi explicat poate, cândva, vreun „buiac“ fecior de domn vreunui călător străin.

Candelă lui Ștefan-voievod sta tot aprinsă, din iulie 1504. Din când în când, își mai încearcă cineva puterile, cu arcul lui, însa în zadar. Se spune totuși, că demult, „unul anume“ (cum ar spune cronicarul) Costea, un pribeag cu o grozavă barba, l-ar fi întins și a avut cinstea să bea din pocalul cel vechi.

Pământenii nu s-au schimbat nici ei prea mult; din păcate „trufia și semeția“ e tot „muma lor“, dar au rămas glumeți și veseli, iar inima le e „ușoară“. Legea ospeției străinilor a rămas și ea sfânta și, se spune că autorul Descrierii Moldovei, Cantemir, ar fi avut totuși ceva împotriva vasluienilor din „țară de Jos“. Nordul Moldovei e tot plin de biserici și mănăstiri. Demult, pe vremea lui Vasile Lupu, cazacii lui Timus au prădat sfânta mănăstire Dragomirna, „mireasa lui Hristos“, ne spune Miron Costin. Tot el ne asigura că jefuitorul și-a pierdut însa la scurt timp viața, îngropat în sunt la Suceava, „înveninat“ de rana primită la asaltul „nemților“ lui Dinof.

La Sucevița se mai poate observa adevăratul mormânt al Elisabetei Movilă, unde șuviță din părul ei castaniu e încă mărturie a zbuciumului sufletesc al mândrei doamne a Moldovei. Lapusneanul și Tomsa ar fi fost, se pare, buni cu oamenii „sărmani“; boierimea îi va fi săpat pe nedrept, înțelegem noi din cronici. În multe locuri se mai găseau „urice“ și „bouri“ încă din vremea lui Ștefan cel Mare, iar strejarii din Dumbrăvile Roșii adeveresc povestea războiului cu Olbricht-crai. Toate colțurile țării erau pline de istorie, la tot pasul. Multe lucruri nu se cunoșteau, însa apa Moldovei i le-a șoptit atunci, în „falsul pescuit“ al lui Sadoveanu. Iată de ce a trebuit să scrie, deci, Mihail Sadoveanu opera sa de evocare istorică.

Lăsând în urma încercarea de a parafraza romanele sadoveniene, ne vom întoarce la analiza începuta, remarcând fecunditatea remarcabilă a autorului: peste o sută de volume publicate într-o jumătate de secol, operă de o rară varietate tematică, adânca sinteza lingvistică a graiurilor de pe teritoriul daco-român din timpuri vechi și până azi. Despre limbaj însa, vom vorbi în capitolul următor.

Lucrarea de fata încearcă să prezinte aspecte de artă a compoziției (limbaj, surse, motive, teme, personaje) și simbolistica (apa, focul, „creanga de aur“, simbolistica „semnelor“ etc.)

Vor fi tratate romanele Șoimii (1904), Vremuri de bejenie (1907), Neamul Șoimarestilor (1912), Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda (1929), Nunta domniței Ruxanda (1932), Creanga de aur (1933), scrierea istorică cu caracter mai mult monografic Viața lui Ștefan cel Mare (1934), Frații Jderi (1935 – 1942) și Nicoară Potcoavă (1952).

Aceste romane acoperă, în ordine cronologică (din punct de vedere istoric) perioada anilor 780 – 1679 (nouă secole), după cum urmează: perioada „zorilor istoriei“, „epopeea dacică“: 780 – 800, domnia lui Ștefan: 1457 – 1504, perioada năvălirii tătarilor – după moartea lui Ion-Voda: 1574, domnia lui Petru „Șchiopul“: 1576 – 1578, prima domnie a lui Tomsa: 1612 – 1617, cei nouăsprezece ani de glorie ai lui Vasile Lupu: 1634 – 1653 și în final, ultima (cea de-a treia) domnie a lui Gheorghe Duca: 1676 – 1679.

Subcapitolul I,2 (Sursele. Izvoarele) este o analiză comparată a relației cronica – roman, adevăr istoric – ficțiune literară, aplicată strict cronicilor lui Ion Neculce, Miron costin și Grigore Ureche.

Subcapitolul I,3 tratează două motive, cel „al călătoriei“ (având punct de plecare „itinerariul inițiatic“ – Ghilgamesh, Ulisse etc.) și cel al „descrierii prin ochii străinului“.

CAPITOLUL I — ARTA COMPOZIȚIEI

1. Despre limbaj

„Căutând a stabili în trecut raportul dintre pasiunea mea cinegetica și primele manifestări literare, găsesc că întâi a fost vânatul și pe urmă a venit literatură. E foarte probabil că prima pasiune mi-a luminat înțelegerea și a chemat pe cealaltă“ spune autorul în Anii de ucenicie. Contactul direct cu graiul popular, cu graiul cronicilor, cu documentele vechi, i-a dat lui Sadoveanu posibilitatea de a crea cu o foarte mare ușurință un tip expresiv, nou de limbaj. Graiul popular l-a fascinat pe neobositul căutător de comori ale limbii vorbite: „motivul pentru care limba operei mele pare atât de bogată și firească, trebuie căutat în necontenita mea mișcare în mediul poporului de la țară. Mai cu sama după război am întrebuințat această falsă vânătoare și acest fals pescuit ca să cunosc cum vorbesc frații mei de pretutindeni“. A căutat mai ales în graiul vechilor cronici moldovenești, motiv permanent de inspirație pentru scriitor. S-a spus despre Ureche că este inițiatorul portretului literar, despre Costin ca fiind important îndeosebi ca descriptiv. Neculce, în schimb, l-a fascinat, el este cel mai talentat dintre toți, este artistul cuvântului, cel care deschide drumul celebrei oralități a stilului specifică scriitorilor moldoveni. În Discursul de recepție la Academia Româna în 1923, Sadoveanu spunea: „Cugetarea ascuțită și puțintel sceptică pe care o găsim în proverbe, expresia colorată și plastică, alternanta de zâmbet și tristețe, tot sufletul poporului, variat ca o primăvară de la noi — le găsim în cel dintâi povestitor artist de-al nostru, în Ion Neculce — care nu e mare cărturar, cum au fost Costineștii și care vorbește ca un răzeș sfătos de odinioară. Necazurile săracei Moldova, Neculce le-a avut scrise în inima lui, cum spune el însuși… Letopisețul sau mi-i carte de căpătâi și de câte ori îl deschid mi se umple sufletul de plăceri rare“.

Specificitatea limbajului lui Sadoveanu consta în îmbinarea perfectă a elementelor vechi și noi, selectate din întregul tezaur al limbii, totul într-un echilibru armonios. Regionalismele, arhaismele, neologismele, apar în contextul operei sale ca formând un tot, alcătuit cu grijă.

Utilizarea câteodată în „exces“ a unui element este făcută pentru autenticitatea vorbirii unui personaj local, redarea atmosferei, sau sugerarea epocii și locul acțiunii. Sadoveanu considera limba româna ca fiind un imens tezaur, pe care scriitorii ar trebui să îl păstreze și valorifice. Jocul subtil al sinonimelor și variantelor regionale din opera sa ilustrează ideea de unitate și expresivitate a graiurilor regionale. Căutând și cercetând în această „falsă vânătoare și fals pescuit“ el găsește elemente comune graiului moldovenesc și peste munți, în Ardeal: „sfada“ pentru cearta, „prund“ pentru pietriș, „sudalma“ – înjurătura, „cofa“ – donița, „cerga“ – pătura, „curechi“ – varza, „cocostârc“ pentru barza etc.

Nici neologismele nu i-au displăcut, ba chiar le-a folosit și prețuit mult mai bine ca alții, influențați excesiv de limba franceză, sursa principală de „înnoire și înnobilare“. „Neologismele au îmbogățit limba. În chip firesc poporul le-a acceptat în măsura în care avea nevoie de ele,“ spune Sadoveanu.

Cea mai reușită îmbinare între aceste elemente vechi și noi a făcut-o în romanul „Zodia Cancerului“ unde regionalismele și arhaismele sunt completate în dialogul dintre Alecu Rușeț și abatele de Marénne, de neologisme, astfel cum vom vedea mai jos.

S-a mai spus, de asemenea despre Sadoveanu, ca el nu va apune niciodată „câine“, pâine sau mâine; el însuși a făcut distincții clare între sinonime că „a zice“ – „a spune“ – „a grăi“, sau „a umbla“ – „a se duce“ – „a merge“, explicând nuanțele și semnificațiile, metaforele sau locuțiunile. „Țăranul întrebuințează speranța și timp, fără a lepăda nădejdea și vremea, care rămân în expresiile fixe. Se zice om de nădejde, bună vreme, de vru va apune niciodată „câine“, pâine sau mâine; el însuși a făcut distincții clare între sinonime că „a zice“ – „a spune“ – „a grăi“, sau „a umbla“ – „a se duce“ – „a merge“, explicând nuanțele și semnificațiile, metaforele sau locuțiunile. „Țăranul întrebuințează speranța și timp, fără a lepăda nădejdea și vremea, care rămân în expresiile fixe. Se zice om de nădejde, bună vreme, de vreme ce etc.“, avertizând asupra pericolului orientării excesive spre neologisme.

A considerat particularitățile moldovenești la fel de îndreptățite în structura limbii literare, ca pe cele muntenești: „prietin“, „ros“, „mulțămi“, „să taie“, „cătră“, „bărbat“. În privința termenilor rari sau necunoscuți, ei se lămuresc în context sau prin sinonimie literară. Pentru că acești termeni rari să nu stânjeneasca înțelegerea contextului, el recurge la glosări sau sinonime în corpul narațiunii: „Numai borșul nu-mi prea place, pentru că-i zice chisălița (în Ardeal). Dimineața ne punem la cale cu câte un dărab de pita cu clisa și trebuie să se știe că slănina-i minunată prin partea locului.“

Profesorul Gh. Bulgar considera că originalitatea stilistică a lui Sadoveanu, cea care conferă operei sale un loc distinct în dezvoltarea limbii noastre artistică, poate fi urmărită în trei direcții: valorificarea tezaurului istoric, literar, a graiului obștesc, integrarea în contextul modern a arhaismelor și regionalismelor cerute de nevoile localizării și dotării conținutului de idei, o dată cu folosirea neologismelor și termenilor tehnici dominând noțiunile de circulație moderne și nu în ultimul rând, inovațiile metaforice, imagini originale, în care cuvântul își înnoiește și fortifica valentele afective.

Bogată activitate a scriitorului a cuprins evocarea mai multor epoci; astfel, varietatea termenilor folosiți este specifică perioadei în discuție, pentru a nu mai vorbi despre stil și evoluția sa (de exemplu marea diferență stilistică între Șoimii – 1904 și Nicoară Potcoava – 1952, de la lirismul vibrant la sobrietatea aproape dramatică a ultimei creații). Arhaisme și forme populare: „pita“, „a se buluci“, „a se milostivi“, „a blagoslovi“, „ordii“, „jăcui“, „sminteală“, „lotru“, „a prigoni“, „neorânduiala“, „hârzob“, „căpitan de steag de strânsura“, „a oblici“, „a hodini“, „calic“, „scârba“, „a strămuta“, „podgheaz“. Denumiri de funcții oficiale, retrase din fondul principal lexical spre periferia vocabularului: „postelnic“, „comis“, „seimen“, „parcălab“, „medelnicer“, „cupar“, „caimacam“, „beizade“, „spătar“, „capuchehaie“, „aprod“.

Deși evoca o perioadă străveche în Creangă de aur într-un specific lexical bizantin („vasilevs“, „autocrator“, „chezar“, „polemarh“, „silențiar“, „ghimecheu“), vorbirea este firească, populară, puțin diferențiata de graiul obștesc al țăranilor noștri de ieri.

La fel, aerul din timpul domniilor lui Vasile Lupu, Ștefan, Duca, Tomsa etc. este evocat prin prisma realității istorice; orientarea politică implica obligatoriu preponderenta respectivelor împrumuturi, conturând mediul istoric specific acestui spațiu geografic de întretăiere a diferitelor civilizații: în epoca de predominare a culturii și civilizației slavone: „nevolnic“, „blagoslovit“, „pristav“, „iatac“, „porfira“, „năvrap“, „slobozenie“; greco-turcisme: „salepgiu“, „feregea“, „chilim“, „a firtisi“, „cușchebap“, „iminei“, „ciam“, „medean“.

Vorbind mai sus despre combinarea perfectă dintre neologisme și regionalisme-arhaisme din Zodia Cancerului, se cuvine să analizăm în câteva cuvinte aceasta „sinteză lexicală și lingvistică unică“ cum o numește Dl. Gh. Bulgar.

Este vorba în primul rând de interacțiunea între două lumi diferite, între două culturi și civilizații având mentalități și tradiții diferite.

Aceasta îmbinare „imposibilă“ este realizată, firesc, armonios, de către scriitor. Occidentul întâlnește Orientul pe teritoriul acestui „paradis devastat“; reprezentanții celor două lumi (de Marénne și Alecu Rușeț) comunică într-un limbaj total diferit (de restul romanului), în care remarcăm preponderenta zdrobitoare a termenilor neologici, neo-romanici: „Nedumerirea domniei tale e justificată, domnule abate; nu-mi cere însa explicații… constat însa că domnia ta vii dintr-un stat care trăiește rânduit și fericit s…t — Îmi atribui, domnul meu un sentiment pe care nu-l am…“ — spune Alecu lui de Marénne, schimbând însa registrul, câteva rânduri mai jos spre Bârladeanu: „Atuncea Bârlădene, bate-n cal și chiuie la toți să se lase la vale de-a roata, ca iaca, ne ajunge vârtej din urmă…“. De Marénne spre Alecu: „Prințule… te rog transmite șătrarului și doamnei sale cele mai calde mulțumiri… și te-aș ruga stăruitor să-mi comunici în taina partea mea de contribuție…

— Domnule De Marénne, tara n-are oteluri și hanuri și particularii nu cunosc altfel de răsplată decât aceea pe care o vezi. Dacă observi, nu numai Griga…“. (Într-o oarecare altă conversație, scriitorul ar fi folosit: ratesuri, pământeni, a oblici.)

Limba este modernă, cu neologisme ca azi, cu specific francez insolit. Aici se vede originalitatea lui Sadoveanu; el știe să amestece și să repună în scena cu o mare forță de sugestie aceasta interferență culturală: „argument“, „alternativa“, „elan liric“, „asociație“, „materie“, „contribuție“, „primitiv“, „complicație“, „rival“, împreuna cu „dezghin“, „serdar“, „păcătos“, „mișel“, „prăpăstii“, „a oblici“, „popa“, „a păli“, „fudul“, „țapoș“, „pocit“, „pita“, „jilăveala“. Eroii apar moderni într-un mediu arhaic, construcția e de asemenea modernă având chiar unele structuri lexicale calchiate din franceza. Procedeul este utilizat din nou în „Frații Jderi“: solii venețieni ajunși la curtea lui Ștefan vorbesc despre „logica“, „complimente“, „schismatica“, „autohtoni“, „elocventa“, „gument“, „protocol“, „strategie“, „spirit“, „energic“, „diplomație“, erienta“, amestecând însa în scrisorile lor și termeni ca „zădărnicie“, „pedeapsa“, „simbrie“, „razas“, „leafa“, „gloata“, „piva“, „meșteșug“, „a tălmăci“.

S-a vorbit iarăși mult despre evoluția limbajului lui Sadoveanu; există într-adevăr diferențe între operă de tinerețe și cea de maturitate a scriitorului. Cel mai elocvent exemplu este comparația dintre romanele Șoimii – 1904 și Nicoară Potcoava – 1952.

Deși subiectul este același și romanul din 1952 este o rescriere a primului din 1904, diferențele sunt multiple. În primul rând, nota dominantă a stilului lui Sadoveanu din primele volume o constituie nota lirica a narațiunii, elanul romantic al cuvântului poetic: epitete, repetiții, comparații, construcții hiperbolice. Contopirea lirică a omului cu natura, personificarea naturii prin dinamica sentimentelor umane, dau operei o vibrație poetică, specifică romantismului. Este o viziune eroică, romantică, specifică tinereții.

În perioada de maturitate a creației se observa „scuturarea podoabelor“, epicul se modifica substanțial în dauna lirismului, locul descrierii vizionare, intens colorate este luat de o infuzie de realism, de o mai mare minuțiozitate în crearea atmosferei locale și istorică, pe scurt, o tendință clară spre clasicizarea stilului. Am ales spre exemplificare doua pasaje apropiate în structura expoziționala a celor două romane: „… Caraiman cânta încet, arcușul luneca lin, și alăuta părea că suspină chinuit și plânge cele din urmă ceasuri ale viteazului Ian-Voda și ale duioasei Mării. Umbrele lor păreau că plutesc în întuneric, pe vânt; iar strunele gemeau și oftau, cu luncă, cu vântul, tot mai slab, tot mai moale, ca într-un vis. Nicoară Potcoava tot nemișcat sta și sarbad, cu ochii plini de amărăciune în flăcările albastre.“ (Șoimii)

„… Caraiman purta de dârlogi, în pas, roibii căruței. Mezinul se suise în polog lângă Nicoară. Uncheșul și Toader Ursu umblau în lațurile Domnului lor. Ceilalți trei, în urmă. Când apăreau, când dispăreau în negura munților, deasupra asfințitului, fluturau în răstimpuri fulgere, ca năframe de aur. Tunetul nu se mai auzea.“ (Nicoară Potcoavă) Aceasta economie a epitetelor, sugestia metaforei lapidare, ritmul alert în spiritul oralității populare, succesiunea precipitată a amănuntelor care dau narațiunii un specific dramatic au impus creația de maturitate a lui Sadoveanu.

Un aspect deosebit de interesant, semnalat de Dl. Mihai Ungheanu este recurenta unor cuvinte și expresii folosite de către Sadoveanu în operă sa, de-a lungul creației sale. Sunt într-adevăr cuvinte și expresii recurente, ce apar frecvent, în mare parte provenind din fondul popular, atât de studiat de către scriitor, caracterizate prin valoarea de simbol în context. Des folosit este „urgie“: „viscolul urgiei tătarilor“, „urgia sufletului“, „lamura“ (despre care vom vorbi pe larg în capitolul de simbolistica), „cobâla“, „sila“ (cu sensul inițial de „armată“), „om prost“ (ca în cronică, cu sensul de „om simplu“), „calic“ (persoana cu un handicap fizic – sărac), „mazâl“, „strămurare“ (prăjina, vergea de fier), „naramza“ (portocală), „însetat de dreptate“, „ca cerbul la izvor“.

Sub aspect gramatical, un registru pitoresc, bogat, grăitor pentru construcțiile de politețe, prezintă pronumele și verbul, cu formele lor vechi și mobile: „cine vei fi fiind“, „binevoiește a mai primi“, „îi fi“, „om merge“, „mata“, „dumneata“, „domnia ta“, „dumilorvoastre“, „dumneavoastră“.

Oralitatea stilului, cu toate inflexiunile dialogului și ale vorbirii în stil indirect liber ocupa un loc întins în paginile autorului. Oralitatea este în fapt o moștenire a sângelui sau moldovenesc, preluata din înaintașii săi, Neculce, Creangă. Fidel transcrisa, după graiul eroilor săi simpli, conferă frazei dinamism, densitate, culoare. Particularitățile psihologice sunt uneori sugerate prin numele personajelor. Iată ce declară autorul în interviul publicat la sfârșitul volumului Trenul fantoma : „Toate numele sunt adevărate și corespund unei stări sufletești. Să vă dau o pildă, Costea Morocine, personajul din „Vremuri de băjenie“ este un tip care a existat acum vreo două sute de ani într-un târg din Moldova, și care era un vlăjgan de proporții conforme caracterului pe care îl atribui eroului din cartea mea. În timpul războiului am putut strânge sute de nume. Toate listele ostașilor se transcriau anume pentru mine… ori de câte ori am nevoie de vreunul pentru o situație anumită, le iau în șir și le cântăresc… Vă place Anton Zabranca, Niculae Țăpuc? Dar Haralambie Leondaru? Sunt nume ale soldaților mei…“

Cum ar putea fi, în concluzie, caracterizat limbajul romanului lui Sadoveanu? Pe de o parte este acea „vorbă înflorita și dulce“ (cum spune episcopul Platon în Creangă de aur), acest stil unic în care se împletesc grațios variante ale limbii literare și populare, totul stilizat, într-un timbru grav, înălțător, curtenitor câteodată, câteodată liric, sau epic, familiar, însa în care dramatismul istoriei, natura, — acest personaj viu — împreuna cu eroii săi, viață trecută și apusa este deșteptata iarăși în fața ochilor noștri.

2. Sursele. Izvoarele.

Pentru a avea o imagine mai clară asupra modului în care Sadoveanu a folosit sursele sale vom vorbi în câteva cuvinte despre teoria intertextualității a lui Mihail Bahtin, teorie preluată de Iulia Kristeva.

Astfel, orice text s-ar raporta în mod ideal, la totalitatea textelor produse până la el. Tipurile de relații între acest text global și textul nou sunt dintre cele mai diverse. Influența poate fi directă sau poate fi o reminiscență — citat explicit sau al referinței fără trimitere, aluzie încifrata pe care competenta cititorului trebuie să o exploateze, sau ceea ce marele psiholog Jung a numit prin termenul de „criptomezie“ (reproducerea în procesul spontan al scrierii a unei idei sau reprezentări, cunoscută dintr-o lectură anterioară, uitată, deci coborâta în subconștient și care reapare în decursul acestui proces ca producție proprie a celui care scrie). Nu trebuie să confundăm criptomezia cu simplul plagiat – deliberat și cu bună știință – a lua idei de la un autor al cărui nume este intenționat trecut sub tăcere.

Textul nou produs se adauga acestui tezaur preliminar întrucât, în bună parte, este rezultatul unei inducții provocate chiar de acesta.

Poate cel mai elocvent exemplu, din literatura universală, al intertextului este în Divină Comedia a lui Dante. În cântul V din Infernul (75 – 143) el este condus de Vergilius în Bolgia îndrăgostiților unde îi va întâlni pe Francesca de Rimini și Paolo Malatesta, care îi vor povesti împrejurările în care au ajuns acolo, uciși, străpunși amândoi de o suliță. Iubirea Francesca – Paolo este de fapt cea dintre Lancelot și Guinèvre, mediată de cartea Lancelot du Lac. Este de fapt povestea lor, exemplu de intertextualitate, cu citate din Eneida lui Vergiliu, sudura totală Eros – Thanatos. Experiența intertextuală a lui Dante beneficiază de un privilegiu unic, înlesnit de ficțiunea conform căreia Dante e condus în Infern de autorul la opera căruia el face cele mai revelatoare referințe (citate, parafraze, narațiuni, interpretări alegorice). În cântul XIII din Infernul el îl întâlnește pe Pier delle Vigne în Bolgia sinucigașilor. Pedeapsa imaginată de Dante sinucigașilor este inspirată dintr-un episod de la începutul cărții a III-a din Eneida.

Subtilitatea intertextului din cântul XIII consta în aceea că însuși autorul hipertextului, Vergilius, afirma despre sine că, și în condiția de spirit aflat în Infern, el este cuprins de oroarea sacră (pe care personajul sau Eneas a resimțit-o când a rupt o ramură din trunchiul în care sălășluia sufletul lui Polydoros. Este un exemplu unic în care „hipertextul“ (Eneida) comunică în același timp cu „noul text“ (Divină Comedia), cât și cu personajele: Polydoros – Eneas – Vergilius – delle Vigne și Dante.

Aceste exemple pot părea puțin nelalocul lor într-o lucrare ce tratează romanul istoric al lui Sadoveanu. Vorbind însa de surse, se cunoaște faptul că principalele izvoare de inspirație ale creației de evocare istorică a autorului sunt cronicile. Aceste cronici sunt considerate aproape unanim a fi drept modele de hipertext. Modul în care, de-a lungul timpului, cronicile au inspirat numeroase opere literare este de asemenea, cunoscut. S-ar putea afirma, iarăși, ca acea redare a istoriei, a evenimentelor însemnate în timp de cronicari ar constitui un fapt de „criptomezie“. Intertextualitatea ar consta în faptul că Sadoveanu a readus la viața aceste vechi cronici, scoțând de acolo principalele teme ale romanelor sale, personaje reale, acțiuni și întâmplări reale, petrecute acum sute de ani, câteodată chiar replici întregi citate aproape literal de autor, portrete, cronica devenind astfel hipertextul romanului sau, un schelet bine definit, bine ancorat în timp, pe care își grefează autorul, în stilul său propriu, marea să opera.

Legea de bază a „criticii surselor“ spune, pe scurt, faptul că nu este relevant dacă autorul a respectat sursele, ci cum au fost schimbate. Urmărim dacă a fost respectată veridicitatea istorică; un autor o poate respecta, un altul o poate folosi ca o punte spre imaginație; și nu în ultimul rând urmărim modul în care „deturnarea“ istoriei a condus la crearea unei opere de o profundă originalitate, versiunea autorului cu privire la adevăr.

Vom încerca astfel să facem o aproximativă delimitare asupra ceea ce este adevăr istoric și ceea ce este ficțiune literară în romanul istoric al lui Sadoveanu, analiza aplicată comparativ strict cronicilor moldovenești. În esență faptele istorice principale din Nunta domniței Ruxanda (1932) sunt cele fixate de Miron Costin în Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron Voda încoace. În 1634, Vasile Lupu ia domnia Moldovei. Pe la sfârșitul domniei sale, tronul începe să i se clatine. Țara e prădata de cazaci și tătari, care îl forțează să dea mâna fiicei sale Ruxandra fiului hatmanului căzăcesc Bogdan Hmelnitki (Hmil) – Timus. Cu ajutor străin, logofătul Ștefan preia domnia țării. Vasilie Voda împreuna cu ginerele sau Timus rezista într-un război ce va pustii Tara Moldovei. În final, „Alvanitul“ va pierde tronul iar Timotei va pieri sub zidurile Sucevei.

Vorbind mai sus de „hipertext“, subiectul în sine – viața domniței Ruxandra și căsătoria ei cu Timus mai fusese reluat de Asachi (Ruxandra Doamnă). Hașdeu (Domnița Roxana – 1868) și N. Gane (Domnița Ruxandra – 1873).

Majoritatea personajelor au fost luate de Sadoveanu din cronica: Timus, Hmil, Ștefan Soroceanu, Kemeni Ianoș, Kalga, Ștefan Gheorghe, Ciogolea, Iordache Cantacuzino, Iacomi, Kondratki, Kotnarski, Ianus Ragivil, doamna Maria, sunt personaje reale, ce au participat în viața acelor vremi în timpul domniei lui Vasilie-Voda.

Reale sunt toate portretele făcute în roman: Timus „singur fată numai de om, iară toată hârea de hiara“ (Miron Costin), Ștefan Soroceanu „omu de mirat la întregiia lui de sfaturi și înțelepciune… cu carile și Vasilie-Voda sîngur, deosebi de boieri făcea sfaturi…“. Invazia cazacilor și a tătarilor, luptele de la Hinta și Suceava, sunt descrise amănunțit având detaliile furnizate de cronicar: ploaia de la Hinta, replica lui Timus: „să înceapă dumialor războiul că oi veni și eu“, uciderea tătarului care a refuzat să-l urmeze, rănirea hatmanului Bohul, uciderea parcălabului de Soroca, a lui Kotnarski, jefuirea mânastirei Dragomirna, trădarea Ciogolestilor, asaltul nemților lui Dinof, moartea lui Timus, aproape totul în roman este adevărat din punct de vedere istoric.

În partea fictivă a romanului, imaginația scriitorului ordonează însa întâmplările potrivit altor necesități decât acelea ale reconstituirii istorice, a pictării unei fresce din timpul lui Vasile Lupu. Este creat personajul Bogdan Soroceanu, și motivul inițierii sale. Mai este apoi creionata senzația erotică și cursul romanului se va schimba. Nici unul dintre înaintașii lui Sadoveanu (Gane, Asachi) nu era un artist care să se fi ridicat deasupra izvoarelor istorice pentru a însufleți documentul și a crea ficțiune. Aici constă marea realizare a autorului. Rezumându-se la o strictă relatare veridica și minuțios documentata din cronici, efectul ar fi fost o foarte interesantă pictura a epocii. Dar nu mai mult decât atât.

În Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda (1929), cronica lui Neculce îi oferă scriitorului punctul de pornire al capodoperei sale: „… ce au mazilit pe Antonie Voda și au venit Duca Voda din scaonul muntenesc aice în Moldova…“. Eroul romanului, Alecu, fiul fostului domnitor Antonie Rușeț, este creat după relatarea cronicarului: „Fost-au și ficiorii lui Antonie-Voda dezmerdati. Fără frică îmbla prin țară, cu mulți ficiori de mazâli, nebuni, strânși cu dânșii, de făcea multe giocuri și beții și nebunii… ce Antonie nu le dzicé nemic și nu-i certa cu cuvântul ca un părinte ce le era. Și pentru-acie poate în osânda mai pe urma Antonie-Voda au căzut“. Iată-l pe Alecu, de această dată personaj de roman: „Tu ești acel cocon nebun, carele nu te-ai temut de nimic… căci fiind subt ocrotirea părintelui tău, ai săvârșit multe blestemații, cu alți feciori buiaci ca și tine, nărăvindu-te în jocuri și beții…“.

Schița primară a portretului lui Duca („gros, burduhos și bătrân fără minte sau frică lui Dumnezeu“), complotul boierilor Gheuca, Lupu și Bogdan, răscoală Hancestilor și pedepsirea lor, nunta Catrinei, sunt și ele evenimente reale, descrise de cronică. Descrierea caznelor lui Antonie la Țarigrad este citata aproape literal: „l-au schingiuit, l-au pus să înghită tulpan de matasa și i-au tras intestinele pe gură“ (Sadoveanu) — „l-au caznitu, pân’ și tulpanuri supțiri îl facé de înghitie, ș-apoi le tragé înapoi, de-i scoté matale pe gură“ (Neculce). Restul e ficțiune literară, rezultat al geniului autorului, efectul fiind unul dintre cele mai bune și rezistențe romane ale literaturii noastre. Perfecționismul lui Sadoveanu în lucrul la acest roman, cu privire la evocarea aspectelor istorice reale, a vieții aidoma celei de acum peste trei sute de ani este însa (și va fi cu siguranță) inegalabil. Iată ce mărturisea într-un interviu autorul: „Zodia Cancerului de pildă, mi-a luat vreo cincisprezece ani de chibzuința. Consultarea cronicilor în speță. Elementele istorice erau cât se poate de disparate. Am trebuit să studiez întreaga viață politică și socială din timpul lui Vasile Lupu. Șții, mata, de exemplu, ca atunci Biserica Trei Ierarhi avea ceas? De la Curtea Domneasca la biserica drumul avea un curs cu totul special pe care l-am înfățișat în Zodia Cancerului. De asemeni, curtea palatului domnesc era pavată cu lemn, cum sunt astăzi bulevardele din Paris. Fapt cu totul extraordinar pentru vremea aceea: Bahluiul avea o scurgere osebită de cea de acum. De toate astea am ținut seama în romanul meu“.

Personalități istorice cu biografie sumară, frații Nicoară și Alexandru apar menționați doar în puține pagini în Letopisețul vornicului Ureche, favorizând grijă autorului de a evita servitutea documentului stânjenitor la tot pasul. Chestiunea, este de tactica literară, libertatea mișcării este asigurată, iar fanteziei îi este dat frâu liber. Să vedem însa cu ce l-a putut „ajuta“ Grigore Ureche: „Pre aceia vreme (1577), fiind în al patrulea an al domniii lui Patru Vodă, oarecare un Ivan Potcoava pe poreclă, pentru că au fost rumpând potcoavele, iară unii i-au spus Crețul, ce s-au fost facându frate lui Ion Voda s-au scos nume de domnie…“. Încercarea fraților de a lua domnia Moldovei este prezentată în continuare de cronicar. Cu ajutorul „unui Copitchii oarecarele“ și al unui „moldovan ce-l chema Ceapă“, (Kopycki și Topa din romanul lui Sadoveanu) Potcoava aduna 330 de cazaci, „punând hatman pre dânșii pre Șah“ și intră în Moldova. Nefiind prea bine pregătiți fac cale întoarsa până când „mai bine gătiți, au întrat în țara pe la Soroca. Acolo cumu-si-i rândul oamenilor, dacă l-au vestit de domn tânăr, mulți i s-au închinat“.

Petru Șchiopul încearcă să-l întoarcă din drum cu ajutorul beșliilor turci. „Când au slobozit beșlii puscile ei au căzut cu toții la pamântu, de i-au covârșit focul“. („La glasul căpiteniilor, sotniile de cazaci se zvârl la pământ“ – Sadoveanu). Șiretlicul reușește iar oastea lui Petru „au dat dosul și izbânda au rămas la cazaci“. Pe 23 noiembrie, Crețul ia domnia. Petru-Voda strânge oaste iarăși pentru a-și relua scaunul. „Auzind Potcoava Crețul de venirea lui Petru-Voda s-au gătit de razboiu și au ieșit înainte-i la Docolina“.

Tonul cronicarului nu este favorabil lui Ion-Voda și fraților săi, spre deosebire de Sadoveanu care îl „reabilitează“ (e drept, Hașdeu o făcuse înainte). Deși ostil acestuia, Ureche este nevoit să-l elogieze. Și în privința lui Nicoară, el spune, totuși, ca țara l-a iubit pe trecătorul domn: „Fost-au și oaste de țară (la Docolina), ca mulți i se închinase“.

Din nou victorios, Crețul „care-și pusese nume de domnie Ion-Voda“ nu rămâne totuși la Iași. După Sadoveanu el va pleca: „sătul de domnie. Lui nu i-a trebuit, nici nu-i trebuie domnie!“– (Șoimii), „… împlinindu-ne datoria cuviincioasă cătră maria să pentru liniștirea inimii noastre, acum petrecerea ce-am avut la scaunul țării Moldovei contenește…“. (Nicoară Potcoavă) Scriitorul se desparte aici de adevărul istoric (procedeu literar firesc, cum am arătat în introducerea acestui capitol), relatat în cronică. După Ureche, el și-a dat seama „că nu se va putea așeza la domnie, ca și din Tara Ungureasca se pogorâse lui Petru-Voda oaste întru ajutoriu, au părăsit scaunul și țara și cu ai săi, cu toții s-au întorsu înapoi pre la Soroca spre Tara Leșeasca“. Înainte de a părăsi cronicile, să mai adăugăm ca ele îl menționează și pe Alexandru, fratele lui Nicoară (un an mai târziu – 1578) luând scaunul țării, tot cu ajutor căzăcesc și păstrându-l timp de o lună (9 februarie – 12 martie). În roman, Alexandru se sinucide.

Nu interesează că realitatea documentara e contrazisa (Nicoară venise special pentru a lua domnia), procedeul literar este (repetam) justificat. Analiza de fată e comparativa doar în privința relației ficțiune literară – adevăr cronicăresc (nemaivorbind de subiectivismul angajat al unor cronici) iar valoarea unei opere nu se judecă în concordanță cu izvoarele.

Țelul, celor două romane, publicate la un interval de aproximativ jumătate de secol (1904 – 1952), este urmărirea și pedepsirea lui Ieremia Golia, hainul (cu vechiul sens de „trădător“) de la Cahul. Într-adevăr, este adevărat din punct de vedere istoric acest aspect: la Cahul „o samă de boieri cei mari, anume vornicul Murgul cel mare și Bilai vornicul cel mare și Slavila hatmanul temându-se să nu caza în mreaja vrăjmașului sau, au părăsit pre Ion-Voda și au fugit la turci de s-au închinat lui Patru-Voda“. (Ureche) — „au trecut cu flamurile fluturând de partea turcilor“. (Sadoveanu) Se pare însa ca Ieremia Golia, parcălabul de Hotin, ar fi fost credincios domnului sau (după Grigore Ureche) la Roșcani.

Prima domnie a lui Ștefan Tomsa este descrisă în Neamul Șoimarestilor (1912). Și de această dată, cronică (Miron Costin) îi oferă până într-un punct (de unde Sadoveanu se va despărți cu abilitate), majoritatea personajelor secundare, portretele, precum și începutul romanului – descrierea luptei. Descrierea locului bătăliei este iarăși citata uneori aproape literal: „… la cotitură care se chiama Cornul lui Sas, vuiau de furtuna războiului. Încă din zorii zilei se mișcase deasupra Popricanilor Ștefan Tomsa, cu oastea lui amestecată. Iar din susul apei, vestitul șleahtic Potocki și Constantin-Voda Movila grăbeau cu leșii lor s…t — Vin cu Cantemir bei (spune Tomsa) și cu tătarii lui, am năimit și pe căpitanii cei viteji rămași din ostile lui Mihai-Voda: pe Mârza, pe Ghetea, pe Recia și pe alții“. (Sadoveanu) Iată ce spune Costin: „Acela loc, Cornul-lui-Sas, este cotit Prutul, însa cotul este din partea de răsărit s…t Au prins veste Ștefan-Voda îndată de leși că vin și au strânsu oastea țării toată. Și se prilejuise atuncé sosiți și niște slujitori de ai lui Mihai-Voda căpitanii cei vestiți anume Mârzé și Ghieté și Racé cu câțiva oameni. Și au pus tabăra deasupra satului Popricanilor, dând știre și la Cantemir. Și au venit Cantemir cu ostile într-ajutor lui Ștefan-Voda. Venea Pototchii samatu…“

Semețul Pototchi este la Sadoveanu „leahul cel fudul“. Apar pe rând personajele cronicii: Barnovschi (Bârnova), cel care legase prietenie cu Cantemir „încă den mârzeciia lui, la Toporauti“ (nu după lupta de la Cornul lui Sas), hatmanul Balica, Miron stolnicul, postelnicul Chiriță, Vasile Stroici („Ai, cânele, au vrutu să moară cu soții“; — „A! și tu câne? Ai vrut să mori cu soții tăi?“), Iancu Țiganul („acela strigă de multe ori aratându pre boieri: S-au îngrasatu, doamne, berbecii, buni sintu de junghiat“) etc. Iată portretul lui Tomsa desprins din Costin: „mare varsatoriu de sânge, gros la hâre… iar la a doa domniia, cu mult schimbat, într-alt chip, după patime ce-i venise și lui capu“; portret realizat de Sadoveanu după aceste schițe: „Tomsa, om spulberatic și sângeros… venit într-o a doua domnie, cumințit acum și mult îmblânzit…“. Finalul cărții, la fel că începutul citează cronică, descriind sfârșitul văduvei lui Ieremia Movila: „și pe ea au prins-o s-au rușinat-o păgânii, cum spune cu durere cronicarul“, încheie Sadoveanu această incursiune în Letopisețul lui Miron Costin, îmbinare de adevăr istoric-fictiune în stilu-i caracteristic.

Ar putea fi și această expunere făcută în paginile de mai sus, o explicație a senzaționalei arte narative a scriitorului, care ne transporta odată cu citirea operei sale istorice, odată cu fiecare roman în parte, în vremurile apuse de acum sute de ani, unde suntem parcă martori în direct, vedem cu ochii noștri întâmplările, oamenii de atunci, participăm parcă și noi la acțiunea romanului ca personaje vii. Aici este geniul lui Sadoveanu, munca sa de redare a fiecărui detaliu de cronică (cometa în Nicoară Potcoavă, cutremurul în Frații Jderi, defectul fizic al parcălabului Soroceanu, sinodul ecumenic de la Niceea etc.), transforma prăfuitul document într-o operă sclipitoare.

Închei aici această analiză menționând că motivul pentru care au fost alese cele cinci române a fost raportarea strictă doar la cele trei cronici moldovenești: Ureche, Costin și Neculce.

3. Arta narativă. Mijloace de exprimare

Extraordinară bogăție, vitalitate a artei narative a lui Sadoveanu a pus problema mijloacelor de exprimare ale acesteia. Prin ce se exprima această artă narativă, care sunt temele și motivele tratate în operă sa de evocare istorică? Vom încerca mai jos să analizăm câteva din cele mai importante aspecte ale compoziției romanelor sale.

Perioada cuprinsă de Sadoveanu în scrierea sa acoperă o mare parte din istoria Moldovei. Vremurile de început, perioada „zorilor istoriei“, sunt descrise în Creangă de aur. Acțiunea romanului se desfășoară, concret, între anii 780-800. Urmează apoi un salt în timp: 1457-1504, domnia lui Ștefan cel Mare din Frații Jderi și Viața lui Ștefan cel Mare. După moartea lui Ion-Voda „tătarii s-au lăsat în prada piste toată țara, de au robit, de n-au fost niciodată mai mare pustietate în țara decât atuncea…“ spune cronicarul. Suntem în anul 1574, în Vremuri de bejenie. Doi ani mai târziu, între 1576-1578, frații Potcoava încearcă să ia domnia Moldovei și vor reuși, însa pentru scurt timp. Ștefan Tomsa va rezista ceva mai mult, patru ani, în prima sa domnie: 1612-1617 (Neamul Șoimarestilor). Vasile Lupu este mult mai norocos, timp de nouăsprezece ani (1634-1653) nu va avea mari probleme. Nunta domniței Ruxanda cu sangvinarul Timus îi va atrage, însa, mânia și „scârba“ supușilor, la fel cum va păți Duca „cel bătrân“, fostul său copil de casă în cea de-a treia și ultima sa domnie: 1676-1679. Sute de ani de istorie…

S-a spus despre Creanga de aur (1933), că este „cea mai tulburătoare și fermecătoare carte a lui Sadoveanu, deci a prozei române“. Poate fi citită și interpretată ca basm, roman istoric, parabola, scrisoare persană sau, „în definitiv o poveste de dragoste“. Începutul fiecărui roman al autorului cuprinde, aproape obligatoriu, o datare precisă, apropiată stilului cronicăresc, pe care Sadoveanu l-a dus la perfecțiune.

În câteva cuvinte suntem introduși în acțiune, știm cu precizie unde suntem, în ce an și în ce zi ne aflam, ce eveniment major este pe cale de a se produce: „În august 1926, profesorul nostru a organizat…“ „Era de la fericitul Zalmoxis, cursul vremii într-al cincilea ciclu…“ (Creanga de aur); „Era la sfârșitul lunii septembrie care, în Moldova, se chiama brumărel, anul nou de la zidirea lumii 7188 iar de la Hristos 1679…“ (Zodia Cancerului); „De Sfânta Înălțare, hram al ctitoriei Neamțu se strânsese în preajma zidurilor mare număr de norod… în acea luminată zi de mai a anului 1469…“ (Frații Jderi); „Era în anul, de la nașterea Mântuitorului, 1574; cumplitul Ion Voda fusese înjunghiat, apoi rupt de cămilele turcilor…“ (Vremuri de bejenie); „În anul Mântuitorului 1612, pe vremea când înfloresc teii, singurătățile Prutului, la cotitură ce se chiama Cornul lui Sas, vuiau de furtuna războiului“. (Neamul Șoimarestilor).

În Creangă de aur procedeul folosit drept pretext pentru introducerea în acțiune este cel al „manuscrisului găsit“. Motivul nu-i este străin lui Sadoveanu; îl mai folosise în urmă cu patru ani, în Zodia Cancerului. Magul Decheneu este identic cu cel din Strigoii lui Eminescu. Autorul transpune în proza descrierea personajului și a cadrului din poemul eminescian din care chiar citează un vers: „Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb“.

Din punctul de vedere al romanului privit ca basm, într-adevăr, în capitolul IX „lucrurile se petrec ca în vremea de demult a basmelor mamei“, după cum spune autorul în introducere. Kesarion Breb vine cu un condur pentru a găsi mireasa pentru împărat. Numai cea mai frumoasă și pură poate reuși însa, ea nu poate fi decât Maria de la Amnia (nume grav, cu muzicalitate biblică). Iubirea ce se va naște între această „Cenușăreasa“ și trimis este ultima încercare peste care va trebui să treacă Kesarion. Vom fi apoi puțin nedumeriți, pe de o parte basmul curge în continuare, Maria este aleasă din cele douăzeci de fecioare prea îngâmfate, pe de altă parte, „mărirea și tihna stau în hotare diferite“, iar „sub strălucirea purpurei bizantine se vădesc lucruri nu tocmai bine mirositoare“. Maria, „Cenușăreasa“ va ieși în curând din basm, coborând în infern, de unde va fi salvată de Breb.

Din punct de vedere istoric, romanul este o frescă a societății Bizanțului de la 787 atunci când împărateasa Irina este pusă în fața acelorași probleme care au dus la căderea Constantinopolului: atacurile barbarilor, conflictul ortodoxiei cu ereticii, certurile la Hipodrom ale Albaștrilor cu Verzii, pretențiile generalilor și ale gărzii imperiale de a se amesteca în politica Bizanțului. Imperiul este măcinat de contradicții, bogăția, fastul, luxul stau împotriva „leșurilor, gunoaielor și leprei“. Viziunea socială este foarte realistă, dublata cu o imagine de slava hieratică și întregita de ironia amară tipic sadoveniana: „cuvioși monahi umblau ca să descopere eretici și binevoiau a-i bate cu toiagele în cap rostogolindu-i în pulbere la marginea medeanurilor, pentru credința cea adevărată și în numele lui Iisus, domnul milei“.

Intriga romanului sta în violență și în viclenie. Spioni mișuna la tot pasul, împărateasa își bate fiul cu vergi, îl orbește în final. Constantin apare ca o bestie primară, sadic, uzurpator și sangvinar. Este o lume nesigură în care păcatul, moartea, degradarea, „zavistia și minciuna“, pândesc la tot pasul. Este de fapt infernul. Ce căută însa viitorul mag Kesarion Breb aici? Aparent el trebuie să răspundă unei întrebări a magului cel bătrân, care este taina noii religii și „tocmeala adevărată a legii lui Hristos, care se zice că răsare asupra veacului nou ca un alt soare“ și în ce fel a sporit dreptatea și înțelegerea între oameni.

La întoarcere, după șaptesprezece ani, iată răspunsul: „După cum mi-a fost porunca, am cercetat rând pe rând toate locurile cetății, de la un palat până la colibe. La acestea din urmă numai, am cunoscut lacrimile fără nici un amestec de răutate. Căci acolo unde s-au adunat bunurile și puterea, stau stăpâni demonii zavistiei, ai lăcomiei, ai minciunii… Am socotit pe cei buni, ostenindu-mă a-i cerceta și la răsărit și la asfințit. De la unu – numărul lor nu l-am mai putut crește“. Nu numai ca noua religie nu a adus nici o schimbare esențială, o schimbare esențială nici nu ar fi cu putință să se producă. Ceea ce se schimbă sunt doar aparențele, temelia lunii rămâne aceeași.

În esență, scopul călătoriei lui Breb este cel al inițierii, al cunoașterii. Întâlnim aici un motiv folosit des de către autor: cel al călătoriei. Prima călătorie, o „caravană ca și-n ceilalți ani“, împreuna cu „manuscrisul găsit“, constituie pretextul spre adevăratul drum, cel al inițierii magului Kesarion. Inițierea se produce în timpul celor șapte ani petrecuți în Egipt, spre cultivarea „bucuriei spiritului“. Trecerea sa prin degradatul Bizanț reprezintă, în schimb, încercarea, rezistența în fata perisabilității lumii profane. Experiență spirituală absolută, ultimul ciclu al devenirii, necesita despărțirea totală de tot ce este trăire vulgară, obișnuită. Astfel Bizanțul reprezintă un obstacol, o ultimă încercare, veriga lipsă în calea devenirii absolute a lui Kesarion, pentru a fi apt în final de a-l înlocui pe bătrânul Decheneu. Cea mai grea încercare a viitorului mag va fi înfrângerea, depășirea iubirii față de Maria, căci „în definitiv și povestea aceasta e una de dragoste“. Din acest punct de vedere, al romanului privit ca poveste de dragoste, am putea face o comparație între Kesarion și Hyperion. Amândoi sunt loviți de acest sentiment al iubirii, însa Kesarion își va refuza în mod deliberat bucuria umanului în timp ce Hyperion ar accepta să renunțe la nemurire. Unul tinde spre condiția umană, celălalt vrea să și-o depășească. Kesarion pare mai profund, acceptând moartea simbolică pentru inițierea absolută, Hyperion vrea să renunțe benevol la inițierea să. Dl. Marin Mincu afirma chiar: „Hyperion e un «făcut», Kesarion «se face» (se autocreeaza) singur. Sublim este Hyperion, dar numai Kesarion e un tragic. Ciclul este acesta: pentru a cuceri dreptul la sublim trebuie îmbrăcată haina tragică“. O călătorie spre înțelegerea vieții va întreprinde și tânărul Andrieș Hamura, însoțit și condus de prietenul său, Costea Morocâne. Personaj romantic, Hamura este stăpânit de patima cunoașterii, de voința aventurii și de patima eroică (parând desprins din romanul Șoimii).

Interacțiunea dintre cele două structuri sufletești, romanticul Andrieș și melancolicul înțelept Costea va construi motivul întovărășirii celor doi într-o călătorie în care cel din urmă îl va învăța pe mai tânărul său prieten puterea tainică a regenerării prin durere și îl va iniția în cunoașterea vieții.

Marea durere împresuratoare din acele momente descrise (invazia tătarilor) îl va face pe tânăr să depășească drama nefericirii personale (negăsirea iubitei și a părinților) evoluând spre un ciclu superior ce va încheia inițierea sa prin tristețe, mâhnire sufletească și o filozofie a așteptării. Andrieș este acum un Costea Morocâne în devenire.

Deosebit de interesant este romanul Nunta domniței Ruxanda, privit prin prisma acestui motiv, al călătoriei. La fel ca în Creangă de aur, exista o dublă călătorie: nepotul este luat într-un drum spre munte de către unchiul său, descendent al boierului Ștefan Soroceanu, vechiul parcălab de Soroca, pentru a-i dă acestuia învățăturile străvechi în păstrarea orânduielilor lăsate de înaintașul sau.

Va urma apoi adevărata călătorie (prin excelență formula narativa a schimbării prezentului cu trecutul – artificiu romantic și modern în același timp) prin care Bogdanut Soroceanu va fi inițiat în filozofia vieții. Apoi, la fel ca în Vremuri de bejenie, inițierea să va fi făcută de un om purificat prin tristețe și amărăciune. Filozofia lui Ștefan Soroceanu provine dintr-o profundă și senină cunoaștere a vieții, a deșertăciunilor lumii.

Devenirea spirituală a lui Bogdanut se realizează printr-o continuă călătorie: misiunea diplomatică la Crâm, drumurile spre Iași, Soroca, la schitul din munte, prin țară. În tot acest timp, unchiul său îl va ajuta să înțeleagă viața din interior, în realitate. Ciclul se va încheia odată cu moartea parcălabului, când Bogdanut va deveni una și aceeași structură sufletească cu cea a unchiului său. Eroul se va metamorfoza prin amărăciune, tristețe și își va depăși drama erotică răzbunând, în final, moartea parcălabului și nenorocirile aduse asupra țării de către Timus Hmelnitki, cu propria sa spadă. Nicoară Potcoava este, de asemenea, într-o continuă călătorie spre împlinirea visului său, temporar atins. El va rezista acestui drum continuu, fratele său, în schimb, va ceda în final, va fi învins. Și Ionuț Jder se va forma și va deveni de-a lungul deselor sale drumuri transformându-se într-un „om al măriei sale“. Călătoria începuta alături de abatele de Marénne se va sfârși fatal pentru Alecu în Zodia Cancerului. Spre deosebire de ceilalți eroi sadovenieni, el nu va reuși să-și depășească nefericirea în iubire și nu va reuși să dobândească înțelepciunea necesară înțelegerii vieții în latura ei profundă și filozofică. La fel ca Alexandru Potcoava el va fi învins în final, va ceda. Nebunia pare să-i marcheze pe acești doi eroi. Ultimele drumuri le vor fi fatale, Alecu fiind ucis în nebunescul sau periplu spre moarte.

Un alt motiv utilizat de Sadoveanu ca procedeu în exprimarea artei sale narative este cel al descrierii „prin ochii străinului“. Procedeul, modern șI iluminist, permite extinderea narațiunii prin descrierea amănunțită și tehnica detaliului semnificativ. Astfel, abatele de Marénne este asemeni unui Robinson Crusoe, un explorator într-o lume nouă, necunoscută, ce îi pare sălbatică. Alecu Rușeț îl călătorește prin acest „paradis devastat“ ce îi pare neinteligibil străinului prin contradicțiile sale.

Pentru o detașare totală, autorul folosește aici „manuscrisul găsit“, tehnica utilizată și în Creangă de aur. „Relația manuscripta a domnului Paul de Marénne, abate de Juvigny, rămasă la Biblioteca națională parisiana, cuprinde lungi considerații morale și filozofice asupra acestei călătorii Vers le grand Turc“, ne încredințează Sadoveanu.

De Marénne nu este un participant activ în acțiunea romanului. Rolul său este acel al unui observator, martor introdus de autor în scopul realizării unei noi „Descrieri a Moldovei“, folosind conflictul drept pretext. Cartea nu este a amorului lui Alecu, ci a descrierii vremii lui Duca, desfășurându-se ca un ceremonial lent, profund. Drumul lui de Marénne este urmărit metodic de-a lungul Moldovei autorul observându-i fiecare reacție. Sunt astfel descriși locuitorii acestei țări cu „năravurile“ și obiceiurile lor, orașele, chiar și mâncărurile, curtea domneasca, ceremoniile de acolo, absolut tot ceea ce „vede“ acest străin. Și Kesarion este străinul din Bizanț, prilej de a descrie decadentul oraș, în contrastul sau dintre lux și mizerie și a întâlni împărați, preoți, cerșetori, tâlhari, hangii, căpitani de corăbii, conducători de cămile, osteni. Evocarea nu este numai adevărata istoric, ci și extrem de vie. Vedem munți, case, drumuri și oameni din anul 780, Cornul de aur, palatul împărătesei, Hipodromul, gărzile imperiale prin ochii străinului Breb, o frescă a bizanțului între cetate istorică și basm.

Scrisorile solilor venețieni Geronimo della Rovere și Guido Solari sunt prilej pentru scriitor de a descrie în amănunt armata moldovenească, boierimea ceremonialurile, îmbrăcămintea, religia, portretul lui Ștefan cel Mare, filozofia pământenilor, nobilimea, răzeșimea, totul într-un ton naiv, „mirat“ parcă, în Frații Jderi. Și prin ochii lui Ionuț, vedem Sofia, Rumelia, Sfântu Munte, vedem viața în regiunile aflate sub puterea Porții, cu aceeași tehnică a detaliului semnificativ. Palatul din Ianev al marelui șleahtic Vladimir Coribut, curtea de acolo, obiceiurile nobililor poloni le cunoaștem prin drumul lui Tudor Șoimaru în Lehia. Despre viața tătarilor din Crâm, despre seraiurile și grădinile, robii și filozofia lui Sefer Gâzi vizir ne va spune Bogdanut Soroceanu. Tehnica detaliului semnificativ este dusă la extrem: „Vârful țiglei intra jos într-o scobitură lucie de cremene. Capătul de sus avea aripioare, pe care le purta adierea vântului s…t Clădiri după clădiri se îmbulzeau în locașul marelui stăpânitor, acoperișuri boltite, minarete cu bold în vârf, cerdacuri și foișoare de care atârnau trandafiri. Robi cu capete rase, îmbrăcați în caftane lungi cafenii…“, grijă pentru detaliu este obsedanta.

Procedeul este deosebit de interesant și îi permite autorului să ne înfățișeze ochilor, cu răbdarea unui arheolog, o întreaga viață, demult apusa; intrăm în timp, înapoi în istorie, pentru a fi martori la scrierea ei. Suntem toți personajele romanului său istoric.

4. Personajele principale

În mare parte, personaje reale din punct de vedere istoric, sunt inserate în roman, întotdeauna cu un scop precis. Am vorbit de pildă mai sus despre abatele de Marénne, introdus pentru a avea pretextul unei descrieri amănunțite a țării Moldovei într-o anumită perioadă istorică. Care este motivația lor și cum vor evolua pe parcursul romanului, cum sunt construite și în ce fel se implica autorul în construcția lor, vom încerca să tratăm mai jos.

O primă categorie de personaje sunt cele ce par a avea o motivație biblică, religioasă. Acești eroi au conștiință îndeplinirii unei misiuni divine în slujba căreia își pun viața; este cazul lui Ștefan și al lui Nicoară Potcoavă.

Celei de a două categorii îi aparțin cei „neliniștiți“. Personaje romantice, sau mai puțin, eroii sunt stăpâniți de mari pasiuni, patimi sau de dorul răzbunării. Personaje în plin proces de formare și devenire vor evolua pe parcurs în direcții apropiate sau diferite. Sunt tineri și vor fi ajutați să descopere filozofia acestui pământ, de către alți eroi cu valoare de simbol. Ionuț Jder, Alecu Rușeț, Bogdanut Soroceanu, Andrieș Hamura, Tudor Șoimaru, Alexandru Potcoava vor fi în această categorie. Un loc aparte îl ocupa viitorul mag, Kesarion Breb, fiind în consecință tratat ca atare.

Într-adevăr, Ștefan-Voievod sau Nicoară Potcoava sunt eroi cărora autorul le-a încredințat o misiune divină. Există numeroase trimiteri biblice ce atesta motivația misiunii lor. Iată, de pildă, imaginea fostului domnitor Ion-Voda, surprinsă în pictura arătată de Nicoară tovarășilor săi: „era imaginea lui Ion-Voda și cununa sa părea de spini însângerați…“. Voievodul, ucis prin vânzarea lui Ieremia Golia – „Iuda“, în chinuri groaznice, pare a fi o prefigurare christica a unui Iisus vândut mișelește. Apărând cauza celor năpăstuiți, el își va atrage mânia boierilor care îl vor pierde. Însăși vorbele sale par desprinse din Biblie: „«Cei mulți care robotesc sunt sarea pământului» a zis maria să la praznicul cel mare de Sfântu Ion Botezătorul în mitropolia de la Iași. Iar la ospățul de la palatul domnesc din aceeași zi ar fi spus râzând o prorocire, cum că va veni o vreme când va să schimbe Domnul Dumnezeu oaspeții raiului și vor fi acolo numai boieri, iar mișeii se vor bucura aicea pe pământ de bunurile acestei vieți…“. Faptul că voievodul nu a fost chiar un „sfânt“, scurtând capetele multor boieri, în tentativa să de centralizare a puterii în scurta să domnie, se cunoaște, însa iată un citat din Noul Testament, care pare a fi sursa acestei parabole: „Bucurați-vă și vă veseliți… căci plata voastră multă este în ceruri. Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va mai sara?“ (Matei 5: 12, 13). La fel va răspunde Kirie Filaret, personaj desprins parcă dintr-o icoană bizantină: „Cei mulți săraci și proști, Teosva sunt sarea pământului; pe aceștia îi asupresc puterile lumii; … Numai astfel noi, cei născuți întru bogăție, ne vom putea câștiga loc îmbielșugat întru fericirea de apoi“. Astfel, motivația lui Nicoară Potcoava este răzbunarea fratelui său, trădat și ucis la Cahul. De-a lungul întregului roman, el va încerca să-și atingă acest scop. În prima tentativă la Iași, va eșua, fiind totodată rănit grav. Este însa ferm convins că misiunea sa este dincolo de realitatea pământească: „Moș Petre, vorbi Potcoavă, Dumnezeu a vrut să scăpăm, pentru răsplata Iudei!“, spune el. Figură de baladă, Nicoară se situează pe un plan înalt. Vitejia să și caracterul său justițiar apar în Șoimii. În Nicoară Potcoavă, personalitatea sa e mult îmbogățită, eroul este prezentat într-o mare complexitate sufletească. Marea luptă pe care va trebui să o ducă este între pasiunea sa erotică (dragostea pentru Ilinca) și datoria să justițiară.

Împlinindu-și jurământul, el nu va mai aștepta decât ultima cinstire a numelui fratelui său – pomenirea din 21 decembrie, spre a pleca, trecând ca „un vis al noroadelor“ în ultima sa călătorie, spre moarte. Silueta plină de măreție, figura lui Nicoară Potcoava este sprijinită și de realitatea istorică: înaintea morții sale în Lemberg, drum și fără frică, el vorbește mulțimii, de cauză să dreaptă; refuzând să îngenuncheze în tina, el cere să i se aducă un covor de-al său prețios.

Figura măreață a domnitorului Ștefan cel Mare este zugrăvită de Sadoveanu în Frații Jderi și Viața lui Ștefan cel Mare. Mai mult ca oriunde, Ștefan este prezentat ca având o clară misiune divină în povestea biblica a Apocalipsei. Dacă figura lui Ion-Voda, însângerata de spini ar putea fi o prefigurare christica, Ștefan apare ca un „oștean al lui Hristos împotriva lui Antihrist, soldat al Adevărului“, reprezentare a Sfântului Gheorghe: „dorim să vedem pe măria ta străpungând balaurul…“.

Explicația oferită de autor asupra motivației, menirii voievodului este următoarea: „De ce a ieșit asupra lumii spaima lui Han Tatar? Arătau oamenii vechi ca atât Ghinghis cât și Timur nu sunt decât forme schimbătoare ale aceluiași demon care lucrează asupra creștinătății. Căci legea lui Hristos a fost ca o lumină de dragoste asupra lumii, iar aceștia sunt oșteni ai întunericului. Împotriva lor și a altora nu poate fi armă mai tare decât însuși Adevărul pe care l-a predicat Fiul lui Dumnezeu pe acest pământ al răutății. Popoarele unei osi împotriva păgânilor nu pot avea cusuta pe ele altă icoană decât cea a Sfântului Gheorghe străpungând balaurul. Grădina aceasta (Moldova) are nevoie de un stăpân care s…t să o păstreze ca pe o cetățuie a Binelui asupra Demonului negru. Căci, iată, acuma se proțăpește împotriva creștinilor încă un dușman. Asupra lumii vin otomanii“.

Iată deci o foarte interesantă interpretare făcută de Sadoveanu asupra rolului deținut de voievod, acela de Sfântul Gheorghe împotriva „arhanghelului negru, fiara despre care a vorbit Sfântul Ioan“, cum îl caracterizează autorul pe Mahomed El-Fatâh. Continuând metafora, pământul Moldovei ar fi trebuit să fie locul înfruntării între ostile Binelui și ale Răului, un soi de Armagheddon, credem, ducând până la capăt această idee a lui Sadoveanu.

Hiperbolizarea figurii lui Ștefan provine din fascinația exercitată de către domnitor asupra scriitorului, încă din copilărie: „Istoria a fost primul meu obiect de predilecție. Am povestit odată cu entuziasm bătălia de la Războieni, încât domnul Busuioc mi-a spus: — Brava, domnule.“ – mărturisește autorul în Anii de ucenicie.

Pentru a-i da mai multă măreție, îl va evoca mult mai rar, și atunci doar în preajma unor evenimente ieșite din comun, în Frații Jderi. Portretul său astfel zugravit pare desprins din cronica: „Voda Ștefan, calcând atunci în al patruzecilea an al vârstei…“. Domnitorul apare într-un continuu pelerinaj ritualic spre sufletul țării, împrospătându-și puterile din izvorul sau viu.

Călătoria lui Ștefan, ca într-un ritual inițiatic în căutarea misteriosului pustnic are la bază o autentică suferința umană, un zbucium real și profund în momentul în care el așteaptă de la sufletul cel mai adânc al țării îndemnul decisiv la luptă pentru salvarea patriei.

Și Kesarion Breb este un „ales“. „Printre acei levantini, jidovi și asiatici, el era deosebit prin albeața obrazului și prin ochii lui de culoarea cerului răsfrânt în apa muntelui“. Capacitățile sale deosebite îl fac deosebit de oamenii de rând. El stă (cum vom arăta în capitolul de simbolistica) sub semnul apei și al luminii. „Ai început a ceti cu destulă ușurință în oameni și în lucruri. Ești gata să desfaci din tine și puterile cele tainice; dar asemenea învățământ primejdios nu se poate câștiga decât acolo unde este fântâna fără fund, prin care poți străbate pe tărâmul celălalt“, îi spune magul cel bătrân. Numai „oamenii fără prihană“ ies de acolo, ceilalți nu mai „văd soarele“. „Să fii limpede și mlădios că izvorul și tot așa de stăruitor. Să străpungi stânca materiei și să te eliberezi către divinitate“. Iată deci, Kesarion este un „clarvăzător“ (vede dincolo de oameni și lucruri), un „neprihănit“ și un spirit în stare pură, interpretând aceste citate. Peste șapte ani (cifra magică) spiritul său este în curs de eliberare, ultima încercare fiind pătrunderea în „fântâna fără fund“, într-un „descensus ad inferos“, Bizanțul simbolizând acest infern. Scopul acestei coborâri în infern este purificarea desăvârșită și totodată salvarea Mariei. Acești șapte ani i-au completat cunoașterea, inițierea desăvârșită. Vorbind mai sus de interferențe biblice, se poate spune că acum, Kesarion reprezintă cunoașterea absolută, „de la alpha la omega“, a „începutului și sfârșitului“, cunoaștere simbolizată în religia ortodoxă de semnul ochiului înscris într-un triunghi (după cum se poate observa în orice biserică). Iată citatul care demonstrează această afirmație: „Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără hodina (setea cunoașterii absolute), săpase trei linii în chip de triunghi, care totdeauna stăteau închinate una cătră alta“. Acest semn, săpat pe fruntea să arata integrarea viitorului mag în tagma inițiaților. Revenind la Biblie, în Apocalipsă se spune că însemnații cu pecetea Domnului pe frunte vor crea nouă lume fiind salvați. (Apocalipsa 7 : 3 – 4)

Totuși, Kesarion nu este un „cruciat“, ci un martor atent, un observator surprins în plin proces de cunoaștere.

O categorie aparte de eroi este cea a „neliniștiților“ cum am numit-o în introducere. Interesant este faptul că, în marea majoritate personaje principale, ei evoluează în jurul personajelor așa-zis „secundare“ (cu excepția lui Alexandru Potcoavă, aflat permanent în umbra fratelui său). Ei au câte un „inițiator“ în jurul căruia gravitează mereu.

O excepție ar fi și Alecu Rușeț, privind romanul Zodia Cancerului prin prisma motivului iluminist al „străinului“. De Marénne ne apare atunci că fiind personajul principal, dând posibilitatea autorului de a realiza o nouă Descripțio Moldaviae, cum am arătat în precedentul capitol. Paradoxul sta în faptul că, în jurul lui Alecu se desfășoară până la urma conflictul propriu-zis. Erou stăpânit de mari pasiuni, de fiorul erotic, de dorul răzbunării pe acel ce i-a uzurpat tronul tatălui, beizadeaua pare un personaj „clasic“ sadovenian. La o primă lectură a romanului, în necunoștință de cauză, ne-am fi așteptat de la acesta ca, ori să-și împlinească visul erotic (său mult mai degrabă să nu și-l împlinească, astfel cum ne-a obișnuit autorul), ori să-și răzbune tatăl, ori să accepte filozofia amară a „paradisului devastat“ – Moldova, sau ca în final să se metamorfozeze prin treistete, mâhnire, împlinire de jurământ etc. La orice ne-am fi așteptat numai la moartea să rușinoasa, total lipsită de eroism, nu. Un fin cunoscător al stilului sadovenian ar fi recunoscut, ce e drept, cu mult înainte de final, elemente ce ar sugera desprinderea, dezicerea autorului de personaj. Acesta pare a fi în cele din urmă adevărul: beizade Alecu Rușeț este singurul erou, față de care creatorul său se detașează la un moment dat. Sadoveanu, am văzut, îl crease ca pe unul din feciorii lui Antonie, vag menționați în cronică (dar menționați negativ). Îl va apăra totuși, îi va găsi circumstanțe atenuante: „… părintele meu a fost bun, și blând, și, cât a stătut el în țara asta, n-a scos rânduieli nouă, și norodul a trăit în bielșug și pace. Dacă a greșit cu ceva – pedeapsa lui a fost crâncena, căci necredincioșii l-au muncit ca pe Domnul Hristos. Iar pentru cele care le-am făptuit eu, de care vorbești sfinția ta că sunt rele, de ce să mă pedepsească? N-au fost rele, ci bune…“. Prin tirania, cruzimea, setea de mărire și bogăție a lui Duca, Alecu pare un personaj absolut pozitiv și justificat în toate acțiunile sale de răzbunare împotriva despotului. Citind totuși cu mare atenție, observăm totuși, că parcă ceva nu se potrivește, nu se încadrează în tipologie. Râsul său „nu era tot așa de plăcut că zâmbetul“, față de bieții „fii ai pământului“ bejeniți prin păduri manifesta „dispreț“ și ironie. Câteodată ne apare impulsiv sau chiar violent când nu ar fi cazul. Chiar sentimentul iubirii, cel care îi justifică acțiunile, nu pare atât de pur: „Floarea pe care o are în grădină (e vorba de fiica Ducăi, Catrina) n-aș lua-o numai din dragoste, ci și pentru ura mea împotriva lui“. Din momentul în care slujitorul său credincios, Vâlcu Bârladeanu, începe să pună la îndoiala capacitățile stăpânului său, ruptura dintre creator și eroul său se produce definitiv. Totuși, iubirea lui Alecu pentru domnița Catrina se dovedește constantă și profundă. Despărțit de ea, el suferă autentic, riscându-și și, până la urmă, pierzându-și viața.

Viteaz, dar nu „erou“ (ca Ionuț Jder sau Tudor Șoimaru), intelectual rafinat, însa nu „înțelept“, lucru ce-i va fi fatal, luptător pentru tron, însa nesusținut de popor (ca Nicoară Potcoavă), înfrânt, însa nu de vremurile Zodiei Cancerului (cum va apare Șoimaru, orb și bătrân, așteptând răzbunarea divină), ci de buzduganul vrăjmașului sau de moarte, Alecu este un personaj singular în creația lui Sadoveanu.

Alexandru Potcoava se va dezice de dreapta cauza a lui Ion-Voda, Nicoară și a norodului, în momentul în care îl va ucide pe Petrea Gânj. Moartea Ilincai îi va sfărâma resorturile (și așa fragile) ale rațiunii. Plin de patimă, energie tinerească, actele sale eroice par a avea în ele o doză de bravada. Explicabil totuși pare a fi acest fapt prin umbrele mult prea mărețe ale fraților săi, pictate de autor astfel (și puțin) pentru a-i oferi câteva circumstanțe atenuante.

Fapta sa nu apare astfel demențiala, condamnabilă în totalitate, jungherul sau lovind nu un apărător al dreptății, ci lovind pentru a apăra pe tatăl iubitei moarte: „În el era un vălmășag fioros de întâmplări adevărate, amestecate cu visări ale somnului și visări ale treziei s…t — Acolo-i Irimia? Tatăl fetei mele?…“.

Există câteva similitudini, între cei doi eroi, Alecu și Alexandru. Sunt prea plini de patimă, sentimentul erotic (mai presus de orice) îi va orbi și îi va duce la pierzanie, făcându-i mai întâi să-și piardă mințile. Este iarăși sudura Eros – Thanatos. Personajele care încearcă să-i tempereze, să le „deschidă ochii“ (motiv clasic la Sadoveanu) nu vor reuși tocmai din această cauză. Nici Nicoară, nici Petrea Gânj nu vor reuși să-l inițieze pe Alexandru și să-i „elibereze spiritul deasupra“, într-o cauză nobilă, eroică, de-a lungul „călătoriei“. În cazul lui Alecu, lucrurile sunt discutabile. El pare singur în tot ceea ce face și chiar este, prezența sa fiind periculoasă vieții, putinilor prieteni, rămași din timpul domniei tatălui său.

Va trebui să se descurce singur; singurele sale „ajutoare“ sunt tot mai puținele bijuterii rămase din tezaurul tatălui. Îl are totuși pe abate alături, cel care îl va sprijini concret prin intervenția să pe lângă Cara Mustafa vizir, pe lângă sultan etc. Nici de Marénne nu va reuși să-l tempereze pe beizadea din acțiunile sale sinucigașe. El va încerca să-l „lumineze“ vrând să îl inițieze în filozofia sa personală: „Am avut-o și eu odată („cămașa lui Nessus“) și sunt fericit c-am schimbat-o. Îți doresc să ajungi cu bine, prietine, în anii liniștii mele. Viața e un mare medic s…t, prudența e mama înțelepciunii s…t, vreau numai să te încredințez, prințe, că acestei fericiri îi urmează un sfârșit“.

Problema care s-ar pune, ar fi cine pe cine „inițiază“ în acest roman. Alecu pe abate, de-a lungul drumului în Moldova (privind scrierea ca pe o Descriere a Moldovei), sau de Marénne pe Rușeț, interpretând romanul ca „în definitiv o poveste de dragoste“, pentru a cita dintr-un alt roman (Creanga de aur).

Doi tineri care au reușit să-și depășească obsesiile nefericirii personale sunt Andrieș Hamura și Bogdanut Soroceanu. Călăuzele lor prin acest întreg proces sunt doi adevărați „înțelepți“, căliți îndelung în focul vieții: Costea Morocâne și Ștefan Soroceanu. Primul a învățat „singur, fără dascăli“ cunoașterea adânca a lumii și a rânduielilor sale bătute mereu de aripa vremelniciei. „Suflet mare, limpezit prin dureri“, om al pământului (deși umblat prin lume), Costea are rețeta regenerării prin durere. Personaj istoric real, unul dintre cei mai înțelepți oameni ai vremii, parcălabul de Soroca, Ștefan Soroceanu este un mare erudit, atins ireversibil și el de acel vânt al îndoielii, mâhnirii, amărăciunii și, mai presus de orice, al deșertăciunii, vânt care a răscolit și bătut acele vremi.

Spargerea hotarelor cunoașterii limitate, eliberarea din neliniștile interioare ale celor doi tineri (fiorul erotic) se va produce sub aspectul unor întâmplări groaznice: năvălirea tătarilor, disperarea sarmanilor pământeni, durerea înconjurătoare în Vremuri de bejenie, moartea parcălabului în Nunta domniței Ruxanda. Acestea sunt pretextele evoluției celor doi, ale devenirii lor în ceea ce sunt mentorii lor, într-o continuă înlănțuire și regenerare a ciclurilor.

Reprezentant al idealului de luptă pentru dreptate socială, Tudor Șoimaru, fost mercenar prin țări străine, își va redescoperi vechea legătura de sânge a razesului-taran cu pământul. Pribeagul știe că va trebui să-și îndeplinească menirea pentru care el există, în ciuda „furtunei grozave care-i bântuia sufletul“, în alegerea între dragoste și datorie. Din nou, filozofia amară a scriitorului. Orb, bătrân și învins, el va apare în Zodia Cancerului având numai speranța judecății divine, totul într-o continuă trecere, prefacere, regenerare pusă însa sub semnul deșertăciunii Eccleziastului.

Ionuț Jder este eroul surprins în vremurile de aur ale țării Moldovei, din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, vremuri ce cunosc adevăratul eroism al „oamenilor măriei sale“. Crescut special pentru a deveni un astfel de om, personajul este minuțios urmărit de-a lungul romanului, în fiecare fază a devenirii lui. Maturizarea și evoluția lui Ionuț, depășirea dramelor nefericirii tinereții (aproape fără ajutor) au la baza tocmai acea conștiință specifică vremii. Trăgând o conluzie, putem spune că Sadoveanu se implica mult în construcția și evoluția personajelor sale. Cu o structură sufletească specială, eroii săi sunt deseori puși în dilema alegerii. Exista „un inițiator“ și „un inițiat“, o relație duala: tânăr, vârstnic. Erosul sadovenian, la fel ca personajul feminin, este discret, tragic și aproape niciodată atins. Personajele principale evoluează într-o continuă călătorie inițiatică din care ori vor muri, ori vor deveni înțelepți. Evoluează mai ales în jurul naturii (prin meditație, experienta cinegetică etc.) și al personajului colectiv (marea masă a pământenilor).

CAPITOLUL II

1. Simbolistica apei

Thales din Milet socotea că natura comună tuturor lucrurilor, din care vin și se întorc toate, ar fi asemenea apei.

Aristotel, vorbind despre presocratici, spunea că Thales a prelungit mentalitatea celor ce credeau că apa e temeiul tuturor lucrurilor, dovada fiind faptul că zeii jurau în mitologie pe apele râului Styx, acel în care nimfa Thetis scalda pe fiul său Ahile, oferind acestuia o temporară invulnerabilitate.

În Iliada se spune că toate vin din fluviul Ocheanos, apa ce înconjura și susținea pământul. Apa era purificatoare, având puteri magice, aparte. Tot ceea ce există, exista datorită umidității. Când ea dispare, totul piere. Prin analogie, ceea ce făcea ca toate lucrurile să existe, putea fi ceva asemenea apei. Pentru că apa ducea cu gândul la ceva dătător de existență. Astfel, într-o asemenea interpretare simbolică, apa era doar ca nume, pentru ceea ce încă din secolul VI avea să se numească „ființa lumii“.

Gaston Bachelard credea că schema fundamentală a materialității este „pământul frământat de apă“, vorbind despre o „nuntă“, în care apa are caracter feminin, matern: „Ea umfla semințele și dă naștere izvoarelor. Este o materie care poate fi văzută pretutindeni născând și crescând. Izvorul este o naștere irezistibilă, o naștere continua s…t sugerând unitatea elementului“.

Universul este un organism viu, unitar și etern. Este în plină mișcare și transformare. Întâlnim la Sadoveanu, într-un dialog, formula „en to pan“ (mai corect „hen kai pan“) care reprezenta „concepția despre unitatea cosmosului la filozofii eleați: „unul și totul“, concepție utilizată și de Balzac, Goethe (cosmologia panteistă), Lessing (spinozismul), Giordano Bruno.

La Sadoveanu, această formulă reprezintă unitatea cosmosului și perpetua să geneza, moartea și regenerarea ca fenomene ale devenirii universale, în ultimă instanță, „eterna reîntoarcere“. Scriitorul mărturisește voluptatea inițiatului de a se „înnoi necontenit în elementele primare“, știința de „a se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile“. (Istorisiri de vânătoare) Este permanent atras de mister și va pătrunde în mijlocul acestuia, apa reprezentând ceva ascuns, „o stăpânire a necunoscutului și a tainei“. (Taine)

Romanul Zodia Cancerului încripteaza o întreaga filozofie de viață, pusă uneori sub semnul Ecclesiastului sau al lui „toate trec“. Dramele și catastrofele individuale sunt interpretate prin prisma organizării totale a operei, în care se pierd că propriile noastre drame și destine în ordinea infinită a universului. Acțiunea romanului, desfășurata pe fundalul întunecat și apăsător al unui „paradis devastat“, reliefează deșertăciunea unei lupte fără ideal, într-o vreme fără ideal. Este o iscusită împletitura între istorie, imaginație și filozofie, având ca motiv obsedant și criptat – apa. Pentru această nouă abordare, să începem a privi puțin înapoi în timp, în istorie.

Între a doua și a treia domnie a lui Gheorghe Duca, între 10 nov 1675 – nov 1678, pe tronul Moldovei a urcat Anton Rușeț, „grec țarigrădean“.

Timp de trei ani, acesta a condus bine tara, fiind însa pârât pe nedrept la Poarta de către boierii partizani lui Duca. Mazilit, poate și din cauza feciorilor săi „dezmerdati, nebuni, de facé multe jocuri și beții și nebunii prin târguri“, cum spune cronicarul, el va fi torturat și sărăcit de către turci, găsindu-și la puțin timp după, sfârstul. Însa despre asta spune și romanul.

În timpul scurtei sale domnii, Rușeț a luat parte la cele două războaie date pentru cetatea Ceahrinului, a început să renoveze biserica Sfântului Sava, a renovat biserica Sfântul Neculai și a făcut o fântâna, aducând apă „pe vale până-n zidul acestii beserici, care pe urmă cu vremea s-au astupat, netocmind-o nime“, precum iarăși spune cronică.

De asemeni, Rușeț a fost primul domn care a introdus pe stema oficială a țării (în 1676), elemente heraldice personale din stema sa de familie, – respectiv doua roze, ce flancau coroana de deasupra coarnelor bourului. Aceste ultime trei realizări ale sale au fost efectiv adjudecate după 1678 de noul domn, Gheorghe Duca, acesta zugrăvindu-se drept ctitor al bisericii Sf. Neculai, împreuna cu familia sa, instalându-și chiar și o tipografie acolo. Tot el a schimbat iarăși în 1679 sigiliul de stat, gravând stemele Moldovei și Munteniei (unde domnise anterior – 1673 – 1678) împreuna, păstrând însa pe sigiliu rozele stilizate ale familiei Rușeț, dușmanii săi de moarte.

Mai mult, pe scutul său personal a apărut și o fântâna, imagine luată tot de pe blazonul armelor lui Rușeț, fântâna făcută de fostul domnitor în fața bisericii Sf. Neculai. Acest „furt de blazon“ va constitui simbolic un adevărat „blestem al apei“ ce îl va urmări pe eroul beizade Alecu de la începutul până la sfârșitul romanului.

Este o acțiune ciclică, gradata și foarte atent realizată.

Concret, exista în roman peste 25 de situații, menționări în care apare apa sub toate formele sale: izvor, râu, fântâna, ploaie, ce îl vor urmări și însoți permanent pe Alecu Rușeț de-a lungul traseului sau, traseu de altfel extrem de bine stabilit.

Iată fântâna „pentru călători străini întru amintirea morților“. „Bând cei vii, își potolesc setea cei morți, pe cealaltă lume“, este explicația dată abatelui de Marénne, la vederea cimitirului alăturat, străjuit de un măr cu „poame roșii ca sângele“, imagine desprinsă parcă din „poetica sângelui viu“ a lui Paul Claudel.

Tot o fântâna cu cumpănă îi „cinstește“ la Podu Iloaiei. Experiența onirică numită de Bachelard „visul natural“ al fântânii este însa deja îngrijorătoare pentru prinț. Ea îi prezice în fapt sfârșitul. Imediat după ce au plecat de lângă acea fântâna, Rușeț îi va descrie abatelui soarta tatălui său. Tortură la care fusese supus (înghițirea tulpanelor de mătase și scoaterea intestinelor pe gură) este la nivel simbolic repetarea operațiunii anterioare făcută de cei doi.

În casa clucerului Abâza, el este „însetat“, în subconștient; el repeta de fapt destinul tatălui său: „Aș dori mai ales să beau din acea apă care a fost adusă pe olane la cișmeaua Sfântului Neculai din porunca și cu cheltuiala Mariei-sale Antonie-Voda, părintele meu…“. Deja lucrurile încep a prinde contur, iar descifrarea e mai simplă. De pildă, la întâlnirea cu domnița Catrina, gestul acesteia de a bea „apa neînceputa“ adusă de „izvoarele din fundul pământului“, înainte de a-l vedea pe beizade, infirma rolul aparent protector al fântânii. De acum ea îi va interveni sigur în destin.

Semnificativ este faptul că uciderea celor care au complotat împotriva uzurpatorului lui Rușeț are loc la celebră, de acum, „hazna de piatră cu trei colțuri, având în trei fete șuruburi de aramă prin care scânteia câte un arc de apă…“.

Sigur pe el, Duca da impresia că cercul începe să se strângă.

„Nunta“ de care am pomenit mai sus apare sub ipostaza „apei violente“, asemănătoare potopului biblic: „negura de apă îi închidea de pretutindeni, purtându-i cu mișcare de broască țestoasă în necunoscut sau ținându-i pe loc ca să frământe un pământ descompus în elementele primare“.

De remarcat va fi de acum ușurință, nonșalanta cu care autorul jonglează cu motivul. El a renunțat la încriptare, de acum este clar că orice eveniment (în special tragic) are legătură cu o formă acvatica oarecare. Singura reținere ar fi folosirea modului figurat, ca de exemplu în cazul uciderii starostelui Donie, care „se întorcea la grijă să ca cerbul către adăpătoare, găsind-o însa uscată“.

Metaforic, iubirea lui Alecu este „izvorul din care i se adapă viața“. A-l părăsi, a nu mai gusta din el, este un mare chin sufletesc pentru el. Un la fel de mare chin este pentru Duca îndestularea și adormirea Porții: oricât aș abate ca un pârâu spre gura ei, tot mai trebuie și tot se mai cere“.

Deja se anunța intrarea în ultima fază a lui beizade. Izvorul ascuns al sultanului are rol clar protector, în timpul în care se va juca soarta să.

Deja experiența onirică este naivă, visul livezilor înflorite, al „șipotelor dulci ale Asiei“ acționând asupra sa ca un „farmakon“. Izvorul vieții pare mult mai accesibil oamenilor simpli, de rând. Natura este mult mai aproape de ei decât de cei înstrăinați. Bârladeanu, cel ce considera soarele un „izvor sfânt al vieții“, va încerca purificarea lui Alecu cu apa sfânta a manastirei Pighia, în zadar. Este pentru ultima oară când apă mai este menționată în roman. Ciclul s-a închis, iar pentru beizade sfârșitul este inevitabil.

Moartea să dovedește că el a fost mai mult înstrăinat decât străin. Om al locului, el se va supune fatalității blestemului ce-i apasa pe toți, însuși Duca fiind nu atât o sursă a raului, cât un instrument al distrugerii.

Deasupra lor se afla o putere cumplită în „cumpănă“ căreia „amândoi n-atârna nici cât un fir de praf“. Acolo se hotărăsc zodiile.

Sângele trandafirilor de pe noua stema a Ducăi Voda va inunda chipul nefericitului prinț. Este doar un ciclu închis, însa care se deschide mereu, continuând moartea ca formă de integrare în univers.

„Bea apa (spune trei ani mai târziu parcălabul Soroceanu), bea apă din acea fântâna lină, ca să uiți un veac viitor și să te întorci într-o viață trecută“.

Regresiunea în timp se produce neașteptat, prin intermediul visului, asemeni lui Narcis, oglindindu-se în fântâna și adormind, amețit de acest nou tip de „farmakon“. Iată deci, aici fântâna apărând ca o poartă intertemporala. Cascada acoperă intrarea în această gaură a timpului: „Trecem o clipă prin ploaia duruitoarei. Acuma am intrat și ne-am despărțit de lumea știută“. Aici, inițiatul (Ștefan Soroceanu) dezvăluie nepotului său ultimul secret („nimeni altul pe lume n-o știe“), pentru transformarea și metamorfozarea tânărului, în păstrătorul vechii legi lăsate de ilustrul înaintaș. Prin aceasta cascada-poarta în timp, tânărul va trebui să se inițieze în filozofia ancestrală și să treacă peste nefericirile personale, tocmai pentru a păstra în mișcare roata ciclurilor: „dacă tu te prăpădești, nu pier numai eu. Piere tot neamul nostru cel viitor“. Este esențial ca aceasta roată să nu se oprească, altfel ciclurile se vor încheia iar sacrul se va transforma în profan. Pentru a evita acest lucru, trebuie să „… faci orișice. Suie-te în luna, cufundă-te în pământ; însa păstrează-ți ființa. Ai să vezi cât de înșelătoare sunt toate ale tinereții și ale iubirii. Statornica e numai această simțire care mă leagă pe mine de tine și care, la vreme, are să te lege și pe tine de altul ieșit din sângele tău. Mi-a spus odată un învățat de la Eghipet ca omul, în acest chip se poate socoti fără moarte și numai această e dragostea cea adevărată, cu prelungiri în viitorul necunoscut și-n fundul mormintelor“. Este de fapt filozofia de viața a lui Kesarion Breb, luată tot de la un „învățat din Eghipet“. Parcălabul Soroceanu are în alt context un rol aproape similar. Același concept la Kesarion: „Se va desface și amăgirea care se numește trup s…t pe când sentimentul meu e o realitate care nu va pieri odată cu mine“.

Aceste învățături date tânărului Bogdanut Soroceanu ne duc iarăși cu gândul la schema fundamentală a „pământului frământat de apă“ a lui Bachelard care ar reprezenta materia din care rodește viața. Tânărul Bogdanut pare a sta și el sub semnul apei, învățăturile fundamentale ale unchiului său au fost „ca semințe din care a înflorit mai târziu și în mine o parte din înțelepciunea lui; înțelesul mi-a apărut mai târziu ca acele izvoare care intră sub pământ și ies undeva departe, iarăși la lumină“. Plecarea sa la Suceava pentru a-și răzbuna unchiul, sta sub semnul „apei violente“. El va coborî din schitul din munte pentru a-și îndeplini jurământul, ferm convins că „apa violenta“ dinaintea plecării este un semn, o poruncă divină: „(Monahul) mi-a spus cu glas stâns care a ajuns, însa, până la urechea mea:

— Domnul Dumnezeu poruncește puhoaielor din munte să iasă la câmpie“. Într-adevăr, în clipa asaltului final, Bogdanut pornește ca un „vifor“, sulita să „vâjâind“, în drumul răzbunării sale și al îndeplinirii legământului.

Kesarion Breb sta și el sub semnul apei și mai ales al luminii (cum vom vedea în următorul capitol). Bătrânul Decheneu sta într-un loc sălbatic, primordial, accesibil numai inițiaților, „într-un loc unde trei izvoare vii salta de sub piatra zbătându-se ca viperele înțelepciunii lui celei fără de moarte“.

Pe Kesarion îl va trimite spre inițierea totală ca pe un „izvor limpede, mlădios și tot așa de stăruitor“. Prin definiție, izvorul este limpede, pur, clar etc. Să revenim: „Ai început a ceti cu destulă ușurință în oameni și în lucruri. Ești gata să desfaci din tine și puterile cele trainice; dar asemenea învățământ primejdios nu se poate câștiga decât acolo unde este fântâna fără fund prin care poți străbate pe tărâmul celălalt“. Deci, pentru a-și perfecționa „citirea în oameni și lucruri“, Kesarion trebuie să intre în „fântâna fără fund“ (Egipt – cunoașterea) pentru a pătrunde pe „tărâmul celălalt“ (Bizanț – infernul). Pentru a reuși, va trebui să fie „limpede și mlădios că izvorul“.

Peste 7 ani, el va intra în Bizanț inițiat complet (exceptând „proba“ dragostei). Ochii lui aveau „culoarea cerului răsfrânt în apa muntelui, o privire s…t pătrunzând dincolo de lucruri“.

Ce concluzie am putea trage? Fiind pur, clar „că izvorul“ și văzând clar „dincolo de lucruri“, Breb este acum, după cei 7 ani (cifra magică), un „clarvăzător“, un om posedând puteri ascunse oamenilor de rând. Având asemenea capacități, el va putea să se „elibereze spre divinitate“.

În practică medicinei neconvenționale, clarvăzătorul „vede“ aura unei persoane „citind“ de pe acel nimb de lumina felurite întâmplări trecute sau viitoare, disfuncții ale organismului, etc.

Ochii lui Kesarion sunt oglinda „cerului răsfrânt în apă“, prin care el privește „dincolo“ (practica întâlnita în vremurile vechi, în ritualurile mistice ale prezicerii viitorului, privind într-o „aqua clară“). Și părintele Platon este un „clarvăzător“ posedând capacități vizionare, având darul de a „vedea în vis treaz“. La fel, pustnicul misterios din Frații Jderi, cititor în stele și interpret al viitorului: „Ni se părea nouă că-i cu mintea tulbure, dar el vedea și auzea altfel decât noi, atât în somn cât și în trezie…“.

Doar astfel, Kesarion va putea realiza acel „descensus ad inferos“, „eliberându-și spiritul“ și salvând-o pe Maria. Interesant ar mai fi de menționat semnificația fântânii, în Nunta domniței Ruxanda – poarta spre regresiunea în timp, în Creangă de aur – poartă atât spre cunoașterea absolută, cât și spre infern. Vorbind despre infern în Nicoară Potcoavă, fântâna este iar poarta de trecere, însa simbolul pedepsei divine. Acolo va muri Cigala, „între marghile moi și apă stătută“, scufundându-se „într-o fântâna lina. Apa s-a frământat în flăcări și sânge, apoi s-a domolit“. Apa are în acest roman un caracter oarecum justițiar, trădătorul Cigala se scufunda (fără să-l atingă sau arunce nimeni) singur, în această apa-infern de „flăcări și sânge“. Monahul Agatanghel în schimb, e îngropat de tovarăși într-un loc paradisiac, „lângă izvoare, într-o poiană din dumbravă în laturea șipotelor…“.

În Frații Jderi, izvorul îl „limpezește“ și „lămurește“ pe bătrânul comis ajutându-l să pună la cale salvarea fiului său, Ionuț. Personificata, apa se „posomora“ în locul unde începea „împărăția neagră“ (granița de la Dunăre cu Imperiul Otoman).

Iată din nou apărând efectul de „farmakon“ benefic de această dată:

„— Spune-mi ceva, îi porunci fața lui Iatco.

El se cutremura de uimire. Dar trebui să se supuie și să sărute pe copilă, cazând într-o fântâna fără fund, apoi vâslind cătră albastrul cerului“.

Mai aflăm că voievodul Ștefan „a băut apa înțelepciunii din aceeași fântâna răsăriteană din care s-a adăpat Apusul“, fiind purificat și deci invincibil în fata „necredincioșilor ismailiți“.

După cum se poate observa, simbolistica apei ocupa un capitol important în studiul operei de evocare istorică a lui Sadoveanu. Element viu, „natura vie a tuturor lucrurilor“ după Thales, apa poseda la Sadoveanu o multitudine de interpretări, simbolistica fiind criptata însa, în majoritatea cazurilor, în acel „ta panta rhei“, principiul heraclitian al transformismului, atât de îmbrățișat de Sadoveanu, punte spre „eterna reîntoarcere“.

2. Simbolistica focului, a luminii

O analiză asemănătoare celei din capitolul precedent vom aplica și aici, privind însa prin prisma motivului luminii, al focului, încercând să decriptăm aceasta simbolistică.

Aceasta împletire apa – lumină reprezintă principiul primordial al materialității. Mediu propice germinației, rodirii și al regenerării, legătura soare – apa este foarte strânsa și ordonată între aceste orizonturi simbolice.

În Creangă de aur, Kesarion Breb sta mai ales sub semnul luminii, simbol al cunoașterii. În Egipt el se va iniția și „lumina“. În Bizanț va trebui să fie atent la pericolele acestui loc: „De-acolo ies numai oamenii fără de prihană. Ceilalți nu mai văd soarele“, îl va preveni bătrânul mag. Iată deci, un avertisment dat de mentorul sau asupra ascezei bucuriilor trupului și eliberarea spiritului. Soarele este echivalentul cunoașterii absolute și al purității desăvârșite; pentru aceasta el trebuie să facă totul cu „bucurie a spiritului“. Misiunea în care este trimis, este de a verifica taina legii noi a lui Hristos, „care se zice că răsare asupra veacului nou ca un alt soare“. Bănuim că semnificația este cea de „dragoste“ deoarece, un an mai târziu, în Viața lui Ștefan cel Mare (vorbind despre pericolul otoman), Sadoveanu reia această temă: „… căci legea lui Hristos a fost ca o lumină de dragoste asupra lumii, iar aceștia sunt oșteni ai întunericului…“. În Bizanț, Kesarion umbla bucurându-se de dulceața „luminii care punea pe ape și în grădini semnele cele fără de moarte“. Privit prin ochii unui „străin“ (la a doua întâlnire cu episcopul Platon), Kesarion pare transfigurat de ceva nepământesc având parcă o aură deasupra să. Cunoașterea sa absolută, proces încheiat în Egipt l-a transformat, astfel încât spiritul său este liber. Iată cum îl vede episcopul Platon: „Văzu în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. Era în ei o liniște și o tărie departe de patimile lumii: era ceva care se îmbina cu cerul și cu nesfârșita strălucire a zilei înflorite, pe când dinspre hipodrom veneau zgomotele zavistiei amestecate cu pulberile. Trupuri și patimi trecătoare, când în afară de toate și peste toate, stau frumusețea și lumina; pe acestea omul nu le poate întrupa decât în dragostea pe care izbăvitorul a revărsat-o asupra oamenilor, fără ca ei să și-o însușească. Această lumină și această dragoste erau așa de vădite în omul cel străin, încât bătrânul egumen Platon trebuie să lepede de la sine orișice fel de îndoiala, cufundându-se în plăcerea unei asemenea tovarășii ca în însăși lumina care-i împresura“.

Am citat atât de amplu, pentru a exemplifica recurenta termenilor în doar câteva rânduri.

Și Kirie Filaret apare transfigurat, și el având parcă un nimb deasupra să. Generozitatea să este a unuia care respecta „lumina“ lui Hristos: „Nu strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugină, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer… pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră“. (Matei 6:19, 20, 21)

„După cum vezi, doamnă (zâmbește Kesarion), Kirie Filaret e un neguțător mai iscusit decât alții…“, comentează Breb ironic filantropia celor ce vor să-și câștige loc îmbelșugat în fericirea de apoi.

Luxul, fastul, decadentului oraș, îl fac să fie strălucitor, însa strălucirea este falsă, tot ce este omenesc e „părere și sub lumina viermuiesc putreziciunile“.

Relația lui cu Maria este dominată de simbolul soarelui și apei. Este un eros socratic, care susține cunoașterea: „Inima mea te-a găsit, îi zise Kesarion fără cuvinte. Clipa aceasta zadarnica putem s-o lăsăm să se înalte în soare ori să cadă în Propontida“.

În templele egiptenilor, el a cunoscut „lumina“. La polul opus, împăratul Constantin al Bizanțului „lumina cea de-a pururi, n-o poate bănui“ și de aceea „va pipăi până la sfârșitul timpului sau“, prezice Breb. Într-adevăr, până și profana lumina a ochilor îi va fi luată, de către chiar mama sa. În final, lumina este simbolul vieții și al morții, exact sensul primar, al materialității; bătrânul Decheneu moare („candelă bătrânului mai luci atât cât era necesar Egipteanului să-i afle prorocirea asupra neamurilor acestui pământ“), totul reîncepe, Kesarion fiind Decheneul cel nou, însa va fi ultima rotație a ciclurilor, care se vor închide. Semnificația biblică a luminii călăuzitoare în împărăția morții, prefigurare a lui Iisus, „lumina lumii“, coborând și salvându-ne de păcatul adamic, apare în Nunta domniței Ruxanda. Făclioara ce arde la capul parcălabului ucis îl va ocroti: „Sufletul ia dintr-însa lumina și poate trece prin vămile întunericului, la Dumnezeu“.

Focul mocnit din sufletul lui Bogdanut Soroceanu în așteptarea răzbunării și împlinirii legământului va învinge întunericul, în final: „bucuria a crescut în mine ca un jar care arde înăbușit, tinzând cătră aer. Înțelegerea lucrului era de mult în mine. Stătuse întunecata de slăbiciune și boala…“. Abia după ce jurământul a fost împlinit prin voința divină, focul (prin esența sfânt) va arde în pomenirea celui ucis la „al șaptelea (iarăși semnificația specială a acestei cifre) parastas al parcălabului“. Ciclul își va continua rotațiile, la fel cum, în Nicoară Potcoavă, vom afla că umbra marelui erou nu va rămâne uitată.

Mai mult, „semințele“ plantate de către el vor germina și rodi în inimile oamenilor: „Din sângele meu va crește răscumpărarea cum crește grâul dintr-o sămânță. Nu voi pieri întreg…“. Într-adevăr datoria pe care o avea, Nicoară a împlinit-o, ba chiar mai mult decât atât; scopul său a fost nu atât răzbunarea, cât „luminarea“ norodului. Finalul ne arată că a reușit; deși „trecut ca un vis al noroadelor“, „focul“ aprins de el va rămâne veșnic, alimentând schimbarea perpetuă a generațiilor: „Din duhul său care nu se stânge ne-om aprinde noi și alții de după noi, cum se aprinde lumina din lumină“.

3. Simbolul „lamurii“ în Creangă de aur

S-a pus deseori problema titlului romanului Creanga de aur. Ce reprezintă această sintagmă, mai exact, mai ales că apare doar o singură dată menționată, în finalul cărții, în momentul ultimei întâlniri dintre Kesarion și Maria: „Iată, ne vom despărți. Se va desface și amăgirea care se numește trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp…“. Concluzia ar fi ca aceasta „creangă de aur“ este o legătură imaterială (deci prin definiție pură), eternă, prin care iubirea dintre cei doi, „transfigurată și mântuita“, rămâne în veci, „ca un arc între munții Daciei și insula Principilor“.

Cu două mii de ani înainte, Vergilius vorbea în Eneida (cântul VI) despre o creangă de aur, materială însa, ruptă dintr-un arbust, identificat cu vâscul.

Între 1890 – 1915, George James Frazer va trata într-o gigantică lucrare (12 volume), acest simbol: The Golden Bough. Concluzia este ca vâscul ar fi simbol al curățeniei, purității, apărător de forțe malefice, ostile, deschizător de orice încuietori, de asemeni emblemă a spiritului venerată de celți (druizii atribuiau vâscului proprietăți curative, regeneratoare) și vechii germani etc. Se pare că Sadoveanu nu ar fi cunoscut lucrarea The Golden Bough și nici traducerea în franceză efectuată de Lady Frazer în 1922. Faptul este întărit de către citatul anterior, ce nu conține nici o aluzie la vâsc, spunând cu totul altceva.

Este foarte probabil că aceasta creangă de aur să fie identificată cu lamura. La începutul romanului aflăm că „acelor slujitori ai lui Dumnezeu , închinați unei rânduieli a spiritului, nu le era îngăduita nici mâncarea de carne, nici băuturi amețitoare. Într-adevăr, partea cea mai plăcută a cinei lor era o lamură, care nu se mesteca și nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând“. Să revenim, aceasta lamură este deci hrana, însa nu hrana materială, palpabilă (nu se mesteca nici soarbe), ci, cu siguranță, spirituală.

Este „amețitoare“, revine Sadoveanu totuși („într-adevăr… “) și necunoscută muritorilor obișnuiți. De ce?

Pentru că „vorbele și gândurile, despre lucrurile hotărâte de Dumnezeu să rămâie taina, sunt, pentru cei nedeprinși cu ele, o primejdioasă otrava“. Iată deci aceasta lamură acționând iarăși ca un „farmakon“ cu efect ucigător, distructiv, asupra oamenilor obișnuiți și, benefic, „plăcut“, „amețitor“ asupra inițiaților, un soi de „venenum“.

Cu semnificație de vâsc, „creanga de aur“ poate fi indentificata cu acesta doar prin prisma simbolului cunoașterii și înțelepciunii al vâscului, cunoaștere care l-a ajutat pe Kesarion să iasă din infern, împreuna cu împărătița Maria pe care tot el o dusese acolo.

În rest, nu putem vorbi despre identificarea „crengii de aur“ cu vâscul. Ce este în definitiv aceasta lamură? Din Dicționarul explicativ al limbii române aflăm că lamura este „partea cea mai bună, mai curată și mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea unui lucru, crema“. Cuvântul apare în singura menționare a „crengii de aur“: „ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur…“. Tot din DEX, aflăm că a lămuri, pe lângă sensurile obișnuite (a înțelege, a clarifica etc.) mai are sensul de „a face să devină sau a deveni curat, lipsit de corpuri străine, pur. – Din lamura“.

Prin urmare, sentimentele dintre Kesarion și Maria sunt „lămurite în foc“, reprezentând o „creangă de aur“.

Ce sentiment exista între cei doi, am stabilit mai înainte.

De ce însa trebuie „lămurit în foc“ acest sentiment atât de pur prin definiție? Singurul răspuns pe care l-am putea da, ar fi privind romanul global. Fiind emblemă a sentimentelor autentice, creanga de aur (iarăși, prin esență, veșnică), va trebui lămurită (cu sensul de purificată) în foc, deci, prin urmare, jertfita.

De ce însa jertfita? Deoarece sentimentul trebuie păstrat etern, atemporal, ferit de „amăgirea ce se numește trup“, ce se „va desface“. Sentimentul trebuie jertfit, lămurit, călit în foc, tocmai pentru a deveni inoxidabil și fără moarte, exact ca aurul.

Caracterizându-l pe Kesarion în capitolul „Personaje principale“, am spus că, pentru a deveni sublim trebuie îmbrăcată haina tragică. Durerea jertfei trebuie astfel corelată cu mângâierea nemuririi reprezentată de tocmai aceasta „creangă de aur“, creanga ce nu rodește, nu înflorește, însa nici nu se vestejește. Este vorba de chiar titlul capitolului ultim: „Floarea de ghiată“.

4. Simbolistica „semnelor“

Scrieri având caracter prin esență, laic, cronicile moldovenești, cele care l-au inspirat atât de mult pe Sadoveanu, oferindu-i, cum am stabilit, punctul de pornire în aproape toate romanele sale, au totuși în compoziția lor multe elemente reprezentative pentru concepția autorilor acestora. Cronicarii cred în „semne“, în conexiuni benefice, intercalând „certări a celor puternici“, meditații, pilde, intervenții divine, benefice, sau nu. Astfel, cronicile moldovenești, model de „hipertext“ au oferit o varietate de interpretări născând o adevărată „literatura“, pentru a-i aminti pe Hașdeu, C. Negruzzi, Alecsandri și Delavrancea.

Lumea cronicilor pare patronata de o divinitate mereu atentă asupra ceea ce se petrece jos, pe pământ. Cronicarii redau fidel toate „semnele“ percepute de ei încercând să interpreteze în stilul lor inimitabil, consecințele, rezultatele acestora. Veri secetoase, ani de foamete, animale cu comportări ciudate, o cometă de pe vremea lui Gheorghe Duca, cutremure, toate sunt evocate pentru a explica un eveniment sau altul.

Iată de pildă un exemplu din Letopisețul lui Neculce: „Atunce s-au făcut mare eclipsis, întunecare de soare, cât nu se vidè om cu om. Întunecase lumea în anul 7208 (1700) septembrie în doauaspradzeci dzile, întru o dzi de marți. Gasitu-s-au atunce și un ursu mare, groaznic. Și sarisa toată oastea, moldoveneasca și munteneasca, și nu-l puté ucide. Și au dat în câteva rânduri în Nistru și iară iesiè afară. Și gonindu-l pe Nistru cu un pod, se suise în pod și oamenii au sărit din pod în Nistru și multă grozăvie facè. Câțiva oameni s-au împuscat slobozind focul să-l lovasca, și îmbulzindu-sa oamenii să loviè ei între ei. Nu era lucru curat (comentează Neculce). Trii patru ceasuri toată oastea l-au gonit și de-abiè l-au ucis. Și era prè mare, de mirare“.

Divinitatea are rezervate funcții coercitionale (asupra celor ce se abat de la „normă“). Turcii sunt chiar instituiți în instrument al pedepsei cerești, victoriile lui Ștefan cel Mare au la baza protecție divină: „Decii ajutorându puterea cea dumnezeiască, cum se vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor așa i-au coprinsu pre turci negura de nu se vedea unul cu altul“, (ajutând la victoria de la Podul Înalt).

Iată un exemplu de predicție: „Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan Voda într-acelasi anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au fostu așa nici odinioară, și decii preste vara au fostu ploi grele și povoaie de ape și multă încercare de apă s-au făcut“.

Despre Ilias Rareș: „Ci Dumnezeu în zilele lui atâta certare lăsase, ca și copacii și pomii și viile secase de geruri mari“.

Sadoveanu a împrumutat și acest procedeu de la înaintașii pe care i-a admirat atât. Dacă în cronică, interpretarea este uneori subiectivă (cronicarul văzând în „semne“, mijloace de combatere a voievozilor necredincioși, lacomi, sau răzbunarea divină); din dragostea de țara sau, pur și simplu, din antipatie personală, la Sadoveanu toate aceste „semne“ ce apar citate fidel, ca în cronici, au fiecare semnificații aparte. Tonul este specific cronicii: „Spuneau unii oameni vechi ca să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, când a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Țarigradului. Și în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, până în lunea noemvrie. Și monahii de la Ațos au scris despre un râu de la Macedonia care s-a vărsat sub pământ într-un loc anume, lăsând albia uscată; și numai după ce s-a vestit căderea Cetății Împărătești și pieirea lui Constantin-Împarat, au pornit puhoaie mari de ploi, și apa acelui râu numit Vardar a prins a curge iarăși în albia ei. Asemenea acum s…t Șiretul curge împuținat …“.

Aceste „semne“ cu care începe volumul Izvorul Alb sunt de fapt pregătitoare pentru un alt semn: cutremurul; iată cum apare acest cutremur la Grigore Ureche: „Într-acelasi an (6979), augustu, 29, fu cutremur mare de pamântu peste toată țara, în vremea ce au sezutu domnul la masă la prânzu. Va leato 6980 au adus Ștefan Voda pre Mariia din Mangop de o au luat luis doamnă“. Acest cutremur (alăturat de Ureche știrii căsătoriei de peste un an), apare la Sadoveanu ca având semnificația unei preziceri divine: „Veștile pe care le da El sunt pentru căderea vrăjmașilor noștri“. Căderea turnului Nebuisei este asemuita cu „căderea falei“ lui Radu-Voda de la munteni, care se dovedește „viclean cătră credința noastră și supus ismailitenilor“. În Viața lui Ștefan cel Mare, Sadoveanu adăugă: „deasemeni, (căderea turnului) arata că se primenește cu bucurie și curtea de la Suceava: deoarece peste puține zile va să vie Doamna nouă Țării de la cetatea Mangop din Crâm…“. Remarcăm faptul că diferența de stil dintre cele două scrieri istorice a dat posibilitatea scriitorului că, în Viața lui Ștefan cel Mare, (dat fiind caracterul mult mai monografic) să urmeze cronica mai îndeaproape.

Iată o altă semnificație simbolică: „A detunat din fundul pământului, pentru ca să nu mai întârzie domnii și împărații; să nu se mai desfrâneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credința dreaptă.“ (Frații Jderi), de această dată, o semnificație biblică.

Războiul pornit împotriva Moldovei de către Olbricht, craiul Poloniei a avut și el semnele sale asupra pieirii oastei leșești: un „popă papistaș“ a scăpat pe jos sfânta cuminecătura, un șleahtic a pierit în cort detunat de fulger, un „vârtej“ de vânt, „și alte semne pe care oamenii mai înțelepți și mai bătrâni le tâlcuiau, pricepând ca Olbricht-Crai i-a adus pe toți la mare cumpănă și pieire, precum s-a și dovedit nu mult după aceea.“ (comentează autorul subliniind importanta înțelegerii acestor intervenții divine).

Iată în Nunta domniței Ruxanda o secvență care ne duce parcă în timp, văzând aievea cum cronicarul își scrie opera: „Lumea își vedea de treburi și popii își ascuțeau penele de gâsca, pregătindu-se a însemna în ceasloave domnia cea nouă, cu toate semnele ei. Mai ales un semn neîndoielnic era știut, că se arătaseră pe câmpuri, în acea primăvară, țiștari fără număr“.

În Nicoară Potcoava, cometa ce se arata prevestește schimbările ce vor veni în curând și victoria lui Nicoară: „Tot bădica Nechita zice că acea stea face semn cu coadă spre țara Moldovei“, afirma un personaj. Dezastrul din Moldova de pe vremea Ducai-Voda este relatat de Sadoveanu în aceeași manieră cronicăreasca, invocând pedeapsa divină: „Pentru păcatele noastre astfel a voit să ne certe Dumnezeu, mai întâi prin nesătula lăcomie a Ducai-Voda, care a adus ridicarea noroadelor, apoi sărăcia și risipa lor“.

Cutremurul, viforul, o icoană care plânge, o scrisoare găsită sub o piatră surpată de cutremur, o „stea cu coada, căreia latinii îi zic cometa, adică matura“, sunt evenimente descrise minuțios de autor care se grăbește să ne asigure: „Acesta semn a fost scris și-n letopiseți – și învățații oameni ai țării și vlădicii strângându-se în sobor, au arătat că este tot mare veste de la Dumnezeu, însa nu sfârșitul lumii cum răcnea și se spăimânta prostimea de la țară“.

Câteodată simbolistica este mai subtilă, nu tot atât de explicită. Ridicat de acasă de poliția lui Duca, starostele Putnei, Donie, merge de fapt spre moartea sa, în ultima călătorie spre „steaua cea cu coada de pe cerul nopții“. Aga Roșca e convins că e un „semn împotriva tiranilor“ însa nu pregeta să-l ucidă pe Donie la porunca chiar a acelui „tiran“. Moartea îi apare lui Donie ca o pasăre prevestitoare „cât un corb, dar cu pene albastre s-un clonț încovoiat. În lucirea de la asfințit îi luceau ochii ca două rubinuri mari s…t Donie n-avu vreme în clipa morții să sloboadă decât un răcnet scurt, un fel de zbucnire a groazei, care n-avea nimic omenesc. Pasărea cea străină din mesteacăn răspunse întocmai, cu același sunet, fâlfâi în înălțime ocolind mortul și observându-l cu ochii ei de jar; apoi luneca spre asfințit. Aga Roșca rămase la locul său îngrozit, urmărind-o cu privirile și fiind încredințat că s-a suit spre steaua cu coada și s…t n-a mai fost văzută de-atunci pe pământ, rămânând ca un semn al acelei vremi“. Imaginea este întunecata, ca în Macbeth, dar simbolistica este, totuși, ușor de descifrat.

Nu numai poporul a fost împotriva lui Vasilie-Voda și Timus în bătălia de la Hinta, ci și „Dumnezeu s-a pus împotriva măriei sale și împotriva lui Timus bătându-i cu zloata și grindină…“. Miron Costin mai ales, e sigur de asta: „… și ca acée furtuna, cu sunetul copacilor și cu ploaie răpede, cât se părea că este anume urgiia lui Dumnedzau, orânduita asupra cestiia oști, câtă era despre Vasilie-Voda“. Încheiem, revenind tot la Frații Jderi, cu motivul biblic al luminii călăuzitoare, semn apărut în timpul bătăliei de la Vaslui, un superb tablou al crâncenei lupte: „O clipă s-a arătat lumina asupra învălmășelii. Atunci când s-a arătat acea rază de soare, au căzut unul lângă altul, cu arma în mâna, străpunși de multe suliți, Simion Jder și părintele său Manole Păr-Negru s…t După ceasul al cincilea, au fâlfâit perdelele ceții și au prins a fi mânate de un vânt din răsărit. Se părea că acel vânt le învăluie de sus, amestecându-le cu nourii coborâți. Spuneau bătrânii ca niciodată nu s-ar fi văzut astfel amestecate cetele de jos cu nourii de sus, și a binevoit Domnul Dumnezeu să fie asta tocmai în acel răstimp de greu cumpăt…“.

5. Încheiere. Mitul eternei reîntoarceri în romanul istoric al lui Sadoveanu

În încheierea acestei lucrări în care am tratat aspecte de artă a compoziției și simbolistica, aplicate celor nouă romane istorice (incluzând și Viața lui Ștefan cel Mare în această categorie), ne vom ocupa în câteva rânduri de concepția de bază, fundamentală a scrierii lui Mihail Sadoveanu. Aminteam mai sus de una din principalele axiome ale filozofului Heraclit (576 – 480 î.Hr.), îmbrățișată de către prozatorul nostru. Prin ta panta rhei, formulare a transformismului, Sadoveanu divulga ordinea universală a lucrurilor și exemplifica ritualitatea ciclică a existenței, eterna ei reîntoarcere, nu numai în mijlocul naturii ci și în condiția umană. Descrierea naturii i-a dat prilejul să expună aceste principii, întotdeauna; prin vânătoarea, pescuitul ori călătoria să și a eroilor săi (sau acea „falsă vânătoare și fals pescuit“), el permite interpretarea lumii, servind însa scopul major al concordantei cu Universul, cu cosmosul primordial. Totul curge, se transforma, se preface: „Apele se răsfirau în gârle și în stufuri, ocoleau depărtări de multe mile și se întorceau iarăși la matcă. Era sub luciu domnia peștilor, care intrau odată cu viiturile primăverii în limanuri odihnite, să-și pună icrele în bătaia soarelui, ca să sporească iar miliardele generațiilor; iar deasupra în necontenita prefacere a luncilor și stufurilor, era cealaltă domnie a sălbăticiunilor înaripate…“.

În lumea romanelor istorice ale lui Sadoveanu, ideea de bază este că fiecare epocă, repeta în altă formă epocă anterioară. Temelia lumii rămâne însa aceeași. Totul repeta, în chipuri noi, aceea și esența. Doar aparențele se schimbă.

Kesarion Breb de altfel, își va da seama că totul este aparență și iluzie; nimic în afara spiritului nu este real. Întoarcerea scriitorului spre începuturi, regresiunea în timp spre civilizația veche, spre arhetipuri, spre patriarhal, are în ea nostalgia primarului, originarului. Unitatea primordială este principiul suprem la Sadoveanu, unul și totul, acel hén kai pàn din Soarele în baltă sau aventurile șahului. Ciclurile sunt într-o continuă mișcare și transformare. Când unul se închide, un altul se deschide, moartea fiind integrare în univers. Filozofia amară exprimată în romanele sale, prin eroii săi, reda fatalismul acelor vremuri istorice. „Totul trece“, spune Alecu Rușeț: „Vor trece toate, domnule de Marénne, ca și ploaia care vine“, rezuma el concepția de viața a locuitorilor „paradisului devastat“. Marile umbre ale eroilor săi, l-au urmărit permanent de-a lungul vieții. Figurile lor scoase din cronici, din istorie, vor rămâne mereu legate deasupra pământului Moldovei, atât de iubit de scriitor. „Bunicii mei sunt strănepoții acelor oameni“, afirma el cu mândrie; dragostea sa pentru ținutul frământat și de mulți neînțeles al Moldovei va rămâne însa. Putem oricând deschide o carte a lui Sadoveanu și, asemenea lui Bogdanut Soroceanu, vom intra printr-o poartă secretă, în timp, plângându-i pe Simion sau Manole Păr-Negru, ferindu-ne de intrigile lui Duca, bejenind alături de Costea Morocâne sau iubind alături de Alecu Rușeț.

Moldova este acolo, în cărțile sale, cu oamenii și văile sale, în orice rând sau colț de pagina, alegem; în fiecare ochi de apă în care s-au privit eroii săi, pe orice pisc de munte au călcat, vom găsi acolo oglindita privirea ochilor lui Sadoveanu și urma pasului sau. Prea marea sa dragoste, față de tot ce a însemnat Ștefan cel Mare, mă obliga să închei această lucrare cu un citat din Viața lui … (1934): „Puține din cele alcătuite de maria să s-au schimbat. S-au prefăcut hotarele; au trecut rândurile de oameni. Pretutindeni au rămas lăcașurile lui Dumnezeu; în toate razasiile stau uricele sale; în toate cotloanele pământului Moldovei amintirea războaielor pentru dreptate; cel din urmă urmaș al plugarilor de atunci cunoaște semnele măriei sale Ștefan într-un văd de ape, într-un pisc de stânca, într-o ruină de pe un colnic. De patru veacuri și jumătate acea putere trăiește deasupra Moldovei, ceea ce dovedește că oamenii nu pier decât prin pulberea lor. Puterea lor adevărata stăruiește dincolo de ceea ce numesc oamenii de rând moarte. La sfânta Putna, unde maria să și-a așezat singur mormântul și piatra sa cu inscripție între flori de acanta, nu s-a stâns nici o clipă candela aprinsă în iulie 1504“.