Mituri Fundamentale În Literatura Populară Românească Final 1 [613164]

1
UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA

MITURI FUNDAMENTALE ÎN
LITERATURA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ

COORDONATOR,
CONF. DR.

PROPUNĂTOR,
COMĂNESCU LAURA

2017

Cuprins

2

ARGUMENT
CAP. I
Mitul – considerente generale
CAP. II
Miturile fundamentale rom ânești
CAP. III
Valorificarea miturilor fundamentale rom ânești în literatura popular ă
III.1. Mitul etnogenezei și legenda Dochiei
III.2. Balada popular ă Miorița sau valorificarea mitului mioritic
III.3. Imaginea zbur ătorului în liter atura populară
III.4. Mitul estetic sau crea ția ca rod al suferin ței

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

3
ARGUMENT

Mitul funcționează ca ,,o instanță a imaginației ”1, prin acesta ȋnțelegându -se o rețea
de simboluri și arhetipuri, care alcătuiesc o povestire. A șa cum preciza Lévi -Strauss, ,,mitul
este o imagine constituită din mai multe imagini”2, iar relația dintre acestea este aceea care
conferă mitului sens. Creația populară oglindește identitatea culturală a fiecărui popor și
evoluția sa spirituală, manifest area creativității acestuia. Gândirea rudimentară a omului
primitiv, arhaic ȋși construiește, prin mit, tipare și modele de cunoaștere , ca reacție față de
necunoscut, față de inexplicabil. „Mitul relatează o întâmplare sacră, adică un eveniment
primordial care s -a petrecut la începuturile Timpului, ab initio . Relatarea unei întâmplări
sacre echivalează însă cu dezvăluirea unui mister, pentru că personajele mitului nu sunt ființe
umane, ci Zei sau eroi civilizatori, așa că gestele lor sunt asemeni unor taine , pe care omul
nu le -ar fi putut cunoaște dacă nu i -ar fi fost dezvăluite. Mitul este deci povestea a ceea ce
s-a petrecut în illo tempore , relatarea a ceea ce zeii sau ființele divine au făcut la începuturile
Timpului: „a povesti” un mit înseamnă a spune ceea ce s -a petrecut ab origine .”3 Așadar,
miturile sunt elemente esențiale ale civilizației, care ȋncifrează credinte, principii etice și
modele comportamentale ale unor colectivități, având valoarea unor reale istorii.
Prezenta lucrare constituie un studiu asupra conceptului de mit ca expresie a
spiritualității unui popor, dar și asupra relației dintre acesta și literatură. Astfel, primul
capitol urmărește a defini ideea de mit și a sublinia importanța acestuia ȋn evoluția unui
popor, cel de -al doilea aduce ȋn prim -plan elemente de mitologie românească și rolul ȋn
literatura română a celor patru mituri fundamentale recunoscute de criticul literar G.
Călinescu, iar ultimul capitol discută valorificarea acestor a ȋn literatura populară.
Fără a constitui u n studiu exhaustiv, subcapitolele ale celui de -al treilea capitol
propun o imagine de ansamblu asupra mitului etnogenezei poporului român cu aplicații pe
textul legendei Traian și Dochia , asupra mitului existenței pastorale sau mioritic ,
realizându -se, ȋn acest sens, o abordare critică asupra baladei populare Miorița , asupra celui
erotic sau al Sburătorului , mit ce este valorificat cu măiestrie de literatura cultă și, nu ȋn
ultimul rând, asupra mitului estetic sau cel a l jertfei pentru creație care aduce ȋn discuție
rolul Meșterului Manole și opera epică Monastirea Argeșului .

1 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1987, p.19.
2 Lévi- Strauss C., Antropolo gie structurală,, Editura Politică, București, 1978, p. 26.
3 Mircea Eliade, Sacrul și profanul , Editura Humanitas, București, 2005, p. 73.

4
Importanța acestor mituri fundamentale ale culturii române este cu atât mai mare cu
cât ele au stat la baza unor opere valoroase din literatur ă. Astfel, legenda Dochiei a avut ca
răspun s balada lui Gheorghe Asachi , Dochia și Traian , imaginea Sburătorului a dat naștere
operei lui I.H.Rădulescu, Zburătorul , a fost valorificată de Mihai Eminescu ȋn opera Călin
(file din poveste) și Luceafărul , de Vasile Alecsandri (doina Zburătorul ), de Cez ar Bolliac
(Zburătorul ). Tot ȋn acest sens, mitul creației sau cel estetic a servit ca punct de plecare
pentru drama Meșterul Manole de Lucian Blaga, iar mitul mioritic sau cel al vieții păstorești
a devenit sursă de inspirație pentru romanul Baltagul de M ihail Sadoveanu sau Miorița de
Nicolae Labiș.
De ce este important a studia aceste mituri? Un prim răspuns ar fi acela că prin
cercetarea și studierea acestora se obține o imagine detaliată a spiritualității poporului român,
asupra mentalităților și credi nțelor care i -au determinat evoluția, asupra a ceea ce a definit
românul ca entitate culturală. Ȋn aceeași ordine de idei, criticul literar G. Călinescu sublinia
că folclorul românesc este important ȋn măsura ȋn care literatura cultă română ȋl folosește c a
izvor de inspirație și temă fundamentală ȋn operele tuturor scriitorilor. Iar la baza acestui
folclor se regăsesc miturile și simbolurile, care concentrează adevărate valori spirituale,
precedând apariția marilor civilizații. Aceste narațiuni cu caracter sacru au constituit axul
central ȋn jurul căruia s -au țesut marile creații românești.

5
CAP.I
Mitul – consideren te generale

Miturile reprezintă pentru un popor o formă de definire a ,,poziției spirituale față de
mitologie”4. Miturile sunt cre ate, recreate și rememorate. Ele dezvăluie și promovează
credințele profunde ale unui popor, explică diverse fenomene și evenimente ,,enigmatic cu
caracter fie spațial, fie temporal, ce s -au petrecut în existența psihofizică a omului, în natura
ambiantă și în universal vizibil ori nevăzut, în legătură cu destinul condiției cosmice și
umane, dar cărora omul le atribuie obârșii supranaturale datând din vremea creației
primordiale și, ca atare, le consider sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de
ființe supraumane în clipele de grație ale începuturilor”5.
Mitul a fost definit într -un mod extreme de variat. Definițiile lui aduc în prim -plan
atât aspectul său de basm, de poveste, dar și cel de rememorare a unor ,,fapte protoistorice”6.
Unii exegeț i văd în mit emiterea unei morale, a unor învățături sau, așa cum este Carl Gustav
Jung, care atribuie mitului ,,expresia inconștientului colectiv”7. Mitul ,,povestește o istorie
sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al
"începuturilor".
Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o
realitate s -a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau nunai de un fragment:
o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. E așadar întotdeauna povestea
unei "faceri": ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie . Mitul nu vorbește
decât despre ceea ce s -a întâmplat realmente , despre ceea ce s -a întâmplat pe deplin.
Personajele miturilor sunt ființe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea
ce au făcut în timpul prestigios al "începuturilor". Miturile revelează așadar activitatea lor
creatoare și dezvăluie sacralitatea (sau nunai caracterul "supranatural") operelor lor. În fond,
miturile descriu diversele ,și uneori dramaticele izbucniri în lumea sacrului (sau a
supranaturalului).
Tocmai această izbucnire a sacrului fundamentează cu adevarat lumea și o face așa
cum arată azi. Mai mult încă: tocmai în urma intervențiilor ființelor supranatur ale este omul

4 Victor Kernbach, Miturile esențiale , Editura științifică și enciclopedică, București, 1978, p. 5.
5 Ibidem .
6 Ibidem, p. 6.
7 Ibidem .

6
ceea ce e azi, o ființă muritoare, sexuată și culturală”8. Așadar, mitul reprezintă o istorie
veridică, cu rădăcini adânci în realitatea primordială. Mircea Eliade9 preciza faptul că un mit
este adevărat tocmai pentru că îl confirmă realitate a contemporană. Astfel, mitul cosmogonic
e real întrucât stă dovadă lumea și întreg universul, mitul morții este, de asemenea, real
deoarece ființa umană este muritoare. Mitul reprezintă centrul evoluției spirituale umane
constituind trei etape principale : magie, religie și știință.
Mitologia, la rândul ei, este privită drept ,,un cod cu ajutorul căruia gândirea sălbatică
își construiește diferite modele ale lumii […], Mircea Eliade afirmând cel dintâi caracterul
de realitate cultural extreme de complex a mitului destinat a revela modelele exemplare ale
tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative”10. Problematica miturilor
evidențiază două aspect: formarea mitului și clasificarea lor. Mitul se formează în urma unei
serii de evenimen te reale ale căror semnificații depășesc puterea de înțelegere a ființei
umane. De -a lungul istoriei omenirii, miturile s -au format în momentele de cumpănă ale
existenței umane, din punct de vedere spiritual și corespund ,,etapelor de modificare
structural a condiției umane”11.
După Victor Kernbach12, miturile se împart în patru categorii: memoriale,
fenomenologice, cosmografice și transcendentale. Miturile memoriale înglobează pe cele
care evidențiază ,,psihoze colective provocate de evenimente de mari pro porții cu caracter
insolit (ipostazele cunoașterii focului, revoluția agrară), fie încercarea empirică de a explica
diverse fapte neobișnuite, petrecute, de obicei, la confluența existențială a două populații de
nivel spiritual foarte diferit”13.
Se observ ă, respectând această direcție, mituri referitoare la lumea de dinaintea
perioadei agrare, mituri care au în centrul lor personaje fabuloase. Aceste mituri țin de
trecerea dintr -o eră în alta, surprinzându -se schimbările sau manifestările omului care și -au
pus amprenta asupra vieții acestuia. Există în această primă categorie, cea a miturilor
memoriale, mituri care vorbesc despre omul primordial, despre apariția ființei umane,
superioară animalelor. De asemenea, se întâlnesc mituri care fac referire la even imente
neobișnuite sau la inventarea unor instrumente, arme și mecanisme care au contribuit la
facilitarea existenței omului. Schimbările referitoare la evoluția omului, etapele acesteia fac

8 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului , editura Univers, București, 1978, p. 22 .
9 Ibidem.
10 Ibidem , p.7.
11 Ibidem .
12 Apud Victor Kernbach, Op.cit., p. 7.
13 Ibidem , p. 8.

7
subiectul unor mituri memoriale ce surprind era păstorească, agra ră, neolitică, metalurgică,
formarea societății umane și modificările care au survenit în modul de trai, în relațiile dintre
oameni. Conflictele dintre zei, catastrofele naturale și impactul acestora asupra omenirii,
interpretarea potopului și refacerea lu mii ulterioare acestuia au constituit subiecte ale unor
asemenea mituri.
O a doua categorie a miturilor le înglobează pe cele fenomenologice care exprimă
marile întrebări ale omenirii asupra existenței umane. Printre acestea se numără miturile ce
pun în e vidență facerea lumii, fapt evidențiat diferit la fiecare popor sau civilizație. Crearea
omului, viziunea despre moarte a acestuia, ,,repetiția manifestărilor naturii”14 (succesiunea
anotimpurilor, a zilelor și a nopții), speciile fabuloase de animale la ca re s-a adăugat
circumstanțele descoperirii diferitelor materiale (piatră, fier), ale cultivării plantelor și
îmblânzirii animalelor, definirea și interpretarea astrelor ca formă de manifestare a
divinității, simbolistica unor elemente primordiale (apa, foc ul, pământul) alcătuiesc, la
rândul lor, ansamblul miturilor fenomenologice.
Miturile cosmografice aduc în prim -plan întreaga paletă universală a divinului și
mediul în care se manifestă acesta. Astfel de mituri cuprind pe cele legate de teogonie –
apariț ia zeilor, de panteon – totalitatea zeilor, clasificați în funcție de zonă geografică sau de
îndeletnicirile pe care le guvernează, conducând la promovarea monoteismului, unde se
manifestă un singur zeu, atotputernic sau a politeismului, unde există un num ăr mare de
zeități, cu diferite atribute.
Tot miturile cosmografice includ și pe acelea care țin de ierarhizarea universului între
cer – pământ – subpământ, marcând cele trei dimensiuni – lumea divină, umanitatea și
demonii, ori sugerarea existenței mai m ultor lumi paralele.
Ultima categorie de mituri le încadrează pe cele transcendentale care consacrează
omului primitiv diverse interpretări privind ,,eroul arhetipal”15 (tipul eroului absolut, unic,
inegalabil), ,,suprastructura demonologică”16 (viziune as upra demonilor care domină
universul), destinul ca predestinare (evidențiind legile care supun întreg universul și
guvernează atât omul, cât și zeii), existența unei naturi duale ( guvernarea lumii de principii
antagonice: bine -rău, întuneric -lumină, mascu lin-feminin etc.), condiția umană și dorința
permanentă a individului de a o depăși, viață și moarte, timpul (trecerea ireversibilă a
timpului, absența sa). Prin urmare, mitul descrie nu numai apariția și facerea lumii și a

14 Ibidem , p. 9.
15 Ibidem , p. 10.
16 Ibidem .

8
universului, dar evidențiază și acțiunile și evenimentele dintr -un illo tempore îndepărtat care
au contribuit la evoluția omului în ceea ce este el la momentul actual.
Astfel, mitologia presupune ansamblul tuturor miturilor omenirii sau ale unui popor:
,,Examinând separat mitologiile d iferitelor comunități etnice, trebuie să remarcăm că fiecare
din ele își are propria personalitate ce oglindește sau mai degrabă refractă concepția arhaică
asupra zonelor obscure din om și din univers, cultivată de poporul, tribul, grupul uman
constituit s piritual în temeiurile mitologiei respective”17.
Prin procesul de redare pe cale orală, triere, traducere, resistematizare și
reinterpretare, miturile originare au suferit diverse modificări. Această transfigurare a
miturilor s -a realizat prin trei procese diferite: ,,sincretismul, care duce la un joc
combinatoriu spontan, ca o consecință a transmiterii orale a miturilor de la o epocă la alta,
dintr -o zonă geografică în altă zonă, dar și ca o consecință implicită a lacunelor memoriei
[…], spre a nu mai vo rbi de înclinarea structurală a ființei omenești către comparație și
hipertrofie”18, ,,eclectismul teologic”19 – eliminarea în mod deliberat a unor secvențe,
impunerea unor doctrine speciale, și ,,literaturizarea, care face din mit un monument literar
cu pun ctul de sprijin în nucleele originare”20. Toate aceste repovestiri ale miturilor originale
poartă numele de mitografii și confirmă faptul că majoritatea miturilor sunt parvenite
individului contemporan prin literatură.

17 Ibidem , p. 12.
18 Ibidem , p.13.
19 Ibidem .
20 Ibidem .

9
CAP. II.
Mituri fundamental e românești

A existat la un moment dat un timp al miturilor, al gândirii magice, ,,o lume ce gândea
ȋn basme și vorbea ȋn poezii”21, o lume care trăia ȋn mod constant ȋnconjurată de necunoscut,
de taine și mister, explicate prin narațiuni privind nașterea universului, originea omului și a
lumii, ființe supranaturale, eroi mitici, ȋntâmplări fantastice, petrecute dincolo de barierele
timpului, ȋntr -un illo tempore , arhaic, primordial.
Omul a ȋncercat permanent a -și explica ceea ce a depășit sfera sa de ȋnțe legere,
dezvoltându -se, astfel, ,,viziunea antropomorfică ȋn contextul unei ontologii primitive, ȋn
care [omul] credea că ȋntreaga natură e ȋnsuflețită și reacționa ȋn fața ei ȋn consecință,
socotind că faptele reprezentate ȋn mit, poveste sau legendă ȋl privesc nemijlocit și au asupra
vieții sale un rol determinant, de cauzalitate.”22
Se observă o diferență definitorie ȋntre omul unei lumi mitice, arhaice, ancorat ȋn
magic, ȋn mit și cel care este născut sub auspiciile istoriei și a cauzalității, ȋntre ind ividul ieșit
din legendă și cel care omagiază știința. Totuși, ȋntre cei doi se poate repera o asemănare.
Dacă omul timpurilor mitice diviniza elementele naturii și ale cosmosului, recunoscându -le
puteri magice, cel de azi le supune unei cercetări științif ice, ȋncercând a le folosi aceleași
puteri ȋn scop civilizator.
Trebuie, de asemenea, recunoscut un aspect important al gândirii mitice –
,,dimensiunea ei poetică, sugestivă și simbolică . […] poetul vede simboluri pe care știința
nu poate și nu vrea să le vadă.”23 Ȋn aceeași ordine de idei, Mircea Eliade afirma că ,,de altfel,
mitul derive totdeauna dintr -un sistem de simboluri foarte coerent ; el este o dramatizare a
simbolului…” .
Prezentul, ȋnsă, aduce cu sine o explozie a științei care pătrunde tainele
necunoscutului, guvernator odinioară asupra existenței umane, accelerând către o ȋnțelegere
ȋn profunzime a mecanismelor vieții, ,,a proceselor genetice din microscopica lume
intercelulară24, către o clarificare a enigmelor universului.
Victor Kernbach aduce ȋ n discuție interesul ființei umane pentru mitic și legendar,
pentru fantastic, ȋntr -o lume dominată de știință și de o filozofie materialistă și afirmă că

21 Mihai Eminescu, apud Legende populare românești , Editura Minerva, București, 1981, p. V.
22 Legende populare românești , Editura Minerva, București, 1981, p. V.
23 Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius , editura Fundația pentru li terature și artă, București, 1943, p.18.
24 Apud Ion Dodu Bălan, ȋn Legende populare românești , Editura Minerva, 1981, p. VII.

10
,,periodic, omenirea se readresează miturilor pe care le -a creat ȋn zorii gândirii sale deductive
și le-a transmis din etapă ȋn etapă cu cele mai diferite mijloace ale instrumentului epic, și,
ori de câte ori ȋși compun alte mituri sau le neagă pe cele rememorate, oamenii ȋși redefinesc
poziția spirituală față de mitologie.”25
Prin urmare, mitul, legenda, fie chiar basmul reprezintă o revelație, o expunere a
necunoscutului, a fabulosului, a inexplicabilului arhaic, a unui univers magic, ascuns dincolo
de realitatea ȋnconjurătoare și păstrat ȋn adâncul conștiinței umane. Omul și -a canalizat
ȋntreaga energie ȋn descoperirea și explicarea universului, dar și a lui ȋnsuși. Și, până la a
realiza acest lucru, mitul a funcționat drept o e xpresie a unei realități greu de pătruns.
Ȋncercând să zugrăvească sfera de cunoaștere a omului arhaic, ancorat ȋn mit și fabulos ,
Mircea Olinescu făcea următoarele referiri sugerând modul ȋn care universul era perceput și
rolul major pe care acesta ȋl avea ȋn viața individului. Existența umană reprezenta o adevărată
taină, universul ȋn sine constituia un mister la fel de greu de de zlegat. Astfel, că Olinescu
rezumă legătura dintre cele două astfel: ,,stelele nu sunt altceva decât candelele ce se aprind
la nașterea unui copil și reprezintă durata vieții lui. Fiecare om ȋși are steaua lui, care stă
acolo sus pe cer, atâta timp cât tră iește el. Când moare omul, atunci i se stinge și steaua sau
se desprinde de pe cer și cade, ca o scânteie, trăgând un fir luminos de -a lungul cerului.
Ȋncotro cade steaua, ȋntr -acolo stă cel care a murit.”26 De asemenea, fenomenele sunt
explicate ȋntr -un mo d la fel de imaginativ și plin de fabulos: luna este devorată de vârcolaci,
,,niște dihănii, care caută să mănânce luna și ajungând până la ea, rup dintr -ȋnsa bucăți mai
mari sau mai mici și atunci luna se ȋntunecă”27.
Asemenea concepții, mentalități și exp licații au constituit o vreme ȋndelungată modul
prin care omul a ȋncercat să motiveze și să lămurească mistere precum boli, secete, zăpezi
mari, inundații, furtuni, cutremure, vise, amenințări care ȋi marcau existența, inventând și
atribuind puteri suprana turale, dezvoltând un real cult al morții, al lumii de dincolo, iar răul
abătut asupra sa l -a explicat prin vrăji,, prin magie, folosindu -le și pentru a -l supune, pentru
a-l ȋndupleca.
Tot acest ansamblu de practici, gândiri și experiente au fost transmise altor generații
prin legendă, basme, mituri, proverbe, ghicitori, povești. Acestea au reprezentat rădăcinile
omului mitic, o creație originală, exponențială pentru mentalitatea poporului român, fiind

25 Victor Kernbach , Miturile esențiale , Editura Științifică și enciclopedică, București, 1978, p.5
26 Marcel Olinescu, Mitologie rom ânescă , Editura Casa Școalelor, București, 1944, p.72.
27 Ibidem, p. 453 .

11
considerate de G. Călinescu drept elemente ale tradiție i. Ȋn caz contrar, ,,lipsiți de tradiție și
respect pentru tradiție ardem cu vitriol locul vechilor rădăcini și semănăm pe sticlă.”28
Miturile și legendele s -au născut, așadar, din neputința omului arhaic de a -și explica
diferite aspecte ale vieții. Astfel, au luat ființă zeii, ființele supranaturale, eroii, faptele
neobișnuite ale acestora. ,,Mitul e deci ȋntotdeauna povestirea despre o creație, despre o
istorie sacră, relatând un eveniment care a avut loc ȋntr -un timp primordial, ȋn timpul fabulos
al ȋncep uturilor.”29
La fel ca și alte mitologii și ȋn cea românească se ȋntâlnesc toate cle trei categorii de
mituri, care, de -a lungul timpului, s -au transformat ȋn specii literare precum basmul, balada,
legenda, devenind parte integrantă a culturii populare româ nnești. După cum spunea și G
eorge Coșbuc, ,,poeziile poporului ar fi deci tot atâtea documente din care am putea studia
viața istorică a românului, filozofia lui, moralitatea și cultura, idealele lui.”30Literatura
populară exprimă modul de a gândi, de a si mți și de a acționa al unei ȋntregi colectivități,
fiind ,,prima treaptă a conștiinței de sine a unui popor, oglinda cea mai vie a geniului său
creator. Prima cronică a românilor tinută la zi de ȋntreaga colectivitate românească, ȋn
generațiile ei succesiv e, este neȋndoios folclorul.”31 Creațiile populare pot fi considerate a fi
platforma pe care ,,creatorul popular ȋși mărturisește, cu profunzime de gândire și un intens
fior liric ȋntreaga sa existență, idealul său etic și estetic, concepția lui despre lume și
existență. Șlefuite și ȋmbogățite de generații ȋn șir, modelate neȋntrerupt ca pietrele de râu,
de apa timpului ȋn veșnică trecere, asemenea creații[…] au dobândit, nu o dată, valori estetice
care s -au ridicat la nivelul capodoperei.”32 Cultura și arta populară constituie produse atât
ale existenței materiale a unui popor, cât și a celei spirituale. ,,Aceste manifestări nu numai
că vorbesc despre viața sa, despre felul lui de a fi, de a gândi și a simți, nu -i descriu numai
obiceiurile, munca, datinile și năzuințele, ci ȋl exprimă integral, ȋntr -o filozofie unitară,
umanistă și raționalistă.”33 Astfel, mitologia românească este percepută drept o realitate in
plină manifestare, dinamică.
G, Călinescu identifica ȋn cultura românească patru mituri fundamental e: Traian și
Dochia, Miorița, Meșterul Manole și Sburătorul. Prin urmare, mitul Traian și Dochia
vorbește despre etnogeneza poporului român, ilustrând, ȋn același timp, crearea unei forme

28 Cf. G. Călinescu, Critica istoriografică. România literară , nr. 36, din 22 oct. 1932, p. 1, apud Legende
populare românești , Editura Minerva, București, 1981, p. XV.
29 Mircea Eliade , Aspecte ale mitului , Editura Univers, București, 1978, p. 36.
30 G. Coșbuc, Elementele literaturii populare. Opere alese. IV , editura Minerva, București, 1979, p. 325.
31 Apud Ion Dodu Bălan, ȋn Legende populare românești , Editura Minerva, 1981, p. XXVII.
32 Ibidem.
33 Ibidem.

12
de relief specifică țării noastre, ȋntrucât legenda spune că Dochia, fiica regelui decebal,
urmărită fiind de ȋmpăratul Traian, este transformată de către Zamolxis, divinitate dacă, ȋn
stâncă. Cel de -al doilea mit care definește spiritul colectiv al poporului român este cel al
jertfei pentru creație sau mitul Meșterului Ma nole, al creatorului care a ales să asigure
veșnicia și perpetuarea propriei creații. Balada populară Miorița aduce ȋn prim -plan un alt
mit, cel mioritic, I. Dodu Bălan afirmând că ,,această capodoperă a poeziei românești s -a
născut ca un răsărit de soare , fără chinuri și fără eforturi ș că, asemenea mărețului astru care
schimbă fața lumii in fiecare dimineață, ea a dat contur distinct și relief sufletului românesc
in toate momentele nostre de răspântie.”34 Miorița nu expune, așa cum precizează criticul
literar, resemnare ȋn fața morții, nici fatalism, ci o ,,imensă dragoste de viață, o ȋnțelepciune
reconfortantă, care merg dincolo de moarte, pentru a ieși din nou ȋn viață”35, expunând,
astfel, credința ȋn comuniunea și legătura indestructibilă dintre natură și ființă umană, care
prin moarte, revine ȋn sânul universului, continuându -și existența. Mitul erotic al
Sburătorului afișează imaginea unui Eros care aduce ȋn viața tinerelor fete neliniștea și
emoțiile primei iubiri.
Faptul că aceste mituri fundamentale au constituit puuncte de plecare pentru creații
culte, fiind valorificate cu măiestrie de scriitori consacrați ai literaturii române, confirmă
ceea ce Henri Focillon preciza, referindu -se la folclorul românesc, că acesta nu doar
supraviețuiește, ci și tră iește efectiv ȋn continuare. G. Călinescu considera că aceste patru
mituri ilustrează măiestrit ,,nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema
creatiei și sexualitatea”.36
Mitologia românească constituie un spațiu bine conturat care afișeaz ă un
comportament spiritual, valorile și mentalitățile românului, modul acestuia de a interpreta
realitatea, de a o transfigura, acționând pentru recuperarea unui trecut primordial. Mitul
afirmă un model de conduită umană, care ȋnainte de a fi transmis ca reper de acțiune ȋn
existența omului, el este trăit, verificat și ȋnsușit.

34 Ibidem.
35 Ibidem, p. XXX.
36 Ibidem, p. XXXI.

13
CAP. III.
Valorificarea miturilor fundamentale românești în literatura populară

III.1.
Mitul etnogenezei și legenda Dochiei

Mitul etnogenezei poporului român, mitul lui Traian și al Dochiei, este, așa cum
menționează Romulus Vulcănescu, aproape uitat, după ce ȋntreg secolul al XIX -lea l-a
valorificat pentru a ne afirma caracterul latin. A existat ȋntotdeauna un interes pentru
stabilirea și identificarea elementelor de la tinitate existente ȋn fondul genetic al poporului
român – ,,Antichitatea geto -dacică și romană și mitologia geto -dacică, geto -mixhelenică și
daco -romană devin surse de inspirație, de pretexte și motive literare predilecte”37. Astfel că
majoritatea operelor literare atestă și confirmă etnogeneza românilor și caracteristicile
,,temperamentale, caracterologice și culturale moștenite de români de la daco -romani”38.
Cele două figuri emblematice, Decebal și Traian, devin piloni de rezistență ai spiritualității
româ ne și embleme protectoare ale culturii.
Personajul Dochiei este asociat, așa cum reiese din scrierile lui Nicolae Densușianu,
cu Rhea sau Cybele (numele muntelui pe care era venerată Geea – Cybelle din Frigia) ,
divinizată de populațiile pelasge (strămoșii preistorici ai geților) , sau Mama mare39. Numele
Dochiei este regăsit și ȋn legende ale românilor. Cea mai populară este aceea a unei ciobănițe
bătrâne care, ieșind cu oile pe munte prea de timpuriu, a ȋnghețat și s -a prefăcut ȋn stâncă,
urmele sale existân d și astăzi pe vârfurile munților, astfel că munții ce despart Moldova de
Ardeal se numesc și munții Dochiei , prin analogie cu faptul că, după cum spune legenda,
Dochia a rămas pe Ceahlău cu oile sale. Dochia ȋnseamnă Dacia, ȋnglobează ȋn semnificațiile
sale ȋntreaga realitate dacă.
Legenda Dochiei o aduce ȋn prim -plan pe Dochia, fiica regelui Decebal, care este
urmărită de Traian, ȋmpăratul Imperiului Roman. Cucerit de frumusețea sa, de curajul și

37 Romulus Vulcănescu, Op. cit., p. 608.
38 Ibidem.
39 Cf. Nicolae Densușianu, Dacia Preistorică,Partea I, Editura , București, 19, p.

14
vitejia acesteia, ȋmpăratul roman o urmărește pe prințesa, retrasă ȋn munți cu o parte din
armata dacă. Pentru a nu cădea ȋn mâinile lui Traian, Dochia se roagă zeului Zamolxe, iar
acesta, ȋndurându -se, o transformă ȋntr -o bătrână ciobăniță. Căutând -o aprig pe Dochia,
acesta nu o recunoaște și pleacă mai departe s pre miazăzi. Baba Dochia a rămas cu oile sale
ȋn acel ținut. De unde și spusele lui Densușianu – ,,Dochia șede pe Ceahlău”40.
O altă variantă a legendei o prezintă pe Dochia ȋn ipostaza unei ciobănițe care pleacă cu oile
sale prea devreme pe munte, ȋnșelat ă fiind de primele adieri calde ale primăverii. Zeul dac
Gebeleizis o transformă ȋmpreună cu oile sale ȋn stânci, pentru a o pedepsi pentru sfidarea ei
– aceleași stânci care ȋnfruntă vârfurile Ceahlăului și astăzi. Semnificația numelui Dochiei
este legată și de structurile de relief cărora poporul român le -a atribuit numele de babe , a
cărui ȋnțeles poate fi și acela de mamă, pe lângă cel de bunica sau bătrână. Astfel, se reia
asemănarea cu Rhea sau Geea, supranumită și Mama mare, nume dat doar zeiței Pămân tului
de triburile de pelasgi. Totuși, denumirea de Dochia poate proveni și de la Dacia, care purta
variante precum Dakia, Dahia, Tahia sau chiar Dak’ia. Prin urmare, evoluția termenului de
la sfânta Evdochia se subȋnțelege drept o ȋncercare de creștinizar e a vechilor divinități
pelasge și dace. O trăsătură comună o au cele nouă zile ale babelor cu sărbătorile romane
Matronalele sau Saturnaliile feminine, care se desfășurau la ȋnceputul lunii martie. Așadar,
există, ȋn ceea ce privește numele de Dochia, pot rivit legendelor existente, asocierea lui, pe
de o parte, cu Sfânta Evdochia, sărbătorită la 1 martie ȋn calendarul bizantin, dar și cu Dachia,
pe de altă parte, fiica regelui dac Decebal: ,, Cele dintâi zile ale lunii lui Marte (de l —12)
simt numite la po porul român „eilele Babei Dochie" ori „zilele Babelor". O prob ă evident ă
că în vechea religiune a triburilor pelasge de la Istru, s ărbătorile cele mai mari ale divinit ății
pământului se celebrau în primele zile ale lunii lui Marte, iar nu de la începutul l unii lui
Aprilie, tocmai dup ă cum la Romani Matranalele sau Saturnalele femenine erau s ărbătorite
în calendele lui Marte”41. Zilele Babei Dochia face referire la varianta legendei ȋn care
aceasta, plecată cu oile pe munte și ȋmbrăcată cu nouă cojoace, renun ță la ele, ȋncălzită fiind
atât de acestea, cât și de urcușul greu al Ceahlăului. Cojoacele lepădate devin inutile, astfel
că ele se evaporă. Ajunsă ȋn vârful muntelui, Baba Dochia se transformă ȋn stană de piatră,
cuprinsă de frig. De ce se pietrifică și nu ȋngheață? Ȋntrucât piatra simbolizează duritatea,
perenitatea, tăria și statornicia – ,,Pietrele meteoritice vin din în ălțimile cerului, iar pietrele
naturale ridicate (stâncile, vârfurile mun ților) sau cele în ălțate de mâna omului (coloanele,
menhirele , dolmenurile etc.) se avânt ă spre cer si sunt asociate Coloanei Cerului (Axis

40 Idem, p. 72.
41 Nicolae Densușianu, Op. cit. p. 356.

15
Mundi)”42. Așadar, Baba Dochia, transformată ȋn stană de piatră devine o coordonată
perpetuă a culturii poporului roman, ȋnglobdnd ȋn semnificațiile sale datini, tradiții, princi pia
morale – esența poporului dac.
Metamorfoza Dochiei ȋn stană de piatră sugerează că Dacia, de fapt, nu a fost cucerită
cultural și spiritual de Imperiul Roman, ci, odată cu ȋnfrângerea de către armata lui Traian,
aceasta și -a ȋnchis porțile spiritului, rămânând fidelă propriei culturi, așa cum Dochia a
devenit stâncă. Traian doar a folosit bogățiile daciei pentru a salva de la faliment Imperiul
roman, ȋnsă nu a cucerit și nu a ȋnvins valorile autohtone, ȋntruchipate toate de frumoasa
Dochia. De altfel, ea a rămas pe Ceahlău, ca simbol etern al victoriei sale asupra lui Traian,
al perpetuării elementelor culturii dace.
Legendele care vorbesc despre pietrificarea Dochiei se asociază cu cele despre zeița
Niobe, care se transformă de Zeus ȋn stâncă pe munte le Sipylon , distrusă fiind de durerea de
a-și fi pierdut toți copiii, după ce a jignit -o pe Latona, Apollo și Artemis. Imaginea acesteia
simbolizează suferința maternă. Dochia simbolizează perseverența și iscusința, credința ȋn
divinitate și tenacitatea.
Mitul Dochiei a avut rezonanță până ȋn Liban, țara de origine a Sfintei Evdochia. N.
Densușianu menționa ȋn lucrarea sa că „legendele romane despre înghețarea și pietrificarea
în munți a Babei Dochii sunt în fond identice și se reproduc la aceeași epocă cu legendele
despre statuile Niobei, Aradnei și a Vinerii din muntele Libanului care, toate, reprezentau,
de fapt, numai niște simulacre arhaice ale Mamei -Mari”43. Cultul acesta pentru Dochia,
privită ca un alter ego al Mamei mari sau a zeiței Geea, a Pământu lui, a sugerat faptul că
dacii ar fi avut o cultură matriarhală. Ȋn acest sens Ivan Evseev notează că ,,piatra e simbolul
pământului sau al germenului roditor care se afl ă în pântecul Terrei. În aceast ă ipostaz ă,
pietrele particip ă la procesele fecund ării si nașterii miraculoase a unor zei si eroi mitici. Zeul
persan Mitra s -a născut dintr -o stânc ă. Piatra neagr ă adusă de romani din Frigia în timpul
războaielor punice o reprezenta pe Marea Zei ță-Mam ă (Cybele)”44, la care s -au făcut
trimiteri pentru a lăm uri etimologia cuvântului Dochia.
Legenda Dochiei a fost valorificată de toate genurile literare populare. Un exemplu
elecvent ȋn acest sens este colindul vânătoresc Ana Dochiana , ȋn care voinicul Traian
urmărește o turmă de ciute, a căror căpetenie, Ana D ochiana, cuprinsă de tristețe, refuză a
mai mânca sau a mai bea apă: Toate ciute -mi pasc/ și mi se adapă,/numai Ana

42 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale , Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 72.
43 Nicolae Densușianu, Op. cit.
44 Ivan Evseev, Op. cit.

16
Dochiana,/numai ea nu paște,/nici nu se adapă./Alelalte ciute/din gură ziceară:/ – Tu de ce
nu paști,/nici nu te adapi,/numai strajă stai,/s trajă de trei părți/și de trei laturi?/Ana Dochiana
din gură grăiră:/ – Dar voi ciute multe/ și nepricepute,/da’știți, dar nu știți/că Traian
voinicul/bun cal hărănește,/bun cal și -un ogar/și -un vânăt șoimel,/joi de dimineață/la vânat
să-mi iasă,/lacul să -l vâneze?/Peste noi c -o da,/și -n goană ne -o lua/și de ne -o goni/pân’la
Lacul Roșu,/roșu n -a mai fost/și -acum s -o face,/de sânge de ciută;/ce -or mai rămânea,/ȋn
goană ne -o lua/și ne -o da goni/pân’la pod de os/de os n -a mai fost/și -acum s -o face/tot de os
de ciută./Ce -or mai rămânea,/ȋn goană ne -o lua/șine va goni/pân’la munți cărunți,/cărunți n –
a mai fost/și -acum s -o face,/tot de păr de ciută./Ana Dochiana/din gură grăiră,/ – Numai eu
să scap/sub stană de piatră,/de cal bun călcată,/de bici urzicată,/de ogar pișcată,/de șoimel
pișcată.”45
Dochia apare ca Dochiana ȋntr -un co lind cules de Vasile Alecsandri, unde Traian
devine morarul Troian, iar Dochia, morărița Dochiana: ,,[…] Iată mândra
jupâneasă,/Dochiana cea frumoasă,/C'auzea tocmai din casă/Chiotul flăcăil or,/Scârțâitul
carelor;/Și 'n cămară că mergea,/Și din cuiu își alegea/Sită mare și cam deasă,/Tot cu pânză
de mătasă./Sufleca ea mânici albe,/Ș'arăta brațele dalbe,/Și cernea, mări cernea,/Ninsoarea
se așternea./Pe sus tobele bătea,/Negurile jos cădea./Mânați, măi, hăi, hăi!/Apoi mama
plămădea/Ș'o lăsa până dospea;/Apoi colaci învârtia,/Pe lopată mi -i culca/Și 'n cuptor îi
arunca!/Apoi iară cu lopata/Rumeni îi scotea și gata./Atunci ea 'mpărțea vr'o cinci/La flăcăii
cei voinici./Și 'mpărția trei colăcei/La copiii mititei,/Iară mândrului bărbat/Îi dădea un
sărutat!/Mânați, măi, hăi, hăi!/Cum a dat Dumnezeu, an/Holde mândre lui Troian,/Astfel să
dea și la voi,/Ca s'avem parte și noi. /Să vă fie casa, casă,/Să vă fie masa, masă!/Tot cu mesele
întinse /Și cu fețe le aprinse,/Tot cu casele grijite,/Cu buni oaspeți locuite. /Și la anul să
trăiți,/Să vă găsim înfloriți/Ca merii,/Ca perii,/În mijlocul verii./Mânați, măi, hăi. hăi!/De
urat, am mai ura/Dar ne -i că vom însera/Pe la curtea dumneavostră,/Departe de casa
noastră,/Dumneavoastră aveți parte /De curți nalte, luminate, /Văruite, șindrilite, /Și cu ferești
stecluite. /Noi avem bordee mici, /Bune de plugari voinici, /Văltucite și lipite /Și cu stuh
acoperite. /Dar câte paie 's la noi /Atâți bani fie la voi! /De urat am mai ur a,/Dar ni -i că vom
insera /Și avem a trece 'n cale /O dumbravă rea din vale, /Unde sunt fete nebune, /Ce asvârlă
cu alune /Și se leagă de feciori, /Ca albinele de flori, /Și le 'ncurc cărările /Tot cu
desmierdările! ”46 Așadar, se regăsesc aici cele două figure embl ematice ale legendei – Traian

45 Romulus Vulcănescu, Op. cit., p. 608.
46 Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor Partea I I: Doine și hore, Editura Litera, București, p. 265.

17
și Dochia. Asemenea ȋmpăratului Traian, care a sădit sâmburele civilizației ȋn sânul
popoarelor cucerite, tot astfel Bădica Troian, devenit de -a lungul vremii, Bădica Traian,
ȋnsămânțează pământul, organizând apoi, ca un adevă rat initiator, toate muncile agricole.
Mitul Dochiei ca esență și mărturie a etnogenezei poporului roman a fost valorificat
de literature cultă, jucând piatră de temelie pentru scrieri precum Dumitru Almaș care ȋi oferă
Dochiei statutul de soră a lui Deceb al, de care se ȋndrăgostește ȋmpăratul Traian. Aceasta se
transformă ȋn stâncă ȋn momentul ȋn care Traian vrea s -o răpească și s -o ducă din Dacia.
Mihai Eminescu o prezintă de Dochia drept nepoata regelui Diurpaneu, ȋntr -un alter ego al
lui Decebal, ȋn luc rarea sa Decebal . Aceeași Dochia apare la Mihail Sadoveanu, ȋn opera
Mărțișor , ca o vrăjitoare bătrână care viețuiește ȋn singurătate pe muntele Ceahlău. Totuși,
cea mai fidelă adaptare a legendei ce ȋnglobează mitul etnogenezei poporului roman o
realizeaz ă Gheorghe Asachi ȋn balada Dochia și Traian : ,,Traian vine -n astă țară,/Și de -a
birui deprins/Spre Dochia cea fugară/Acum mâna a întins./
Atunci ea, cu grai ferbinte,/Zamolxis, o zeu striga,/Te giur pe al meu părinte,/Astăzi rog nu
mă lăsa!/Când întinde a sa mână/Ca s -o strângă -n braț Traian,/De -al ei zeu scutita zână/Se
preface -n bolovan”47.

III.2.
Balada popular ă Miori ța sau valorificarea mitului mioritic

Au existat ȋndoieli cum că balada Miorița ar fi creația artistică a poporului român, G.
Dem teodor escu ȋntorcându -se ȋmpotriva lui Alecsandri, precizează ca aceasta ar fi fost
,,ȋnfrumusețată și completată”48 de acesta . Alexandru Bulandra afirmă că, ȋ n urma anchetei
realizate, ,,Alecsandri a lucrat pe un text al unui tip de variantă a colindei ardelene a
păcurarilor.”49 Concluzia la care ajunge Amzulescu, discipolul lui A. Fochi, este aceea că
,,modificările aduse de poet textului sovejan nu sunt esențiale, nu schimbă fondul adânc, al

47 Gheorghe Asachi, Opere , Editura Minerva, București, p. 80.
48 G.Dem. Teodorescu, Poezii populare române , vol. III, Editura Minerva, București, 1981, p. 79.
49 Alexandru Bulandra, Miorița , Editura Paideia , București, 2011, p. 14.

18
textului original, pentru ȋntâia oară scos din adânca și străvechea sa oralitate prin culegerea
lui A. Russo de la lăutarii de certă obârșie musceleană…”50
Despre descoperirea Mioriței, Alecsandri a realizat două afirmații: prima la 1
februarie 1850 ȋn scrisoarea către Alecsandru Hurmuzachi, care ȋnsoțește cea din tâi variantă
a textului scris al Mioriței publicată ȋn revista Bucovina, unde poetul scrie că ,,această bladă
mi-a fost adusă din munții Sovejii de D.A.Rusu, care o descoperi, ȋmpreună cu multe altel,
ȋn vremea cât a fost exilat pe nedreptate la mănăstirea Sovejii.”51 Ȋn ediția definitivă, același
Alecsandri scrie că a cules aceeași Mioriță de la baciul Udrea, la stâna de pe muntele
Ceahlău, ȋntr -o frumoasă seară de vară a anului 1842.
Soveja s -a transformat ȋn leagănul copilăriei Mioriței – ,,Miorița este o baladă
mold ovenească, iar trecerea de la colindul transilvan al păcurarilor la balada cu mioara
năzdrăvană s -a ȋntâmplat spontan, ȋn timpul transhumanței, prin continua desacralizare a
colindei.”52
Vorbind despre tema pastorală a românilor, Manolescu afirma că Miorița ,,este și un
topos Biedermeier, ȋn măsura ȋn care oglindește un specific etnic. Ceea ce mul și un topos
Biedermeier, ȋn măsura ȋn care oglindește un specific etnic. Ceea ce mulți comentatori au
interpretat drept atitudine fatalistă, poate fi, ȋn realitate , o ȋncercare, ȋn sensul Biedermeier
romantic, de acomodare, de reducere a nivelului conflictual, o diminuare a pasionalității
morbide, prin denaturarea morții crude ȋn spectacolul nupțial fastuos ”53.
Conform opiniei lui Nicolae Iorga care grupează literat ura populară ȋn cicluri, balada
populară Miorița face parte din ciclul Codrenilor. Opera numără mai mult de 100 de variante,
circulând atât ȋn Moldova și Muntenia, dar și ȋn alte zone ale țării, precum Oltenia, Dobrogea
și Banat, fiecare arie geografică ad ucându -și contribuția prin originalitate și variante proprii.
Există anumite deosebiri ȋntre varianta transilvăneană și cea moldovenească și
muntenească. Ȋn Miorița culeasă din zona Transilvaniei, drama are loc ȋn mintea păcurarului,
acesta imaginându -și viitorii dușmani care ȋl vor ucide. Oaia năzdrăvană reprezintă un alter
ego al ciobanului ȋn textele din Moldova și Muntenia, unde se observă un real conflict ȋntre
instinctul de supraviețuire, de conservare și resemnarea păstorului ȋn fața morții, acceptar ea
acesteia ca pe ceva firesc, supunerea ȋn fața inevitabilului. Singurul element de stabilitate

50 A.I.Amzulescu, Repere și popasuri ȋn cercetarea poeziei populare, Editura Minerva, București, 1989, pp.
24-25
51 Alexandru Bulandra, Op.cit. , p. 13.
52 Ibidem.
53 N. Manolescu, V. Alecsandri: spiritual cult al folclorului , ȋn V. Al ecsandri, Poezii , Editura Fundației
Culturale Române, București, 1989, pp. 8 -13.

19
observat ȋn toate variantele Mioriței reprezintă motivul testamentului păstorului, pasaj ȋn
care acesta ȋși exprimă ultimele dorinte cu privire la ritualul ad -hoc al ȋnmormântării, care
se va petrece ȋn singurătatea și pustiul muntelui.
Primele variante ale Mioriței au apărut sub formă de colind ȋn care unul dintre ciobani
este condamnat la moarte de ceilalți, motivul fiind unul de ordin moral și profesional.
Motivația economică apare abia ȋn versiunea baladei. Colindul aduce ȋn prim -plan prezența
unei fete de maior (termenul maior poate fi interpretat ca ,,cioban ȋnstărit, vătaf de plai,
conducător al unor plaiuri”54) care, exprimându -și preferința pent ru ciobănașul mai tânăr,
determină mânia tovarășilor acestuia: ,,Ei mi se duceau/ L -o fântână lină,/ Cu cine -ntâlniră?/
Pe-o fată de maior/ Cu brâuț, galben./ Ei că -o întrebară,/ Că de care -i place?/ Că din grai
grăiare:/ − De cel străinelu/ Că -i mai mitit elu/ Și mai frumușelu./ Acești veri primari/ Ei se
voroviră/ Pe cel străinelu/ Ca să mi -l omoare”55. Ȋn acest caz, motivul pentru care ciobanul
tânăr este condamnat adduce ȋn prim -plan ȋncălcarea unei legi păstorești – interzicerea
prezenței unei femei la s tână asociată cu dorința ciobanului de a se căsători. Analizând
diferența dintre cele două variante – colindul și balada – din punct de vedere al motivului
care ȋi adduce moartea ciobanului, Constantin Eretescu consider că ,,prin desacralizarea
versiunii transilvănene și schimbarea funcției, a rezultat nu numai o nouă motivație a
conflictului, ci și o amplificare a structurii narrative a discursului poetic”56. Astfel, variant a
lui Alecsandri distanțează Miorița de lumea arhaică a păstorilor, guvernată de le gi nescrise.
Tot acesta considera că textul Mioriței caracterizează mentalitatea românului, spiritul și
confirmă bagajul mitologic al culturii române , subliniind că românul ȋmbrățișează
predestinarea și, prin urmare, caracterul fatalist al sorții. Altfel s pus, românul crede ȋn ideea
de destin și ȋși ȋmparte viața ȋntre zile faste și zile nefaste, ȋntre a fi fericit și a fi nenorocit,
fiind mereu pregătit de a ȋntâmpina cu resemnare obstacolele sorții , ȋntărindu -i convingerea
că așa i -a fost menit. Credința ȋn dat, ȋn forțe care guvernează soarta omului, este subliniată
și de steaua care a căzut, evidențiind opinia că fiecare om se naște cu steaua lui, iar atu nci
când cade una, un om moare. Ȋn aceeași ordine de idei, Romulus Antonescu specifica făcând
referir e la semnificațiile termenului soartă – ,,Se crede că omul nu este stăpân pe viața sa, ci
ȋndeplinește voința Celui de Sus, care este ȋnscrisă ȋn Cartea de Taină, unde fiecare individ

54 Claudia Costin, Curs de etnografie și folclor , Universitatea ,,Ștefan cel Mare” Suceava, p. 90
55 Ibidem.
56 Constantin Eretescu – Folclorul literar al românilor. O privire co ntemporană , Editura Compania, București,
2004, p. 263.

20
ȋși are scrisa lui”57. Referindu -se la caracterul și statutul ciobanului, Romulus Vulcănescu
preciza că ,,eposul pastoral relevă mai ales drama păstorului transhumant care ȋn pendularea
munte -luncă luptă cu intemperiile, cu făpturi demonice, cu fiarele sălbatice, cu dușmănia
semenilor lui. Ȋn această dramă istorică, păstorul ad optă o atitudine mai mult dârză, decât de
resemnare”58.
Mitul mioritic ȋși are originea, după anumite exegeze, ȋn istoria păstorului Abel, ucis
de fratele său Cain, datorită invidiei și a lipsei de umilință, ȋnsușindu -și, fără a se căi, munca
fratelui său. Alexandru Odobescu apreciază că Miorița abordează tema universală a morții
premature, ȋntâlnită, de altfel, ȋn ȋntreaga literatură, punctând că ,,toate popoarele au
plâns[…] pe junele ucis la floarea vârstei”59, balada populară românească semnificând
tinere țea răpusă de moarte. Același exeget consideră că originile Mioriței trebuie identificate
ȋn mitul lui Adonis sau ȋn istoria lui Linos. Astfel, primul spune povestea lui Adonis, un
tânăr de o frumusețe ieșită din comun, care o impresionează chiar pe zeița frumuseții,
Venera, aceasta ȋndrăgostindu -se de el. Ȋnsă tânărul este răpus ȋn timpul unei vânători de un
mistreț. Venera ȋl plânge și ȋl caută cu disperare, imagine ce amintește de cea a măicuței
bătrâne din opera literaturii române. Coborât ȋn ȋnfern, Ad onis stârnește o nouă pasiune și ȋn
inima Persefonei, care se va lupta cu Venera pentru dragostea junelui Adonis. Zeii vor hotărȋ
ca cele două zeițe să ȋmpartă dragostea acestuia, astfel că Adonis va petrece jumătate din an
pe pământ alături de zeița frumu seții, iar cealaltă jumătate alături de Persefona. Tânărul
simbolizează, prin urmare, atât moartea, cât și viața, pieirea, dar și regăsireasperantei și a
iubirii. Pe de altă parte, istoria lui Linos poate fi asociată cu cea a lui Cain și Abel, dar, ȋn
același timp, se aseamănă cu substratul motivațional din Miorița. Muzician, Linos este ucis
de Apollo din cauza invidiei acestuia față de talentul său muzical.
Motivele literare care apar ȋn Miorița, ce derivă din mitul mioritic, sunt cel al transhumanței,
al complotului, al mioarei năzdrăvane, al testamentului, al măicuței bătrâne și cel al alegoriei
moarte -nuntă. Primele versuri ale baladei fac trimitere la motivul transhumanței. ,,Pe -un
picior de plai/Pe -o gură de rai”60, versuri al căror limbaj metaforic su gerează frumusețea și
unicitatea plaiului românesc, alternanța formelor de relief, expresie a armoniei terestre.
Următoarele versuri indică faptul că acțiunea se petrece pe timp de toamnă, când păstorii

57 Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Editura Tipo Moldova, Iași,
2016, p. 619.
58 Romulus Vulcănescu, Op. cit., p. 585.
59 Alexandru Odobescu, Elogiu folclorulu i românesc, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 74.
60 Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Editura Litera, Chișinău, 1998, p. 11.

21
coboară cu turmele de pe munte pentru iernat – ,,Iată vin ȋn cale/Se cobor la vale”61. De
asemenea, versurile ,,Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei? Unu -i moldovan/Unu -i ungurean/
Și unu -i vrâncean” simbolizează unitatea națională, ideea unirii contopindu -se cu conștiinta
de sine și de neam a românului. Cei trei ciobănei sunt asociați celor trei provincii române:
Moldova, Muntenia și Transilvania. Apare ȋn continuare motivul complotului. Așadar,
averea ciobanului moldovean atrage invidia celorlalti doi, care se hotărăsc la fapt de seară
să-l omoare pentru a -i lua oile . Complotul, intenția vădită de a lua viața unuia de -al lor
distruge echilibrul fragil al universului, armonia. Mioara nădrăvană este cea care apare
pentru a -l avertiza pe păstor de planul pus la cale de baciul vrâncean și de cel ungurean. ,,Ȋn
culturile arhaice, animalul […] este deseori cel care dezvăluie gândul, glasul zeilor luminii
[…] fiind un mesager al lor.[…]Omul consideră ciuta și oaia ca animale cu vocație profetică
[…], ea are darul de a ȋnțelege ce se petrece ȋn jurul ei, de a descoper i taine, de a presimți
ȋntâmplări”62. Odată cu pătrunderea ȋn baladă a mioarei năzdrăvane, acțiunea se mută ȋn
planul fantasticului. Recunoștința și afecțiunea ciobanului față de mioară se observă din
dialogul dintre cei doi, diminutivele utilizate de baci evidențiind gingășie și profunda
comuniune om -animal –
,,Dar cea Mioriță/Cu lână plăviță/ De trei zile -ncoace/Gura nu -i mai tace,/Iarba nu -i mai
place./,, — Mioriță laie,/Laie, bucălaie,/De trei zile -ncoace/Gura nu -ți mai tace!/Ori iarba nu –
ți place,/Ori e ști bolnăvioară,/ Drăguță Mioară?“63. Motivul testamentului este cea mai amplă
parte a baladei. Ȋn ipoteza morții, baciul moldovean ȋși exprimă dorința de a fi ȋngropat
creștinește, cu respecatrea datinilor și a obiceiurilor străvechi. Chiar dacă pentru ace st lucru
apelează la aceiași oameni care i -au curmat viața. Regulile și legile nescrise după care ȋși
conduc cei trei baci existența, ȋi fac pe cei doi asasini demni și capabili de a ȋndeplini ritualul
de ȋnmormântare. Atât locul ales de păstor pentru a fi ȋnhumat, cât și obiectele pe care și le
dorește alături dovedesc dragostea față de profesia aleasă, dorința de a rămâne ȋn mijlocul
oilor, de a fi ȋn continuare parte din viața păstorească – ,,— Oiță bârsană/De ești
năzdravană/Și de -a fi să mor/Ȋn câmp de mohor,/Să spui lui vrâncean/Și lui ungurean/Ca să
mă-ngroape/Aice pe -aproape/Ȋn strunga de oi,/Să fiu tot cu voi;/Ȋn dosul stânii/Să -mi aud
câinii./Aste să le spui,/Iar la cap să -mi pui/Fluieraș de fag,/Mult zice cu drag!/Fluieraș de

61 Ibidem.
62 Romulus Antonescu, op. cit., p. 476.
63 Vasile Alecsandri, Op. cit.

22
os,/Mult zice duios!/ Fluieraș de soc,/Mult zice cu foc!/Vântul când a bate/Prin ele -a
răzbate/Ș -oile s -or strânge,/Pe mine m -or plânge/Cu lacrimi de sânge!”64.
Alegoria moarte -nuntă ȋși are originea ȋn obiceiul popular ca tinerii nelumiți să fie
ȋnmormântați ȋn mire sau mireas ă. Prin moarte omul se ȋntoarce ȋn sânul naturii, tot astfel
baciul moldovean privește moartea, nu cu resemnare, ci cu optimism. Trecerea ȋn neființă
nu ȋnseamnă sfârșit, ci un nou ȋnceput ȋntru veșnicie. Moartea devine o nuntă cosmică la care
participă ȋn treaga natură. Elementele ceremonialului nupțial, cu rezonanță puternică ȋn
datinile poporului român, sunt ȋnlocuite cu elemente ale cadrul ui natural – Iar tu de omor /Să
nu le spui lor… /Să le spui curat /Că m -am însurat /Cu-o mândră crăiasă, /A lumii mireas ă;/Că
la nunta mea /A căzut o stea; /Soarele și luna /Mi-au ținut cununa; /Brazi și păltinași /I-am avut
nuntași; /Preoți, munții mari, /Păsări lăutari, /Păsărele mii, /Și stele făclii! /
Iar dacă -i zări, /Dacă -i întâlni /Măicuță bătrână /Cu brâul de lână, /Din ochi lăc rimând, /Pe
culmi alergând, /Pe toți întrebând /Și la toți zicând: /Cine -au cunoscut, /Cine mi -au
văzut /Mândru ciobănel /Tras printr -un inel? /Fețișoara lui, /Spuma laptelui; /Mustețioara
lui,/Spicul grâului; /Perișorul lui, /Pana corbului; /Ochișorii lui, /Mura câmpul ui!… /Tu mioara
mea, /Să te -nduri de ea /Și-i spune curat /Că m -am însurat /C-o fată de crai, /Pe-o gură de
rai./Iar la cea măicuță /Să nu spui, drăguță, /Că la nunta mea /A căzut o stea, /C-am avut
nuntași /Brazi si păltinași, /Preoți munții mari, /Păsări lăutari, /Păsărele mii, /Și stele
făclii!… ”65. Prin prezentarea morții ca nuntă, aceasta este văzută ca o manieră de continuare
a existenței prin revenirea ȋn universalitate, ȋn același loc din care s -a născut. Elementele
naturii asigură caracterul etern, durabilitat ea și veșnicia. Echilibrul pierdut prin crima asupra
baciului moldovean poate fi restabilit doar prin redarea acestuia naturii, reintegrarea sa ȋn
ciclul infinit al universului. De asemenea, existenta umană trebuie privită ca o ȋmbinare
fericită a celor tr ei momente importante din v iața omului: nașterea, căsătoria și moartea.
Neȋmplinirea uneia din aceste etape asigură neȋmplinirea veșnică a individului. Așadar,
alegoria moarte -nuntă reface echilibrul firului existențial, prin participarea baciului la toate
cele trei momente. Mircea Eliade preciza că semnificația nunții cosmice nu constă ȋn
substituirea elementelor ritualului de nuntă ȋn ideea de realiza un astfel de moment după
moartea păstorului. Ceea ce asigură caracterul fabulos al acestei ceremonii este faptul că ea
constituie răspunsul pe care ciobanul ȋl dă destinului său. Astfel, un eveniment nefericit se
transformă ȋn taina cununiei pentru că această trecere a tânărului ȋn necunoscut capătă

64 Ibidem.
65 Ibidem.

23
proporții universale. Moartea este un dat firesc, iar ȋn ace st caz poate fi considerată o
ȋnfrdngere a propriului destin, o ȋntoarcere a pământului ȋn pământ, asigurarea eternității prin
ȋmpreunarea cu elementele naturale.

III.3.
Imaginea zbur ătorului în literatura populară

Mitul Zburătorului aduce ȋn discuție criza adolescenței, numit fiind și mitul erotic și
simbolizează nașterea sentimentului de iubire la tinerele fete, și nu numai. Emoțiile și trăirile
acestora sunt declanșate de unul din personajele fantastice ale mitologiei românești, despre
care I.Ghinoi u nota ca fiind o ,,reprezentare mitică cu chip de om sau de balaur care coboară
ȋn zbor noaptea ȋn casele oamenilor unde chinuiește fetele și nevestele pricinuindu -le, prin
neodihnă, oboseală și frământare ȋn timpul somnului, vânătăi pe corp.”66
De asemene a, Romulus Vulcănescu numește acest personaj drept ,,o semidivinitate
erotică de tipul incubilor, un daimon arhaic de factură malefică, care simbolizează toate
formele de sexualitate de la cea puberală până la cea isterică a femeilor care trăiesc numai
pentru plăcerile trupești.”67
Astfel, deducem din analiza și cercetările marilor flocloriști că Zburătorul este o ființă
mitică care exprimă neliniștile și emoțiile iubirii. Acesta apare ȋn timpul nopții ȋn odaia
tinerelor femei, care, ȋndrăgostindu -se, sunt c ondamnate la melancolie și zbucium sufletesc.
Această stare este explicată de f olclor ca o boală, o iubire pătimașă, care răscolește, o pasiune
de nestăpânit care mistuie și distruge sufletul. Ȋn Mica Enciclopedie a Poveștilor Românești ,
Ovidiu Bârlea note ază o mărturie folclorică culeasă din zona Ialomiței ȋn care Zburătorul era
,,un fel de zmeu al cărui corp este ȋn formă de șarpe mare (balaur), care zboară pe sus, e roșu
ca focul, umblă mai mult noaptea, lăsând scântei ȋn urma sa.”68De asemenea, același
folclorist aseamănă Zburătorul ,,cu o ființă de foc ȋn forma unui stâlp”69 sau cu ,,un sul de

66 Ion Ghinoiu, Mitologie română. Dicționar, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2013, p. 391.
67 Romulus Vulcănescu, Mitologie Română, Editura Academiei, București, 1987, pp. 338 -339
68 Ovidiu Bârlea, Mică Enciclopedie a Poveștilor Românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1976, p. 449.
69 Idem, p. 448

24
foc lung, având cap de om”70 ori chiar cu ,,o pasăre cu aripi care umblă prin tot corpul
omului”71 sau ,,o stea lungă care vine deasupra casei”72.
Nu este o coinciden ță faptul că Zburătorul este asemănat cu un șarpe. Acesta din
urmă apare de multe ori ca ,,agent al morții”73. Ȋn folcloristica românească ceea ce ȋl
condamnă pe șarpe este tocmai mușcătura sa care ȋl face să fie alungat de toate celelalte
elemente ale natu rii – ,,șarpele care a mușcat nu mai este primit de pământ pentru păcatul
făcut”74. Urmele Zburătorului sunt mușcăturile și vânătăile lăsate pe corpul femeii ȋn timpul
nopții . La fel ca și șarpele, nici acesta nu este primit nicăieri, ci se ascunde pe timpu l zilei.
S-a zis despre șarpe că, la ȋnceputuri, ,,ar fi avut picioare și chiar aripi, dar, ȋn urma
blestemului divinității, el a devenit cea mai neajutorată făptură”75. Șarpele aparține
teluricului, precum Zburătorul, simbolizând boala, aducând cu sine ame nințarea morții.
Strivirea șarpelui marchează ȋnfrângerea forțelor ȋntunericului, a demonilor, fapt sugerat și
de eroii care purtau, ȋn trecutul ȋndepărtat, ȋn vârful suliței capul șarpelui. Imaginea
Zburătorului de șarpe cu pene amintește și de stindardul dacic, care ȋntruchipează capul de
lup, cu trupul de șarpe brăzdat de pene.
Pe lângă toate metamorfozele Zburătorului, acesta poate apărea ȋn vis și sub chipul
persoanei iubite, ceea ce face ca legătura dintre cei doi să fie și mai puternică, iar femeia s ă
fie și mai influențată pe timpul zilei de puterea acestuia. Zburătorul se poate naște dintr -o
,,dragoste fără seamăn”76, dar, mai ales, dintr -o dragoste neȋmpărtășită. Totuși, Ovidiu
Bârlea notează ȋncă o cauză care stă la baza nașterii acestei ființe, și anume din frică sau
spaimă ori supărarea, urâtul, fie chiar o bucu rie prea mare.
Zona Transilvaniei aduce originalitate mitului, văzând ȋn Zburător diavolul ȋnsuși
care vine noaptea pentru a chinui nu doar femeile tinere, ci și pe cele trecute de prima ti nerețe
care deveneau din ce ȋn ce mai palide fiind vizibil marcate de vizitele nocturne, ȋntrucât
acesta nu se limitează doar la a săruta, ori doar a strânge ȋn brațe, ci ,,mușcă, bate sau chiar
frige, câteodată până ce o omoară”77. Acționând doar noaptea, Zburătorul stă ascuns ȋn

70 Ibidem.
71 Ibidem.
72 Ibidem.
73 Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Editura Tipo Moldova, Iași,
2016, p. 644.
74 Idem, p. 645.
75 Ibidem.
76 Ibidem .
77 Idem, p. 449

25
timpul zilei ȋn scorburile arborilor, ȋn special cele de nuc, fiindcă ,,nu -i este permis de la
Dumnezeu a vedea lumina soarelui”78.
Se spune despre ființa care are Zburător că ,,are urme de mușcături pe corp și se simte
mereu obosit ă, slăbește tare, devine palidă, pare că a bătut -o cineva. Uneori e zăpăcită, tristă
sau indispusă, iar ȋn somn tresare, visează urât, e cuprinsă de fiori și tremurături. Se poate
ȋntâmpla ca să ȋnnebunească sau să moară.”79De dorul zburătorului, ȋn timpul zilei femeia
aflată sub puterile acestuia are halucinații și se comportă ca și cum s -ar afla ȋntr -o permanentă
căutare a celui iubit. Zburătorul aparține teluricului, forțelor oculte, ȋntunericului, lumii
demonice, ȋn timp ce femeia care se află sub mrejel e acestuia este o ființă solară, aparține
luminii și terestrului. Somnul, dar mai ales visul, constituie locul unde cele două lumi se
ȋntâlnesc și cei doi ȋși consumă dragostea, ȋnsă, odată cu ivirea zorilor, Zburătorul revine ȋn
lumea sa, iar fata tânjeșt e până la lăsarea serii, chinuită de durerea sufletească și neȋmplinirea
iubirii.
Hornul, gaura cheii și crăpăturile ușii capătă simboluri de porți ȋntre cele două lumi,
de praguri care despart cei doi protagoniști. Ȋn acest sens, ,,ușa este considerată ca fiind unul
din locurile prin care se face legătura casei cu lumea din afară […]”80, iar ,,hornul este unul
din locurile prin care maleficul poate penetra din exterior ȋn spațiul casnic”81.
Romulus Antonescu preciza referitor la Zburător că el ,,nu vine din lumea oamenilor,
unde viețuiește dragostea adevărată, ci dintr -o realitate unde dorul este prefăcut ȋn tristețe și
cântec; Zburătorul este reprezentant al haosului și al morții, care numai ȋn momentul
scurtcircuitării voinței și a intelectului, sub presiun ea instinctelor erotice incontestabile,
poate fi lua t drept ființa iubită și dorită ”82. Așadar, el devine o ipostază a balaurului, un
demon și apare când ,,echilibrul instabil dintre dorință și reținere, dintre voință și instinct e
ȋncălcat de invazia inco nștientului, dominat de pulsațiile biologice primare”83. Deși ia chip
de flăcău. Zburătorul rămâne, totuși, un strigoi, o expresie a ceea ce nu este nici viață, nici
moarte. El se află, astfel, ȋntr -un univers prins ȋntre a fi și a nu fi, marcat de nelinișt e și
zbucium.
Boala atribuită Zburătorului poartă numele de lipitură și se trata cu descântece, adică
prin puterea cuvântului. Descântecul pentru ȋndepărtarea Zburătorului trebuie spus ,,de o

78 Ibidem.
79 Idem, p. 450.
80 Romulus Antonescu, Op. cit., p. 683
81 Idem, p. 299.
82 Idem, p. 716.
83 Ibidem.

26
moașă sau de o babă știutoare”84. Aceasta trebuie să realizeze r itualul cu apă neȋncepută ȋn
care să amestece nouă plante cu puteri tămăduitoare: ,,avrămeasă, cristineasă, leușteanu,
odoleanu, mătrăgună, sânge de nouă frați, iarba ciutei, mama pădurii, ȋnșiruite consecutiv ȋn
textul descântecului, cu mențiunea că enumer area cuprinde opt denumiri de buruieni de
leac”85. Aceste ierburi, culese, de preferat, ȋn luna mai, amestecate ȋn apa neȋncepută se fierb,
iar cea care este stăpânită de Zburător trebuie să se ȋmbăieze. Moașa varsă apa ȋntr -un vas
nou și o aruncă la răscru ce, timp de trei zile c onsecutive, spunând descântecul:
,,Avrămeasă,
Cristineasă,
Leuștean
Și odolean,
Mătrăgună,
Sânge de nouă frați,
Iarba ciutei
Și Muma -Pădurii,
Cum se sparge târgul,
Așa să se spargă faptul,
Și lipitura
Și zburătorul.
Cum se răspândesc răspântiile,
Așa să se răspândească vrăjile,
Și lipitura
Și zburătorul”.86
Un alt descântec pentru lipitură sau zburător consta ȋn impunerea acestuia ,,să iasă,
să se mute/ sub pământ să se ducă/ unde cocoșul nu cântă/ unde securea nu taie/ (…) ȋn
păduri/ pe sub buturi”87, pe unde, de altfel, locuiau ȋn timpul zilei. Scorburile copacilor din
apropiere erau și ele arse. A lte leacuri pentru cea bolnavă de lipitură constau ȋn ,,alifii din
solzi de pește sau din smoală de la moară”88 sau prin realizarea ritualulu i de sărire a
Călușarilor. Aurel Candrea notează ȋn Folclorul Medical Român Comparat ca leac pentru
lipitură două plante – epilobium sau zburătoare (numită și pufuliță) și lunaria annua sau pana

84 Idem, p. 717.
85 Ibidem.
86 S.Fl.Marian, Nașterea , Editura Saeculum, București, 2015, p. 57.
87 Romulus Vulcănescu, Op. cit., p. 341.
88 Ion Ghinoiu, Op. cit., p. 391.

27
zburătorului (numită și lopatea sau arginții lui Iuda). Tot p entru a se apăra de Zburător,
oamenii astupau hornul casei, dar și celelalte intrări care puteau fi folosite de acesta pentru
a pătrunde pe spațiul casnic. De asemenea, Ovidiu Bârlea menționa că ,,se mai pun patru
cuțite ȋncrucișate ȋn gura coșului sau se trage cu pușca”89. Aceste ființe mitice puteau fi
ȋndepărtate dacă cel care era vizat de ele purta ,,un brâu de viță sălbatică care trebuie să stea
40 de zile la jugul a doi boi frați dintr -o mumă. Apoi se coase la cămașă sau la haină și nu
mai vine zmeu la el”90. Ȋn cazul ȋn care nu se luau măsuri pentru ca Zburătorul să fie
ȋndepărtat de femeie, acesta ,,i se suia ȋn cap și prinde urechi”91, iar victimei i se trăgea
moartea. Aurel Candrea nota, ca remediu pentru lipitură, ,,untura de zmeu plesnit”92, cu care
trebuia să se ungă toate ferestrele și ușile, iar crăpăturile să fie toate astupate, ȋn caz contrar ,
Zburătorul se putea folosi de ele pentru a intra ȋn casă. Ȋn condițiile ȋn care acesta nu avea pe
unde să intre, ,,strigă să -I deschidă ușa și, dacă nu -i răspunde nimeni, plesnește”93. Remediul
era cules de vrăjitoare după ce acestea ar fi incinerat copacul ȋn care se ascundea Zburătorul
pe timpul zilei.94
Romulus Vulcănescu notează ȋn cartea sa Mitologie română că imaginea
Zburătorului trebuie privită și cu r eversul său feminin – Zburătoroaică, subliniind că și flăcăii
sau bărbații put eau suferi de chinul acestui demon . Tot ȋn aceeași lucrare, R. V. consideră că
,,metamorfozarea sub formă de animale (șarpe, porc, câine) sau ca sul de foc […] se referă
pe de o parte la tehnica pătrunderii ȋn viața victimelor și, pe de altă parte, la simbolismul
sexual”95. Referindu -se la activitatea zburătorului, R. V. considera că acesta nu producea
moartea ȋn mod direct, iar acțiunile sale aveau doar caracter oniric și erotic. Totuși,
zbuciumul sufletesc și neliniștea, manifestările nocturne din timpul visului ,,până la
neurastenizarea victimei”96 puteau determina pe cel chinuit ,,să moară de freamăt oniric”97.
Dar, ace ști Zburători erau trimisi și de vrăjitoare prin intermediul descântecelor, care
cereau ,,fapt de femeie”98, același fapt care se dorește desfăcut ȋn descântecul de leac. Fiindcă

89 Ovidiu Bârlea, Op.cit., p. 450
90 Ibidem.
91 Ion Mușlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P.Hașdeu, Editura
Minerva, București, 1970, p. 634.
92 Aurel Candrea, Op. cit., p. 182.
93 Ibidem.
94 Cf. Ion Ghinoiu, Op.cit.
95 Romulus Vulcănescu, Op. cit., p. 339.
96 Ibidem.
97 Ibidem.
98 Ibidem.

28
ambii, atât Zburătorul, cât și Zburătoroaica, aveau statutul de semizei, apăreau ca fiind
convocați ȋn descântecele pentru vindecarea unor boli.
Zburătorul face parte din categoria fiintelor mitice ale folcloristicii române, alături
de iele, joimărițe, zâne. Apare la adăpostul nopții, ȋnvăluit ȋn mister, pe aripile visului, fiind,
ȋn același timp, un etalon de frumusețe, dar și un demon arhai c malefic. Simbolizează, pe de
altă parte, dorințele ascunse, refulate de subconștientul feminin, transpuse oniric.
Mitul Zburătorului, preluat din descântece și din mărturiile folcloristice culese din
diferite zone geografice, a fost valorificat de litera tura cult ă, sub pana lui I.H. Rădulescu
(Sburătorul), Vasile Alecsandri (Crai Nou) , Mihai Eminescu (Călin, file din poveste) , Lucian
Blaga. Și, totuși, mai expresivă mărturie a manifestării Zburătorului este cea a Floricăi:,,
Vezi, mamă, ce mă doare/ Și pie ptul mi se bate/ Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc/ Un
foc s -aprinde -n mine, răcori mă iau la spate/ Îmi ard buzele, mamă, obraji -mi se pălesc!”99

III.4.
Mitul estetic sau crea ția ca rod al suferin ței

Mitul Meșterului Manole sau mitul estetic ȋnglobe ază concepția poporului român
asupra creației ca rod al suferinței. Acesta a fost valorificat cu măiestrie ȋn balada populară
Monastirea Argeșului, culeasă de Vasile Alecsandri. Despre acest mit al jertfei pentru creație
Horia Bădescu considera că ,,desci nde din substanța celor mai străvechi mituri
cosmogonice”100.
Legenda prezintă istoria zidirii mănăstirii Argeșului, la porunca voievodului Negru –
Vodă. Expozițiunea baladei aduce ȋn prim -plan căutarea locului ideal pentru a fi ridicată
biserica și sunt intr oduse personajele:
,,Pe Argeș în jos
Pe un mal frumos,
Negru -vodă trece

99 Rădulescu, I.H. – Scrieri , Editura pentru Literatură și Artă, București, 1962, p.76
100 Horia Bădescu, Meșterul Manole sau imanența tragicului, Editura Cartea Românească, București, 1986,
p. 58.

29
Cu tovarăși zece,
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari,
Și Manole, zece,
Care -i și întrece.
Merg cu toți pe cale
Să aleagă -n vale
Loc de mănastire
Și de pomenire. ”101
Motivul zidului pără sit sugerează supremația forțelor răului, ȋntunericului, a
ocultului, care neagă forța creatoare, asigurând locului statutul de blestemat. Vodă cere celor
10 meșteri să -i construiască o ,,mănăstire naltă/Cum n -a mai fost altă”. Următoarele versuri
ale bala dei introduce un alt motiv literar, cel al surpării zidurilor. Deși entuziaști și pricepuți,
zidurile ridicate de meșteri se surpă noaptea. Surparea zidurilor constituie o afectare a
echilibrului cosmic, o tulburare a armoniei și a ordinii firești. Prin st atutul superior, Manole
ȋnțelege că munca este ȋn zadar și că este inutil a mai ridica alte ziduri. Visul constituie
modalitatea de comunicare a omului cu Dumnezeu. Ales al divinității, Manole ȋnțelege
importanța jertfei, ca singură manieră a izbânzii, a r efacerii echilibrului, a asigura rezistența
și eternitatea creației. Creația cere jertfă, iar jertfa necesită sacrificarea sinelui, ȋntrucât
meșterii zidesc ȋn pereți propriul suflet. Pentru a asigura reușita jertfei, meșterii păstrează
secretul, motivul j urământului evidențiind angajamentul pe care și -l iau cu toții pentru reușita
creației.
Partea a III -a a baladei ȋnfățișează motivul femeii destinate a fi zidite, cel al jertfei
umane. Aleasă pentru jertfire va fi soția celui mai iscusit meșter, ce a lui M anole, astfel că
sacrificiul realizat va fi pe măsura creației. Aflat sub obligativitatea jurământului, Manole
asistă neputincios la aproprierea rapidă a Anei de locul ȋn care meșterii ridicau zidurile
bisericii. Motivul probelor expune momentul ȋn care Ma nole cere ajutorul lui Dumnezeu
pentru ca natura să fie cea care o va opri pe Ana din drumul ei:
„Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,

101 Vasile Alecsandri, Op.cit. Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să -mi oprească,

30
S-o oprească -n vale
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se -ndura,
Ruga -i asculta,
Norii aduna,
Ceru -ntuneca
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricât cădea
Mândra n -o oprea,
Ci ea tot venea, Și s-apropia.
Manea mi -o vedea,
Inima -i plângea,
Și iar se -nchina,
Și iar se r uga:
„Suflă, Doamne, -un vânt
Suflă -l pe pământ,
Brazii să -i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munții să răstoarne,
Mândra să -mi întoarne,
Să mi -o-ntoarne -n cale,
S-o ducă de vale!"102

Dumnezeu se ȋndură și -i ascultă ruga, ȋnsă Ana nu va fi convinsă a se abate din calea
destinului său, manifestând perseverența și tenacitatea personajelor de basm, motivată fiind
de iubirea pentru Manole.
Tabloul al IV -lea oglindește pe de o parte ușurarea și bucuria meșterilor care
ȋntrezăresc odată cu soția lui Manole viitorul strălucit al creației, pe de altă parte dramatismul
scos ȋn evidență de zidirea Anei de către Manole. Ca ȋntr -un joc, aceasta se lasă zidită și,
chiar fără a ști, ȋși asumă menirea. Ȋncrederea afișată de Ana amplifică zbuciumul sufletesc
al meșterului. Tra gismul tabloului este ilustrat și de tânguielile ulterioare ale soției, dar și de
creșterea constantă a zidurilor. Manole sacrifică, așadar, iubirea pentru creație.
Motivul conflictului feudal apare ȋn operă odată cu cererea voievodului ca meșterii
să mă rturisească dacă sunt capabili a ridica o altă mănăstire și mai frumoasă. Răspunsul
acestora ȋl determină pe Negru -Vodă să poruncească a -i lăsa pe meșteri pe acoperișul
bisericii, moment ȋn care este concentrată antiteza dintre dăruirea absolută a meșteril or
pentru realizarea unei creații unice și egoismul de care dă dovadă voievodul, dorind a -și
asuma meritele pentru construcția mănăstirii.
Părăsiți pe acoperiș, meșterii ajung ȋn ipostaza lui Icar. Mitul acestuia face referire la
personajul mitologic, fi u al lui Daedalus, care, ȋmpreună cu tatăl său, au construit labirintul

102 Ibidem.

31
din Creta, la porunca regelui Minos, pentru a ȋnchide Minotaurul. Ȋnchiși ȋn labirint, cei doi
ȋși făuresc aripi din pene și ceară pentru a izbuti să iasă din labirint. Fascinat de fru musețea
zborului, Icar s -a apropiat prea tare de Soare, topindu -și aripile, căzând ȋn Marea Egee și
izbindu -se de stânci. Semnificația acestei legende este aceea că ființa umană care aspiră spre
absolut, spre a -și depăși datul și limitele condiției umane, va fi ȋnfrânt de propriul ideal.
Dorind a se salva, meșterii ȋși fabrică aripi din șindrilă, care nu reușesc să zboare, astfel că
aceștia se prăbușesc pe pământ. Manole ȋi urmează și el, răpus fiind de durerea și de chinul
de a asculta ȋncă glasul Anei din zidurile bisericii. Ȋn locul ȋn care a căzut de pe acoperiș o
fântână se ivește, simbolizând sacrificiul de sine al artistului, jertfa propriului suflet, care a
asigurat dăinuirea creației dincolo de timp.

32
CONCLUZII

,,Narațiuni sacre ”, așa cum le -a numit Mircea Eliade, miturile au trecut dincolo de
realitate, ȋncifrând ȋn semnificațiile lor valori spirituale, ilustrând raporturile dintre oameni
și natură, dintre ființa umană și divinitate. Caracterul s acru al mitului este conferit de plasarea
originii acestuia ȋntr -un timp primordial, povestind nașterea unei realit ăți. ,,Ȋn fond, miturile
descriu diversele și uneori dramaticile izbucniri ȋn lume ale sacrului. Tocmai aceste izbucniri
ȋn lume ale sacrului fundamentează cu adevărat lumea și o face așa cum este azi ”103.
G. Călinescu nota cu privire la miturile fundamentale ale culturii române că tind ,,a deveni
pilonii unei tradiții autohtone ”104. Astfel mitul Dochiei subliniază caracterul trainic al
poporului dac, reprezentând mitul fondator al specificului poporului rom ân. Cel de -al doi lea
mit, cel mioritic, pe care G . Călinescu ȋl aseamănă cu Divina Comedie, creionează ,,existen ta
pastorală a p oporului român și exprimă viziunea franciscan -panteistică a morții la individul
român ”105. Ca o concluzie asupra Mioriței, Mircea Eliade menționa că „balada revelează o
solidaritate mistică între om și natură, care nu mai este accesibilă conștiinței moderne. Nu
este vorba de un „panteism”, pentru că acest Cosmos nu este „sacru” prin el însuși, prin
propriul lui mod de a fi, ci este sanctificat prin participarea la misterul nunții”106. Mitul
Meșterului Manole ilustrează ȋnălțarea mănăstirii și sacrificiul suprem pentru creație, ȋn plan
terestru , ȋn timp ce ȋn plan celest, mitul simbolizează nașterea Logos -ului, prin contopirea
masculinului cu femininul. Mitul Zburătorului simbolizează ,,personifica rea instinctului
puberal ”107 și reflectarea subconștientului.
Valorificarea acestor mituri a confirmat valoarea acestora, rolul pe care ȋl au de a
ȋntregi mentalitatea poporului român despr e istorie, creație, manifestările și evoluția sa
spirituală. Astfel, creațiile populare au constituit reale izvoare de inspirație pentru literatura
cultă, care le -a preluat, le -a transformat oferindu -le noi valențe.

103 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978, p. 15.
104 George Călinescu, Istoria literaturii române, Editura Litera, bucurești, 2001, p. 41.
105 Idem, p. 42
106 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis –Han, Editura Științif ică și Enciclopedică, București, 1980, p.
274.
107 Ibidem.

33
ANEXE
1. Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale ,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurea n
Și unu -i vrâncean.
Iar cel ungurea n
Și cu ce -l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuir ă
Pe l-apus de soare
Ca să mi -l omoare
Pe cel moldovan ,
Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe,
Mândre și cornute,
Și cai învățați ,
Și câni mai bărbați,
Dar cea mioriță,
Cu lână plăviță ,
De trei zile -ncoace
Gura nu -i mai tace ,
Iarba nu -i mai place .
– Mioriță laie,
Laie bucălaie ,
De trei zile -ncoace
Gura nu-ți mai tace!
Ori iarba nu -ți place,
Ori ești bolnăvioară, Drăguță mioară ?
– Drăguțule bace,
Dă-ți oile -ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îți cheamă ș -un câine,
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te -omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrâncean !
– Oiță bârsană,
De ești năzdrăvană,
și de-a fi să mor
în câmp de mohor ,
Să spui lui vrâncean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe -aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să -mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraș de os,
Mult zice duios;

34
Fluieraș de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele -a răzbate
Ș-oile s -or strânge,
Pe mine m -or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m -am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele și luna
Mi-au ținut cununa .
Brazi și paltinași
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii ,
Și stele făclii!
Iar dacă -i zări,
Dacă -i întâlni
Măicuță bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toți întrebând
Și la toți zi când:
"Cine -a cunoscut,
Cine mi -a văzut
Mândru ciobănel, Tras printr -un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui;
Mustețioara lui,
Spicul grâului;
Perișorul lui,
Peana corbului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului?"
Tu, mioara mea,
Să te -nduri de ea
Și-i spune curat
Că m -am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai .
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta me a
A căzut o stea,
C-am avut nuntaș i
Brazi și paltinași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari ,
Păserele mii ,
Și stele făclii !
(Miorița )
2.
,,Pe Argeș în jos
Pe un mal frumos,
Negru -vodă trece
Cu tovarăși zece,
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari,

35
Și Manole, zece,
Care -i și întrece.
Merg cu toți pe cale
Să aleagă -n vale
Loc de mănastire
Și de pomenire.
Iată, cum mergeau
Că-n drum ajungeau
Pe-un biet ciobănaș
Din fluier doinaș,
Și cu m îl vedea
Domnul îi zicea:
„Mândre ciobănaș,
Din fluier doinaș!
Pe Argeș în sus
Cu turma te -ai dus,
Pe Argeș în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva -ai văzut
Pe unde -ai trecut
Un zid părăsit
Și neisprăvit
La loc de grindiș,
La verde -aluniș?"
„Ba, doamne, -am văz ut
Pe unde -am trecut
Un zid părăsit
Și neisprăvit.
Câinii cum îl văd,
La el se repăd
Și latră -a pustiu
Și urlă -a morțiu." Cât îl auzea,
Domnu -nveselea
Și curând pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Și Manole zece
Care -i și întrece.
„Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănastire
Și de pomenire.
Deci voi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Curând vă siliți
Lucrul de -l porniți,
Ca să -mi ridicați,
Aici să -mi durați
Mănastire naltă
Cum n -a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!"
Meșterii grăbeau,
Sferile -ntindeau,
Locul măsurau,
Șanțuri largi săpau,
Și mereu lucrau,
Zidul ridicau,

36
Dar orice lucra
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau în zadar!
Domnul se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se -ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari,
Tremurau lucrând,
Lucrau tremurând
Zi lungă de vară
Ziua pân -în seară,
Iar Manole sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Și un vis visa,
Apoi se scula
Ș-astfel cuvânta:
„Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari!
Știți ce am visat
De când m -am culcat?
O șoapta de sus
Aievea mi -a spus
Că orice -am lucra
Noaptea s -a surpa Pân-om hotărî
În zid de -a zidi
Cea-ntâi soțioară,
Cea-ntâi surioară
Care s -a ivi
Mâini în zori de zi
Aducând bucate
La soț ori la frate.
Deci dacă vroiți
Ca să isprăviți
Sfânta mănastire
Pentru pomenire,
Noi să ne -apucăm
Cu toți să jurăm
Și să ne legăm
Taina s -o păstrăm:
Ș-orice soțioară,
Orice surioară
Mâini în zori de zi
Întâi s -a ivi,
Pe ea s -o jertfim
În zid s -o zidim!"
III[modifică ]
Iată-n zori de zi
Manea se t rezi,
Ș-apoi se sui
Pe grad de nuiele
Și mai sus, pe schele,
Și-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! Ce zărea?

37
Cine că venea?
Soțioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Și îi aducea
Prânz de mâncătură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima -i sărea,
În genunchi cădea
Și plângând zicea:
„Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să -mi oprească,
S-o oprească -n vale
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se -ndura,
Ruga -i asculta,
Norii aduna,
Ceru -ntuneca
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricât cădea
Mândra n -o oprea,
Ci ea tot venea,
Și s-apropia.
Manea mi -o vedea, Inima -i plângea,
Și iar se -nchina,
Și iar se ruga:
„Suflă, Doamne, -un vânt
Suflă -l pe pământ,
Brazii să -i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munții să răstoarne,
Mândra să -mi întoarne,
Să mi -o-ntoarne -n cale,
S-o ducă de vale!"
Domnul se -ndura,
Ruga -i asculta
Și sufla un vânt
Un vânt pe pământ
Paltini că -ndoia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iară pe Ana
Nici c -o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum șovăia
Și s-apropia
Și amar de ea,
Iată c -ajungea!
Meșterii cei mari
Calfe și zidari,
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra -și săruta,
În brațe -o lua,

38
Pe schele -o urca,
Pe zid o punea
Și, glumind, zicea:
„Stai, mândruța mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!"
Ana se -ncredea
Și vesel râdea.
Iar Manole ofta
Și se apuca
Zidul de zidit,
Visul de -mplinit.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân' la gleznișoare,
Pân' la pulpișoare.
Iar ea, vai de ea!
Nici c ă mai râdea,
Ci mereu zicea:
„Manole, Manole,
Meștere Manole!
Ajungă -ți de șagă,
Că nu -i bună, dragă.
Manole, Manole,
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Trupușoru -mi frânge!"
Iar Manea tăcea
Și mereu zidea.
Zidul se suia
Și o cuprindea Pân' la gleznișoa re,
Pân' la pulpișoare,
Pân' la costișoare,
Pân' la țâțișoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Și mereu zicea:
„Manole, Manole
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara -mi plânge,
Copilașu -mi frânge!"
Manole turba
Și mereu lucra.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân' la costișoare,
Pân' la țâțișoare,
Pân' la buzișoare,
Pân' la ochișori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
„Manole, Manole
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Viața mi se stinge!"
V[modifică ]
Pe Argeș în gios,
Pe un mal frumos,

39
Negru -vodă vine
Ca să se închine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă
Cum n -a mai fost altă.
Domnul o privea
Și se -nveselea
Și astfel grăia:
„Voi, meșteri zidari,
Zece meșteri mari!
Spuneți -mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveți meșterie
Ca să -mi faceți mie
Altă mănastire
Pentru pomenire
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă!
Iar cei meșteri mari,
Calfe și zidari,
Cum sta pe grindiș,
Sus pe coperiș,
Vesel se mândreau
Ș-apoi răspundeau:
„Ca noi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Alții nici că sânt
Pe acest pământ!
Află că noi știm
Oricând să zidim
Altă mănăstire Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă.
Domnu -i asculta
Și pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice.
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi -i părăsească
Ca să putrezească
Colo pe grindiș,
Sus pe coperiș.
Meșterii gândeau
Și ei își făceau
Aripi zburătoare
De șindrili ușoare,
Apoi le -ntindeau
Și-n văzduh săreau
Dar pe loc cădeau,
Și unde picau
Trupu -și despicau.
Iar bietul Manole,
Meșterul Manole,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c -auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit
Care greu gemea

40
Și mereu zicea:
„Manole, Manole,
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara -mi plânge,
Copilașu -mi frânge,
Viața mi se stinge!"
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii -i se-nvelea,
Lumea se -ntorcea,
Norii se -nvârtea, Și de pe grindiș,
De pe coperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea,
Ce se mai făcea?
O fântâna lină,
Cu apa puțină,
Cu apă sărată
Cu lacrimi udată!

(Monastirea Ar geșului )