Mitropolitul Iosif Naniescu – Viața și Activitatea

CUPRINS

Cuprins: 1

Introducere 3

Argument 3

Bibliografia de bază 4

Încadrare istorică 5

Capitolul I: Viața și activitatea sa până în 1872 10

1. 1 Familia și ucenicia 10

1. 2 Studiile 16

1. 3 Egumen 21

1. 4 Profesor 24

Capitolul al II-lea: Chemarea arhierească 30

2. 1 Hirotonia în arhiereu 30

2. 2 Episcop al Argeșului 31

Capitolul al III-lea: Mitropolit al Moldovei și Sucevei 33

3. 1 Alegerea și înscăunarea 33

3. 2 Ctitor 43

3. 2. 1 Ctitor de locașuri sfinte 43

3. 2. 2 Catedrala mitropolitană până în 1875 44

3. 2. 3 Restaurarea catedralei 49

3. 2. 4 Sfințirea catedralei mitropolitane 74

3. 3 Părinte duhovnicesc al Moldovei 84

3. 3. 1 Părinte duhovnicesc 84

3. 3. 2 Milostiv 93

3. 3. 3 Aleasă viață duhovnicească 94

3. 3. 4 Minte luminată în ședințele Sfântului Sinod 98

3. 4 Activitatea culturală 100

3. 4. 1 Iubitor de cultură 100

3. 4. 2 Biblioteca Mitr. Iosif Naniescu și Academia Română 103

3. 4. 3 Orator 115

3. 4. 5 Revista Teologică 117

3. 4. 6 Seminarul Veniamin 119

3. 4. 7 Reprezentant al Bisericii la evenimentele culturale ale Iașului 124

3. 4. 8 Corespondența Mitropolitului Iosif Naniescu 128

3. 5 Patriot înflăcărat și luptător pentru binele Bisericii 132

3. 5. 1 Patriot înflăcărat 132

3. 5. 2 Apărător al Bisericii, în Senat 139

3. 5. 3 Luptător pentru binele Bisericii 142

3. 6 Iubitor de muzică 151

3. 7 Jubileul de 25 de ani de la înscăunarea Mitr. Iosif Naniescu la Iași 157

3. 8 Sfârșitul mitropolitului 164

3. 8. 1 Trecerea la cele veșnice și înmormântarea 164

3. 8. 2 Testamentul mitropolitului Iosif Naniescu 173

Capitolul al IV-lea: Anexe 175

Concluzii 209

Bibliografia 210

=== l ===

Introducere

Argument

Nu de puține ori, cei care au trecut prin Iași și au trecut pe la Catedrala mitropolitană din centrul orașului ca să o viziteze sau să se închine moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva, au rămas profund impresionați de măreția și de frumusețea ei. Înălțimea turlelor catedralei, stilul arhitectonic diferit de al bisericilor din zonă, precum și pictura renascentistă a marelui pictor Tăttărescu, care împodobește acest edificiu important, au făcut pe toți să se gândească la ctitorul acestei catedrale.

Aflat pentru prima oară la Iași, acum mulți ani, copil fiind, am simțit și eu același sentiment de copleșire pe care l-am arătat adineauri, atunci când, încă de departe, am zărit catedrala mitropolitană.

Interesul meu a fost și mai mare, atunci când am primit primele informații despre istoria zbuciumată a catedralei, aflând că, de fapt, catedrala mitropolitană din Iași este ctitoria a doi mari mitropoliți ai Moldovei, Veniamin Costachi și Iosif Naniescu, iar cel care a dus la bun sfârșit ridicarea ei, după ce vreme de aproape patruzeci de ani stătuse în ruină, fiind marele mitropolit Iosif Naniescu.

Cu timpul, în cursul Seminarului Teologic și al Facultății de Teologie, am aflat mai multe date biografice despre acești mitropoliți, fiind, mai ales, impresionat de viața mitropolitului Iosif, a cărui activitate am dorit să o cunosc cât mai mult.

Această ocazie în care puteam să cercetez înde-aproape viața sa aleasă pentru care a fost numit încă de când trăia, Iosif cel Sfânt, mi s-a oferit la finalul Facultății de Teologie, când, sub îndrumarea Părintelui Lector Ion Vicovan, titular al catedrei de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, am ales ca subiect al tezei de licență, viața și activitatea mitropolitului Iosif Naniescu.

Bibliografia de bază

Despre Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, ceea ce s-a scris este mult mai puțin, comparativ cu alte personalități marcante ale Bisericii Ortodoxe Române, ca, de pildă, despre Episcopul Romanului, Melchisedec Ștefănescu.

Prima și principala lucrare importantă folosită, care tratează despre viața marelui ierarh, copilăria sa, studiile, perioada până la primirea arhieriei și activitatea sa la Iași, este cea a Protosinghelului Vasile Vasilache, intitulată Iosif Naniescu, strălucit mitropolit al Moldovei, având o prefață de mitropolitul Nicodim Munteanu, și apărută sub tiparul mănăstirii Neamț, în anul 1946. Lucrarea sa, de peste 200 de pagini, este o lucrare sistematizată, prezentând viața mitropolitului cronologic, dar și structurat după unele domenii de activitate.

Această lucrare se completează cu alte articole și studii apărute în periodicele din cuprinsul Bisericii noastre, dar, mai ales, în revistele Mitropoliei Moldovei.

Un studiu științific și bine alcătuit, care oferă informații prețioase, informații pe care nu le găsim la părintele Vasilache, este cel al lui Constantin C. Angelescu, intitulat Contribuții la biografia Mitropolitului Iosif Naniescu, apărut în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei din 1982.

De asemenea, un articol apărut în 1991, în revista Teologie și Viață a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, ale cărui informații au fost folosite în lucrare, este al părintelui Ion Vicovan, Un mitropolit de seamă al Moldovei, Iosif Naniescu, care face și o încadrare istorică a secolului al XIX-lea, precum și câte un scurt rezumat al celor mai importante cuvântări și pastorale ale mitropolitului Iosif.

Unele informații au mai fost găsite și în studiul Comemorarea Mitropolitului Iosif Naniescu, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, al preotului Constantin Nonea, articol apărut în 1952.

Referitor la biblioteca mitropolitului Iosif, foarte interesant și cuprinzător ni s-a părut studiul lui Petre Costinescu și Florin Marinescu, Cartea românească veche din biblioteca Mitropolitului Iosif Naniescu, din revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1974, care dă și o listă a cărților din biblioteca sa.

De asemenea, diaconul P. I. David este autorul articolului Mitropolitul Iosif Naniescu, milostivul, lesne-iertătorul și ctitorul-ierarh, accentuând asupra vieții duhovnicești a lui Iosif Naniescu.

Despre calitățile mitropolitului de bun cântăreț și iubitor de muzică, ne-am folosit de informații prețioase, desprinse din articolul Iosif Naniescu – reprezentant de seamă al muzicii psaltice, scris de Vasile Vasile, și apărut în revista Muzica (1991).

Bineînțeles, sunt valoroase și alte studii publicate în diferite reviste și periodice, privind corespondența mitropolitului cu vechi prieteni sau colegi, sau alte aspecte ale vieții sale. Toate acestea sunt de folos pentru realizarea unei cât mai bune biografii.

Un alt material folosit este informația preluată din cercetarea arhivelor Mitropoliei și Statului, din Iași și București, precum și din cercetarea presei timpului respectiv. Credem noi, s-au găsit multe informații care sunt inedite, nemaiîntâlnindu-le nicăieri, ceea ce dă o notă de originalitate acestei lucrări.

Încadrarea istorică

Pentru a înțelege cât mai bine viața și activitatea mitropolitului Iosif Naniescu este necesară o cunoaștere, cel puțin sumară, sub aspect politic, social, cultural și religios a secolului al XIX-lea, în care și-a desfășurat activitatea Iosif Naniescu, mai întâi ca egumen al unor mănăstiri și profesor la București, apoi ca episcop la Argeș, și în cele din urmă, ca mitropolit al Moldovei și Sucevei.

Privind sub aspect politic, începutul secolului al XIX-lea coincide cu noi incursiuni ale trupelor otomane la nord de Dunăre. În iarna anilor 1801-1802, trupele pașei de Vidin, Pasvan Oglu, pradă Oltenia. Craiova este arsă, iar Manaf Ibrahim, aghiotantul pașei, distruge orașul Tg. Jiu. Panica provocată în rândurile populației locale era generală, și chiar Mihai Șuțu, aflat la a treia domnie în Țara Românească(1801-1802), părăsește tronul. Ca urmare, domnul Moldovei, Alexandru Șuțu(1801-1802), îndeplinește și funcția de caimacam pentru principatul de la sud de Milcov. În această perioadă, numeroase familii de mari boieri, de la miazăzi de Carpați, Brâncoveanu, Câmpineanu, Dudescu, Ghica, Obedeanu, Știrbei, trecuseră munții, refugiindu-se la Sibiu și Brașov.

Războiul ruso-otoman, din 1806-1812, desfășurat pe teritoriul locuit de români, provoacă acestora mari pierderi umane și materiale. Mai mult, deși la început anunțase că acționează pentru apărarea religiei și drepturile românilor, Curtea de la Sankt-Petersburg pretinde, totuși, anexarea Principatelor invadate. Presați de Napoleon I, care declanșează campania din Rusia, diplomații lui Alexandru I încheie pace cu otomanii la 16 mai 1812, mulțumindu-se numai cu încorporarea unei părți din Moldova: este vorba despre regiunea dintre Nistru și Prut, Basarabia, pământ românesc pe care B. P. Hașdeu îl definește a fi cu picioarele muiate în Marea Neagră și cu fruntea umbrită de codrii Bucovinei.

Prin urmare, vedem că venirea pe lume a lui Iosif Naniescu se petrecea într-o Basarabie robită, ruptă de lângă celelalte regiuni ale țării, supusă sub talpa rusească.

Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851, trupele otomane și țariste nu părăsesc teritoriile de la est și sud de Carpați. În interiorul arcului carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist. Oștile Rusiei revin în 1853-1854, când ocupă, ca zălog, Moldova și Țara Românească. Din august 1854 și până în martie 1857, întreg spațiul românesc este ocupat de armatele Austriei. Unirea Moldovei cu Țara Românească, la 24 ianuarie 1859, amplă operă reformatoare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și al guvernării lui Mihail Kogălniceanu, contribuie, în mod hotărâtor, la edificarea României moderne.

De la începutul domniei sale, Al. I. Cuza a acționat în sensul voinței adunărilor ad-hoc. În plan internațional el a declanșat o campanie diplomatică energică pentru recunoașterea de către marile puteri a faptului împlinit la 24 ianuarie 1859, adică a dublei alegeri, și pentru unirea deplină. Prin unirea celor două principate se împlinea visul și dorința românilor atât de veche realizată pentru scurtă durată de Mihai Viteazul, care însă va culmina cu înfăptuirea României Mari la 1 decembrie 1918.

Situația politică după silirea la abdicare a lui Cuza avea să fie favorabilă monarhiei, căci la 10 mai 1866, principele Carol era ales Rege al României. Acest monarh va fi cel care va conduce de acum țara, mai mult timp, în timpul său desfășurându-și activitatea ca mitropolit Iosif Naniescu.

Anii 1877-1878 aveau să aducă României independența, pentru câștigarea căreia mitropolitul Iosif a depus tot efortul și a mobilizat întreaga eparhie.

După 1878, cucerirea independenței a deschis drum larg procesului de modernizare și consolidare a sistemului politic instituțional în România. Grație priceperii și personalității oneste și integre a Regelui, instituția monarhică a știut să lupte eficient pentru menținerea și funcționarea normală a sistemului politic și s-a impus unor oameni politici de prestigiu. Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate și progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a două partide mari – conservator (Lascăr Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) și liberal (Ion C. Brătianu, Dimitrie Sturdza, Ion I. C. Brătianu). Ei au venit la putere alternativ și asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionistă a Rusiei a determinat România să semneze, în 1883, în secret un tratat de alianță cu Austria, Ungaria, Germania și Italia; tratatul a fost reînnoit periodic până la primul război mondial.

Sub aspect religios, realizarea marelui act al unirii principatelor la 24 ianuarie 1859 a dus la o serie de reforme în viața bisericească, absolut necesare în acele vremuri: proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1864 , unificarea administrativ-bisericească din 1865, când mitropolitul Ungrovlahiei a devenit primat al Bisericii Ortodoxe din noul stat România, constituirea Sf. Sinod în 1872, ca organ central de conducere, reforma învățământului teologic.

Încă din vara anului 1859, averile mănăstirilor chinoviale: Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Adam și Vorona au fost trecute în administrarea Ministerului Cultelor. Totodată, s-au desființat atelierele mănăstirești, s-au luat tipografiile de la Neamț și de la Mitropolie, s-au instituit comitete administrative pe lângă egumeni, întocmindu-se bugete pentru fiecare mănăstire.

O măsură pozitivă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a guvernului său a fost hotărârea luată în cursul lunii martie 1863, potrivit căreia slujbele din bisericile ortodoxe din România urmau să se facă numai în limba română, întrucât până atunci, în foarte multe biserici, mai ales în mănăstirile închinate în locurile sfinte, slujbele se făceau în grecește.

A altă reformă a lui Cuza a fost secularizarea averilor mănăstirești, datorită abuzurilor pe care le făceau egumenii greci de la mănăstirile închinate. Legea secularizării a produs o mulțumire generală în întreaga țară, căci s-au înlăturat stăpânirea unor străini, iar în anul următor s-a putut face împroprietărirea țăranilor clăcași. Chiar și Iosif Naniescu, pe când era arhimandrit la București, a făcut parte dintr-o comisie de secularizare.

Tot în timpul lui Cuza s-au dat legea călugăriei, conform căreia puteau îmbrățișa schima monahală numai cei care absolviseră învățăturile monahale superioare, iar din restul credincioșilor, putând fi călugăriți bărbații la cel puțin 60 de ani, iar femeile la cel puțin 50, apoi decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale, și legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți, care a produs multe discuții și frământări, ele purtând și numele de „lupta pentru canonicitate”.

Perioada care a urmat după abdicarea silită a lui Cuza, perioadă a monarhiei și în care a activat Iosif Naniescu la Iași, a adus cu sine recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, de către patriarhul ecumenic Ioachim IV, în aprilie 1885. Dar nu întreaga perioadă a fost prolifică pentru Biserică, căci Biserica a simțit opoziția multora fățiș. Se cunosc atacurile la adresa Bisericii venite din partea unor senatori răuvoitori sau publicații ostile ierarhilor Bisericii, pentru simplul motiv că aceștia erau călugări. Iată cum era descrisă această situație în 1883: „Biserica Ortodoxă, a cărei doctrină și morală, mai ales în timpul prezent, se derâd și se batjocoresc de Fiara Apocaliptică, de materialiști, nihiliști, liber cugetători, care pe zi ce merge, se duc, prin falsele și antisociabilele lor doctrine, inimile creștino-românilor, cuprinse de indiferență religioasă”. Iar despre vremea în care a păstorit Iosif Naniescu, Pr. Vasile Vasilache spunea că „a fost mitropolit în acea epocă de ateism sălbatic și de socialism, care în chip deosebit se cuibărise la Iași. Tot ceea ce era religie era scârbit. Icoanele erau scânduri boite și procesiunile religioase erau intitulate popi în haine de carnaval”.

Din punct de vedere cultural, era perioada imediat următoare apariției Seminariilor de la Socola, București, Buzău, Râmnic, când se simțea lipsa manualelor. Aceasta a determinat pe ierarhii cărturari ai timpului să întocmească manuale didactice. Episcopul Dionisie Romano a tipărit Ermineutica, Geografia sfântă, Principiu de retorică, Aritmetica, Abecedarul, Biblioteca tinerilor începători, diferite broșuri cu caracter moralizator, Vestitorul bisericesc și Eho eclesiastic. Episcopul Melchisedec Ștefănescu a scris pentru Seminariile teologice: Liturgica, Tipicul, Dogmatica, Introducerea în științe teologice, Introducere în Vechiul și Noul Testament, Pastorala, precum și multe studii, în special de istorie. Neofit și Filaret Scriban au publicat numeroase manuale prelucrate după cele rusești sau grecești, iar profesorii de teologie de la Facultatea de Teologie de la Cernăuți au lăsat însemnate cursuri universitare. În această perioadă s-a dezvoltat și presa bisericească: Telegraful Român la Sibiu(1853), Biserica și Școala la Arad(1877), Foaia Diecezană la Caransebeș(1886), Biserica Ortodoxă Română la București(1874), Candela la Cernăuți(1881).

În acest context a trăit și și-a desfășurat activitatea Iosif Naniescu, fiind înconjurat și de prieteni, și de rivali sau oameni ostili Bisericii, însă pe toate le-a trecut cu răbdare și credință în Dumnezeu, așa cum vom vedea în continuare.

Capitolul I

Viața și activitatea sa până în 1872

1. 1 Familia și ucenicia

Date despre viața mitropolitului Iosif Naniescu, începând cu cele despre nașterea sa, despre părinții săi și locurile natale și până la cele despre sine ca mitropolit, avem din mai multe locuri: pe de o parte, din biografia pe care chiar el însuși o alcătuiește în anul 1893, iar pe de alta, din alte surse sau descoperiri ulterioare. Credem că cele mai reale sunt cele oferite chiar de el, apoi urmând să dăm crezare altor informații biografice din alte surse. Datele biografice care formează autobiografia i-au fost cerute de Ministerul Cultelor prin titularul de atunci, Take Ionescu, prin adresa nr. 690 din 5 noiembrie 1892: „…Am onoare a vă ruga , Înalt Prea Sfințite, să binevoiți a dispune să se comunice Ministerului știință asupra Prea respectatei Persoane a Înalt Prea Sfinției Voastre și anume: data și locul nașterii cu scurte date biografice, data intrării în monahism și de la ce Mănăstire vă aveți metania, posturile oficiale și de onoare ce ați ocupat…, data alegerii și confirmării ca arhiereu…, tot ceea ce credeți că este de interes obștesc pentru Biserică și pentru stat”. Mitropolitul Iosif trimite la 29 noiembrie 1893, cu numărul 2234, autobiografia sa, cu precizarea că „văzând în Almanahul Ministerului Cultelor pe anul curent 1893, asemenea notițe biografice, publicate pentru toți Prea Sfințiții Ierarhi eparhioți, între care și pentru mine, necomplete însă și oarecum eronate, m-am hotărât a da onorab. Minister eu singur notițe biografice pozitive și sigure, cât s-a putut mai pe scurt…”.

După cum aflăm din această autobiografie expusă pe „două coli autobiografice, scrise pe ambele părți și subscrise de mitropolit”, Mitropolitul Iosif Naniescu s-a născut la 27 iulie 1820, în „micul sat Răzălăii, lângă marele sat Popenii, spre Apus, și Bălușeștii spre Nord, ținutul Iașului, ocolul Răutului” din Basarabia, fiind deci „un moldovan de dincolo de Prut”. Părinții săi erau preotul Anania Mihalache și Theodosia, fiica preotului Vasilie Fornea. Tatăl său, preotul Anania, se trăgea din „o veche și numeroasă familie românească de buni gospodari săteni, din satul Floreștii pe râul Răut, în apropiere de satele Mărculeștii și Lunga”.

Cu privire la data nașterii mitropolitului Iosif Naniescu, mai mulți autori, începând cu Protos. Vasile Vasilache, au afirmat că aceasta nu ar fi cea care era cunoscută până atunci, respectiv 27 iulie 1820, ci 15 iulie 1818, deci cu doi ani mai devreme. Această schimbare a survenit în anul 1939 și se bazează pe informațiile date de un act mitrical descoperit de către Preotul D. Zupu din Parohia Pepeni, care cuprinde și satul Răzălăi. Acesta trimite Prea Fericitului Patriarh Nicodim raportul nr. 77 din 6 martie 1939, în care arată că cercetând arhiva parohială, „sub un morman de reviste rusești “ a dat peste o parte din registrul mitrical al satului, de la anul 1808 și până la anul 1834, restul filelor lipsind. Aici era și certificatul de naștere al mitropolitului, cu data nașterii 15 iulie 1818. Tot în această arhivă Pr. D. Zupu a dat și de actul de căsătorie a părinților săi, precum și de cel de moarte a tatălui său.

Pruncul primește numele Ioan, fiind botezat în data de 15 august 1818 de către preotul Vasile, nași fiind Toader și Zoița. Din unele surse reiese că Ioan a mai avut încă un frate mai mic, Irimie, însă această ipoteză nu este împărtășită de către toți cercetătorii. Astfel, fratele său, Irimie, este amintit de către Pr. D. Zupu în raportul mai sus amintit ca fiind menționat într-un act din anul 1824, având la acea vreme patru ani, iar Ioan 6 ani. De asemenea, Protos. Vasile Vasilache face referire la un frate al viitorului mitropolit, ce se numea Irimie, care „ajunge la vreme preot și protoiereu”. Părintele Ion Vicovan, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae din Iași, afirmă că ipoteza de a mai fi avut un frate „nu poate fi plauzibilă din două motive: în primul rând pentru că în autobiografie spune că tatăl său a murit când el avea vârsta ca de un an și, în al doilea rând, mitropolitul Iosif niciodată nu pomenește nimic de el…. Poartă corespondență cu diferite persoane, în multe din ele evocând timpii copilăriei, nicăieri însă nu pomenește măcar în treacăt despre un frate”.

Copilăria lui Ioniță, așa cum era dezmierdat de glasul mamei sale, este crunt lovită de moartea tatălui său „de foarte tânăr”, iar „copilul Ioan, rămânând orfan de tată la etatea de un an, a crescut la casa părintească din acel sat Răzălăii până la vârsta de zece ani”.

Ziarele începutului secolului al XX-lea, cu ocazia mutării la cele veșnice a mitropolitului Iosif Naniescu, scriau despre viața sa următoarele: „De mic copil Ioan era năzdrăvan: inteligent și plin de vioiciune. La vârsta de nouă ani, aflându-se la scăldat la un iaz cu mai mulți băiețași de vârsta lui, a scăpat pe unul din ei, care era să se înece într-o știoalnă, scoțându-l de chică la mal. Altădată, maică-sa Teodosia, măsurându-l pe spete cu Sfântul Nicolai din cui, pentru că își rupsese ițarii într-un cireș, a spălat putina și n-a mai dat pe acasă, decât după vreo două săptămâni când a fost găsit la o stână de către un cumătru al părinților lui. Fiind isteț și înzestrat cu o memorie admirabilă, știa sute de pagini pe de rost din Psaltire și Ceaslov. Avea îndemânare deosebită la desen. Nu odată maică-sa l-a dojenit că-i acoperea pereții de la spatele casei cu tot soiul de chipuri de oameni, vite, cară, căruțe, pe care le zugrăvea cu cărbune cu uimitor meșteșug. Într-un rând a zugrăvit cu cărbune pe-o scândurică, netezită bine, chipul mamei lui, cu atâta asemănare, încât biata mamă l-a lăudat și, după ce i-a dat un sorcovăț, a luat scândurica și-a așezat-o frumos în casă, pe masă, pentru a o păstra. Ioniță era, însă, sfiicios nevoie mare…. Tot de mic arăta o deosebită tragere de inimă spre tagma călugărească. Maică-sa nu voia să audă”.

Din aceste relatări oricine poate vedea sufletul bun și firea blândă a lui Ioan, înclinația spre carte, spre pictură și, mai ales, spre călugărie.

Rămasă văduvă, mama Teodosia, poate la îndemnul ierodiaconului Iosif, fratele ei, se călugărește, luând numele Fevronia monahia, iar Ioan, având doar zece ani, este încredințat „ocrotirii unei rude a lor, călugărului Teofilact ierodiaconul, din Sfânta Monastire Frumoasa din Basarabia”. Despre călugărul Teofilact nu se știe sigur dacă era, într-adevăr, diacon, sau dacă era, conform altor cercetători, arhimandrit. Se știe sigur că, împreună cu ierodiaconul Teofilact, tânărul Ioan Naniescu face câteva pelerinaje la principalele vetre monahale românești și pravoslavnice, simțind o chemare pentru Suceava și Iași și o apropiere deosebită pentru Sfântul Ioan de la Suceava ale cărui locuri de martiraj le vizitase (Asprocastron-Cetatea Albă-Bălgrad). În anul 1831, scăpând de necazurile pricinuite de eteriști, de boala ciumei și profitând de liniște în preajma Regulamentului organic, cei doi pelerini, Teofilact și Ioan, ajung la Iași, unde se opresc la Mănăstirea Sfântului Spiridon, având binecuvântarea arhiereului Varlaam Cuza Sardeon, egumenul Spiridoniei.

Aici, la Sfântul Spiridon, „copilul Ioan trăia în chilia călugărească a unchiului său o viață sobră, chiar aspră în ceea ce privește bucuriile vârstei. Dar pe măsură ce creștea, flacăra înțelegerii lucrurilor mari se aprindea în sufletul său. Aici, el era ca în cea mai vestită școală a vieții lui. Seara, dimineața și în amează zi, se închina, lăuda și binecuvânta pe Domnul Dumnezeu, în biserica cea mare a Sfântului Spiridon”. El se îndeletnicea cu „cetirile cele sfinte și pline de înțelepciune” și, după cum însuși mărturisește, „servit-am sfintei noastre Biserici creștine ortodoxe române, din cea mai fragedă vârstă a vieții mele, mai întâi ca copil cântând Domnului în Biserică, în orașul Iași, în zilele marelui și fericitului întru amintire Mitropolit Veniamin Costachi până în anul 1834”.

În timpul liber de la biserică, el își continua școala vieții în cele ce vedea și auzea de la cei ce veneau la spitalele Sfântului Spiridon: „Impresionat de suferințele oamenilor, dar și de dăruirea celor ce-i îngrijesc pe bolnavi, Ioan adaugă sincerității sale pentru slujirea lui Dumnezeu, mângâierea celor în necazuri și neajutorați, învață școala vieții pe viu, cartea și tainele ei fiind doar o experiență, o călăuză. Zi și noapte, copilul minune, cum i se spunea, era lângă bolnavi, la rugăciune și priveghi, la ascultări și învățătură”. Părintele V. Vasilache socotea că în dragostea arătată de tânărul Ioan bolnavilor și necăjiților de la Sfântul Spiridon, „putem vedea izvorul milei sale de mai târziu față de cei suferinzi, față de betegi și de cei care se zbat în lipsurile acestei vieți. Iată cele două școli, pline de cea mai înaltă înțelepciune a acestei vieți: școala rugăciunii și a înțelepciunii divine, și școala milei față de cei bolnavi și lipsiți…. Acestea sunt cele două universități ale începutului serviciului său social de mai târziu”.

De copilul dedicat trup și suflet într-ajutorării celor bolnavi, de tânărul Ioan, aude și mitropolitul de atunci al Moldovei, Veniamin Costachi, și îl numește frate ascultător, văzând în acesta viața sa de pruncie. Astfel, Ioan ia parte la 3 iulie 1833, „ziua săptămânii luni”, împreună cu unchiul Teofilact, la evenimentul punerii pietrei fundamentale a Catedralei Mitropolitane din Iași, pe care Dumnezeu îi va hărăzi să o termine. Această solemnitate îl impresionează așa de mult, încât acest eveniment îi va rămâne viu toată viața în memorie, povestindu-l, cu toate amănuntele, de câte ori a avut ocazia, până în ultimii ani ai vieții sale.

Destoinicele fapte săvârșite în ascultările ce i-au fost încredințate fac Epitropia Sfântului Spiridon să-l răsplătească pe Teofilact cu un post de o deosebită încredere: egumen al Mănăstirii Sf. Prooroc Samuil din Focșani, „pendinte de Sf. Spiridon din Iași”. Astfel, în anul 1834, Teofilact, împreună cu Ioan, pleacă la noua ascultare, unde rămâne până în 1835. Aici, Ioan continuă învățătura, cântarea la biserică și ascultarea la altar iar unchiul său îi înlesnește mai multe pelerinaje la unele mănăstiri din țară, oprindu-se pentru scurtă vreme și la Antim în București .

Simțind o chemare deosebită spre studiu, „plăcându-i îndeletnicirile tipografice, iubind frumusețea cea dinăuntru și cea din afară a cărții”, Cuviosul Teofilact mijlocește pe lângă episcopul Chesarie de la Buzău(1825-1846), despre a cărui faimă auzise de la Focșani, ca fratele Ioan să fie înscris la școala Episcopiei, școală reorganizată de chiriarh. Astfel, primind binecuvântarea lui Chesarie, la 22 septembrie 1835, Teofilact ia cu sine pe Ioan și merge la Buzău, unde Episcopul Chesarie îl numește Mare Eclesiarh al Episcopiei și egumen al Mănăstirii Vintilă Vodă, metoh al Episcopiei, „pe care Monastire a restaurat-o din nou, și biserica, și casele mari și case mici și zidul curții împrejurul Monastirei, unde a și încetat din viață în anul 1849”.

Văzând în tânărul de numai 17 ani cele mai alese dorințe de a studia, un suflet bun, o fire blândă și miloasă, precum și glasul duios și priceperea în cele ale psaltichiei, între ierarhul Chesarie și Ioan se leagă o strânsă prietenie duhovnicească, o trainică legătură dintre „un părinte care ocrotește și un fiu duhovnicesc care s-a răsădit într-o minunată grădină duhovnicească și, precum o rază a mărețului soare se odihnește pe o tânără plantă, pe care la început o ajută în creșterea și înflorirea ei, la fel și raza cea luminoasă de înțelegere a episcopului Chesarie s-a odihnit pe tânărul venit din depărtări”.

Episcopul Chesarie chibzuiește și se decide să cheme sub mantia „brațelor părintești” pe Ioan, iar în seara de 23 noiembrie 1835, după priveghere, în catedrala episcopală din Buzău, Ioan ia „chipul îngeresc”, naș de călugărie fiindu-i chiar episcopul Chesarie. Acesta, ca un profet, însemnează pe Ioan cu numele de monah Iosif cel cu frumos chip, în cinstea întâiului episcop de Argeș, Iosif. Episcopul Iosif al Argeșului a fost nașul lui Chesarie la Mănăstirea Antim, nume pe care l-a dat în cinstea cărturarului Chesarie al Râmnicului. Iată că și acum, la fel ca și atunci, părintele duhovnicesc dă ucenicului numele celui care i-a călăuzit pașii pe treptele desăvârșirii, și, în fața tuturor, Chesarie îi spune: „Ți-am dat numele de Iosif, numele starețului meu. De-i fi om de treabă, să ajungi ca el !”, și îl îmbrățișează cu căldură. În aceste scurte, dar adânci cuvinte, tânărul monah Iosif găsea cuprins întregul program de viață pe care trebuia să-l urmeze, având ca model pe episcopul al cărui nume îl purta.

A doua zi, duminică, 24 noiembrie 1835, în aceeași catedrală, la „slujba vlădicească săvârșită într-un chip deosebit de sărbătoresc”, episcopul Chesarie, „strigând din fața ușilor împărătești vrednicia tânărului călugăr Iosif”, îl hirotonește diacon, împodobind prin aceasta slujbele divine ale Catedralei, știind că noul diacon „avea o voce foarte plăcută și încercată în cântările bisericești”.

1. 2 Studiile

La un an de la hirotonia în diacon, în 1836, datorită străduințelor Episcopului Chesarie, se înființează un Seminar la Buzău, școală care se deschide chiar în încăperile Episcopiei, iar printre cei dintâi elevi se înscrie și Iosif Ierodiaconul, în vârstă de 18 ani, împlinindu-se acum o mai veche dorință de a lui de a studia într-o școală bisericească. De altfel, Chesarie mai înființase în 1831 la Buzău o școală de pictură unde s-a format Gheorghe Tattarescu, pe care episcopul l-a trimis mai târziu cu o bursă la Roma spre a se perfecționa. Inaugurarea școlii a avut loc în ziua Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 1836, hramul Catedralei Episcopale din Buzău. Reținut la București cu problemele eparhiei, Chesarie nu a putut fi prezent la deschiderea cursurilor, însă a alcătuit „o frumoasă epistolă povățuitoare către tinerii seminariști adunați ca să înceapă învățăturile religioase”, al căror număr nu trecea de 20, și a delegat pe arhimandritul Eufrosin Poteca, Egumenul Mănăstirii Motru, fost profesor de filozofie la Colegiul Sf. Sava, să dea citire scrisorii sale.

Scrisoarea trimisă de Chesarie și citită de către părintele Eufrosin a emoționat întreaga asistență, dând sfaturi părintești elevilor și îndemnându-i la învățătură: „… Cu toate că foarte doritor eram ca să ne aflăm aici de față și noi la un acest fel plin de bucurie praznic, nu lipsim, datorie părintească împlinind, printr-aceasta arhierește să vă scriem și părintește să vă sfătuim: ca să începeți învățăturile și să le începeți bine…. De la Dumnezeu, o iubiții noștri fii, să începeți pe Dumnezeu să-l chemați întru ajutorul vostru, pe Dumnezeu să-l rugați să vă trimită din ceruri luminile Sale, și să vă lumineze mintea ca să înțelegeți cuvintele Lui și să umblați în cărările poruncilor Lui!…Iubiții noștri fii! Iată alergarea s-a deschis, vremea a sosit, lupta stă de față, începeți de vă luptați și nu pierdeți vremea, prețuiți-o pe aceasta și nu o păgubiți…. Această vreme este potrivită ca să lepădați toate lucrurile copilăriei și să uitați tinerețile voastre…, ca să îngrijiți din toată inima a vă face preoți buni, preoți îmbunătățiți, preoți învățați, preoți cu frica lui Dumnezeu, folositori poporului, folositori Patriei…. Socotiți pururi care este chemarea voastră; socotiți unde vă aflați astăzi; ați venit aici cu adevărat ca să învățați carte bisericească, să vă faceți mădulare folositoare la toată plinirea poporului celui bine credincios… “.

Conținutul scrisorii l-a impresionat profund pe tânărul elev seminarist Iosif, primind aceste sfaturi ca pe cele mai „înțelepte însămânțări sfinte pentru sufletul lui”, îndemnându-l să copie toată Epistola părintelui său sufletesc, el fiind cel care, mai târziu, ajuns Mitropolit, va pune la dispoziție această scrisoare pentru a fi publicată.

Grija permanentă a Episcopului Chesarie pentru școala sa a făcut să caute cei mai iluștri și pricepuți profesori. Ca profesor și director, el a numit pe Gavriil Munteanu, consăteanul său din Săliștea Sibiului, iar ca profesor de psaltică pe Macarie Ieromonahul, de la Mănăstirea Antim, care „se străduia cu o jertfelnicie de nedescris, ca toți ucenicii lui să facă să iubească această artă a muzicei religioase”.

În următorul an, fericitul Chesarie a ridicat un palat măreț pentru Seminar, în curtea Episcopiei, îngrijindu-se astfel și de condițiile materiale ale elevilor.

Timp de patru ani, fiind elev seminarist, Iosif adaugă la talentul său și la cele ce știa, o știință sporită cu un studiu sistematic, dar și în casa părintelui său Chesarie sau însoțindu-l în afară, a cunoscut aproape toate personalitățile timpului, „a cunoscut pe mulți și multe a învățat, toate aceste cunoștințe fiindu-i de folos mai târziu, în chemările pe care le-a avut”. La masa vlădicăi Chesarie a zărit de atâtea ori prunci orfani, bătrâni fără adăpost și chinuiți ai vieții, iar printre tinerii ajutați și crescuți de Chesarie era și Gheorghe Tattarescu, de care se va apropia Iosif, devenind ca doi frați pentru eternitate, legătură care se va păstra tot timpul vieții. De aceea, la terminarea Catedralei din Iași, mitropolitul Iosif va chema pe mai vechiul său prieten, pentru a o picta.

În anul 1840, Iosif termină Seminarul de la Buzău cu rezultate de excepție și este înscris de părintele său sufletesc la Colegiul Sfântul Sava din București, pe care îl va absolvi în 1847. Venind în București, pentru a putea urma cursurile Colegiului, ierodiaconul Iosif se stabilește la Biserica Sf. Dumitru, care era mitocul Episcopiei din Buzău.

Aici își desăvârșește cultura generală, pătrunzând și tainele științelor exacte. În același timp, vorbea franceza și se preocupa serios de limbile clasice, pe care le studia cu cea mai mare ardoare. Chiar el, pe când era Mitropolit al Moldovei și Sucevei, evoca momentele plăcute din timpul când era elev la Buzău și la Sf. Sava, spunând: „Îmi aduc aminte de când ascultam lecțiile de istorie la Sf. Sava, când profesorul de istorie, vorbind de Romani, cari aveau neîncetat lupte cu Cartaginezii, ne spunea: că toți oratorii Romani, în cuvintele lor din Senat, totdeauna sfârșeau cu refrenul: Sed Cartago delenda est”.

Aici l-a avut profesor și pe Constantin Moroi, vestitul profesor de drept. Încetând din viață, la înmormântarea lui, la 15 aprilie 1847 , elevul Iosif Naniescu a rostit o frumoasă cuvântare din partea școlarilor. Această cuvântare a fost publicată, în 1892, într-o broșură de șapte pagini.

Fiind elev la Sf. Sava, se formează în epoca premergătoare Revoluției de la 1848 și este martor celor mai de seamă evenimente ale secolului al XIX-lea: Unirea Principatelor și Războiul de Independență. Împrejurările vieții l-au făcut să cunoască încă de tânăr cele mai importante probleme politice și culturale ale țării și să se intereseze îndeaproape de operele literare ale Școlii Ardelene. Este revelator pentru formarea sa spirituală faptul că a fost contemporan cu Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri. La Colegiul Sf. Sava este coleg cu Vasile Boerescu, care, ajungând Ministru al Cultelor și Instrucțiunilor Publice, îl va susține pe mitropolitul Iosif să restaureze Catedrala Mitropolitană.

Ierodiaconul Iosif, în acest interval de timp, „pe lângă îndeletnicirea la învățătură în studiile colegiului, unde era iubit de distinșii dascăli ai școlii, pentru sârguința și buna sa purtare, el era totdeodată și podoaba bisericească la Metohul Sfintei Episcopii a Buzăului, biserica Sfântului Dumitru din strada Carol din București, unde prin cântările sale și frumusețea slujbei atrăgea, nu numai mulțime de credincioși, ci și tot ce capitala avea mai distins”.

Cu un an înainte de a absolvi cursurile de la Sf. Sava, la 30 noiembrie 1846 , Episcopul Chesarie se stinge din viață, fapt care „revarsă în sufletul fiului său duhovnicesc Iosif, o înnoptare de gânduri înfrigurate. Cu sfâșieri în suflet, îl vedem îngenuncheat la căpătâiul părintelui său, de la care acum nu mai așteaptă sfaturi, și nici înțelegeri pentru suferințele sale, și nici mângâieri pe care i le dădea cu dragă inimă. Acum fiul vărsa lacrimi de durere, nimic grăind… “. Timp de multe zile Iosif și-a plâns părintele, iar la pomenirea făcută Episcopului Chesarie la împlinirea a patruzeci de zile, acesta a rostit un înduioșător cuvânt, „care cuvânt s-a tipărit cu cheltuiala casei Episcopiei Buzăului, în tipografia pitar Zaharia Carcalechi în București, la începutul anului 1847”.

Această cuvântare, rostită de către ierodiaconul Iosif când încă se afla pe băncile școlii, ne arată că încă de atunci Iosif stăpânea arta oratoriei, ținând seama în redactarea ei de regulile omiletice, dezvoltând un stil izvorât din grădina sufletului său strălucit, precum și o înaltă și profundă gândire teologică, rodul străduințelor sale și profesorilor săi. Mai întâi, arată celor prezenți realitatea morții și universalitatea ei, pentru că „în lume toate sunt supuse prefacerii și nimic nu rămâne statornic; numai Unul Dumnezeu este același neschimbat și timpul pentru Dânsul nu însemnează nimic…. Aceasta este soarta tuturor făpturilor în lume, aceasta este asemenea și a omului, acest zeu al pământului: a se naște, a trăi și a muri, iată deviza lui”. Apoi face un elogiu al virtuții, evidențiindu-o în marii bărbați ai țării și ai Bisericii strămoșești: „cu cât virtutea întrece știința și orice talente, cu atât bărbatul virtuos este mai presus de ceilalți învățați și înțelepți în opinia lumii, dar lipsiți de acest dar ceresc; de aceea, nimic mai frumos decât lauda virtuții, și fericite sunt națiile a cărora bărbați merită această laudă”. Printre bărbații virtuoși evocați se numără și Episcopul Argeșului, Chesarie, cu a cărui biografie continuă cuvântarea lui Iosif: „așa a fost și fericitul răposat, Prea Sfințitul Părintele Episcopul nostru, ale căruia fapte vrednice de laudă și viață cuvioasă și sfântă, cu adevărat de un Păstor bisericesc, ni le va arăta înainte pe scurt cursul cuvântării”. Prezentându-i viața, autorul cuvântării propune ca model de urmat pe vlădica Chesarie, a cărui viață a pus-o în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor, îndemn cu care se și apropie de finalul cuvântului său: „așa a trăit și a murit bunul nostru păstor. A știut, zic, bine a trăi și bine a murit în Domnul, lăsându-ne nouă viața sa un vrednic model de purtare bisericească și simțăminte de păstor adevărat; un vrednic model de evlavie, credință și curățenie; un vrednic model, zic, de învățătură cum se cuvine să trăim, pentru ca să știm cum trebuie să murim, la care îndeletnicire ne îndeamnă și marele Apostol când strigă: Fraților, aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, și privind la săvârșirea vieții lor, să le urmați credința”.

În 1847, ierodiaconul Iosif termină Colegiul Sf. Sava, absolvind cu rezultate deosebite și aprecieri generoase din partea profesorilor săi și a tuturor celor care l-au cunoscut, ceea ce arată râvna mare pe care a avut-o pentru a dobândi o bună pregătire teologică și laică, pentru a putea servi Biserica lui Hristos cu demnitate.

1. 3 Egumen

Pregătirea intelectuală temeinică, vocea aleasă și curata viață monahală dusă de ierodiaconul Iosif, precum și recomandările celor care i-au cunoscut meritele, cât timp a stat în București, l-au impus privirii Mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei(1850-1875), care, în mai 1849 , îl numește egumen la Mănăstirea Șerbăneștii Morunglavului, „de peste Olt, de lângă Drăgășani, județul Vâlcea, pendinte de Spitalul Sf. Pantelimon și administrată de Eforia Spitalelor civile din București”.

Fiind egumen al acestei mănăstiri, a refăcut gospodăria, biserica și chiliile iar viața religioasă a înflorit prin slujbele frumoase și sfințenia vieții călugărești, fapte ce i-au adus, un an mai târziu, hirotonia în preot. Astfel, cu binecuvântarea mitropolitului Nifon, a fost hirotonit preot la 29 august 1850, în biserica Sf. Ioan din București de către arhiereul Timotei Troados de la biserica Crețulescu din București, iar la 30 noiembrie 1852 este răsplătit cu rangul de protosinghel de către Calinic Cernicanul, Episcopul Râmnicului.

Despre șederea sa la Șerbăneștii Morunglavului istorisește chiar mitropolitul Iosif, într-o ședință a Sfântului Sinod de la 18 mai 1893: „…eu când eram acolo aveam cântăreți buni, bisericași buni, veneau musafiri din toate părțile și chiar de aici din București de vizitau această biserică. Eu la schitul Șerbăneștii Morunglavului am muncit opt ani și jumătate, am făcut multe îmbunătățiri, iar de aici m-au mutat la Găiseni, tot ca egumen”.

Tot din această perioadă a vieții sale, se păstrează o corespondență a sa cu episcopul Filotei al Buzăului și cu ieromonahul Serafim Vintileanu, tot de la Buzău. Părintele Gabriel Cocora ne pune la dispoziție conținutul a patru scrisori, din care prima, datată 21 mai 1856, este adresată Episcopului Buzăului, Filotei, de către Protosinghelul Iosif Naniescu, a doua, scrisă la 27 iunie 1856, este răspunsul lui Filotei către Iosif Naniescu, a treia scrisoare, din 25 septembrie 1856, este expediată de către ieromonahul Serafim Vintileanu lui Iosif, și ultima, a patra, constituie răspunsul egumenului Naniescu părintelui Serafim, redactat la 15 februarie 1857. Remarcăm din toate aceste scrisori câteva din calitățile lui Iosif protosinghelul: darul său de bun cântăreț care era dublat de o temeinică cunoaștere a muzicii bisericești, cunoaștere deprinsă atât de la profesorul său, Macarie, cât și în urma eforturilor proprii de a se perfecționa. Această cunoaștere se reflectă în abilitatea sa de a-și da seama de pericolul alterării cântărilor bisericești, datorate prelucrărilor după modelul profan, și, de aceea, acceptă bucuros ideea de a colabora la tipărirea cărților de cântări bisericești, rugându-l pe Episcopul Filotei „să nu îngăduie a se tipări decât numai asemenea cântări care se țin de adevăratul stil bisericesc”, și, totodată, recomandând o verificare riguroasă a tuturor cântărilor. În ultima scrisoare, a patra, Iosif Naniescu evocă perioada copilăriei, amintindu-și cu multă plăcere de locurile și oamenii cu care a petrecut.

Luna octombrie a anului 1857 aduce cu sine și transferul Protosinghelului Iosif Naniescu, „în mod de avansare, în aceeași calitate de egumen la Mănăstirea Găiseni, din județul Dâmbovița, pendinte tot de Eforia Spitalelor”. La fel ca la Șerbăneștii Morunglavului, și aici, Iosif și-a atras iubirea și prețuirea tuturor, prin viața sa curată și prin o bună chivernisire a averilor mănăstirii. Aceste fapte vrednice au făcut pe Nifon, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, să-l înalțe la un nou rang de distincție, la rangul de arhimandrit, în anul 1860. Ca egumen la Găiseni, arhimandritul Iosif era un adevărat primitor de pelerini și străini, oferindu-le casă și masă, după cum însuși mărturisește: „la Găiseni aveam musafiri neîncetat ziua și noaptea, fiind mănăstirea în drumul poștei. Astfel că iarna aveam totdeauna o cameră sau două încălzite și bucate gata. Când veneau musafiri sau oaspeți noaptea, de multe ori ieșeam eu singur înaintea lor cu lumânarea în poartă, încât oaspeții care mă cunoșteau cu mirare îmi ziceau: Ei bine, Părinte, apoi singur Sfinția ta ?Eu le răspundeam: Da; că pentru aceea m-a adus Sfântul Nicolae aici, ca să-i servesc”.

Tot în această perioadă a vieții sale, ca egumen al Mănăstirii Găiseni, arhimandritul Iosif Naniescu a publicat în Revista Carpaților un studiu documentat intitulat Despre mormântul lui Stroe Buzescu. În acest studiu, viitorul mitropolit al Moldovei făcea cunoscut că, în decursul celor opt ani cât a fost egumen al Mănăstirii Șerbăneștii Morunglavului, a vizitat în nenumărate rânduri Schitul Stănești, situat în apropiere. Aici a descifrat, cu atenția cuvenită, inscripția de pe mormântul lui Stroe Buzescu. În textul acestei inscripții, copiat de Alexandru Odobescu și publicat de George Sion în Revista Carpaților de la 15 februarie 1861, erau șapte erori, care nu sunt lipsite de însemnătate. De aceea, Iosif Naniescu reproduce textul complet al acestei inscripții, semnalând erorile săvârșite de Odobescu. Apoi, Iosif Naniescu descrie Schitul Stănești, zidit în 1537, și arată starea de ruină în care se afla la 1861. Acest schit, „închinat la Sfintele Locuri din Orient”, era proprietarul unei moșii ale cărei venituri anuale erau de aproximativ o mie de galbeni. Călugării greci, care încasau aceste venituri, au lăsat schitul „în cea mai tristă părăsire”, așa încât s-au năruit casele din jurul lui precum și zidul împrejmuitor, iar clopotnița era crăpată. Acest studiu al Părintelui Naniescu este important pentru că, pe de o parte, rectifică erorile lui Al. Odobescu, iar, pe de alta, arată abuzurile comise de călugării greci care încasau veniturile mănăstirilor închinate, neglijând însă îngrijirea și repararea lor.

Cu puțin timp înainte de a pleca de la Găiseni, arhimandritul Iosif este cel care oficiază slujba de prohodire a Catincăi Bolintineanu, sora poetului Dimitrie Bolintineanu, care încetase din viață la București, în iunie 1863. Cu acest prilej, Iosif rostește o înduioșătoare cuvântare al cărei text integral a fost publicat în presa vremii.

În luna noiembrie 1863, odată cu îndepărtarea egumenilor greci, Iosif Naniescu este chemat egumen la Mănăstirea Sărindar din București. Aici nu stă mult timp ca egumen, căci evenimentele din țară, cu multe schimbări în viața Bisericii, cu secularizarea averilor mănăstirești, au dus la desființarea egumeniei și înlocuirea lui prin curatori. Despre aceste vremuri aspre și dușmănoase pentru Biserică, povestea chiar mitropolitul Iosif, cu multă durere sufletească, următoarea întâmplare: „Făceam parte din comisia de secularizare a Mănăstirii Văcărești. Și la inventarierea zestrei acelei mănăstiri, rând pe rând, toți ceilalți membri din comisie căutau să se înzestreze pe ei cu câte ceva din avutul mănăstirii. De se scotea un serviciu de lichior de aur, sau unul de ceai, sau vin, sau cristal, numai ce auzeai: la acesta am eu evlavie, la celălalt își mărturisea evlavia un altul, și așa fiecare ajunsese cu evlavie pentru cele mai scumpe odoare din acea mănăstire. Văzând acest jaf al evlavioșilor, mă scol și plec indignat, spunându-le: Domnilor, între atâția evlavioși câți sunteți aici, numai eu am rămas un neevlavios, care nu mai poate sta cu Dumneavostră”.

1. 4 Profesor

Mâhnit de toate câte se întâmplaseră în viața Bisericii, de cele ce le văzuse, ca membru în Comisia de secularizare, arhimandritului Iosif Naniescu i se oferă de către „întemeietorul învățământului românesc, Petrache Poenaru, o retragere din ițele sociale într-o lume a inocenței și a speranței”, în învățământ. Pentru început, între anii 1864-1866, este încadrat ca profesor de religie la gimnaziul Gheorghe Lazăr din București. După cum aflăm din statele de plată ale „personalului gimnaziului Lazăr pe luna lui otobre 1864”, părintele Iosif Naniescu, cu „funcțiunea de professore de religiune pentru clasele I-IV”, numit cu decretul numărul 48093, începând cu 1 octombrie 1864, avea „salarul pe lună după buget” de 700 lei, iar „salarul pe timpul ce se cuvine a manda” de 630 lei, „popriri pentru tassă” de 70 lei.

Din 1866 până la 18 ianuarie 1873, data hirotoniei în arhiereu, funcționează ca profesor de religie, cu ordinul 12506 și salariul de 630 lei, la Liceul Matei Basarab. În paralel cu funcția de la Matei Basarab, din 1867, anul înființării Școlii Normale, este profesor de religie și la această școală, până în 1873. Iar în perioada 1870-1871 este numit profesor și director al Seminarului Central din București, cu decretul de numire 947 din 8 iunie 1870 .

Vocația de dascăl și dăruirea sa au creat un entuziasm în rândurile tineretului studios. „Zi și noapte dascălul era prezent în mijlocul învățăceilor cu exemplul său, cu aleasa cultură, dar și cu mângâierea și miluirea tuturor celor în necazuri. Așa de iubit era , încât se despărțea elevi în fiecare zi cu lacrimi și totdeauna era încărcat de noutăți. Dar nu numai la catedră era așteptat, ci și în paraclise, în biserici. . . Dascălul a semănat în sufletul ascultătorilor sămânța cea bună”.

Iosif Naniescu, „ca profesor, a reușit să înfrățească idealurile cele mai sfinte cu fapta, în sufletele iubiților săi elevi, pentru care dragostea sa nu cunoștea marginile sacrificiului. Aici a format pe cei ce aveau să conducă nu peste mult timp destinele anumitor așezăminte și cu ele ale neamului. Și tot aici a format pe acei care cu vremea aveau să fie sprijinitorii faptelor sale mărețe de mai târziu…. În tot timpul profesoratului, arhimandritul Iosif Naniescu și-a atras simpatiile tuturor. Admirau în el pe profesorul cu vaste cunoștințe între profesorii acelor vremuri, și pe omul de experiență strălucită izvorâtă din o înțelepciune naturală. Profesorii se mândreau cu colegul lor, elevii cu profesorul de religie, iar familiile copiilor cu sprijinul părintesc pe care-l aveau în el”.

Ca director la Seminarul Central din București, se îngrijește ca tinerii seminariști să aibă o clădire proprie, corespunzătoare studiului și cazării în bune condiții, clădire care până atunci „era purtată prin deosebite case particulare cu chirie, iar în cele din urmă strămutat în niște case cu chirie din fața marii biserici a Sf. Spiridon”. În această privință, pentru a vedea dorința sa și interesul său pentru bunăstarea elevilor, redăm o adresă a Arhimandritului Iosif Naniescu, aflat în funcția de director al Seminarului, Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice:

„Domnule Ministru,

Subsemnatul, primind Direcțiunea Seminarului Central din București, cred de cea mai însemnată datorie a mea a Vă spune, spre a Domniei Voastre clară cunoștință, starea acestui Seminar, mai întâi cea materială, de care, în mare parte, atârnă și cea morală, și aceasta o voi face acum foarte pe scurt pentru mai bună înțelegere. Privind dar, mai întâi, partea materială a acestui Institut, chiar localul este neîndestulător, este strâmt pentru 150 de elevi, și locuința personalului administrativ cu servitorii trebuincioși la acest număr de bursieri; și pe lângă aceasta, un Paraclis(Capelă) care este de cea mai strictă necesitate la un astfel de institut eminamente religios, lipsește cu totul. Iar pentru cheltuielile întreținerii, lăsând la o parte altele, precum cancelaria, pentru administrația din înăuntru și corespondențele ce necesită aceasta, deși compusă de un singur secretar copist, care la toate celelalte institute de învățământ s-a conservat prin bugetul anului curent, la Seminar s-a desființat. Vă pun înainte, Domnule Ministru, cu deosebire, cifra nutrimentului de 46 bani pe zi pentru un elev și 37 pentru un servitor și las la aprecierea Domniei Voastre dacă cu această sumă este cu putință a se îndestula necesitatea celui mai simplu nutriment în proporție cu prețurile de astăzi ale pâinii, al cărnii și al celorlalte legume, când, spre a mă servi și cu un exemplu de comparație, la alte internate întreținute de stat prețul nutrimentului pentru un individ este de 60 bani, iar la unele de 70 bani pe zi: pentru care, cu cel mai profund respect, reclam foarte serios atențiunea Domniei Voastre spre a se lua măsurile ce veți socoti de cuviință de a se îndestula această imperioasă necesitate pentru fiecare zi. Încât pentru partea morală las chestiunea programei învățământului care este de discutat, și repet necesitatea unui Paraclis în interiorul Seminarului pentru exercițiul practic al Serviciului Divin și al celorlalte rânduieli bisericești după ritul și tipicul bisericii ortodoxe a răsăritului: căci de la exercițiul acestor lucrări religioase în școală atârnă cultura simțămintelor morale ale sufletului și formarea caracterului religios al elevilor seminariști, viitorii candidați ai clerului român, cultivat în spiritul Evangheliei, după cum reclamă biserica ortodoxă și tot românul binesimțitor și bine cugetător. Aceste observațiuni le supun respect la cunoștința Domniei Voastre, Domnule Ministru, și Vă rog cu multă stăruință a le lua în serioasă băgare de seamă spre a se împlini lipsurile expuse și imperios reclamate de necesitate, căci în condițiunile în care se găsește astăzi acest Seminar, atât în privința strâmtorării localului, în lipsă de un local al său propriu stabil și a neajungerii cheltuielilor de întreținere și a lipsei de o Capelă în interiorul acestui local, precum și a modificării programei existente a învățământului științelor, este departe de a corespunde la necesitatea simțită de Biserică și a da rezultatele dorite și cerute de Țara întreagă”.

Atunci când situația o cerea a mijlocit pentru facerea de cearșafuri, „cele vechi fiind rumpte, din 675 coți de pânză americă bună”.

În toată această perioadă, cât a funcționat ca profesor la aceste școli din București, i-au fost încredințate și alte însărcinări care ne arată agerimea minții sale și prestigiul de care se bucura în rândul contemporanilor.

Astfel, printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri din 14 martie 1866, aprobat de Locotenența Domnească, a fost instituită o comisie care să cerceteze ce au devenit averile mănăstirilor închinate, după ce fuseseră secularizate. Din această comisie au făcut parte doi clerici(Arhimandriții Veniamin Catulescu și Iosif Naniescu), precum și trei laici(Constantin Cantacuzino, Radu Rosetti și N. Blaremberg). Misiunea lor era să verifice dacă fuseseră întocmite inventare, să constate din ce au fost compuse aceste averi și ce s-a făcut cu ele.

În 1866, în România recolta cerealelor a fost așa de slabă, încât întreaga țară era în pericol de foamete, însă mai cu seamă județele Prahova, Buzău, Râmnicu-Sărat, Putna, Covurlui, Tecuci și Tutova. La 7 februarie 1867 parlamentul a votat o lege , prin care s-a înscris în bugetul extraordinar al Statului suma de trei milioane lei pentru a veni în ajutorul locuitorilor din regiunile calamitate. Aceeași lege a instituit un comitet general pe lângă Ministerul de interne, spre a lua măsurile necesare de ajutorare a populației. Comitetul general era alcătuit din 11 membri, dintre care trei aleși de Senat, patru aleși de Adunarea deputaților și patru numiți de guvern. Din acest comitet făcea parte și Arhimandritul Iosif Naniescu, fiind singurul reprezentant al clerului în acest comitet „menit a veni în ajutorul celor lipsiți de hrană”. Din dările de seamă amănunțite asupra lucrărilor comisiei, publicate în Monitorul Oficial al acelui an, putem aprecia rezultatele pozitive obținute, rezultate la care a contribuit și Iosif Naniescu.

Atunci când Ministerul Instrucțiunii Publice hotărăște, pentru înlăturarea analfabetismului din țara noastră, înființarea la sate a trei sute școli primare, numite școli rurale model, a decis ca cei care doreau a fi numiți învățători la aceste școli să urmeze anumite cursuri, timp de trei luni, în vacanțele de vară, pentru o mai bună pregătire, urmând ca la sfârșitul lor să susțină un examen. Decizia ministerială preciza materiile care vor fi făcut obiectul cursurilor, precum și numele profesorilor care vor preda aceste cursuri. Printre profesorii care primiseră această însărcinare era și Arhimandritul Iosif Naniescu.

Din dorința de a avea învățători cât mai pregătiți, Consiliul general de instrucție, întrunit în 1867, a ajuns la concluzia că era necesară înființarea unor școli normale, cu misiunea de a forma învățători primari. La acea dată, în România era o singură școală cu această misiune, aceasta fiind Institutul Vasile Lupu din Iași. Dimitrie Gusti, ministrul cultelor și instrucției publice, a luat hotărârea de a înființa și la București o astfel de școală. La 22 noiembrie 1867, acea școală a fost inaugurată, fiind denumită Institutul Pedagogic care a primit ulterior numele de Școala Normală, iar în raportul ministrului înaintat Domnitorului, se arăta că acesta se adresase „la unii din cei mai eminenți profesori publici și aceștia s-au grăbit de a primi de a da școlii, până la altă regulare, gratis, tot concursul lor devotat și inteligent”. Între acești profesori se număra și Arhimandritul Iosif Naniescu.

Tot în calitate de profesor, dar la Liceul Matei Basarab din Capitală, de față fiind corpul didactic și elevii acestui liceu, cu prilejul serbării Sfântului Evanghelist Matei la Mitropolia din București, la 16 noiembrie 1867, părintele Iosif Naniescu a rostit un remarcabil discurs, publicat integral în presa timpului.

Toate aceste evenimente ale timpului și solicitări la care a luat parte ca profesor, ne arată cât de prețuit era în mijlocul profesorilor și elevilor, și cât de apreciat era ca om de cultură, încredințându-i-se responsabilități, pe care le-a îndeplinit mereu cu conștiinciozitate.

Capitolul al II-lea

Chemarea arhierească

2. 1 Hirotonia în arhiereu

Toată activitatea sa de până acum, ca egumen și bun administrator al unor mănăstiri și ca profesor de seamă al școlilor bucureștene, responsabilitățile primite și duse la îndeplinire cu cel mai mare devotament au înconjurat chipul arhimandritului Iosif Naniescu de o faimă și respect care l-au făcut pe Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Nifon, să hotărască ca vrednicului Iosif Naniescu să i se acorde cinstea de a fi hirotonit arhiereu. Această pășire pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericești a fost ca o sărbătoare nu numai pentru cel ce o dăruise, dar și pentru toți cetățenii Capitalei, care vedeau în el o speranță pentru binele Bisericii și al Țării. Ei au văzut în acest act degetul lui Dumnezeu și au simțit în inima lor dragostea pentru slujire a noului ales.

Hirotonia în arhiereu s-a făcut în ziua de 23 aprilie 1872 , zi în care Biserica prăznuiește pe viteazul ostaș în credință și fapte, pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, iar ca titlu al arhieriei sale, mitropolitul Nifon i-a dat pe cel de Mireon(al Mirelor, veche cetate în Lidia ). În cuvântarea sa, Prea Sfințitul Iosif s-a arătat smerit, subliniind că cele ce a făcut, cu harul lui Dumnezeu le-a săvârșit, iar el n-a fost decât o slugă ascultătoare. „Titlul de Mireon, purtat de Sf. Ierarh Nicolae, ca cel ce a fost îndreptător credinței și chip blândețelor, spunea el, îmi va fi călăuză și îndemn la apărarea dreptei credințe și în viața duhovnicească. Și fiindcă sunt acum ceea ce sunt, cu harul lui Dumnezeu sunt și voi căuta cu timp și fără timp să rodească acest har, ca în pilda talanților, în vremurile noastre și pentru credincioșii noștri”.

2. 2 Episcop al Argeșului

La mai puțin de un an de la evenimentul hirotoniei sale în arhiereu, la 18 ianuarie 1873 , colegiul episcopal îl alege în unanimitate Episcop al Argeșului, împlinindu-se astfel profeția nașului său de călugărie, Episcopul Chesarie al Buzăului. Odată cu alegerea sa ca episcop titular al acestei eparhii, Iosif Naniescu al Argeșului depune smerită metanie la Mănăstirea Antim, la mormântul celor doi înaintași: Iosif I și Ilarion, părinții spirituali ai lui Chesarie al Buzăului. La instalarea ca episcop al Argeșului, în catedrala ctitorită de Neagoe Voievod, în ziua de 18 ianuarie 1873, la slujbă era de față popor mult, iar la ceremonie, oficialitățile cele mai înalte. „Bătrânii îi sărutau cârja pentru mângâierea apusului vieții lor, mulți tineri îl avuseseră dascăl și învățător, copiii îl întâmpinau cu cântări duhovnicești, întorcându-l pe ierarh cu gândul în vremea copilăriei sale. Nifon Mitropolitul i-a dat sărutarea frățească, umplându-și inima de bucurie, simțind că Sfânta Filofteia a mijlocit pentru arhiereul care trebuia: bun, drept, sfânt, înțelept”. La cuvântul pentru instalare, Iosif a dat slavă și mulțumire lui Dumnezeu, cinste deosebită Preacuratei Fecioare și a depus metanie la moaștele Sf. Filofteia, ocrotitoarea eparhiei Argeșului, iar toți credincioșii au îngenuncheat și noul episcop i-a binecuvântat și i-a stropit cu aghiazmă.

Prima sa grijă, ca și a lui Chesarie, a fost aceea de a restaura biserica care fusese cea mai frumoasă și strălucită din toate bisericile Țării Românești. „Și pe cât grija și lipsurile erau mari, pe atât și ajutorul trimis de Dumnezeu a fost mai mare, căci însuși Domnitorul Țării, Carol I, deși de altă credință, vine să-și adauge ctitoria sa la vechea ctitorie, făcând din aceasta o biserică a noii dinastii românești”. Obiectiv al preocupărilor sale de restaurare au fost și fântânile lui Manole, pe care le repară, redându-le publicului, arătând prin aceasta grija sa față de păstrarea nealterată a tradițiilor și memoriei vii a celui care a zidit biserica lui Neagoe.

În același timp, grija duhovnicească a episcopului cuprindea întreaga eparhie, căutând să împlinească lipsurile, să întărească slăbiciunile și să mângâie suferințele. Recunoscându-i-se marile lui merite în învățământ, el a fost numit, printr-un jurnal al Consiliului de miniștri din 19 august 1874, membru al Consiliului general de instrucție. În acel consiliu, clerul avea doi reprezentanți, care atunci au fost Episcopul Melchisedec Ștefănescu, al Romanului, și Episcopul Iosif Naniescu, al Argeșului, văzând din aceasta prețuirea de care se bucurau acești doi mari ierarhi ai Bisericii Române.

Ca episcop al eparhiei Argeșului rămâne până în 1875, când providența divină face ca să fie ales Mitropolit al Moldovei și Sucevei, pe care scaun va păstori mai bine de un sfert de veac.

Capitolul al III-lea

Mitropolit al Moldovei și Sucevei

3.1 Alegerea ca mitropolit și înscăunarea

După cum spuneam, după împlinirea a doi ani de la alegerea lui Iosif Naniescu ca Episcop al Argeșului, Dumnezeu cheamă la Sine pe Mitropolitul Primat al României. Astfel, înceta din viață, „luni 5 mai, la ora 5 și jumătate după amiază, IPS Nifon, Arhiepiscop și Mitropolit al Plaiurilor și Primat al României”. Vestea morții mitropolitului Nifon, răspândită cu iuțime în capitală de clopotele care au sunat fără încetare, a umplut curtea și tot dealul mitropoliei de credincioșii care veneau să-l vadă și să sărute mâna celui care le fusese arhipăstor. Miercuri, 7 mai, în prezența Regelui Carol I și a miniștrilor săi, în biserica mitropoliei a avut loc ceremonia funebră „care s-a cântat pe scurt, după care Prea Sfințitul Iosif, Episcopul Argeșului a rostit un discurs funebru bine scris și bine potrivit cu ocazia”. După această ceremonie, cortegiul mortuar format din elevii Seminarului Nifon, împreună cu profesorii lor, preoții, diaconii, arhiereii, corurile mai multor biserici și dricul tras de șase cai îmbrăcați în doliu, a mers la Mănăstirea Cernica, unde i s-a cântat slujba înmormântării, după care, „dându-se mortului sărutarea cea mai după urmă, s-a ridicat de mâinile preoților și s-a transportat la cimitir și s-a depus în mormânt, acolo unde însuși răposatul și-a ales locul de mai înainte”.

După cum aflăm din presa vremii, Iosif Naniescu al Argeșului împreună cu Prea Sfințiții Episcopi Atanasie al Râmnicului și Noului Severin și Inocenție al eparhiei Buzăului, au fost însărcinați cu ocârmuirea Mitropoliei Ungrovlahiei, până la alegerea noului mitropolit.

În ceea ce privește alegerea mitropolitului primat, în locul IPS Nifon, Părintele Vasile Vasilache ne spune că toți se hotărâseră până în dimineața votării să aleagă pe Episcopul Iosif Naniescu de la Argeș. Chiar cu o seară înaintea alegerilor pentru scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, primul ministru, Lascăr Catargiu, a mers la Iosif, la biserica Antim, să-i comunice hotărârea sfatului avut în acea zi cu întregul guvern și cu deputații și senatorii celor două corpuri legiuitoare. Dar, în dimineața alegerilor, în ziua de 31 mai 1875, Carol I cheamă la el pe primul ministru și îi comunică dorința sa de a avea la București ca mitropolit primat pe mitropolitul Calinic Miclescu de la Iași. „Imediat ce primul ministru a ajuns la Cameră, a chemat mai întâi la sine pe ministrul Cultelor și instrucțiunilor publice, pe Titu Maiorescu și pe alți fruntași ai partidului conservator, cărora le-a dat cuvântul de ordine pentru o nouă orientare în ceea ce privește alegerea care avea să se facă în acea zi”.

În urma ședinței din 31 mai 1875, sub președinția Mitropolitului Moldovei și Sucevei, Calinic, fiind 192 votanți, din care 46 senatori și 92 deputați, rezultatele voturilor au fost: IPS Calinic Miclescu-106 voturi, PS Iosif Naniescu-84 voturi, PS Atanasie de Râmnic-1 vot, și un bilet alb.

Câteva zile mai târziu, la 10 iunie 1875, se întrunea colegiul electoral pentru alegerea mitropolitului Moldovei și Sucevei, scaun rămas vacant prin trecerea la Mitropolia Ungrovlahiei, a mitropolitului Calinic. Acum „voința alegătorilor a fost de la început una cu voința lui Dumnezeu”, căci Iosif Naniescu al Argeșului este ales Mitropolit al Moldovei și Sucevei, cu o majoritate de voturi de 140, din 181 votanți. Restul de 41 de voturi au fost întrunite de Prea Sfințitul Melchisedec Ștefănescu, Episcopul Dunării de Jos, cu 38 de voturi, Atanasie al Râmnicului cu 2 voturi și Mitropolitul Primat Calinic Miclescu cu 1 vot. Noul ales mitropolit al Moldovei, urcându-se la tribună, și-a exprimat mulțumirea față de alegători, rostind un emoționant discurs, discurs pătruns de simțăminte de mulțumire adusă lui Dumnezeu și totodată de conștientizare a misiunii grea la care este chemat să slujească: „Prea Sfinți Părinți și în Hristos frați, D-lor senatori și D-lor Deputați. Datoriile înaltei pozițiuni eclesiastice la care dumnezeiasca providență prin votul Domniei voastre mă cheamă astăzi, cunosc și mărturisesc cu toată umilința că sunt mai presus de puterile mele. Când mai înainte cu doi ani și jumătate aproape tot în acest loc destinat suveranității naționale am avut fericita ocazie a exprima Domniilor Voastre adânca mea recunoștință pentru onoarea ce mi-ați făcut alegându-mă la scaunul Episcopiei de Argeș, inima mea a rămas plină de încredere că acele simpatii manifestate atunci, nu mă vor părăsi în cariera bisericii la care eram chemat.

Astăzi, când aceleași simțăminte se arată în favoarea mea, a smeritului, într-un mod atât de elocvent, expresiunile mele de gratitudine sunt cu mult mai prejos decât acelea ce mi le dicta sentimentele inimii. În fața datoriilor ce-mi stau înainte, plin de încredere la iubirea domniilor voastre și a tuturor bunilor români și buni creștini și întemeiat pe credința în Dumnezeu care, prin darul Duhului Său, totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele ce lipsesc le împlinește mă supun cu umilință voinței suverane a națiunii, exprimată prin reprezentanții ei, alegându-mă la scaunul Sf. Mitropolii a Moldovei și Sucevei și văzând în această alegere de astăzi o nouă confirmare și strânsă legătură a unității Statului român o consider totodată pentru mine o sacră datorie de devotament pentru țară și biserică și recunoștință pentru reprezentanții națiunii. Mă voi sili dar din toate puterile mele a corespunde chemării bisericii și națiunii. Ca apostol al păcii evanghelice, voi predica totdeauna pacea, iubirea și concordia. Voi aduce aminte tuturor acele sfinte cuvinte ale bisericii: să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim. Și astfel, uniți toți în aceleași simțăminte creștine și românești, să putem exclama totdeauna cu fericire: Trăiască România ! Trăiască MS Domnitorul ! Trăiască MS Doamna !”.

Imediat, la 12 iunie 1875, nu a întârziat să apară și decretul regal pentru recunoașterea sa ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei: „Carol I, prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Domn al Românilor, la toți de față și viitori sănătate. Asupra raportului ministrului nostru secretar de Stat la departamentul cultelor și instrucțiunii publice, sub nr. 4886; Văzând jurnalul consiliului Nostru de miniștri, încheiat în ședința sa din 10 iunie curent; În virtutea articolului 6 din legea pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți cum și a constituirii Sf. Sinod al sfintei biserici autocefale ortodoxe Române, am decretat și decretăm ce urmează:

Prea Sfinția Sa Iosif, episcopul eparhiei Argeș, este întărit în scaunul de arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Sucevei și exarh al plaiurilor, cu majoritate de 146 voturi din 181 votanți. Dat în București, la 12 iunie 1875. Carol”.

Investitura celor doi mitropoliți, aleși numai la zece zile unul după altul, s-a făcut duminică, 15 iunie 1875, într-un cadru deosebit de solemn, așa cum se cuvenea să fie desfășurarea unui asemenea eveniment național, de mare importanță pentru întreaga țară și Biserică. Redăm în continuare întocmai descrierea ceremonialului investiturii, așa cum a fost el prezentat de ziarele de atunci, precum și de periodicul oficial al Bisericii noastre: „Duminică, 15 iunie curent, la ora 1 ¾ , Înaltul Cler, făcând parte din Sinod, d. Președinte al consiliului cu Domnii miniștri, d-nii președinți și vice-președinți cu birourile ambelor Adunări Legiuitoare și un mare număr din Domnii senatori și Domnii deputați, d-nii membri ai Înaltei curți de casațiune, d-nii membri ai Înaltei curți de compturi, d-nii agenți diplomatici ai țării aflați în capitală, d. Primar al capitalei cu consiliul municipal, D-l Prim președinte și D-na procuror general al curții de apel, Domnii directori ai ministerelor, D-l comandant general al diviziunii II teritorială, cu Domnii generali și Domnii coloneli șefi de corpuri prezenți în capitală, se aflau la palat.

La ora 1 ½ două trăsuri domnești au fost în curtea Sf. Mitropolii la dispoziția Înalt Prea Sfințiilor lor Mitropoliților Calinic și Iosif.

La ora 1 ¼ Înalt Prea Sfințiile Lor au luat loc în trăsura de mare gală cu patru cai, iar protoiereii capitalei în cea de-a doua trăsură. Cortegiul a pornit de la Sf. Mitropolie în ordinea următoare:

D-l prefect al poliției capitalei

Două plutoane de cavalerie

Amândoi protoiereii capitalei

Trăsura cu Înalt Prea Sfințiile Lor Mitropoliții

Alte două plutoane de cavalerie

La dreapta și la stânga trăsurei IPS Mitropoliți se ținea câte un ofițer superior.

La intrarea cortegiului în curtea palatului, garda a ieșit, prezentând arma și muzica militară a cântat.

La peron, IPS Lor au fost întâmpinați de D-l aghiotant de serviciu și în capul scării de onoare de către d-l mareșal al curții, iar de acolo au fost conduși de către D-l mareșal și de Domnii aghiotanți domnești în salonul roșu.

Anunțându-se sosirea Înalt Prea Sfințiilor Lor Mitropoliții, Măria Sa Domnitorul, precedat de toți Domnii aghiotanți și D-l mareșal al curții, a făcut intrarea Sa în sala tronului.

După ce Măria Sa s-a suit pe tron, d. Mareșal al curții, luând ordinele Înălțimii Sale, a introdus pe Înalt Prea Sfinția Sa, Mitropolitul Calinic, precedat de protoiereii capitalei. D. Ministru al cultelor a condus pe Înalt Prea Sfinția Sa, alesul Mitropolit Primat, din salonul roșu până în fața tronului; acolo arhidiaconul Înalt Prea Sfinției Sale, care până atuncea ținuse cârja noului ales Mitropolit Primat, l-a îmbrăcat cu mantia, iar D-l ministru al cultelor, luând cârja, a remis-o în mâna Măriei Sale, recomandând pe noul ales, și Măria sa a încredințat-o Înalt Prea Sfinției Sale Mitropolitului Primat, care a mulțumit Măriei Sale.

După aceasta, D-l mareșal al curții, cu același ceremonial a introdus pe Înalt Prea Sfinția Sa, alesul Mitropolit al Moldovei și Sucevei și exarh al plaiurilor, apoi a fost condus de d. Ministru al cultelor până în fața tronului; acolo arhidiaconul Înalt Prea Sfinției Sale, care până atuncea ținuse cârja noului ales Mitropolit al Moldovei și Sucevei și exarh al plaiurilor, l-a îmbrăcat cu mantia. D-l ministru al cultelor a pronunțat următoarele cuvinte:

Prea Înălțate Doamne, la scaunul de mitropolit al Moldovei și Sucevei și Exarh al Plaiurilor, rămas vacant prin trecerea Înalt Prea Sfințitului Calinic la Mitropolia Ungrovlahiei și primat al României, colegiul electoral, convocat după lege, a ales în ziua de 10 iunie a acestui an, cu majoritatea voturilor, pe Prea Sfinția Sa, Episcopul Iosif al Argeșului. Măria Ta, prin decretul din 12 iunie ai întărit alegerea făcută. În urmarea acestora, rog ca Măria Ta să binevoiască a da Prea Sfințitului Părinte Iosif investitura de Mitropolit al Moldovei și Sucevei și Exarh al Plaiurilor. Apoi, Înalt Prea Sfinția Sa Mitropolitul Primat a remis cârja Mitropoliei Moldovei în mâinile Măriei Sale, care, închinându-se către Înalt Prea Sfinția Sa, Mitropolitul Iosif, i-a dat cârja cu următoarele cuvinte:

Încredințez Înalt Prea Sfinției Tale Toiagul Arhipastoral pentru ca să conduci Mitropolia Moldovei și Sucevei. La acestea Mitropolitul Moldovei și Sucevei a răspuns:

Prea Înălțate Doamne, primind astăzi din mâinile Măriei Tale, Suveranul Românilor, toiagul arhipăstoresc al Sfintei Mitropolii a Moldovei și Sucevei, privesc în acest act o strălucită dovadă de unitatea Bisericii Române și totodată de legătura seculară și canonică a Bisericii cu statul; și aceasta îmi adaugă datoria sfântă de a ruga pe Dumnezeu neîncetat pentru prosperitatea României și a Bisericii și pentru sănătatea Măriei Tale și a Măriei Sale Doamnei. Să trăiți întru mulți ani fericiți. Apoi Înălțimea Sa Domnitorul i-a adresat:

Prea Sfințite Mitropolit Iosif, cu aceeași mulțumire am întărit alegerea Prea Sfinției Tale la scaunul de Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Înălțându-te în așa scurt timp de la Episcopia de Argeș la această Mitropolie, sunt sigur că vei insufla în eparhiile de peste Milcov aceeași iubire care te însoțește din Eparhia unde ai păstorit până acum.

După ce Măria Sa Domnitorul s-a retras, Înalt Prea Sfințiile Lor Mitropoliții au fost conduși în sunetul clopotelor tuturor bisericilor Capitalei la Sf. Mitropolie în aceeași ordine și cu același ceremonial care a precedat la sosirea cortegiului la palat, cu osebire numai că Înalt Prea Sfințiile Lor au fost însoțite în trăsură de D-l ministru al cultelor și instrucțiunii publice și precedat:

de către protoiereii capitalei

de către PSS episcopi eparhioți în trei trăsuri domnești și

de către arhidiaconul care va ține cârja IPS Sale, însoțit de alți doi diaconi.

La sosirea cortegiului la Sf. Mitropolie, IPS Lor cu tot înaltul cler au mers la Biserică de au făcut rugăciunile obișnuite”.

Aflat încă la București, proaspătul mitropolit Iosif trimitea o scrisoare cucernicului protoiereu al județului Iași, prin care îl înștiința de alegerea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, rugându-l să ia măsurile necesare pentru a fi pomenit la slujbe, în cuprinsul eparhiei. Această scrisoare ni s-a păstrat în întregime: „Iosif, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Sucevei și Exarh al Plaiurilor, Cucernicului protoiereu al județului Iași. Dumnezeiasca providență cu insuflarea Sfântului și de viață făcătorului Duh, binevoind, prin reprezentanții națiunii noastre Române din ambele corpuri legiuitoare ale țării, împreună cu Sf. Sinod al bisericii autocefale Ortodoxe Române și cu aprobarea Prea Înălțatului nostru Domnitor Carol I, a mă alege pe mine smeritul la păstorirea sufletească a creștinescului popor al Scaunului Sfintei Mitropolii a Moldovei și Sucevei(alegere desăvârșită în ziua de 10 iunie curent), după datoria ce ne privește, vă facem și Noi cunoscut aceasta spre știință și regulă, ca și Cucernicia ta, în urmarea acestui ordin, să faci cunoscut în mod formal și public tuturor preoților din județul unde te afli, a cărui administrațiune spirituală îți este încredințată, precum și pe la toate mănăstirile, schiturile și bisericile comunale, rurale, spre a se conforma îndatoririlor prescrise de Sfintele canoane ale Sf. Bisericii noastre Ortodoxe. Și de acum înainte, la toate Sfintele Slujbe bisericești să se pomenească numele nostru, împreună cu cel al măriei sale, Prea Înălțatului nostru Domnitor Carol I și al Măriei Sale Doamnei Elisabeta, după cum se află așezate la ectenii în liturghier și evhologhiu, iar de primire și urmare să întorci răspuns”.

Cu adresa nr. 1179 din 3 iulie 1875, arhiereul Vladimir Irinopolios Suhopan cerea protoiereului județului să pregătească întâmpinarea mitropolitului Iosif, atunci când va veni la Iași: „Duminică, în 6 curent, cu trenul de dimineață, având a sosi în Iași Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Moldovei și Sucevei D. D. Iosif, conform Programului primit de la Dl. Ministru Cultelor și Instrucțiunii publice, cu adresa nr. 5631, scriem Cucerniciei Tale a te duce sâmbătă la Pașcani de unde îl vei însoți până la Iași. La gara Târgului Frumos vei regula a se afla mai mulți preoți”.

Imediat ce primește înștiințarea de la Mitropolie, protoiereul de Iași trimite o circulară subprotoiereilor săi, prin care dispune ca toți preoții să fie prezenți la gara Tg. Frumos, „îmbrăcați cu hainele cele mai curate și veșmintele cele mai bune”, iar subprotoiereului de Tg. Frumos dispunea să aibă Sf. Evanghelie și să tragă clopotele de la toate bisericile orașului, „îndată ce va pleca trenul de la Ruginoasa și până când va porni spre Iași”.

Sosirea noului mitropolit era așteptată la Iași de către toți credincioșii eparhiei. Cu toții, copii, tineri, bătrâni, bărbați și femei erau adunați în capitala moldavă, așteptând cu bucurie sosirea celui care avea să le fie de acum înainte păstor sufletesc și sprijin în nevoi și suferințe. Plecarea spre Iași s-a făcut în ziua de sâmbătă, 5 iulie 1875, din gara Târgoviște, fiind condus la gară de mai multe persoane importante din cler. La toate stațiile unde a oprit trenul ziua, mitropolitul a fost întâmpinat de protoiereii județului și de un numeros public. În stația Pașcani, a fost primit de D-l Prefect al județului Iași, de protoiereii județului și ai orașului Iași și de superiorii mănăstirilor din județele apropiate, iar în stațiile din Tg. Frumos și Podul Iloaiei, Înalt Prea Sfinția Sa a primit felicitările autorităților administrative locale și ale clerului. Ziarul Curierul, Foaea intereselor generale ne descrie la rubrica Cronica locală evenimentul sosirii la Iași a mitropolitului Iosif Naniescu: „IPS Sa Mitropolitul Moldovei și Sucevei Iosif Naniescu, plecând din București, însoțit de D. Nica, directorul ministerului Cultelor a fost întâmpinat în gara Pașcani de D-l Prefect al Județului, D-l Primar al urbei Iași și Protoiereii județelor și orașelor, care l-au însoțit până la gara Iași, unde a sosit cu trenul de la 1 oră și unde fu întâmpinat de D-l Prefect de Poliție și de clerul înalt. Un public imens acoperea peronul gării așteptând pe noul său arhipăstor. De aici, IPS Sa, suindu-se într-o trăsură de gală și escortat de roșiori s-a îndreptat spre catedrală în sunetul clopotelor, urmat de sute de trăsuri și de mii de pietoni”. La ușa catedralei mitropolitane a fost întâmpinat de PS Episcop al Eparhiei Hușilor și de întregul cler. Tot din același ziar aflăm că cinci studenți au prezentat mitropolitului felicitările lor și au ținut un discurs arătând necesitatea unirii Bisericii cu școala.

Dar în noaptea călătoriei sale spre Iași a avut o vedenie în vis, pe care mitropolitul a ținut-o ascunsă în taina sufletului, până ce a auzit că duhovnicul mitropoliei de la Iași, arhimandritul Ieroftei Maximescu a avut aceeași vedenie, în același timp. „În ziua instalării, spunea duhovnicul Ieroftei, tuturor preoților și întregului personal de la mitropolie, ceea ce văzut și a auzit în vis în acea noapte: Departe fiind, am văzut cum în jurul bisericii mari a lui Veniamin, se plimbau doi călugări cu bărbile ce străluceau ca argintul cel sclipitor. Și apropiindu-mă de ei fără să mă vadă, observ că unul din ei era însuși Mitropolitul Veniamin, pe care l-am recunoscut după fotografii, dar pe celălalt nu l-am cunoscut. Și Mitropolitul Veniamin spunea cu sfâșieri de dureri în glas, celuilalt tovarăș al lui, cum această biserică începută de el și rămasă neterminată, acum urmașii vor să o scoată la mezat. Să dărâme și să vândă ceea ce am zidit și am cumpărat eu. Și lacrimile lui Veniamin n-au contenit să curgă până ce terminând de înconjurat biserica, a dispărut”. Abia a doua zi se lămurește Ieroftei cine era cea de-a doua persoană din vis, care îl însoțea pe Veniamin, când se întâlnește cu mitropolitul Iosif, pe care nu îl văzuse niciodată până atunci. Însă nu la mult timp de la instalare, mitropolitul Iosif aude și el de vedenia duhovnicului Ieroftei. „Chemându-l la el îl întrebă: iar el istorisi visul și IPS Sale. Și acum abia, mărturisește și Mitropolitul visul său la fel cu al lui Ieroftei, pe care l-a avut în tren, în noaptea venirii sale la Iași. Dar acum Ieroftei vedea lacrimi curgând nu din ochii lui Veniamin, ci din ai Mitropolitului Iosif Naniescu, care vedea în chip nezdruncinat taina chemării sale la Iași”.

Iosif revenea la Iași după treizeci de ani. Iașul părea acum mai înfrumusețat cu toate mutațiile politice și sociale ale jumătății de secol XIX. În jurul Mitropoliei nu mai mișunau călugări străini de neam. Lumea Iașului înlăturase elementele dușmănoase națiunii și unirii tuturor românilor. Noul mitropolit era inițiat în problemele politice, colindase toate provinciile românești, trecuse printr-un scaun eparhial, ocupase locotenența Mitropolitului Primat. Toate acestea îl prezentau pe Iosif vrednic de a fi urmaș în scaunul arhieresc al mitropoliților Varlaam, Dosoftei, Veniamin Costachi, Sofronie și Calinic Miclescu.

După slujba solemnă și înmânarea cârjei, Iosif Mitropolitul a dat slavă lui Dumnezeu pentru toate, mulțumind Maicii Domnului și Cuvioasei Parascheva pentru toate mijlocirile și nădejdea în smerita sa persoană. Cuvântarea la instalare este mai mult o cateheză cu sfaturi duhovnicești pentru credincioși, lăsându-se să se înțeleagă viitorul prin fapte, nu prin laude preventive. A doua zi după festivități, de altfel modeste, după dorința mitropolitului, a și început opera samarineanului milostiv, cercetând clerul, mănăstirile și bisericile parohiale. Aproape totul era în ruină. Catedralei Mitropolitane îi căzuse bolta de câteva ori. Pentru început, pentru a răspunde chemării vremelnice a acelor ani, dar și pentru a pune începutul chemării celei veșnice, mitropolitul Iosif s-a străduit să-și cunoască eparhia, să vadă personal ctitoriile nemuritorilor înaintași, precum și vredniciile și lipsurile prezente. „A început să-și cunoască el pe fiii săi sufletești, iar în al doilea rând, preoții și credincioșii să-și cunoască pe Părintele lor sufletesc. Să-i știe viața și idealurile, mai ales, care îi frământă sufletul său părintesc pentru prosperarea și strălucirea eparhiei”. A cerut mai întâi ca fiecare protopop să prezinte într-un raport situația bisericească, duhovnicească și gospodărească a tuturor parohiilor, pentru ca, știind de mai înainte vredniciile și lipsurile păstoriților, să caute să-i întărească prin mijloacele potrivite.

Acestea cunoscându-le, mitropolitul Iosif era pregătit să înceapă lucrarea sfântă pentru care fusese ales, lucrarea păstoririi celor pe care îi primise în grijă, așa cum vom vedea, nu tot timpul în condițiile cele mai prielnice Bisericii, ci de multe ori îngreuiat de piedici.

3. 2 Ctitor

3. 2. 1 Ctitor de locașuri sfinte

Atunci când îl numim ctitor pe mitropolitul Iosif Naniescu, trebuie să avem în vedere pe cel care afirma: „misiunea mea nu este de a dărâma biserici, ci de a le face”. A-l numi ctitor înseamnă a te gândi la cel care a restaurat catedrala mitropolitană a Moldovei, aflată în ruină la venirea sa la Iași, dar și a altor biserici ca Sf. Trei Ierarhi și Sf. Nicolae Domnesc cu ajutorul arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy, precum și construirea unor locașuri bisericești din temelie și a clădirilor în care, până la mitropolitul Iustin Moisescu, au funcționat birourile Mitropoliei și căminul pentru slujitorii Catedralei.

În timpul arhipăstoriei sale, sub directa lui supraveghere și îndrumare, s-au zidit și reparat multe biserici din cuprinsul eparhiei, știind că aceasta era o condiție esențială pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos. Numai între anii 1880-1881 s-au reparat peste 50 de biserici, din care dăm ca exemplu doar următoarele: biserica cu hramul Buna Vestire din Vocoteștii Mitropoliei, comuna Mogoșești, Sf. Treime din Rădeni, Popești, Sf. Gheorghe din Găureni, Miroslava, Sf. Nicolae din Mogoșești, Sf. Cuv. Parascheva din Tg. Frumos, Sf. Dumitru din Perieni, Cârniceni, Sf. Gheorghe din Iacobeni, Șipotele, Sf. Nicolae din Poieni, Sf Proroc Isaia din Cârligul, Copou, Sf. Nicolae din Horodiștea, Cotnari, bisericile din Costuleni, Hălceni, Șorogari. Exemplele pot continua cu alte numeroase biserici reparate, interesându-se pentru a vedea dacă reparațiile se desfășoară în cele mai bune condiții, pentru a proteja patrimoniul bisericesc.

În 1882, pentru a proteja conservarea monumentelor bisericești, trimitea protoiereului județului Iași, o circulară în care dispunea ca „pe viitor, sub nici un cuvânt și cu orice mijloace sau cheltuieli particulare ar fi să nu se întreprindă nici cea mai mică reparație internă sau externă la biserici și mănăstiri, de orice categorie ar fi, fără prealabila învoire a Chiriarhiei și a onor. Minister de Culte. De asemenea, să nu se facă nici o schimbare în odăjdiile ori odoarele fiecărei biserici sau mănăstiri, să nu se primească nici o propunere de schimb de la oricine ar veni, în cărți și, în general, în orice efecte ale Bisericii, chiar dacă valoarea materială a obiectelor oferite în schimb ar fi înzecit mai mare. …Să nu se înstrăineze obiectele vechi ale cultului, ieșite din uz, oricât de stricate și incompletate ar fi ele, iar pentru cea mai mică abatere de la dispozițiunile mai sus arătate, se vor face greu răspunzători”.

Însă cea mai importantă ctitorie a mitropolitului Iosif Naniescu rămâne catedrala mitropolitană.

3. 2. 2 Catedrala Mitropolitană până în 1875

Actuala catedrală mitropolitană, cu o istorie destul de zbuciumată, dar a cărei frumusețe și mărime impunătoare a făcut faimă Iașului, este ctitoria a doi mari ierarhi, mitropoliți ai Moldovei, care au jucat un rol providențial în cârmuirea acestei binecuvântate eparhii: Mitropoliții Veniamin Costachi, care a pus piatra de temelie a acestui sfânt locaș, și Iosif Naniescu, cel care a continuat zidirea ei și, în prezența a mii de credincioși și a regelui Carol I, a sfințit-o.

La 15 martie 1803, după trecerea mitropolitului Iacov Stamate la cele veșnice, Veniamin Costachi, Episcopul Romanului, era orânduit, prin alegere, ca arhipăstor în scaunul mitropolitan al Moldovei. Una din cele mai importante înfăptuiri care va duce peste veacuri numele vrednicului Mitropolit Veniamin este monumentala catedrală din Iași.

Primind cârja vlădicească a Mitropoliei Moldovei, Veniamin a găsit în incinta mitropolitană două biserici: Stratenia, clădită de Anastasia Doamna, Sf. Gheorghe, ctitoria mitropolitului Gavriil Calimachi, și un paraclis în reședința chiriarhală. Deși mitropolitul Iacov Stamate, în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, a acoperit din nou biserica Stratenia, cum și biserica Sf. Gheorghe, care arsese, cu toate acestea, la începutul secolului al XIX-lea, potrivit documentelor vremii, amândouă erau stricate, zdruncinate de cutremure, șubrezite de incendii și neîncăpătoare. Necesitatea unei noi catedrale la Iași, încăpătoare și monumentală, era impusă la începutul secolului al XIX-lea și de alt fapt. Vechea capitală a Moldovei devenea, cu fiecare zi, un oraș întins, în care se construiau fel de fel de case, care de care mai aspectuoase. În această capitală, în care câteva biserici și mănăstiri atrăgeau atenția prin măreția și particularitățile lor arhitecturale, o catedrală mitropolitană maiestuoasă era adânc resimțită.

Astfel, actul de naștere al maiestuosului locaș este hrisovul din 8 august 1826 al domnitorului I. Sandu Sturdza(1822-1828), care viza lucrările de proiectare și construire ale catedralei. Dar lucrările de construcție ale catedralei aveau să înceapă abia în anul 1833, în atmosfera încheierii păcii de la Adrianopol. Astfel, la 2 martie 1833, mitropolitul Veniamin se adresa ierarhilor, clerului monahal și mirean, cum și întregii obști moldovenești, cerând sprijin pentru începerea lucrărilor. Apelul făcut de mitropolitul Veniamin a avut un răsunător ecou în toată Moldova. Ierarhi, arhimandriți, monahi, preoți, boieri mari și mici, dreptcredincioși din satele moldovenești au acordat diferite sume de bani, iar alții diferite materiale, pentru înălțarea catedralei mitropolitane, după cum aflăm din Condica cheltuielilor întrebuințate la facerea Bisăricii, păstrată la Arhivele Statului Iași, care cuprinde multe informații prețioase, în legătură cu începerea și desfășurarea lucrărilor, procurarea și utilizarea materialelor de construcție, despre muncitorii de pe șantier și procedeele tehnice din acele vremuri.

În ziua de 3 iulie 1833, după Sf. Liturghie săvârșită la biserica Sf. Gheorghe, un sobor de preoți și diaconi, condus de mitropolitul Veniamin, urmat de credincioșii prezenți, au coborât în șanțurile săpate pentru temelii. Printre cei prezenți, erau de față, emoționați că au șansa de a lua parte la un asemenea eveniment, tânărul Ioan Naniescu, împreună cu unchiul său, ierodiaconul Teofilact, eveniment de care își va aduce mereu aminte viitorul mitropolit de mai târziu, Iosif. La locul viitoarei catedrale, mitropolitul Veniamin a oficiat sfințirea apei și, luând mistria și ciocanul, a pus cu mâinile sale prima piatră fundamentală. Apoi, într-o nișă săpată în piatră, a așezat o candelă și, într-o cutie, Sfântul Mir și Sfinte Moaște. Hramul bisericii vechi, Stratenia, a fost menținut, dar s-a adăugat și cel al Sf. Mare Mucenic Gheorghe, patronul Mitropoliei Moldovei și Sucevei.

Lucrările începute în 1833 au continuat în anii următori, iar însemnările din condica de cheltuieli a anului 1837 arată că în toamna acestui an, catedrala cu turnurile dinspre uliță, cu bolta cea mare și cu clopotnițele era, deja, înălțată. În anii următori s-au săvârșit anumite lucrări de zidărie, de tencuieli și de acoperire a bisericii și turnurilor cu materialul lemnos și cu tablele de aramă. S-a făcut ipoteza că între cele patru turnuri ale catedralei, la început, se înălța o cupolă centrală în forma unui turn de proporții impunătoare, care, fiind o sarcină prea mare pentru zidurile bisericii și pentru stâlpii din interior, s-ar fi prăbușit. Bolta, din piatră și cărămidă, a cărei terminare se făcuse la 31 august 1837, fiind prea grea, în raport cu zidurile și stâlpii pe care fusese clădită, nu s-a putut menține. În locul ei a fost construită ulterior o boltă de lemn. Dacă bolta de cărămidă s-a prăbușit sau a fost demolată, nu se știe sigur, însă mitropolitul Iosif Naniescu, în cuvântarea sa cu ocazia sfințirii catedralei, la 23 aprilie 1887, referindu-se la istoria lucrărilor, spunea că în anul 1839, biserica era în întregime zidită și acoperită. Din nefericire, spunea mitropolitul, întâmplându-se ca greutatea bolții să nu fie bine calculată, după dimensiunile lărgimii și lungimii bisericii, au fost siliți cu mare grăbire să o dea jos. Au făcut-o a doua oară de lemn, dar și aceasta, din cauza aceleiași defecțiuni de calcul în dimensiunile construcției, a căzut mai târziu cu mare zgomot, rămânând biserica numai cu cele patru turnuri de la cele patru colțuri ale ei.

La începutul anului 1842, la 18 ianuarie, mitropolitul Veniamin Costachi părăsea scaunul în care păstorise aproape patru decenii. Domnitorul Mihail Sturdza aducea bătrânului mitropolit învinuirea că n-a chivernisit treburile administrației eparhiale cu suficientă grijă, încât construcția catedralei mitropolitane necesitase peste două milioane lei și n-a rămas decât un edificiu brăzdat de crăpături și amenințat cu ruina. Istovit de povara anilor și a eșecului în construcția la care se angajase, Veniamin, în noaptea de 28 ianuarie 1842, înainte de a pleca spre Mănăstirea Slatina, potrivit unei tradiții, a înconjurat de trei ori catedrala, cu adânca durere în suflet că n-a terminat-o.

Retragerea mitropolitului Veniamin din scaunul mitropolitan, pe de o parte, și apariția crăpăturilor în ziduri, pe de alta, au pricinuit întreruperea lucrărilor, iar potrivit unor documente ale vremii, în vara anului 1842, nu se săvârșeau nici un fel de lucrări la catedrală.

Timp de patru decenii nu s-a lucrat aproape nimic la catedrala mitropolitană, dar încercări privind continuarea și terminarea lucrărilor s-au făcut. Astfel, la 27 decembrie 1849, la intervenția lui N. Ghica și M. Kogălniceanu, a avut loc o consfătuire la care s-a dorit a se examina starea de față a catedralei pentru a vedea ce s-ar mai putea face pentru această construcție. La 15 ianuarie 1850, arhiereul Mardarie Apamias, locotenent de mitropolit, atrăgea atenția că zidurile catedralei noi erau acoperite cu un strat de zăpadă foarte mare și din cauza greutății și a apei ce ar fi putut rezulta din topirea zăpezii, s-ar putea „aduce jignire zidului”, iar un proiect datat la 1 mai 1850 arată că reînceperea și terminarea lucrărilor era o preocupare la ordinea zilei.

La începutul anului 1854, inginerul ieșean Francois Cazaban schița un proiect de restaurare, introducând între cele patru turle existente o a cincea turlă, înaltă de 63, 50 metri.

Gazeta de Moldavia din ziua de 27 mai 1857 publica în coloanele sale știrea prăbușirii boltei catedralei, „cari din norocire n-au costat nimănui viața”. Problema boltei a atras atenția autorităților din vremea aceea, care au dispus desfacerea ei pentru a se preveni o catastrofă. Această dispoziție nu s-a mai adus la îndeplinire, iar bolta s-a prăbușit în ziua de 23 mai 1857. Antreprenorul care ar fi adus-o la îndeplinire, nu numai că s-ar fi mulțumit cu lemnăria care ar fi rezultat din demolare, dar ar fi dat, în plus, o sumă de bani.

În timpul domniei lui Cuza Vodă, nu s-a încercat și nici nu s-a efectuat vreo lucrare la catedrală. Atenția domnitorului, a guvernelor, chiar și a fețelor bisericești, era îndreptată spre problemele social-politice și administrativ-organizatorice cerute de unirea Principatelor Române. Abia în anul 1867, în urma apelului adresat în două rânduri de către mitropolitul Calinic Miclescu, se constituia un comitet de restaurare, în frunte cu mitropolitul. Lovindu-se de opunerea Ministrului Cultelor, Christian Tell, care îi răspundea că nu are fonduri, în urma apelurilor și intervențiilor stăruitoare ale mitropolitului Calinic, s-au adunat unele fonduri, dar neîndestulătoare ca să se poată porni la drum.

3. 2. 3 Restaurarea Catedralei

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după înfăptuirea unirii Principatelor Române și mai cu seamă după dobândirea independenței de stat a României, o nouă etapă istorică a început. În această nouă etapă de înfăptuiri înnoitoare, Iașul, bătrânul oraș al Moldovei, dobândea, cu fiecare zi ce trecea, o altă înfățișare. În locul „mahalalelor împrăștiate pe coastele dealurilor” apăreau cartiere noi orânduite după o anumită concepție edilitară : în locul bordeielor împresurate de sărăcie și tristețe se construiau clădiri cu aspect mai deosebit; în locul ulițelor înguste și întortochiate se deschideau străzi largi și drepte, înființarea Universității și orientările culturale noi inițiate de Junimea care a editat revista Convorbiri literare sau de grupul de intelectuali care a editat Contemporanul în care se frământau diferite probleme de ordin filozofic, social-politic și literar-lingvistic arată că, de fapt, la Iași, începuse o etapă nouă. Într-un cuvânt, Iașul, a doua capitală a țării, cum, de obicei, era numit după înfăptuirea unirii Principatelor, devenea un oraș modern, în contextul condițiilor noi, monumentala catedrală ieșeană, nu mai putea rămâne o clădire în curs de ruinare. Terminarea sa, după planuri întocmite, ținând seama de anumite condiții, apărea ca o necesitate, ca o poruncă a vremurilor.

Pururea pomenitul mitropolit Iosif Naniescu, după ce, în anul 1875 a trecut în scaunul mitropolitan al Moldovei și Sucevei, și-a fixat ca țel esențial al activității sale chiriarhale terminarea catedralei cu orice preț.

Încă din 1877, ziarele ieșene scriau despre dorința credincioșilor și autorităților de a se reedifica catedrala din Iași. Astfel, pe prima pagină a ziarului Curierul, apărea un articol despre necesitatea restaurării catedralei, făcându-se și o anchetă asupra banilor strânși în acest scop și „care nu se mai găsesc”, iar în luna martie, aceeași publicație relatează că erau însărcinați pentru a efectua ancheta Dimitrie Gusti și Sandu Dudescu.

Demersurile pentru restaurarea sfântului locaș au fost continuate de către Mitropolitul Iosif și cu prilejul vizitei pe care o făcea la Iași Regele Carol I, imediat după Războiul de Independență din 1877. Mitropolitul a căutat să folosească această ocazie a venirii regelui la Iași, în vederea împlinirii dorinței sale sfinte. Așa că, la banchetul ce s-a dat în cinstea Regelui, mitropolitul a spus următoarele: „Majestate, la Iași, vă așteaptă două așezăminte principale pe care să le ctitoriți, drept răsplată pentru această vitează Moldovă și drept mulțumită lui Dumnezeu, pentru dobândirea independenței scumpei noastre Țări. Cel dintâi așezământ e cazarma ridicată de Grigore Ghica și neterminată, și pe care de o veți ctitori, va fi ca o răsplată binemeritată a vitezei noastre armate; iar cel de al doilea așezământ e catedrala lui Veniamin Costachi, ridicată drept mulțumită lui Dumnezeu pentru scăparea de jugul fanariot a Țării noastre, pe care acum, dacă Majestatea Voastră o veți termina după patruzeci de ani, veți adăuga la ea încă o slăvire a neamului și o mulțumire către Dumnezeu, pentru dobândirea neatârnării scumpei noastre patrii.” Acestor cuvinte ale păstorului Moldovei, Regele a răspuns următoarele: „Cazarma mai poate aștepta, până ce mai întâi se va termina Catedrala Sf. Mitropolii a Moldovei. Promisiunea Regelui cu privire la terminarea Catedralei, împreună cu stăruința mitropolitului însuflețită de râvna sa cea sfântă, împotriva celor care căutau să împlinească cele hotărâte de rege, au făcut ca în scurt timp, ceea ce devenise imposibil să devină realitate și să prindă contur. În audiența avută la Rege, mitropolitul spunea: „Eu sunt un om simplu și când aud o vorbă, mă țin de ea ca orbul de gard. Majestatea Voastră ne-ați dat un cuvânt la Iași, care a mers drept la inima moldovenilor”.

Mitropolitul Iosif a căutat, mai întâi, după cum arată arhivele, sprijinul unor ieșeni care, la rândul lor, doreau să vadă rezolvată această problemă a Iașului, apoi a autorităților locale. În același timp, a intervenit stăruitor la Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice arătând că, atât pentru Moldova, cât și pentru întreaga țară, terminarea catedralei era o necesitate impusă de estetica edilitară a fostei capitale, de etapa istorică nouă și de convingerile dreptmăritorilor credincioși.

Ministerul, la solicitările mitropolitului, a trimis, în două rânduri, comisii de experți spre a analiza situația și a găsi formula cea mai indicată. Ambele comisii au făcut diferite sondaje, au cercetat și studiat, cu toată atenția, întregul edificiu al catedralei și au ajuns la concluzia că temeliile sale sunt solide, zidurile, de asemenea, deși erau unele fisuri pricinuite de cele patru turnuri și de fosta boltă a bisericii. Experții trimiși la Iași au conchis că o restaurare a catedralei era posibilă. În acest scop, potrivit indicațiilor Ministerului, ei au întocmit proiectele și devizele cerute de o astfel de lucrare. Spre a se trece neîntârziat la acțiune și spre a se finanța lucrarea din fondurile Statului, Ministrul interimar al Cultelor și Instrucțiunii Publice, V. Boerescu, a prezentat corpurilor legiuitoare ale țării, în martie 1880, un proiect de lege pentru restaurarea catedralei ieșene cu sprijinul financiar al Statului.

Expunerea de motive care însoțea acest proiect cuprindea, între altele, următoarele: „Catedrala mitropolitană din Iași a cărei clădire s-a început de repausatul întru fericire Mitropolit Veniamin Costachi, încă din vara anului 1833, rămânând, după cum se știe, neterminată până astăzi, ar fi timpul, cred, să nu se lase mai mult în părăsire acest grandios monument și a se pune la cale desăvârșita lui restaurare. În diferite rânduri s-a agitat ideea terminării lui dar împrejurările nepermițând, a rămas până în prezent în starea de ruină în care se vede. A se mai lăsa încă în această stare ar fi a să compromite totul și a se pierde și părțile bune ale edificiului ce mai stau încă în picioare. Este dar o datorie a ne gândi le restaurarea acestui măreț templu, impozant prin arhitectura sa…. Suma ce va costa restaurarea după planul și devizele întocmite este de 700 000 lei. Vor trebui dar 700 000 lei spre a se duce la bun sfârșit lucrarea, afară de mobilier și zugrăvit, care se pot face în urmă prin subscripțiune publică…. Suma de 700 000 lei se va prevedea în bugetul Statului pe 5 ani și anume: în primul an lei 100 000 iar în ceilalți patru câte 150 000 lei. Ministru ad-in-terim la Culte și Instrucțiune, B. Boerescu". Legea cu un singur articol: „Se autoriză guvernul a face restaurarea catedralei mitropolitane din Iași în decurs de 5 ani. Suma generală va fi de 700 000 lei din care se va prevedea succesiv în bugetul Statului: în primul an 100 000 lei iar în ceilalți ani câte 150 000 lei", s-a votat de către Adunarea deputaților în ședința din 31 martie 1880 și s-a adoptat cu majoritate de 46 voturi, contra 5 și 16 abțineri; președintele Adunării deputaților era C. A. Rosetti”.

Senatul a votat această lege în ziua de 3 aprilie 1880 cu unanimitatea celor prezenți (33 voturi) și în acest for legislativ, la dezbateri, senatorul Vasile Alecsandri a arătat că „această catedrală este un monument frumos cu care se fălește orașul Iași sau să zic mai bine, s-ar fi fălit dacă ar fi fost gata…, crăpăturile se pot drege prin meșteșugul arhitecților…, turnurile sunt încă trainice, într-unul din aceste turnuri se află chiar clopotele cele mari și cu toată acea greutate nu a suferit nici o stricăciune. Eu cred că onor Senat ar face bine dacă ar vota acest proiect de restaurare și a nu se lăsa acest edificiu să cadă în ruină. Gândiți-vă, D-lor, că în Iași sunt două mari ruine, palatul administrativ care a ars și Mitropolia care nu este săvârșită încă și care, sfârșindu-să, vor înfrumuseța orașul”.

Mitropolitul Iosif al Moldovei argumenta că „proiectul merită considerațiunea și interesul tuturor românilor binesimțitori și binecugetători …. Dv. prin votul ce veți da ca să se termine acest monument religios, probați că, precum în tot decursul timpurilor trecute asemenea și azi precum și în viitor spiritul de religiozitate n-a lipsit și nu va lipsi de la români. Astfel dar, prin votul Dv. aprobator pentru terminarea catedralei Mitropoliei din Iași eu cutez a zice că vă vor fi recunoscători toți românii în genere, Moldova întreagă și mai ales orașul Iași care se va făli cu un asemenea măreț monument religios. Dv. cu acest vot veți pune în comunicațiune sentimentul religios al sufletelor generațiilor trecute cu generațiunea prezentă și cu generațiunile viitoare care vor lua de exemplu votul Dvs. (aplauze). Eu smeritul, care Dumnezeu a voit ca în această epocă să mă aflu la Mitropolia Moldovei, voi fi fericit când voi vedea terminată această catedrală ca să pot zice ca bătrânul Simeon, ,,acum slobozești pe robul tău Stăpâne…” Aceste cuvinte a dorit să le zică nemuritorul Veniamin, dar n-a avut fericirea în această viață ; însă sufletul său în locașul nemuririi vă va binecuvânta împreună cu toți acei generoși contribuitori care prin darurile lor au luat parte la fondațiunea acestui monument”.

V. Boerescu, încheind dezbaterile, a remarcat că ,,dacă intră cineva în Iași și vede catedrala simte la început o impresie măreață, vede un monument colosal de o mărime cum nu este nicăieri la noi, patru turle mari în care se află chiar clopotele însă apropiindu-se de dânsul vede că nu este terminat și cu atât mai mult acest sentiment care a fost la început o surpriză plăcută se transformă în sentiment dureros… incit cineva se întreabă, dar unde-i biserica Mitropoliei…. E o pagubă pentru țară de a se lăsa o asemenea clădire în ruină și dea să vedea că la scaunul Mitropoliei Moldovei nu este o catedrală. Două idei ar fi putut să existe. Sau a se zidi o altă catedrală din nou sau să fie restaurată aceasta. S-au făcut până acum două cercetări de oameni speciali. A fost acum câțiva ani o comisie de experți, de arhitecți, care s-au pronunțat pentru posibilitatea restaurării…. E adevărat că este o crăpătură în două locuri., însă zidul în sine e atât de tare încât a suportat cele patru turnuri în care sunt clopotele cele mari… deci nu este o clădire care să fie de dărâmat și s-a găsit de oameni speciali că restaurarea este posibilă. Dorința mea de la început era și este de a se restaura ; încă de când am văzut-o întâi mi-am zis aceasta și m-am simțit fericit că pot face această restaurare. Lucrarea însă care s-a făcut acum câțiva ani mi s-a părut și necomplectă și suma propusă a se cheltui mi s-a părut prea mare. Am trimis a doua comisie de arhitecți înainte de a prezenta proiectul acesta; arhitecții au făcut o lucrare care, deși este o schiță, cu toate acestea se completează cu celelalte lucrări. S-a înaintat la Minister devizul și s-au arătat toate detaliile, toate condițiunile tehnice și toate ideile conchid că poate fi restaurată această catedrală cu suma de 700 000 lei. Avem astăzi un studiu, o lucrare destul de bine făcută de un om special. E dar posibilă restaurarea și sacrificiile sunt mult mai puține de cum se credea la început…. Am așteptat votarea acestui proiect mai întâi și în anul acesta se va numi o comisiune care să se ducă să calculeze materialul necesar și total cum are să se întrebuințeze pentru a începe restaurarea catedralei…. Vom câștiga un monument…nu-1 vom lăsa să se ruineze ceea ce ar fi fost o mare pagubă materială și morală și vom da și o legitimă satisfacțiune Moldovei care era în doliu văzând un asemenea monument grandios ruinându-se, tot așteptând ziua când să fie restabilit.

După ce legea a fost sancționată și promulgată de capul Statului apoi publicată în Monitorul Oficial, s-a trecut la aplicarea ei, adică la începerea lucrărilor care s-au desfășurat potrivit proiectului întocmit de Prof. arhitect Al. Orăscu, rector al Universității din București. Studiile care s-au făcut mai înainte au condus la concluzia că spațiul dintre zidurile laterale ale bisericii era prea mare și, din cauza aceasta, nu s-a putut menține, la vremea sa, bolta, de aceea s-a hotărât îngustarea acestui spațiu prin înălțarea unor pilaștri masivi, care au capiteluri cu decorație corintică. Pe lângă nava centrală, după construirea pilaștrilor, au apărut două nave laterale, înguste deasupra cărora sunt așezate două rânduri de balcoane.

În vara anului 1880, s-au adunat materiale de construcție și s-a făcut curățirea terenului spre a se începe lucrările în primăvara anului 1881.

În semn de recunoștință și mulțumire, mitropolitul Iosif Naniescu trimitea ministrului Instrucțiunii, V. Boerescu, în ziua de l august 1880, din Iași, următoarea scrisoare : ,,Cu arhierească binecuvântare, vă salut, stimabile domnule ministru V. Boerescu ! Subscrisul, având în minte și în inimă infiltrate și tipărite simțămintele cu credința în Dumnezeu și în cuvântul Sfintei Evanghelii în care Mântuitorul Iisus Hristos, între toate celelalte sfinte și dumnezeiești învățături (pentru care Sf. Scriptură se și numește cuvântul lui Dumnezeu), a zis : „fără de Mine nimic nu veți putea face”, de unde și maxima „nimic fără Dumnezeu”, și văzând cele ce se petrec în lume în general și în parte în diferite împrejurări în toate zilele mă conving și mă încredințez că toate lucrurile în lume sunt conduse de o mână nevăzută, atotputernică, prea bună și prea înțeleaptă ; acea mână, în limba noastră omenească, o numim mâna dumnezeieștii Providențe. Astăzi dar, ca și întotdeauna, însuflețit de aceeași credință religioasă și cugetând chestiunea restaurării Bisericii catedrale a Mitropoliei Moldovei și Sucevei din Iași, asupra timpului îndelungat de mai mult de 40 de ani de când această Biserică stă neterminată, asupra feluritelor împrejurări și peripeții ale timpului în care atâtea guverne și mai bune și mai rele s-au tot schimbat în tot decursul acestui timp, asupra împrejurărilor care acum în urmă au militat în favoarea restaurării Bisericii Mitropoliei noastre, iarăși mă conving și mă încredințez tot mai mult că mâna dumnezeieștii Providențe a condus aceste împrejurări care trebuiau să influențeze în favoarea restaurării acest măreț monument religios, fundat de nemuritorul Veniamin Mitropolitul Moldovei încă de la anul 1833, iulie în 3. A binevoit Dumnezeu, prin îngrijirea dumnezeieștii Sale Providențe, ca, după un atât de îndelungat timp, această măreață biserică să se termine (căci Eu, în marea mea sufletească mulțumire, o privesc cu ochii minții ca și terminată deoarece începutul s-a făcut) să se termine, zic, în epoca de față a regenerării noastre naționale, politice și sociale, în care epocă națiunea română trebuie să dea probe și de sentimentele religioase de care străbunii noștri de toate clasele și de toate gradele societății întotdeauna au fost însuflețiți și apoi în această epocă acea Sfântă Providență a binevoit să aducă la Ministerul Cultelor pe Domnia Voastră, stimate domnule B. Boerescu, care, ca și altădată, la Direcția Eforiei Școalelor, ați fost și sunteți și acum însuflețit de aceleași simțăminte naționale și religioase și împreună cu colegii Domniei Voastre din Minister cărora tuturor le păstrez datorita recunoștință, ați lucrat cu înțelepciune și energie pentru a ajunge la rezultatul restaurării acestui măreț templu religios din Iași, precum în București ați contribuit la edificarea și înălțarea mărețului templu al științelor — Academia- Școală. Dumnezeu, care vede toate și cunoaște inimile și cugetele oamenilor, va ține compt și vă va recompensa cu harul Său cel sfânt pentru aceste mari servicii ce Domnia Voastră faceți Bisericii, Instrucțiunii și Țării. Iar eu, smeritul deplin mulțumit cu sufletul că tot aceeași dumnezeiască Providență m-a învrednicit să ajung a vedea cu ochii începutul restaurării Bisericii Mitropoliei, la care nemărginita Sa grație m-a chemat ca să-1 servesc, voi fi până la sfârșitul vieții mele adânc și mult recunoscător Domnului Ministru B. Boerescu, care în scurtul timp de ministru ad-interim la Culte a lucrat așa ca să ajungem la acest rezultat și când voi ajunge să văd și terminarea lucrărilor restaurării acestei Biserici, voi zice cu același suflet mulțumirea cuvântului bătrânului Simeon pe care 1-a rostit la Întâmpinarea Domnului-prunc în Biserică : „Acum slobozești pre robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei Mântuirea Ta”. Voi recunoaște de a mea datorie morală ca să înscriu numele Ministrului B. Boerescu între acelea ale fondatorilor care au contribuit la înălțarea acestui frumos și măreț templu dumnezeiesc din Iași pentru ca urmașii noștri să aibă un frumos exemplu de ministru român, pe care să-1 imiteze și pe care exemplu să se poată baza cu atât mai mult maxima obicinuită: Biserica și Școala ; pe care maximă însă mulți o întrebuințează numai din obicei pentru înflorirea cuvântului și efectul sau scopul ce urmăresc ; dar este frumos și lăudabil pentru acei ce prin fapte probează adevărul și marea folosință morală a acestei maxime. Domnia Voastră ați probat acest adevăr necontestabil în practică și eu, smeritul, cu cea mai însemnată mulțumire sufletească voi mărturisi-o tuturor cât voi trăi, rugând pe Dumnezeu ca să vă ție sănătos și cu putere întru mulți ani fericiți împreună cu toată familia, până la cele mai adânci bătrânețe ca să vă bucurați și de fericirea copiilor, lucrând totdeauna cu înțelepciunea ce vă caracterizează pentru binele și prosperitatea Țării și Bisericii”.

Odată votat proiectul de restaurare al Catedralei Mitropolitane din Iași, o Comisie ad-hoc lua ființă la 14 iulie 1880, fiind „compusă din trei membri dintre care doi din cele mai onorabile persoane, cetățeni din Iași, sub președinția Mitropolitului, dimpreună cu doi Arhitecți, unul dirigent și altul executor al lucrărilor, ale căror nume merită și se cuvine cu tot dreptul a fi cunoscute de toți pentru diligența și ostenelile ce și-au dat fiecare, în tot cursul lucrărilor de șapte ani, fără de nici o recompensă materială decât acea morală, mulțumirea conștiinței că fac un serviciu pentru înălțarea unui monument religios și național. Aceștia sunt de la început(1880) D-nii Nicolae Drossu și Scarlat Pastia. Regretatul Drossu însă, încetând din viață în anul 1884, a fost înlocuit cu Locot-Colonel Constantin Langa, care împreună cu Dl. Pastia a continuat până la fine, dimpreună cu venerabilul Domn Al. Orăscu din București ca Arhitect dirigent…și cu mine, smeritul Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu…”.

În vara anului 1880 s-au adunat materiale de construcție și s-a făcut curățirea terenului pentru începerea lucrărilor, iar la 18 octombrie 1880, șeful statului, sosit la Iași, i-a făcut o vizită mitropolitului Iosif Naniescu, care ,,i-a supus în prezența arhitectului dirigent, Al. Orăscu, proiectele și planurile restaurării bisericii catedrale”.

În anul următor, la 15 aprilie 1881, miercuri, în săptămâna luminată, după Sfânta liturghie săvârșită la biserica Sf. Gheorghe, mitropolitul Iosif, precedat de felinare, prapuri, în glas de cântări și înconjurat de o mulțime de oameni, punea „prima piatră fundamentală la pilaștrii din interiorul edificiului catedralei mitropoliei, cu ocaziunea restaurării acestei catedrale, sanctuar al religiunii noastre”. Intrând între zidurile de ruină a sfințit apa, stropind împrejur și pe asistenți, și „a invocat darul și ajutorul celui prea puternic întru îndeplinirea restaurării acestui locaș dumnezeiesc”, apoi a ținut o înflăcărată cuvântare, arătând recunoștință Regelui Carol I pentru sprijinul oferit în realizarea unei opere așa de mărețe.

Procesul verbal încheiat cu această ocazie rămâne, în istoria catedralei mitropolitane ieșene, un document de mare importanță : ,,În anul al Vl-lea al Arhipăstoriei noastre, smeritul Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu, având de ajutor în comisiunea de lucrare a restaurării bisericii catedrale a acestei Mitropolii din Iași pe Domnul Nicolae Drossu de aici din Iași, fost senator și pe Dl. Scarlat Pastia, fost vicepreședinte al Camerei legiuitoare și fost primar al Municipiului Iași, iar de arhitect dirigent pe Dl. Alexandru Orăscu, senator din București, fost ministru și fost vicepreședinte al Senatului, și de conducător al lucrărilor pe Dl. arhitect Alexandru Stamatopulo din Iași, iar de casier secretar pe Dl. Teodosie Protopopescu actual director al Cancelariei Mitropoliei. În conformitate cu legea din 7 aprilie 1880 votată de Camerele legiuitoare ale României și publicată în Monitorul oficial nr. 86 din 12 a aceleiași luni aprilie, privitoare la restaurarea catedralei acestei Mitropolii ai căreia vechi patroni sunt sărbătoarea Întâmpinării Domnului și Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, după rugăciunile și mulțămirile aduse Atotputintelui Dumnezeu, care ne-a învrednicit a conduce aceste lucrări începute încă de la anul 1833 de Arhiepiscopul fericitul întru amintire Mitropolitul Veniamin Costachi și părăsite în anul 1841 din cauză de greșeli arhitectonice care au fost dat loc la crăpătura (despicarea) celor două ziduri laterale și la căderea boltei și acoperemântului : Astăzi am pus a doua piatră fundamentală pentru restaurarea și terminarea acestui sfânt locaș ale căruia cele dintâi fundăminte sunt puse în anul 1833 iulie 3, rugind pe Atotputintele Dumnezeu a ne ajuta ca să-i vedem și finitul cu bine și cu pace spre lauda sfintei noastre religiuni creștine ortodoxe și spre mărirea scumpei noastre patrii România, pentru care neîncetat îl rugăm pe Dumnezeul părinților noștri să o proteagă și să o țină în sfânta sa pază până la finele secolilor Amin ! Spre constatarea acestui memorabil act s-a încheiat Prescriptul verbal de față în triplu exemplar din care unul s-a alăturat la dosarul lucrărilor iar celelalte două tipărite pe pergament s-au așezat în piatra pilaștrilor dinlăuntru și s-au pus unul în partea dreaptă și altul în partea stingă a intrării la Sfântul Altar, în adâncime de 4 metri 80 centimetri sub nivelul pavimentului acestor pilaștri dinlăuntru bisericii. Fiecare exemplar din acest act s-a investit cu semnătura Noastră și cu aceea a persoanelor mai sus numite, precum și a unora ce s-au aflat față la această ceremonie religioasă națională română și apoi s-a sigilat cu sigiliul Nostru mitropolitan. Președintele Comisiunii de restaurare a bisericii Sfintei Mitropolii, Iosif Mitropolitul Moldovei; Membrii Comisiunii Nicolae Drossu, Scarlat Pastia, arhitectul dirigent Alexandru Orăscu, arhitectul conducător al lucrării Alexandru Stamatopulo — secretar-casier Teodosie Protopopescu”.

Cele dintâi lucrări din seria celor prevăzute în proiect — înălțarea pilaștrilor, construirea balcoanelor și a bolților dispuse în filă — s-au efectuat în cursul anilor 1881-1883, sub supravegherea comisiei însărcinată cu restaurarea catedralei.

Câteva luni de la evenimentul punerii pietrei fundamentale, în septembrie 1881, lucrările la catedrala mitropolitană înaintau cu repeziciune, după cum aflăm chiar din ziarele timpului: „Lucrările de restaurare a Mitropoliei se urmează cu activitate. Columnele ce se construiesc în interiorul bisericii pe care se vor sprijini bolțile centrale sunt aproape gata. După cât ne putem da seama aceste lucrări se fac în cele mai bune condițiuni de soliditate. Nu știm dacă acoperământul se va face în toamna aceasta. Credem în tot cazul că ar fi imprudent de a lăsa acest edificiu descoperit în timpul iernii, expunând astfel lucrările noi de zidărie la ploile de toamnă și de primăvară”. Iar în mai 1882 „reparațiunile Mitropoliei continuau cu foarte mare activitate”, astfel încât „în curând lucrul de cărămidă va fi gata, rămânând a se mai face bolta principală. Toate crăpăturile au fost tăiate și făcute din nou. Materialul întrebuințat e de calitate bună. Lucrările continuă cu mare asiduitate sub privegherea d-lor arhitecți”.

Aflându-se în Iași, sâmbătă, 4 iunie 1883, la orele 11 dimineața, Regele Carol I a făcut o vizită mitropolitului Moldovei, care, înconjurat de înaltul cler al eparhiei, i-a supus, de față fiind arhitectul dirigent Al. Orăscu și arhitectul Stamatopulo, planurile restaurării bisericii catedrale. „A examinat mai întâi proiectul în care se vede în mod comparativ starea primitivă, cu proiectul de restaurare. Cauzele căderii boltei la 1841, din lipsă de contraforturi, au fost îndepărtate prin remediile construcțiunii bolților, astfel precum sunt ele actualmente executate, nemaifiind nici o teamă de a cădea vreodată. La una din bolți cheia era păstrată de a se așeza de însuși mâna Majestății Sale, regele. Astfel că aflându-se deasupra bolților, sub învelitoarea bisericii, însoțit și de Dl. Ministru de Externe, D. Sturdza, s-a urcat pe vârful bolții și IPS, prezentând și mistria și șorțul pe care l-a încins Majestatea Sa, a așezat piatra ce forma cheia boltei, în urările tuturor lucrătorilor ce erau înșirați în regulă pe celelalte bolți”. După aceasta, Regele „a mai vizitat lucrările turnurilor și coborându-se s-a încredințat de buna și curata executare a zidăriei interioare de o soliditate ce nu mai lasă nimic de dorit. Apoi a văzut vechea catapeteasmă care nu mai corespundea, dispunând executarea uneia noi”. Din câte știm, pentru sculptura catapetesmei, Mitropolia a încheiat un contract cu sculptorul Petru Babic din București.

În ceea ce îl privește arhipăstorul Moldovei, pe vlădica Iosif, acesta era permanent, zi și noapte, alături de întreaga echipă care trudea la restaurarea sfintei biserici, sfătuind pe cei care nu știau, îmbărbătând pe cei care erau istoviți sau descurajați, fiind un adevărat părinte pentru toți. „Bătrânul mitropolit Iosif Naniescu nu odată, ci de multe ori în zi, se urca până sus, în turnuri, pentru a vedea cum se lucrează: dacă se așează bine stâlpii, dacă se pune material bun la bolți, dacă se fac legăturile cu fier cât mai bine, și așa rând pe rând, apoi se pogora în galeriile bisericii pentru a vedea deplin întărite cerdacurile și ușile așezate acolo, unde era nevoie. Sus și jos, și în toate părțile, se uita cu ochiul său ager să vadă cum se face totul. Și această inspecție o făcea când singur, când în tovărășia comisiei, a arhitectului sau a personalului catedralei, ori a prietenilor”.

Comisia de restaurare, prin adresa nr. 70 din 11 noiembrie 1884, comunica Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice că suma de 700 000 lei acordată de Guvern pentru terminarea catedralei nu are să fie suficientă pentru că de îndată s-a și dat peste o mulțime de lucrări, unele neprevăzute în deviz iar altele necorespunzător dotate. De exemplu : nu s-a prevăzut „acoperirea din nou a celor patru turnuri a căror învelitoare era aproape putredă”, prefacerea zidurilor laterale ale bisericii care la partea superioară se compunea din două ziduri umplute în mijloc cu moloz, facerea din nou a frontoanelor de la intrarea principală cum și a frontonului de la vest, „facerea catapetesmei și a icoanelor ei (catapeteasma veche stând în lăzi era stricată)”, „prefacerea celui de al doilea clopot în mărime de 3600 ocale care era spart”, „un orologiu în locul celui vechi stricat”, „înlocuirea eșafodajului clopotelor” etc.; de asemenea, nu s-au prevăzut și alte lucrări : 93 de trepte la ambele turnuri, la corul vocal și la balcoanele înființate, paratonere la cele patru turnuri, „jaluzele de fier la cele 16 ferestre ale turnurilor”, „prefacerea cercevelelor de fier la cele 10 ferestre principale ale bisericii”. Comisiunea făcea, totodată, și unele propuneri : să se procure 1.000.000 de cărămizi de la Cernăuți deoarece aceea din localitate nu era corespunzătoare, tabla de aramă de 4/10 de milimetru înlocuită cu una de 7/10 milimetri, tencuirea exterioară cu var hidraulic din Bucovina, piatră de la cariera Florescu-Vaslui și nu de la Păun, înlocuirea consolelor de gips cu console de zinc, împodobirea acoperișului bisericii cu o coamă de zinc ornamentat, înlocuirea jgheaburilor de scurgere, coloane de fontă pentru susținerea galeriei corului, procurarea unor grinzi de fier pentru consolidarea construcției, refacerea coloanelor ornamentale din jurul turnurilor dinspre altar deoarece acele vechi erau slabe.

La această adresă, comisia adăuga mai multe puncte și cereri care motivau sporirea fondului de reparație alocat de la 700 000 lei, cel puțin până la 1 023 755 lei, pentru ca lucrarea să fie terminată cu bine.

Intervenția Comisiei a fost rezolvată cu toată atenția acordându-se credite suplimentare pentru efectuarea lucrărilor în cele mai bune condiții. O notă păstrată la Serviciul Manuscrise și Carte rară din cadrul Academiei Române, arată că pentru restaurarea catedralei s-a cheltuit suma de 1.186.233 lei: 100.000 lei în 1880/1881, 150.000 lei în 1881/1882, 150.000 lei în 1882/1883, 215.805 lei în 1883/1884, 149.729 lei în 1884/ 1885, 233.215 lei în 1885/1886, 117.484 lei în 1886/1887, iar pentru diferite lucrări de înfrumusețare suma de 72.000 lei, în total cheltuindu-se 1.258.233 lei.

La 22 septembrie 1885, Regele Carol I, aflat în vizită la Iași, după ce a asistat la Sf. Liturghie oficiată chiar de către mitropolitul Iosif și clerul mitropolitan, a binevoit a vizita noua catedrală aflată în restaurare. În interior „Dl. Musicescu a făcut o încercare cu corul vocal spre a se constata și de Însuși Măria Sa răsunetul mărețului edificiu”. Apoi, pictorul care de mai mulți ani executa pictura catedralei, Gheorghe Tattarescu, a dat Regelui toate informațiile și toate răspunsurile la întrebările pe care Majestatea Sa i le adresa. „Cu un deosebit interes, după ce M. Sa a examinat interiorul, urcându-se prin amândouă rândurile de galerii, a voit a cunoaște și exteriorul în amănuntele sale. A examinat aspectul, s-a suit pe galeria din afară a acoperământului, după aceea în turle și până la orologiu și pretutindeni însoțit de IPS Mitropolit…. La plecare a făcut cunoscut Mitropolitului Iosif că ferestrele cele mari în număr de zece, până în ianuarie 1886 vor fi gata. Aceste ferestre sunt oferite de Majestatea Sa, din propria sa cheltuială și se află în lucru acum la Munchen. Ele vor fi lucrate în mozaic de sticle colorate reprezentând tablouri religioase a cărora frumusețe vor face un admirabil efect la acest monumental edificiu”.

În istoria arhitecturii bisericești, Catedrala ieșeană se înscrie ca o noutate. Spațiul interior, de mari dimensiuni, realizat potrivit canoanelor arhitecturale romanice, impunea, în ceea ce privește pictura, un plan iconografic nou. Pictura, după un plan iconografic care, în mare parte, era cerut de arhitectura edificiului, a fost realizată de pictorul Gheorghe M. Tattarescu, mai vechiul coleg și bun prieten al mitropolitului Iosif, încă de pe băncile Seminarului de la Buzău. „Catedrala poartă pecetea stilului apusean, de aceea maestrul s-a gândit la o concordanță a operei sale cu stilul arhitectural”. El a studiat, în acest scop, pictura bisericească a apusului dar și pe aceea din Rusia. Dorind să lase o operă cât mai izbutită, el a făcut înainte o călătorie de studii în Rusia spre a vedea unele biserici mai noi, decorate, îndeosebi, de Verestchaghin, pictor contemporan.

Chemat la Iași, Gheorghe Tattarescu a încheiat la 14 aprilie 1884, cu comisia de restaurare, un contract prin care se angaja la „zugrăvirea pe din lăuntru a întregii biserici și a pronaosului ei, la facerea tuturor tablourilor murale conform listei, precum și la zugrăvirea tuturor icoanelor catapetesmei, plus șase icoane reduse, mici, de pe cele șase icoane mari, care servesc închinătorilor de sărutat și trei pentru proschinitar”. Contractul mai prevedea ca zugrăvirea să se facă „după stilul Bisericii creștine ortodoxe orientale, însă după cele mai noi și mai alese modele din câte s-au întrebuințat până acum, iar toate se vor lucra în ulei curat, de cânepă, fiert aici de însuși D. Tăttărescu. Toate poleielile vor fi cu aur fin, de prima calitate, precum și bronzurile”. Termenul săvârșirii lucrărilor de pictură era stipulat în contract ca fiind până la sfârșitul lunii septembrie 1885, urmând ca la finalul lucrărilor, o comisie de trei experți artiști în pictură, formată din E. Panaitescu Bardasare, Panaiteanu Bardasare și C. Stahi, „să examineze cu deamănuntul lucrarea, dându-și opiniunea ei motivată asuprea lucrării”.

În ceea ce privește „prețul tuturor lucrărilor de pictură murală a întregii biserici cu altarul, cu toate galeriile, amvoanele, medalioanele amvoanelor și altele, afară de uși si de ferestre”, acesta era de 50000 lei, iar pictura icoanelor catapetesmei 30800 lei. Înțelegerea dintre comisia de restaurare și pictorul Tattarescu era ca „plățile pentru aceste lucrări să se facă rânduri-rânduri, în moneda națională de argint sau în hârtii de bancă”, în felul următor: la încheierea contractului, onorarea sumei de 12000 lei pentru a putea pictorul să-și procure primele materiale, la terminarea bolților superioare suma de 16 000 lei, după terminarea a cel puțin jumătate din icoanele catapetesmei urma a primi încă 15 000 lei, la sfârșitul pictării tuturor icoanelor de pe catapeteasmă încă 15800 lei, terminându-se pictura bisericii până la galeriile de jos „i se va răspunde suma de 12000 lei”, iar în final restul de 10000 lei după totala săvârșire a întregii lucrări.

Pictura din catedrala mitropolitană impresionează prin calitatea sa artistică și prin numărul variatelor execuții, peste 250 de figuri individuale și compoziții de ansamblu, orânduite pe pereți, bolți și fețele coloanelor, în grandioasa catapeteasmă, afară de mulțimea figurilor de îngeri întâlnite mai peste tot și de numeroasele motive decorative. Un autoportret al pictorului Ghe. Tattarescu, schițat din linii marmorate, apare, pe peretele de nord, în apropiere de catapeteasmă.

În paralel cu pictura din interiorul catedralei, lucrările de construcție și de finisare continuau cu mare râvnă. În octombrie 1885 ziarele locale relatau următoarele: „Pe din afară reparațiunile sunt terminate, afară de fața dinspre apus, care se află încă în lucru. Pe dinăuntru schelele sunt aproape ridicate, picturile de sus fiind terminate și rămâind a se găti numai cele de jos. IPS Mitropolitul Iosif îngrijește și observă cu de-amănuntul și fără oboseală ca toate lucrările să fie executate în cele mai bune condițiuni, lucru pentru care credem că toți bunii creștini îi vor fi în veci recunoscători. După dorința IPS Sale, sfințirea catedralei va urma a se face în ziua de 3 iulie viitor 1886, când va fi a 53-a aniversare de la punerea pietrei fundamentale a acestei sfinte clădiri, de către repausatul întru fericire, Mitropolitul Veniamin. M. S. Regele, cu ocaziunea ultimei sale vizite în orașul nostru, inspectând cu amănunțime catedrala, atât pe din lăuntru, cât și pe din afară a rămas prea mulțumit de executarea lucrărilor și a dat promisiune IPS Sale că la 3 iulie viitor va veni expres în Iași spre a asista la sfințirea acestui mare edificiu”.

Putem observa din coloanele acestui ziar că dorința generală era ca să se finalizeze cât mai repede lucrările la catedrală, fixându-se chiar ziua sfințirii la 3 iulie 1886. Însă abia un an mai târziu se va înfăptui acest mare eveniment.

În iunie 1886, lucrările înaintaseră destul de mult, ajungându-se la finisarea pardoselii în interior, iar la exterior la nivelarea terenului și ridicarea „zidului din partea de la vale, menit de a opri alunecarea terenului, zid cu o mare însemnătate pentru durabilitatea clădirii”.

O lună mai târziu, erau așezate „geamurile picturate, cu sujete din istoria sfântă”, de către maestrul trimis de fabrica din Munchen, unde au fost executate. Aceste vitralii, în număr de zece, cu un efect „care inspiră un adevărat simț religios” și costau „ca la 50000 lei”, erau oferite în dar de către Regele Carol I, „iubitor și încurajator al frumoaselor arte”.

Abia la 24 septembrie 1886 se stabilea data exactă pentru sfințirea catedralei, ca fiind 2 februarie sau 23 aprilie 1887, aceasta neputându-se face mai devreme, datorită „întârzierii comenzilor făcute la Paris pentru bronzerie”

Prin osârdia mitropolitului Iosif Naniescu și a Comisiei, care avea misiunea de a restaura si termina catedrala mitropolitană, s-au procurat veșminte bisericești noi, sfeșnice mari și mici, policandre și candelabre de bronz argintat și aurit, sfinte vase, candele și alte obiecte necesare cultului, s-a returnat un clopot mare și s-au turnat alte clopote mai mici. La obiectele liturgice care se mai păstrau din vremea mitropolitului Veniamin Costachi s-au adăugat cele noi. În Revista Teologică din 18 ianuarie 1887, editată de Mitropolia Moldovei și Sucevei, apărea următoarea informație : „Săptămâna trecută au sosit din Paris, unde au fost comandate, decorurile pentru noua și frumoasa catedrală ce s-au restaurat. Douăzeci și șapte de lăzi mari cuprind sfeșnicile împărătești, candelabrele cele mari și mici care au a fi suspendate în mijlocul bisericii și lămpile pentru galeriile laterale de sus și de jos ale frumoasei catedrale. Deja s-au început a se desface și a se așeza; ele sunt de o frumusețe rară…. Obiectele de argint, candelele și sfintele vase care au fost comandate la București, la Dl. Carapati, le-a adus Înalt Prea Sfinția Sa Mitropolitul, când a venit înainte de Sărbătorile Nașterii Domnului. Astfel, acum noii catedrale restaurată nu-i lipsește nimic. Totul este terminat și gata. Iar sfințirea va avea loc în ziua de 23 aprilie viitor, când va fi o adevărată serbare bisericească si națională”.

Din scrisoarea mitropolitului Iosif Naniescu adresată arhitectului dirigent Al. Orăscu, datată 7 iulie 1886, reiese că, acesta din urmă, locuind la București, se ocupa, îndeaproape, de obiectele de argintărie comandate la Carapati – București. El căuta, mai întâi, modele și copii pe care le trimitea la Iași Comisiei spre a alege și hotărî, apoi umbla după maeștri turnători și urmărea cum sunt aduse la îndeplinire comenzile.

Pentru documentare și în vederea procurării unor obiecte de valoare cum și a unor materiale din care s-ar confecționa obiecte liturgice, mitropolitul Iosif Naniescu s-a adresat printr-o scrisoare datată 20 aprilie 1886, în numele comisiei, ministrului țării noastre la Paris, Vasile Alecsandri, care, în calitatea sa de senator, stăruise pentru votarea legii de restaurare a catedralei, rugându-l să se intereseze și să găsească o firmă cu renume, ce ar putea să furnizeze odoare și veșminte bisericești, menționate într-o listă ce însoțea scrisoarea, dar în limitele unei anumite sume.

La 12 mai, Vasile Alecsandri răspundea că firma cea mai indicată de la care, de altfel, s-au procurat și odoarele pentru Biserica Domnița Bălașa din București este G. Poussielque Rousand. Vasile Alecsandri aducea la cunoștință că a văzut modele de odoare și diferite mostre de stofă pentru veșminte, prezentate de această firmă, pe care le-a găsit artistice, dar prea scumpe și, în consecință, a rugat să i se prezinte o nouă ofertă, mai avantajoasă, spre a o expedia la Iași, însoțită de eșantioane și de unele desene. La 1 iunie, Alecsandri a expediat ceea ce promisese dar scrisoarea nu s-a păstrat. Mitropolitul Iosif Naniescu, la 29 iunie 1886, scria ministrului țării la Paris, dându-i instrucțiuni detaliate cu privire la încheierea contractului și arătându-și mulțumirea ,,că apelul…făcut la simțămintele religioase și patriotice au găsit…același ecou puternic de care întotdeauna ați dat o eclatantă dovadă”. La 10 iulie, Alecsandri trimitea mitropolitului Iosif proiectul de contract încheiat cu firma menționată pentru a fi semnat. Scrisoarea mitropolitului expediată din Iași la 20 aprilie, cum și aceea trimisă de Vasile Alecsandri, în ziua de 1 iunie, nu s-au păstrat.

Redăm, în continuare, corespondența păstrată, întrucât detaliile ei au o deosebită importanță documentară.

Scrisoarea trimisă din Paris de Vasile Alecsandri, mitropolitului Iosif Naniescu în ziua de 12 mai 1886 : „Înalt Prea Sfinția Voastră, îndată ce am primit epistola din 20 aprilie (st. v.) cu care m-ați onorat, am luat informări despre casele cele mai importante de aici care se ocupă cu fabricarea odoarelor bisericești, a veșmintelor și a vaselor sacre. Una din ele se bucură mai cu seamă de un renume mai bine stabilit, aceea a Domnului G. Poussielque Rousand de unde s-au cumpărat odoarele bisericii Doamna Bălașa din București. Adresându-mă deci la acea fabrică, am arătat lista de obiecte trebuitoare pentru Sfânta Mitropolie și am însărcinat pe D-lui G. Poussielque Rousand să-mi prezinte cât mai curând desemnuri de articole în bronz și în argint precum și probe pentru veșminte. Astăzi s-au adus la Legațiune acele desemnuri și stofe și le-am examinat împreună cu Părintele Severin, deserventul capelei din Paris, cu Dl. Bengescu și cu Dl. Nanu secretarul Legațiunii. Tot ce este menit a fi lucrat în bronz și argint ne-au părut frumos, artistic și de un caracter măreț, însă comparând devizul cu cele ce mi-ați comunicat, am constatat o deosebire destul de însemnată. Asemenea și pentru lista veșmintelor am găsit o diferență considerabilă între ambele devisuri. Prin urmare a trebuit să însărcinez pe D-lui Poussielque Rousand să-mi prezinte o nouă serie de desemnuri și stofe mai potrivite cu sumele de care dispune Mitropolia și sper că peste vreo 12 zile vă voi trimite atât probe cât și desenuri împreună cu devisurile lor scăzute, pentru ca Înalt Prea Sfinția Voastră să facă alegerea ce i-ar părea mai nemerită și apoi să-mi comunice ordinele sale pentru D-lui fabricant. Aducând aceasta la cunoștința Înalt Prea Sfinției Voastre, îmi rămâne a vă ruga să primiți plecatele mele mulțumiri pentru binevoitoarea și măgulitoarea gândire ce v-au îndemnat a uni și concursul meu la împodobirea monumentului sacru început de fericitul întru amintire Mitropolitul Veniamin Costachi și săvârșit în zilele Înalt Prea Sfinției Voastre. Sunt mândru și plin de bucurie de a conlucra la tot ce se atinge de ornamentarea Sfintei Mitropolii a Iașilor care, cu ajutorul Atotputernicului, va servi, am bună speranță, la sărbătorirea marilor fapte rezervate României de Dumnezeul părinților noștri. Cu cea mai deplină smerenie mă însemnez al Înalt Prea Sfinției Voastre plecat fiu sufletesc, V. Alecsandri”.

Mitropolitul Iosif Naniescu răspundea ministrului Vasile Alecsandri, în ziua de 29 iunie 1886: ,,Arhierească binecuvântare trimitem D-voastre, iubite în Hristos fiu sufletesc, prea stimabile D-le Ministru Alecsandri. Am primit cele două epistole ale D-voastră din 12 mai și din 1 iunie a anului curent și mă simt fericit a vedea că apelul ce am făcut la simțămintele religioase și patriotice au găsit în D-voastră același ecou puternic de care întotdeauna ați dat o eclatantă dovadă, încurajat dar de asemenea înalte simțăminte și de permisiunea ce ați binevoit a-mi da de a uza de intervențiunea D-Voastre ca să putem obține în condițiunile cele mai avantajoase dotarea bisericii mitropolitane a Moldovei, din nou restaurată, cu odoarele si cu veșmintele necesare, vin a solicita de la D-voastră:

1. De a face ca să se procure de către Casa Poussielque Rousand stofele bisericești notate în alăturata listă nr. l în care se specifică : a), numărul metrilor necesari din fiecare fel de stofă, b), prețul în total și c) numărul prubei (echantillon) luate tustrele acestea din urmă din nota Dlui P. Rousand, ce s-a primit pe lângă cea din urmă epistolă a D-Voastre și formând un total de 200 metri 50 centimetri de stofă, pe valoarea de 11503 lei 50 bani. După cum ne este cunoscut din câteva note, D-lui Rousand propune ca, confecționarea veșmintelor să o efectueze tot D-sa acolo, însă aceasta nu s-a putut admite, pentru că s-ar fi putut întâmpla greșeli la croiala lor de către lucrători care nu cunosc felul de croială a veșmintelor bisericii noastre și astfel s-ar fi putut da loc la neînțelegeri regretabile ; prin urmare s-a preferit ideia aceea ca numai stofele să fie furnisate de o fabrică franceză, rămânând ca, confecționarea veșmintelor să se facă aicea. Încât privește condițiunile speciale, ce trebuie să însușească stofile, credem de prisos a le mai enumera aicea 1) pentru că ele au a fi întocmai după prubile trimise de D-lui P. Rousand și al 2-lea pentru ca această casă fiind găsită și de D-Voastră ca cea mai bună și mai solidă, nu rămâne îndoială că ea își va îndeplini angajamentul cu toată conștiinciozitatea, astfel că nu vom avea decât a-i adresa mulțumiri pentru lucrarea sa. Încât privește termenul de predare a stofelor se crede de prisos a se mai statornici unul, pentru că desigur că, casa având deja fabricate stofele din care ea a trimis prubile, nu va avea decât a le expedia la Iași în cel mai scurt timp, ceea ce ar fi de un mare folos, pentru că s-ar și proceda de îndată la confecționarea aicea a veșmintelor ; în cazul însă când D-lui Rousand n-ar avea stofele gata, atuncea termenul de fabricarea lor se va căuta a se fixa cât se va putea mai scurt (maximum 6 săptămâni), pentru ca să rămână îndestul timp pentru sosirea lor aicea și pentru confecționarea veșmintelor, în fine, încât privește modul de împachetare, de expediere și achitarea prețului se va vorbi mai jos. D-lui Rousand, după o telegramă ce i s-a adresat de-a dreptul, a trimis și câteva prube de căptușele de mătasă și de galoane de fir, necesare pentru veșminte promițând a trimite prin osebită scrisoare și prețurile lor, însă nu s-a putut lua nici o dispozițiune în primirea acelor prube, din cauză că după mai multă așteptare acea scrisoare nici până acum n-a sosit și timpul grăbind, a trebuit a se renunța pentru moment la o mai departe așteptare.

2. A se contracta cu numita casă obiectele de bronz, unele argintate și altele argintate și poleite cu aur, după cum specifică în alăturata listă nr. 2, extrasă tot din nota D-lui P. Rousand, despre care s-a vorbit. Această listă cuprinde a) numărul obiectelor în special și în total, b) descripțiunea obiectelor, c) prețul pe bucata și în total, formând la un loc 173 bucăți, pe valoarea 35.034. Condițiunile principale ce comisiunea de restaurare a crezut că trebuie să servească de bază sunt :

1. Ca materialele ce se vor întrebuința să fie de cea mai fină calitate.

2. Ca aurirea și argintarea să fie de metal de cea mai bună calitate.

3. Ca aurirea și argintarea să fie aplicată prin procedeul cel mai bun excluzându-se cu totul lipirea de foi, de pulbere de aur, sau de vopsire cu poleială de aur.

4. Ca aurirea și argintarea să fie destul de groasă (epaisse) astfel ca să nu se șteargă printr-o întrebuințare oricât de îndelungată.

5. Ca aurirea și poleirea, acolo unde nu ar fi peste tot aplicată, să se facă pe o suprafață cât mai mare.

6. Ca lucrarea să fie executată întocmai după desenurile trimise, de către D-lui Rousand și alese de Comisiune.

7. Ca lucrarea să prezinte cea mai mare soliditate.

8. Ca lucrarea să fie executată cu cea mai mare îngrijire și în mod artistic.

9. Ca toate policandrele, candelele și toate obiectele ce sunt destinate a fi atârnate cu lanțuri, să aibă la capătul superior o verigă destul de tare, prin care să treacă cârligul lanțului (ceea ce nu se vede figurat pe desenele trimise).

10. Ca fiecare articol(bucată) să aibă unul sau mai multe scuturi(ecussons) după trebuință și să poarte în relief însemnările Mitropoliei Moldovei (după modelul ce se va trimite) și milesimul.

11. De asemenea, lăsând a se înțelege că vor fi unele părți care urmează a fi smălțuite trebuie ca smalțul să fie aplicat astfel încât să nu se desprindă la simpla întrebuințare a obiectului smălțuit.

12. Termenul de predare se va fixa pe cât se va putea mai scurt și în tot cazul nu va trece peste trei luni de la contractare, după cum aceasta a propus-o însuși D-l Rousand.

13. Fabricantul va face pe comptul și răspunderea lui ambalajul tuturor articolelor adică a stofelor și a obiectelor de metal. De asemenea, va face și predarea lor la calea ferată cu destinațiunea directă la Iași. Bineînțeles că transportul cu calea ferată și vama privește pe Comisiunea de restaurațiune a bisericii Mitropoliei.

14. Plata prețului statornicit de 11.503 lei 50 bani în aur, se va plăti la Paris, sau în total după predarea obiectelor la calea ferată sau o treime la început ca arvună și restul după predare. Pentru acest finit Comisiunea va însărcina pe un bancher de acolo ca să facă plățile în modul ce se va statornici și pe temeiul ordinului de plată ce se va da de D-Voastră. Comisiunea de restaurare a lăsat la aprecierea D-voastre dacă veți găsi cu cale să faceți a se statornici o condițiune, ca obiectele înainte de împachetare să vi se prezinte și cu această ocaziune să puteți refuza pe acelea ce nu v-ar conveni de-n orice punct de vedere.

15. În fine, este bineînțeles că D-voastră aveți latitudinea de a adăugi, de a împuțina sau de a modifica unele din condițiunile de mai sus, întrucât aceasta ați găsi-o neapărat necesară și de asemenea dacă s-ar cere semnătura D-voastre în numele Co misiunii de restaurare a Mitropoliei, pentru a da forma definitivă actului sunteți deplin autorizat a o face aceasta.

Dacă cumva D-lui Rousand ar obiecta ceva asupra îndatorirei ce i se pune de a ambala și de a transporta la calea ferată pe contul său articolele confecționate de D-lui veți binevoi a-i pune în vedere că încă de la început i s-a pus această condițiune prin scrisoarea mea din 20 aprilie trecut și D-lui n-a făcut vreo obiecțiune, încât a rămas stabilit că în pricinile fixate de D-sa intră și această cheltuială, care față cu importanța comisiei nici că este de vreo însemnătate pentru D-lui pe când Comisiunea de restaurare este de o mare însemnătate din punctul de vedere al greutății de a mai angaja un comision care să se ocupe cu ambalajul, cu predarea lor la calea ferată și alte formalități de îndeplinit.

De asemenea, dacă cumva D-lui Rousand ar voi a ști pentru care finit nu s-au comandat tot la D-sa și obiectele de argint, precum candelele, cădelnițe etc., prevăzute și a-cestea în nota sa, mai sus citată, sunteți rugat la asemenea caz a-i explica, că prețurile cerute de D-sa covârșind cu mult sumele acordate Comisiunii pentru aceasta n-a putut să ia angajamente covârșitoare mijloacelor de care dispune și nici să admită propunerea D-lui R. de a înlocui obiectele de bronz, argintate, fiind aceasta contrară condițiunii sub care s-a acordat creditul necesar de către corpurile legiuitoare. Mai este un punct de lămurit, adecă, acela privitor la întârzierea urmată de a se răspunde îndată la epistola D-voastră din 20 mai (l iunie) trecut și care întârziere a provenit din aceea că desenurile și probele despre care trata citata epistolă n-au sosit aicea decât foarte târziu după primirea epistolii și era natural ca fără prube și desenuri să se poată face alegerea obiectelor a se comanda.

D-lui Rousand prin nota despre care s-a vorbit cere a i se înapoia prubele de stofe ce a trimis de model. În privirea aceasta puteți asigura că ele având a sărvi pentru comparațiunea stofelor ce urmează a furniza i se vor înapoia îndată ce ele nu vor mai fi necesare la arătata trebuință.

In fine, ultima rugăminte ce vă facem este aceea că îndată ce veți încheia cuvenita punere la cale cu D-lui Rousand să binevoiți a comunica Comisiunii de restaurare o copie întocmai de pe acea punere la cale, pentru a noastră regulă și spre a se lua cuvenitele măsuri de depunerea prețului obiectelor la o casă de bani de acolo. Terminând, vă rog, Dle Ministru, și cu această ocasiune, sa binevoiți a primi încredințarea simțămintelor mele de înaltă considerațiune, dimpreună cu Arhiereasca binecuvântare, Iosif Mitropolitul Moldovei și Sucevei”.

V. Alecsandri trimitea mitropolitului Iosif Naniescu la 10 iulie 1886, următoarea scrisoare: ,,Am onorul a vă trimite aice, alăturat, proiectul de contract ce am redactat cu D-l Poussielque Rousand et fils, pe baza condițiilor cerute de Comisia însărcinată cu ornamentarea Mitropoliei Iași. Vă rog să luați cunoștință de cuprinsul său și găsindu-l conform cu instrucțiunile ce mi-ați dat prin ultima scrisoare să binevoiți a regula aprobarea Comisiunii prin semnăturile membrilor ei pentru ca, la rândul meu, să am timp de a încheia contractul definitiv pe hârtie timbrată, după formele obișnuite. Având a mai ședea aici 20 de zile, întreaga lucrare s-ar putea desăvârși înainte de plecarea mea în țară și deci, în așteptarea răspunsului Comisiunii, vă rog să primiți expresiunea simțirilor mele de profund respect cu care mă însemnez al Înalt Prea Sfinției Voastre plecat fiu sufletesc, V. Alecsandri”.

În ziua de 31 august 1887, mitropolitul Iosif Naniescu, în numele Comisiunii, aducea mulțumiri ministrului V. Alecsandri pentru concursul dat : „Arhierească binecuvântare trimitem Domniei Voastre în Hristos fiu sufletesc, Stimabile Domnule Ministru Vasile Alecsandri. Comisiunea însărcinată cu lucrările de restaurare a Bisericii Mitropoliei Moldovei de aici din Iași, ținând seama de deosebita bunăvoință și stăruință ce Domnia Voastră, după a Noastră rugăminte, ați dispus de a se contracta și a se confecționa la Paris la Casa Poussielque Rousand, policandrele, candelele și celelalte obiecte de bronz argintat și aurit precum și stofele pentru veșmintele necesare la noua biserică, catedrala acestei Mitropolii, vine prin subsemnatul, președinte al Comisiunii de restaurare, a vă exprima recunoștința și mulțumirile ei pentru asemenea faptă de bun creștin și, totodată, de bun român, fiind D-voastră încredințat că în sfintele rugăciuni ce Biserica, în toate zilele, neîncetat, înalță către Bunul Dumnezeu, numele Domniei-Voastre nu va fi uitat pentru asemenea faptă meritorie…”.

Din toată această corespondență a mitropolitului Iosif Naniescu cu Vasile Alecsandri, nu întâmplător înfățișată aici, putem vedea grija mare a mitropolitului pentru împodobirea catedralei cu cele mai frumoase odoare, veșminte bisericești, candelabre, sfeșnice, știind că acestea vor da mărturie despre buna chivernisire a fondurilor Mitropoliei.

Clopotele catedralei au fost turnate de un maestru clopotar din București, iar unul din clopotele mari turnate în 1884, după cum arată inscripția de pe el, a fost făcut în 1811, de către Mitropolitul Gavriil, reparat în 1815 și 1827 de Veniamin Costachi și „acum în anul 1884 cu ocasiunea restaurării și terminării Bisericii Mitropoliei s-a turnat iarăși din nou în greutate de 3278 oca în București sub arhipăstoria mitropolitului Moldovei și Sucevei Iosif II Naniescu trecut aici de la Episcopia de Argeș, la 10 iunie 1875. Lucrat în anul mântuirii 1884 luna maiu 16”.

La sfârșitul lucrărilor, s-au așezat, în pridvorul catedralei, de o parte și de alta a ușii de intrare, câte o placă de marmură cu inscripții votive. La stânga (nord), inscripția spune: ,,În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită…aflat-am în părăsire această dumnezeiască biserică, catedrala Mitropoliei Moldovei din Iași, a căreia primă peatră fundamentală s-a pus în ziua de 3 iulie anul 1833, cu multă râvnă dumnezeiască și cu mare ceremonie religioasă de către Prea Sfințitul Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Sucevei Veniamin Costachi, în numele Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, pe locul vechii biserici, ce a fost clădită de fericitul întru pomenire Ștefan Voievod cel Mare închinată nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și în urmă reînnoită de Anastasia Doamna soția lui Duca Voievod, care i-a pus hramul Întâmpinarea Domnului, destinând-o tot atunci să fie catedrală mitropolitană. Continuatu-s-a lucrarea clădirei acesteia începută din nou din anul 1833, până la anul 1839, când s-a așezat și acoperemântul ei ; dar din cauza căderii bolților din năuntru și a retragerii din Arhipăstoria Moldovei în anul 1842 a fericitului întru pomenire fundator, a Mitropolitului Veniamin, la Mănăstirea Slatina, unde a și încetat din viață în 18 decembrie anul 1846, precum și a grelelor împrejurări ale timpurilor ce au urmat, încetând atunci lucrarea, această biserică a rămas în părăsire și neterminată până la anul 1880.”

La dreapta (sud) este următoarea pisanie: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită văzând patria întărită și înălțată în urma marelui război pentru independența națională din anul 1877, am decis în anul 1880 după votul dat de camerele legiuitoare, a săvârși clădirea acestui locaș dumnezeiesc, începând lucrările de restaurare în 15 april 1881, când s-a pus a doua peatră fundamentală la pilaștrii interiori, adaoși acum din nou pentru susținerea bolților. Terminatu-s-a întreagă lucrarea în anul mântuirei 1886, ,,împodobindu-se și înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare și vestminte prețioase precum și cu cele zece ferestre cu măiestrie împodobite și închinate de noi ca un prinos al râvnei pentru înălțarea Sfintei Biserici Ortodoxe, prin stăruința Prea Sfințitului Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Sucevei Iosif Naniescu, președinte al comisiunei de priveghere și de conducere a lucrărilor de restaurare, și prin concursul guvernului, sub președinția D-lui Ioan Brătianu și a miniștrilor de culte răposatul Vasile Boerescu la începutul lucrărilor și Dimitrie A. Sturdza în urmă până la terminare, fiind membrii Comisiunii de restaurare Dnii Scarlat Pastia, fost vice președinte al Camerei deputaților și fost primar de Iași, Nicolae Drossu, fost senator, înlocuit după încetarea sa din viață în 1884 de L-t. Colonel Constantin Lângă, iar arhitect dirigent Al. Orăscu, vicepreședinte al Senatului, și pictor profesor Gheorghe M. Tăttărescu, ambii din București. Și s-a sfințit acest sfânt locaș de Mitropolitul Iosif Naniescu, joi în 23 Aprilie, anul 1887.”

În anul 1886, tot la terminarea lucrărilor de la catedrală, s-a emis Medalia restaurării Mitropoliei din Iași de aramă argintată și argint aurit de 64 m/m. Pe avers-ul medaliei este reprezentată Mitropolia cu stema țării împodobită cu arabescuri și inscripția circulară Catedrala Mitropoliei Moldovei din Iași iar pe revers-ul medaliei inscripția următoare în treisprezece rânduri: „Zidită din temelie de Veniamin Costachi Mitropolitul Moldovei și Sucevei în anii 1833-1839. Rămasă neterminată până în anul 1880. Restaurată și terminată în zilele Mitropolitului Iosif Naniescu în anii 1880-86”.

Spre sfârșitul anului 1886, în semn de pioasă cinstire, au fost deshumate, la Mănăstirea Slatina, osemintele mitropolitului Veniamin Costachi. În acest sens, Mitropolitul Iosif Naniescu a numit o comisie care avea să aducă la îndeplinire hotărârea sa de a strămuta la Iași rămășițele pământești ale mitropolitului Veniamin. Comisia era formată din Arhimandritul Conon Arămescu Donici, Arhimandritul Ioachim Mihăescu, mare eclesiarh al Catedralei, și iconomul Vasile Creangă, protoiereul orașului. Această comisie, la 17 decembrie 1886, s-a deplasat la Mănăstirea Slatina, unde fusese înmormântat mitropolitul, unde au procedat la dezgroparea osemintelor marelui mitropolit. A doua zi, când se împlineau 40 de ani de la moartea mitropolitului, un sobor de preoți și diaconi a săvârșit Sf. Liturghie, urmată de o panahidă. În aceeași zi cortegiul cu rămășițele pământești ale ierarhului pornea spre Iași, în sunetul clopotelor și prezența preoților și credincioșilor, iar la intrarea în curtea mitropoliei, preoții îmbrăcați în veșminte au preluat osemintele, așezându-le în biserica veche. Marți, 30 decembrie 1886, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către mitropolitul Iosif Naniescu, „îmbrăcat în veșmintele cu care servea răposatul întru fericire Veniamin”, împreună cu Melchisedec, Episcopul Romanului, Partenie al Dunării de Jos, Valerian Râmniceanul și Dositei Botoșăneanul. S-au împărțit apoi credincioșilor prezenți lumânări și s-a început panahida pentru sufletul mitropolitului Veniamin, după care cortegiul, în sunetul clopotelor, a înconjurat biserica cea mare, apoi a intrat înăuntru unde s-a oficiat un Trisaghion, încheiat cu Veșnica pomenire. Sicriul în care se aflau osemintele marelui Veniamin a fost închis, sigilat și depus în locul anume pregătit în dosul stranei arhierești, între perete și cel de-al patrulea pilastru. Pe placa de marmură care închide mormântul s-a scris cu litere de aur următoarea inscripție: „Veniamin Costachi Mitropolitul Moldovei și Sucevei, născut în decembrie anul 1768, hirotonit episcop Hușilor la 1792 iunie 27 și la 1796 iunie 1 trecut la Episcopia Romanului iar de la 1803 martie 15 arhipăstorind în Mitropolia Moldovei până la 1842, când a demisionat retrăgându-se la Mănăstirea Slatina, unde a încetat din viață, în 18 decembrie 1846. Venerabilele sale oseminte transportate din Slatina în anul 1886 s-au depus aici spre eternul repaos în această sfântă Biserică a Mitropoliei Iașilor, începută din temelie de el însuși în anul 1833 și terminată acum în 1886 prin stăruința Mitropolitului Moldovei și Sucevei Iosif Naniescu”.

3. 2. 4 Sfințirea Catedralei Mitropolitane

Târnosirea catedralei ieșene s-a săvârșit cu mare fast în primăvara anului 1887, chiar în ziua Sf. Mucenic Gheorghe, 23 aprilie, al doilea hram al bisericii, împlinindu-se astfel o mare și fierbinte dorință a întregii Moldove, dar mai ales a bătrânului mitropolit Iosif Naniescu, care putea spune acum rugăciunea dreptului Simeon, „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea ta…”

Sfințirea catedralei a fost așteptată și pregătită cu multă grijă înainte chiar de către „Înaltul Guvern, care a luat toate măsurile cuviincioase de a se celebra sfințirea acestui templu cu toată pompa și impozanța reclamată și demnă de poporul românesc”.

În ajunul sfințirii, miercuri seara, la ora 16, 00, în prezența unui mare de credincioși veniți din toate colțurile țării pentru a asista la această măreață solemnitate, „s-a făcut Vecernia cea Mare, la care a oficiat IPSS Mitropolitul, dimpreună cu înaltul cler și cu personalul Mitropoliei. Seara, la ora 7 și jumătate, s-a făcut privegherea obișnuită la sărbătorile mari bisericești în prezența Mitropolitului, a Episcopilor de Roman, Râmnic, Huși, Argeș și Dunărea de Jos, precum și a Prea Sfințiților Arhierei Ieremia Gălățanu, Valerian Rîmniceanu, Dositei Botășăneanu, Ioanichie Băcăoanu și Dionisie Craioveanu, iar din partea Mitropolitului Primat, fiind prezent Inocenție Ploieșteanu, Vicarul Sf. Mitropolii a Ungrovlahiei”.

Atmosfera din biserică era o atmosferă de rugăciune și de sărbătoare, „mărețul templu fiind iluminat și, de jur împrejur, înconjurat cu mii de lampioane făcute de elevii școlii de meserii din Iași, și care erau atârnate de grilajul de fier, ce înconjură ograda și palatul mitropolitan”, iar sunetul clopotelor anunța pe credincioși că începe sfințirea unui mare edificiu, ce aștepta de mai bine de o jumătate de secol încununarea sa.

Privegherea, la care au asistat autoritățile locale și miniștrii, în frunte cu Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dl. Dimitrie Sturdza, s-a terminat la ora 11 seara.

Ziua de 23 aprilie 1887, ziua mult așteptată de toți, debuta cu un „puternic bubuit de tunuri”, ce anunțau sosirea unui mare eveniment în istoria țării, iar „pe la orele 7 a.m. stradele erau deja înțesate de lume, iar în cea din fața Mitropoliei de abia se mai putea răzbate prin mulțimea aglomerată acolo”.

În interiorul catedralei, Arhim. Vasian, asistat de cler, săvârșea sfințirea apei pentru sfințirea ce urma să aibă loc.

La ora 8, mitropolitul Iosif, împreună cu toți ceilalți 11 Episcopi și arhierei și întregul cler, îmbrăcați în veșmintele de slujbă, aștepta sosirea Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, care la ora 9 urmau să sosească la Mitropolie, alături de toată casa regală, de miniștri și demnitarii țării. Așteptați la intrarea în curtea Mitropoliei de către tot soborul, care purta și sfintele moaște ce urmau a fi puse în Sf. Masă, în sunetul clopotelor întregului oraș și al tunurilor de pe dealul Galatei, au mers către noua catedrală, urmând a se face înconjurarea ei de trei ori.

Dar iată cum este descris evenimentul de către cei care au fost prezenți la acest eveniment de seamă al istoriei Mitropoliei Moldovei: „Venind la treptele de intrare, pe o masă improvizată, piosul și distinsul Exarh al Moldovei a citit Evanghelia, apoi cu toții îngenunchind, citi prima și frumoasa rugăciune de sfințire. În acest timp, M. S. Regele, care stătea alături cu IPSS Mitropolitul, părea foarte mișcat de solemnitatea momentului și de pietatea ce-l caracterizează. De aici, întregul cortegiu făcu a doua înconjurătoare a bisericii…, apoi a treia și ultima. Clopotele de sus continuau a suna, tunurile bubuiau, fanfarele intonau imnul armatei cu accentele lui marțiale…Venind cu toții înaintea ușilor celor mari, prin care se făcea solemna intrare în templu, acestea erau închise. Înaintea acestor uși, când IPSS Mitropolitul a pronunțat cuvintele „Ridicați, boieri, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra împăratul slavei”, de trei ori, atingând ușile închise, ele cu zgomot mare s-au deschis în lături și intrarea marelui templu era liberă pentru toată lumea”.

Sfințirea a continuat cu spălarea Sfintei Mese, la care a luat parte și Regele, apoi s-au așezat Sf. Moaște în piciorul Sf. Mese, „pomenindu-se fericiții ctitori și fundatori, începând cu Alexandru cel Bun și până astăzi”. După aceasta, s-a uns cu Sf. Mir, s-au lipit pe colțuri cei patru Sf. Evangheliști, dintre care unul de către rege, unul de Mitropolit, iar ceilalți doi de arhiereii prezenți, după care s-a îmbrăcat Sf. Masă cu veșmintele pregătite cu multă migală înainte.

După sfințire, a început Sf. Liturghie, oficiată de către cei 12 ierarhi, în fruntea cărora era Mitropolitul Moldovei, Iosif. Răspunsurile la Sf. Liturghie au fost date de către corul mitropolitan, condus de Gavriil Musicescu, și, special pentru ziua sfințirii catedralei, Gavriil Musicescu a compus un concert care cuprindea un andante sostenuto, cu cuvintele Doamne, iubit-am bună podoaba casei Tale.

La sfârșitul Sf. Liturghii, Regele s-a închinat la icoanele împărătești, apoi a primit anafură, iar după ce toată lumea a ieșit din catedrală, Regele, înconjurat de soborul de slujitori, de miniștri și de demnitari, au ieșit pe treptele catedralei, de unde Majestatea Sa a rostit o cuvântare, arătând că la Iași „răsare din ziduri surpate un sfânt locaș vrednic de vechiul scaun arhiepiscopal al Moldovei și Sucevei”: „Un semisecol Biserica Mitropolitană a vechii Capitale a Moldovei a rămas o măreață ruină, un corp fără suflet. Părăsită și zguduită până în temeliile sale, se înălța deasupra Iașului această însemnată clădire, având ușile sale închise. Vântul și ploaia pătrundeau prin crăpăturile ei și numai sunetele clopotelor de la bisericuța din față, chemând la slujba dumnezeiască, găsea în boltele deșarte ale acestor ziduri un sunet mângâietor ca șoapte tainice, prevestind că opera începută a fericitului întru pomenire Mitropolit Veniamin nu va pieri. Faptele bune sunt întotdeauna răsplătite și poporul român nu va uita pe aceia care au lucrat și luptat pentru biserică și patrie. Datorim acestui simțământ mărinimos, că monumentele noastre religioase și istorice sunt treptat restabilite și că după 50 de ani de îngăduire, răsare aici din ziduri surpate un sfânt locaș vrednic de vechiul scaun Arhiepiscopal al Moldovei și Sucevei.

Salut dar cu cea mai vie mulțumire această fericită zi, această frumoasă serbare și pe voi toți care ați alergat din toate unghiurile țării spre a împărtăși bucuria Mea, fiind că o dorință adânc simțită a inimii mele este azi un fapt îndeplinit, mândru pot fi că sub domnia mea s-a redeschis binecredincioșilor această Mitropolie, tîrnosită fiind tocmai în vremea când strigarea de veselie „Hristos a înviat” răsună încă în toată lumea creștină. „Adevărat a înviat” și a intrat în casa sa, ridicată și reînființată în toată strălucirea în a doua a mea capitală, care a depus pe altarul patriei, ca darul cel mai scump, coroana lui Ștefan, spre a fi contopită cu aceea a lui Mihai, refăurită de oțel pe câmpul de luptă, întemeind și statornicind astfel pentru timpuri veșnice unirea și trăirea, neatârnarea și Regatul României.

Ca o comoară nepieritoare, trebuie să păstrăm aceste mari izbânzi dobândite prin prudență și jertfe, prin vitejia armatei, fiindcă ele sunt reazemul nostru cel mai puternic în împrejurări grele, moștenirea cea mai prețioasă pentru generațiile viitoare. Cerul, care a luat iubita noastră țară în înaltul Său scut, va binecuvânta opera noastră și va asculta rugile noastre, pe care le îndreptăm neîncetat Regina și Eu către Atotputernicul pentru fericirea dragului nostru popor”.

După cuvântarea Regelui, întreruptă foarte des de strigătele și urările entuziaste ale mulțimii, a ținut o cuvântare Dimitrie Sturdza, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, referindu-se la a 30-a aniversare a unirii Țărilor Române și la urmările binefăcătoare ale acestui măreț act pentru istoria poporului român reliefând că însăși restaurarea și terminarea catedralei ieșene a fost posibilă în atmosfera statornicită de unire.

Următoarea cuvântare a fost ținută de către Ioan Ornescu, ajutor de primar, care a spus, printre altele, că „bisericile, marile monumente religioase, vorbesc plăcut poporului ; prin înălțimea stilului, prin frumusețea formelor îi răpesc omului respect, admirațiune și trimit posterității ideile și civilizațiunea timpului în care s-au înălțat”.

Deoarece timpul era înaintat(ora 2), mitropolitul Iosif Naniescu n-a mai rostit ampla și cuprinzătoarea cuvântare pregătită în acest scop. Ea fusese tipărită în câteva mii de exemplare și împărțită celor ce au luat parte la această ceremonie.

În prima parte a cuvântării sale, elogiază pe primul ctitor al catedralei, mitropolitul Veniamin Costachi care, prin înființarea Seminarului, tipărirea multor cărți, multe din ele pe cheltuiala sa proprie, împodobirea tuturor mănăstirilor începând cu cele mari si terminând cu cele mai mici schituri „de prin cătune și de pe dealurile și câmpiile țării”, „în tot timpul arhipăstoriei sale a stat în fruntea învățământului public”. Mai departe arată importanța și semnificația Bisericii pentru spiritualitatea și unitatea neamului nostru, precum și omniprezența lui Dumnezeu „atunci când profeții Iezechiel și Isaia (6,1-4), referindu-se la Biserică, spun Casa Domnului, din aceste cuvinte ale profeților noi învățăm a cunoaște gloria cea mare și nedescrisă a puterii și măririi lui Dumnezeu… Trebuie să înțelegem dar, că această numire nu este decât un pogorământ pentru natura cea muritoare și mărginită a omului și trebuie să o înțelegem în sens figurat, tot așa cum înțelegem și când zicem împreună cu psalmistul: „cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria" (Psalmul 18, 1). Care este dar casa lui Dumnezeu Cel ce este nemărginit si atotputernic? Căci de ne vom închipui că Dumnezeu locuiește în casă mărginită, făcută de om, atunci păcătuim. Dar marele profet Isaia nu ne lasă să greșim în această privință. El zice, ca din partea lui Dumnezeu: Ce casă îmi veți zidi mie, zice Domnul? și care este locul locașului meu? oare nu cerul îmi este mie scaun și pământul așternut picioarelor mele?(Isaia 66, 1) și profetul adaugă: Că cel Atotputernic nu în casă făcută de mâini omenești locuiește, fiindcă El prin ființa Sa este : nemărginit, și nu se poate circumscrie într-un loc”.

Iată ce pregătire avea mitropolitul Iosif! Un misionar înainte de apariția problemelor misionare. Nu numai cunoașterea textelor din Vechiul Testament cât, mai ales, legătura dintre ele și interpretarea lor corectă, așa cum a fost dată dintotdeauna în Biserica noastră. În aceeași idee, îl citează și pe proorocul David care spune „Doamne, unde mă voi duce de la Duhul Tău? Și de la fața Ta unde voi fugi?, de mă voi sui în cer, Tu acolo ești, de mă voi pogori în iad, de față ești, de voi lua aripile mele de dimineață și mă voi sălășlui în marginile mării, și acolo mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă va ține”(Psalmul 138, 7-10).

Profeții inspirați de Duhul Sfânt prin aceste cuvinte au .arătat oamenilor însușirile lui Dumnezeu, care este nemărginit, atotputernic, atotînțelept, atotmilostiv, nevăzut, neajuns de mintea omenească, fără început și fără de sfârșit, arătând mai departe că „aceasta este doctrina sfintei noastre Biserici și credința pe care a moștenit-o de la părinții și strămoșii noștri, prin învățătura Sfintei Scripturi si a sfinților părinți ai Bisericii, până în ziua de astăzi”.

Această învățătură — arată mai departe mitropolitul — a moștenit-o și înțeleptul Solomon de la părintele său David și dacă a înălțat lui Dumnezeu un templu măreț în Ierusalim, aceasta a făcut-o ca, „pe de o parte, prin măreția și splendoarea templului să învețe pe poporul lui Israel a vedea în mod simțibil, chiar prin simțurile corpului acestuia muritor mărirea și atotputernicia lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, Solomon a vrut să învețe pe poporul lui Israel, întâi stabilitatea și unitatea cultului și al doilea unitatea națională, prin aceea de a se cunoaște unii pe alții, adunându-se în toți anii, toate triburile, toate semințiile la templul din Ierusalim, pentru închinăciunea și adorarea unui singur Dumnezeu… Acesta este fraților, din început scopul Bisericii lui Dumnezeu, unirea, iubirea, frăția. Acesta este și scopul Bisericii noastre creștine ortodoxe naționale, de a uni pe toți binecredincioșii în aceeași cugetare, în aceeași credință, în aceleași simțăminte și chiar în aceleași aspirațuni, prin iubire și devotament pentru binele comun”.

Vedem în aceste cuvinte nu numai pe teologul mitropolit ci și pe patriotul mitropolit care arată mai departe că bisericile noastre pe lângă rolul de a-i călăuzi pe credincioși pe calea mântuirii, de a-i apropia de Dumnezeu, de a-i uni în jurul ei, spre binele tuturor, a avut un rol social-caritativ, acela de a-i ajuta pe cei în suferință, „nemuritorii noștri domni din vechime au împodobit pământul patriei cu aceste monumente religioase, biserici și mănăstiri, temple pentru închinăciunea lui Dumnezeu, înzestrându-le încă și cu averi îndestulătoare pentru întreținerea și conservarea lor perpetuă în toate generațiile următoare, pentru existența celor ce viețuiesc într-însele, servitori ai Bisericii si pentru adăpostirea și ajutorul săracilor, neputincioșilor și văduvelor, care alergau la aceste limanuri de mântuire fugind de viforele și nevoile vieții lumești, pentru a servi lui Dumnezeu în liniște prin rugăciune și practica faptelor celor bune evanghelice”.

După cum Biserica s-a făcut pentru oameni pentru a le asigura viața veșnică, tot așa și oamenii au făcut pentru ea eforturi și sacrificii uneori supreme „pentru ridicarea acestor sfinte locașuri, bătrânii noștri își sacrificau și ostenelile lor, si averile lor, și chiar viața lor, de la vlădică până la opincă”.

Biserica a fost pentru noi, așa cum pe bună dreptate spunea și poetul M. Eminescu, „Maica neamului românesc”, având pe lângă scopurile arătate și unul educativ-moral si cultural pentru că „dintru începutul istoriei neamului românesc, Biserica a fost temelia societății, temelia existenței acestui popor; biserica a fost școala poporului, școala de morală și lumină, școala de ordine si disciplină, școala de iubire și frăție: pentru că biserica noastră este biserică națională, precum și clerul nostru este național, ales și ieșit din sânul națiunii poporului român; de aceea, el nu poate să simtă și să cugete decât numai românește”. Biserica noastră strămoșească este cea care în vitregiile trecutului a păstrat ființa națională căci „se va recunoaște tot mai mult de către toți cei înțelepți, și binecugetători, necontestatul adevăr istoric pentru noi, că Biserica noastră națională cu religia strămoșească ortodoxă de răsărit a fost în toate veacurile trecute nava care, ca și arca lui Noe, din timpul diluviului universal, a salvat existența neamului românesc, rezistând cu putere în contra furiei valurilor noianurilor de ginți năvălitoare și cotropitoare, din veacurile trecute și ne-a conservat nouă până astăzi limba, istoria și naționalitatea prin unitatea credinței religioase”.

Pentru frumusețea și mai ales actualitatea îndemnurilor practice ale mitropolitului Iosif redăm și încheierea cuvântării sale de la sfințirea catedralei: „Să menținem credința în Dumnezeu, împreună cu tradițiile și obiceiurile strămoșești, căci bătrânii noștri cu acestea au trăit, cu acestea au înfruntat toate nevoile străbătând veacurile până în zilele noastre și conservându-ne nouă țara, Biserica și naționalitatea, nedespărțite una de alta. Și Dumnezeul părinților noștri va fi totdeauna și cu noi, precum a fost cu ei, căci numai astfel vom păstra patrimoniul strămoșesc care este depozitul cel mai sacru, pe care ei ni l-au încredințat și pentru care ei ziceau că podoaba și fericirea unui neam este paza legilor strămoșești”.

La Teatrul Național, într-o sală frumos împodobită, s-a oferit o masă la care au luat parte 200 de persoane. Altă masă, la care au luat parte 400 de persoane, fruntași locali și străini, s-a organizat în fața primăriei. La ambele mese s-au rostit cuvântări. Sâmbătă, 28 aprilie 1887, mitropolitul Iosif, înconjurat de episcopi, arhierei, arhimandriți și diaconi, a săvârșit Sf. Liturghie în noua Catedrală, urmată de o „panahidă ctitoricească” după care, la reședința mitropolitană, chiriarhul Mitropoliei Moldovei și Sucevei a oferit o agapă la care s-au rostit mai multe toasturi.

Cu prilejul înălțătoarei slujbe de sfințire a monumentalei catedrale ieșene s-a emis o medalie comemorativă, după cum spune publicația Curierul, de bronz aurită, în greutate de 12 grame, în urma inițiativei pe care au avut-o frații Șaraga, „librari din localitate”. Pe aversul medaliei era efigia catedralei, un ornament și inscripția în semicerc : Catedrala Mitropoliei Moldovei din Iași, iar pe revers-ul medaliei, o inscripție de nouă rânduri : „Începută la 1883 de Mitropolitul Veniamin Costachi. Inaugurată la 23 aprilie 1887 de Mitrop. Iosif Naniescu”. Medaliile erau bătute în străinătate și foarte bine executate, urmând a se pune în vânzare în ziua sfințirii, la prețul de 1 leu și 50 bani. Se pare că dorința inițială ca materialul medaliilor să fie din bronz aurit nu s-a respectat, căci Buletinul Societății numismatice române relatează că medalia bătută, cu mărimea 28 m/m, era de aramă argintată.

Creștineasca atmosferă din ziua de 23 aprilie 1887 a rămas înscrisă în istoria vieții bisericești a Moldovei ca un eveniment de mare importanță. În acea zi, simfonia clopotelor catedralei, cântările serafimice ale ansamblului coral, litaniile sfințiților slujitori și cuvântările pătrunzătoare ce s-au rostit, au înălțat sufletele miilor de credincioși care au luat parte la dumnezeiasca slujbă a sfințirii.

La 27 decembrie 1888, la biserica Sf. Trei Ierarhi, paraclisul care adăpostea moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, a fost cuprins pe neașteptate de un devastator incendiu, care a ars aproape totul în calea lui, mai puțin moaștele Cuvioasei, care au scăpat nevătămate, ba chiar și veșmintele ei nu au fost atinse de flăcările din jur. Acest lucru a determinat pe mitropolitul Iosif Naniescu să ia hotărârea strămutării moaștelor Sfintei de la Biserica Sf. Trei Ierarhi, la noua catedrala mitropolitană, care aștepta moaștele ei ca o încununare a efortului depus pentru repararea și sfințirea ei.

Astfel, luni, 9 ianuarie 1889, ora 10, toți preoții și parohii bisericilor din Iași erau adunați în curtea Bisericii Sf. Trei Ierarhi, de unde, împreună cu arhiereii și protoiereii, ridicând Sf. Moaște din Sala Gotică, cu frumoase cântări bisericești, în sunetul clopotelor bisericilor din Iași, au plecat de-a lungul străzii Ștefan cel Mare, spre Mitropolie. La poarta Mitropoliei, cortegiul a fost întâmpinat de mitropolitul Iosif și Arhimandriți și tot clerul mitropolitan. Sicriul purtat de șase preoți îmbrăcați în veșminte a intrat apoi în catedrală și a fost așezat în partea dreaptă, în apropiere de monumentul nemuritorului Mitropolit Veniamin, unde au rămas până azi, fiind alinătoarea multor suferințe ale credincioșilor veniți să se închine și să sărute sfintele ei moaște.

Catedrala mitropolitană a Moldovei este un important monument de cultură. Deși, în istoria arhitecturii bisericești moldovene, acest sfânt locaș are particularități care-l distanțează de bisericile zidite în secolele XV-XVII, unele chiar în Iași, cu toate acestea reține privirile tuturor celor ce se află în jurul său și a celor ce se îndreaptă spre Iași. În peisajul arhitectural al orașului, catedrala domină prin proporțiile ei impunătoare, prin monumentalitate și prin bogata ei decorație. Ea este fructul unor gânduri, expresia unor idei, unor frământări îndelungate, unor sentimente, unor strădanii neobișnuite de ordin tehnic. Fiind cel dinții locaș de închinare din Moldova, ,,maica bisericilor”, cum o numea însuși Veniamin Mitropolitul, în Catedrala ieșeană s-au scris pagini de o deosebită importanță pentru istoria poporului român și a vieții sale religioase. Astfel, sub cupolele ei, în fața sfântului prestol, s-au înălțat rugi fierbinți Celui Atotputernic, în vremuri de primejdii, ca și în vremuri de izbândiri.

3. 3 Părinte duhovnicesc al Moldovei

3. 3. 1 Părinte duhovnicesc

Mitropolitul Iosif Naniescu, ca cel ce avea un suflet bun, milă față de toți care îi cereau ajutorul, a primit încă din viață supranumele de „cel sfânt”, tocmai pentru dragostea pe care o arăta față de toți păstoriții săi, fie ei clerici sau simpli credincioși. Tuturor acestora Mitropolitul le era ca un părinte, tuturor le sărea în ajutor atunci când aveau nevoie, fiindu-le un adevărat părinte duhovnicesc.

Încă din primii ani de păstorire la Iași, ca Mitropolit al Moldovei, părintele Iosif a vrut să-și cunoască eparhia și pe credincioșii săi, pentru a constata problemele și dificultățile cu care aceștia se confruntau. De aceea, anual făcea vizite canonice prin eparhie, însoțit de vreun diacon sau preot de la mitropolie, vizite care îi dădeau posibilitatea de a se întâlni cu credincioșii, de a le asculta păsurile și de a le soluționa, dar și de observare a vieții monahale și gospodărești din mănăstiri, peste tot dând indicațiile cele mai bune. Voia să-și cunoască el pe fiii săi sufletești, iar în al doilea rând, preoții și credincioșii să-și cunoască părintele lor sufletesc. Monahii și monahiile, pe lângă starețul de drept, îl considerau pe mitropolit „al nostru părinte duhovnicesc”. Pentru o bună orientare a sa în aceste vizite, a cerut mai întâi, ca fiecare protopop să-i oglindească într-un raport toată icoana sufletească, gospodărească și bisericească a tuturor parohiilor. Cu aceste gânduri părintești, mitropolitul Iosif a cercetat eparhia în centrele ei cele mari, precum și în depărtatele sate mici de la munte, ori de pe malul Prutului.

Prima sa vizită canonică s-a făcut în vara celui dintâi an ca mitropolit la Iași, în luna august a anului 1875, iar mănăstirile care urmau a se vizita erau „mănăstirile de munte, de la marginea județului”. Astfel, după cum aflăm de la un martor ocular, care apoi a relatat ziarului ieșean Curierul, la Timișești „a fost întâmpinat de protoiereu, subprefectul Burchi, reprezentantul D-lui Prefect, primarul urbei Neamțu, 3 primari din comunele vecine, mai mult cler și un numeros public din satele megieșite”, și de un însemnat număr de călăreți îmbrăcați în costume naționale, care l-au condus de aici până la Mănăstirea Neamț. „La sosirea în Timișești, în prezența publicului, protoiereul Conta a rostit un discurs de ocazie la care Înalt Prea Sfinția Sa a răspuns într-un chip simțit și cu multă prudență”. La Târgu Neamț unde a fost întâmpinat de Consiliul Municipal, de toate autoritățile și de un public extraordinar(fiindcă se întâmplase și zi de târg), a vizitat biserica cea nouă „Adormirea Maicii Domnului” unde, „după înțelegerea cu consiliul au regulat sfințirea ei pentru duminică 10 august, promițând consiliul că până la un an va permuta pompieria de pe biserică. Apoi însoțit de același numeros public a vizitat în toate amănunțimile spitalul, după care a vizitat și biserica din satul Vânători unde, găsind felurite obiecte, precum icoane mari și mici și chiar toată catapeteasma bisericii, cu aceeași construcție și pictură de la Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, luate din vechea biserică a Sfântului Ierarh Nicolae din Cetatea Neamțu. Apoi a ordonat preoților ca să le păstreze și să le îngrijească întocmai ca pe sfintele relicve. La 4 ore a venit și la Monastirea Neamțu unde a fost întâmpinat de Prea Cuvioșia Sa Părintele Arhimandrit și starețul Timoftei împreună cu tot soborul și cu un numeros public și autorități.

După terminarea rugăciunilor de recepție Prea Sfințitul Mitropolit Iosif a ținut un discurs bine simțit în care a demonstrat că Dumnezeu este principiul dragostei și model de smerenie, ascultare și răbdare, și numai Chinoviile și Comunitățile fondate pe aceste principii corespund scopului, pot fi citate de model și că astfel dorește să fie și Chinoviul Mănăstirii Neamț.

A doua zi a vizitat spitalele de alienați și de invalizi, sfătuind și mângâind pe fiecare după trebuință. Apoi, după o priveghere de toată noaptea la serbarea Schimbării la Față și după oficiul divin executat cu multă solemnitate chiar de Eminența Sa, a mai vizitat și toate bisericile și odoarele Mănăstirii, recomandând Părinților a le păstra și pe viitor tot astfel”.

După cum vedem, mitropolitul Iosif Naniescu, în cursul unei vizite pastorale, vizita spitalele, sfătuind și mângâind pe fiecare după trebuință, monahilor le vorbea despre responsabilitatea chemării lor, slujea Sf. Liturghie, întărind pe toți în credință și binecuvântându-i ca un părinte iubitor.

Altă dată, în 1876, a vizitat mănăstirile din județul Suceava, iar în drumul său spre mănăstiri, la „urbea Herța” a fost întâmpinat chiar și de comunitatea israelită, cu cele 10 porunci, „prezentându-i pe o tablă de argint, pâine și sare, conform uzului datinilor vechi a acelei regiuni, iar IPS a pus mâna dreaptă întâi pe cele 10 porunci, apoi pe pâinea prezentată”. După cuvântul de bun-venit, adresat de către reprezentantul comunității israelite, „IPS a răspuns într-un sens foarte frumos, recomandând a păzi cele 10 porunci, făcându-i a înțelege că datoria lor sacră este a iubi aproapele ca pe sine însuși, și a-l ajuta la orice nevoie, respectând și păzind toate acestea, pentru că numai prin acest mod vor fi totdeauna simpatizați de frații lor creștini”

În acea vizită din octombrie 1876, mitropolitul vizita și „Botoșanii, Dorohoiul, Mihăilenii, Folticenii și mănăstirile Neamțu, Agapia, Varatic, Horaița și Mogoșeștii”. Mănăstirea Mogoșești, având numai 5 călugări și „găsindu-se în mare dezordine, a desființat-o, lăsând numai biserica și împărțind cei cinci călugări la alte monastiri”.

Vizitele pastorale ale mitropolitului însuflețeau toată suflarea eparhiei, căci „pretutindeni îi ieșeau înainte călăreți cu subprefecții, primarii, profesorii și profesoarele cu elevii și elevele lor și un public numeros; clopotelor orașelor și satelor anunțau sosirea iubitului oaspete și toate casele se deschideau pentru a-l primi, toate trăsurele îi erau puse la dispoziție pentru a-și urma excursia mai departe”.

Peste tot vizita bisericile de prin orașele și satele pe unde trecea, precum și școlile, ținând discursuri cu privire la datoriile ce ne impune religia creștină și legile moralei. În toate locurile, de la câmpie până la Ceahlău, „propovăduia Evanghelia, îndemna părinții să-și dea copiii la școală, iar pe călugări și călugărițe de a păzi buna ordine, care este sufletul tuturor lucrurilor”. El „le vorbea într-o limbă dulce și populară, învățându-i calea cea bună și sfătuindu-i a părăsi apucăturile rele. Explica preoților însemnătatea lor în societate și le recomanda a fi întotdeauna demni de poziția lor prin învățarea poporului și scoaterea lui din ignoranță”. Nu scăpa niciodată ocazia „de a aminti trecutul cel plin de mărire și mândrie națională, faptele glorioase ale strămoșilor noștri, a căror razăm cel mai puternic era religiunea strămoșească, ceia ce i-a făcut puternici și totdeauna biruitori”, precum și de a citi poporului rugăciunea de iertare.

Părinte milostiv s-a dovedit a fi și față de niște incendiați, cumpărând 500 de bilete la loteria organizată de Comitetul pentru ajutorarea incendiaților, la prețul de 1 leu biletul.

Tuturor păstoriților săi le trimitea cărți pastorale, spre a-i întări în credință și a le mângâia sufletul, îngrijindu-se în acest mod de sănătatea sufletească. Dintre aceste cărți pastorale le amintim pe cele mai importante:

Scrisoarea pastorală din 14 iulie 1877 către protoiereii eparhiei prin care indica să se înalțe rugăciuni pentru ajutorarea morală a ostașilor;

Pastorala din 27 august 1877 către protoiereii și mănăstirile chinoviale din arhiepiscopie prin care se sublinia obligația clericilor și monahilor de a veni, prin diferite forme, în ajutorul ostașilor răniți;

Scrisoare Pastorală către clerul și credincioșii eparhiei privind îndatorirea de a se ruga pentru odihna veșnică a ostașilor căzuți în lupta pentru independența țării;

Carte pastorală dată în noiembrie 1882, privind paza ordinei bisericești și întărirea sfintelor canoane;

Carte pastorală către cler și credincioși prin care îi vestește despre începerea ispitirilor vrajbelor urzite de răuvoitorii Bisericii;

Scrisoare circulară către protoiereii eparhiei pentru pace, liniște, ordine a clerului moldovean;

Pastorală către Protoiereii județelor din Arhiepiscopia Iașilor, în problema răzvrătirii unor preoți și împotriva celui de-al doilea Congres al preoților fără știrea și binecuvântarea arhiereului.

Mitropolitul Iosif Naniescu se dovedea a fi un adevărat părinte sufletesc pentru tinerii elevi de la orice școală ar fi urmat: „la universitate în țară și străinătate, la seminar, liceu, comerț, școală de cântări și la altele. În tot timpul anului le dădea hrană, le plătea taxe și bani de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria mitropolitului era un adevărat internat de școală. La sfârșitul anului însă, fiecare era dator să înfățișeze mitropolitului situația sa școlară. Pentru cei care se distinseseră la învățătură, trimitea pe moșul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune și cărți, drept premiu, iar pe cei care rămâneau repetenți, dădea ordin economului să le pună o pită în traistă și să-i trimită la urma lor”. Între cei ajutați de către mitropolitul Iosif Naniescu se numără „Dositei Periețeanu, doctorul în teologie Varlaam Răileanu, arhiereu și director de seminar, Conon Arămescu, mai târziu mitropolit primat al țării, profesorul T. Ghica din Iași, pe care l-a ajutat la studiile sale la Kiev, protoiereul Ghe. Popovici, Georgel Mârzescu și mulți alți magistrați, profesori, cântăreți, comercianți. Dar cel mai apropiat fiu al său sufletesc, veniaminul anilor săi de viață patriarhală, a fost elevul, apoi studentul la Kiev, Nicolae Munteanu, pe care mai apoi însuși IPS Sa l-a hirotonit ierodiacon, ieromonah și apoi, văzând vrednicia sa, l-a făcut și arhimandrit mitrofor”.

Era darnic cu copiii și elevii premianți, oferindu-le daruri. Elevilor Conservatorului din Iași le-a dăruit premii muzicale, iar școala de Muzică și Muzichie de la Mitropolie își datora existența numai mitropolitului Iosif, „căci singurul, în urma sustragerii de către comună a subvențiunii ce-i dădea, și-a oferit mijloacele de subzistență din fondurile sale particulare”. La examene, Mitropolitul asista aproape întotdeauna, „ca unul ce e destul de competent în materiile ce se predau și, în special, în muzichie”. Mitropolitul le adresa elevilor și câte un cuvânt de învățătură, câte o sfătuire părintească, „arătându-le utilitatea și importanța acestui studiu pentru ei și recomandându-le silința și pentru viitor, spre a se asigura în mai multul progres ce trebuie să facă această școală, exprimând totodată mulțumiri profesorului pentru interesul și silința ce prestează spre a se ajunge la rezultatul dorit”.

Astfel de vizite în mijlocul elevilor le făcea nu numai la școlile Bisericii, ci la toate școlile din Iași, binecuvântându-i pe școlari. Se cunoaște vizita făcută de vlădica Iosif, ca un părinte iubitor, la „școala de țesători, cusut, lucru și gospodărie a d-nei Mironescu”. Însoțit de d-nii Locot. Colonel Langa, Dragomir Demetrescu și ambii protoierei, „IPS Sa, cuprins de o vie mulțumire asupra a ceea ce a găsit(sală de lucru, sală de dormit, sală de clasă), a ținut în fața elevelor o mică cuvântare bine simțită, apoi a promis sprijinul IPS Sale și a dat chiar ca fond acestei școli câteva sute de lei”.

În ziarul ieșean Curierul, Foaea intereselor generale din 22 ianuarie 1888 era publicată o scrisoare a unui absolvent al Seminarului Veniamin, Th. Moisiu. Acesta își arăta recunoștința față de mitropolitul Iosif Naniescu, mulțumindu-i pentru ajutorul acordat pentru a-l ajuta să-și termine studiile. El arăta că după ce absolvise primele patru clase seminariale la Galați, dorea să se înscrie la Seminarul Veniamin pentru următoarele trei clase de gradul al doilea, însă nu avea suficiente mijloace materiale. S-a adresat atunci mitropolitului Iosif, dezvăluindu-i situația grea în care se afla. Ajutorul mitropolitului nu a întârziat să apară, numindu-l cantor la Mănăstirea Socola, unde se afla pe atunci și seminarul. Ajutorul acordat de mitropolit nu s-a mărginit numai la această numire, ci, în decursul celor trei ani, periodic i-a dăruit și bani. Acum, la terminarea cursurilor seminariale, mulțumea binefăcătorului său, precizând ceva foarte important pentru reconstituirea profilului mitropolitului de părinte duhovnicesc, și anume că „aceste acte de binefacere ale Înaltului Prelat au fost îndreptate și în adevăr realizate nu numai vis-a-vis de mine, dar au fost efectuate către zecimi de seminariști, pe care veșnic îi ajută, la unii plătindu-le solva de câte 250 de lei pe an, internatul seminarului, la alții dându-le bani și alte necesarii unor școlari”.

Chiar și de copiii cei mici se îngrijea pentru ca să aibă cele mai bune condiții, oferind grădiniței de copii din curtea bisericii Sf. Ecaterina din București suma de 500 de lei, ca ajutor pe fiecare an.

Dar nu numai față de elevi se arăta ca un adevărat părinte, ci și față de slujitorii Sfintelor Altare, față de preoții și diaconii care treceau prin vreun necaz, printr-o situație financiară mai grea. Pentru a veni în ajutorul unui preot a cărui soră se mărita, IPS Iosif l-a ajutat financiar și, aflându-se la București, a făcut și o colectă printre episcopi, pentru sora acestui preot. Sau altădată a oferit o lecție unor răuvoitori de la Cancelaria mitropolitană, care voiau să denigreze pe un preot care îi ironiza din când în când. Acest preot pe nume Arion, de la biserica Sf. Constantin, împovărat de copii și cu o parohie săracă, este chemat la cabinetul mitropolitului pentru a primi dojana arhierească. Însă mitropolitul știa că preotul era om la locul lui și că la mijloc nu era decât o intrigă a unuia din sfetnicii lui. Intrând în biroul chiriarhal, preotul și-a arătat nevinovăția. Mitropolitul, atunci, s-a dezbrăcat de rasă și l-a îmbrăcat pe preotul Arion, dându-i binecuvântare să plece liniștit acasă și bucuros între copiii lui. La plecarea preotului, toți pârâșii săi s-au mirat văzându-l vesel și, pe deasupra, îmbrăcat cu rasa mitropolitului. Mitropolitul Iosif arătase că în fața lui, ca părinte sufletesc, toți preoții au aceeași prețuire.

Era aspru atunci când constata nereguli și neorânduială. Primind o reclamație despre felul urât în care se înfățișase un preot înaintea enoriașilor(„preot tânăr, îmbrăcat cu antereu și pe deasupra cu o haină mirenească care se încheia la spate, de culoare gri, cu pălărie pe cap, cu părul despletit și zborșit ce a produs ridicolul celor ce l-au văzut”) în gara Pașcani, mitropolitul nu a trecut cu vederea, ci a dispus imediat cercetarea pentru a se vedea despre cine este vorba.

Se interesa de aproape de buna chivernisire a banilor strânși pentru repararea bisericilor: „dacă necesitatea ar cere de a se cheltui din sumele adunate, Cucernicia ta vei avea cea mai strictă priveghere de a nu se deturna aceste sume de la destinațiunea lor, regulând ca orice cheltuieli se vor face să fie probate cu acte justificative. …Vei lua cuvenitele dispozițiuni care îți sunt cunoscute pentru asigurarea sfintelor obiecte din biserică, spre ferire de a nu se strica sau atinge de dânsele mâini nesfințite în timpul lucrului”.

Vedem grija mitropolitului Iosif pentru o cât mai bună desfășurare a vieții liturgice și respectării dreptului canonic. Adresându-se protoiereului județului Iași, îi spune: „scriem Cucerniciei tale ca, cu ocaziunea sfințirilor de biserici din nou făcute sau reparate, cererile pentru asemenea sfințiri să fie făcute cu termen de cel puțin o lună înainte de ziua hotărâtă pentru sfințire, căci altfel ți se va refuza cererea pentru mai multe cuvinte: între care poate fi și necesitatea pentru oarecare informații asupra lucrurilor urmate, iar după dreptul canonic, sfințirea este în îndatorirea arhiereului și nu se învoiește protoiereul decât în cazuri excepționale, precum lipsa de mijloace, sau arhiereul fiind în deplasare”.

De asemenea condamna a patra căsătorie, fiind cu desăvârșire oprită de sfintele canoane.

Nu permitea preoților să ocupe funcții în administrația locală. La înștiințarea că unii dintre preoți se interesează pentru funcția de perceptor comunal, mitropolitul răspundea că „astfel de funcțiuni sunt cu totul incompatibile cu caracterul și serviciul preoției și sunt oprite de sfintele canoane ale Sf. Apostoli, 6 și 81, care zic că nimeni nu poate sluji la doi domni”. Iar la cererea diaconului Christofor Manoilescu, pentru aprobarea angajării ca scriitor la una din cancelariile din Botoșani, întrucât salariul nu îi ajungea pentru întreținerea familiei, Iosif Naniescu îi răspundea: „a se angaja ca scriitor la vreuna din cancelariile din acel oraș, aceasta ar fi cea mai necuviincioasă urmare din partea unui cleric sfințit, căci a se amesteca un diacon familist printre tinerii băieți din cancelarie, unde se petrec conversații de multe feluri, fumând țigări, aceasta este nu numai necuviincios, dar și nedemn pentru un cleric sfințit”.

Ca un părinte ce era pentru întreaga eparhie, mitropolitul Iosif Naniescu se îngrijea și pentru ca orașul Iași să fie înfrumusețat, ca cel ce era reprezentativ pentru Moldova. De exemplu, la stăruințele sale, guvernul a luat dispoziții pentru executarea unui grilaj de fier în locul celui de lemn, care despărțea cimitirul orașului de curtea bisericii.

Tot în grija sa vlădicească a luat și capela lui Mihail Sturdza de la Baden-Baden, atunci când acesta îi cerea acest lucru. Printr-o scrisoare adresată mitropolitului la 20 august 1882, Mihail Sturdza îi comunica că „dorind a asigura pentru totdeauna serviciul religios în capela ce am zidit la Baden-Baden, cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, pentru a servi loc de înmormântare membrilor familiei mele…am hotărât ca această capelă să fie pusă în perpetuitate sub jurisdicțiunea Înalt Prea Sfinției Sale, Arhiepiscopului și Mitropolit al Moldovei cu reședința în Iași, care va avea dreptul după săvârșirea mea din viață și a soției mele, principesa Smaranda Sturdza, de a recomanda și a numi, în urma cererii comunei administrative din Baden-Baden, persoanele bisericești al căror post ar deveni vacant”. El mai anunța că aprobase o „rentă anuală și perpetuă pentru a întâmpina toate cheltuielile cultului în această capelă și a întreține un preot, un diacon și un anagnost de religiunea ortodoxă a României”.

La 6 octombrie 1882, mitropolitul Iosif Naniescu îi răspundea prințului că acceptă bucuros jurisdicția asupra capelei din Baden-Baden, mai ales că aceasta beneficia și de un fond financiar pentru întreținerea ei și a slujitorilor ei, dar atrăgea atenția asupra posibilelor neînțelegeri ce s-ar fi putut isca între Mitropolie și comisia municipalității din Baden-Baden cu privire la alegerea personalului.

Astfel, mitropolitul dispunea ca primul preot servitor al capelei din Baden-Baden să fie Arhimandritul Nectarie Lușcanu de la biserica Nicoriță din Iași, urmând a fi „dator a se purta cu cea mai îngrijită bunăcuviință și cuvioșie în împlinirea datoriilor sale de Preot Ortodox în străinătate pentru a face prin a sa purtare onoare clerului ortodox și patriei sale, România”, iar în urma cererii principesei Smaranda Sturdza dispunea și pe ierodiaconul Ieremia Miclescu. Alți slujitori rânduiți ulterior la Baden-Baden de mitropolitul Iosif au fost ierodiaconul Pantelimon Petrescu de la mănăstirea Neamț, ierodiaconul Teoctist Marcoci de la mitropolie, arhimandritul Teofilact Dinu.

Mitropolia Moldovei a avut și are în grija sa duhovnicească și canonică capela din Baden-Baden până astăzi, trimițând slujitori vrednici, care să facă cinste Bisericii Ortodoxe Române, și făcând vizite pastorale, precum ultima vizită a Mitropolitului Daniel Ciobotea, în anul 2002.

3. 3. 2 Milostiv

Dar mitropolitul nu era darnic și milostiv numai cu elevii și cu preoții, ci mai ales cu necăjiții cei mulți ai poporului. La el alergau nevoiașii, el era scăparea celor flămânzi, ajutătorul celor în nevoi. Fețele lor se luminau numai la vederea mitropolitului, căci știau că acesta are pentru fiecare câte ceva și „zilnic veneau, doar numai cu ochii plini de lacrimi, cei săraci în toate, pentru a se îmbrăca, sau pentru a se hrăni, sau însănătoși prin mila Părintelui Iosif. La început, el însuși se cobora cu punga plină în mijlocul celor o sută de săraci, mângâindu-i cu vorba, binecuvântându-i cu harul și ajutorându-i cu banul. El avea ca un principiu, de a nu da oricărui sărac mai puțin de o pâine: bani pentru o pâne. Și dacă se golea punga de mulțimea săracilor, atunci dădea bani din cei mari pe care îi mai avea prin buzunare, și așa se urca ușurat, sufletește mai ales, pe treptele palatului său, în camera rugăciunilor sale, păzită de sfinții îngeri…Iar când puterile trupești au mai slăbit, arunca mila sa săracilor din balconul palatului. Duminica, însă, mila mitropolitului Iosif se împărțea altfel. Economul mitropoliei, părintele Visarion Boboc, primind blagoslovenie și punga plină de la Stăpânul său, după sfânta slujbă, se așeza el ca un sărac la poarta din dos a Mitropoliei, și pe acolo trecând cei săraci, ca la o sută-două la număr, își primeau leafa de la mitropolitul Iosif. Și așa, zilnic, milostivul mitropolit își împărțea leafa sa, iar nu bunul unei mitropolii sărăcite prin secularizare. Veneau la el săracii ca la vistiernicul Iosif din Egipt, să ceară hrana de toate zilele…Așa venea în fiecare lună, de-și primea mila de la mitropolit, vestitul cântăreț Barbu Lăutarul. Dar ori de câte ori îi da, mitropolitul îi cerea să-i cânte cântecul „Nu mă pedepsi Stăpâne”, pe care bătrânul lăutar acum abia îl putea rosti…”. Mila sa o arăta față de toți deopotrivă, indiferent că era creștin sau evreu, român sau străin, după cum „un evreu, pe nume Rubensaft, în fiecare vineri își primea ajutorul vieții cu care a crescut în școala secundară și la facultatea de medicină pe fiul său, care mai târziu, ajungând doctor vestit, s-a creștinat. Iată cum mila ierarhului a sfințit viața unui om de două ori, prin strălucirea culturii și apoi prin adevărul sfânt al credinței. Pe un alt evreu, care stătea pe strada nemțască din Iași, cei de la Palat, oamenii de serviciu, îl vedeau că venea din trei în trei ani numai. Curiozitatea lor le-a fost satisfăcută de mărturia evreului: „Cu ajutorul Înalt Prea Sfințitului Mitropolit mi-am putut mărita cele trei fete”…Într-o sărbătoare, ieșind de la biserică, înconjurat de protipendada politică a Iașului și fiind întâmpinat de la ușa bisericii până la cea a palatului său de săraci, Înalt Prea Sfinția Sa, le arunca săracilor, în chip răstit, următoarele cuvinte: „La boieri, la boieri, care au luat zestrea Bisericii, zestrea voastră, ce ați venit la mine?”.

De multe ori, atunci când el nu mai avea, se împrumuta cu bani de la cei ce aveau, pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiți, și la sfârșitul fiecărei luni, „ierarhul Moldovei era dator către duhovnicul Ieroftei sau alții, numai și numai să nu care cumva să rămână dator el față de săraci. Iar când a murit, nu s-au găsit la el decât doi lei, mai puțin ca la orice sărac, care-și are cât de cât comândul său”.

Milostenia sa a avut ecouri pretutindeni, căci auzind de milostenia făcută săracilor de către mitropolit, principesa Maria Gorciakoff, fiica lui Mihail Sturdza, i-a trimis 2000 de lei pentru săracii din Iași, iar sărbătoarea sfântă a Nașterii Domnului îi dădea prilejul întotdeauna de a acorda „ajutoruri la săraci”.

3. 3. 3 Aleasă viață duhovnicească

Mărturiile contemporanilor, precum și numeroase documente ale epocii atestă că Mitropolitul Iosif Naniescu a fost un om de o modestie excepțională. În tot cursul vieții sale, el s-a comportat ca un călugăr smerit, trăind foarte simplu, departe de orice lux și ostentație, după cum mărturisește: „Pentru că în toate zilele vieții mele și în toate dregătoriile pe care Dumnezeu a binevoit a mă învrednici să le ocup, nu s-a lipit de inima mea, nici luxul, nici iubirea de argint, ci numai iubirea și râvna de Casa Domnului și podoaba ei, precum și dorința pentru cele de folos și pentru tot ce putea servi spre a întări credința, a dezvolta pietatea și a cultiva știința și toată cunoștința între fiii credincioși și iubiți ai scumpei noastre patrii, pentru aceasta în anii cei îndelungați ai vieții mele, nu am adunat avere și comori, ci tot ce am avut și am iconomisit, am întrebuințat pentru înfrumusețarea și împodobirea Casei Domnului”.

Având o viață duhovnicească foarte intensă, mitropolitul Iosif Naniescu s-a îngrijit să insufle acest duh și slujbelor de la catedrala mitropolitană. „Aici slujbele se făceau după tipic, zilnic. Personalul de serviciu era alcătuit numai din călugări, afară de un singur preot de mir, pe care-l ținea pentru a avea pe cine trimite la servicii urgente, cerute grabnic în vreo parohie din oraș. Ceilalți toți erau arhimandriți, protosingheli, ieromonahi, ierodiaconi și monahi”.

Mitropolitul Iosif Naniescu era un model de rugăciune, de îndeplinire a pravilei monahale, nelipsind niciodată de la sfintele slujbe ale catedralei. „În fiecare zi se scula înaintea tuturor și la ora cinci dimineața număra bătăile clopotului celui mare, pentru a vedea dacă clopotarul ține exact la socoteală cele trei soroace de câte patruzeci de bătăi fiecare. După aceea, citea viața sfântului din Minei sau alte vieți de sfinți, pentru a vedea care e învățătura zilei, care e sfatul sfânt pe care trebuie să-l urmeze și pe cine să slăvească în acea zi, pentru strălucirea vieții creștinești, ca apoi el mai întâi să trăiască și să de și altora sfatul și pilda sfântă a zilei celei creștinești, patronată de Dumnezeu cu sfinții Săi. Apoi mergea și Înalt Prea Sfinția Sa să asculte măcar o parte, dacă nu totul, din dumnezeiasca slujbă. Și toți slujitorii mitropoliei știind aceasta, dis de dimineață erau în biserică, spre a lăuda pe Domnul, alături de mult credinciosul lor Stăpân. Psaltirea era citită cu multă atenție, știindu-se râvna ascultării pe care o avea mitropolitul pentru ea. Nu mai vorbesc de cântările bisericești, în care însăși Înalt Prea Sfinția Sa era un neîntrecut cântăreț. El nu se rușina ca mulți alții, căci din strana sa arhierească cânta adesea la liturghie Fericirile și alte cântări dumnezeiești…. Și așa, precum în dimineți mitropolitul Iosif era nelipsit de la sfintele slujbe, tot așa și seara la vecernie, cuvioșii părinți de la mitropolie auzeau mai întâi toaca, iar apoi răsunetul cârjei stărețești a mitropolitului, care răsuna pe mozaicul catedralei”.

Posturile erau ținute toate cu asprime, împletindu-le cu rugăciunea și milostenia. Dar nu numai în posturi, ci întotdeauna, la masa lui, care „nu era prea lucsoasă, dar foarte plăcută”, nu se serveau decât mâncăruri simple.

Experiența de duhovnic era nemăsurată, el iubea pe cei ce se pocăiau și determina pe nelegiuiți să se întoarcă la adevărul pur și la curăția inimii. Nu oficia niciodată dacă timpul îi depășea canonul. Nu-l putea minți nimeni, forța sa sufletească ștergea viclenia și șiretlicul multora, iar cei care căutau să-l înșele, pentru bunătatea sa, sufereau în viață sau erau chinuiți în vis. De multe ori priveghea toată noaptea, mai ales în Postul mare, în genunchi, cu Psaltirea și Ceaslovul pe analog, ridicându-l dimineața fratele sau cuviosul de serviciu. El însuși a rostit rugăciunea dezlegării lui Ciprian Porumbescu în 1883, lui Mihai Eminescu, Veronicăi Micle și lui Ion Creangă în 1889 .

Viața sa duhovnicească căuta să o insufle întregii eparhii. În Postul Mare, pentru a păstra caracterul penitențial al postului, îndemna la o viață curată și adresa autorităților rugămintea de a opri petrecerile în timpul postului. Astfel, mitropolitul îi scria Prefectului județului Iași și Primarului orașului Iași, următoarea rugăminte: „Cunoașteți că zilele în care ne aflăm sunt zilele patruzecimii(păresimile), zilele postului celui mare, înainte de patimile și Învierea Mântuitorului lumii, Domnului nostru Iisus Hristos. Aceste zile, Biserica, adică societatea creștină, le petrece cu post și cu rugăciuni, chemând pe credincioși la biserică spre ascultarea Sf. Slujbe, a cuvântului lui Dumnezeu și predicând înfrânarea poftelor și pocăința. Săptămâna aceasta, a cincea, în care intrăm de astăzi, Biserica săvârșește două servicii mai cu deosebire cu priveghere de seară, miercuri și vineri seara. După aceasta, săptămâna a șaptea care este a Patimilor Domnului și cea din urmă a Postului, Biserica o serbează mai cu deosebire, cu privegheri de seară în toate zilele acestei săptămâni, chemând pe binecredincioșii creștini la biserică, spre ascultarea acestor Sf. Servicii din care credincioșii învață, prin cunoștința Patimilor Domnului și a principiilor religiei creștine, simțămintele de devotament și sacrificiu pentru bine și virtute, simțămintele de datorie religioasă și morală, tocmai aceea ce formează un adevărat creștin și bun cetățean. Deci, pentru că de la un timp încoace, obiceiurile străine s-au introdus în societatea noastră Română creștină cu felurite petreceri lumești publice precum: teatre, cluburi, muzică pe la diferite locuri și alte asemenea care sunt incompatibile și cu totul în contra scopului serviciilor bisericești mai sus menționate și pentru ca nu asemenea petreceri să se urmeze și să se întâmple poate în zilele mai sus indicate, organizate și aranjate prin neștiință, de cei străini de neam și de religie, astfel că pe când Biserica cheamă pe fiii săi prin glasul clopotelor spre ascultarea serviciilor divine și a cuvântului lui Dumnezeu, locurile publice cu petrecerile mai sus însemnate să-i cheme prin glasul a tot felul de instrumente muzicale la adorarea chipului celui de aur, adică a plăcerilor și a desfătărilor lumești, care lucru ar fi în contra doctrinei și caracterului creștinătății…. Părintește vă rugăm să binevoiți, ca administrator al intereselor publice atât materiale cât și morale, a lua măsurile cuviincioase într-aceasta”.

Altădată își arăta nemulțumirea față de petrecerile cu bal mascat care avuseseră loc în timpul Postului Mare, cerând primarului interzicerea lor pe viitor, în timpul postului.

Nu de puține ori rugăciunile sale se uneau cu ale poporului la vreme de încercare, de secetă, de furtună, de necontenire a ploilor. Smeritul mitropolit mergea în procesiune, împreună cu tot clerul și credincioșii, cerând mila lui Dumnezeu pentru izbăvirea din nevoi. Așa s-a întâmplat și în anul 1876 când, fiindcă nu plouase de mult timp, preoții cu Sf. Icoane și cu moaștele Sf. Parascheva s-au adunat în curtea bisericii Golia, unde mitropolitul săvârșea liturghia, și aici s-au făcut rugăciuni pentru ploaie, în prezența unui număr mare de credincioși. Iar altădată, în 1886, mitropolitul dispunea a se face procesiune în Iași cu Sf. Icoane și moaștele S. Parascheva, pentru ploaie, urmând a trece pe la următoarele locuri: Copou, dealul Ciric, în punctul de la cimitirul Eternitatea, pe șesul Frumoasei și la Cairul Periț.

În felul acesta, mitropolitul Iosif se dovedea a fi un ocrotitor părinte pentru toți, fiind milostiv, dăruind din toată inima ceea ce avea, fiind un exemplu de viață creștină, de rugăciune neîncetată, de postitor, de smerenie, dedicându-se numai și numai slujirii lui Dumnezeu, oamenilor și patriei întregi.

3. 3. 4 Minte luminată în ședințele Sfântului Sinod

În Sfântul Sinod, totdeauna cuvântul său era așteptat să limpezească o problemă și să dea directiva în situațiile cele mai grele, ca unul care încă din pruncie se hrănise cu laptele sfintelor canoane și ale învățăturilor sfinte. În această privință sunt nenumărate cuvântările și intervențiile sale în discuțiile Sf. Sinod. Totdeauna, blândul mitropolit își începea intervenția sa cu smeritele cuvinte: „Vă rog să-mi dați voie să zic și eu câteva cuvinte spre explicarea acestei probleme…”.

Redăm, în continuare, pe scurt, câteva dintre intervențiile sale în ședințele Sf. Sinod, lămurind și arătând ce este și ce nu este drept.

Prima intervenție pe care o înfățișăm a făcut-o în ședința de la 27 noiembrie 1885, și lămurea problema folosirii cuvintelor slavă și mărire: „Văd că se întinde discuțiunea asupra sensului literar al cuvintelor slavă și mărire. Și pentru ca această carte care se tipărește astăzi(Ceaslov) nu se tipărește pentru un scurt timp, ci, după cum a zis P. S. Episcop al Argeșului, va rămânea mulți ani, pe de o parte; iar pe de alta, tendința, scopul și dorința tuturor e ca să se facă oarecare revizuire asupra vorbelor, și vorbele acelea care nu se vor găsi la locul lor, care nu corespund sensului în locul în care se află, acelea trebuie să fie modificate și să introducem în locul lor alte vorbe care corespund mai bine. În privința vorbelor slavă și mărire, eu unul vă mărturisesc că nu am pretențiunea de a fi nici filolog, nici cunoscător de limbi, dar pe cât am putut să înțeleg din copilărie și până la vârsta de 66 de ani la care am ajuns, cu cărțile bisericești în mână și cu alte cărți, am înțeles că vorba mărire nu corespunde cu vorba slavă, că vorba slavă e sinonimă cu vorba doxa și glorie, iar mărire corespunde cu megalosini și altele. Dar pentru că trebuie să facem o mișcare în purificarea limbii, noi, în comisiune, am găsit de cuviință că slavă trebuie să rămână. Dacă Sf. Sinod găsește că e mai bine mărire în loc de slavă, eu nu mă împotrivesc, dar trebuie știut că mărire nu corespunde la slavă. Slavă e ceea ce se traduce cu doxa. …Cum vedeți, doxa va să zică slavă, iar mărire e altceva. Cu toate acestea, și cuvântul mărire e foarte românesc și a ajuns să fie în gura tuturor această vorbă. Eu din punctul de vedere al purificării limbii n-am nimic de zis. Acum, fiindcă Domnul Ministru a pomenit numele nemuritorului Părinte Veniamin, trebuie să spun că el a fost cel dintâi care în cărțile noastre bisericești a introdus în loc de pervi cias, ceasul I, în loc de treti cias, ceasul al treilea, în loc de șesti cias, ceasul al șaselea, și în loc de polunoșniță, a zis slujba miezului nopții, și altele. Vedeți dar că a zis câteva cuvinte, așa încât n-a dat o zguduitură, dar cu toate aceste modificări introduse, cuvântul slavă l-a conservat. Nu trebuie să ne luăm după toate cărțile traduse și să spunem că toate cuvintele de acolo sunt bine traduse. N-am nimic de zis nici în contra mărirei, nici în contra slavei și nici în contra gloriei”.

Altă dată clarifica problema vârstei canonice pentru hirotonia în cele trei trepte harice și problema seminariștilor externi: „…principiile canonice cer ca diaconul să fie în etate de 25 de ani, iar preotul de 30 de ani, niște principii într-adevăr sfinte și rezonabile de care însă nu ține seama legea recrutării. Datoria și interesul nostru este dar de a pune în armonie această lege cu sfintele canoane, și ca să ajungem la aceasta, eu nu văd alt mijloc practic decât de a interveni pe lângă Domnul ministru de culte ca la o eventuală modificare a legii să stăruiască a se prevedea ca seminariștii să fie scutiți până la vârstă canonică. Trebuie să mai adaug însă că ceea ce mă preocupă pe mine este numai scutirea seminariștilor interni, căci numai ei sunt în realitate seminariști, adică elevi destinați pentru preoție, fiindcă ei au luat angajament către Stat că după terminarea studiilor să intre în cler, cât pentru cei externi, noi știm că ei în mare parte nu intră în seminarii decât spre a scăpa de armată, apoi ei ca externi nici nu pot primi o condiție potrivită cu misiunea lor, de aceea, în mare parte, nu corespund misiunii. Apoi când se vorbește de lipsa de cântăreți pe la biserici, o lipsă în adevăr simțită mai mult decât în timpurile trecute, cauza este că seminariștii nu învață cântări bisericești în școală, ceea ce m-a pus în poziția de a regula ca în Seminarul de Socola să nu se libereze nici un certificat dacă un seminarist nu are note bune la muzica bisericească”.

Atunci când s-a luat în discuție problema schimbării costumului preoțesc, mitropolitul Iosif Naniescu a votat împotriva schimbării costumului actual, iar cu privire la pălărie, acesta dorea ca ea să fie facultativă pentru preoți.

Vedem că de fiecare dată cuvântul mitropolitului Iosif a avut greutate în ceea ce privește luarea unor hotărâri sinodale, argumentând și susținând cu motive temeinice anumite soluții pe care le propunea pentru rezolvarea celor mai grele probleme. Această constatare ne duca la concluzia că mitropolitul Moldovei avea o serioasă pregătire în toate domeniile teologiei: drept canonic, liturgică, dogmatică, morală, studiu biblic, ceea ce îl plasează pe unul din locurile fruntașe ale marilor ierarhi ai Moldovei.

3. 4 Activitatea culturală

3. 4. 1 Iubitor de cultură

Minte luminată, profund gânditor, teolog de excepție, mitropolitul Iosif Naniescu s-a dovedit mereu a fi un element de bază al culturii epocii sale, un pion important care a lucrat întotdeauna spre edificarea și luminarea clerului și credincioșilor, având conștiința că „Biserica a fost întotdeauna călăuza luminii și a limbii, atât în privința științei cât și a literaturii”. Încă de mic copil, a căutat să-și formeze o cultură generală cât mai vastă, era doritor de a studia cât mai mult, și toată viața sa și-a dedicat-o achiziționării de cărți și manuscrise, după cum mărturisește: „toată râvna și slăbiciunea mea a fost de a aduna și cumpăra cărți și manuscripte vechi spre a se păstra astfel și a nu se pierde cunoștința despre trecutul nostru istoric. Am adunat, de asemenea, obiecte și lucruri necesare serviciului dumnezeiesc și care servesc drept frumusețe și podoabă în sfânta noastră biserică, ca veștminte, ornamente bisericești, vase sacre și altele. Pentru cărți, manuscripte, documente vechi și acestea, am dat tot ce am agonisit și chiar ultimul ban ce puteam scăpa de la aceia care, în toată ziua, în tot ceasul și în tot locul îmi cereau milă și ajutor, unii pentru a-și îndulci mizeria în care se aflau, iar alții pentru a-și potoli foamea”.

Din activitatea sa scriitoricească se remarcă lucrarea Viața și traiul Sfinției Sale Părintelui nostru Nifon; patriarhul Țarigradului, care au strălucit între multe patemi și ispite în Țarigrad și în Țara muntenească. Scrisă de Gavriil Protul, adică mai marele Sfetagorei. Și acum publicată pentru întâia oară de Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Exarh Plaiurilor, Domn Domn Iosif Naniescu. După manuscriptul vechiu, aparținând bibliotecii Înalt Prea Sfinției Sale, scris de Ioan ieromonah ot Bistrița, la anii de la Adam 7191, iar de la nașterea lui Hristos 1682, pe care manuscris și această duplă ediție tipărită, Înalt Prea Sfinția Sa le afierosește Academiei Române din București. S-a corectat în tipar de Constantin Erbiceanu, profesor.

Precum se vede din chiar titlul cărții, această ediție din Viața și traiul Sfinției Sale Nifon, patriarhul Țarigradului, reproduce textul transcris în 1682 de Ieromonahul Ioan de la Bistrița. Manuscrisul se afla, la 1888, în posesia mitropolitului Iosif Naniescu și el l-a dăruit Academiei Române.

În volumul al XVI-lea din 1892-1893 al revistei Biserica Ortodoxă Română, mitropolitul a retipărit cuvântarea pe care o rostise în ianuarie 1847, la pomenirea de 40 de zile de la încetarea din viață a Episcopului Chesarie al Buzăului, cuvântare care fusese deja tipărită la începutul anului 1847, cu cheltuiala Episcopiei Buzăului, la tipografia din București, a pitarului Zaharia Carcalechi.

În aceeași revistă și în același an a apărut și Scrisoarea Episcopului Chesarie al Buzăului către tinerii seminariști, adunați pentru deschiderea Seminarului la 15 august 1836 . Această scrisoare este un document de o deosebită însemnătatea istorică și dovedește râvna marelui Chesarie pentru pregătirea clerului. Iosif Naniescu făcuse parte din prima serie a elevilor Seminarului din Buzău și păstrase o copie a scrisorii după original, pe care a publicat-o în revista oficială a Bisericii noastre.

Mitropolitul Iosif Naniescu a fost și autorul unui foarte interesant studiu, având titlul Istoricul pe scurt al începutului Seminariilor în România, atât în Moldova cât și în Țara Românească propriu zisă sau vechea Valahie, studiu publicat, de asemenea, în revista Biserica Ortodoxă Română din anul 1893-1894, în paginile 1-7.

Este foarte important de accentuat faptul că toate aceste lucrări și studii au fost publicate în revista Biserica Ortodoxă Română, de unde apoi au fost extrase în broșuri, pentru că pune în evidență colaborarea mitropolitului Iosif Naniescu cu revista Biserica Ortodoxă Română, care, datorită unor asemenea colaborări, a fost încă de atunci o prestigioasă revistă teologică.

Mitropolitul Iosif Naniescu este autorul și altor lucrări care s-au tipărit, precum și autorul unor pastorale-scrisori și cuvântări rostite la anumite ocazii. Lista tuturor acestora, precum și textul celor mai importante le redăm în capitolul Anexe care se găsește la sfârșitul lucrării de față.

Grija deosebită pe care a avut-o față de îmbogățirea spirituală și culturală a păstoriților săi, și care l-a arătat a fi un exponent puternic al vieții culturale românești, este arătată de preocuparea ca amvonul catedralei pe care o terminase să strălucească prin podoaba vestiților predicatori. Pentru ca izvorul cel viu al învățăturii sfinte să se reverse mereu în sufletele însetate de adevărul sfânt, s-a îngrijit mereu ca în postul de predicator al catedralei să aibă preoți încercați. Astfel, la început a avut pe arhimandritul Isaia Teodorescu, profesor și director al Seminarului din Iași. Și pentru a stârni imboldul serioaselor pregătiri cu privire la predică, mitropolitul Iosif a hotărât predicatorului ca sâmbăta seara, să-i prezinte predica scrisă, pentru a o verifica. Numai din aceasta ne putem convinge de prețuirea pe care o dădea predicii, ca mijloc de propovăduire a cuvântului Evangheliei. Arhimandritului Isaia Teodorescu i-a urmat arhiereul Varlaam Răileanu, directorul Seminarului Veniamin, iar după acesta a fost numit predicator tânărul ierodiacon Nicodim Munteanu, cel mai scump fiu sufletesc al său.

Tot o dovadă a recunoașterii calităților sale de om de cultură l-a constituit alegerea sa ca președinte al comitetului Societății învățăturii poporului român, iar din paginile ziarului ieșean Curierul-Foaea intereselor generale aflăm despre o întrunire de domni și doamne din societatea ieșeană, în saloanele palatului mitropolitan, sub președinția Mitropolitului, spre „a se consfătui asupra măsurilor de luat pentru ridicarea unei statui de bronz nemuritorului poet român Vasile Alecsandri”.

Un sprijin deosebit a adus mitropolitul Iosif Naniescu la adoptarea legii pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice, înțelegând necesitatea luării unei astfel de măsuri.

3. 4. 2 Biblioteca Mitropolitului Iosif Naniescu și Academia Română

Pasiunea care a însuflețit pe mitropolitul Iosif Naniescu pentru cultura românească s-a manifestat de timpuriu, încă de când era elev la Seminarul din Buzău, copiind scrisoarea episcopului Chesarie, și, apoi, în străduința cu care a achiziționat multe cărți și manuscrise, izbutind să constituie o foarte frumoasă bibliotecă.

Această pasiune a fost în curând cunoscută de unii dintre contemporanii lui. Printre ei a fost și generalul Constantin Năsturel Herăscu, care, având în vedere patrioticul scop urmărit de Iosif Naniescu, i-a dăruit, prin testament, întreaga sa bibliotecă. De altfel, el a fost unul din marii donatori ai Academiei Române și ai Bisericii Sfânta Vineri din București, căci a lăsat mai toată averea sa Academiei și acestei biserici, iar biblioteca sa a lăsat-o „Prea Sfinției Sale Episcopului Iosif Argeșiu”.

Leafa sa lunară, Iosif Naniescu o folosea fie pentru opere de binefacere, fie pentru scopuri culturale, printre care a fost și cumpărarea de cărți, manuscrise și documente privitoare la trecutul neamului românesc.

Înainte de a înfățișa fondul de carte românească veche strâns de către Iosif Naniescu și care acum se află în păstrare la Biblioteca Academiei Române, credem că este demn de tot interesul să arătăm și felul în care acest înalt prelat și-a alcătuit biblioteca.

Întrucât nu s-a păstrat nici un inventar al cărților sale, deosebit de prețios devine Manuscrisul românesc 4409. Librărie și altele, 1843-l867 care a aparținut mitropolitului și care se găsește în prezent la Secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. Acest manuscris conține listele de cărți, românești și străine comandate de Iosif Naniescu de la librarii Danielopol, precum și listele unor cărți care au fost date la legat. Citat și de către N. Georgescu Tistu în Bibliografia literară română, manuscrisul ne permite să reconstituim lecturile mitropolitului, răspândirea și circulația cărții în secolul al XIX-lea.

În biblioteca lui Iosif Naniescu întâlnim autori preromantici și romantici, mai ales francezi, italieni și englezi, dicționare și enciclopedii geografice și istorice. Literatura italiană și engleză este receptată prin traduceri făcute în limba franceză iar romanul istoric este deosebit de bine reprezentat. Literatura română este prezentă prin cele mai însemnate cărți ale secolului al XIX-lea și prin unele colecții de reviste, devenite astăzi rare.

Autorii francezi se bucură de o prezență masivă. Volumele lui Chateaubriand sunt reprezentate de : Les Natchez, Le Génie du Christianisme ou Beautés de la religion Chrétienne, Itinéraire de Paris à Jerusalem, Études historiques, Les Martyrs și René, roman care ilustrează teza autorului că religia creștină a schimbat raporturile dintre pasiuni, schimbând totodată bazele viciului și virtuții.

Din Lesage avea Historie de Gil Blas de Santillane, unul din marile documente ale realismului francez. Literatura de mistere își găsește locul prin romanele lui Eugéne Sue: Le Juif errant, Les Mystères de Paris și La Salamandre. Din opera doamnei Stäel avea Carrine au l'Italie, cartea care dezvoltă ideea că pentru o femeie gloria este doliul strălucitor al fericirii. Din operele lui Georges Sand poseda La Petite Fadette, Consuelo, La Mare au diable, Le Campagnon du tour de France și Mauprat. Însemnată este prezența lui Balzac cu Le Lys dans la Vallée, Eugénie Grandet, L'Interdiction, Le Colonel Chabert, Une Ténébreuse affaire, Piéree Grassou, Splendeurs et miséres des Courtisanes, Grandeurs et décadance de César Birotteau, Un Grand homme de province à Paris, La Fausse maîtresse, Les Employés. Alături de Balzac stă Abatele Prevost cu Manon Lescaut, Jean Jacques Rousseau cu romanul sentimental La Nouvelle Héloise și cu Emile ou Trăité de l'Education.

Literatura engleză este și ea bine reprezentată mai ales prin romanul istoric. Din Walter Scott, scriitor care a influențat într-o mare măsură pe scriitorii romantici francezi avea: Le Compte Robert de Paris, La Prison d'Edinberg, Waverley, L'Antiquaire, Le Nain noir, Ivanhoe, Guy Mannering, Le Pirate, Rob-Roy, La Fiancée de Lammeemoor și L'Abbe. Îi mai adăugăm pe Samuel Richardson cu Clarisse Harlome și pe Oliver Goldsmith cu Le Vicaire de Wakefield.

Literatura americană își afla locul prin romanele lui James Fenimore Cooper: La Prairie, Le Dernier des Mohicans, Les Pionniers.

Dintre scriitorii italieni avea pe Torquato Tasso și pe Silvio Pellico.

Dar mitropolitul Iosif a adunat cu stăruință nu numai operele scriitorilor străini, ci și operele autorilor români contemporani cu el. În biblioteca lui găsim: Lexiconul Conversațional al lui Gavra, Coup d'oeil sur l'historie des Roumains de A. Treboniu Laurian, Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir, Cronica românilor de Gh. Șincai tipărită la Iași între 1853-1854 de August Treboniu Laurian, Anastase Panu și M. Kogălniceanu, Melodiile Române ale lui D. Bolintineanu, Biblicile lui Ion Heliade Rădulescu, tipărite la Paris în 1858, precum și Gramatica românească, Calendarele lui Anton Pann și cărțile sale de muzică eclesiastică, precum Bazul teoretic si practic, Florica lui C. D. Aricescu, Doinele lui Alecsandri, poeziile lui D. Ralet.

Era preocupat și de colecționarea revistelor Arhiva Românească a lui M. Kogălniceanu, Magazinul istoric pentru Dacia al lui N. Bălcescu și A. T. Laurian, Dacia literară, Propășirea, revista Universul și altele.

Un loc aparte îl ocupă în biblioteca lui Iosif Naniescu scrierile exilaților de la 1848, tipărite în străinătate, precum și operele unor filoromâni ca J. Michelet, Ed. Quinet, Elias Regnault și alții.

Așa cum se poate constata și din anexă, unde redăm lista titlurilor, în colecțiile Cabinetului de Manuscrise – Carte rară – al Bibliotecii Academiei Române, se află în momentul de față 303 lucrări ce se încadrează în Bibliografia românească veche, monumentala operă retrospectivă a cărților editate între anii 1508-1830.

Cele mai valoroase sunt, firește, cele pe care întâlnim autograful sau însemnarea sa de posesor. Astfel, pe una din cărți, Doxastar, tipărită la 182O în București, întâlnim semnătura arhimandritului Iosif Naniescu, altele patru poartă autograful lui „Iosif Mitr. Mold.”, iar pe două putem citi „dintr-ale lui Iosif Naniescu”. Dar marea majoritate a exemplarelor pot fi ușor de recunoscut după ștampila rotundă aplicată pe foaia de titlu, uneori și pe fila a doua, pe care scrie „Biblioteca mitropolitului Moldovei si Sucevei Iosif Naniescu dăruită Academiei Române în 1894”. 300 de cărți din 303 poartă o astfel de ștampilă. Posesia de către mitropolit a exemplarelor mai poate fi dovedită și prin legături. Multe din ele, în piele, au pe ambele fețe ornamente presate și aurite, iar pe verso cuvintele „Din cărțile lui Iosif Naniescu mitropolitul Moldovei si Sucevei” . Cea mai veche datează din 1875, iar cea mai târzie din 1894.

Cele mai multe (243) sunt în limba română – aproape 80°/o din ele. Destul de bine este reprezentată și cartea în limba greacă – 45 de titluri, în principal, tipărite în cele două mari centre tipografice, București și Iași. Ghidându-ne după această listă, tragem concluzia că limbile greacă, franceză, germană, latină și slavonă îi erau accesibile lui Naniescu.

Cât privește locul de tipărire, întâlnim menționate marile centre tipografice ale secolelor XVI-XIX: București, Snagov, Târgoviște, Râmnic, Iași, Mănăstirea Neamț, Buzău, Rădăuți. Tipăriturile ardelene pe care le deținea mitropolitul (aproape 50 la număr) au fost editate în principal (cele din țară) la Blaj, Sibiu și Alba Iulia, iar cele din străinătate, Buda, Viena, unde s-au tipărit multe lucrări ale autorilor din Ardeal și nu numai ale lor, Paris, Lipsca, Frankfurt, Veneția și Moscova. Aproximativ 2/3 din cărțile românești vechi ale înaltului prelat au fost editate în patru orașe -București, Iași, Buda și Viena.

În ceea ce privește tematica lucrărilor, nu putem să nu remarcăm numărul mare de cărți cu caracter religios, fapt perfect explicabil având în vedere calitatea posesorului. În majoritate ele sunt cărți de ritual sau dogmatice. Am specificat în majoritate pentru că mai sunt și altele, ce nu se încadrează în aceste categorii sau se încadrează parțial. Întâlnim în biblioteca lui Naniescu un exemplar din Cazania lui Varlaam, cea de a doua carte ieșită de sub teascurile primei tiparnițe moldovene. Prin apariția ei se oferă un dar limbii românești din partea celui ce introduce tiparul în Moldova, fostul egumen al mănăstirii Secu, ajuns mitropolit al Moldovei. Apărută la Iași în 1643, ea are un conținut omiletic(conținând predici), dar și liturgic(predicile fiind însoțite de evanghelii) și hagiografic. Tot o culegere de predici este și Cheia înțelesului, carte cu care se inaugurează la 1678 prima tiparniță bucureșteană.

Referitor la cărțile de ritual se remarcă atât numărul, cât și varietatea lor, ediții tipărite în diferite centre tipografice, atât în Principate cât și în Ardeal. Menționăm în primul rând Noul Testament tipărit în 1648 la Bălgrad (Alba-lulia), tradus de învățatul patriot Simion Ștefan. Atrage atenția prim valoarea sa și Biblia lui Șerban, din 1688, ai cărei traducători, frații Greceanu, au scris într-o limbă înțeleasă de toți compatrioții lor, dar și într-o limbă cât mai aproape de cea literară. Semnalăm, de asemenea, edițiile aceleiași opere, tipărite la Blaj în 1795 (tradusă de Clain) și respectiv Petersburg în 1819.

Legat de procesul desăvârșirii introducerii limbii române în biserică, constatăm apariția, începând cu ultimul sfert al secolului al XVII-lea, a unei serii de cărți necesare oficierii serviciului religios. Așa de pildă întâlnim în biblioteca mitropolitului Apostolul tipărit în București la 1683 și două ediții ulterioare, datate 1743, la Râmnic și Buzău. Dintre Evanghelii semnalăm în primul rând pe cea tipărită de Antim Ivireanul la București în 1693, cu text paralel grec-român, dovadă evidentă a posibilității limbii române de a cuprinde în graiul său textele evanghelice, întâlnim în continuare Evanghelii tipărite în diverse centre tipografice: Snagov 1697, București 1750, Iași 1760, Blaj 1776, Râmnic 1784. Dintre Psaltiri remarcăm pe cea apărută la Bălgrad, tălmăcită din limba ebraică cu cheltuiala lui Gh. Ralcoczy în 1651. Mai menționăm ediția în limbă greacă tipărită în 1700 la Snagov cerută de oficierea în unele Biserici a slujbei religioase în limba greacă. Zece din numeroasele ediții ulterioare au stat alături de cele amintite în rafturile bibliotecii mitropolitului.

Tipărirea Liturghiei de la Snagov, din 170l, cu text paralel greco-arab, se încadrează în acțiunea de sprijinire a popoarelor ortodoxe din Imperiul Otoman, întreprinsă de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Buzău, Rădăuți, Iași, Blaj, Râmnic, sunt orașele în care au fost tipărite alte ediții ale Liturghiei, aflate în posesia lui Iosif Naniescu. În sfârșit, prima ediție a Mineiului (Buzău, 1698), din care, din păcate, s-a pierdut volumul cuprinzând luna iunie, și Viețile sfinților în 12 volume tipărite la Neamț între 1807 (septembrie) și 1815 (august) completează exemplarele demne de menționat dintre cărțile de ritual.

Prima dintre lucrările care tratează probleme dogmatice, care se găsesc în biblioteca marelui iubitor de cultură, publicată în limba greacă în 1682, e întocmită de Nectarie, patriarhul Ierusalimului și se intitulează „Întâmpinare în contra primatului Papei”. Alt patriarh, Dositei, scriitor prolific și apărător al ortodoxiei, autor al unei valoroase „Istorii a patriarhilor Ierusalimului”(București, 1718), tipărește un „Manual contra rătăcirii calvine” în l690, întâiul an de funcționare al tipografiei grecești din București, lucrare care apare împreună cu cea a lui Meletios Sirigul – „Întâmpinare la principiile catolice”. În același an, l690, și în cadrul aceleiași acțiuni de apărare a ortodoxismului, tipografia greacă de la București publică un „Manual în contra schismei papistașilor” de Maxim Peloponesianul. Șapte ani mai târziu apare la Snagov „Manual despre câteva nedumeriri”, autor fiind Ioan Karyofilis, cel ce avea să fie acuzat de idei calvino luterane, axat tot pe probleme dogmatice.

Existența în biblioteca mitropolitului Iosif Naniescu a acestor lucrări tipărite de învățații greci, dovedesc preocuparea acestuia față de disputele dogmatice ce se purtau la începutul secolului al XVIII-lea., date fiind și încercările de penetrație ale calvinismului și luteranismului, probleme ce mai erau actuale și în secolul următor, de vreme ce întâlnim în biblioteca sa traduceri în românește ale unor lucrări cu caracter religios asemănător celor menționate mai sus.

În biblioteca sa se mai găseau și lucrări cu tematică filosofică. La loc de cinste trebuie să plasăm Divanul Iui Cantemir, prima operă filozofică românească, întâlnim apoi un manual de logică al profesorului de filozofie de la Universitatea din Halle, Johann Gottlieb Heineccius intitulat Elemente de filozofie, logică șt etică, în limba greacă, publicat la Viena în 1808 și care a pătruns și în învățământul Academiilor domnești. El a fost tradus din grecește de boierul român Grigore Brâncoveanu. Întâlnim și lucrări cu caracter moralizator: Pilde filozofești, Moralnice sentenții, Cuvinte panighirice și moralnice.

Lucrările cu caracter istoric, atât cele referitoare la români, cât și cele universale sunt bogat reprezentate în biblioteca lui Iosif Naniescu. Cronologic, primul autor întâlnit este H. Bauer, care publică în 1789 în limba greacă o Descriere a Valahiei, traducere a originalului francez Memoires historiques et geographique sur la Valachie. Urmează apoi lucrarea, de mare importanță pentru istoria noastră, a lui Samuil Micu, Istoria, lucrurile și întâmplările românilor. În conștiința autorului, lucrarea trebuia să ducă, împreună cu altele cu tematică asemănătoare, la luminarea poporului și la cultivarea mândriei naționale. A apărut la Buda în 1806-1807. Tot în 1806, la Viena, frații Tunusli editează lucrarea banului Mihai Cantacuzino, în limba greacă, Istoria Valahiei. Sunt cuprinse în ea date statistice exacte referitoare la economia acestui principat, ca și referiri la diferite dregătorii, sistemul breslelor etc. Un alt distins cărturar ardelean, Petru Maior, publică la Buda în 1812, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, în care dezvoltă câteva dintre ideile fundamentale ale umanismului românesc – latinitatea, unitatea de origine și continuitatea în Dacia, dominate însă de rațiunile luptei naționale. Profesorul din Iași, Daniil Filippidis, publică în 1816 la Lipsca Istoria României. În sfârșit, cunoscuta Descriptio-Moldaviae tipărită la Neamț în 1825 conține date interesante despre istoria politică a Moldovei, a instituțiilor ei, mai ales în perioada în care și-a desfășurat activitatea autorul.

În privința istoriei universale semnalăm existența celor două volume din Istoria universală elaborată de Dimitrie Darvari în anul 1817 pentru uzul tinerilor elevi; trei ani mai târziu, N. Polienis tipărește primul volum dintr-o Istorie universală, dar celelalte volume nu mai pot vedea lumina tiparului din cauza evenimentelor revoluționare din 1821. Relatări despre războiul franco-rus din 1812 găsim în lucrarea Întâmplările războiului franțozilor, apărută în 1814 la Buda, iar un an mai târziu, în aceeași localitate, apare monografia lui I. D. F. Rumpf consacrată țarului Alexandru I.

Mitropolitul a avut în posesia sa și cărți de geografie. Așa, de pildă, întâlnim scrierea lui Claude Buffier, tradusă de Amfilohie Hotiniul încât a putut fi folosită mult timp de elevii epocii. La ce tălmăcește, el adaugă și un capitol despre geografia Moldovei (după Francis Schmides). Patru continente – Europa, Asia, Africa, America sunt descrise în Geografia sau scrierea pământului. Printre teritoriile descrise figurează și țările noastre.

Dar bogata sa bibliotecă conținea și cărți care tratau chestiuni de drept. La loc de frunte era cunoscuta Pravilă de la Govora, tradusă în l640 din slavonește de Mihail Moxa de la Mănăstirea Bistrița, cuprinzând legiuiri de drept canonic. La 1780, la București, apare un Mic manual de legi, elaborat de Alexandru Ipsilanti, cu text bilingv (grecesc-românesc). El conține reglementări juridice specifice perioadei de trecere de la feudalism la capitalism. Întâlnim, de asemenea, legiuirile date Moldovei de Calimah (Codul lui Calimah, Iași, 1816, în grecește) și Țării Românești de Caragea (Legiuirea lui Caragea, București, 1818), legiuiri ce se inspiră printre alte surse, din codurile noi europene.

O altă categorie de cărți românești vechi din biblioteca Naniescu o formează cele cu caracter economic și manualele școlare.

Asistăm, la sfârșitul secolului al XVIII-lea la creșterea mișcării culturale românești, mișcare ce avea temeinice legături cu cultura secolelor anterioare. În bună măsură, această mișcare a fost influențată de fenomenul iluminist. Este epoca în care produsele spirituale ale diferitelor națiuni devin bunuri comune, în care setea de cunoaștere devine tot mai puternică. Dacă fenomenul îmbogățirii cunoștințelor științifice de către pături cât mai diverse de oameni este general, comun tuturor teritoriilor locuite de români, nu trebuie omis faptul că, în această privință, Transilvania se situează în frunte. Și dacă realitatea s-a prezentat așa, un mare merit l-au avut reprezentanții Școlii ardelene, care au desfășurat o multiplă activitate de luminare a maselor prin cuvântul tipărit. Ei sunt cei care au tipărit și primele cărți cu caracter economic, menite să contribuie la ridicarea culturală și materială a burgheziei românești și cerute de necesitatea măririi producției agricole. Prima tipăritură cu caracter economic pe care o întâlnim este Economia stupilor (Viena, 1785), scrisă de Ioan Piuariu Molnar, care cuprinde sfaturi practice pentru creșterea stupilor. Mult mai amplă, cu o problematică mai largă este lucrarea lui Gh. Șincai, Povățuire către economia de câmp, tipărită la Buda în 1806 și folosită mult timp în școlile românești din Transilvania ca manual pentru economia rurală. Tipărirea de astfel de lucrări este sprijinită și de Curtea Imperială, interesată în sporirea producției agricole.

Dintre manualele școlare remarcăm publicarea la Blaj în 1785 a unuia elaborat tot de Șincai, Îndreptare către Aritmetică. Tot manual am putea socoti și lucrarea lui Polizois Kontos, Învățături de multe științe, tipărită la Sibiu în 1811, dând răspunsuri utile pentru diferite domenii (cartea este alcătuită sub formă de întrebări și răspunsuri).

Ultimul grup de cărți la care vrem să ne oprim este cel care tratează probleme de limbă și literatură. Vom începe cu prima Gramatică românească, opera poetului și iluministului Ianache Văcărescu, tipărită la Viena în 1787 (în același an apare și ediția Râmniceană), izvorâtă din necesitatea creării unei limbi științifice unitare, ca instrument de făurire a culturii naționale. Zece ani mai târziu apare în Ardeal o Gramatică românească, operă a cunoscutului cărturar Radu Tempea.

Intrând în sfera literaturii, să-i menționăm pe autorii români întâlniți în biblioteca mitropolitului : Țichindeal, cu ale sale Fabule (Buda, 1814), Paris Mumuleanu care dă la iveală Rost de poezii (1822) și Caracteruri (1825), ambele în București, în sfârșit I. Văcărescu cu Poezii alese (183O, probabil în București).

Paralel cu aceste începuturi ale cărții literare românești, găsim în colecția lui Naniescu și traduceri din literatura universală: iluminiști (Voltaire, Montesquieu) sau poeți cunoscuți (Lamartine).

Ultimele mențiuni, dar nu ultimele și ca importanță a tipăriturilor, le facem pe marginea cărților populare, ce au circulat de-a lungul evului mediu și în orânduirea capitalistă numeroase copii manuscrise și chiar pe cale orală. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea ele se răspândesc și în ediții tipărite. Mitropolitul avea două din ele în biblioteca sa, ediții ce prin anii lor de tipărire se încadrează în B. R. V. – Floarea darurilor, prima carte populară tradusă în limba română (Brașov, 1808) și cunoscuta ediție a lui Ioan Barac a Istoriei lui Arghir și a Elenei (Brașov, 1809).

Anticarul Baraș din Iași, în 1903, la un an de la încetarea din viață a mitropolitului, făcea cunoscut că Înalt Prea Sfințitul achiziționase „multe manuscrise de mare valoare”, printre care și un manuscris al Cronicei lui Ion Neculce.

În Analele Parlamentare ale României, tomul I, partea a II-a, publicat la București în 1893, a fost reprodus textul integral al Regulamentului Organic al Moldovei din 1831, după un manuscris aparținând mitropolitului Iosif Naniescu. Într-o notă, editorii Analelor au dat lămurirea că „exemplarul original al Regulamentului Organic, așa cum a fost votat de Adunarea Obștească Extraordinară a Moldovei” a fost depus la Arhivele Statului din Iași, de unde a dispărut în noaptea de 23 spre 24 februarie 1872. În lipsa exemplarului original, editorii au reprodus textul Regulamentului Organic al Moldovei după manuscrisul care le-a fost comunicat de mitropolitul Iosif Naniescu, manuscris datând din 1843.

Printre giuvaerele din biblioteca mitropolitului Iosif Naniescu au fost și manuscrise autografe ale lui Gheorghe Asachi, dintre care unul din 1813, având titlul Rimario Moldavo, era un dicționar de rime în limba română.

Concluzia care se desprinde din observarea cărților din biblioteca sa este preocuparea mitropolitului de a avea în biblioteca sa cărți cu o cât mai variată tematică, dar valoroase și pentru ce au însemnat ele în mișcarea culturală românească.

Însă, ce este și mai important este faptul că bogata bibliotecă a sa a contribuit la îmbogățirea culturală și spirituală a multor pasionați de lectură, căci mitropolitul, toate cărțile, manuscrisele și documentele pe care le adunase cu multă trudă și mari jertfe, le-a dăruit în mai multe etape Academiei Române.

Astfel, încă din 16 decembrie 1888, Academia Română comunica primirea unei frumoase donații(un manuscris de la 1682) din partea mitropolitului Moldovei. Ca dovadă de prețuire și de recunoștință, Academia Română, la 16 aprilie 1888, a ales ca membru de onoare pe mitropolitul Iosif Naniescu.

În ședința din 15 martie 1894, D. A. Sturdza aducea la cunoștința membrilor Academiei știrea că „I. P. S. Sa Părintele Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu, membru onorar al Academiei, a dăruit întreaga sa bibliotecă, compusă din manuscripte, documente și peste 8000 volume tipărite. Această bibliotecă este una din cele mai frumoase din țară. Ea cuprinde cărți în diferite limbi de cea mai mare valoare pentru istoria bisericească, pentru științele teologice și pentru vechea literatură românească. O parte din această bogată și prețioasă bibliotecă și anume 2530 volume s-a și depus în localul Academiei. Această donație este una din cele mai frumoase ce s-a făcut Academiei Române”.

În 1897, biblioteca mitropolitul Iosif Naniescu ocupa două săli la Academia Română, cuprinzând 228 metri de rafturi, cu o suprafață de 80, 30 mp..

O nouă donație a urmat în 1901, când cu prilejul zilei de 10 mai, trimite, însoțite de o frumoasă scrisoare, „două lăzi cu diferite cărți, 288 manuscripte vechi românești, grecești și slavonești de psaltichie din diferite timpuri, precum și 1008 volume și broșuri, cărți diferite”. Pe lângă aceste bogate și prețioase colecții, mitropolitul Iosif adăuga 25 hărți geografice și planuri, 41 stampe și portrete, precum și trei portrete în ulei, reprezentând persoane de seamă de la începutul veacului al XIX-lea.

Academia Română, în ședința publică din 25 mai 1901, decide să-i exprime generosului donator, „cele mai vii și mai călduroase mulțumiri pentru bogatele daruri ce au făcut”.

În ședința Academiei Române din 8 iunie 1901, D. Sturdza prezintă în dar, din partea blândului ierarh al Moldovei, „36 documente istorice românești, dintre care unul de la Ștefan cel Mare din 1498, altul de la domnitorul Grigorie Ghica din 1664, având o pecete de argint aurit, opt din secolul al XVII-lea, doisprezece din secolul al XVIII-lea, iar restul din secolul al XIX-lea”.

Testamentul mitropolitului, întocmit la 8 noiembrie 1900, evidențiază un suflet generos, preocupat mai ales de progresul patriei, pe care a iubit-o cu devotament: „Toate cărțile, manuscriptele și documentele, câte se vor afla în locuința mea din București și Iași, rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza, a le dărui Academiei Române, până la cea din urmă hârtie scrisă, ca acolo unde am dat, fiind eu încă în viață, mare parte din ele aici să se păstreze de-a pururi sub numele de „Biblioteca Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, dăruită Academiei Române” spre a se putea folosi de ele toți iubitorii de știință și toți aceia care vor voi și vor dori să cunoască trecutul istoric al Scumpei noastre Patrii și al sfintei noastre Bisericii creștine Ortodoxe”.

Donarea întregii sale biblioteci Academiei Române a avut un ecou deosebit în rândul tuturor intelectualilor țării, care l-au fericit și au urmat exemplul de jertfelnicie și de dăruire. Oricine își poate închipui ce bogată colecție de documente de preț avea mitropolitul Iosif, dacă numai o parte din ele au fost legate în 24 de volume.

Însă donațiile sale de carte din biblioteca personală nu s-au îndreptat numai către Academia Română, ci mitropolitul Iosif Naniescu a dorit ca peste tot în cuprinsul eparhiei sale să existe o dovadă a iubirii sale de carte, carte pe care a împărțit-o tuturor, îngrijindu-se astfel de suflet și cultivarea lui. Așa aflăm că pentru biblioteca Facultății de Teologie Înalt Prea Sfinția Sa a dăruit două exemplare din colecția de canoane a lui Rali și Potli, ambele din câte cinci volume legate. Bibliotecii sucursalei arhivei Statului din Iași a oferit un volum intitulat Istoria Catedralei mitropolitane din Iași, carte scrisă de Constantin Erbiceanu. Donațiile sale nu s-au limitat numai spre Iași, ci chiar și gimnaziul din Fălticeni s-a bucurat de darul mitropolitului, constând în aceeași lucrare a lui Constantin Erbiceanu, despre care am pomenit adineauri.

Dar mitropolitul Iosif nu a făcut o impresie frumoasă numai contemporanilor, ci și celor care au trăit după aceea și, auzind de generoasa donație a mitropolitului Iosif, exclamau următoarele: „Ierarhul acesta, de o simplitate în viața lui de toate zilele și de o cuviincioșie și smerenie cum rar se pot vedea într-o viețuire de călugăr, mitropolit căruia Regele Carol I, bărbat de o înaltă cultură, îi scria, cu prilejul jubileului de 25 de ani de arhipăstorie: „ai știut să te arăți vrednic de înalta-ți chemare”, a iubit, mai presus de toate, cartea și urmele scrise la lumina slabă a unui rest de lumânare sau de opaiț. A iubit slova, fiindcă a căutat să o înțeleagă; a înțeles-o, a iubit-o și a predicat-o mai ales prin exemplul său de înaltă ținută morală și prin grai. Căci pentru ca să poată avea la îndemână slova scrisă, el a trăit o viață simplă de adevărat cuvios și a slujit cu credință biserica și țara. Avere nu a strâns și nu a lăsat. Aproape tot ce avea, sau dădea săracilor, sau cheltuia pe cărți. Astfel și-a format o mare bibliotecă, bogată mai ales în cărți teologice…. Toată biblioteca lui o dăruiește și se încorporează la Academia Română, pentru a sluji fiilor patriei noastre exemplu de muncă în viață, de dragoste de carte și prețuirea ei și de însemnătate a Academiei Române ca păstrătoare a tezaurelor noastre naționale și răspânditoare a luminii. Cu astfel de bărbați, ca mitropolitul Iosif al II-lea Naniescu, care alungă întunericul prin slovă, așa după cum Iosif I, din familia Mușatinilor, alungase stăpânirea greacă din Biserica Moldovei, Academia Română se mândrește de a-l enumera printre membrii săi onorari”.

3. 4. 3 Orator

Dar la activitatea sa culturală se poate încadra și activitatea omiletică, adică predicile și cuvântările sale, ținute la diferite ocazii și care s-au tipărit mai târziu. El era un bun vorbitor, cu voce catifelată și plăcută, controlată cu inteligență și simț artistic. Era un bun cunoscător al Sf. Scripturi și al Sf. Părinți, iar în cuvântări și în predici, la cateheze și întruniri, pe lângă teme bisericești, înaltul ierarh sublinia întotdeauna adevărul cel mai pur al veacurilor de existență a poporului român: „La noi, românii, în toți timpii, Biserica cu Patria una au fost, căci în Biserică s-a conservat și limba și istoria și chiar tradițiunile istorice”.

Între cuvântările sale mai însemnate enumerăm pe următoarele:

Cuvânt rostit la 7 mai 1875 în biserica Sfintei Mitropolii din București la înmormântarea mitropolitului Nifon;

Cuvânt rostit la alegerea sa ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei, la 10 iunie 1875;

Cuvânt de bun venit, rostit la Ungheni, în fața autorităților rusești, gata să intre în războiul ruso-turc;

Cuvânt rostit în numele Bisericii la palatul domnesc din București, la 10 mai 1877, subliniind măreția independenței;

Cuvânt rostit la 15 aprilie 1881, cu prilejul începerii lucrărilor de restaurare la catedrala mitropolitană;

Cuvânt împotriva adresei Patriarhiei Constantinopolului pe care o găsește jignitoare;

Cuvânt ținut cu prilejul solemnității distribuirii premiilor elevilor, la 30 iulie 1884;

Cuvânt la serbarea jubileului semisecular al învățământului înalt din Moldova, în zilele de 26-27 iunie 1885, cu privire la școală și Biserică;

Cuvânt cu privire la starea mănăstirii Neamț, rostit în ședința Sf. Sinod la 29 noiembrie 1888;

Cuvântare rostită la 14 octombrie 1890 la dezvelirea statuii lui G. Asachi;

Cuvânt în ședința Sf. Sinod din 12 mai 1892 în problema arhitecturii și picturii bisericii catedrale din Constanța;

Cuvânt rostit în problema respectării duminicilor și sărbătorilor;

Cuvânt de mulțumire la felicitările adresate cu prilejul jubileului de 25 de ani de păstorie pe scaunul Moldovei.

Toate aceste cuvântări constituie ceea ce este mai reprezentativ din întreaga sa operă omiletică și catehetică.

Dar nu numai el ținea cuvântări și predici, ci dădea dispoziții ca peste tot, în cuprinsul eparhiei sale, „să se țină predici în biserică, cu ocaziunea sărbătorilor, pentru a face să se mențină buna credință creștină ortodoxă și pentru respectarea legilor și regulamentelor în privința sfintelor sărbători, citind în fiecare duminică cazaniile care sunt tipărite și sunt în fiecare biserică”.

3. 4. 5 Revista Teologică

Pentru a răspunde atacurilor pe care le dădeau necredincioșii prin unele ziare pamflete, cel dintâi lucru pe care l-a făcut mitropolitul Iosif Naniescu a fost să înființeze un ziar eclesiastic săptămânal, intitulat Revista Teologică.

Încă din 7 aprilie 1882, apărea la Iași ziarul Deșteptarea, ziar care se autointitula eclesiastic literar. În el, după mărturisirea mitropolitului Iosif Naniescu, nu se cuprindeau decât „atacuri violente în contra instituțiunilor bisericești, în contra mitropoliților și a episcopilor. Și pentru aceste atacuri? Pentru că mitropoliții și episcopii în biserica ortodoxă a răsăritului sunt călugări și călugării, după propaganda anti-ortodoxă, trebuie să dispară cu desăvârșire, chiar și din mănăstiri”. Într-adevăr, ziarul Deșteptarea căuta să lupte cât mai înverșunat împotriva ierarhiei, împotriva Bisericii, după cum observăm și din programul care și-l propunea: „reformarea sinodului, desființarea monahismului, organizarea clerului, reformarea radicală a Seminariilor, tipărirea de cărți pentru uzul Bisericii și al seminariilor…”.

De asemenea, un alt pamflet, dar care apărea la București, era Poporul. Prin aceste ziare străine de neam și de credință, preoțimea era ațâțată cu ură contra ierarhiei superioare, pe motivul lipsurilor materiale și a cerinței unei pregătiri intelectuale îndestulătoare. În acest sens, au organizat congrese preoțești dezbinatoare, ca cel de la Focșani, în care se dorea emanciparea și independența preoților față de episcopi și mitropoliți. Pe unii au reușit să-i deruteze în așa fel încât un preot din județul Roman a răspuns episcopului Melchisedec Ștefănescu: „Ei, Prea Sfințite! Ce mai vorbești de Evanghelie, astăzi nu se mai trăiește cu evanghelia. Ea nu dă pânea de toate zilele!”.

Astfel, de la 25 martie 1883 și până la 18 ianuarie 1887 a fost publicată la Iași Revista Teologică, imprimarea ei fiind plătită de mitropolitul Iosif Naniescu din leafa sa lunară, după cum însuși mărturisește: „eu plătesc tipărirea, eu o susțin din leafa mea și o împart. Și până anul trecut aveam oarecare înlesniri, iar acum, cu toată strâmtoarea, tot merg”. Apărând săptămânal, avea ca redactori pe Constantin Erbiceanu și pe Dragomir Demetrescu, profesori la Seminarul de la Socola.

Pe coperta colecției anuale a acestui ziar erau scrise următoarele: „Revista Teologică, ziar eclesiastic săptămânal, datorându-și apariția și existența sa I. P. Sfinției Sale Părintelui Mitropolit al Moldovei și Sucevei D. D. Iosif Naniescu, distinsul prelat și zelosul apărător al ortodoxiei în Biserica Română, iar autorii, ca semn de deosebită stimă și venerațiune, și ca expresiune de profundă recunoștință o dedică Eminenței Sale”.

Programul acestei reviste, inițial, nu era altul decât acela al pricinei pentru care a apărut, cel apologetic. Ulterior, el a devenit un adevărat mijloc de propagare a credinței, a culturii, fiind singura revistă teologică oficială a eparhiei, dar nu numai teologică, ci, mai ales, culturală. Redactorii acestei reviste se străduiau „să apere creștinismul cu toate instituțiile lui străvechi, în contra tuturor atacurilor, prin scrieri și tratate apologetice, să expună clar și complet sfânta religiune a lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care a fost, este și trebuie să fie Religia neamului nostru românesc”.

În Revista Teologică au fost publicate articole istorice ale lui Constantin Erbiceanu, cărți pastorale ale mitropolitului Iosif Naniescu, precum și circulare pe care le-a adresat protoiereilor eparhiei. A fost publicată și scrisoarea din 6 octombrie 1882 pe care a trimis-o fostului domnitor Mihail Sturdza, cu privire la capela română din Baden-Baden, pusă de acesta sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei.

În ultimul număr, redactorii au considerat de datoria lor „a-și arăta recunoștința pentru susținerea acestei foi, Înalt Prea Sfințitului Mitropolit al Moldovei și Sucevei Domnului Domn Iosif Naniescu, sub ale cărui înalte auspicii și patronare s-a editat Revista Teologică și carele i-a dat tot concursul moral și material, întreținând-o cu propriile sale mijloace de la aparițiune și până în prezent”.

Revista Teologică este încă o dovadă a imensului sprijin pe care mitropolitul Iosif Naniescu l-a adus la revigorarea vieții culturale și menținerea ei la înălțimea intelectualilor vremii.

3. 4. 6 Seminarul Veniamin

O grijă deosebită a mitropolitului Iosif Naniescu, în decursul activității sale cultural-pastorale, a avut-o față de Seminarul de la Socola, pe care l-a privit mereu ca pe o moștenire culturală de mare preț, primită de la vrednicul mitropolit Veniamin Costachi.

Mitropolitul Veniamin Costachi, în activitatea sa de ctitor și îndrumător al școlilor naționale, a înțeles necesitatea înființării de școli, dar, mai ales, a unei școli teologice, care să pregătească viitorii slujitori ai Bisericii. În acest sens, mitropolitul și marii boieri au prezentat domnitorului Alexandru Moruzzi(1802-1806) o anafora prin care cereau înființarea unui Seminar. Pe baza acesteia, la 26 iulie 1803, domnul a dat un hrisov prin care rânduia mutarea călugărițelor de la mănăstirea Socola de lângă Iași, la Agapia, iar a călugărilor de acolo la alte mănăstiri. La 1 septembrie 1803, domnul a dat un nou hrisov, prin care hotăra ca „la mănăstirea Socola, ce este aici aproape de Eși, să se așeze o școală cu dascăli moldovenești, cari să fie pentru învățătura feciorilor de preoți și diaconi, care, la vremea lor, numai dintr-aceia să se hirotonească preoți și toate veniturile acestei mănăstiri să fie pentru plata dascălilor și a altor trebuincioase a școalei”.

Seminarul de la Socola a fost îndeaproape vegheat de bunul lui întemeietor, acesta interesându-se de bunul mers al său în tot cursul arhipăstoriei sale. La stăruința sa, Alexandru Moruzzi a acordat Seminarului o subvenție anuală din vistieria țării, în vederea înzestrării sale cu cele trebuitoare. O grijă deosebită a arătat pentru recrutarea profesorilor și pentru lărgirea planului de învățământ, încât după înființarea Academiei Mihăilene de la Iași, în 1834, Seminarul era considerat ca un fel de facultate, fiind condus de un rector.

Ca o recunoaștere a serviciilor aduse țării de către și de ctitorul său, printr-un hrisov al domnitorului Mihail Sturdza(1834-1849) din anul 1840, se hotăra ca el să poarte numele de Seminaria Veniamina.

Seminarul Veniamin a continuat să fie și după mutarea la cele veșnice a vrednicului său ctitor, Veniamin Costachi, singura școală din Moldova care pregătea pe cei ce aveau să fie slujitori ai sfintelor altare. Profesorii se străduiau să învețe pe elevi tot ce este de folos pentru a fi niște preoți pregătiți care să călăuzească poporul spre Dumnezeu și spre lumină.

Însă, cu timpul, starea clădirii în care funcționa Seminarul s-a degradat, încât spațiul în care ar fi trebuit ca elevii și profesorii să-și desfășoare activitatea era impropriu pentru orice activitate didactică. Așa era situația și în 1875, când Dumnezeu alegea pentru scaunul mitropolitan al Moldovei pe Episcopul Argeșului, Iosif Naniescu. Alegerea lui pentru această eparhie era providențială, atât pentru faptul de a restaura catedrala mitropolitană, dar și pentru acela de a soluționa problema Seminarului, ca unul ce mai fusese director al Seminarului Central din București.

Un alt motiv pentru care se dorea mutarea Seminarului mai aproape, în Iași, era și distanța prea mare pe care trebuia să o parcurgă profesorii pentru a veni la lecții: „cei mai mulți locuiau în oraș, în Iași, și se înțelege de aici că mergerea la Socola pentru lecții de o oră, două sau trei, întâmpina multe greutăți și chiar împiedicări cu lipsă de la lecții”.

Revista Teologică consemnează starea rea în care se afla Seminarul, cu prilejul vizitei la Iași a Regelui Carol I, în septembrie 1885. După ce vizitase mai întâi catedrala mitropolitană care se afla în plină restaurare, „între alte diferite institute de învățământ public, Majestatea Sa a vizitat și Seminariul Socola, focarul instrucțiunii religioase și cea mai veche dintre școlile eclesiastice, fondată la începutul secolului prezent(1803)”.

După primirea oaspeților cu Sf. Cruce și Sf. Evanghelie, de către „IPS Mitropolit, corpul profesoral cu rectorul în frunte, preoții bisericii și elevii școlii”, Regele a mers în „apartamentul direcțiunii Seminarului, unde i-au fost prezentați profesorii școlii, întrebând pe fiecare științele ce predă și sistemele după care se urmează cursul de filozofie”. După aceasta, Majestatea Sa a vizitat clasele, dormitoarele și întregul local al Seminarului, „arătând un deosebit interes, atât în vizitarea claselor, chestionând elevii asupra diferitelor materii de învățământ, cât și în examinarea localului, până la sala de mâncare unde a binevoit chiar a și gusta din mâncările preparate elevilor”.

Acum urmează consemnarea care ne interesează, asupra stării Seminarului, și pe care a rezolvat-o mitropolitul Iosif Naniescu: „În adevăr, Seminariul Socola instalat de nemuritorul mitropolit Veniamin, în localul Monastirei Socola, la începutul secolului nostru, pe la anul 1803, a ajuns astăzi, cu timpul cel îndelungat de la fondarea sa, într-o stare deplorabilă. Nu numai ca local de școală, dar chiar ca case de locuințe, mare parte din odăile acestui așezământ, sunt cu totul detestabile. În vizita sa, Majestatea Sa s-a convins că institutul nu poate mai mult funcționa în un local ajuns în urma unui așa de îndelungat timp în astfel de stare, și că are nevoie de a se lua măsuri urgente de îndreptare”.

Mitropolitul Iosif Naniescu dorea foarte mult o schimbare în bine și, de aceea, „în tot timpul vizitării, Majestatea Sa a fost însoțit de Înalt Prea Sfințitul Mitropolit, dându-i felurite informațiuni, iar la plecarea Majestății Sale, IPS Mitropolit a exprimat speranța că vizita Majestății Sale Regelui va fi de folos pentru acest vechiu așezământ de cultură clericală și că din această augustă vizită va ieși noul local pentru Seminar, și Majestatea Sa a confirmat această speranță a IPS, zicând că, precum s-au făcut pentru alte școli așezăminte și pentru Seminariul de Roman, tot astfel se va face și pentru Seminariul Veniamin”.

În anul 1884 situația nu era cu nimic mai bună. Arhim. Romanescu, directorul școlii, îl informa la 24 martie pe mitropolit și pe inspectorul general Spiru Haret de situația dezastruoasă a localului care era considerat impropriu și periculos, prost așezat, neigienic, și se cerea mutarea acestuia cât mai urgent. Reparațiile de la sfârșitul acelui an erau estimate la valoarea de 30000 lei, în timp ce ministerul alocase pentru aceasta 3000 lei.

În sfârșit, după numeroase raporturi și cereri, s-a decis mutarea Seminarului pentru anul școlar 1885-1886, întâi în casele Tausig, apoi în casa Șuțu, pe strada Săulescu.

O știre preluată tot din Revista Teologică ne arată că „cestiunea despre strămutarea Seminariului Veniamin din Mănăstirea Socola, în Iași, s-a rezolvat definitiv. La 20 ale curentei luni decembrie, terminându-se cursurile semestrului I al acestui an școlar 1885-1886 și concediindu-se elevii pentru vacanța sărbătorilor Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, se va începe strămutarea, așa că examenele semestrului I, ce urmează a se ține după Anul Nou, precum și cursurile semestrului al doilea acestui an, se vor începe în noul local din orașul Iași, închiriat anume pentru Seminar”.

Dar ceea ce la început a fost o imensă bucurie pentru că, în sfârșit, dorința Mitropolitului și a elevilor de a se muta de la Socola se împlinea, nu s-a arătat a fi o situație permanentă, căci localul nou nu era al lor, ci stăteau „cu chirie prin casele jidovești”, trebuind în scurt timp iarăși să se mute.

Această preumblare a Seminarului Veniamin din loc în loc și din casă în casă l-a făcut pe mitropolitul Iosif Naniescu să exclame: „Copilul lui Veniamin a ajuns prin ușile oamenilor? Rușine pentru Biserică! Rușine pentru țară!”.

După stăruințe de mai mulți ani, mitropolitul Iosif Naniescu a reușit să cumpere în 1890 palatul lui Mihail Sturdza, fostul domnitor al Moldovei, situat lângă Mitropolie, pe care l-a restaurat, l-a amenajat și aici a așezat Seminarul, loc în care va sta timp îndelungat.

Și pentru că Dumnezeu a hărăzit ca Seminarul, ctitoria lui Veniamin Costachi, să-și găsească locul tocmai în palatul lui Mihail Sturdza, cel care l-a ponegrit pe marele mitropolit Veniamin, Iosif Naniescu vedea în aceasta o reparație morală. De aceea, la instalarea Seminarului în noua clădire, începând cuvântarea sa, a zis: „Veniamine, te-am răzbunat! Astăzi te-am instalat în Palatul acelui care te-a amărât și te-a făcut să pleci la mănăstire!”.

În ziua de 20 mai 1891, în prezența a trei miniștri trimiși de guvern, se punea piatra fundamentală la „noul edificiu al Seminarului Veniamin ce se construiește acum, din nou, lângă mitropolie, în Iași”. Este vorba despre construirea celor două aripi laterale care dau astăzi clădirii forma literei „U”, dar și de amenajarea capelei pentru elevi, toate acestea durând până în 1893, când școala începe să funcționeze efectiv.

Programată inițial pentru ziua de duminică, 19 mai, din cauza vremii ploioase, punerea pietrei fundamentale s-a amânat pentru a doua zi. De față fiind și autoritățile locale, dar și cei trei miniștri veniți special pentru acest eveniment, mai întâi s-a oficiat sfințirea apei, cu care apoi s-a stropit clădirea care avea să fie consolidată și întregită. Au urmat cuvântările ținute de mitropolitul Iosif, de Ministrul Cultelor și de arhimandritul V. Răileanu, rectorul Seminarului. După așezarea actului comemorativ semnat de cei prezenți în piatra anume pregătită la temelia clădirii, mitropolitul și conducerea Seminarului au oferit, spre seară, la ora 1800, o masă în onoarea miniștrilor. Cu această ocazie, Gavriil Musicescu și corul dirijat de el au delectat întreaga asistență, executând mai multe bucăți din „compozițiunile celor mai celebri autori muzicali străini și diferite arii naționale”.

Cuvântarea rostită de mitropolitul Iosif Naniescu la acest eveniment începe cu evidențierea înclinațiilor spre Dumnezeu și religie, precum și a simțămintelor morale din om, cu mult timp înainte de apariția creștinismului, încă de la creație. Mitropolitul arăta că unele popoare au avut unele sisteme filozofice care le-au condus spre adorarea a felurite divinități și zeități, însă toate au recunoscut în cugetările și scrierile lor filosofice o Ființă superioară, o Ființă supremă, supranaturală, care a creat toate, universul cu toate cele ce există într-însul. Face apoi descrierea poporului evreu și a rolului pe care l-au avut ei în detașarea monoteismului. Cuvântarea continuă cu arătarea credinței celei adevărate, prin venirea Mântuitorului Hristos, a creștinismului care s-a făcut cunoscut și românilor. După acest elogiu al creștinismului, mitropolitul Iosif explică motivul prezenței lor în acel loc: „fiindcă existența și prosperitatea Seminarului întâmpina multe dificultăți, Guvernul a găsit de cuviință să-l strămute aici în Iași și pentru care sfârșit s-a cumpărat de către Guvern vechiul palat al familiei Sturdza, situat chiar aici lângă Mitropolie…. Acest vechi palat însă nu era potrivit nici suficient pentru școala Seminarului; s-a dărâmat o parte din clădirea cea veche și în locul aceleia se pune astăzi temelia noului Seminar Veniamin, la care suntem noi adunați în acest moment, și Guvernul M. S. Regelui Carol I este reprezentat prin trei dintre D-nii Miniștri: Dl. General I. Florescu, președintele Consiliului, Dl. C. Olănescu, Ministrul Lucrărilor Publice și Dl. G. Dem. Teodorescu, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice”.

Cuvântarea se încheia cu sfaturi pentru elevii seminariști: „iar voi, tineri seminariști, să vă siliți din toată inima la studiile religioase…, să nu dați atenție și să nu vă luați după pretinsele idei filosofice din ziua de astăzi. Să fiți statornici în credințele și în respectul sfintei noastre Religiuni…”.

După ce capela a fost pictată pentru prima oară, ea este sfințită la 11 octombrie 1899 de către mitropolitul Iosif.

Seminarul Veniamin, începând din 1893, funcționează în această clădire până în 1948, când este desființat. Însă, peste tot unde a funcționat a purtat cu sine numele celui care l-a înființat, mitropolitul Veniamin Costachi, și amintirea celui care a purtat grijă de el, mitropolitul Iosif Naniescu.

3. 4. 7 Reprezentant al Bisericii la evenimentele culturale ale Iașului

Pe tărâm cultural, Iosif Naniescu a avut mari merite nu numai prin lucrările publicate, ci și prin sprijinul acordat manifestărilor culturale ce au avut loc în cursul vieții sale, dar mai ales după înscăunarea sa ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei.

La 10 octombrie 1875, în amintirea Domnitorului Moldovei, Grigorie Ghica, mitropolitul Iosif Naniescu, împreună cu preoții și arhiereii de la mitropolie, săvârșea o panahidă religioasă, la care asistau funcționarii civili și militari, clerul, corpul profesoral și Consiliul Comunal. După panahidă, întreg cortegiul, în sunetul muzicii care executa un marș funebru, a mers în procesiune la piatra comemorativă ridicată de Consiliul Comunal pe mormântul Domnitorului, unde s-au făcut rugăciunile cuvenite pentru sfințirea pietrei.

În 1877 se împlineau 11 ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol I. Cu acest prilej, Înalt Prea Sfințitul Iosif, la 10 mai 1877, a adresat Regelui Carol următoarele cuvinte de felicitare: „Prea Înălțate Doamne! Clerul bisericei române în genere în toți timpii și în toate împrejurările a fost împreună cu națiunea în toate faptele naționale ce s-au petrecut în țară în decursul veacurilor până în ziua de astăzi, precum însăți istoria noastră ne arată, că cu adevărat întotdeauna biserica a fost cu țara și țara cu biserica. Astăzi când patria noastră comună, scumpa noastră Românie, trece prin niște împrejurări grave, care însă ne face să sperăm că această țară binecuventată de Dumnezeu cu toate darurile naturei, că poporul român eminamente creștin, după secole de felurite încercări, va ajunge în fine la o stare mai fericită, la o stare de sine stătătoare după dorința unanimă exprimată prin reprezentanții sei; și când vede în capul acestor aspirațiuni Naționale pe Măria Ta inspirat de simțemintele generoase și mărețe ale glorioșilor noștri Domni din trecut, clerul zic, cu atât mai mult, de la cel dentei până la cel de pe urmă, nu poate să rămână nemișcat de aceleași simțeminte Naționale Românești, de care tot Românul este astăzi însuflețit, avend în cap pe Măria Ta. Acest cler Național ortodox vine în această memorabilă zi de 10 mai, prin vocea mea smerită, a exprima Măriei Tale urările sale sincere, rugând pe Dumnezeu să ve dăruiască ani îndelungați și fericiți pe tronul României independente, spre a conduce destinele poporului Român la port fericit și Biserica Națională la splendoarea ei antică. Să trăiască România liberă și independentă. Să trăești Măria Ta. Să trăiască Măria Sa, Doamna!”.

Amintim apoi de serbarea de la Iași de la 26-27 iunie 1885, cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la înființarea învățământului superior în Moldova. La 26 iunie 1885, în prezența ministrului cultelor și instrucției publice, Dimitrie A. Sturdza, a rectorului Universității din lași, N. Culianu, a numeroși profesori, studenți și elevi, a fost oficiată la Mitropolia din lași de către însuși Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu, împreună cu doi Arhierei, Sfânta Liturghie. Apoi, în aula fostei Academii Mihăilene, au fost rostite cuvântări de rectorul Universității ieșene, N. Culianu, de directorul Liceului Național, Vasile Burlă, de ministrul cultelor și instrucției publice, Dimitrie A Sturdza, și de mitropolitul Iosif Naniescu. Nu ni s-a păstrat textul integral al cuvântării înaltului prelat, ci doar un scurt rezumat, din care rezultă că Mitropolitul Moldovei a arătat cât de strânse erau legăturile dintre școală și Biserică. A doua zi, la 27 iunie 1885, la Universitatea din Iași a fost inaugurată o expoziție de cărți rare dinainte de 1850, îndeosebi de cărți didactice, precum și de manuscrise. Cele mai multe dintre ele aparțineau Bibliotecii Universității din Iași, Bibliotecii Mitropoliei Moldovei, Bibliotecii Seminarului de la Socola și Bibliotecii personale a mitropolitului Iosif Naniescu. În catalogul întocmit cu acel prilej, sunt înșirate 62 titluri de cărți ale Înalt Prea Sfințitului, tipărite în perioada l843-1844, precum și patru manuscrise. Aceste cifre pun în evidență însemnătatea contribuției mitropolitului Iosif Naniescu la deplina reușită a serbării școlare de la Iași din 1885.

Astfel, pentru statuia lui Miron Costin, înălțată la Iași din inițiativa lui V. A. Urechia și inaugurată la 18 septembrie 1888, mitropolitul Iosif Naniescu a subscris suma de 400 lei, donație importantă pe atunci, când în aceeași listă de subscripție aflăm că un consilier la Curtea de Casație, Giurgea, contribuia cu zece lei, iar soția generalului Dona cu 38 lei și 50 bani. De altfel, cu câteva luni înainte de inaugurarea statuii, la 12 iunie 1888, mitropolitul Iosif sfințise locul unde avea să se înalțe statuia de bronz, înaltă peste trei metri și executată de Wlad. Hegel la Paris. Cu ocazia sfințirii locului, mitropolitul, împreună cu toate autoritățile superioare, a pus în temelie primele pietre, precum și cutia cu osemintele lui Miron Costin, aflate în mormântul familiei Coștiu din Brănișteni, Roman.

Mitropolitul Iosif Naniescu a fost și președintele comitetului pentru înălțarea, statuii lui Gheorghe Asachi, statuie care a fost dezvelită la Iași, la 14 octombrie 1890. Chiar el contribuise pentru ridicarea statuii cu suma de 1000 de lei. Cuvântarea pe care a rostit-o atunci mitropolitul rămâne și astăzi de referință pentru a arăta raportul dintre Biserică și școală. Cuvintele care predomină pe parcursul cuvântării sale sunt biserica și școala, școala și biserica, pentru că „școala românească de la biserică s-a întemeiat. Pe când încă nu erau școli sistematice înființate, școala românească începea în pridvorul bisericii și învățătorii limbii române erau clericii, aceia care încă și astăzi poartă numirea de dascălul Bisericii”. Mitropolitul arată apoi colaborarea mitropolitului Veniamin Costachi cu Gheorghe Asachi, „căci ei amândoi aveau în vedere cultura completă a omului: și științifică și morală”. Cuvântarea se încheie cu explicarea motivelor pentru care s-a hotărât înălțarea unei statui „chiar pe locul unde nemuritorul Asachi și-a început cariera sa didactică și literară, în curtea bisericii Sf. Trei ierarhi, unde prin munca sa, Gheorghe Asachi a reușit să înființeze cea dintâi școală națională românească pe la anii 1829-1830”.

La 3 iulie 1891, mitropolitul Iosif Naniescu participa la înmormântarea lui Mihail Kogălniceanu, ținând și cu această ocazie un scurt necrolog, în care arăta realitatea morții trupului care se întoarce în pământ, despărțindu-se de suflet, care se înalță către Dumnezeu. Ceea ce contează, spunea mitropolitul, sunt faptele pe care le-a săvârșit omul în viață, iar marele Kogălniceanu a fost unul care s-a ostenit să-și adune numai din cele bune. Cuvântul se încheia cu rugăciunea ca Dumnezeu să-l ierte.

Mitropolitul a fost și președintele comitetului ales la 7 iulie 1891, pentru înălțarea statuii lui Mihail Kogălniceanu la Iași.

Prezența mitropolitului Iosif Naniescu la cele mai de seamă evenimente ale orașului ne arată implicarea sa în bunul mers al vieții culturale a timpului său, ceea ce ne îndreptățește să-l încadrăm între oamenii de cultură ai secolului al XIX-lea.

3. 4. 8 Corespondența Mitropolitului Iosif Naniescu

În afară de corespondența cu episcopul Filotei al Buzăului si cu ieromonahul Serafim Vintileanu, menționată într-un capitol anterior, se mai păstrează o corespondență ce însumează 13 scrisori din care 10 cu prietenul pictor Gh. Tattarescu și 3 cu poetul Vasile Alecsandri. De asemenea, Gavriil Musicescu îi adresează un număr de 21 scrisori, din cele mai multe reieșind ajutorul pe care deseori mitropolitul i-l dădea personal lui Musicescu pentru întreținerea lui, a corului și pentru tipărirea partiturilor muzicale.

Se mai păstrează o scrisoare a episcopului Melchisedec Ștefănescu din 1885, în care cere binecuvântarea pentru a putea tipări la Mănăstirea Neamț Acatistul Acoperământului Maicii Domnului și un Aghiazmatar.

Corespondența sa cu Gh. Tattarescu datează din perioada 1867—1883. În cele 10 scrisori se vorbește despre necazurile familiale și financiare ale pictorului, ele reflectând strânsa și sincera prietenie ce se statornicise între ei încă la Buzău. Deși prieteni foarte apropiați, familia pictorului dădea respectul cuvenit părintelui Iosif: „toată familia mea, cu drag îți sărută mâna și primește binecuvântările”, „…cât pentru noi, toată familia este bine, mulțumim lui Dumnezeu, și vă dorește tot binele, cerându-ți binecuvântare de la mare până la mic pentru că astfel i-ai deprins de la început”. În una din scrisori, pentru că nu avea posibilități materiale, îi scrie lui Iosif să-l ajute, „pentru educațiunea copiilor”.

Corespondența cu Vasile Alecsandri vizează împodobirea catedralei mitropolitane, și am arătat-o într-un capitol precedent.

Dar în afară de corespondența mai sus arătată, T. G. Bulat prezintă încă o listă de scrisori trimise și primite de către mitropolitul Iosif, corespondență realizată cu alte diferite persoane. Ceea ce este important este faptul că autorul acestui studiu înfățișează în continuarea listei și conținutul scrisorilor, de unde s-ar putea obține noi date istorice, precum și unele contribuții la realizarea portretului mitropolitului Naniescu. Noi ne mulțumim numai a reda lista acelor scrisori, schițând în câteva cuvinte conținutul lor:

1. Este o scrisoare din 1873 a librarului Danielopolu, din București către Iosif, atunci Episcop de Argeș, din care se vede spiritul de curiozitate științifică a ierarhului. Din aceasta, constatăm cum că el citea din Renan, atunci „en vogue”, urmărea mișcarea lui W. Guettee, catolicul trecut la Ortodoxie, ideile filosofice ale lui Comte, La Franc și Darwin, dicționarele lui Vapereau și Bouillet, opera istorică a lui Durny. Librăriile timpului îl aveau ca un serios client.

2. Este o scrisoare impresionantă trimisă de vestitul Neofit Scriban, retras în orășelul său de naștere, Burdujeni. Era după lupta pe care o dusese cu guvernul Cuza pentru canonicitate, în care el căzuse victimă.

3. Una din multele scrisori de la Iosif Gheorghian, fost Episcop de Huși, apoi de Galați și de două ori primat al României. El anunță plecarea sa de la Huși la Galați, rugând pe mitropolitul Iosif să-i trimită un reprezentant al Chiriarhiei ieșene.

4. Mitropolitul Iosif mulțumește ministrului D. Boerescu, pentru ajutorul dat la ridicarea din ruine a Catedralei.

5. B. Boerescu răspunde mitropolitului, pentru care are cuvinte de laudă și înaltă apreciere.

6. Valerian Râmniceanul, fratele Episcopului Melchisedec, dăruiește mitropolitului, în numele Epitropiei „Sf. Spiridon” un exemplar din Biblia de Blaj, de la 1795.

7. Mitropolitul Iosif scrie Arhiereului Neofit Scriban la Burdujeni, în chestia preotului Arghire Artimescu, deserventul bisericii Scribăneștilor din localitatea respectivă.

8. Neofit Scriban răspunde mulțumind Mitropolitului pentru atenția ce-i arăta.

9. Mitropolitul Iosif se arată un iubitor al trecutului românesc, pentru că împrejurarea făcând să afle chipul mitropolitului Dosoftei la Suceava, oprește tabloul original în galeria de chipuri a Mitropoliei, iar o fotografie o trimite Academiei. După doi ani, la 24 februarie 1883, trimite și fotografia lui Petru Movilă, făcută de dânsul la Kiev, aceleiași instituții.

10. Academia, prin secretarul ei, istoricul V. A. Urechia, mulțumește mitropolitului pentru darul făcut.

11. Iosif Gheorghian, acum Episcop de Galați, cere iertare mitropolitului pentru că nu i-a comunicat decizia guvernului de a nu-i fi primit demisia, ci de a-i fi acordat concediu până la însănătoșire.

12. Mitropolitul arată Episcopului Gheorghian sentimentele sale de considerațiune și regretul de a-l fi văzut dispus să se retragă de la Episcopat.

13. Episcopul Gheorghian anunță că scrisoarea mitropolitului i-a făcut foarte bine și că a revenit, luându-și îndatoririle de Episcop la Galați-Dunărea de Jos.

14. Ruxanda Roznovanu, născută Calimaky, roagă, din Cernăuți, pe Mitropolit să-i dea ajutor, intervenind pe lângă Episcopul de Huși spre susținerea schitului Samariu de pe moșia lui Gavriil Konaki Ghibozna-Zorleni, Tutova.

15. Episcopul de la Galați Iosif Gheorghian fiind chinuit de o slăbiciune cronică, voiește din nou să părăsească Episcopatul și să se retragă la mănăstire. Același lucru îl va face și ca mitropolit Primat. La 14 februarie 1883, se roagă de mitropolitul Iosif să intervină la Guvern, spre a i se asigura existența materială, retrăgându-se.

16. Mihail Sturdza, fostul Domn al Moldovei, scrie din Paris mitropolitului că admite numirea arhimandritului Nectarie Lușcanu ca preot, la capela sa din Baden-Baden.

17. Mitropolitul scrie prințului Em. Konaki Vogoridi că arhimandritul Nectarie pleacă miercuri 6 iulie, anul 1883 și solicită un salariu mai mare pentru acesta și diaconul ce va fi trimis la Baden-Baden.

18. Mitropolitul comunică Domnitorului Mihail Sturdza, motivul pentru care a întrerupt trimiterea arhimandritului Nectarie, iar pentru un diacon, Măria Sa va trebui să mai aștepte, căci este cam greu de găsit un element corespunzător.

19. Dimitrie Sturdza, fostul prim ministru al țării, scrie o scrisoare foarte respectuoasă către Mitropolit, cerând să se tipărească mai multe documente-până la 1000-în lucrarea făcută de Erbiceanu, Istoricul Mitropoliei Moldovei.

20. Gavriil Musicescu comunica mitropolitului succesul obținut de corul său și cere intervenția acestuia, pentru înlesnire, pe căile ferate, în scopul de a concerta în țară.

21. Nicolai Roset Roznovanu cere mitropolitului să stăpânească trei preoți amestecați în luptele electorale sângeroase de la Pașcani.

22. Lascăr Catargiu, prim ministru și fost candidat la tronul Moldovei la 1859, explică mitropolitului de ce a fost dărâmat turnul clopotniței Trei Ierarhi din Iași; precum și permisiunea pe care o au ierarhii țării să vadă lucrările de restaurare ce se fac la monumentele istorice bisericești.

23. Partenie, episcop al Dunării de Jos, comunică mitropolitului, cum s-a făcut sfințirea bisericilor din Cernavodă și Constanța. Dă oarecare informații privitor la sfințirea podului de peste Dunăre.

24. O scrisoare nedatată a transilvăneanului Nicolae Băltășcu – Nifon, în călugărie, primul director al Seminarului Central din București. Este vorba despre niște cărți procurate mitropolitului de către Nifon, care a participat activ la revoluția din 1848

Din toate aceste scrisori se pot vedea preocupările mitropolitului, precum și cercul de prieteni sau ierarhi cu care coresponda pentru a rezolva probleme destul de serioase, cum este, de pildă, cea a preoților amestecați în luptele electorale de la Pașcani.

Concluzionând, tot ceea ce am prezentat până acum ne determină, într-adevăr, să-l socotim pe mitropolitul Iosif Naniescu ca făcând parte din elita culturală a vremii sale. Ni-l imaginăm pe mitropolit la masa sa de lucru, scriind sau lecturând, avem în fața ochilor imaginea vlădicăi Iosif, înconjurat de miile de volume și manuscrise, hotărând să ia calea Academiei. Apoi, imaginea lui, colaborând cu redactorii Revistei Teologice, sau sfătuindu-se cum ar fi mai bine pentru Seminarul Veniamin, o întregește pe cea în care dicta secretarului său răspunsurile la scrisorile primite. Toate acestea ne îndreptățesc să-l numim pe mitropolitul Iosif Naniescu mare om de cultură.

3. 5 Patriot înflăcărat și luptător pentru binele Bisericii

3. 5. 1 Patriot înflăcărat

Atunci când îl numim pe mitropolitul Iosif Naniescu patriot înflăcărat, gândul ne duce prima oară la implicarea sa în ajutorarea românilor și ostașilor răniți în Războiul de Independență, dar nu numai la aceasta, ci și la alte exemple de adevărat patriot pe care le-a oferit în diferite ocazii pe parcursul vieții sale.

Când întreaga suflare românească era angajată pentru cucerirea independenței naționale, mitropolitul Iosif Naniescu s-a arătat un vrednic urmaș al străluciților săi înaintași întru sprijinirea aspirațiilor neamului. Anii începutului păstoriei sale au fost vremuri de încercare prin foc și sabie a eroismului poporului român, care se voia descătușat din lanțurile unui popor străin. Luptele de la Plevna și Smârdan și atâtea alte localități în care s-a jertfit spre înălțare sufletul tuturor românilor din Principatele Unite, au fost crezul pentru care au împletit toți românii eroismul avântului lor ostășesc, recunoscut în istoria tuturor popoarelor.

Mitropolitul a sporit pregătirea sufletească a acestor viteji și a suferit alături de cei răniți și nemângâiați prin moartea soților și copiilor lor pe câmpul de luptă. El era în fruntea acțiunilor de descătușare. Ajutoare din toate părțile Moldovei erau trimise oștirii cu binecuvântarea Milostivului ierarh.

Înțelegând starea de ajutorare urgentă care se impunea în aceste condiții de război, Mitropolitul Iosif a adresat mai multe circulare și pastorale protoiereilor, mănăstirilor și tuturor credincioșilor, făcând apel la generozitatea și simțămintele patriotice ale tuturor credincioșilor din Mitropolia Moldovei.

Fiind de maximă importanță, redăm în continuare, în întregime, conținutul acestor apeluri ale mitropolitului.

La 14 iulie 1877, sub numerele 1514-1519, Înalt Prea Sfinția Sa trimitea protoiereilor eparhiei următoarea circulară: „Clerul Bisericii noastre Ortodoxe Române, ales și ieșit din națiune, în toate împrejurările vieții naționale prin care a trecut România de secole, a fost totdeauna alături și împreună cu națiunea. Acum, dar mai cu seamă când fiii poporului român, copiii și frații noștri, sunt la hotarul țării, cu arma în mână, vărsându-și sângele pentru a apăra drepturile, viața, averea, căminele și onoarea Românilor, împreună cu templurile sfintei noastre Religii, clerul nu poate să rămână nepăsător și fără a lua parte, pe cât se poate, la sacrificiile ce se cer în asemenea timpuri extraordinare. Pe lângă rugăciunile ce Biserica, prin clerul său, înalță neîncetat, ziua și noaptea, către Dumnezeu pentru ajutorul armatelor creștine, în contra inamicului secular, al nostru în parte și al creștinătății în general. Noi, Clerul, împreună cu rugăciunile și binecuvântările noastre, se cuvine și suntem datori să însoțim pe bravii fii ai României cu ajutoarele materiale de care putem dispune. Exemple frumoase și lăudabile în această privință ni s-au dat până acum îndestul de către toate clasele societății noastre române. De la cele mai vulnerabile și mai avute matroane ale înaltei societăți, până la cele mai de jos și neavute familii de orice etate vedem, cu mare mulțumire sufletească, adunându-se ofrande de tot felul prin comitete ad-hoc, puse sub generosul patronaj al Măriei Sale, Prea înălțatei și virtuoasei noastre Doamne Elisabeta: rândul nostru, prin urmare, este a ne împlini și noi o asemenea patriotică datorie. Credem dar de cuviință ca Cucernicia ta să iei inițiativa către tot clerul din județul a cărui administrație duhovnicească îți este încredințată, să îndemni pe preoți a contribui fiecare cu ce se poate înlesni, știind „ că pe dătătorul de bunăvoie iubește Dumnezeu”, care și pe cei doi bani ai văduvei i-a primit ca și darurile celor avuți; adresându-te asemenea și către superiorii și superioarele Mănăstirilor și Schiturilor din acel județ. Pentru acest finit vi se trimit…liste cu sigiliul Nostru și sub numerele…, compuse fiecare listă din două coli cusute, în care urmează a se înscrie fiecare contribuitor cu numele și suma ce va oferi, pentru a se putea în urmă publica spre cunoștința tuturor. Aceste liste, cucernicia Ta, le vei încredința subprotoiereilor ce îi ai la dispoziție, și altor preoți onorabili în care ai deosebită încredere, care le vor purta printre preoții din județ pentru sfârșitul propus, silindu-se fiecare a-și îndeplini această însărcinare și datorie, cât s-ar putea mai fără zăbavă, oprind însă și cucernicia Ta una din aceste liste pe seama-ți pentru această operație, cu care te vei adresa însuți către preoții din oraș, către superiorii Mănăstirilor și către persoane ce crezi de cuviință, și pe care liste acoperite cu iscăliturile și sumele ce se vor aduna, cucernicia Ta mi le vei înainta îndată spre a se putea controla sumele înscrise, pentru a se publica, cum am zis, și a se trimite de către Noi unde se cuvine”.

Această circulară a fost trimisă tuturor protoiereilor eparhiei, îndemnând, după cum am văzut, la strângerea de ajutoare pentru răniți, totul după niște reguli foarte stricte, pentru a nu se crea nici un fel de confuzie și încurcătură.

Inițiativa luată de mitropolit, ne spune ziarul Curierul- Foaea intereselor generale, a avut roade căci „s-au adunat și continuă a se aduna multe sume și felurite obiecte trebuitoare răniților”, dându-se și o listă cu nume de preoți cu ce au donat fiecare, la sfârșitul căreia se concluziona: „în total, s-au primit 585 lei, 117 bani și 145 coți pânză și 15 șervete”.

Un alt bilanț arăta că „în urma apelului făcut de Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Moldovei, Iosif, către clerul eparhiei Mitropoliei Moldovei, prin protoiereii respectivi, de a veni cu ofrande în ajutorul ostașilor români răniți, pentru care în acest scop s-au deschis și treizeci și patru de liste de subscripțiuni, dintre acestea, până acum, numai cu 17 din ele s-au adunat peste 2809 franci precum și o însemnată cantitate de diferite obiecte de lenjerie precum: pânze, prostiri, șervete, prosoape, cămeși, așternuturi, perne, oghialuri, scamă și altele, care toate aceste obiecte și banii arătați s-au înaintat de către IPS Mitropolitul Comitetului Central al Doamnelor din Iași, pentru a se trimite la destinație, și care în detail s-au publicat succesiv prin foaia noastră, în mai multe numere. Văzând dar energia cu care IPS aduce un mare ajutor răniților, ne grăbim a-i aduce viile noastre mulțumiri”.

Mitropolitul Iosif s-a adresat nu numai protoiereilor și preoților de mir, ci și mănăstirilor, rugând pe stareți și starețe să binevoiască a trimite monahi și monahii pentru a fi de folos la pansarea și îngrijirea răniților. La 27 august 1877 adresa următoarea circulară: „Împrejurările grele prin care trece astăzi România, Patria noastră comună, sunt cunoscute tuturor. În asemenea împrejurări, Patria are trebuință de ajutorul fiilor ei fără osebire; prin urmare toți cei ce iubim binele și prosperitatea țării, suntem datori să-i venim în ajutor cu toate mijloacele de care putem dispune. Afară de cei ce sunt chemați a lupta cu armele în mână pe câmpul de război, afară de ajutoarele în bani și alte obiecte necesare la armată și mai cu seamă pentru ostașii români răniți, ce se oferă din partea tuturor claselor societății noastre române, de către toate vârstele fără osebire de sex, pe lângă medicii oștirii, mulți bărbați au alergat la apelul ce li s-a făcut, pentru a servi ambulanțele de pe câmpul de război. Deci, fiindcă clerul în genere și mai ales partea monahică, a cărora viață este consacrată pentru lucrarea faptelor bune, ce le învață și poruncește sfânta noastră religiune creștină, suntem datori a da exemplu nu numai cu cuvântul, dar și cu fapta, urmează să fim gata la apelul ce ni s-ar face din partea guvernului țării. Astfel, atât monahii cât și monahiile ce sunt mai în vârstă și nu pot suporta greutățile ostenelilor, sunt datori, stând în mănăstire, a se ruga lui Dumnezeu, neîncetat, ziua și noaptea, pentru ajutorul armatei române și a toată armata creștină, asupra vrăjmașilor creștinătății, iar cei ce sunt în putere de a lupta cu ostenelile, să meargă în mijlocul ostașilor Patriei ce se luptă cu armele și cad răniți, a le îndulci suferințele și durerile rănilor, prin serviciul ce se face la ambulanță. Am crezut dar de datoria Noastră Arhipăstorească a pune în vedere aceste mai sus zise, tuturor monahilor și monahiilor, care ar putea să facă aceste servicii, ca să fie gata a merge la ambulanțele Române, când vocea Patriei i-ar chema prin ministerul competent. Prea Cuvioșia Ta vei face cunoscut monahilor(monahiilor) viețuitori în această mănăstire, care prin purtarea lor cuvioasă vei cunoaște că merită încredere, că au binecuvântarea Noastră, a merge pentru acest serviciu câți și când vor fi chemați și primiți, cu această îndatorire, însă, ca și pe câmpul de război și oriunde s-ar afla cu ambulanțele, să fie tot monahi(monahii) atât cu faptele morale cuvioase cât și cu îmbrăcămintea monahică, la care însă negreșit va fi adăugat semnul Crucii Roșii, care este adoptat în genere. Iar acelora care vor fi să meargă la chemarea ce li se va face, Prea Cuvioșia Ta, la plecare, le vei da câte un bilet, prin care să se constate numele său și al Mănăstirii și că merge la serviciul ambulanței Române, raportându-ne și Nouă atunci numărul și numele celor ce vor merge”.

La apelul mitropolitului pentru mergerea monahilor și monahiilor la serviciul ambulanțelor, Mitropolitul constata cu mulțumire sufletească că „cea dintâi dintre superioarele mănăstirilor, care a răspuns cu grăbire, este Prea Cuvioasa Stareță a Sf. M-ri Agapia, Tavita Ursache, care atât cu ofrandele, adunate de pe la micile viețuitoare acolo, cât și cu trimiterea monahiilor la ambulanțe, a dat probe și exemplu de simțăminte nobile, generoase, patriotice și religioase, vrednice de toată lauda”.

Într-adevăr, la rugămintea Ministrului Cultelor, prin telegrama nr. 9470, Mănăstirea Agapia trimitea la București 20 de călugărițe pentru îngrijirea răniților din spitalele de aici. Chiar mitropolitul se interesa îndeaproape de rezolvarea cât mai repede a cererii ministrului, scriind stareței Agapiei „trimite îndată la Pașcani, pentru București, 20 monahii ce crezi mai convenabile spre căutarea răniților ostași acolo. Transportul pe calea ferată este regulat. Prea Cuvioșia Ta dă tuturor povățuirile necesare, cum se cuvine să se poarte conform caracterului și schimei monahice, pentru a fi folositoare și moralmente, împreună cu serviciul material ce sunt chemate a face”.

Celor cinci protoierei ai eparhiei, încă de la 19 mai 1877, mitropolitul Iosif Naniescu le trimitea următoarea circulară, pentru introducerea cutiilor prin biserici: „Comitetul Central din Iași pentru ajutorul ostașilor români răniți, instituit sub președinția Măriei Sale Doamna, prin adresa registrată la nr. 848, Ne roagă a da permisiune a se așeza pe la toate bisericile din Eparhia Noastră, cutii pentru a culege obolul fiecăruia în ajutorul ostașilor români, ce se află pe câmpul luptei. Noi, primind această cerere, cu toată mulțumirea sufletească, scriem Cucerniciei Tale a face îndată cunoscut preoților de pe la toate bisericile atât urbane cât și rurale a primi asemenea cutii la biserici și încă a le recomanda enoriașilor pentru a veni fiecare cu ce poate…”.

Preoților de la Parohiile Sf. Ioan Gură de Aur și Sfântul Lazăr, le cerea să fie pregătiți ca „oricând vor fi chemați, să meargă la spitalul înființat de acea Onorabilă Societate, pentru ostași răniți, pe rând și cu bună înțelegere și sârguință între dânșii”.

Dar mitropolitul Iosif nu s-a îngrijit numai de soarta materială a ostașilor răniți pe câmpul de luptă, ci a îndemnat și la rugăciune pentru însănătoșirea celor răniți și pentru odihna celor care și-au dat viața pentru independența României. El se adresa în felul următor protoiereilor: „În împrejurările grave prin care trece țara noastră, România, și în fața războiului declarat ce ne dau barbarii turci, vrăjmașii noștri seculari, și ai creștinismului întreg, datoria noastră, a clerului, pe lângă celelalte greutăți ce sunt de suportat de către toți, este să adresăm neîncetate rugăciuni către Milostivul și Atotputernicul Dumnezeu ca să ajute cu tărie și biruință ostașilor noștri creștini, care sunt fiii și frații noștri români, și la toată oștirea creștinească asupra vrăjmașilor barbari și păgâni. Cucernicia ta vei da ordin circular la toți preoții de la toate bisericile din acest oraș, ca aceste rugăciuni ce sunt așezate în toate cărțile de liturghii, sub titlul „Pentru venirea barbarilor și pentru dezrădăcinarea tuturor păgânilor” să se puie la ectenii la toate serviciile bisericești: la liturghie, la vecernie și la utrenie și vei îngriji a observa ca să se facă cu toată buna orânduială și exactitate”, iar în 6 septembrie 1877, credincioșilor eparhiei Moldovei: „Biserica, muma noastră comună, se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor, pentru binele și prosperitatea țării în care trăim în…, dar mai ales acum când fiii României, frații și copiii noștri, luptă cu armele pe câmpul de război, împreună cu oștirile creștinești. Să înălțăm rugăciuni lui Dumnezeu atât pentru cei vii care luptă cu bărbăție, pentru onoarea și drepturile Patriei, cât și pentru cei ce vitejește au căzut pe câmpul de război, făcându-și datoria”. El îndemna ca în ziua de 8 septembrie, pe lângă serbarea Nașterii Maicii Domnului, „să înalțe toți rugăciune către Dumnezeu, pentru odihna sufletelor și eterna pomenire a celor bravi ce și-au sacrificat viața lor pentru viața, onoarea și prosperitatea Patriei”.

Apelul mitropolitului nu a rămas fără răspuns căci, într-adevăr, în ziua de 8 septembrie 1877, s-au făcut rugăciuni pentru cei căzuți în război, în toate bisericile din Iași. La biserica mitropoliei, care era îmbrăcată în doliu, la serviciul funerar săvârșit de Înalt Prea Sfințitul Iosif, au asistat toate autoritățile civile și militare, elevii diferitor școli cu drapelele și un număr mare de credincioși. Pe o ghirlandă erau scrise următoarele cuvinte: „Ostașilor români căzuți la Plevna”, iar elevii școlii militare purtau două cununi cu drapelurile României și Rusiei. De față fiind și Prințul Obolinschi, veșnica pomenire s-a cântat în românește și în rusește.

Mitropolitul Iosif trece în dipticele neamului pe martirii și eroii independenței, poruncind, în același timp, să se ridice monumente funerare spre cinstirea celor ce și-au dat viața pentru credința în Hristos și pentru glia străbună. Din inițiativa sa și în colaborare cu episcopul Melchisedec Ștefănescu, s-au amenajat mormintele eroilor, mai ales cele ale Dorobanților din Vasluiul istoric.

Dar rugăciunile întregii țări și ajutorul lui Dumnezeu au făcut ca românii să iasă învingători și să-și câștige independența. Mitropolitul da slavă Domnului că a ascultat ruga poporului împilat. El este întâiul ierarh care, cu Sfânta Cruce în mână și stropind cu aghiazmă, declară independența de stat a României, înaintea lui M. Kogălniceanu, care, în calitate de Ministru de Externe mai târziu, a exclamat în Parlament: „Suntem o țară liberă, suntem independenți. Trăiască România!”. Iosif Naniescu exclama în Senat: „Domnilor Senatori, am luat cuvântul pentru ca să fac înaintea Dv. o declarație solemnă; astăzi, în contra voinței mele, din împrejurări independente de voința mea, s-a întâmplat de am lipsit de la votul care s-a dat în onor. Senat în privința independenței României. Vin dar să declar solemn că mă asociez din toată inima cu acest vot și nu voi uita în toată viața mea a ruga pe Dumnezeu ca această dorință unanimă a națiunii române și exprimată prin reprezentanții ei, să devină de acum înainte o realitate fericită pentru toate generațiile viitoare în eternitate”.

Opera sa caritativă pentru ajutorarea armatei și invalizilor de război a fost apreciată de conducerea vremii, fiind decorat cu ordinul Steaua României, iar slujbele de pomenire pentru cei căzuți pe câmpurile de luptă vădesc nu numai grija arhipăstorească, ci și noblețea unui suflet românesc, adânc legat de revenirea poporului în sânul căruia odrăslise. Prin astfel de acțiuni, mitropolitul Iosif Naniescu se alătură șirului numeros de ierarhi ai Bisericii strămoșești care au înțeles problemele vremii și, prin lucrarea lor, s-au arătat factori hotărâtori la împlinirea năzuințelor multiseculare ale poporului român: dreptate socială, independență și suveranitate națională.

3. 5. 2 Apărător al Bisericii, în Senat

În istoria secularizării din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oricine poate vedea cu ușurință cele trei secularizări pe care le-a suportat Biserica, secularizări făcute mănăstirilor și bisericilor, în etape. Mai întâi a fost secularizarea pământurilor cu toată zestrea lor, iar în al doilea rând o secularizare a obiectelor de artă. Cea de-a treia secularizare a fost „războiul pe care l-au pornit ateii și necredincioșii, în numele apostolatului științific, contra ființei intime a învățăturilor sfinte, contra călugărilor, contra preoțimii și a ierarhiei superioare îndeosebi”.

În chemarea sa de senator, mitropolitul Iosif Naniescu avea mereu un câmp deschis luptelor care se dădeau contra așezămintelor bisericești. În ședințele Senatului, îl vedem treaz și gata de luptă în orice moment, după cum singur o mărturisește: „Eu stăruiesc în aceasta, căci sunt dator să apăr instituțiunile Bisericii, sunt sentinela ei, și după cum a zis însuși Dl. Mârzescu mai alaltăieri, că pe cât timp va curge o picătură de sânge în aceste vine, vom zice fiecăruia care ar vroi să sară în staul pe aiurea, iar nu să intre pe ușă, îi voi striga: cine este acolo? Vom face alarmă ca să se deștepte câinii turmei, să ia la goană pe lupii cei îmbrăcați în piele de oaie”.

Cel care ataca în Senat Biserica era Ministrul liberal Mârzescu, care contesta valabilitatea canoanelor și a altor așezări bisericești. Nu putem ști cu certitudine dacă oponentul Mitropolitului este una și aceeași persoană cu Georgel Mârzescu, care fusese ajutat în tinerețe de Iosif Naniescu să studieze în străinătate.

Pentru a putea observa ce fel de atacuri erau aduse la adresa Bisericii și ierarhiei ei, și cu ce abilitate apăra mitropolitul Iosif Naniescu interesele Bisericii, schițăm, în continuare, cele mai importante replici ale bunului mitropolit, așa cum le avem păstrate din sumarele ședințelor Senatului.

Vom începe cu replicile mitropolitului din ședința Senatului din 12 și 13 decembrie 1884, „cu ocaziunea interpelării D-lui G. Mârzescu din aceste zile”: „D-lor Senatori, să nu vă închipuiți și să nu credeți că m-am urcat cu plăcere la această tribună; din contra, cu inima tristă, cu inima amărâtă, m-am suit aici cu ocaziunea acestui spectacol de batjocură al Bisericii și al religiunii, care se face în ziua de astăzi în țara românească(aplauze)…. Dumneavoastră ați avut multă răbdare să ascultați pe D. Mârzescu, să-i ascultați toate diatribele, să-i ascultați canoanele D-sele, să-i ascultați interpretarea canoanelor…. Vă rog, dar, să aveți tot așa de multă paciență să ascultați și cuvintele noastre, să ne ascultați și pe noi, acești criminali după această bancă, noi aceștia pe care ne reprezintă D. Mârzescu, astăzi, astfel în fața țării. …D. Mârzescu ne face nouă, reprezentanților Bisericii, aici, în Senat, o acuzațiune în fața țării, în fața lumii întregi. Atacă obiceiurile Bisericii noastre, atacă instituțiunile Bisericii noastre; atacă actele Sinodului, care sun bazate pe sfintele canoane și pe legile țării, atacă tot. Zic aceasta pentru că prin aceste atacuri se surpă prestigiul, și al religiunii, și al autorității spirituale a Bisericii, autoritatea care se reprezintă prin Sf. Sinod. …Vă ziceam și mai alaltăieri că, cu ocaziunea revizuirii Constituțiunii, am crezut că era bine să se introducă la articolul pentru presă, ca religiunea să fie respectată. Mi s-a zis atunci că nu este trebuință și am crezut și eu că nu este trebuință, pentru că nu se va găsi nimeni cu atâta cutezanță ca în astfel de haine, îmbrăcat în haine chiar de senator, și încă în haina libertății de interpelare, să vină și să atace Biserica țării în instituțiunile ei religioase!!…Românul în țara lui, când i se predică atâtea libertăți, când D. Mârzescu ne anunță atâtea libertăți, cum românii să nu fie liberi ei să trăiască ei cum vor? Să-și consacre viața lor cultului lui Dumnezeu? Cum? Când această țară fericită, paradis al Europei e cu porțile deschise și primește toate liftele, toți își găsesc aici adăpost, hrană, formează felurite societăți, chiar și anonime, ba încă și societăți franc-masonice sau formazonice, cum zice PSS Episcopul de Roman…când toți înființează societăți, și societăți anonime, cum am spus, românul nu poate în țara lui să trăiască liber? Nu poate un om, după ce și-a făcut datoria sa către țară, către societate, către familie și către tot, să se retragă la o mănăstire pentru mântuirea sufletului, dedicându-și restul vieții cultului lui Dumnezeu, sculându-se în miezul nopții și rugându-se lui Dumnezeu pentru mântuirea sa și fericirea țării? Apoi n-am eu dreptul să zic că se atacă Biserica, când se atacă instituțiile ei religioase, se atacă monahismul, canoanele, Sinodul și tot. …Și pentru ce aceste atacuri? Pentru că mitropoliții și episcopii în biserica ortodoxă a răsăritului sunt călugări și călugării după propaganda antiortodoxă trebuie să dispară cu desăvârșire, chiar și din mănăstiri. Dar ce rău fac oare călugării societății române?…Astăzi este o propagandă în contra Bisericii noastre Ortodoxe de Răsărit, care nu se simte de cei ce nu se ocupă, dar o simțim noi, o propagandă începută de mult și se face neîncetat. S-a început întâi prin presă, apoi când prin interpelări în Senat sau în Cameră, când prin congrese de preoți pe la Focșani și comitete prin toate județele…. Și cu ce mijloace se urmărește aceasta? Cu promisiuni. Preoții noștri care nu sunt obișnuiți în cele diplomatice și în cele politicești, se ademenesc de promisiuni. Mulți naivi cred pe cuvânt pe cei ce le zic: „Voi sunteți clerul cel adevărat, cel curat, vouă vi se cuvine să fiți Episcopi și Mitropoliți! Jos episcopii și mitropoliții pentru că sun călugări!” și bieții preoți cred. …D-voastră sunteți chemați să vă dați verdictul D-voastre astăzi, din care se va cunoaște patriotismul dumneavoastră însuflețit de respectul religiunii, și eu voi sfârși aducându-vă aminte povața unui bătrân pe care eu am auzit-o în copilăria mea, „că podoaba și fericirea unui neam este paza legilor strămoșești”. Am zis.”

Citind aceste rânduri constatăm prigoana la care era supusă Biserica în timpul acela, dar mai ales ierarhia superioară, formată din monahi. Însă Dumnezeu a binecuvântat Biserica acelor timpuri cu niște oameni care au apărat-o împotriva tuturor celor care o loveau. Printre acei oameni, mitropolitul Iosif Naniescu a avut un rol providențial, datorită curajului și tăriei de care a dat dovadă în acele ședințe memorabile ale Senatului.

Cu alte ocazii, tot în ședințele Senatului, spunea: „Ordinea și disciplina cere ca preoții să stea la parohia lor, la biserica lor și să stea în pace, cum zice preotul totdeauna înaintea altarului: cu pace Domnului să ne rugăm și să iubim unii pe alții. Dar aceasta este iubirea ce propagă Dl. Mârzescu în clerul mirean și monahal? Apoi ce este clerul monahal? Este el venit de peste țări și de peste mări, nu este român? Pentru ce această goană în contra lui? Nu este patriotic aceasta din partea dumneavoastră, cu toate că nu sunt orator, nici legist, dar sunt hrănit cu laptele bisericii, cu laptele sfintelor canoane și zic că nu este permis preoților să facă tulburări. …Noi învățăm pe preoți să stea în pace și unire și fiecare să cunoască pe șefii săi”, iar despre sărbătorile Bisericii: „duminica și sărbătorile sunt numărate și acum văd că veniți dumneavoastră și puneți în discuție sărbătorile Bisericii. Sărbătorile au fost respectate în toate timpurile la noi, la români, și s-au respectat pentru că conducătorii poporului, care făceau legi, proprietarii cei mari, boierii cei mari, care erau în vremile trecute, mergeau la biserică duminica și sărbătorile. Aceștia, pe atunci nu făceau voiagiuri în jurul pământului, nu făceau voiagiuri nici măcar până la Paris, și vara o petreceau la moșie, iar duminica și sărbătorile mergeau la biserică împreună cu cocoana și cu copiii lor. După exemplul boierilor urmau și țăranii, mergând duminica și sărbătorile la biserică, și când vreunul lipsea de la biserică, boerul întreba pe un altul: Moș Gheorghe, dar moș Ion unde e, că nu-l văd la biserică? Și-i răspundea că-i bolnav; atunci cocoana boerului, numaidecât cum ieșea de la biserică, se ducea acasă, lua doctorii, pe care avea grijă a le aduce totdeauna de la oraș, și pleca la bolnav și singură cu mâna ei îi da doctoriile”.

Mitropolitul Iosif Naniescu a rostit în Senat și alte cuvântări, având o însemnătate tot atât de mare ca cele menționate până acum, precum în ședința de la 5 februarie 1879, cu privire la conflictul religios de la Curtea de Argeș, în ședințele Senatului de la 13 și 14 aprilie 1893, referitor la proiectul de lege pentru îmbunătățirea sorții clerului mirean, în ședința de la 30 martie 1900, când a cerut stăruitor să fie menținute în bugetului Statului alocațiile pentru predicatorii de la Episcopii și Mitropolii.

3. 5. 3 Luptător pentru binele Bisericii

Dar mitropolitul Iosif Naniescu nu a apărat Biserica numai în Senat, ci peste tot și întotdeauna a căutat să o apere de cei ce o loveau, luptând pentru binele Bisericii și interesele ei sfinte. Pretutindeni s-a arătat cel mai aprig susținător al ei. Mereu s-a îngrijit de soarta clerului și a credincioșilor, dorind ca și aceștia să aibă o situație materială bună. Iată ce spunea la o ședință a Sf. Sinod: „Ce suntem noi? Oare nu noi toți facem un corp întreg, un cler românesc al Bisericii, cum zice Sf. Scriptură: precum mânele, picioarele, capul, ochii și toate membrele fac un corp…. Biserica are dreptul de a cere buna stare a ei și a clerului în general”.

În ședința Sf. Sinod de la 2 decembrie 1888, Înalt Prea Sfințitul Iosif Naniescu prezenta o adresă, „relativă la starea actuală a sfintei Mănăstiri Neamțul”, adresă prin care mitropolitul considera „a îndeplini o datorie sfântă, punând în vederea Sf. Sinod al sfintei bisericii noastre autocefale ortodoxe române o chestiune de cea mai mare importanță religioasă prin comunicarea în copie pe lângă acesta a raportului Prea Cuviosului Stareț al sfintelor monastiri Neamțul și Secul de sub no. 172 din 29 octombrie a.c. 1888, prin care se plânge arătând decadența în care a ajuns această sfântă, mare și renumită monastire, împuținându-se cu desăvârșire monahii din cauză că numai pot primi pentru călugărie dintre cei mai tineri și astfel nu mai sunt monahi care să îndeplinească diferitele ascultări și servicii necesare atât pentru biserică, cât și cele pentru economia casei”. Adresa continuă cu o prezentare a marelui rol cultural, social, filantropic pe care l-a avut de-a lungul vremii Mănăstirea Neamț, „prin renumele și pozițiunea ei și prin serviciile ce a făcut bisericii și țării în susținerea și propagarea religiunii noastre strămoșești prin răspândirea cărților religioase în limba noastră națională”. Mitropolitul prezintă apoi starea grea în care se afla Mănăstirea Neamț în acea vreme: „…serviciile religioase ale bisericii nu mai are cine să le îndeplinească, preoți, diaconi, cântăreți lipsesc aproape cu desăvârșire; primirea la monahism fiind împiedicată, cei în vârstă mai tânără nu se mai pot primi, cei bătrâni mor pe fiecare zi, așa că numărul monahilor s-a împuținat și se împuținează cu desăvârșire; cei din spitalul bătrânilor și neputincioșilor sufăr și se prăpădesc neavând cine să le mai servească, toți fiind bătrâni și neputincioși. Dacă starea lucrurilor va continua astfel, apoi, pe această cale, curând peste puțini ani renumita Monastirea a Neamțului nu va mai fi decât cu numele”.

La sfârșitul adresei, mitropolitul propunea unele măsuri pentru salvarea mănăstirii Neamțului: „măsuri de urgență trebuie luate ca monahii neapărat trebuincioși și pentru biserică și pentru întâmpinarea oaspeților ce vin acolo și pentru căutarea bolnavilor bătrâni neputincioși și pentru celelalte servicii economice ale casei să se completeze în numărul reclamat de aceste trebuințe. Să se fixeze spre exemplu un număr de trei, patru sau cinci sute de monahi cu frații ce ar veni pentru toate monastirile pendinte de această mare lavră cu Secul, Pocrovul, Sihăstria, Vovidenia și Sihla: să se fixeze un număr stabil care să fie totdeauna complet, completându-se neîncetat cu cei ce se vor primi din nou”. Mitropolitul se îngrijea și pentru ca mănăstirea să aibă personal bine pregătit, care să poată face față cerințelor vremii: „bineînțeles că mai ales pentru serviciile bisericești trebuie primiți din cei mai tineri și cu bună știință de carte din care să se poată alege și hirotoni preoți și diaconi; asemenea și cântăreții trebuie să fie oameni în puterea vârstei care să poată întreține și școala de cântări ale bisericii noastre ortodoxe a răsăritului, precum a fost aici totdeauna, nu bătrâni căzuți în neputință care să nu mai poată cânta nici în biserică”.

Mitropolitul Iosif Naniescu încheia: „Biserica dar cu monastirile nu cere pentru întreținerea ei mijloace ce ar proveni din niscaiva impozite de orișice natură asupra contribuabililor, care poate ar da ocaziune de nemulțumiri, ci cere dintr-al său, cere din averea sa adunată prin donațiunile străbunilor pioși și conservată de secole de către monahii care au viețuit în aceste sfinte monastiri până astăzi. Tot din aceste averi subsemnatul crede că biserica are drept să ceară și îmbunătățirea soartei a tot clerului mirean din țară, care chestiune astăzi este la ordinea zilei, și numai atunci donațiunile străbunilor pioși Domnitori și boeri din trecut, închinate bisericii, vor fi întrebuințate la adevărata lor destinațiune și în folosul tuturor la toate trebuințele țării”.

O altă cauză a Bisericii pentru care a luptat cu ardoare mitropolitul Iosif Naniescu a fost cea a îmbunătățirii situației clerului mirean, argumentându-o atât în Senat cât și în Sf. Sinod.

Astfel, la 9 mai 1888, Iosif Naniescu înainta o adresă către Sf. Sinod, „relativ la importanta chestiune a îmbunătățirii soartei clerului mirean, precum și a fixării parohiilor în toată țara”.

În această adresă, semnată și de către 50 de preoți și diaconi, mitropolitul propunea ca „pentru comunele urbane, o parohie să fie compusă de la 100 până la 200 capi de familie, după împrejurări și localități…, preotul paroh să fie plătit cu cel puțin 200 lei lunar, cântărețul I și al II-lea, cu câte 100 lei pe fiecare lună și paraclisiarhul cu câte 80 lei lunar, iar unde se vor fi aflând diaconi și unde trebuința va cere, ei să fie plătiți ca și parohul cu 200 lei lunar, pentru cheltuiala preîntâmpinării serviciului anual zilnic a Bisericii să se plătească câte 600 lei pe an pentru fiecare parohie. Salariile cuvenite Parohilor, precum și cheltuielile anuale să se plătească de către Stat, urmând ca Statul să avizeze la mijloacele ce va crede de cuviință pentru constituirea fondului necesar”. Pentru comunele rurale „ preoții parohiilor dintr-o comună să fie datori a se ajuta reciproc la necesitate în îndeplinirea datoriilor lor către poporeni, salariul unui paroh să fie de 100 lei pe fiecare lună, al cântăreților de 50 lei fiecare pe lună, iar cheltuiala anuală zilnică pentru preîntâmpinarea serviciului bisericesc să fie de 200 lei pe an pentru fiecare parohie, clerul ce aparține unei parohii să profite neîmpiedicat de nimeni de pământurile date și care se vor mai da, atât Bisericilor la care servesc, cât și cătunelor pe care le vor căuta. Aceste pământuri, fiind parte reșluite, să se delimiteze din nou și să se completeze unde vor fi lipsă și să se stâlpuiască pentru a se ști întinderea și a nu fi împresurate în viitor. Comuna va îngriji a da casă spre locuința parohului, care casă va rămânea proprietate a bisericii parohiale”.

La capitolul Ajutoare și pensiuni mitropolitul cerea ca „preutul infirm și în neputință de a servi, să se folosească atât în comunele urbane cât și în cele rurale de jumătate din salariul său până la decedarea lui, iar soția preutului sau a diaconului decedat, dacă va avea copii, să se folosească atât ea cât și orfanii preutului, de jumătate din salariul decedatului lor soț și părinte până la majoratul celui din urmă copil; iar neavând copii să se folosească de a patra parte din salariul soțului său până la decedarea ei”. Ca și orice funcționar plătit de stat, „preuții cu serviciile făcute se vor bucura de dreptul de pensiune în raport cu timpul servit”.

Adresa se încheia: „acestea fiind modestele cereri și mijloace ce credem că prin aplicarea lor s-ar putea îmbunătăți întrucâtva pe viitor pozițiunea materială a clerului român ortodox, vă rugăm a stărui ca aceste principii, ca mijloace de îmbunătățire, să fie traduse cât mai curând în articole de lege aplicativă și binefăcătoare clerului și bisericii române creștine ortodoxe”.

Însă cu mult timp înainte de această adresă, la 22 februarie 1883, mitropolitul cerea Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice să înainteze spre votare proiectul pentru îmbunătățirea materială a clerului, în contextul în care preoții erau nevoiți „a neglija propovăduirea Evangheliei și moralizarea oamenilor, dedându-se la alte ocupațiuni precum agricultura, comerțul, incompatibile cu misiunea preoțească, eminamente științifică”.

În 1881 mitropolitul Iosif dădea binecuvântarea pentru înființarea Societății clerului român Binefacerea, spunând: „considerând frumosul și lăudatul scop al Societății, care este ajutorarea reciprocă a membrilor ei, cu sufletească mulțumire am binecuvântat și aprobat constituirea acestei Societăți”. Aceasta avea să se constituie la 14 octombrie 1880, ziua de sărbătorire a Sf. Cuv. Parascheva de la Iași, sub ocrotirea căreia intra și această societate.

Numit președinte de onoare al Societății Binefacerea, mitropolitul a prezidat serbarea de inaugurare a societății, eveniment care a avut loc în ziua de 1 noiembrie 1881, la biserica și localul școlii normale de la Trei Ierarhi. Cuvântul rostit de părintele C. Știubeiu arăta necesitatea înființării unei astfel de societăți, mai ales că în urmă cu patru ani, la București, se înființase o societate de același fel, care se numea Ajutorul. Părintele, în cuvântul său, mulțumea și Înalt Prea Sfințitului Iosif pentru „intervenirea și stăruința pusă pe lângă înaltul guvern în obținerea aprobării acestor statute”.

Cuvântarea mitropolitului a tratat în prima ei parte despre virtuțile cardinale, credința, nădejdea și dragostea, insistând mai ales asupra ultimeia, aplicând concret la context, referindu-se la punerea în practică a acestei virtuți prin înființarea societății Binefacerea. În finalul discursului binecuvânta funcționarea ei, mulțumind Regelui Carol I, pentru ajutorul acordat.

Scopul societății era „ca din veniturile ce vor produce fondurile adunate să beneficieze familiile lipsite de mijloace ale membrilor răposați precum și acei din membri care ar deveni infirmi și în același timp fără mijloace”. Membrii societății erau împărțiți în două categorii: ordinari, adică „toți clericii sfințiți și nesfințiți care vor depune dările prevăzute”, și donatori, adică „orice persoane care ar dărui un fond oarecare în folosul societății”.

Roadele societății s-au văzut încă din primii ani de funcționare, căci într-una din dările de seamă ale societății, din anul 1884, între altele se amintește de orfanii Vasilescu, ai căror părinți, Diaconul V. Vasilescu și Ecaterina Vasilescu, muriseră în 1881 și 1884, lăsând în urmă trei orfani, care au fost luați în grijă de zece membri ai societății.

Un mijloc de a apăra Biserica și a lupta pentru drepturile ei a fost și trimiterea de cărți pastorale, spre înștiințarea credincioșilor și a preoților de ce anume trebuie să se păzească, pentru a păstra în pace Biserica.

În cartea pastorală trimisă de mitropolit în anul 1882 întregii eparhii, Iosif Naniescu avea drept scop arătarea proorocilor mincinoși îmbrăcați în piei de oaie. Făcea referire la pamfletul Deșteptarea apărut în Iași în acei ani și constata cu părere de rău că în această publicație apăreau atacuri la adresa sa și a Bisericii: „însă care nu Ne-a fost mirarea și mâhnirea sufletească când am văzut că cuvintele Noastre evangelice-pastorale și canonice, inspirate de cea mai sinceră cugetare de bună povățuire și de pace, au fost răstălmăcite, întoarse cu totul pe dos, parodiate în mod ridicol de redactorii oculți ai sus zisei foi. …Am rămas uimit văzând atâta cutezanță și Ne-am întrebat: oare care să fie faptele Noastre ca Mitropolit al Moldovei, pentru care să merităm o asemenea amenințare, pe când noi știm că în această parte a României avem fericirea de a Ne bucura de multă simpatie din partea oamenilor de bine?”.

Dar tulburări în sânul Bisericii nu au făcut numai necredincioșii atei și alți dușmani ai Bisericii, ci chiar unii dintre preoții Bisericii s-au răzvrătit împotriva ei și a ierarhiei. Cu acest trist prilej, mitropolitul Iosif Naniescu trimitea la 20 iunie 1885 o circulară către protoiereii județelor Mitropoliei, în care condamna reaua purtare a acestor preoți, sfătuindu-i să revină sub ascultarea Bisericii: „Iarăși se tulbură spiritul cel rău, iarăși se turbează în contra Bisericii lui Dumnezeu. …Cu durere sufletească constatăm aceasta, că s-au găsit unii slabi și mici la suflet dintre cei ce cugetă puțin și cu multă ușurință, și care ademeniți de vorbe frumoase de îmbunătățiri și cu promisiuni de reforme, care în ziua de astăzi sunt la modă, cred că lucrează spre bine. …Dureros lucru este însă a vedea pe unii dintre preoți că se fac propagatorii urei și ai vrajbei, ei care sunt servitorii altarului lui Dumnezeu, a cărora misiune este sfântă, dumnezeiască, poruncită de însuși Mântuitorul lumii. …Acei câțiva preoți, înșelați de asemenea promisiuni, după ce de vreo trei ani și mai bine tulbură pacea Bisericii prin felurite procedări în contra ordinei canonice în biserică, acum în urmă, în această primăvară, au ținut și mai multe întruniri nocturne clandestine, despre care, Noi, informați, le-am atras atențiunea în diferite rânduri, prin cuvânt de învățătură; dar ei puși o dată pe calea anarhiei și împinși de acea mână ascunsă, care profită de ușurința cugetării lor, au ajuns până la procedarea ce am arătat”. Însă părerea de rău exprimată adineauri era uitată printr-o altă constatare: „astfel, dar cum am zis la început că cu mâhnire și durere constatăm aceste expuse mai sus, acum cu sufletească mulțumire zicem că tot așa am constatat că majoritatea și generalitatea preoților iubitori de pacea Bisericii și de ordinea canonică, care au rămas credincioși acestei ordini eclesiastice și morale, au dezmințit într-un mod învederat și chiar formal pe cei cu mișcarea și cu manifestul pentru pretinsul al doilea congres al preoților la Focșani. Adunarea sau întrunirea publică a tuturor preoților din Iași, ținută în ziua de 9 iunie curent, în localul școlii din Sf. Trei Ierarhi, a dat pe față toate uneltirile nedemne, anticanonice și anti-ierarhice a clicei celor câțiva congresiști cu pretinsul lor comitet central. Și hotărârea luată de această respectabilă adunare de preoți din Iași, este vrednică de toată lauda și vrednică de urmat de toată preoțimea care simte și-și cunoaște sfânta sa misiune de pace, de ordine de dragoste și de înfrățirea tuturor membrilor societății, fii adevărați ai Bisericii, de toată preoțimea care servește la Sf. Altar, cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”.

În lupta sa de apărare a intereselor Bisericii, marele mitropolit a avut mângâierea de a vedea că i se alătură și alți oameni de bine ai societății ieșene: „Și atunci fruntașii între fruntașii acestui oraș s-au gândit să organizeze o gradă de apărare a Bisericii, contra atacurilor papiste și ale societăților secrete, socialiste, anarhiste și ateiste. Și astfel, la apelul făcut de generalul Ghica, de A. Mavrocordat și Vasile Forescu, s-a primit răspunsul cu bucurie a numeroaselor adeziuni sosite din toate județele. Boierul Neculai Roseti Roznovanu i-a chemat apoi pe toți acasă la el, în seara zilei de 11 aprilie 1885, la o întrunire, la care a luat parte o numeroasă asistență compusă din toate păturile societății, atât laici cât și din cler. Ca președinte al adunării a fost ales episcopul Melchisedec al Romanului, iar ca președinte de onoare Mitropolitul Iosif Naniescu. Secretarii acestei „Asociațiuni Ortodoxe Române” au fost boierul Gheorghe Balș și Emanuil Konachi Vogoride”. Ședința a debutat cu citirea scrisorii de binecuvântare a mitropolitului Iosif: „Arhierească binecuvântare trimitem Domniilor Voastre Onor. Domnule Colonel Al. Mavrocordat și Onor. Domnule Nicolai Roset Roznovanu. Scrisoarea domniilor voastre, ce am primit în ziua de 1 aprilie curent, am citit-o cu cea mai mare mulțumire sufletească, și vin a vă răspunde prin aceasta, tot așa cum v-am răspuns prin viu grai, când am avut onoarea a ne vedea la mine, cu o zi mai înainte, și a convorbi în privința decadenței simțului moral religios din zilele noastre și a atacurilor care neîncetat se fac religiunii și Bisericii noastre ortodoxe prin presa destrăbălată, de către propagandele străine antiortodoxe, anticreștine, ateiste și anarhiste. Întreprinderea Domniilor voastre, despre care vorbiți în menționata scrisoare, pentru susținerea și ridicarea Sfintei noastre Biserici ortodoxe, este vrednică de toată lauda, căci probează bunul simț religios românesc și totodată patriotic, fiindcă la noi românii, în toți timpii, Biserica cu patria, religiunea și naționalitatea una au fost: cu această credință au trăit, au lucrat și au luptat strămoșii noștri, conducătorii neamului românesc. Această credință românească a strămoșilor noștri din toți timpii ne-a salvat și țara și naționalitatea, până în zilele noastre, pentru care, în cel dintâi grad, suntem datori recunoștință Bisericii noastre naționale ortodoxe, căci în Biserică s-au conservat și limba, și istoria, și chiar tradițiunile istorice. Încă o dată vă declar dar sufletească mea mulțumire, dimpreună cu binecuvântarea Arhipăstorească pentru susținerea Bisericii și religiunii contra atacurilor celor fără Dumnezeu și fără patrie, cosmopoliți anarhiști”.

Acestea fiind arătate, nu putem să mirăm, văzând vremurile tulburi, presărate cu atacuri venite din toate părțile, în care a păstorit mitropolitul Iosif Naniescu, dar mai ales, văzând rezistența și dârzenia arătate pentru apărarea Bisericii și a neamului.

3.6 Iubitor de muzică

Înzestrat de Dumnezeu cu o voce aleasă, mitropolitul Iosif Naniescu, încă din tinerețe a arătat un interes deosebit pentru muzică, dar mai ales pentru muzica bisericească, după cum însuși mărturisește: „din mica mea copilărie mi-am trecut viața până astăzi cu muzica, însă cu muzica bisericească orientală”.

În 1895, eminentul istoric moldovean, A.D. Xenopol, reținea pentru istoria culturii românești, marea realizare a contemporanului său, Gavriil Musicescu, în următoarele fraze: „Toată această înălțare a musicei noastre religioase, tot acest progres realizat pe cale artistică de noi care suntem destinați, oricât de mici am fi, a ține facla civilizației în orient, ar fi fost cu neputință, dacă Înalt Prea Sfinția Sa D. D. Naniescu, mitropolitul Moldovei și Sucevei, n-ar fi autorizat pe d-l Musicescu a face această însemnată înnoire în cântările slujbei Dumnezeiești. Venerabilul prelat, deși ajuns la o vârstă înaintată, deși și-a primit educația și și-a format caracterul în vremile în care soarele civilizației era ascuns de nouri pentru noi, totuși a înțeles, ca om inteligent, că trebuie să țină pasul cu cultura. Aici stă meritul oamenilor conducători (…) După cum Înalt Prea Sfinția Sa a învoit ca picturile catedralei Mitropolitane să iasă din formele cele înguste (…) ale artei bizantine și a lăsat pe eminentul pictor, Tattarescu, să împodobească zidurile bisericii cu figuri imprimate de idealul frumosului, astfel acuma pune încununarea operei sale, Mitropolia din Iași, din punct de vedere artistic, creând un cor, care să satisfacă în totul cerințele musicei moderne”.

Dar mitropolitul ieșean nu reprezintă pentru muzica românească numai atât, ci rămâne una din personalitățile de primă mărime a secolului său, cu o activitate ce se extinde și în domeniul interpretativ și pedagogic, și în cel al creației.

Afirmarea sa muzicală are loc la o vârstă fragedă, devenind unul dintre cei mai valoroși discipoli ai școlii de psaltichie de la Buzău, la 15 ani întâlnindu-se cu lucrările lui Macarie Ieromonahul. Sunt remarcate aici deosebitele calități ale micului cântăreț și strădania pentru învățarea notației pe sistema cea nouă, pe care epistatul școlilor de musichie tocmai o teoretizase și o formulase în limba română.

Badea Cireșeanu evidențiază preferința psaltului Iosif Naniescu pentru cântările lui Anton Pann, arătând că ierodiaconul era „cunoscut prin vocea sa dulce și atrăgătoare”. Calitățile excepționale de cântăreț îi sunt recunoscute unanim, fiind supranumit, pentru vocea mlădioasă și adecvată cântării bisericești, privighetoarea Argeșului, în timpul în care a fost episcop al Argeșului.

Specialiștii vremii i-au reținut timbrul de tenor lejer, atingând cu ușurință nota mi din octava a III-a și citind Evanghelia pe nota la .

Recunoașterea meritelor sale întru ale muzicii o aflam și din ceea ce scria episcopul Filotei, la 27 iunie 1856: „veți fi cel dintâi ce cu bucurie și cu plăcere, prin mijlocul nostru, veți îndeplini această lipsă de scrierile și producțiile originale și traduse ce cunoaștem că aveți și care după meșteșugul muzicii ce mai cu deosebire îl cunoașteți și după gustul plăcut ce aveți în a semăna cântări după stilul vechii bisericii”.

La dispariția eruditului mitropolit, revista lui Constantin Cordoneanu consemna faptul că „el a fost unul din cei mai buni cântăreți bisericești, dublat de un bun cunoscător al muzicii orientale, ceea ce făcea ca interpretarea sa să fie una din cele mai frumoase”.

Aceleași aprecieri superlative le întâlnim la T. Ionescu, cel care amintea în istoricul mișcării muzicale din țara noastră, Heruvicarul de la Buzău, de cântărețul ale cărui răspunsuri „sunt pline de farmec religios”. Din aceeași sursă aflăm că dacă Iosif Naniescu „ar fi continuat pe această cale desigur că ar fi ajuns an bun scriitor de psaltichie”. Cu siguranță, istoricul nu cunoștea întreaga creație a mitropolitului, o bună parte fiind în cărți rare sau chiar în manuscrise la care nu avea acces.

T. V. Stupcanu, un continuator al tradițiilor muzicale moldovene dincoace de pragul secolului trecut, îi menționează numele printre marii psalți. pentru „dulcele glas și iscusința cu care cânta”. Petre D. Chirculescu, cântăreț al bisericii Colțea, îi alătura numele celor ale lui Mihalache Protopsaltul, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Ghelasie Basarabeanul, Gheorghe Ucenescu, Nectarie Frimu, Veniamin Costachi.

Lipsa arhivei școlii de psaltichie de la Buzău, dinainte de anul 1858, semnalată și de Corneliu Buescu, ne privează cel puțin deocamdată, de posibilitatea găsirii unor detalii despre cei doi ucenici ai protopsaltului și reformatorului cântării românești, Macarie Ieromonahul și anume Matache Cântărețul, renumit pentru activitatea de dascăl de musichie la Buzău și ierodiaconul și cântărețul Iosif Nanie, ce va avea alt destin, rămânând însă un important sprijinitor și propagator al muzicii. Pentru o perioadă limitată, Iosif Nanie a figurat și ca dascăl al școlii de psaltichie întemeiată de Chesarie. Dacă nu se pot afla date precise despre profesoratul ierodiaconului cântăreț, știm însă numele mai multor discipoli, reprezentanți de seamă ai muzicii, la formarea cărora Iosif Naniescu a contribuit direct sau indirect, într-un anumit fel continuând exemplul dascălului său de psaltichie și cel al colegului său, Matache Slăvulescu, pe care l-a avut și ca îndrumător până la începutul anului 1838. Astfel Teodor Georgescu i-a fost încredințat de însuși episcopul Chesarie pentru a învăța psaltichia, devenind o figură reprezentativă a muzicii românești a epocii. Dacă Teodor Georgescu va ilustra ambele sisteme muzicale, cu o pondere a celui occidental și-i va fi chiar ucenic direct, Nicolae Severeanu va rămâne unul dintre continuatorii muzicii psaltice în prima parte a secolului al XX-lea.

Despre cel de-al treilea discipol al lui Iosif Naniescu aflăm date sumare de la episcopul Gherasim al Romanului, care-i publică mai multe lucrări în Culegerea de cântece bisericești, tipărită în 1908. Este vorba de iconomul stavrofor Ioan Stănescu, prezent în antologia amintită, cu mai multe cântări, și care a preluat fondul aparținând dascălului său, Iosif Naniescu. Unii istorici și muzicologi amintesc printre discipolii psaltului Iosif Naniescu și pe Nae Mateescu și chiar și pe Ioan Zmeu. Statutul de îndrumător al lui Nicolae Severeanu și Ioan Zmeu poate fi legat și de rolul de sprijinitor al școlilor de cântăreți de la Iași și Buzău, rol pe care l-a jucat Iosif Naniescu, cel care a întreținut „din propriile sale fonduri” școala de cântăreți din Iași, amenințată cu desființarea. Grija față de școala de cântăreți, pe care o mută de la Socola în localul propriu, și față de cea de la Buzău, căreia îi trimitea profesori cu o pregătire corespunzătoare, reflectă dragostea sa pentru muzica religioasă. El reedita astfel actul îndrumătorului său, episcopul Chesarie, act de care fusese principal beneficiar si se înconjura de cântăreți și psalți talentați.

Chiar Anton Pann preia mai multe lucrări semnate de Iosif Nanie, publicându-le în 1847 în lucrarea Rânduiala Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Faptul că Anton Pann deschide această carte, cuprinzând muzică pentru liturghie, cu mai multe creații ale ierodiaconului Iosif Naniescu, nu poate trece neobservat. Așezarea cântărilor create de Iosif, în timpul în care acesta nici nu devenise măcar egumen la Șerbănești, este o dovadă clară a aprecierii lui de către Anton Pann. Melodiile utilizate de Iosif au caracter silabic, evitând cromatismele și situându-se în apropierea stilului practicat de către Dimitrie Suceveanu. El reduce și ornamentele, iar cele care apar sunt utilizate cu multă finețe în locurile de mare expresivitate și concentrare.

Cea de-a doua sursă importantă pentru reconstituirea profilului de creator de cântări bisericești în limba română, a lui Iosif Naniescu, alături de lucrarea lui Anton Pann din anul 1847, o constituie antologia publicată în anul 19o8 (la șase ani de la trecerea spre cele veșnice a mitropolitului cărturar), de episcopul Romanului, Gherasim. Culegerea cuprinde cântări ale alcătuitorului, ale iconomului stavrofor, Ioan Stănescu, și ale lui Constantin Chiricescu. Penultimul capitol al culegerii cuprinde „cântări bisericești compuse, traduse și prelucrate de adormitul întru fericire Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei și Sucevei”. Cele mai multe din creațiile apărute în această lucrare sunt cântări de la Liturghie și eotinale.

Este foarte important de subliniat rolul lui Iosif Naniescu în păstrarea unor manuscrise muzicale de o importanță excepțională pentru istoria muzicii noastre, între ele aflându-se și Psaltichia rumănească, terminată la 24 decembrie 1713, în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Manuscrisele care i-au aparținut și pe care le-a donat Academiei Române, multe cu notițe și cântări alcătuite de el, prelucrări după alte cântări mai vechi, pot fi sursa, pentru specialiștii muzicologi și iubitorii de muzică psaltică, unor cercetări privind înclinația spre muzică a marelui mitropolit.

După cum am arătat într-un capitol precedent, din corespondența sa, în calitate de egumen la Șerbăneștii Morunglavului, cu episcopul Filotei al Buzăului, se poate observa și aprecia darul său de bun cântăreț, dublat de o temeinică cunoaștere a muzicii bisericești. Această cunoaștere se reflectă în abilitatea sa de a-și da seama de pericolul alterării cântărilor bisericești, datorate prelucrărilor după modelul profan, și, de aceea, acceptă bucuros ideea de a colabora la tipărirea cărților de cântări bisericești, rugându-l pe Episcopul Filotei să aibă cea mai mare grijă pentru a nu se tipări decât numai cântări alcătuite în adevăratul stil bisericesc.

Calitățile sale de bun cântăreț și iscusit compozitor le-a arătat și la Iași, ca mitropolit al Moldovei. Despre acestea mărturisea chiar el, spunând: „Eu n-am adunat bani, ci mie mi-au plăcut cărțile, acestea sunt bijuteriile mele, de acestea am adunat eu, ba și încă cărți de psaltichie, adică de muzică bisericească; eu am adunat tot ce am putut și după sistemul cel vechi, cum se cânta înainte și care era cam complicat, și după sistemul cel nou care l-am învățat și l-am cântat în toată viața mea și-l cânt și astăzi. Cei ce vin pe la Iași și la biserică, la mitropolie, constată însăși că eu și astăzi cânt în biserică”.

Într-adevăr, bătrânul ierarh Iosif cânta la strană ca orice monah cu cei rânduiți și cu frații începători, învățându-i pe toți tainele muzicii, interpretarea și rostirea corectă a cuvintelor din imne și pricesne. Cu toată apăsarea anilor, vocea îi era tânără și privirea nevinovată, atrăgătoare, copilărească.

Grija sa, ca unul care iubea nespus frumusețea slujbelor, a fost îndreptată, după restaurarea catedralei celei mari, spre selecționarea unui sobor de preoți, diaconi și cântăreți pe cât se poate mai vestit. Astfel, în vremea sa a strălucit vestitul cântăreț Dimitrie Suceveanu, protopsalt al mitropoliei mai bine de patruzeci de ani, apoi diaconul Marțian, fala diaconilor din Moldova, dar și Gavriil Musicescu cu al său cor.

Gavriil Musicescu deschide o epocă nouă în istoria coralei românești, încercând să armonizeze atât muzica bisericească de strană cât și cea populară. El „a avut norocul să găsească un mitropolit ieșean ca Iosif Naniescu, moștenitor al melodiilor vechi de cântare de la noi”. Mitropolitul Iosif a fost cel care a sprijinit corul lui Musicescu, susținându-l atât moral, cât și financiar. Este cunoscută intervenția mitropolitului în favoarea lui Gavriil Musicescu, atunci când a dorit să introducă și femei în corul bisericesc pentru că până atunci, corul era compus numai de bărbați, tineri și copii. El justifica în Sf. Sinod acceptul său pentru introducerea în cor a vocilor femeiești astfel: „Am dat voie să cânte în acest cor și femei pe două considerațiuni: 1. că noi avem chiar după Paști Duminica mironosițelor, acelea care au adus mir să ungă pe Domnul Hristos. Ele sunt cele dintâi care au adus știrea că Hristos a înviat; 2. avem și astăzi mănăstiri de femei, unde nu cântă decât ele singure. De ce, dar, nu ar cânta într-o biserică așa de mare, ca biserica catedrală a Mitropoliei Moldovei din Iași, femeile bine dirijate și bine învățate? Și am dat voie eu întâi și frățiile voastre ați aprobat, ca să cânte și femei în cor, în locul copiilor, care astăzi au glas și mâine nu mai au”. Iar acelora care nu înțelegeau încă această măsură, mitropolitul Iosif le spunea: „Evlavioșilor, la mormântul Mântuitorului au rămas numai femeile, căci bărbații fugiseră toți, și ele cele dintâi au vestit Învierea Domnului”.

Dragostea și grija mitropolitului pentru muzică și promovarea ei se pot vedea și din aceea că oferea tot sprijinul său pentru ca Gavriil Musicescu, împreună cu vestitul său cor, să poată să susțină concerte în țară și străinătate.

3. 7 Jubileul de 25 de ani de la înscăunarea Mitropolitului Iosif Naniescu la Iași

La 6 iulie 1900, la Iași, avea loc o „serbare singulară în analele istoriei noastre bisericești și cu totul rară în tradițiunile Bisericii creștine ortodoxe de orient”.

Este vorba despre serbarea prilejuită de împlinirea a 25 de ani de la alegerea lui Iosif Naniescu ca mitropolit al Moldovei și Sucevei. Iată că trecuse un sfert de veac de la data când Dumnezeu rânduise ca pe scaunul Mitropoliei Moldovei să ridice un alt ierarh vrednic, care s-a dovedit a fi providențial pentru acea perioadă de timp. 25 de ani trecuseră de când mitropolitul revenea la Iași, după ce nu mai fusese de mic copil. 25 de ani în care mitropolitul Iosif Naniescu rezolvase nenumărate probleme, restaurase catedrala mitropolitană, reușise să dea o clădire sigură și frumoasă Seminarului Veniamin, atâția ani în care apărase Biserica de atacurile necredincioșilor și luptase pentru binele ei. Toți acești ani de biruință au făcut o întreagă eparhie să dorească să-l serbeze așa cum se cuvine pe vrednicul lor păstor, la împlinirea unui sfert de secol de când luase cârma Mitropoliei.

Întregul cler al eparhiei, precum și al țării întregi, a ținut să dea acestei serbări un deosebit fast și o aleasă însemnătate, pentru mângâierea și mulțumirea sufletească a venerabilului ierarh Iosif. N-au lipsit de la această aniversare nici cei mai însemnați oameni de stat, precum și toți fiii spirituali ai Înalt Prea Sfinției Sale, căci unii venind, au luat parte personal la această frumoasă serbare, iar alții, participând duhovnicește, și-au exprimat prin scrisori și telegrame de felicitare bucuria lor sufletească.

De organizarea și pregătirea serbării s-a ocupat un comitet, special instituit pentru acest scop. Acest comitet era compus din părintele Constantin Știubei, profesor și preot la biserica Bărboi, precum și director al cancelariei mitropolitane, care avea funcția de președinte al comitetului, preoții I. Mitescu, președinte al consistoriului mitropolitan, N. Vereanu, membru al aceluiași consistoriu, Gheorghe Carp, revizor eclesiastic eparhial, cu funcția de casier al comitetului, și în funcția de secretar Constantin Păun, paroh la Barnovschi și sub director al cancelariei mitropolitane.

Acest comitet, cu concursul clerului catedralei și al protoiereilor eparhiei, precum și al altor fii sufletești ai mitropolitului, chibzuind asupra modului și reușitei serbării, a lansat următorul apel, care a fost și publicat cu câteva săptămâni înainte, prin toate publicațiile din țară: „Clerul eparhiei Mitropoliei Moldovei și Sucevei, adânc pătruns de fericita ocaziune ce i se prezintă, de a sărbători primul jubileu de un pătrar de arhipăstorie a I. P. S. S. Mitropolit D. D. Iosif Naniescu, ales Mitropolit al moldovei și Sucevei, la 10 iunie 1875 și instalat la 6 iulie același an, se crede dator a aduce la cunoștința tuturor autorităților eclesiastice, civile și militare și fiilor spirituali ai I. P. S. Sale din județele eparhiei Sf. Mitropolii a Moldovei și Sucevei, cum și din județele unde I. P. S. Sa a servit Bisericii și țării, că în ziua de 6 iulie a.c. se va oficia în catedrala Mitropoliei din Iași cuvenitul Te-Deum, după care se vor prezenta felicitări I. P. S. Jubilar, de către autorități și persoanele particulare, ce vor binevoi a lua parte la această serbare eminamente clericală. Iași, 1900, iunie 8”.

Organizatorii au pregătit din timp programul serbării, trimițându-l sub formă de invitații tuturor: mitropolitului primat Iosif Gheorghian, episcopilor eparhioți și arhiereilor, miniștrilor, profesorilor facultății de teologie din București, autorităților locale din Iași, politice și militarea, iar o delegație s-a deplasat personal spre a invita pe ierarhii țării. Redăm în continuare textul invitației la aniversare: „Onor. D………., în ziua de joi, 6 iulie, a.c. , împlinindu-se un pătrar de veac de arhipăstorie a Înalt P. S. S. Arhiepiscop și Mitropolit Moldovei și Sucevei D. D. Iosif Naniescu, Comitetul constituit în scop de a organiza serbarea jubileului acestei memorabile zile, cu distinsă onoare Vă face cunoscut că în acea zi se va oficia în Catedrala Sf. Mitropolii din Iași, Sfânta Liturghie și Te-Deum, în onoarea jubilarului, după care, în sala destinată pentru recepțiune, se vor adresa felicitări și se vor oferi darurile ce clerul și fiii spirituali ai Înalt Prea Sfinției Sale, sunt deciși a-I prezenta. Comitetul, anunțându-vă despre aceasta, are onoare a Vă ruga să binevoiți a lua parte la asemenea serbare care se va ține conform programului stabilit și care în curând vi se va comunica. Binevoiți, Vă rugăm, Onor. D………. a primi asigurarea prea distinsei noastre considerațiuni”.

Sosind ziua hotărâtă pentru aniversarea mitropolitului Iosif, totul a decurs conform programului dinainte stabilit, cu mici modificări.

Astfel, serbarea se derula pe parcursul a două zile, 5 și 6 iulie 1900. În dimineața zilei de 5 iulie soseau la Iași, din toate colțurile țării, cei care binevoiseră a onora invitația făcută în acest sens. Între cei sosiți enumerăm pe: Silvestru al Hușilor, Partenie al Dunării de Jos, Atanasie al Râmnicului și Noului Severin, Dionisie, episcop de Buzău, din partea Argeșului, episcopul Gherasim, de la Roman venise P. S. Gherasim , arhiereii Valerian Râmniceanu, Pimen Piteșteanu, Calist Botoșăneanu și Sofronie Craioveanu. Dintre autoritățile civile sosiseră: Constantin Chiricescu, director al Cultelor, Dragomir Demetrescu, profesor la facultatea de teologie, reprezentant al facultății și al revistei Biserica Ortodoxă Română. Pe lângă protoiereii județelor eparhiei, cele cinci județe trimiteau și preoți delegați, pentru a lua parte la această serbare.

De asemenea, mănăstirile eparhiei trimiteau reprezentanți. Erau reprezentate mănăstirile Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Râșca, Slatina, Vorona, Durău, Gorovei, Brătești și Cozancea.

Tot în această zi soseau și părintele Ovidiu Musceleanu, directorul cancelariei Sf. Sinod, arhimandritul Teodosie Sorocianu, superiorul schitului românesc Provata din Sf. Munte, ierom. Ieremia Iliescu, preotul capelei române din Baden Baden, D-l. Radivon, bijutier din București. D-l. Donici, prefectul județului Bacău, precum și mulțime de preoți din Giurgiu, Curtea de Argeș, Fălticeni, Neamț, Piatra Neamț, Dorohoi, Botoșani.

Conform programului, în seara zilei de 5 iulie, urma să se oficieze vecernia, așa că la ora 16 toaca și sunetul tuturor clopotelor anunțau ora vecerniei și începutul serbării. Asistând și mitropolitul Iosif Naniescu, vecernia a fost oficiată de către Silvestru al Hușilor, Gherasim al Argeșului, Dionisie al Buzăului, Gherasim al Romanului, Valerian Râmniceanu, Conon Băcăoanu, Calist Botoșăneanu, Sofronie Craioveanu, împreună cu clerul catedralei mitropolitane și alți slujitori. „Era ceva impunător; iar mulțimea credincioșilor se apropiau cu respect de venerabil ierarh sărbătorit, spre a-i săruta dreapta. Totul s-a petrecut în cea mai desăvârșită ordine, iar după terminarea serviciului vecerniei, care a ținut până aproape de ora 6 p.m. , înaltul ierarh a fost condus la reședința mitropolitană cu același ceremonial, care a avut loc la pogorârea în Biserică”.

A doua zi, 6 iulie, conform programului, urma să se înceapă cu Sfânta Liturghie la care participau toți oaspeții prezenți. Pentru aceasta, la ora 7,30, tot soborul intra în catedrala mitropolitană care era, încă de la această oră, plină de mulțimea credincioșilor veniți să asiste la acest eveniment, umplându-se chiar și galeriile. Înainte de a se intra în biserică, tot soborul s-a oprit pe treptele catedralei, în jurul mitropolitului, și au făcut fotografii. Apoi, preoții și diaconii l-au primit cu Sf. Evanghelie și l-au condus la scaunul arhieresc. Pentru a se da fast și splendoare serviciului divin din această zi, Sf. Liturghie a fost oficiată de către toți ierarhii prezenți, cărora li s-a alăturat un număr de 32 preoți și 8 diaconi.

Înainte de a începe Sf. Liturghie, Înalt Prea Sfințitul Iosif a făcut mai multe hirotesii, răsplătind pe cei mai vrednici dintre preoții eparhiei. Au fost răsplătiți cu rangul de arhimandrit trei protosingheli, între care și fiul său duhovnicesc, Nicodim Munteanu. Alții au fost onorați cu dreptul de a purta cruce, unii au fost prohirisiți protosingheli, alții iconomi sau sachelari, în total 41 de preoți.

După terminarea Sf. Liturghii, s-a oficiat și un Te-Deum, conform cu programul serbării, Te-Deum la care cei prezenți s-au rugat pentru sănătatea și viața îndelungată a Înalt Prea Sfinției sale, sărbătorit. „Pe fețele tuturor se citea bucuria și mulțumirea sufletească, pentru reușita acestei frumoase și impunătoare serbări. Întreaga mulțime și marea asistență era îndestul de mișcată, mai ales că era transportată prin cântările renumitului cor mitropolitan, condus de distinsul și cunoscutul maestru, simpaticul Musicescu”.

După ieșirea din catedrală, când iarăși au fost fotografiați de către fotograful Hayk, venit special pentru eveniment, oaspeții au mers în sala de repetiții a corului, pentru a avea loc primirea felicitărilor și a darurilor. Aici, sărbătoritul a fost întâmpinat de o delegație a comunității rusești din Iași, cu pâine și sare, iar corul a interpretat imnul Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru dânsa.

Cel dintâi care a deschis seria felicitărilor a fost prefectul județului Iași, D-l. Greceanu, care a felicitat pe mitropolit în numele Guvernului. Acesta a fost urmat de către Constantin Chiricescu, care l-a felicitat pe Înaltul Prelat în numele ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Cei care l-au felicitat în continuare, urându-i sănătate și zile îndelungate, au fost Silvestru al Hușilor care i-a și dăruit într-o frumoasă cutie de argint suflată cu aur, o părticică din sfintele moaște ale Sfintei Kiriaki, ce se păstrează la Episcopia Hușilor, Petru Poni, președintele Academiei Române, care a mulțumit mitropolitului pentru donația ce a făcut-o Academiei.

D-l. Dragomir Demetrescu l-a felicitat în numele colegiului profesoral al facultății, dar și al colectivului redactor al revistei Biserica Ortodoxă Română. Acestuia i-a urmat Prea Sfințitul Conon Arămescu care, din partea clerului catedralei, i-a dăruit un engolpion lucrat artistic, din argint suflat cu aur și rubine. În numele clerului eparhiei Iașilor a vorbit protoiereul județului Iași, Constantin Georgescu, oferindu-i în dar o Evanghelie legată în argint și suflată cu aur.

Părintele Pavel Savin, directorul Seminarului, în numele elevilor și profesorilor Seminarului, a dăruit Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Iosif, un rând de sfinte vase, frumos lucrate în argint și suflate cu aur. După felicitările aduse de prefectul județului Bacău, arhimandritul Gherasim Miron, în numele soborului Mănăstirii Neamț, l-a felicitat și i-a dăruit un baston de lemn de tisa, cu mânerul lucrat în argint, suflat cu aur și cu ciucuri de fir de aur.

Din partea Prea Sfințitului Arcadie, Episcop de Acherman, Chișinău, a vorbit preotul Ioan Corbet, oferindu-i ca dar o icoană a Maicii Domnului, lucrată în argint și poleită cu aur. Preotul Gheorghe Carp a felicitat pe mitropolit în numele Societății Clerului Binefacerea, dăruindu-i o călimară, iar P. S. Calist Botoșăneanu l-a felicitat în numele Societății Clerului Ajutorul. În numele Societății Culturale Viitorul din Iași mulțumea și ura sănătate arhimandritul Teodosie Atanasiu, egumen la Sf. Spiridon.

Mănăstirea Agapia oferea un tablou brodat cu marca țării, având la mijloc un vultur, lucrat foarte artistic în mătase, purtând inscripția 6 iulie 1875 – 6 iulie 1900, precum și o icoană lucrată în argint, suflată cu aur, având coroana și colțurile în email și reprezentându-l pe Sf. Sisoe. Mănăstirea Văratic dăruia tot o icoană, reprezentând fuga Sf. familii în Egipt.

Alese felicitări a mai primit și din partea societății ieșene Frăția Română, a domnului Radivon care i-a oferit mitropolitului Iosif un toc de aur în formă de pană.

Tuturor celor care l-au felicitat, mitropolitul Iosif Naniescu, „profund mișcat de manifestarea dragostei, mulțumește tuturor, binecuvântându-i și amintindu-le cuvintele din preceptele Sf. Evanghelii, despre iubirea și dragostea desăvârșită ce trebuie să o avem unii către alții”.

La sfârșitul festivității de felicitare, mitropolitul s-a retras la palatul mitropolitan unde a avut un prânz intim, iar în timpul în care mulțimea se împrăștia membrii comitetului organizator distribuiau tuturor fotografia mitropolitului.

Următoarea parte a serbării a constituit-o concertul dat la ora 17,00 de către corul catedralei mitropolitane, în sala de repetiții a corului, acolo unde a avut loc și primirea felicitărilor. La acest concert a venit pentru a-l felicita pe mitropolitul Iosif și monseniorul Dominique Jaquet din Iași. Programul muzical a debutat cu interpretarea imnului regal, moment în care întreaga asistență a ascultat în picioare. Piesele care au urmat au fost mai mult compoziții ale dirijorului Gavriil Muzicescu, printre care fiind și cântece populare.

După terminarea audiției muzicale, la ora 18,30 era prevăzut un banchet în localul Seminarului Veniamin. Astfel, imediat ce oaspeții au ieșit din sala de concert, un întreg cortegiu de trăsuri și calești a pornit spre Seminar, mitropolitul aflându-se în trăsura regală, trasă de patru cai albi.

În sala pregătită pentru ospăț, „frumos decorată cu verdeață și flori”, erau patru rânduri de mese, iar la capătul lor o masă de onoare, la care au intrat 150 de persoane, fiind invitate toate autoritățile, episcopii, mulțime de preoți, profesori, directori, magistrați. Meniul era pregătit cu deosebită grijă și consta în: „țuică și mastică, icre, sardele, salam de Verona, ghiuden, supă cu prăjituri, cegă și nisetru maioneză, mușchi cu trufe și sos madera, mazăre cu frigănele, friptură de pui și de vițel, salată amestecată și diferite gatouri, șvaițer, Roquefort, Penteleu, Olanda, înghețată charlotte glacee, fructe diferite, vinuri alese, alb de Cotnari și negru de Nicorești, șampanie, cafe și cogneac”.

În timpul acesta, prefectul de Iași a dat citire telegramei de felicitare trimisă de Regele Carol: „Aduc cu bucurie Înalt Prea Sfinției Tale sincerile mele felicitări, cu prilegiul împlinirii a 25 de ani de păstorie pe scaunul mitropolitan al Moldovei și Sucevei, unde ai știut să te arăți vrednic de înalta-ți chemare. Din tot sufletul urez P. S. Tale încă mulți ani cu sănătate, pentru întărirea și prosperarea Sf. Biserici, căreia ai închinat viața întreagă și care, astăzi, îți răsplătește cu dragoste și venerațiune”.

Au urmat alte felicitări din partea celor prezenți, precum și unele evocări ale perioadei de la începutul păstoriei mitropolitului la Iași, iar Gavriil Musicescu, din sutele de telegrame de felicitare le-a citit pe cele mai importante, venite din partea lui C. Boerescu, președinte al Senatului, Constantin Ghica Deleni, vice-președintele Senatului, lui Spiru Haret, Bădărău, primarul Iașului. Delectați fiind de muzica militară și de cântările corale ale seminariștilor, ospățul s-a încheiat la ora 21 30, când mitropolitul a fost condus la palat.

Serbarea organizată în cinstea mitropolitului Iosif Naniescu arată încă o dată prețuirea de care s-a bucurat în timpul vieții din partea clerului și păstoriților săi. De altfel, în acel an Mitropolia scotea un volum jubiliar, în care era descrisă desfășurarea serbării ținută la această ocazie și tot atunci s-a bătut și o medalie comemorativă, care îl reprezenta pe Mitropolit.

3. 8 Sfârșitul mitropolitului

3. 8. 1 Trecerea la cele veșnice și înmormântarea

În anul 1902 întreaga Mitropolie a Moldovei, precum și întreaga țară, se întristau la aflarea veștii că blândul mitropolit Iosif Naniescu, cel care păstorise peste un sfert de secol credincioșii Moldovei, trecea la cele veșnice în ziua de 26 ianuarie 1902.

Moartea sa a venit ca o lovitură pentru toți credincioșii din eparhie, dar mai ales se întristau cei care se bucurau de roadele filantropiei mitropolitului, de milosteniile sale, adică oamenii nevoiași, care zi de zi își primeau hrana lor din mâinile mitropolitului. Cei care îl cunoscuseră și îl apreciaseră erau acum văduviți de povețele blânde ale bătrânului ierarh.

Însă starea sănătății Înalt Prea Sfințitului Iosif era șubredă de mai mult timp, ceea ce a făcut ca mutarea sa la Domnul să nu fie ceva ce a luat prin surprindere.

Încă de când intrase în al 82-lea an al vieții, era cuprins de o oarecare slăbiciune generală, din care cauză, cu multă mâhnire sufletească, nu a mai putut nici să meargă la biserică, după cum avea obiceiul. Ultimul serviciu religios la care a asistat a fost prohodul lui Gheorghe Mârzescu, oficiat în catedrala mitropolitană, în aprilie 1901. După aceasta, o singură dată a mai fost în biserica mare, prin luna iulie 1901, „iar de aici înainte a stat în casă și mai mult la balconul cunoscut al palatului mitropolitan, de la fereastra căruia, zilnic a aruncat săracilor obolul său”.

În ziua de duminică, 23 septembrie 1901, mitropolitul pleca la București, pentru a participa la ședințele Sf. Sinod. Plecarea, de data aceasta, a fost mai timpurie decât de obicei, aceasta datorându-se insistențelor venite din toate părțile, dar mai ales a primului-ministru Dimitrie Sturdza, care îl ruga să meargă neapărat la București, pentru a-și căuta sănătatea. La București a stat de la 24 septembrie până în seara de 25 octombrie, când s-a întors la Iași. Reîntors la reședința mitropolitană, toți au observat că starea de sănătate a mitropolitului era mai bună decât la plecarea sa la București, fiindcă la plecare a fost dus pe scaun de la trăsură până la vagon, iar la întoarcere, nu a mai fost nevoie de scaun.

Sărbătorile Crăciunului și ale Anului Nou le-a petrecut fără a avea vreo problemă de sănătate, chiar adresând cu ocazia Anului Nou obișnuita telegramă de felicitare Regelui, și răspunzând la mai multe telegrame primite de la episcopii eparhioți, de la miniștri, precum și de la stareți și starețe.

Starea sănătății s-a înrăutățit însă în luna ianuarie 1902, începând cu micșorarea poftei de mâncare, „până când în dimineața zilei de joi, 10 ianuarie 1902, slăbiciunea s-a accentuat în așa mod, încât a trebuit să fie susținut de două persoane spre a putea fi primenit, de unde până atunci una singură era de ajuns”.

Această stare a continuat așa în zilele de joi, 10, vineri, 11, sâmbătă, 12, și duminică, 13 ianuarie. Pe 14 ianuarie i s-a făcut primul Sf. Maslu, când s-a și împărtășit singur cu Sf. Taine, rostind singur parte din rugăciuni. După o mică pauză a cerut să meargă în balcon, unde dup o jumătate de oră a semnat mai multe acte oficiale(de la nr. 38 la 47), apoi a gustat puțin și s-a odihnit. Sf. Maslu i s-a repetat miercuri, 16 și vineri, 18 ianuarie. Din ziua de joi, 17 ianuarie, Primul ministru, Dimitrie Sturdza, a cerut ca în fiecare zi să i se comunice telegrafic vești despre starea mitropolitului.

Nota telegrafică nr. 4, trimisă sâmbătă, 19 ianuarie 1902, îl înștiința pe Primul ministru că „starea sănătății I. P. S. Sale Mitropolitului Moldovei este următoarea: slăbiciunea continuă încet, forțele vitale persistă, lipsă de poftă de mâncare aproape completă. D-rul Petrini Paul din București, venit cu dorință de a vedea pe I. P. S. Sa a constat starea de mai sus, plus 80 pulsație și temperatura normală și a recomandat vin de malaga cu ghențiană”.

Veștile trimise a doua zi erau de-a dreptul îmbucurătoare: „starea sănătății I. P. S. Sale pe ziua de astăzi este complet satisfăcătoare. De dimineață, bine dispus a stat la aer în balcon o oră; a luat aperitivul recomandat, la ora zece a dejunat binișor cu deosebită dispoziție prin venirea D-lui Muzicescu a cărui lipsă de o săptămână era vădit simțită de I. P. S. Sa. După obișnuitul repaus de după dejun, pe la ora unu, din nou a întrunit la o nouă gustare pe comeseni, cu care s-a întreținut cu deosebită plăcere peste o oră. În timpul repaosului după această gustare a fost vizitat de D-nii P. Poni, N. Ion, N. Gheuca, Secretarul Consulului Otoman și Egumenul Sf. Spiridon”.

Următoarea zi, 20 ianuarie, se anunța ca fiind la fel de bună în ceea ce privește sănătatea mitropolitului: „starea de slăbiciune este ameliorată mult; Duminică noaptea a dormit foarte liniștit. Astăzi, luni, ora 10 a.m. a gustat ceva la masă însoțit, ca de obicei, de toți cei ce-l înconjoară”, menținându-se și marți.

Miercuri la ora 1600 Dr-ii Manolescu din București și Botezatu din Iași administrau mitropolitului un purgativ, iar în decursul nopții următoare „a dormit neîntrerupt de la 12 până la 4 ½ și cu toate că purgativul n-a avut încă efect, totuși se simte mult mai liniștit”.

A doua notă telegrafică din cursul zilei de joi îl înștiința pe Sturdza că purgativul luat cu o zi înainte își făcuse efectul și că „aflându-se în extremă slăbiciune a fost împărtășit cu Sf. Taine la ora 10 dimineață”, iar „de la ora 11 ½, I. P. S. Mitropolit a avut somn neîntrerupt până acum, ora 6, când tot doarme, starea de slăbiciune fiind aceeași”.

Telegramele zilei de vineri, 25 ianuarie 1902, informau că starea mitropolitului Iosif se agrava din ce în ce mai mult: „…forțele vitale par a slăbi, astăzi de dimineață a putut lua o mică ceașcă de bulion”, iar „după ora 6 I. P. S. Mitropolit a adormit profund și stă până acum, ora 10 ½, fără cunoștință. Doctorul Botezatu l-a văzut la 9 ore și a constatat 120 pulsațiuni slabe pe minut cu intermitențe la fiecare 5 pulsiuni, transpirațiune foarte abundentă și respirațiune grea. În acest moment se află aici D-nii Prefecți, D. Poni și Dragomir Demetrescu”.

Vineri, 26 ianuarie 1902, ultima zi de viață a mitropolitului Iosif Naniescu, medicul Botezatu constata semnele care indicau un deznodământ fatal apropiat: cunoștința pierdută, pulsul frecvent neregulat și intermitent, iar la ora 9 mitropolitul se afla în agonie. Ultima telegramă anunța moartea mitropolitului: „Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu, și-a dat ultima suflare sâmbătă, 26 ianuarie 1902, la orele 9 și 40 a.m. D-l Dr. Buicliu, medic primar al orașului, asistat de D-l Ionescu, ofițerul stării civile, a constatat decesul”.

Ministrul Dimitrie Sturdza comunica imediat: „Îndată ce am luat cunoștință de trecerea din viață a Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Iosif al Moldovei și Sucevei am comunicat Majestății Sale Regelui trista știre. Majestatea Sa, pătruns de durere pentru moartea venerabilului Arhiepiscop care a păstorit un pătrar de secol cu atâta vrednicie Mitropolia Moldovei, a dat ordinele necesare pentru înmormântarea potrivită înaltei situațiuni a răposatului. Diseară pleacă Ministrul Haret și Episcopii Dunării de Jos și de Roman. Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Primat recomandă spălarea după tipic, îmbrăcarea cu veșmintele arhierești și așezarea pe scaun în biserică a răposatului”.

Din ordinul Regelui, înmormântarea mitropolitului Iosif urmând a se face pe cheltuiala Statului, primarul orașului Iași în înțelegere cu celelalte autorități locale a întocmit programul înmormântării, conform căruia au început imediat pregătirile necesare, între care cea dintâi a fost pregătirea mormântului, în curtea Mitropoliei, în partea de miazăzi a catedralei, loc indicat de însuși mitropolitul Iosif Naniescu cu mulți ani înainte.

Înmormântarea mitropolitului s-a stabilit pentru ziua de luni, 28 ianuarie 1902, anunțându-se telegrafic în toate părțile țării, pentru a putea cât mai mulți să participe la înmormântare.

Mitropolia și cancelaria mitropolitană trimitea încă din ziua morții mitropolitului, la 26 ianuarie, adrese către stareții mănăstirilor Văratec, Agapia, Neamț, precum și protoiereilor județelor Neamț, Dorohoi, Botoșani și Suceava, prin care rânduia „cuvenitele măsuri pentru sunarea clopotelor la toate bisericile din mănăstire până la înmormântarea Înaltului ierarh, precum și de a se face panahidă și rugăciuni în acest timp”.

Spălarea corpului, după rânduială, îmbrăcarea cu veșmintele arhierești și așezarea pe scaun s-au făcut conform recomandării mitropolitului primat. Trupul neînsuflețit al mitropolitului a stat expus mai întâi în salonul mitropolitan, când s-au citit de preoți rugăciunile obișnuite, iar apoi a fost transportat în biserică și așezat pe un catafalc fără baldachin.

Toate ziarele ieșene, dar și cele din țară, aveau pe prima pagină știrea trecerii la Domnul a mitropolitului Iosif Naniescu, unele relatând amănunte biografice ale vieții sale, altele descriind faptele de milostenie făcute de acesta în timpul vieții.

Încă din ziua morții marelui mitropolit au început să sosească telegrame de condoleanțe din partea mitropolitului Transilvaniei, Ioan Mețian, apoi a mitropolitului Bucovinei, Arcadie, a episcopului Aradului, Iosif Goldiș, precum și din partea prințului și prințesei Sturdza, aflați la Dieppe. De asemenea, au sosit telegrame de la episcopii Gherasim al Argeșului, Nifon Ploieștenul, Pimen Piteșteanu, Sofronie Craioveanu, apoi din partea familiei dr. Buzău de la Epitropia Armeană din Tulcea, de la protoiereii de Putna, Tutova, Fălciu, Argeș. Și-au arătat durerea pentru moartea mitropolitului și Consulul rus, apoi Leon Bey Constant, consulul Turciei, Ioan Wipperu, vice-consul al Austro-Ungariei, Iustinian Bojinca Gerant de la Consulatul imperial german.

Duminică, 27 ianuarie, cu trenul de dimineață au sosit în Iași Ministrul Cultelor, Spiru Haret și Episcopul Dunării de Jos, Partenie, numit prin decretul regal 318 Locotenent mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, precum și Episcopul Romanului. În această zi s-a săvârșit Sf. Liturghie de către arhiereul Conon Băcăuanul și clerul mitropolitan, asistați de Episcopii Dunării de Jos și Romanului. La sfârșitul liturghiei s-a făcut trisaghion, apoi toată ziua și noaptea care au urmat s-a făcut un adevărat pelerinaj la catafalcul pe care era așezat mitropolitul, cel care de atâtea ori le mângâiase sufletele.

În dimineața zilei înmormântării au mai sosit la Iași episcopul de Buzău, apoi Calistrat Bârlădeanul, Meletie Gălățeanul și Calist Botoșăneanul, precum și delegatul Regelui, Colonelul Mavrocordat, care aducea o coroană în formă de cruce, din flori naturale. Coroane de flori mai trimiteau Consiliul de miniștri, Academia Română și Adunarea Deputaților.

Și în această zi, la ora 9, s-a săvârșit Sf. Liturghie de către Episcopul Partenie, locotenentul mitropolitan, Gherasim al Romanului, Conon Băcăuanul, cu mai mulți preoți și patru diaconi. După terminarea Sf. Liturghii, la ora 11, s-a început prohodul, la care au oficiat toți ierarhii prezenți, precum și 64 de preoți și 8 diaconi.

După dorința exprimată de mitropolitul Iosif Naniescu, i s-a făcut rânduiala prohodului călugăresc. După prohod au urmat mai multe cuvântări.

Cea dintâi cuvântare a fost ținută de către Ministrul Cultelor, Spiru Haret, în numele guvernului, și a evocat figura luminoasă a mitropolitului: „Bun, blând, îngăduitor, Mitropolitul Iosif ne-a dat la toți pildă vie de iubirea de aproapele înțeleasă în sensul cel mai înalt și mai nobil al cuvântului. Știa să facă binele cu atâta discreție, încât niciodată nu s-ar fi știut că l-a făcut, dacă nu ar fi venit trista ocazie de astăzi, când vedem în doliu orașul întreg, casa bogatului ca și a săracului, a ortodoxului ca și a eterodoxului. …Prin virtuțile sale, prin înțelepciunea sa, prin stăruința ce a pus pentru a desăvârși cel mai măreț monument religios al țării, început de un alt mare Mitropolit, Părintele Iosif Naniescu și-a înscris una din cele mai glorioase pagini în istoria înlaților prelați ai țării. Fie-i țărâna ușoară!”.

Discursul Primarului orașului Iași, Constantin B. Penescu, amintea de binefacerile rămase în urma trecerii pe la Iași a mitropolitului Iosif Naniescu, arătând restaurarea catedralei, a bisericilor Sf. Trei Ierarhi și Nicolae Domnesc, strămutarea Seminarului Veniamin de la Socola, dar și de frumoasa sa operă filantropică: „Suflet bun, inimă simțitoare și înduioșată, nenumărate sunt binefacerile, mângâierile și alinările ce le-a adus fie cu cuvântul, fie cu fapta, tuturor celor care se adresau lui. Adevărat Apostol al lui Hristos, împărțea frățește tot avutul lui. Din gura și mâna lui, bătrâni și tineri, femei și copii, creștini ortodocși și creștini de alte rituri precum și mozaici primeau mângâierea sufletului și hrana trupului. El a fost sprijinul săracului și a oropsiților de soartă. Dar astăzi, vai, nu vom mai auzi mângâietorul său glas, suferințele vor zbuciuma piepturile celor nenorociți fără a mai găsi acel balsam mângâietor al blândelor sale sfaturi. Sărmanii în zadar vor căuta cu privirea blânda față a părintelui mitropolit și nici mâna lui tremurândă nu le va mai întinde mijloacele de hrană. Văduve, orfani și voi cei scăpătați din belșug, vi s-a dus sprijinul vostru. Plângeți cu toții și depunând pe mormântul lui lacrimi de recunoștință, neuitată să ne fie memoria lui”.

A treia cuvântare a venit din partea lui Constantin Erbiceanu, în numele Academiei Române, evidențiind calitatea sa de mare om de cultură, care a îmbinat setea după știință cu milostenia, lăsând întreaga sa bibliotecă Academiei Române. Discursul face și o prezentare a vieții sale, încă de la naștere, continuând cu activitatea sa la mănăstirile unde a servit ca egumen, apoi la Argeș, terminând cu lucrurile frumoase pe care le-a făcut la Iași, ca mitropolit al Moldovei.

Ultimul discurs l-a ținut directorul Seminarului ieșean, Pr. Pavel Savin, din partea clerului, în care, ca și ante-vorbitorii săi, evocă personalitatea mitropolitului, punând accent pe latura filantropică, de ajutorarea spirituală și financiară a păstoriților săi. Cuvântarea se încheia cu îndemnul: „și acum, iubiți fii spirituali, apropiați-vă și luați ultima binecuvântare de la acel ce v-a păstorit un pătrar de veac. Apropiați-vă și voi, iubiți seminariști, care vă instruiți în fructul ostenelilor răposatului mitropolit, depuneți ultima voastră sărutare pe mâna aceluia care cu drag v-a binecuvântat. Dumnezeu să primească sufletul său în rândurile drepților, acolo unde este bucurie și viață fără de sfârșit. Dumnezeu să-i ierte greșelile cele de voie și fără de voie, veșnică să-i fie pomenirea și eternă memoria”.

După rostirea tuturor discursurilor, s-a făcut tradiționala procesiune în jurul catedralei, cu cele patru stări și apoi sicriul a fost coborât în mormânt, în sunetul clopotelor catedralei. În aceeași zi s-a împărțit la săraci 500 de pâini, câte o lumânărică și 20 de bani de fiecare, din mia de lei dată de ministrul Spiru Haret din partea Guvernului.

Locțiitorul de mitropolit, episcopul Partenie al Dunării de jos, reglementa ca timp de patruzeci de zile de la încetarea din viață a mitropolitului să se facă Sf. Liturghie cu sobor în catedrală, iar după aceea, la mormânt trisaghion. Iar în zilele a noua, a douzeci și una, și a patruzecea, se rânduia să se facă panahidă la biserica mitropoliei, precum și la toate bisericile din Iași și la bisericile catedrale ale județelor eparhiei. Aceste panahide urmau să se repete și la trei luni, la șase, la nouă luni, la un an și la fiecare an până la al șaptelea. Se mai reglementa ca, pentru a se putea învrednici toți preoții din cuprinsul eparhiei a face rugăciuni la mormântul iubitului lot mitropolit, să ia parte pe rând la oficierea Sf. Liturghii din cele patruzeci de zile, protoiereii având îndatorirea de a „întocmi tabloul preoților liturghisitori în așa mod, ca să nu sufere sfintele servicii pe la biserici, nici îndatoririle preoțești”. Această rânduială era comunicată și superiorului bisericii din Baden-Baden, ca ceea ce era sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei.

În luna februarie se dorea împrejmuirea mormântului, căci la mitropolie soseau două oferte din partea a doi sculptori, care se propuneau pentru construirea acestui grilaj. Prima ofertă era a sculptorului în piatră Frantz Feinring, care „luând cunoștință că trebuie a se fabrica un grilaj de fier bronzat și parte aurit”, cerea suma de 768 de lei pentru 12, 8 metri, iar „pentru facerea temeliei și soclului, obligându-mă a da nisip și ciment, precum și manufactura, precum și cioplirea pietrelor și fețuitul lor, pentru întregul lucru 150 lei”.

A doua ofertă era a lui V. Scutari care se oferea „a face și a așeza un monument, precum și fotografia pe porțelan fixat pe monument, pe prețul în total gata așezat de lei noi 2700 lei, de marmură de Carrara”.

Cert este că la 26 martie 1902 nu se făcuse nici un grilaj sau monument, căci găsim consemnată nemulțumirea lui Partenie, care se plângea că „sunt aproape două luni de zile de când fericitul întru amintire Mitropolit Iosif Naniescu a trecut la Domnul fără ca până acum să se fi așezat la capul său crucea tradițională, semnul mântuirii noastre, care se pune la toți morții, fie ei cât de săraci. Nici nu s-a îngrădit cu grilaj de fier piatra mormântală ce și-a pregătit singur, încă trăind, și care acoperă acum mormântul său. Pentru a o feri de ciocnire și stricăciune piatra aceasta, am pus imediat de s-a acoperit cu o ladă de scânduri. Măsura aceasta provizorie era reclamată de împrejurări. A o lăsa însă să dăinuiască mai mult ar fi să se prelungească urâta impresiune ce face numeroșilor vizitatori, creștini și străini, care vin din toate părțile, cu religiozitate, ca să viziteze acest mormânt venerabil”.

O altă problemă apărută după moartea mitropolitului a fost reclamația făcută de Gheorghe Popovici, profesor la școala Belle Arte din Iași, care cerea efectuarea unei plăți de 480 lei pentru lucrarea unui tablou în ulei, bust mărime naturală reprezentându-l pe mitropolitul Iosif Naniescu. Acesta susținea că mitropolitul îi solicitase lucrarea acestui tablou, pentru a-l lăsa proprietate locuinței mitropolitane din Iași, spre a rămâne printre portretele celorlalți mitropoliți. Prețul stabilit al tabloului era de 500 de lei, din care a primit un acont de 20 lei. Pictorul cerea acum și restul de 480 de lei, cu care îi rămase dator mitropolitul de când trăia, căci „la repetatele mele cereri mi-a răspuns cu vorbă bătrânească rugătoare: „fii bun, pictore, de mă mai îngăduie, căci am să-ți plătesc și ție”. Timpul a trecut, I. P. S. Sa a repausat și eu am rămas până acum neachitat”.

Asemănătoare cu problema pictorului Popovici era și cea a medicului Paul Petrini, care solicita un onorariu pentru serviciile medicale acordate mitropolitului, în lunile septembrie și octombrie, pe când acesta se afla la București, și la Iași în ultimele zile de viață ale sale. Văzând că medicii din Iași primiseră câte 40 de franci, medicul Petrini solicita suma de 1500 de lei, cu care considera că s-ar fi acoperit toate cheltuielile sale, făcute cu deplasarea la Iași și București.

După cum spuneam, moartea mitropolitului Iosif Naniescu a venit ca o mare pierdere pentru întreaga eparhie, pentru preoții săi, pentru toți păstoriții, dar mai ales, pentru cei care erau hrăniți de el zilnic.

Însă cu doi ani înainte de a trece la cele veșnice, mitropolitul Iosif Naniescu și-a alcătuit testamentul, gândindu-se și la cei care îi fuseseră aproape și îl serviseră cu credință.

3. 8. 2 Testamentul mitropolitului Iosif Naniescu

Testamentul mitropolitului, alcătuit la 8 noiembrie 1900, în București, prevedea ce anume să se facă cu ceea ce aparținea mitropolitului. Testamentul începea cu scurte date biografice, pentru ca apoi să arate în ce consta averea sa: cărți și manuscrise. El rânduia în felul următor: „Toată averea mea dar, constând din cărți, manuscripte și diferite documente, aflate aici în București; în casele locuite de mine din curtea bisericii Antim și la Iași în reședința mitropolitană, cărți și manuscripte din care peste zece mii bucăți am dăruit Academiei Române, din obiecte sacre, veștminte bisericești, ornamente și altele ce aparțin cultului, precum și din alte bunuri precum este la fiecare casă, mai ales că eu am strâns și am fost păstrător, pentru aceasta, ca nu după săvârșirea mea din viață, singura mea această avere și mângâiere, pentru agonisirea căreia, mi-am dat tot ce am avut și știe Dumnezeu la câte privațiuni nu m-am supus, pentru ca această muncă și agonisire dreaptă a mea, să nu rămână pradă și neorânduită după moartea mea, de aceia, prin aceste rânduri care cuprind ultima mea voință, am orânduit cum trebuie a se urma cu tot ce va rămâne pe urma mea, după săvârșirea mea în Domnul”.

Pentru a pune în aplicare acest testament, mitropolitul ruga pe Dimitrie Sturdza, Dragomir Demetrescu și Ilie Popescu: „Dar pentru ca dorința mea aceasta să nu fie zădărnicită, am hotărât a o lăsa scrisă, ca ultima mea voință sau testamentul meu și am cugetat în același timp și la persoana care am crezut că o va aduce la îndeplinire. Spre acest sfârșit dintre multele persoane pe care le-am cunoscut, m-am gândit la Dl. Dimitrie A. Sturdza, fost președinte de consiliu, secretarul Academiei Române…. Instituiesc dar prin aceasta pe Domnul Dimitrie A. Sturdza, legatar universal al meu, chiar din momentul când eu voi adormi în Domnul, asupra a tot ce se va găsi, în casele locuite de mine, aici în București, în curtea Bisericii Antim și asupra tuturor obiectelor ce se vor găsi în apartamentele locuite de mine în Iași, reședința mitropolitană, exceptându-se obiectele casei și acelea care figurează în inventarul Sfintei Mitropolii și rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza să îngrijească a aduce la îndeplinire cele ce urmează, având ca ajutoare întru aceasta pe Domnii Dragomir Demetrescu, profesor universitar, și Ilie Popescu, șef de birou în ministerul lucrărilor publice, care amândoi au fost pe lângă mine ani îndelungați, iar Dl. Popescu crescut de copil în casă la mine și ajutat de mine, fiindu-mi scriitor. Acestora le-am spus prin viu grai cum trebuie să se urmeze cu toate lucrurile mele”.

Prima dorință a mitropolitului era de a fi înmormântat în partea de miazăzi a catedralei.

A doua era ca toate cărțile și manuscrisele, până la ultima hârtie să fie lăsate Academiei Române, toate constituite în fondul numit Biblioteca Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, dăruită Academiei Române.

Toate veșmintele, vasele sfinte, cărțile de slujbă, icoanele, ornamentele, mitropolitul le lăsa catedralei de la Iași, pentru a se păstra în veșmântar, sub numele lui. Mitropolitul chiar dorea ca Dl. Sturdza și D-nii Drag. Demetrescu și Ilie Popescu să îngrijească a se face un inventar în trei exemplare, din care, unul să se păstreze la mitropolie, al doilea să se trimită ministerului Cultelor și al treilea să se păstreze la Academie. Acest inventar purta numele Inventar de obiectele dăruite bisericii sf. mitropolii a Moldovei și Sucevei, de Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei.

Ultima dorință a mitropolitului era de a lăsa „o mângâiere sufletească casnicilor săi”. Pentru aceasta, ruga Academia Română, căreia îi lăsase întreaga lui avere, „să gratifice o dată pentru totdeauna” pe Dl. Ilie Popescu cu suma de cinci mii lei, pe Alexandru Agapi și Fevronia Popa cu câte o mie de lei, pe Dumitrana Vasilescu și Maria Niculescu cu câte cinci sute lei , în total pentru toți opt mii lei.

În finalul testamentului, mitropolitul rânduia ca aplicarea lui să se facă imediat după trecerea lui la cele veșnice și confirma exactitatea dorinței sale: „a fost dictată de mine din cuvânt în cuvânt D-lui Dragomir Demetrescu și după ce D-sa a scris-o și eu am citit-o și am văzut că este întocmai, așa cum am dictat-o, am subscris-o și am investit-o cu sigiliul meu. Și după ce va fi investită cu formele legale, o voi încredința D-lui Dimitrie A. Sturdza, legatarul meu universal”.

Capitolul al IV-lea

Anexe

4. 1 Cuvânt funebru pentru răposatul întru fericire Chesarie, Episcopul Buzăului, răposat la 30 noiembrie, anul 1846, pus la pomenirea de 40 de zile, de Ierodiaconul Iosif Naniescu(atunci școlar în Sf. Sava din București, iar astăzi smeritul Mitropolit al Moldovei și Sucevei); care cuvânt s-a tipărit cu cheltuiala casei Episcopiei Buzăului, în tipografia pitar. Zaharia Carcalechi în București, la începutul anului 1847.

Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, și privind la săvârșirea vieții lor, să le urmați credința. (Evrei 13, 7)

Viața și moartea sunt în mâna lui Dumnezeu. El este Stăpân al Cerului și al Pământului; El le-a scos pe acestea din neființă împreună cu toate cele ce sunt într-însele; numai El poate să hotărască soarta lor. De la început, de când a dat ființă Universului și viață făpturilor, hotărârea morții a fost asemenea o urmare neapărată pentru aceste din urmă, și timpul pentru dânsele n-a fost decât numai un fel de scenă, pe care s-au arătat toate viețuitoarele pentru ca să treacă la veșnicie: Astfel, figura lumii se schimbă neîncetat; Astfel în lume toate sunt supuse prefacerii și nimic nu rămâne statornic; numai Unul Dumnezeu este același neschimbat și timpul pentru Dânsul nu înseamnă nimic. „Întru început, Tu, Doamne, pământul ai întemeiat și lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile, acelea vor pieri și se vor schimba, iar Tu același ești și anii Tăi nu se vor împuțina(Ps. 101, 25). Astfel strigă Prooroc Împăratul David. Toate așadar în lume sunt pentru ca să nu fie; se arată în puțin pentru ca să piară și să se schimbe: și lumea seamănă cu un teatru care înfățișează tot felul de scene, și ai cărui actori urmează și se schimbă neîncetat. Aceasta este soarta tuturor făpturilor în lume, aceasta este asemenea și a omului, acest zeu al pământului: a se naște, a trăi și a muri, iată deviza lui. Da, fraților, moi ne naștem numai ca să murim, și petrecem în lume întocmai ca niște călători, care vin, trec și se duc, cu această condiție însă, ca să nu se mai întoarcă; sau ca unda râului pe care apusul soarelui nu o mai vede a uda același țărm unde a văzut-o în răsăritul său, dar, dacă soarta noastră este atât de fatală, pentru viață zic, dacă ea este atât de neschimbăcioasă și dacă nouă ne este așa de cunoscută aceasta, încât n-avem decât a ne supune în tăcere și în umilință la acest decret al Providenței, pentru ce ne mâhnim atâta, ne întristăm și plângem pe cei ce mor? Pentru ce ne tânguim de moartea părinților, a rudelor și a prietenilor? Pentru ce de multe ori ne disperăm pentru moartea celor mari ai pământului, încât pierderea lor o socotim nevindecată, iar pomenirea lor rămâne neștearsă și scumpă pentru noi? Noi, mai întâi, plângem fără să știm cum se face aceasta că plângem, decât vedem că, siliți de oarecare simțământ dureros dinăuntru, plângem cu toate acestea de multe ori fără să vrem; și nu putem zice alt decât că plânsul e o lucrare a naturii, iar natura nimeni altul nu poate să-i poruncească fără numai cel ce a zidit-o. Apoi, înfricoșata idee ce avem despre moarte, unită cu aceea ce ni se pare că noi pe cei ce mor îi pierdem totdeauna dintre noi, adaugă durerea și înmulțește plânsul nostru. Iar de se cade însă să plângem pe cei ce mor, sau nu: la aceasta, două sunt pricinile, fraților, care ne îndeamnă, și al căror fundament zace în noi înșine, adică în om; voi să zic, neștiința de a trăi și de a muri, și dimpotrivă; căci sunt oameni care știu a trăi și a muri.

Așadar, pe cei dintâi să-i plângem pentru nefericita lor soartă, atât în viață, cât și după moarte, iar pe cei de al doilea, pentru că noi i-am pierdut acum poate fără vreme, pe când încă viața lor era folositoare societății și omenirii. A petrece o viață moleșită, trândavă, desfrânată, defăimată; a sluji numai trupului și simțirilor lui; a nu folosi întru nimic pe aproapele ori societatea omenească, aceasta, va să zică, neștiința de a trăi. Și prin urmare de a muri. Iar dimpotrivă a duce o viață lucrătoare, cumpătată, cinstită, lăudată; a sluji în tot chipul folosului obștesc; a folosi pe aproapele; a folosi Patria, Nația, omenirea; a fi un model sau exemplu de virtute politică ori religioasă în faptă și în cuvânt, și a rămâne până în sfârșit așa; iată ce va să zică a trăi, și încă, ceva mai mult, a ști de a trăi și a muri. Așa, pe cei dintâi să-i plângem pentru neștiința lor, pe cei de-al doilea pentru că noi i-am pierdut, acum trupește fiindu-ne viața lor de mare folos; dar neștiința și urmările acelora trebuie disprețuite, iar viața și virtuțile acestora lăudate și cinstite: și, deci, pentru a noastră învățătură, vin a face aceasta acum, întru pomenirea bărbatului ce plângem astăzi, la carele însuși Marele Apostol ne îndeamnă strigând: „Fraților! Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, și privind la săvârșirea vieții lor, să le urmați credința”.

Trecerea din viață a fericitului întru pomenire Prea Sfințitului Chesarie, episcopul Buzăului, ne cheamă a aduce cea din urmă religioasă datorie asupra țărânei fericitului răposat. Pierderea acestui bărbat este mare, întristarea noastră adâncă, plângerea cuviincioasă. Și cu adevărat, viața sa a fost un șir necurmat de fapte virtuoase, care fac pe bărbații cei mari, pe arhiereii cei cuvioși, pe părinții cei de demult ai Bisericii. Petrecerea sa modestă, înfrânată și sfântă, râvna sa înfocată, atât întru cele bisericești și sporirea bunelor năravuri, cât și pentru înaintarea și fericirea nației sale; iar mai presus de toate stăruirea ce cu dinadinsul punea întru a îndemna la moralitate cu cuvântul și a da exemplu cu fapta, a fost un model de virtuți vrednic de urmat(pentru toți cei ce doresc a lăsa o suvenire plăcută și un nume iubit și respectat), după cum însuși marele Apostol zice: „Și privind la săvârșirea vieții lor, să le urmați credința”.

Cu cât virtutea întrece știința și orice talente, cu atât bărbatul virtuos este mai presus de ceilalți învățați și înțelepți în opinia lumii, dar lipsiți de acest dar ceresc; de aceea, nimic mai frumos decât lauda virtuții, și fericite sunt națiile a căror bărbați merită această laudă. Aceștia, ca niște luceferi ce înfrumusețează tăria cerului, strălucesc în templul național prin virtuțile luminilor lor, și lauda lor se face o proprietate și prin urmare o mândrie națională. Toate veacurile au dat bărbați virtuoși și străluciți prin faptele lor, și toate națiile, mai mult sau mai puțin, se fericesc că au ieșit din sânul lor unii ca aceștia care, în viață au folosit pe ceilalți cu faptele și pilda lor; iar după moarte aducerea aminte și numele lor îndeamnă pe toți urmașii la asemenea fapte.

România nu este mai prejos în privința aceasta. A avut, sau mai bine are și ea pe ai săi eroi, pe ai săi înțelepți, pe ai săi cuvioși, pe ai săi patrioți. Unul a adus la altarul patriei vitejia și jertfirea sa, altul geniul și știința, altul cuvioșia și sfințenia sa. Acela prin curajul și puterea brațului său a apărat patria și a mântuit vasul național de furtuna piericiunii; acesta prin știința și înțelepciunea sa, a dat sfaturi mântuitoare și a deschis calea luminilor; celălalt, prin pilda vieții sale neprihănite și sfinte, a sprijinit practica moralului evanghelic și a învățat pe oameni a cinsti virtutea. Istoria noastră ne arată multe exemple despre acestea; însă ca să nu pară că am venit a le citi aici, îndemn pe iubitorii de știință a o cerceta; iar eu mă voi mărgini a aduce aici de pildă numai dintr-acei bisericești, al căror următor este și fericitul răposat. Astfel, dintre acestea a fost fericitul Grigorie Mitropolitul, acel de demult(1760), care întru înțelepciune încercat, în petrecere cuvios, în viață lăudat și de toți iubit, în grele vremi cârma țării a purtat, și în solie ca deputat al obștii cu cinste și bună ispravă a umblat. Așa a fost mult învățatul și mult râvnitorul spre luminarea neamului său, Damaschin, Episcopul Râmnicului(1710), căruia Biserica și nația română e datoare, începerea mai cu temei a tălmăcirii și a tipăririi cărților bisericești în limba națională. Asemenea a fost cel de un nume cu răposatul nostru, Chesarie, Episcopul Râmnicului(1773), minunatul acela întru învățătură și râvnitorul spre luminarea neamului său, care prin traducerea și tipărirea mai multor cărți bisericești în limba Patriei a reînviat limba subjugată de atâtea veacuri și duhul național amorțit de răceala întunericului, și a făcut pe Român să se cunoască mai bine ce este el când se numește așa, și să înțeleagă ce zice când laudă pe Dumnezeu. De o potrivă cu aceștia a fost Filaret Mitropolitul(1792), învățatul acela, prietenul lui Chesarie îi următorul la lucrarea cărților bisericești, pe care cei de alt neam îl goniră până la mormânt. Tot așa a fost și fericitul Iosif(1793), întâiul episcop al Argeșului, acel plin de evlavie, de milostivire și de toată fapta bună, care aprins de râvnă dumnezeiască, a retipărit atâtea cărți bisericești, și merită ca numai pentru dânsul să se înființeze acea episcopie. Dar pentru fericitul Grigorie Mitropolitul(1823), acest din urmă, ce voi zice? Căci ce limbă îmbelșugată în vorbire poate să laude virtuțile acestui bărbat sfânt, care în toată viața sa s-a jertfit pentru luminarea clerului și a nației sale, prin traducerea și tipărirea atâtor cărți bisericești și teologicești, din care pe cele mai multe le dădea în dar? Nu cutez a zice ceva spre lauda aceluia ce este modelul păstorilor și fala arhiereilor români. Lăsând la o parte intrigile politice, îi privesc răbdarea, mă închin și cinstesc suferințele lui(în exil); iar viața și petrecerea lui sfântă o spun toți contemporanii care până astăzi se minunează și pomenesc numele lui cu cea mai adâncă evlavie și respect. Însă, o umbră respectuoasă și sfântă, vrednice de urmat și de închinat! Iertați-mi dacă pomenirea voastră o trec așa repede; căci slăbiciunea cuvântului meu nu poate să ajungă la înălțimea vredniciei voastre. Pentru a zice despre voi în destul, trebuie o limbă elocventă și o minte luminată de învățătură, care să aibă atât drept în stadia științelor, pe cât voi ați dobândit la respectul și cunoștința românului bine simțitor și bine cugetător. Eu nu pot face mai mult decât ce a făcut văduva cu cei doi bănișori ai săi; dar Părintele luminilor și al adevărului, nu s-a uitat la darul ei, ci la inima, voința și putința ei.

Așa, fraților, acești bărbați, precum și alți asemenea, trebuie să fie pentru noi în tot timpul niște odoare scumpe și modele vrednice de imitat; iar pomenirea lor lăudată și cinstită; după cum însuși marele Apostol ne învață zicând: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, și privind la săvârșirea vieții lor, să le urmați credința”.

Al acestora următor a fost și fericitul răposat, Prea Sfințitul Părintele Episcopul nostru, ale căruia fapte vrednice de laudă și viață cuvioasă și sfântă, cu adevărat de un păstor bisericesc, ni le va arăta înainte pe scurt cursul cuvântării.

Născut în București(pe la anul 1784), din părinți români, bine credincioși, fu crescut în religia și frica Domnului, cu cea mai bună îngrijire. După ce ajunse în vârstă ca de treisprezece ani, părinții îl aduseră la fericitul întru pomenire Iosif, Episcopul Argeșului, căruia îl încredințară și-l supuseră spre ascultare. Acesta văzând bunele aplecări ale tânărului, curățenia inimii și a năravurilor, îl dete la învățătura limbii elinești și a științelor ce se da atunci în școlile grecești de la Doamna Balașa, sub numitul dascăl Lambru. Înaintând bine la matimile (lecțiile) sale, fu bine privit de dascălul său și iubit de conșcolarii săi, care mai toți erau feciori de boieri. Protectorul său, asemenea, văzându-i înaintările ce făcea, și bunele purtări morale, îl iubea mai cu deosebire și-l cinstea ca pe un tânăr virtuos, numindu-l tânăr-bătrân: și cu cuviință, căci petrecerile sale nefiind decât îndeletnicirea la învățătură, preumblările nefiindu-i decât la școală, la biserică și în grădina Antimului, adunările sale nefiind decât cu cei mai bătrâni, cuvioși și mai cu seamă învățați, nu merita decât un asemenea titlu, și nu putea să tragă asupră-i decât o asemenea cinstire din partea tuturor. Astfel, încă din junie arătă ceea ce era să fie odată în vârsta bărbăției, și pe cât înainta cu vârsta și cu învățăturile, pe atât înainta la bunele năravuri și la fapta bună.

După ce și-a săvârșit învățăturile, fiind acum ajuns în vârstă, petrecea tot în Mănăstirea Antim, ca unul din călugării cei de demult: citirea Sf. Scripturi și nevoința la rugăciuni, era singura sa petrecere și cea mai plăcută îndeletnicire. Modest și înfrânat, câtre cei mai mari cu smerenie, către cei mai mici cu blândețe, era de toți iubit și respectat, privit ca un model de pietate și viață curată. De aceea, și răposatul întru fericire Grigorie Mitropolitul, pe când era diaconul Grigorie, cu toate că bătrân și dascăl însemnat de limba elină și teologie, aflându-se cu șederea în mănăstirea Antim, când a auzit că dascălul Constantin(așa se numea înainte de călugărie) s-a făcut călugăr, a zis către cel ce i-a spus aceasta: „Frate, el era călugăr de mult, acum numai s-a îmbrăcat în hainele călugărești”. Cât l-a iubit starețul său Iosif Argeșiu, și bucuria ce a avut când l-a făcut călugăr și diacon se poate înțelege din binecuvântarea ce i-a dat și urîrile ce i-a făcut, ca să ajungă ca starețul său, Chesarie Episcopul Râmnicului, al cărui nume întru respectuoasă suvenire i l-a dat ca să-l poarte el.

Astfel a petrecut în orânduiala de arhidiacon pe lângă răposatul Iosif până la moartea acestuia. După aceea, ca iconom în mănăstirea Antim, și în sfârșit, iconom în Mitropolie, adus de Mitropolitul Grigorie. A spune aici buna orânduială și osârdie, cu care s-a arătat în datoriile sale, înțelepciunea în cârmuirea treburilor casei, strășnicia în moralitatea purtărilor sale, socotesc a fi de prisos când ne vom închipui un om închinat cu totul adevărului și virtuții, și care nu lucrează decât neinteresat. De aceea, Dumnezeu, Cel ce cunoaște inimile, după care judecă faptele, și-a ales mai înainte pe robul Său ca să-l puie păstor de popoare; și pe când scaunul Episcopiei Buzău vacant, era dorit foarte mult de doi pretendenți favoriți de oameni, Chesarie, necunoscut încă, fu fără de veste pus la mijloc de Mitropolitul Grigorie: rivalitatea de odată se curmă, favorul oamenilor căzu și vrednicia se încunună. Noul recomandat fu primit de Domnul, și în unire cu toată obștea, ridicat la scaunul Episcopiei Buzău, la anul 1825, aprilie în 5. Deși el s-a împotrivit mult a primi această sarcină grea, a fost silit însă în sfârșit a se supune pentru ca să slujească Bisericii și Patriei, ca unul ce era vrednic de această chemare înaltă. Și cu adevărat, nu s-a înșelat Grigorie Ghica Vodă de încrederea ce a avut în fericitul Gr. Mitropolitul; Chesarie fu bărbatul doririlor și înălțarea sa binecuvântată de Cel prea Înalt.

Acesta fu un eveniment care face o nouă epocă atât în viața sa, cât și în analele Episcopiei Buzău. Un eveniment care a trebuit să schimbe nu puțin petrecerea sa cea până acum mai liniștită oarecum; dar însă a făcut a fi arătate talentele bărbatului până aici necunoscut: lumina s-a scos de sub obroc și s-a pus în luminar, pentru ca să lumieze tuturor. Un nou câmp de lupte se deschide acum pentru luptătorul cel bun și stadia întinsă îl așteaptă. Starea materială și morală a eparhiei și a Episcopiei Buzău cerea îndreptare și reparație radicală. O voință statornică și o activitate energică era de neapărată trebuință și acestea au fost cele de căpetenie trăsături ce caracteriza pe fericitul răposat. Episcopia, afară de niște însemnate datorii cu care era împovărată, se afla, în starea cea mai tristă la care dinții timpului de mai multe secole și neîngrijirea din cea mai adâncă nepăsare putea să o aducă. Toate metoacele ei erau, asemenea, într-aceiași nefericită stare. Mai întâi, însă, după ce a plătit datoriile, a trebuit ca să înceapă de la episcopie pentru ca să-și gătească o casă în care să locuiască. Astfel, ca un alt Zorobabel, s-a apucat a rezidi acest Ierusalim prădat și risipit de cei de alt neam. O muncă de mai mulți ani aduse episcopia în starea cea mai înflorită, în care se vede astăzi. Biserica cea mare, reînnoită tot după planul cel vechi, clopotnița înnoită ca și din temelie, paraclisul din temelie, Seminarul măreț din temelie, casele cele domnești dinaintea bisericii, cele arhierești și ale iconomiei din temelie, și altele asemenea tot din nou și reparate, stau toate mărețe arătând urmașilor râvna aceluia ce le-a întemeiat și le-a înfrumusețat: cu un cuvânt, episcopia peste tot, este astăzi ceea ce destinația sa religioasă și dignitatea numelui o cere. N-am zis mult, admirația trecătorilor întărește mai mult decât zisele mele.

Dar acestea sunt puține pe lângă metoacele care toate s-au ridicat asemenea din ruine. Mănăstirea Cislău, Berca și Vintilă Vodă, cu toate împrejmuirile lor, stau astăzi mărețe după a lor destinație insuflând respectul privitorului; și deșteptând aducerea aminte a timpului trecut, strigă: râvna lui Chesarie ne-a înălțat pe noi: biserica de la Pârscov, cea de la Seseni și de la Găvănești, asemenea mărețe, trag luarea aminte a trecătorului și, arătându-i a lor frumusețe și bună întocmire, strigă: râvna lui Chesarie ne-a ridicat și pe noi. Dar această râvnă înfocată pentru întemeierea și înfrumusețarea locașelor lui Dumnezeu, nu s-a mărginit numai întru cele ce privesc la casa Episcopiei, ci s-a întins și mai departe: schiturile de prin munți plâng astăzi pe înfrumusețătorul și sprijinitorul lor. Ciolanul și Răteștii, unde bisericile, casele și alte lucruri și ajutoare multa a făcut, la amândouă de o potrivă, mărturisesc zisele mele, și pomenind neîncetat numele întemeietorului și sprijinitorului lor, strigă și vor striga până la timpii cei mai îndepărtați: pe episcopul Chesarie plângem noi. Mai toate schiturile au cunoscut asemenea mâna sa cea făcătoare de bine și ajutătoare, și numele său va fi pomenit cu cea mai adâncă întristare și evlavie.

Așa, fraților, toate aceste temple ce le-am pomenit până acum, precum și alte multe lucruri și ajutoare nenumărate, s-au făcut de răposatul prin străduința sa, din râvna cea înfocată spre slava lui Dumnezeu și iubirea neamului său. Și de vom tăcea noi, ele strigă și vor striga neîncetat: râvna lui Chesarie ne-a înălțat pe noi. Iată dar ce numim jertfă, credință, neinteresare. Iată râvnă înfocată, tăgăduire de sine, lucrarea neobosită: iată în sfârșit respect către cei dintâi întemeietori ai acestor sfinte locașuri, și urmare a voinței testamenturilor lor. Buna întrebuințare a veniturilor casei, care sunt destul de însemnate, și a sa neinteresare pentru a strânge avere proprie(pe seama sa) au fost așa de minunat unite într-această venerabilă persoană, încât la moartea sa nu s-a găsit nimic.

Vrednic și credincios iconom al fericiților acelora ctitori, tot a jertfit, nimic n-a cruțat; voința lor cu asupră a împlinit și cugetele lor minunat le-a înființat. Ferice ție suflete îndumnezeit că slava lui Dumnezeu ai iubit mai mult decât slava lumii acesteia, și atâtea altare Lui se mărește neîncetat, iar tu de slava cea nestricată și pururi fiitoare te-ai învrednicit. Laudă și vouă suflete fericite! Că în ceruri cu slavă v-ați încununat, iar pe pământ pomenirea voastră nemuritoare s-a făcut. Bucurați-vă acum că dorințele voastre desăvârșit s-au împlinit, și următorul vostru cu credință s-a arătat.

Dar ia să întoarcem privirea noastră la partea cea morală a vieții răposatului, și vom vedea că străduința și lucrările sale n-au fost numai întru a îmbunătăți starea lucrurilor materiale. Modestia purtării sale și cumpătarea traiului cu adevărat monahică, filosofică; strășnicia moralului evanghelic păstrat cu stăruire, și cu cuvântul, și cu pilda; regula și pompa slujbei dumnezeiești întru toată maiestatea sa; îngrijirea cea cu dinadinsul pentru buna orânduială a bisericilor, și purtarea preoților întru împlinirea cu scumpătate a datoriilor lor: Toate acestea au fost lucrurile acele însemnate la care Prea Sfinția Sa a jertfit mai cu seamă cu mulțumire și entuziasm mulțimea anilor ce a ocupat scaunul păstoresc. Către toate acestea, buna organizație și ținere a Seminarului, aduse prin stăruința sa la acea stare cu care națiile cele mai luminate se pot făli, dovedesc iubirea sa de învățătură și mult dorita luminare a clerului. Întemeierea tipografiei și tipărirea mai multor cărți pentru slujba dumnezeiască și învățătura moralului evanghelic, făcu a se întinde mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, și împlini cu aceasta una din datoriile cele mai dintâi ale păstorului sufletesc. Dragostea ce avea către frumusețea și buna armonie a cântărilor bisericești, îl făcuse a proiecta cu răposatul dascălul Petru Efesiu, tipărirea mai multor cărți de muzică bisericească, în limba Patriei; dar moartea acestui din urmă a împiedicat această lucrare atât de trebuincioasă, pe cât de folositoare. Dorințele sale, pentru o mai bună stare a Bisericii Române și a clerului ei; râvna cea înfocată pentru a ajunge mai curând înființarea acelui ideal al său, atât de favorit, îl sfâșia ziua și noaptea; și dacă o putere mai presus de om ar fi fost în dispoziția sa, atunci s-ar fi văzut a se înființa acele lucruri ce numai inimile cele mai sincere, abia cutează a ura omenirii, patriei și nației sale. Dar puterile omului fiind mărginite și împrejurările felurite, el nu poate mai mult decât a lucra așa mărginit, a dori și a se ruga. Așa a făcut fericitul; ceea ce a fost în puterea sa a lucrat, ce n-a putut a dorit, pentru ce a dorit s-a rugat. Cu cuvântul a învățat, cu fapta a dat exemplu lăsând viața sa, cu adevărat de un arhiereu păstor bisericesc, îngrijitor de biserici, de suflete și de învățătură, un model vrednic de urmat, după cuvintele marelui Apostol: „și privind la săvârșirea vieții lor, să le urmați credința”.

Așa a trăit, fraților, fericitul și bunul nostru păstor, sârguindu-se în tot chipul a lucra cele bune și folositoare și având însă totdeauna în minte nu cum să trăiască, ci cum să moară, după cum adesea ne-o zicea și nouă fiilor săi; iar această cugetare este cea mai puternică lecție pentru a îndrepta pașii vieții: „Întru toate cuvintele tale, adu-ți aminte de cele mai de pe urmă ale tale și în veac nu vei greși”.

Așa cugetul său nu era, decât pentru sfârșitul cel bun, cuvintele sale nu cuprindea decât învățături mântuitoare cum se cuvine să trăim pentru ca să murim bine; căci nu întru mulțimea anilor ce vom trăi pe pământ stă prețul vieții noastre, ci în faptele cele bune ce vom săvârși. Acestea aduc și sfârșitul cel bun pe care toți îl dorim, și dacă viața noastră va fi cât de scurtă, se socotește însă mai mult decât o sută de ani fără a fi lucrat nimic bun și folositor: „Dreptul de se va sfârși și mai înainte, întru odihnă va fi, și sfârșindu-se curând, a plinit ani îndelungați”. Numai atunci se socotește că omul trăiește când lucrează fapta bună; și nu numai, ci încă și după moarte numele lui rămâne întru pomenire veșnică la urmași.

Dar lăsa-voi încă nepomenite și simțămintele sale iubitoare de omenire, interesul ce din adâncul sufletului lua la nenorocirile și ticăloșiile ce o bântuiesc, ajutarea către cei neavuți, iubirea către cei săraci, sprijinirea sărmanilor și a văduvelor, apărarea pricinei celor drepți și asupriți, împăcarea celor învrăjbiți, învățătura către cei neștiutori și răi pentru a iubi totdeauna adevărul, în sfârșit, jertfirea pentru tot ce e bun, drept, mare, cinstit, sfânt și folositor? Acestea sunt acele fapte ce fac pe om a fi iubit și respectat, atât în viață cât și după moarte, și pe când sufletul lui nemuritor se odihnește în sânul veșniciei, numele lui rămâne în mare cinstire la urmași ca un exemplu de virtuți.

Acestea erau îndeletnicirile vieții sale cei arhierești, pe care de vom urmări-o până în cămara sa, îl vom găsi în tot timpul, seara, dimineața, întru amiazăzi și în miezul nopții, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu neîncetat.

Martor am fost la toate acestea din cea mai fragedă vârstă și până la sfârșit. Îmi aduc aminte de acele ceasuri fericite, frumoasă parte a vieții omenești, în care omul, depărtat de zgomotul lumii, se înalță cu mintea prin rugăciune până la scaunul celui prea Înalt; îmi aduc aminte de acele ceasuri sublime, și astăzi, ca în ziua aceea, pare că răsună încă în sufletul meu, ecoul glasului său, zicând cu umilință: Binecuvântat este Dumnezeul nostru. Martori sunt și ceilalți frați împreună slujitori, care până în cele de pe urmă ceasuri, cuprins de slăbiciune, îl priviră luptându-se a se scula supă patul morții, zicând rugăciunea până la jumătate și sfârșindu-i-se pe buze. Dar cine poate să spună nevoințele și privegherile sale cele din miezul nopții? Numai voi, sfinții lui Dumnezeu, care totdeauna i-ați ascultat rugăciunile, știți osârdia, râvna și credința sa cea neîndoită, cu care s-a hrănit din tinerețe, până în cel din urmă minut al vieții.

Așa a trăit și așa a murit bunul nostru păstor. A știut bine a trăi și bine a murit în domnul, lăsându-ne toată viața sa un vrednic model de purtare bisericească și simțăminte de păstor adevărat; un vrednic model de evlavie, credință și curățenie; un vrednic model de învățătură cum se cuvine să trăim, pentru ca să știm cum trebuie să murim, la care îndeletnicire ne îndeamnă și marele Apostol când strigă: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, și privind la săvârșirea vieții lor, să le urmați credința”.

Așa, fraților, noi am pierdut pe un bărbat al doririlor, pe bărbatul evlaviei și al credinței, pe un ministru al lui Iisus Hristos. Să ne întristăm, dar acum, fraților, și să plângem, căci pierderea noastră este mare: în el Biserica a pierdut pe un înfrumusețător și apărător al ei; eparhia pe păstorul și arhiereul ei cel cuvios; patria pe lucrătorul și doritorul fericirii ei; prietenii pe prietenul cel adevărat. Tot care e român adevărat, bine simțitor și bine cugetător, verse astăzi o lacrimă asupra mormântului aceluia ce nimic n-avea mai presus de tot ce e român, virtuos, cinstit, adevărat. Verse o lacrimă asupra aceluia ce faptele sale îi arată învederat simțămintele, și strigă repetându-i vorbele: neinteresare, jertfă, credință, dreptate, îndreptare. Deșteaptă-se toată răutatea, pizma și stricăciunea. Și află că noi plângem pe un arhiereu cuvios, un patriot virtuos, un bărbat rar în felul său.

O, pământean binecuvântat! Că faptele tale ai adus jertfă la altarul Patriei! O, arhiereu cuvios, că viața o ai dat pildă de păstor sufletesc! O, muritor fericit, că așa ai trăit ca nemurirea să dobândești! O, suflet virtuos, că curat de orice întinare, ai zburat către locașurile cele cerești, unde toți drepții din veac petrec!

Înalță-te la locul nemuririi, în sânul Părintelui ceresc de la care ai ieșit, ca să auzi după dreptate glasul ce dorit: „Bine slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune, întru bucuria stăpânului tău”. Primește-ți acum locul ce –i s-a gătit în ceata ierarhilor a căror viață ai urmat, că întru dreptate și sfințenie ai umblat înaintea Domnului, în toate zilele vieții tale! Ministru al lui Iisus Hristos, întru adevăr ai învățat, în curățenie ai petrecut, întru dreptate ai lucrat în via Domnului, ia acum plata lucrătorului celui bun: „Că cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema întru Împărăția Cerurilor.

Împărtășindu-te dar acum de lumina cea neînserată, de bucuria cea nesfârșită, de fericirea cea veșnică, nu înceta a lua parte la interesul fericirii Bisericii, eparhiei și Patriei tale; ci unind rugăciunile tale cu ale fericiților arhierei tot de un neam: Grigorie și Filaret Mitropoliții, Damaschin, Chesarie și Iosif, episcopii, mijlociți la scaunul celui vechi de zile pentru bunăstarea sfintei Lui Biserici, pentru buna sporire și dumnezeiasca umbrire a luminatului nostru Prinț domnitor și a Prea Sfințitului nostru Mitropolit, întru tot ce privește la binele Patriei și folosul obștesc, pentru ca Duhul adevărului, al păcii și al mângâierii să-i insufle și să-i lumineze a alege și a ne da un alt părinte sufletesc care să vă fie și vouă întru toate următor.

Dumnezeule al bunătății și al înțelepciunii! Dumnezeul al luminilor și al adevărului! Ascultă și umilitele noastre rugăciuni și nu trece cu vederea dorințele cele curate ale inimilor noastre. Tu cel ce cerci inimile și rărunchii, cunoști că cele spre bine cugetăm și cele de folos le dorim. Păstorul ce în locul Tău ni-l vei trimite, fă să fie bun, cuvios, luminat, milostiv, blând, drept, neinteresat.

Când zic luminat, înțeleg să fie deprins la învățătura științelor; iar milostiv, adică iubitor de omenire; și neinteresat, adică nepărtinitor în cugetările și lucrările sale. Cu un cuvânt, îngrijitor de biserici, de suflete și de învățătură, vrednic a învăța cu cuvântul și cu fapta. Acestea cugetăm, acestea dorim și acestea rugăm.

Fă dar, Dumnezeule al bunătății, ca toți cei ce pot lucra, spre folosul Bisericii, al neamului și al Patriei, acestea să cugete, acestea să dorească și acestea să lucreze, întru slava numelui Tău. Amin.

4. 2 Cuvântarea rostită de mitropolitul Iosif Naniescu cu ocazia punerii pietrei fundamentale la catedrala mitropolitană din Iași, la data de 15 aprilie 1881

Fraților și fiilor!

Lucrarea ce noi voim a începe astăzi este o continuare, o urmare a lucrării începută încă din anul 1832 de fericitul întru amintire mitropolitul Moldovei și Sucevei Veniamin Costachi, dar rămasă neterminată de la anul 1841 până astăzi. Peste trei ani de acum înainte, se va împlini o jumătate de secol de când a fost pusă cea dintâi piatră fundamentală nemuritorul Veniamin, pentru edificarea acestui măreț monument religios, care din împrejurările vremilor a rămas până azi neterminat. Să mulțumim lui Dumnezeu că sub domnia Majestății Sale, Regelui României, Carol I, putem să reîncepem lucrările de restaurare și terminare a acestei biserici. Să mulțumim asemenea lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să trăim până astăzi ca să vedem cu ochii noștri reînceperea lucrărilor pentru terminarea acestei biserici, al cărei prim început din fundamente l-am văzut ca copii, și astăzi sperăm a o vedea terminată ca bărbați înaintați în vârstă. Cum vedeți, domnilor, acest măreț monument religios aparține și trecutului, căci ne arată sentimentele de pietate religioasă și de mândrie națională ale predecesorilor și străbunilor noștri; iar viitorului, căci terminându-se acum, va arăta urmașilor noștri continuarea acelorași sentimente religioase și naționale. Să sperăm dar în Dumnezeul părinților noștri că în această epocă de reînviere și mărire a neamului românesc, sub glorioasa domnie a Augustului nostru Rege Carol I, în al cărui timp am avut până acum fericirea a vedea săvârșite atâtea mari și frumoase fapte naționale, ne vom învrednici a vedea terminată și această măreață biserică, începută cum am zis, de o jumătate de secol înainte, la a cărei sfințire vom avea fericirea de a vedea în mijlocul nostru și pe Majestățile Lor Regale Carol I, împreună cu grațioasa noastră Regina Elisabeta; deși, chiar și până atunci sperăm că-i vom avea în această a doua capitală a României pentru ca să vadă și să se bucure împreună cu noi de înaintarea lucrărilor acestei biserici. În această dorință, dar, cu sufletească mulțumire să exclamăm: Să trăiască Majestățile Lor Regele și Regina noastră! Să trăiască România!

4. 3 Cuvântul făcut de Înalt Prea Sfințitul arhiepiscop Mitropolit al Moldovei și Sucevei și exarh al Plaiurilor, D. D. Iosif Naniescu, cu ocaziunea sfințirii bisericii celei mari, Catedrala Mitropoliei din Iași. Sfințirea s-a săvârșit în prezența MM. LL. Regelui României, Carol I, și a soției sale Elisabeta Doamna și Regina, de I. P. S. Mitropolit Iosif Naniescu, în ziua de 23 aprilie, anul mântuirii 1887.

Doamne, iubit-am bună cuviința casei Tale și locul locașului măririi Tale(Ps. 25, 8) Și am văzut și iată era plină de mărire Casa Domnului(Iez. 44, 4)

În aceste momente solemne, cu ocaziunea sfințirii acestui frumos și măreț templu religios, care îmi place a crede, că va fi pentru generațiunile viitoare un monument de mândrie națională, început de fericitul întru amintire Prea Sfințitul Mitropolit al Moldovei și Sucevei Veniamin Kostaki, în an. 1833, sunt acum 54 ani, dar pe care el n-a trăit ca să-l vadă terminat și inaugurat, în aceste momente îmi pare că aud cu urechile sufletului meu pe însuși fericitul părinte Veniamin, primul fundator, exclamând din adâncul sufletului său aceste cuvinte ale Psalmistului: „Doamne, iubit-am bună cuviința Casei Tale și locul locașului măririi Tale”.

Și cu adevărat, fraților, cum n-aș repeta eu, în aceste momente de mare serbătoare religioasă și totodată națională, cuvintele Psalmistului, care cu tot dreptul cuvânt și foarte potrivit se pot atribui și fericitului părinte Veniamin Mitropolitul ? Mai ales când întoarcem o privire în trecut asupra tuturor faptelor sale lăudabile, frumoase și folositoare posterității neamului românesc pe care el le-a săvârșit în timp de 40 de ani aproape cât a stat pe scaunul arhipăstoresc al Mitropoliei Moldovei din Iași și în epoca în care a trăit, trecând prin multe peripeții de nestabilitate, tulburare, prefaceri și chiar nesiguranță despre soarta țării sale, cum, s-a întâmplat în anii 1808-1812 și mai cu seamă în 1821.

În care parte a țării vom îndrepta atențiunea și privirile noastre și să nu găsim urmele și totodată să nu auzim pronunțându-se cu laude bine meritate numele lui Veniamin, Mitropolitul Moldovei? Și pentru ca să fiu mai bine înțeles asupra celor ce am să vorbesc, voi începe mai întâi cu înființarea Seminarului de către fericitul Veniamin Mitropolitul în Mănăstirea Socola la începutul secolului prezent. Astfel el venind la scaunul Sf. Mitropolii a Moldovei, în anul 1803, și dorind luminarea clerului și a poporului Român a înființat în anul 1804, în Mănăstirea Socola de lângă Iași, cea dintâi școală bisericească românească, cu obișnuitul nume de Seminar, înzestrându-l și cu venituri îndestulătoare pentru întreținerea atât a elevilor seminariști cât și a dascălilor, cum se zicea atunci, care toți erau interni, elevi și dascăli, cu tot menajul lor trebuincios. Acest seminar a existat, trecând prin multe peripeții ale timpilor și există și până astăzi cu numele primului său fondator „Seminarul Veniamin”. În acest seminar învață fiii poporului român, mai cu seamă. carte românească și religia strămoșească ortodoxă de răsărit. Apoi cea mai mare parte a literaturii române bisericești și chiar profane, în Moldova, de la începutul secolului prezent este, am putea zice, din nou creată, lucrată prin traducție, parte de el însuși și parte sub protecțiunea si impulsiunea dată de el, în tot timpul arhipăstoriei și chiar până la moartea sa. Și cărțile tipărite, atât în tipografia din Sf. Mitropolie de aici din Iași, cât și în cea din Mănăstirea Neamțului, cele mai multe cu cheltuiala sa proprie și altele cu ajutorul iubitorilor de bine ai neamului românesc, luminaților patrioți, cum se citește în fruntea acelor cărți, toate predică în toate unghiurile țării numele lui Veniamin Mitropolitul cu laude bine meritate; mai ales că el în tot timpul arhipăstoriei sale a stat în fruntea învățământului public.

Buna disciplină și ordinea în cler și în toate serviciile bisericești, conform cu canoanele Sfinților Părinți ai Bisericii, în cea mai mare parte, lui se datorește în țara Moldovei.

Podoaba sfintelor biserici, începând de la Mitropolie cu Mănăstirile cele mari în frunte și până la cele mai mici schituri și cătune de prin munți și de pe dealurile și câmpiile țării, se datoresc îngrijirii, exemplului și impulsiunii date de el în tot timpul arhipăstoriei sale de 40 ani; și apoi ca coroană a tuturor faptelor lui frumoase, morale și folositoare, această măreață și frumoasă biserică, la a cărei sfințire ne-am adunat noi astăzi, cred că justifică pe deplin cuvintele Psalmistului David, ce le-am citat mai sus, aplicându-le fericitului părinte Veniamin, și pe care încă o dată le repet: „Doamne, iubit-am bună podoaba Casei Tale și locul locașului măririi Tale”.

Iar eu smeritul, care în cea mai fragedă copilărie am văzut cu ochii mei punerea temeliei acestei biserici de către fericitul părinte fundator Veniamin Mitropolitul, simțindu-mă astăzi fericit că am trăit să conlucrez și să văd desăvârșită opera și îndeplinită dorința fericitului fundator Veniamin Mitropolitul, voi adăuga acum și cuvintele bătrânului Simeon, pe care acela le-a pronunțat când a primit în templul din Ierusalim pe Mântuitorul Hristos prunc în brațele sale: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta”.

Aceste cuvinte fericitul părinte Veniamin a dorit să le pronunțe și el însuși când avea să vadă terminată lucrarea bisericii începută de el, dar n-a avut fericirea să trăiască să exclame aceste cuvinte, ca și bătrânul Simeon din Evanghelie.

Dar pe lângă aceste cuvinte din Sfânta Scriptură ale dreptului Simeon și ale profetului Împărat. David, mai avem și alte asemenea cuvinte, pe care cred că este bine și cuviincios spre edificare morală a cita în această ocaziune dintre cele multe dintr-însele de la doi mari profeți, Isaia și Iezechiel, cuvinte care au străbătut veacurile din antichitatea cea mai depărtată și au ajuns până la noi. Unul, Iezechiel, transportat în contemplațiunea măririi lui Dumnezeu, zice: „ Și am văzut și iată era plină de mărire Casa Domnului”. Celălalt, Isaia, asemenea transportat, striga: „Văzut-am pe Domnul șezând pe scaun înalt și ridicat și plină Casa de mărirea Lui, și Serafimii stau împrejurul Lui, șase aripi la unul, șase la altul, cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui (cap. 6, vers 1—3). Din aceste cuvinte ale profeților, noi învățăm a cunoaște gloria cea mare și nedescrisă a puterii și măririi lui Dumnezeu, și pentru ca să înțelegem întru câtva, noi acești neputincioși și muritori, ei întrebuințează și o numire comună în viața oamenilor, numele de casă: „Casa Domnului”, Casa lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegem dar că această numire nu este decât un pogorământ pentru natura cea muritoare și mărginită a omului și trebuie s-o înțelegem în sens figurat, tot așa precum înțelegem și când zicem împreună cu Psalmistul: „ Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu, și facerea mâinilor Lui o vestește tăria; ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știință; nu sunt graiuri nici cuvinte ale cărora să nu se audă glasurile lor; în tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor”. (Ps. 18, 1-4)

Care este casa lui Dumnezeu, cel ce este nemărginit și atotputernic? Căci de ne vom închipui că Dumnezeu locuiește în casă mărginită, făcută de om, atunci păcătuim, zicând că Dumnezeu locuiește într-un loc mărginit, într-o casă oarecare, făcută de mâini omenești.

Dar marele profet Isaia nu ne lasă să greșim în această privință. El zice, ca din partea lui Dumnezeu: „Ce casă îmi veți zidi Mie, zice Domnul? Și care este locul locașului Meu? Au nu cerul îmi este Mie Scaun și pământul așternut picioarelor mele? Că toate acestea le-a făcut mâna mea și ale mele sunt toate acestea. Și pe care voi căuta? Fără numai pe cel smerit și blând cu inima și care tremură de cuvintele Mele”. (66, 1-2) Și profetul adaugă că cel atotputernic nu în casă făcută de mâini omenești locuiește, fiindcă El prin ființa Sa este nemărginit și nu se poate circumscrie într-un loc.

David asemenea strigă: „Doamne, unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești, de mă voi pogorî în iad, de față ești, de voi lua aripile mele de dimineață și mă voi sălășlui la marginile mării, și acolo mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă va ține”. (Ps. 138, 7-10)

Iată dar cum profeții din cea mai îndepărtată antichitate, inspirați de Duhul Sfânt, au scris pentru urmași adevărata cunoștință de Dumnezeu, învățându-ne că Dumnezeu este nemărginit, atotputernic, întru tot înțelept și prea bun, nevăzut și neajuns de mintea omenească, fără de început și fără de sfârșit.

Aceasta este doctrina sfintei noastre Biserici și credința pe care am moștenit-o noi de la părinții și strămoșii noștri, prin învățătura Sfintelor scripturi și a sfinților Părinți ai Bisericii până în ziua de astăzi.

Această învățătură a moștenit-o și înțeleptul Solomon de la părintele său David, și dacă a înălțat lui Dumnezeu un templu măreț în Ierusalim, acesta a făcut-o, ca pe de o parte prin măreția și splendoarea templului să învețe pe poporul lui Israil a vedea în mod simțibil, chiar prin simțurile corpului acesta muritor, mărirea și atotputernicia lui Dumnezeu, Aceluia care i-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei, i-a trecut prin marea Roșie, i-a hrănit cu mană în pustie, le-a scos apă din piatră și le-a dat cele 10 porunci ale legii în muntele Sinai prin Moise, dar i-a pedepsit acolo în pustie în timp de 40 de ani pentru îndărătnicia și necredința lor, până când în fine i-a băgat în pământul Canaan, care era pământul făgăduinței; iar pe de altă parte, Solomon, a vrut să învețe pe poporul lut Israel întâi stabilitatea și unitatea cultului și al doilea unitatea națională, prin aceia de a se cunoaște unii pe alții, adunându-se în toți anii toate triburile, toate semințiile la templul din Ierusalim pentru închinăciunea și adorarea unui singur Dumnezeu, aducându-și acolo rugăciunile și sacrificiile lor după prescripțiunile legii lui Moise.

Astfel Israeliții, adunându-se în toți anii la templul din Ierusalim pentru datoriile închinăciunilor lor, învățau a se cunoaște între dânșii pentru a nu se socoti unii pe alții de străini, ci că toate cele 12 triburi sau seminții ale lui Israil formează un singur popor de aceiași origine, care adorează pe unul singur Dumnezeu, după cum însuși David exclamă în psalmi: „Cunoscut este în Iudea Dumnezeu, întru Israil mare este numele Lui; iar dumnezeii păgânilor sunt idoli nesimțitori, lucruri de mâini omenești”. (Ps. 75, vers 1).

Acesta este, fraților, din început scopul bisericii lui Dumnezeu, unirea, iubirea și frăția. Acesta este și scopul bisericii noastre creștine ortodoxe naționale, de a uni pe toți bine credincioșii în aceeași cugetare, în aceeași credință, în aceleași simțăminte și chiar în aceleași aspirațiuni, prin iubire și devotament pentru binele comun.

Patria noastră Română, iubiților, este presărată de monumente religioase de la marea și până în vârfurile Carpaților. Nemuritorii noștri Domni din vechime, conducătorii neamului românesc, au împodobit pământul patriei cu aceste monumente religioase, biserici și mănăstiri, temple pentru închinăciunea lui Dumnezeu, înzestrându-le încă și cu averi îndestulătoare pentru întreținerea și conservarea lor perpetuă în toate generațiunile următoare, pentru existența celor ce viețuiesc într-însele, servitori ai bisericii, și pentru adăpostirea și ajutorul săracilor, neputincioșilor și văduvelor, care alergau la aceste limanuri de mântuire, fugind de viforele și nevoile vieții lumești, pentru a servi lui Dumnezeu în liniște, prin rugăciune și practica faptelor celor bune evanghelice.

Nemuritorul Erou Ștefan Cel Mare, după toate izbânzile de arme repurtate asupra vrășmașilor neamului românesc și ai religiunii creștine ortodoxe de răsărit, înălța și câte o biserică sau mănăstire, înzestrându-le cu averi pentru întreținere, cum am zis, și pentru restaurații, din timp în timp, după trebuință. Numai astfel au existat aceste monumente religioase istorice până în ziua de astăzi, rezistând furiei intemperiilor și inamicilor destructori peste trei și patru sute de ani, cum spre exemplu, Mănăstirea Bistrița de lângă orașul Piatra a fericitului Alexandru cel Bun Domnul Moldovei, Mănăstirea Putna din Bucovina, unde Marele Erou Ștefan este și înmormântat, și altele multe asemenea, a cărora trăinicie și frumusețe le admirăm și în ziua de astăzi; asemenea și Mănăstirea din Câmpu-Lung a lui Radu Negru Vodă Basarab, cel întâi Domn al Țării Românești, care reînnoită după timpi există și astăzi, precum și Mănăstirea lui Mihai Vodă din București.

Mă simt nefericit, că nu pot zice tot așa și pentru multe altele asemenea, dar mai ales pentru Mănăstirea Cozia după malul cel drept al Oltului, monumentul lui Mircea Vodă cel Bătrân, carele, ca și marele Ștefan, a apărat și a asigurat existența neamului românesc pe pământul strămoșesc de la Cerna și până la Marea Neagră, intitulându-se și Stăpân al Dobrogei și al Mării Negre și înfruntând cu vitejie furia barbarei semi-lunei, tocmai când aceia era în apogeul puterii sale. Acest monument religios istoric, care, ca mănăstire era un penitenciar voluntar ca toate mănăstirile, după natura așezământului lor religios, astăzi a devenit, nu știm prin ce concurs de împrejurări nefericite și necalificabile penitenciar involuntar, închisoare făcătorilor de rele.

Multe sunt, iubiților, aceste monumente religioase ale fericiților noștri Domnitori din trecut, semănate pe fața a tot pământul României și care sunt totodată singurele noastre monumente istorice până în ziua de astăzi. Nu este aici locul și nu mi-ar ajunge chiar nici timpul de a le număra pe toate, precum pe ale lui Matei Vodă Basarab, până la număr de 40, care se încheie cu Mănăstirea pronumită Sărindaru din București, ale lui Constantin Vodă Basarab Brâncoveanul, ale Cantacuzineștilor, ale Ghiculeștilor, ale Movileștilor, ale Barnovschilor, ale Lăpușnenilor, ale Vasiliilor, și ale altora, care toate încă și până astăzi ne amintesc numele acelor fericiți Domnitori ctitori și de a cărora existență, biserici și domnitori, este legată și istoria patriei noastre și a neamului românesc.

Dar fiindcă între toți aceștia numele marelui Erou al Moldovei, Ștefan cel Mare, planează pe deasupra ca un astru protector și binefăcător, și fiindcă chiar și cea dintâi și mai veche biserică a acestei Mitropolii a Moldovei din Iași, datează tot de la marele Erou, voi aminti în treacăt și foarte pe scurt câteva numai din monumentele lui din mai multe părți ale țării. Astfel există până astăzi Biserica cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae din urbea Dorohoi, biserica cu hramul St. Ioan Botezătorul în urbea Piatra, biserica cea mare cu hramul Înălțarea Domnului din Sf. Mănăstire Neamțu, biserica cu hramul Sf. Ioan Botezătorul în urbea Vaslui, biserica cu hramul Prea Cuvioasa Paraschiva în cătuna Cotnari, în Hârlău, la Războieni, și în fine multe altele, în toate părțile țării, așa că țăranul român moldovean, ori în ce parte de loc vede o biserică veche, o zidire veche, s-a obicinuit a zice ca toate acestea sunt de la Ștefan Vodă cel mare și Sfânt. Și în adevăr, fraților, că el orișicând purta o biruință asupra inamicilor țării, și aceste izbânde au continuat în tot timpul domniei lui de 47 ani, el îndată, spre mulțumire lui Dumnezeu și pentru exemplu de învățătură urmașilor, zidea o biserică, o mănăstire, cum am zis și mai sus.

Tot așa în urma biruinței ce a repurtat asupra Turcilor și Tătarilor la anul 1491 — 93, a zidit în Iași biserica Sf. Nicolae, pronumită cel Domnesc și până în ziua de astăzi; și tot atunci a restaurat și vechiul Palat domnesc, ale cărui temelii istoricii le arată a fi încă din timpul Romanilor cu numele de Municipium Iassyorum. El, Ștefan, a restaurat acest mare palat, fortificându-l, după obiceiul din timpurile acelea, și pronumindu-l, precum ne spun unii dintre istoricii noștri, cu numele de Ștefanovița.

Chiar și cea mai veche biserică a acestei Sfinte Mitropolii a Moldovei de aici din Iași, a fost, se spune, tot de el făcută, cu hramul Nașterea Sf. Ioan Botezătorul. Am zis, se spune, fiindcă în locul acela, târziu mai în urmă, s-a zidit alta de piatră de fericita Doamna Anastasia, soția lui Duca Vodă pe la anii 1682 — 95, cărei biserici ea atunci i-a pus hramul Întâmpinarea Domnului, și care, această biserică, în epoca reînnoirii de către Anastasia Doamna, sub arhipăstoria renumitului și prea învățatului Mitropolit Dositei, mult timp a purtat și supranumirea de Biserica Albă.

Dar după ce această fericită Doamnă Română, bună creștină, a făcut ca lângă această biserică să fie stabilită reședința Mitropolitului din Iași, prin răscumpărare de locuri de pe alături și lărgirea localului Mitropoliei, numirea de Biserica Albă a încetat, luându-și cuvenita numire de Mitropolie. Căci mai înainte de această strămutare și așezare a Mitropoliei în Iași, reședința Domnească fiind încă de mult timp așezată aici în Iași, locuința Mitropolitului Moldovei, când venea de la Suceava în Iași, era nestabilă, când la Biserica Albă, când la Sf. Nicolae Domnesc, și apoi câtva timp la biserica Sf. Nicolae, care este și lângă Palatul domnesc, fiind regulată această așezare de Antonie Vodă Rosset pe la anii 1677.

Vechea și mica bisericuță, Întâmpinarea Domnului, zidită de Doamna Anastasia, în urma lui Antonie Vodă Rosset, a continuat mult timp a fi Catedrala acestei Mitropolii din Iași și a existat chiar până în zilele fericitului întru amintire părintelui Veniamin Mitropolitul, care în anul 1833, după ce a fost făcut toate pregătirile pentru începerea acestei nouă și mare biserică, a dărâmat pe cea veche și pe cea mică.

Și astfel, fericitul părinte Veniamin în ziua de 3 Iulie anul 1833, ziua săptămânii Luni, a pus prima piatră fundamentală acestui măreț templu, la a căruia sfințire suntem adunați noi astăzi.

În acea zi memorabilă Prea Sfințitul Mitropolit Veniamin a liturghisit el însuși în a doua biserică cu hramul Sf. Gheorghe, ce se află și astăzi în Curtea acestei St. Mitrop., care biserică este făcută de Mitr. Gavriil Calimach. în anul 1761, și după terminarea liturghiei, înconjurat de numeros cler și de mulțimea poporului și a boierilor, care atunci toți au contribuit pentru edificarea bisericii acestei nouă, unii cu sutele, alții cu miile de galbeni, au scoborât în șanțul săpat pentru temelie, acolo a făcut sfințirea apei, după obiceiul bisericii noastre ortodoxe, și apoi luând mistria și ciocanul, a pus cu mâinile sale prima piatră fundamentală în fundul șanțului de temelie, conservând hramul tot Întâmpinarea Domnului al vechii biserici, dar adăugând acum la această nouă biserică și pe St. Marele Mucenic Gheorghe, patronul vechii Mitropolii a Moldovei din Suceava și al țării, cum și a steagurilor lui Ștefan Cel Mare. Lucrarea zidăriei, s-a urmat cu multă stăruință în timp de 6 ani până în anul 1839, când terminată fiind zidirea și acoperită dimpreună cu cele 4 turnuri de la cele 4 laturi ale ei, din nefericire întâmplându-se ca greutatea bolții să nu fie bine calculată, după dimensiunile lărgimii și lungimii bisericii, chiar până a nu se termina bolta, care era una singură peste toată lungimea bisericii, au fost siliți cu o mare grăbire să o dea jos. Au făcut-o de a doua oară de lemn, dar și aceasta din cauza aceleiași defectuozități de calcul în dimensiunile construcției, a căzut mai târziu cu mare zgomot, rămânând biserica numai cu cele patru turnuri de la cele patru colțuri ale ei, ba și încă oarecare crăpături în două părți, s-au format după aceasta.

Fericitul părinte Veniamin atunci nici nu mai trăia; el demisionându-se din scaunul Mitropoliei în luna Ianuarie a anului 1842, s-a fost retras la viață liniștită în Mănăstirea Slatina de lângă hotarul Bucovinei, unde a și murit în anul 1846, luna decembrie, 18. S-a retras fericitul la viață liniștită, dar a murit cu sufletul amărât că n-a putut să vadă cu ochii săi opera dorințelor și a străduințelor sale terminată, pentru care se spune că ar fi și zis că: „Această lucrare, precum se vede, este rezervată pentru alții mai târziu”.

În adevăr fraților de la 1842 până la 1881, când s-au început lucrările restaurării, este un timp destul de îndelungat și multe evenimente, cu grele împrejurări, au trecut peste țările Române, încât nu s-au putut reîncepe lucrările restaurării ca să se termine. Ba încă în decursul acestui timp mulți din cei iubitori de prefaceri cu distrugere opinau și îndemnau pe prea Sfințiții Mitropoliți, urmașii lui Veniamin ca să dărâme această zidire colosală, pe care nu se sfieau a o numi și ruină amenințătoare de a cădea singură. Nu era însă adevăr în aceste cuvinte, ci numai niște pretexte pentru ca să dărâme o biserică măreață, dar care, după împrejurările timpilor, cum am zis, rămăsese neterminată, și pentru a cărei restaurare și terminare li se părea că se vor cere prea mari cheltuieli.

Lucrarea restaurării însă și terminării a fost rezervată de bunul Dumnezeu ca să se facă acum în anii mântuirii 1880-1887, în zilele Majestății Sale, bunului nostru Rege Carol I și a soției sale Elisabeta, Doamna și Regina. Nu voi insista a dovedi religiozitatea și credința bunului nostru Rege Carol I. Această calitate caracteristică este de toți cunoscută și întru toate conformă cu deviza ce însuși El și-a proclamat-o pentru toate lucrările Sale, prin cuvintele: Nihil sine Deo.

A fost destul numai să atragem atențiunea Majestății Sale și să-i solicităm buna voință pentru restaurarea și terminarea acestei mari biserici, și Majestatea sa a fost gata a hotărî ca să se îndeplinească dorința nu numai a ieșenilor, dar chiar a întregului popor român-moldovean. Și astfel, în urma marelui război pentru independența națională din anul 1877, în anul 1880, sub guvernul cu președinția D-lui I. C. Brătianu, s-au și votat de Camerile Legiuitoare ale țării, creditul pentru cheltuielile necesare, și în același an, făcându-se pregătirile trebuincioase, în următorul an, 1881, în ziua de 15 aprilie, s-au și început lucrările restaurării, când s-a pus și a doua piatră fundamentală la pilaștrii interiori, susțiitori bolților, care acum s-au adăugat, continuându-se cu lucrul necurmat până în anul acesta 1887, când s-au și terminat tot sub același guvern cu președinția D-lui I. C. Brătianu. Toate aceste lucrări ale restaurării acestei catedrale a Mitropoliei Moldovei de aici din Iași, s-a executat sub privegherea și direcțiunea unei comisiuni ad-hoc, înființată chiar în anul 1880, luna iuliu 14 și compusă din trei membrii dintre care doi din cele mai onorabile persoane, cetățeni din Iași, sub președinția Mitropolitului, dimpreună cu doi Arhitecți, unul dirigent și altul executor al lucrărilor, ale căror nume merită și se cuvine cu tot dreptul a fi cunoscute de toți pentru diligenta și ostenelile ce și-au dat fiecare în tot cursul lucrărilor de 7 ani, fără de nici o recompensă materială decât aceea morală, mulțumirea conștiinței că fac un serviciu întru înălțarea unui monument religios și național.

Aceștia sunt de la început (din anul 1880), D-nii Nicolae Drossu și Scarlat Pastia. Regretatul Drossu însă încetând din viață în anul 1884, a fost înlocuit cu Locot-Colonel Constantin Langa, care împreună cu D-l Pastia au continuat până la fine, dimpreună cu venerabilul Domnul Al. Orăscu din București ca Arhitect dirigent de la începutul lucrărilor și până la fine și cu mine smeritul Mitropolit al Moldovei și Sucevei Iosif Naniescu, devotat servitor al St. bisericii noastre ortodoxe de răsărit națională română, prin concursul D-lor Miniștri de Culte Vasile Boerescu la începutul lucrărilor și Dimitrie Al. Sturdza, în urmă până la finele lucrărilor.

Dar mai presus de toate, lucrarea acestei restaurări s-a continuat și realizat sub înalta protecțiune și cu mult interes îngrijire a M. S. Regelui nostru Carol I, carele a binevoit a asista acum și însuși împreună cu Maiestatea Sa Regina Elisabeta la sfințirea acestei biserici ce cu fericire se efectuează astăzi. Acesta este pe scurt istoricul începutului și terminării acestei noi Catedrale a Mitropoliei Moldovei din Iași, la a căreia terminare și împodobire a contribuit și însuși M. S. bunul nostru Rege Carol I, nu numai cu simțământul său religios de multă bunăvoință și îngrijire cu mult interes moral, cum am zis, dar și cu cheltuială din partea Sa proprie pentru împodobirea ei în mod splendid, precum sunt chiar aceste ferestre în număr de 10, cu multă măiestrie lucrate la vestita fabrică din Munchen de sticle colorate și picturate, cu felurite tablouri religioase, care împreună cu frumoasa pictură a tablourilor de peste tot interiorul bisericii și a tuturor icoanelor catapetesmei mari și mici, cum și alte două mari așezate în tocurile lor iconosate la intrare, lucrate toate de distinsul nostru artist-pictor G. M. Tăttărescu din București, stau într-o perfectă și sublimă armonie.

Acum și venerabilele oseminte ale fericitului părinte Veniamin Mitropolitul, primul fundator, aduse de la Mănăstirea Slatina, după împlinirea a 40 de ani de la încetarea sa din viață acolo, și așezate aici cu obișnuitele rugăciuni și ceremonie religioasă, în ziua de 30 Decembrie anul trecut 1886 în monumentul înadins pregătit înăuntrul bisericii în partea dreaptă, repausează pentru eternitate în aceeași biserică, pe care el însuși a început-o cu o jumătate de secol înainte, dar tocmai acum terminată definitiv, vocea sa sfântă, unită în corurile cerești cu a bătrânului Simeon, exclamă cu deplină mulțumire împreună cu acela: „Acum slobozește pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace”, iar cu psalmistul David și cu toți fericiții săi predecesori: Varlaam, Dositeiu, Gavriil Calimach, Iacob Putneanu și Stamati, și alții: „Doamne, iubit-am bună cuviința Casei tale și locul locașului măririi tale”.

Nu mă pot opri însă și cred că nu este de prisos chiar în această ocaziune a face o aruncătură de ochi asupra câtorva fapte din trecut, care sunt de domeniul istoriei, ale bătrânilor noștri în privința simțului religios de care ei au fost inspirați și conduși în toate faptele lor morale și naționale, și care trebuie să ne servească și nouă de exemplu în toate faptele noastre naționale și culturale. Acele fapte lăudabile de această natură pe tărâmul moral și Evanghelic, au contribuit în toți timpii la îmbunătățirea moravurilor și la civilizațiunea poporului român, civilizațiune bazată pe principiile moralei creștine evanghelice, pe credința în Dumnezeu, pe iubirea aproapelui, pe devotamentul pentru facerea de bine în toate împrejurările vieții și pe iubirea de patrie, pentru care bătrânii noștri își sacrificau și ostenelile lor, și averile lor și chiar viața lor, de la vlădică până la opincă, după cum zice vorba românească, Ei înălțau biserici și Mănăstiri mărețe, înzestrându-le cu averile lor pentru ajutorul și mângâierea celor săraci și neputincioși, și aici, în Biserică, în Mănăstiri, adunați în același spirit de iubire evanghelică și frăție creștinească, nu era deosebire între unii și alții, între cei bogați și cei săraci, între cei învățați și cei neînvățați, decât numai prin luminile științei și ale virtuților creștinești de care unii erau înzestrați mai mult decât alții; dar modestia(smerenia), ascultarea, răbdarea și devotamentul religios, erau comune și egale tuturor, boierii cei bogați, mitropoliții și episcopii își considerau de cea mai sacră datorie de a întreține bisericile în cea mai bună și mai frumoasă stare și încă a le înmulți averile prin donațiuni de tot felul și a le îmbogăți. Căci dintru începutul istoriei neamului românesc, biserica a fost temelia societății, temelia existenței acestui popor; biserica a fost școala poporului, școala de morală și lumină școală de ordine și disciplină, școală de iubire, de unire și frăție; pentru că biserica noastră este biserica națională, precum și clerul nostru este național, ales și ieșit din sânul națiunii poporului român; de aceea, el nu poate să simtă și să cugete decât numai românește. Să nu uităm însă că bătrânii noștri, domnitori, mitropoliți, episcopi și boieri, pe lângă mănăstirile și bisericile ce înălțau, chiar și pe la moșiile lor particulare, înființau și câte o școală pentru învățătura fiilor poporului, de carte românească și cântări bisericești, și cu această învățătură, erau însărcinați clerici, servitorii bisericești, de unde datează și numirea de dascălul bisericii până în ziua de astăzi. Astfel, până în zilele noastre am văzut continuându-se acest sistem de fapte religioase și de lucrarea tradițională națională, prin înființarea de biserici din nou sau restaurarea celor vechi și înzestrarea lor, precum și înființarea de școli pentru învățătură de carte românească. Așa am văzut în zilele noastre pe fericitul întru amintire Mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, prea Cuviosul în viață morală, prea învățatul în Sf. Scripturi și în științele teologice și de multe cărți traducător și tipăritor, împreună cu dascălul său, Gherontie din Mănăstirea Neamț, sub a cărui arhipăstorie s-au înființat și seminariile, școlile bisericești în România munteană la toate episcopiile, și care, în anul 1834, după întoarcerea sa din exilul din Basarabia, a început restaurarea bisericii Mitropoliei din București, și la observațiunile ce i s-au făcut de unii, dacă crede că va trăi ca să termine lucrarea, el le-a răspuns: Mi-ajunge să încep lucrarea, căci cred că din cei ce vor fi după mine vor termina-o neapărat. Și în adevăr că fericitul încetând din viață în anul 1834 iuniu 22, și episcopii Țării Românești, al Râmnicului Neofit, al Buzăului Chesarie și al Argeșului Ilarion, rămânând câteșitrei cârmuitori ai Mitropoliei, cum se zicea atunci, au terminat lucrarea bisericii Mitropoliei, și în anul 1839, aprilie 2, au și sfințit-o din nou.

Astfel, am văzut tot din partea României de dincolo de Milcov pe fericitul întru amintire Chesarie, Episcopul de Buzău, acel mult zelos pentru cele dumnezeiești și plin de virtuți episcop, între anii 1825-1846, reînnoind acea episcopie cu totul, biserica cea mare, paraclisul, case mari și mici, înființănd și tipografie din nou, și adăugând și edificiul Seminarului în anul 1837, deosebit de multe biserici pe la moșiile și mănăstirile pendinte de acea sf. Episcopie, precum: mănăstirea Vintilă Vodă, Ciolanul, Răteștii, biserica de la Pârscov, Cislău, Găvăneștii și altele. Asemenea am văzut pe Guvernul țării românești înainte de anii 1848, începând înnoirea mănăstirilor celor mai însemnate, precum Bistrița, Tismana, Dealu de lângă Târgoviște și altele, iar la Cozia făcându-se numai un început de restaurare, a încetat din cauza evenimentelor ce au survenit asupra țării în 1848. Am văzut încă după anii 1850 pe venerabilul și cuviosul Episcop al Râmnicului, Calinic Cernicanul, reînnoind biserica acelei Episcopii și casele cu paraclisul și altele asemenea, la acea episcopie și prin eparhie. Mai în urmă am văzut asemenea pe fericitul întru amintire repausatul fost Domnitor Alexandru Ghica V. V. începând în anul 1858 în timpul Căimăcămiei, reedificarea Mitropoliei din București, care lucrare însă a rămas neterminată cu încetarea Căimăcămiei lui în același an.

Dar epoca restaurării monumentelor religioase naționale a neamului nostru românesc, am avut fericirea să o vedem însuflețită de tradiționala activitate națională în zilele bunului nostru Rege Carol I și mai ales sub actualul Guvern al Majestății Sale. Astfel s-a început și s-a. terminat restaurarea celui mai frumos monument religios, biserica Episcopiei de Argeș, monumentul fericitului Domnitor Neagoe Basarab și a soției sale Despina Doamna, zidit pe la anii 1518, care acum de curând, în toamna anului trecut, s-a și sfințit cu mare solemnitate și ceremonie religioasă în prezența Maiestăților Lor Regelui și a Reginei, a membrilor Guvernului, a multor dintre membrii Corpurilor legiuitoare, ai înaltei Curți de Casație și alte autorități, o mulțime de popor și clerici din toate părțile țării și chiar a unora din reprezentanții puterilor străine.

Tot așa se lucrează acum și la restaurarea bisericii sfinților Trei Ierarhi, monumentul lui Vasile Vodă Lupu și la a sfântului Nicolae Domnesc, amândouă de aici din Iași.

Iar Catedrala Mitropoliei noastre, care a stat o jumătate de secol neterminată, astăzi splendidă și măreață, reprezintă cu demnitate Ortodoxia răsăritului în a doua capitală a regatului României, și arată tuturor simțămintele religioase ale înțeleptului nostru Rege Carol I, și va predica și veacurilor viitoare aceste simțăminte de pietate și religiozitate, care au însuflețit și au întărit pe bătrânii și marii noștri domnitori din toate timpurile.

Ei cu credința în Dumnezeu au înfruntat toate năvălirile celor de alte neamuri și de alte credințe, luptând cu bărbăție și apărându-și țara lor, moșia strămoșească, a cărora credință în Dumnezeu o probează și o învederează atâtea biserici și mănăstiri.

Pentru dânșii credința în Dumnezeu și respectul religiunii, era tot una cu țara și viața lor, și biserica era totdeauna centru de unire și unitate națională, cu una singură și aceiași religie ortodoxă de răsărit, a căreia învățătură se sileau a o pune în lucrare în toate faptele vieții lor sociale și patriotice, „Nevoindu-se, după cum zice Apostolul Pavel, a păzi unirea duhului întru legătura păcii; un trup și un Duh; un Domn, o credință, un Botez; un Dumnezeu și Tatăl tuturor (Efeseni, 4, 3-6). Iar Domn, Duh este, și unde este Duhul Domnului, acolo este adevărata libertate, zice același Apostol. Chiar încercările unora dintre străinii eterodoxi în timpii trecuți de a se întinde și întemeia în aceste țări românești ortodoxe au fost combătute și respinse de bătrânii noștri pentru a se conserva unitatea credinței religioase, și prin aceasta unitatea națiunii, cum s-a petrecut în timpul lui Varlaam Mitropolitul Moldovei, cu sinodul din Iași, ținut în biserica Sf. Trei Ierarhi, sub Vasile Vodă Lupu Domnitorul Moldovei și a lui Matei Basarab V. V. Domnitorul României Ungrovlahiei. Și asemenea încercări de invazie religioasă s-au întâmplat chiar și în zilele fericitului întru amintire Părintelui mitropolit Veniamin, dar acesta împreună cu episcopii și boierii țării au respins acele încercări străine și pretențioase de propagande religioase eterodoxe. Căci Biserica noastră națională predică națiunii în toate zilele în limba poporului de la un capăt al țării până la celălalt sublimele principii ale moralei evanghelice: pacea, iubirea, unirea, frăția, facerea de bine și tot felul de sacrificii pentru a face bine unii altora și tuturor împreună. Bogații și săracii și cu toți împreună în biserică învățau aceste principii de a se iubi unii pe alții și se întăreau în credință cu sufletul pentru a lupta în contra nevoilor vieții și a vrăjmașilor din afară, văzuți și nevăzuți, ce veneau asupra țării și pizmuiau fericirea, progresul și prosperitatea neamului nostru românesc.

Biserica neîncetat strigă prin gura preoților cuvintele sfintei Evanghelii: ,,Să iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim, și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea.

Mai mult încă, biserica ne învață perfecțiunea moralei evanghelice, că chiar și pe vrăjmașii noștri particulari să-i învingem cu iubirea, făcându-le bine.

În biserică auzim învățătura iubirii cu sinceritatea inimii și a cuvintelor noastre atât către Dumnezeu cât și către ceilalți oameni, precum și Psalmistul David se ruga zicând: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și Duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele”. Iar cuvintele îndoite și minciuna să le aruncăm departe de la noi, căci acestea pricinuiesc multe și mari rele în societatea omenească. De aceea, Mântuitorul în sfânta Evanghelie ne învață zicând: „Fie cuvântul vostru, ce este așa, așa, și ce nu, nu”, — despre care lipsă de sinceritate între oameni, marele profet Isaia se exprimă cu amărăciune către poporul lui Israil, prin sublimele sale învățături, inspirate de Duhul Sfânt, zicând: „Apropie-se de mine poporul acesta cu gura sa și cu buzele sale mă cinstește, iar inima lor departe stă de la mine, și în zadar mă cinstesc învățând porunci omenești și învățături”(Cap. 29, vers 13).— Morala evanghelică precum ne învață și astăzi, de a vorbi totdeauna „adevărul și numai adevărul, a practica dreptatea și a fugi de fățărnicie și înșelătorie, tot așa s-a predicat cu multă tărie din cea mai adâncă antichitate în Biserica lui Dumnezeu, după cum ne arată și cuvintele marelui profet Isaia pe care le-am citat mai sus.

Necesitatea religiunii s-a simțit și s-a recunoscut în toți timpii și la toate popoarele lumii, fiindcă religiunea învață pe oameni adevărata înțelepciune care începe cu frica de Dumnezeu, după cum zice înțeleptul Solomon, că: „începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” și fructele moralei religioase sunt dătătoare de viață cu iubirea de Dumnezeu și de aproapele, și aceste simțăminte nu se inspiră omului decât de Duhul lui Dumnezeu, care, după cum glăsuiește marele profet Isaia: ,,este Duhul înțelepciunii și al științei, Duhul sfatului și al puterii, Duhul cunoștinței și al bunei credințe, Duhul temerii de Dumnezeu” (Cap 11, vers. 1). De aceea și Domnitorii noștri de demult și toate guvernele ce au urmat precum si guvernul actual cu bunul și înțeleptul nostru Rege în frunte, au îngrijit și îngrijesc de prosperitatea bisericii și de propagarea moralei religioase prin biserică și școală, mână în mână una cu alta.

Astfel că restaurarea monumentelor religioase și înălțarea școlilor vor atesta totdeauna acest adevăr. Și se va recunoaște tot mai mult de către înțelepți și bine cugetători necontestatul adevăr istoric pentru noi, că biserica noastră națională cu religia strămoșească ortodoxă de răsărit a fost în toate veacurile trecute nava care, ca și arca lui Noe din timpul diluviului universal, a salvat existența neamului românesc, rezistând cu putere în contra furiei valurilor noianului de ginți năvălitoare și cotropitoare din veacurile trecute și ne-a conservat nouă până astăzi limba, istoria și naționalitatea prin unitatea credinței religioase.

Să ne lipim dar, iubiților, inimile noastre de așezămintele religioase și de morala evanghelică care se predică și se propagă în biserică. Să menținem credința în Dumnezeu împreună cu tradițiunile și obiceiurile strămoșești, căci bătrânii noștri cu acestea au trăit, cu acestea au înfruntat toate nevoile străbătând veacurile până în zilele noastre și conservându-ne nouă țara, biserica și naționalitatea, nedespărțite una de alta. Și Dumnezeul părinților noștri va fi totdeauna și cu noi, precum a fost cu ei, căci numai astfel vom păstra patrimoniul strămoșesc, care este depozitul cel mai sacru pe care ei ni l-au încredințat, și pentru care ei ziceau, că: „podoaba și fericirea unui neam este paza legilor strămoșești”.

Și noi astăzi însuflețiți de aceste simțăminte naționale românești și cu credință nestrămutată în Dumnezeu să aducem totdeauna, ca și ei, rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu, cu inimă curată, cu credință și cu dragoste, fără îndoială în tot locul asemenea și în acest sfânt locaș Dumnezeiesc, care este locul destinat pentru închinăciune lui Dumnezeu, și pentru care în antichitate însuși Dumnezeu a promis lui Solomon la sfințirea Templului din Ierusalim, zicând: „Și acum am ales si am sfințit Casa aceasta, ca să fie numele meu într-însa până în veac și vor fi ochii mei și inima mea acolo în toate zilele”. Așa, Doamne fie mila ta și spre noi în totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

4. 4 Scurta cuvântare zisă de I. P. Sfințitul Mitropolit al Moldovei și Sucevei D. D. Iosif Naniescu în ziua de 20 mai anul 1891, cu ocaziunea punerii pietrei fundamentale la noul edificiu al Seminarului Veniamin ce se construiește acum, din nou, lângă mitropolie în Iași

Fraților și fiilor!

Este în genere cunoscut de toți oamenii cugetători și studioși că de la început, pe când neamul omenesc s-a înmulțit și s-a răspândit pe fața pământului și s-a împărțit în deosebite societăți după naționalități, nici o societate omenească n-a putut să existe fără de religiune. Este asemenea adevărat că diferitele religiuni de la început și mult timp încă în urmă au fost bazate pe multe idei greșite și rătăcite, dar toate au execitat asupra omenirii o influență morală și de ordine în viața socială după gradul de cultură și de îmblânzire a moravurilor primitive. În această operă de îmblânzire a moravurilor a jucat un mare rol din vechime și până la epoca apariției creștinismului filosofia popoarelor antice. Dar fiindcă mai toate ideile acelor sisteme filosofice erau bazate pe pretențiuni mai mult sau mai puțin personale, egoiste și cu ambițiuni pretențioase care se contraziceau între sine, așa că mai toți câți din filozofii antici s-au ocupat cu ideile așa zise filosofice, se pare că au voit mai mult să-și creeze loru-și un nume nemuritor. Toți însă au recunoscut în cugetările și în scrierile lor filosofice o Ființă superioară, o Ființă supremă, supranaturală care a creat toate, a creat universul cu toate cele ce există într-însul, văzute și nevăzute și care prin atotputernicia, înțelepciunea și bunătatea sa le îngrijește și le conduce; despre care și marele Apostol Pavel în apologia sa în fața Areopagului din Athena , zice către atenieni: „Eu predic vouă pe acel Dumnezeu necunoscut pe care voi chiar necunoscându-l, i-ați ridicat un altar la care ați pus inscripția necunoscutului Dumnezeu pe care, dar necunoscându-l, voi îl cinstiți, pe Acesta eu îl vestesc vouă, Dumnezeul care a făcut lumea și toate cele ce sunt într-însa. Diferitele idei însă și sisteme filosofice ale popoarelor antice au dat ocasiune la formarea diferitelor religiuni cu mulțime de zeități și acele zeități nu erau la început decât adorațiunea diferitelor puteri și elemente ale naturei precum: lumina, căldura, soarele, stelele, focul, vântul și altele, pe lângă care în urmă au amestecat și pasiunile omenești, personificate în zeități de mai multe grade, cu zei și semizei, cu diferite numiri, și pentru a le face mai plăcute popoarelor au amestecat între acestea și numele unora din eroii lor care s-au făcut renumiți în interesul diferitelor lor naționalități, înălțându-le temple și statul cărora li se închinau și le aduceau sacrificii. Iată începutul politeismului și al idolatriei, al depărtărei omului de adevăratul Dumnezeu, creatorul său, și al adorării creaturii în locul Creatorului.

Numai într-un punct de pe fața pământului era adorat unul adevăratul Dumnezeu; acel loc, acea țară era Palestina sau Iudeea din vechime, despre care și Psalmistul zice: „Cunoscut este în ludeea Dumnezeu, întru Israil mare este numele Lui.

Dar pentru că toate popoarele de primprejur erau idololatre, de aceia și Israeliții cari erau în contact cu acelea n-au putut fi scăpați de influența obiceiurilor și a ideilor acelor popoare. Așa au intrat între dânșii idei rătăcite și pretențioase, care pretindeau să vadă cu ochii lor cel trupești pe zeii la care se închinau, tot așa cum făcuse părinții lor la muntele Sinai cu vițelul de aur, despre care aveau cunoștință din Egipt. Pretențiunile ideilor rătăcite dintre dânșii i-au pus în învrăjbire unii cu alții și i-au dezbinat, și Imperiul înființat și început cu Saul, urmat de David și întemeiat de Solomon, în urmă s-a despărțit în două, în Imperiul lui Israil și Imperiul lui Iuda. Imperiul așa numit al lui Israil fiind compus din 10 seminții ale lui Israil cu capitala Samaria, introducând zeități străine a mers mai repede spre decadență: Asirienii au venit asupra lor, i-au lovit, i-au luat în captivitate ; asemenea și asupra Imperiului lui Iuda cu capitala Ierusalim au venit mai târziu Babilonienii, i-au bătut și i-au luat în captivitatea de 70 ani. Se observă un lucru însemnat în decursul istoriei Evreilor, că ideile cele rele și rătăcite i-au orbit într-atât încât numai înțelegeau și nu ascultau prevestirile Profeților care le strigau ca din partea lui Dumnezeu: „ Că de veți vrea și mă veți asculta pe mine, bunătățile pământului veți mânca, Iar de nu veți vrea si nu mă veți asculta, sabia vă va mânca pe voi si vor veni streinii si vor stăpâni țara voastră, casele voastre și averile voastre si viile voastre și voi veți fi robi streinilor”. Așa vedem că totdeauna de câte ori Evreii uitau pe Dumnezeu și se depărtau de El căzând în idolatrie, străinii veneau, îi băteau, îi robeau și îi jefuiau. Și cuvintele marilor Profeți ca Isaia și Ieremia care le strigau: „Cunoscut-au boul pe stăpânul său și asinul ieslea domnului său, Iar Israil nu m-au cunoscut pe mine și poporul n-a înțeles; și, aproape ești tu Doamne de gura lor și departe de inima lor”, Iar Ieremia: „Ce este Doamne că calea necredincioșilor sporește, înmulțitu-s-au toți cei ce leapădă poruncile”, precum și acele cuvinte ale Psalmistului pe care ei totdeauna le aveau în gura lor: „ Văzut-am pe cel necurat prea înălțându-se și rădicându-se ca cedrii Libanului și am trecut și iată nu era și am căutat locul lui si nu s-a aflat”. Aceste sublime învățături ale Profeților nu mai aveau influență asupra inimilor și moravurilor corupte din amestecătura cu cei de alte neamuri idololatre. Cunoaștem deci risipirea Ierusalimului, locul cel de închinăciune comun al tuturor Israeliților și împrăștierea lor pe suprafața a tot pământul.

Acestea toate aparțin istoriei trecutului și sunt efectele ideilor filosofice rătăcite, ale unora dintre acei pretinși filosofi ai antichității diferitelor popoare; căci toți cei ce se ocupau de adevărata filosofie recunoșteau existența unui singur Dumnezeu adevărat si a tot puternic.

Cu toate acestea, fiindcă diferitele idei filosofice se contraziceau și se combăteau între dânsele, de aceia diferitele popoare trăiau într-o veșnică vrăjmășie și luptă, și starea morală a societăților reclama imperios o prefacere, o îmbunătățire morală. Astfel când a venit plinirea vremii, cum zice marele Apostol Pavel, Dumnezeu a trimis pe Unul-născut Fiul Său, care s-a născut din femeie, ca să învețe pe oameni tot adevărul, adevărul sfintei Evanghelii, pe care El l-a predicat oamenilor, adevărul ceresc, Dumnezeiesc și etern, precum este însuși Dumnezeu etern, și pe care Iisus Hristos l-a pecetluit cu scump sângele său, sus pe cruce. Acest dumnezeiesc adevăr al moralei Evanghelice care în puține cuvinte se cuprinde: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, și, cum voiți să vă facă vouă oamenii faceți și voi lor asemenea”, l-au predicat sfinții Săi discipoli și Apostolii, următorii lor nenumărații martiri ai Bisericii care și ei toți l-au pecetluit cu sângele lor, mărturisind pe Hristos Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, și toate faptele bune evanghelice bazate pe această credință și pe dragoste adică iubirea către aproapele. Cum vedem din expunerea celor de mai sus, filosofia în antichitate tot se întâlnea cu Dumnezeu, tot găsea pe Dumnezeu în cugetările sale, cu deosebire însă că mulțimea sistemelor filosofice a dat naștere mulțimii zeităților (politeismului). Filosofia din zilele noastre însă este mult mai pretențioasă și mai îndrăzneață; nu vrea să recunoască pe Dumnezeu nici chiar în operele sale care ne înconjoară și ne dă viață. Nu vrea să creadă un Dumnezeu atotputernic, prea înțelept și prea bun, dar în loc de acestea, această pretinsă filosofie de astăzi, îndumnezeiește materia și pretinde a îndumnezei și pe însuși omul, punându-l în locul lui Dumnezeu.

Dar această idee rătăcită este veche, foarte veche; Psalmistul David a zis în psalmii săi: „zis-a cel nebun întru inima sa, nu este Dumnezeu. Aceste idei rătăcite ale timpului fiind foarte vătămătoare societății, moralei sociale, pentru că pretinșii filosofi de astăzi nu vor să recunoască, nici să primească Religia, precum nici pe însuși Dumnezeu; pretinșii filosofi moderni cu ideile lor voiesc a se emancipa de ori și ce idee religioasă morală, sub pretext că ei fac știință modernă, ca și cum credințele religioase și morale n-ar mai corespunde cu necesitățile morale ale omului, cu cerințele timpului, cu pretinsa civilizațiune modernă ; nu vor să înțeleagă că Religia și Biserica nu este și nu poate fi în contra științei, a adevăratei științe care luminează mintea împreună cu morala, care formează inima pentru fapte bune și generoase, ci că Biserica totdeauna combate ideile, cele rătăcite, destrăbălate și vătămătoare moralei sociale, care împiedică adevărata cultură o omului ca ființă intelectuală și rațională.

Țările noastre românești de la început au fost creștine ortodoxe, putem zice că chiar coloniștii Romani au venit cu creștinismul în Dacia, unde s-a întemeiat și s-a predicat timp de acum aproape 2000 de ani. De când țările noastre Române s-au organizat în domniate și încă domniate creștine ortodoxe, Domnitorii noștri români au fost zeloși de-a întemeia credințele religioase, fondând Biserici și Mănăstiri. Priviți din vârful Carpaților și până la marea Neagră și Dunăre și veți vedea tot pământul românesc împodobit cu aceste monumente religioase, cari tot odată sunt și singurele noastre monumente istorice. Toți Domnitorii cel bătrâni și boierii cei mari și bogați au întemeiat Biserici și Mănăstiri pe care ei le-au înzestrat cu averi însemnate pentru întreținerea și eterna lor existență, care monumente au păstrat și păstrează și eterna lor pomenire și în care toți credincioșii vizitatori, și români și străini, își găsesc adăpost, mângâiere și trupește și sufletește; căci aici în acele Biserici se predică Evanghelia și morala creștină evanghelică. Aici în aceste Mănăstiri s-au păstrat pe lângă învățătura religiunii și moralei creștine, s-au păstrat și istoria noastră națională și limba noastră națională românească. Și pe când încă nu era cu putință a se înființa școli sistematice, Biserica era școala noastră românească; aici în pridvorul bisericii se învăța carte românească și învățătorii erau clericii, servitorii bisericești, care în pridvorul bisericii învățau carte românească pe fiii poporului românesc. De aceea și pană astăzi clericii noștri români poartă numirea de dascălul Bisericii și adevărații români au luat ca maximă cuvintele: Școala și Biserica sau Biserica și Școala. Când bunul Dumnezeu a vrut ca și aceste țări ale noastre să se bucure de mai multă siguranță și stabilitate, bătrânii noștri s-au gândit și la șco1ile bisericești sistematice, precum s-au gândit și la școlile laice sistematice.

Astfel cea dintâi școală bisericească sistematică, numită Seminar, a fost înființată aici la Iași de fericitul întru amintire Mitropolit al Moldovei și Sucevei Veniamin Costache la începutul secolului prezent, la anul 1804, pe care Seminar el atunci l-a așezat în Mănăstirea Socola de lângă Iași, unde a existat până acum cinci ani în urmă. Dar fiindcă acolo în starea lucrurilor de astăzi, care diferă mult de cea cu 85 de ani în urmă, existența și prosperitatea Seminarului întâmpina acum multe dificultăți, pentru care cuvânt Guvernul a găsit de cuviință să-l strămute aici în Iași și pentru care sfârșit s-a cumpărat de către Guvern, vechiul palat al familiei Sturdza, situat chiar aici lângă Mitropolie, în care palat a rezidat și însuși răposatul fost Domnitor al Moldovei Mihail Grigorie Sturdza Voievod.

Acest vechi palat însă nu era potrivit, nici suficient pentru școala Seminarului; s-a dărâmat o parte din clădirea cea veche și în locul aceleia se pune astăzi temelia noului Seminar Veniamin, la care suntem noi adunați în acest moment, și Guvernul M. S. Regelui Carol I este reprezentat prin trei dintre D-nii Miniștri: Dl. General I. Florescu, președintele Consiliului, Dl. C. Olănescu, Ministru Lucrărilor publice și Dl. G. Dem. Teodorescu, Ministru Cultelor și Instrucțiunii publice. Astfel Seminarul Veniamin va fi de acum înainte lângă Biserica cea mare a lui Veniamin. Fericitul părinte Mitropolit Veniamin va trăi în veci înaintea ochilor noștri în Mitropolia pe care el a mărit-o și a înălțat-o, precum trăiește nemuritor înaintea lui Dumnezeu și va trăi în veci în istoria Bisericii noastre Române.

Să mulțumim dar, fraților, Majestății Sale Regelui Carol I și Guvernului Majestății Sale pentru toată bună-voința religioasă și patriotică ce au arătat în chestiunea Seminarului Veniamin prin cumpărarea vechiului palat al familiei Sturdza chiar aici lângă Mitropolie, în care palat însuși Mihail Vodă Sturdza a rezidat ca Domnitor al Moldovei, și prin zidirea din nou a unui edificiu propriu pentru Seminar, școa1a bisericească, care școală, Seminar, va avea de acum înainte avantagiul pentru biserică și pentru elevii seminariști, fiind Seminarul Veniamin lângă marea Biserică fondată de Veniamin, unde seminariștii vor avea înlesnirea de a lua parte totdeauna și mai ales Duminicile și la sărbători la serviciile bisericești în Biserica cea mare a sfintei Mitropolii, în care vor deprinde și învăța buna orânduială a bisericii după tipicul sfintei Bisericii noastre ortodoxe de Răsărit.

Iar voi tineri Seminariști să vă siliți din toată inima la studiile religioase care vă vor fi folositoare și vouă în viață și prin care veți putea și voi să fiți folositori poporului Român în cariera bisericească, în cariera predicării cuvântului lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-a predicat El însuși și prin sfinții săi discipoli și Apostoli ni l-a lăsat înscris în Sf. Evanghelie, care învățătură cuprinde adevărurile Dumnezeiești, eterne, ca și însuși dumnezeiescul învățător și formează adevărata cultură a omului creștin. Să nu dați atențiune și să nu vă luați după pretinsele idei filosofice din ziua de astăzi, care nu sunt altceva decât idei materialiste, idei mai mult speculative și nestatornice și pe care un alt curent nou viind le schimbă, le preface și le mută întocmai precum vântul de toamnă poartă frunzele ce cad din copaci și le duce din loc în loc după întâmplare. Să fiți statornici în credințele și în respectul sfintei noastre Religiuni cu preceptele și dogmele ce ea ne învață, așa cum le-am moștenit de la părinții noștri, de la moșii și strămoșii noștri, împreună cu obiceiurile noastre naționale strămoșești, pentru care bătrânii noștri ziceau că podoaba și fericirea unui neam, a unei națiuni, vine din paza legilor strămoșești, precum și din dragostea cu râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii neamului, prin cuvântul lege înțelegând el și religiunea și legile civile bătrâne. Voi în studiile voastre să nu uitați rugăciunea ce ne învață sfânta Biserică: „Împărate ceresc, mângâietorule, Duhul adevărului, carele pretutindenea ești și toate le împlinești. Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește pre noi de toată spurcăciunea și mântuiește bunule sufletele noastre”.

Iar într-această ocaziune solemnă suntem datori cu toți să strigăm cu recunoștință:

Să trăiască M. S. Regele Carol I

Să trăiască M. S. Regina Elisabeta.

Să trăiască A. S. Regală, Iubitorul de Hristos, principele Ferdinand Moștenitorul Tronului.

Să trăiască Guvernul Majestății Sale,

Să trăiască România, Amin.

4. 5 Cuvântarea zisă ,de Mitropolitul Iosif Naniescu în biserica Sf. Mitropolii din Iași, în ziua de 14 Octombrie 1890, cu prilejul inaugurării statuii venerabilului literat și patriot Gh. Asachi

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Fraților și Fiilor,

Astăzi săvârșind o mare sărbătoare patriotică și națională prin inaugurarea statuii venerabilului Gheorghe Asachi, care de la începutul secolului prezent și până la sfârșitul vieții sale (în anul 1869) a lucrat neîncetat și cu multă stăruință pe tărâmul culturii naționale; și fiindcă în tot cursul vieții sale a lucrat dimpreună cu fericitul părinte Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei, în bună înțelegere și în bună armonie, aș putea zice încă inspirându-se unul de la altul, atât pe tărâmul culturii naționale, școlare și literare, cât și pe acela al culturii religioase în Biserica noastră națională, pe care tărâm, pe care câmp, bătrânii noștri și clerici și laici, din cea mai depărtată vechime, chiar de la început, au fost totdeauna uniți și nedespărțiți, fiindcă Biserica noastră creștină ortodoxă este eminamente națională, și nu putea să fie despărțiți, dezbinați, având înainte în mintea și inima lor, cultura și a limbii și a moralei, adică a minții și a inimii.

Astfel au lucrat fericiții Mitropoliți de demult Varlaam și Dositei dimpreună cu toți bărbații cei luminați din timpul lor, și această împreună lucrare a tuturor a dat naștere cunoscutei maxime între toți românii: școala și biserica, biserica și școala, căci aceste două erau nedespărțite. De aceea și eu astăzi, în această solemnă și patriotică sărbătoare, am crezut că este cea mai nemerită ocaziune a zice și a repeta cuvintele bătrânilor noștri: biserica și școala, școala și biserica, și am început invocând pe Dumnezeu adevărat în Sf. Treime cu cuvintele dogmatice și obișnuite de Sf. noastră Biserică, pe care încă o dată le repet: În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sf. Duh Amin.

Fraților și Fiilor, bătrânii noștri, conducătorii neamului românesc, Domnitorii, Mitropoliții, și Episcopii, dimpreună cu toți laicii, boierii cei luminați din timpul lor, toate lucrările, toate faptele lor, cu Dumnezeu le începeau și cu Dumnezeu le terminau; cu nădejdea în Dumnezeu se într-armau chiar și în contra inamicilor patriei române, și bunul Dumnezeu i-a întărit în toate împrejurările și în toate luptele pentru Țară și Biserică, pentru limba și credința strămoșească a neamului românesc.

Astfel, de aceea vedem pe toată întinderea țării, din vârful munților și până la mare, pământul românesc împodobit cu biserici și mănăstiri, înălțate de domnitorii cei bătrâni și boierii cei în adevăr luminați și patrioți, întru semn de mulțumire lui Dumnezeu în care ei își puneau toată credința și speranța lor, îndeplinind totodată prin întemeierea mănăstirilor și a treia faptă creștină evanghelică: caritatea, căci aici în acele mănăstiri, pe care ei le înzestrau cu averile lor imense, multă lume nevoiașă, săracă găsea adăpost și mângâiere. Mai mult încă, bătrânii noștri îndată ce căpătau o moșie, o proprietate de pământ și voiau să întemeieze și un mic sătuc, cea dintâi îngrijire și lucrare a lor era ca să zidească o biserică în care să se adune și să se roage lui Dumnezeu în limba străbună, fiindcă Biserica era la străbuni centru de unire și unitatea națională în credință și în simțăminte, precum trebuie să fie totdeauna, și dacă suntem români și buni creștini trebuie în toate ocaziunile să repetăm cuvintele: biserica și școala, școala și biserica, știind că școala românească de la biserică s-a întemeiat. Pe când încă nu erau școli sistematice înființate, școala românească începea în pridvorul bisericii și învățătorii limbii române erau clericii, aceia care încă și astăzi poartă numirea de dascălul bisericii. Limba română în biserică s-a păstrat și s-a cultivat; cele dintâi cărți în limba română de la biserică s-au tradus și s-au tipărit. Venerabilii Mitropoliți de demult, ca Varlaam și Dositei, în bună înțelegere cu vechii domnitori Vasile Vodă, ctitorul Sf. mănăstiri Trei Ierarhi din Iași și Duca Vodă, ctitorul mănăstirii Cetățuia din deal au întemeiat și tipografii în aceste mănăstiri, în care au tipărit cărți religioase în limba română. Tot așa s-a urmat și în partea României de dincolo de Milcov sub fericitul Domnitor Matei Basarab Voievod, cu Teodosie Mitropolitul și Antim Ivireanul sub protecțiunea nemuritorului Domn Constantin Voievod Brâncoveanu Basarab, care cu a sa cheltuială tipărea cărți religioase în limba românească și le împărțea în dar tuturor. Asemenea au urmat și alți fericiți părinți Mitropoliți până în zilele noastre, între care nemuritorul Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei, în toată viața a lucrat traducând și tipărind în limba română. El la începutul secolului prezent a înființat și seminarul în Socola, cea dintâi școală bisericească. El, în tot timpul arhipăstoriei lui a fost în fruntea învățământului național și împreună cu nemuritorul Gheorghe Asachi a lucrat pentru prosperitatea școlilor românești. Gheorghe Asachi ca un mare patriot român, a lucrat mult, a scris mult pe tărâmul culturii naționale, dar totdeauna în bună înțelegere cu fericitul părinte Veniamin Costachi, căci ei amândoi aveau în vedere cultura complectă a omului și științifică și morală. Omul nu poate să fie complect cultivat mai mult sau mai puțin, decât cu amândouă aceste elemente, fiindcă știința se adresează numai minții pe cari o luminează întrucâtva, iar biserica cu religia se adresează inimii pe care o cultivă și o moralizează: și în aceste momente de n-am cita alte precepte morale evanghelice decât numai acele care spun: să vă iubiți unii pe alții și cum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea, cred că ne este destul, că religia cultivă inima omului, face pe om moral, omul folositor societății, pe când științele luminează numai mintea și deșteaptă inteligența.

Acesta a fost tărâmul național, fraților, pe care venerabilul mare patriot Gheorghe Asachi a lucrat în toată viața lui împreună și în bună înțelegere cu fericitul Mitropolit Veniamin Costachi. Și nepătrunse și neînțelese sunt judecățile lui Dumnezeu că și după moartea lor, după mulți ani, venerabilele lor oseminte, s-au mai întâlnit încă odată pe suprafața pământului, la lumina soarelui. Osemintele nemuritorului Asachi au venit și s-au apropiat de osemintele fericitului părinte Veniamin Mitropolitul, în această măreață biserică acum de curând terminată, la care de la început, la a ei fondațiune în anul 1833 au lucrat împreună. Iată aici avem depuse osemintele părintelui Veniamin pentru etern repaos; aici sunt aduse și a le lui Gheorghe Asachi, ca și cum ar zice lui Veniamin: mai binecuvintează-mă încă odată.

Și eu smeritul pe care Dumnezeu m-a adus aici în locul fericitului Veniamin ca să conlucrez la terminarea acestei mărețe biserici, vin a-mi îndeplini o sfântă datorie cu adânc respect și pietate chemând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra osemintelor amândoror mărețe și nemuritoare figuri.

Fericitul părinte Mitropolit Veniamin Costachi și-a făcut el însuși monumentul său, această sfântă și măreață biserică. Lui Gheorghe Asachi însă, până acum nu i-a ridicat nimeni nici un monument ca să aducă aminte și celor neștiutori că Gheorghe Asachi, bărbat luminat și mare patriot a lucrat în toată viața lui pentru luminarea și ridicarea neamului românesc.

Un avânt național a inspirat și a mișcat pe mulți chiar, din acei ce l-au cunoscut și cari împreună cu el au conlucrat, ca elevi, pentru ca acum, în semn de recunoștință și venerațiune, să i se ridice un monument chiar pe locul unde nemuritorul Asachi și-a început cariera sa didactică și literară în curtea bisericii Sf. Trei Ierarhi,, unde prin munca sa Gheorghe Asachi a reușit să înființeze cea dintâi școală națională românească pe la anii 1829-1830;

Poate cam târziu s-a făcut această mișcare de recunoștință națională, dar după vorba cunoscută de toți, tot e bine și mai târziu decât niciodată.

Locul care s-a ales pentru așezarea statuii lui Gheorghe Asachi cred că va fi recunoscut de către toți că e bine ales, pentru că acest loc, această mănăstire fondată de binecredinciosul Domn Vasile Vodă Lupu, căreia i-a numit de patroni pe cei mai mari dascăli dintre sfinții părinți ai Bisericii, Sf. Trei Ierarhi Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, a fost destinată de fondatorul său pentru școală, unde a înființat și o tipografie în care s-au și tipărit cărți românești, cărți religioase, căci cu acestea s-a început școala românească, și nemuritorul Gheorghe Asachi, după două sute de ani, aici în această localitate din mănăstirea Sf. Trei Ierarhi a început din nou școala românească cu care și el și-a început cariera sa didactică și literară, și tot aici la temelia monumentului său vom așeza și venerabilele sale oseminte împreună cu ale soției sale. – Onoare dar celor ce au conlucrat la înălțarea statuii lui Gheorghe Asachi, primul învățător din Moldova, și eternă să fie memoria acestui demn și mare patriot român.

4. 6 Discursul mitropolitului Iosif Naniescu, rostit la inaugurarea Societății clerului ieșean Binefacerea

Fraților și fiilor!

Ca creștini ortodocși toți știm și trebuie să știm că baza fundamentală a sfintei noastre religiuni creștine este constituită de cele trei mari principii teologice: credința, nădejdea și dragostea.

Toate învățăturile sfinților purtători de Dumnezeu părinți ai Bisericii, pe aceste principii se întemeiază și se dezvoltă. Sf. Grigorie teologul învață că omul creștin se cuvine ca toate faptele sale cu Dumnezeu să le înceapă și cu Dumnezeu să sfârșească, căci fără Dumnezeu nimic bun nu se poate face; Dumnezeu este începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, El este alfa și omega. Astfel dar, noi suntem datori ca toate faptele noastre să le întemeiem și să le regulăm după principiile Sf. Scripturi și după învățăturile Sf. Părinți, având totdeauna înainte Sf. Evanghelie. Așa, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care luminează pe tot omul ce vine în lume, în privința iubirii aproapelui zice în Evanghelia de la Luca: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea. Și de iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe dânșii. Și de faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că și păcătoșii aceeași fac. Și de dați împrumut de la care nădăjduiți a lua, ce dar este vouă? Că și păcătoșii păcătoșilor dau împrumut ca să ia întocmai. Ci, iubiți pe vrăjmașii voștri, și faceți bine, și dați împrumut, nimic nădăjduind. Și va fi plata voastră multă, și veți fi fiii ai celui Preaînalt, că el este bun spre cei nemulțumitori și răi: deci fiți milostivi precum și Tatăl vostru este milostiv”. Și în alt loc zice: „Milă voiesc, nu jertfă”. Iar Sfântul marele Apostol Pavel, care în toate epistolele sale explică sfânta și sublima morală evanghelică, zice: „Deci, fraților, facerea de bine și împărtășirea să nu uitați, că cu jertfe ca acestea se îmblânzește Dumnezeu”. Și în epistola întâi către corinteni, capitolul 13, vorbind despre multe fapte bune care ies din dragoste, zice: „De aș grăi în limbile omenești și îngerești, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea proorocie, și de aș ști toate tainele și toată știința, și de aș avea toată credința cât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu să-l ardă, și dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Și după ce numără și numește mai multe fapte bune pe care le producea dragostea, apoi încheie cu cele mai sus citate mari principii: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare decât acestea este dragostea”. Asemenea și Sf. Ioan teologul Evanghelistul zice pentru dragoste: „Iubiților, pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată; de iubim unul pe altul, Dumnezeu întru noi petrece și dragostea lui desăvârșit este întru noi, căci Dumnezeu dragoste este, și cel ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece și Dumnezeu întru dânsul”. Și spre mai multă lămurire adaugă și încheie cu acestea ce urmează: „Iubiților! De va zice cineva că iubește pe Dumnezeu, iar pe fratele său urăște, mincinos este, că acela care nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-l iubească?”. Și această poruncă avem de la dânsul, că cel ce iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său. Asemenea și Sf. Apostol Iacob în epistola sa generală către toți credincioșii, scriind despre credință, zice: „că însăși credința fără faptele iubirii de aproapele este nefolositoare”. Ce folos este, frații mei, de ar zice cineva că are credință, iar fapte nu are! Au poate credința să-l mântuiască pe el? ci va zice cineva, tu ai credință, iar eu am fapte. Eu îi voi răspunde: arată-mi credința ta din faptele tale și eu îți voi arăta ție credința mea din faptele mele. Tu crezi că Dumnezeu este unul, bine faci, că și dracii cred și se cutremură de înfricoșatul nume al lui Dumnezeu. Voiești dar să înțelegi, o omule deșarte, că credința fără fapte este moartă? Încredințează-te de exemplele patriarhilor a căror credință lucra dimpreună cu faptele lor, și din fapte s-a plinit credința lor, și vezi că din fapte se îndreptează omul, iar nu numai din credință, căci precum trupul fără de suflet mort este, așa și credința fără de fapte moartă este.

Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos și mai lămurit ne învață despre fapta carității, prin exemplul ce ni-l descrie în Sf. Evanghelie în parabola cu călătorul care plecând de la Ierusalim să meargă la Ierihon, a căzut între tâlhari, adică i-au ieșit tâlhari înainte la drum și, dezbrăcându-l și rănindu-l, s-au dus, lăsându-l abia viu. Și după întâmplare, un preot mergând pe calea aceea și văzându-l a trecut pe alături. Așijderea și un levit, viind pe acolo și văzându-l, a trecut pe alăturea. Iar un samarinean(străin de neam și de credință) mergând pe acea cale, a venit la el și văzându-l, i s-a făcut milă, și apropiindu-se a legat rănile lui turnând untdelemn și vin, și puindu-l pe dobitocul lui l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Și a doua zi, ieșind și scoțând doi dinari, a dat gazdei și i-a zis: poartă grijă de dânsul, și orice vei mai cheltui, eu când mă voi întoarce voi da ție. Iată dar, fraților, învățătura cea mai lămurită despre fapta bună a carității pusă în practică.

Dar pentru ca să sfârșesc cu exemplele din Sf. Evanghelie, voi mai cita încă unul și apoi voi încheia cuvântarea mea. Au nu știm cu toții care este cea mai mare faptă bună pentru care Mântuitorul, Fiul omului, după cum Însuși zice în sf. Evanghelie? Când va veni întru slava Sa și toți sfinți și îngerii cu Dânsul și va ședea la judecată pe scaunul slavei Sale, și se vor aduce înaintea Lui toate limbile și-i va despărți pe dânșii unul de altul precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Lui, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți binecuvântații părintelui Meu, moșteniți împărăția care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit și mi-ați dat de am mâncat; am însetat și mi-ați dat de am băut; am fost străin și m-ați primit; gol și m-ați îmbrăcat; bolnav am fost și m-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la mine. Asemenea știm și concluziunea ce face Mântuitorul Iisus Hristos la această înaltă învățătură despre judecata cea de apoi, ne arată luminat că fapta cea bună a carității este care atrage după sine binecuvântarea lui Dumnezeu și recompensa fericirii, și că iubirea de Dumnezeu se probează prin iubirea către aproapele că „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai mei prea mici, mie ați făcut”.

Din toate aceste exemple ce am adus din Sf. Evanghelie și de la Sf. Apostoli, vedem luminat că fapta cea bună a dragostei împreună cu credința și speranța în Dumnezeu, este temelia și izvorul din care iese toate faptele cele bune, pentru care și Apostolul Pavel când rezumă toate fapte bune creștine în cele trei mari principii: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare decât acestea dragostea.

De aceea, și eu, fraților, văzând în statutele Societății Clerului Român din iași intitulată Binefacerea, că principiul acestei societăți este iubirea evanghelică, caritatea creștină, am primit cu sufletească mulțumire a mă asocia ca să particip la această societate și am solicitat de la Înaltul Guvern aprobarea și recunoașterea acestei societăți ca persoană morală, pentru ca pe lângă contribuțiunea asociaților preoți, clerici și mireni, să poată primi și chiar donațiuni de la cei binevoitori a ajuta pe văduvele și orfanii preoților decedați și chiar pe acei clerici și preoți bătrâni ajunși prin vârstă și infirmități în neputință de a mai servi și a-și căpăta existența. Înaltul Guvern a aprobat și a recunoscut lăudabilul scop moral al acestei societăți, și Majestatea Sa, gata ca totdeauna a aproba asemenea fapte caritabile, a binevoit a confirma prin decret regal, înființarea și funcționarea Societății Clerului Român Binefacerea din Iași. Pentru aceasta și eu am venit astăzi în ziua inaugurării acestei societăți, aici în mijlocul a tot clerul ieșean, ca să binecuvintez din inimă începutul acestei societăți și cu toți să rugăm pe Dumnezeu pentru prosperitatea ei, în folosul orfanilor și infirmilor. Să mulțumim dar, fraților, mai întâi lui Dumnezeu, apoi Majestății sale, Regelui Carol I și guvernului său și să zicem cu toții: Trăiască Majestățile Lor Regele și Regina! Trăiască România!

Voi mai adăuga câteva cuvinte către cucernicii preoți: nu uitați, părinților, să nu uitați că astăzi, în cea dintâi zi a înființării acestei societăți, ziua inaugurării ei a fost onorată cu prezența autorităților ieșene, a D-lui Prefect general și al poliției și a Primarului com. Iași, stimatul și iubitul nostru D. Gusti, precum și a unui numeros și ales public, și că astfel pe viitor ochii tuturor vor fi cu atentă privire asupra mersului și bunei conduceri a acestei societăți.

Îngrijiți dar ca prin buna administrație a societății, în conformitate cu statutele ei, să meritați binecuvântarea tuturor oamenilor de bine și a orfanilor și infirmilor preoți și clerici care așteaptă binefacerile ce li se promit de la aceasta.

4. 7 Corespondență a Mitropolitului Iosif Naniescu cu Episcopul Buzăului, Filotei, și cu ieromonahul Serafim Vintileanu

Șerbăneștii Morunglavului, mai 21, 1856, Protosinghelul Iosif Naniescu răspunde invitației făcută de episcopul Buzăului Filotei de a trimite spre tipărire cântări bisericești rămase de la Macarie, cât și alte traducții mai nimerite.

Cu adâncă smerenie închinându-mă sărut mâinile Prea Sf. Voastre!

Prea Sfințite Stăpâne!

Cu cea mai înălțată bucurie a inimii am primit arhipăstoreasca Prea Sfinției Voastre scrisoare cu care ați binevoit a mă cinsti și am rămas plin de negrăită mulțumire sufletească văzând cele în ea cuprinse pentru întreprinderea ce voiți a pune în lucrare în favoarea muzicii bisericești, întreprindere ce, pe lângă onoarea ce neapărat va privi numai pe persoana Prea Sfinției Voastre, va produce Bisericii și clerului român un folos de care are mare trebuință. Întrucât eu din parte-mi, umilit membru al aceluiași cler, orice aș zice, nu pot lăuda îndestul frumosul și arhipăstorescul Prea Sfinției Voastre sentiment în privința acestei lucrări.

Prea Sfinția Voastră, ca cel crescut în școala bisericii, întocmai după cum zice psalmistul, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, cunoașteți armonioasa și plăcuta melodie a cântărilor bisericești compuse în limba grecească după stilul bisericii cei mari a Răsăritului, de dascălii cei mai întâi ai acestei biserici, astfel cum s-a obișnuit din vechimea cea mai depărtată, de la Sfinții Părinți și până astăzi de se cântă în această întâi biserică a creștinătății răsăritene.

Cunoașteți zic înțeleapta și retoriceasca compunere a acestor cântări însuflețite de simțământul umilinței care acesta este scopul și caracterul cântărilor bisericești. Cunoașteți apoi pe lângă aceasta la câtă deosebire au ajuns cele românești și cât s-au cam depărtat de practica și adevăratul stil bisericesc prin traducțiile și compunerile unora care, mai mult sau mai puțin, le-a plăcut a imita pe cele lumești, profane, crezând poate că vor place și publicului mai mult și nebăgând de seamă sfințenia lucrului ce profană.

Cunoașteți iarăși că pentru cântările bisericești românești, din cei până acum, numai un Macarie a fost care a dat și a putut să dea Bisericii române cântări bune atât prin traducțiile, cât și prin compunerile sale originale… întocmai după tipul celor grecești de la Biserica Mare.

Deci dar, din parte-mi sunt bine încredințat că în tipografia de muzică ce ați întocmit în Sfânta Episcopie a Buzăului nu veți îngădui a se tipări decât numai asemenea cântări care se țin de adevăratul stil bisericesc. Căci înșivă Prea Sfinția Voastră sunteți care cunoașteți și a alege pe cele bune din cele ce n-ar merita a se mai da publicului și prin tipar. Încât pentru mine, prețuind onoarea ce binevoiți a-mi face prin invitația de a contribui și eu spre tipărire cu cărțile ce ziceți că cunoașteți, cum că se află la mine, mă voi sili din tot sufletul a corespunde dorinței Prea Sfinției Voastre spre podoaba bisericii, atât cu cântările ce se află la mine chiar din ale răposatului dascăl părintele Macarie, cât și cu cele ce singur voi putea produce prin traducții mai nimerite și care vor fi aprobate de Prea Sfinția Voastră, urmează însă a lua înțelegere cu Prea Sfinția Voastră într-aceasta prin viu grai la cea întâi întâlnire, ceea ce de mult doream și de asemeni cugetam a propune.

Primiți vă rog Prea Sfințite Stăpâne cu această ocazie adâncile mele închinăciuni cu care al Prea Sfinției Voastre prea plecat fiu sufletesc.

Protosinghelul Iosif Naniescu Morânglăveanul

Anul 1856, mai 21.

Buzău, 1856, iunie 27, Episcopul Filotei răspunde protosinghelului Iosif Naniescu, arătând râvna și gustul deosebit ce are acesta pentru adevăratul stil bisericesc.

Arhierească binecuvântare trimitem cuvioșiei voastre.

Cinstita cuvioșiei voastre scrisoare de la 21 ale trecutei luni mai, cu dragoste părintească primind-o am văzut cele într-însa cuprinse.

Cuvintele ce ne arătați pentru buna armonie a cântărilor bisericești cum ar trebui să fie, și aceea cum de către unii s-au amestecat și întrebuințat în biserică sunt așa de adevărate, pe cât și drepte, căci multe din cele date la lumină acum mai de curând sunt cu adevărat depărtate de armonia întrebuințată de vechii dascăli bisericești, aceasta în timpul, lipsa și trebuința ce se simte cu fiecare minut de asemenea bisericești și armonioase cântări, am fost siliți a lua asupră-ne sarcina de a da la lumină unele din cele mai de nevoie și de trebuință din aceste bisericești cântări și pentru acest sfârșit ne-am adresat către cuvioșia voastră, știindu-vă râvna, dragostea și gustul deosebit ce aveți pentru asemenea melodioase și în adevăratul stil bisericesc cîntări, a contribuit la acest obștesc folos și podoabă a bisericii noastre.

Aceasta fiind scopul și ținta noastră n-am voit și nu voim alt decât numai a ne face organul dării de lumină unor asemenea potrivite cântări, precum mai sus arătăm. Iar toată slava și lauda o lăsăm și o dăm asupra celor ce va contribui și se va osteni cu asemenea traducții și suntem încredințați în cugetul nostru că fiecare român râvnitor de binele patriei sale și podoaba sfintelor noastre biserici, va prețui scopul nostru și va profita de înlesnirea ce ne-am hotărât a da cu însemnată cheltuială și va alerga a-și da la lumină producțiile sale spre lauda sa și binele patriei sale și mai mult ca oricare, am crezut și credem că cuvioșia voastră veți fi cel dintâi ce cu bucurie și cu plăcere, prin mijlocul nostru veți îndeplini această lipsă cu scrierile și producțiile originale și traduse ce cunoaștem că aveți și care după meșteșugul muzicii ce mai cu deosebire îl cunoașteți și după gustul plăcut ce aveți în a semăna cântări după stilul vechii biserici, să se poată tipări și acele multe faceri nepotrivite ce s-au introdus în aceste cântări și să se formele gustul și să se atragă plăcere.

Precum arătați dar prin pomenita scrisoare, bine ar fi, atât pentru acest sfârșit cât și pentru a ne înlesni dorința de a vă mai vedea, fiind atâta vreme de când nu ne-am văzut, ca să faceți a ne întâlni, dorind și noi atât de mult aceasta, din amândouă privințele arătate.

Al cuvioșiei voastre duhovnicesc părinte

Filotei Buzău

1856, iunie 27

Buzău, 25 septembrie 1856. Ieromonahul Serafim Vintileanu, de la Buzău sub a cărui îngrijire se tipăreau lucrări de muzică bisericească, cerea protos. Iosif Naniescu să trimită, spre tipărire, compoziții proprii.

Dragoste frățească,

Timpul care vecuirăm atâția ani împreună și tinerețea copilăriei noastre la un loc ne vestejirăm între împrejurările (care) pentru noi fuse precum a fost de nc-am despărțit și prea departe unul de altul. Destinul omului se vede că așa e de la Dumnezeu, că atât cât trăiește singur nu știe de unde înemerește, dar fie-i poziția bună și cu știrea lui Dumnezeu că se uită toate.

Eu totdeauna mă gândesc la bunul prieteșug, petrecerea, conlocuirea noastră la un loc. Ah! S-au dus toate și pentru totdeauna. În sfârșit, din parte-mi cred că simțământul și până azi este și va fi neșters din inima mea mai mult timp pentru prieteșugul sfinției voastre. În mai multe rânduri am vrut să vă scriu, o cunosc că datoria mea era, dar am crezut că scrisoarea nu merge după adresă, precum am auzit și cu alții, Sfinția voastră ați avut ocazie mai bună, mai vârtos că v-ați și apropiat de noi cu câteva poștii.

Nu cunosc ce e pricina de v-ați răcit cu totul despre toți care stau în partea despre nord.

Părinte si frate Iosife,

Mi-au spus Prea Sfinția Sa episcopul că v-a scris de aveți bunăvoința din câte cântări aveți scrise de sfinția voastră să le trimiteți ca să le punem a le tipări.

Mi-a spus că v-a întâlnit și prin București și ați vorbit amândoi iarăși .în pricina cântărilor.

Până acum s-a tipărit Anastasimatarul, Gramatica răposatului Macarie și Irmologhion ale lui Anton Pan cu adause. Acum am început la tomul lui Macarie, tipărindu-se mai pe scurt cântările care sunt într-însul.

După aceasta poate să urmăm cu tipărirea Liturghiei și trimite-ne cât de curând ce cântări socotiți, fie mai mari, fie mici, care socotiți și Sfinția voastră că sunt de trebuință pentru timpul de azi. Pui și niște acsioane făcute de Sfinția voastră, care se cântă peste tot anul.

Dintr-ale postului cântări, iarăși avem de lipsă; sunt de trebuință mai scurte și aveți toată încrederea în mine că eu le voi pune precum mi le veți trimite.

În sfârșit, nu ne uita, al prea sfinției tale mai mic în Hristos frate.

Ieromonah Serafim Vintileanu

1856, septembrie 25.

P. S. Nu e rău să faceți sfinția voastră o plimbare spre locurile noastre și puteți sta ca și-n casa sfinției voastre la tipărirea Liturghiei să fiți sigur și poate și parasimierul să se tipărească tot de sfinția voastră. Atunci le așezați precum vă va place.

Vintileanu Gherasim, care-i zice și Cucu mi-a zis să vă scriu că mai întâi să primiți din parte-i complimente și zice că piatra de pe mormântul răposatului econom s-a lăsat de câteva palme în jos, și la acea ridicare vrea să fiți de față.

Șerbănești Morânglavului, 15 februarie 1857. Protos. Iosif Naniescu răspunde părintelui Serafim, că nu poate trimite acum din cântări pentru că trebuiesc cu totul prefăcute și-și aduce aminte mereu cu multă plăcere de oamenii si locurile unde a copilărit.

Cu frățească dragoste mă închin sfinției voastre părinte Serafim!

Scrisoarea sfinției voastre de la 25 septembrie anul încetat o am primit la 15 octombrie trecut. Cele într-însa însemnate din curata și prieteneasca sf. tale inimă m-au transportat cu totul în acei timpii fericiți ai copilăriei noastre ca să zic așa, și ai acelei plăcute și frățească împreună petrecere care nu se va șterge din a mea aducere aminte decât atunci când voi înceta de a mai ține în minte cunoștința de a mai fi cu viață pe pământ și cu atât mai mult m-am simțit fericit acum cu cât am văzut că și sfinția ta păstrezi încă aceleași simțăminte căci ce este mai bun sau ce e mai frumos, fără, numai a locui frații împreună și apoi noi doi n-am petrecut ca niște frați?

Dar vai! acel timp atât de plăcut a trecut de la noi pentru totdeauna. Vârsta și împrejurările vieții de acum au schimbat cu totul cele de atunci și acum nu ne mai rămâne decât a ne îndestula, cu plăcere din suvenirea trecutului a mulțumi lui Dumnezeu… și a îngriji pentru viitor ca și pe acela prin o cuvioasă purtare și înțeleaptă lucrare să ni-l pregătim asemenea plăcut și fericit.

Iubite părinte și frate Serafime! Eu n-am urât, nu m-am răcit cum zici sfinția ta despre oameni și prieteni din locurile unde mi-am petrecut copilăria și junețea cea mai fragedă și cea mai plăcută vârstă a vieții omenești. Din contra. Știind că nimeni din cei de pe acolo nu mi-au făcut nici un rău precum asemenea și eu din parte-mi mi se pare nimănui cu nimic n-am stricat de aceea totdeauna, cu multă plăcere nălucesc în mintea mea locurile și oamenii cu care am petrecut și doresc neîncetat să mai viu pe acolo ca să mai vizitez acele locuri ce odată le-a călcat copilăria mea. Dar împrejurările vieții, datoriile însărcinării și feluritele trebuințe ale casei unde mă aflu m-au împiedecat până acum de la această dorință. Sper însă și rog pe Dumnezeu care orânduiește toate cele de folos pentru noi să nu mă lipsească și pe mine de această mulțumire sufletească.. Părinte Serafime! Pentru cântările de muzica noastră bisericească răsăriteană despre care am avut cu Prea Sfinția Sa Părintele Episcopul Filotei înțelegere mai întâi prin scrisoare și apoi la întâlnirea în București și prin viu grai, eu am făgăduit într-adevăr Prea Sfinției Sale că-i voi servi după putință închipuindu-mi după cum i-am și scris Prea Sfinției Sale că voiește să facă o revizie mai serioasă celor tipărite de răposatul dascăl părinte Macarie dar văzând că nu se face decât o a doua tipărire simplă și că pe când vorbeam despre aceasta lucrarea în tipografie era și începută și mai pe la jumătate adusă de unde mă aflam în acele ce cugetam am crezut după aceștia că pentru mine ori că a trecut timpul ori că încă n-a venit ca să pot lucra după dorință și astfel am rămas tot unde mă aflam și mai înainte.

Căci afară de revizia ce zisei ori și ce alte cântări trebuiesc cu totul prefăcute și aceasta cere timp, iar lucrul tipăririi ce ați început merge repede după cum arătați și trebuie să meargă astfel fiindcă cheltuielile nu iartă zăbavă când odată se începe lucrul cineva trebuie să fie pregătit mai înainte de ceea ce arc să puie sub teasc.

Prin urmare eu sunt totdeauna al Prea Sf. Sale părintelui episcopul și mă țin de aceeași făgăduială dată și când voi putea să fiu gata cu ce voi socoti, voi supune la cunoștința Prea Sfinției Sale și de va găsi de cuviință și va binevoi a se tipări, va orândui cum va bine chibzui, iar eu acum rămân ca și totdeauna al Sfinției Voastre în Hristos frate și slugă.

Protosinghelul Iosif Naniescu Morânglăveanul

15 februarie 1857

Șerbăneștii Morânglavului

4. 8 Lista cărților românești vechi din fondul Naniescu

1. Pravilă, Govora, 1640.

2. Evanghelie învățătoare, Govora, 1642.

3. Carte românească de învățătură. Iași, 1643.

4. Șapte taine, Iași, 1644.

5. Noul Testament, Bălgrad (Alba-Iulia), 1648.

6. Psaltire, Bălgrad (Alba-Iulia), 1651.

7. Cheia înțelesului. București, 1651.

8. Nectarie, Patriarhul Ierusalimului — Întâmpinarea în contra primatului Papei, Iași, 1682. Grecește.

9. Apostol, București, 1683.

10. Biblia, București, 1688.

11. Maxim Peloponesianul — Manual în contra schismei papistașilor, București, 1690. Grecește.

12. Sirigos, Meletie — Întâmpinare la principiile catolice, Dositei, Patriarhul Ierusalimului — Manual în contra rătăcirii calvine, București, 1690. Grecește.

13. Evanghelie, București, 1893. Grecește și românește.

14. Evanghelie, Snagov, 1697.

15. Karyophylles, Ioan — Manual despre câteva nedumeriri, Snagov, 1697. Grecește.

16. Cantemir Dimitrie — Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea, Iași 1698. Românește și grecește.

17. Minei, Buzău, 1698.

18. Dositei, Patriarhul Ierusalimului — Tomul dragostei asupra latinilor. Iași, 1698. Grecește.

19. Maxim Peloponesianul — Carte sau lumină, Snagov, 1699.

20. Mărturisirea credinței ortodoxe și Expunere despre cele trei virtuți, Snagov, 1699. Grecește.

21. învățături creștinești. Snagov, 1700.

22. Octoih, Buzău, 1700. Slavonește și românește.

23. Psaltire, Snagov, 1700. Grecește.

24. Sevastos Chimenitul — Eorotologion, Snagov, 1701. Grecește.

25. Liturghie, Snagov, 1701. Grecește și arăbește.

26. Învățături de șapte taine. Buzău, 1702.

27. Liturghie, Buzău, 1702. Slavonește și românește.

28. Tomul bucuriei, Râmnic, 1705. Grecește.

29. Serviciul bisericesc, Târgoviște, 1709. Grecește.

30. Panoplia dogmatică, Târgoviște, 1710. Grecește.

31. Hrisant, Patriarhul Ierusalimului — Despre oficii, clerici etc. Târgoviște, 1715. Grecește.

32. Ioan Damaschin, Arătarea credinței ortodoxe, Iași, 1715. Grecește.

33. Dositei Patriarhul Ierusalimului — Istoria patriarhilor Ierusalimului, București, 1715. Grecește.

34. Mavrocordat, Nicolae — Despre datorii. București, 1719. Grecește.

35. Mavrocordat, Nicolae — Despre datorii. Lipsca, 1722. Grecește și latinește.

36. Antologhion Iași, 1726 legat cu

37. Octoih, Iași, 1726.

38. Triodul săptămânii mari, (București), 1726.

39. Hristofor Emborocomitu — Manual despre purcederea Sfântului Duh, București, 1728. Grecește.

40. Molitvenic, București, 1729.

41. Chiriacodromion, București, 1732.

42. Acolutii (Sf. Haralambie, Matrona din Hio și Spiridon), București, 1736. Grecește

43. Cazaniile lui Ilie Mimat, București, 1742.

44. Apostol, Rîmnic, 1743.

45. Apostol, Buzău, 1743.

46. Cantemir, Dimitrie — Istoria Imperiului Otoman, Paris, 1743. Franțuzește.

47. Ceaslov, Rădăuți, 1745,

48. Liturghia Sf. Ioan Gură de aur, Rădăuți, 1745.

49. Liturghie, București, 1746.

50. Triod, Iași, 1747.

51. Cazanii, Râmnic, 1748.

52. Molitvenic, Iași, 1749.

53. Evanghelie, București, 1750.

54. Adunarea celor șapte Taine, Iași, 1751.

55. Mauroeides, Nicolae — Mreaja Apostolică, Iași, 1756. Grecește.

56. Teatru politic, tradus de Nicolae Mavrocordat, Lipsca, 1758. Grecește.

57. Liturghie, Iași, 1759.

58. Lafsaicon, București, 1760.

59. Evanghelie, Iași, 1762.

60. Molitvenic, Iași, 1764.

61. Simeon, Arhiepiscop al Tesalonicului — Voroavă de întrebări și răspunsuri între Hristos, București, 1765.

62. Psaltire, Iași, 1706.

63. Îndreptarea păcătoșilor. Iași, 1768.

64. Neofit Ierodiaconul — Comentar la Gramatica lui Teodor, București. 1768. Grecește.

65. Liturghie, Buzău, 1769.

66. Pigas, Meletie — învățătură ortodoxă, Ed. a Il-a, București, 1796. Grecește.

67. Slujba Sf. Alexandru, arhiepiscopul Constantinopolei, Veneția, 1771. Grecește.

68. Învățătura Ecaterinei a II-a, Iași, 1773.

69. Liturghie, Blaj, 1775.

70. Macarie Egipteanul — Omilii, București, 1775.

71. Evanghelie, Blaj, 1776.

72. Arhieraticon, Blaj, 1777.

73. Catavasier, Iași, 1778.

74. Slujba cuviosului Dimitrie de la Basarabav, București, 1779.

75. Ipsilanti, Alexandru — Mic manua! de legi. București, 1780. Românește și grecește.

76. Liturghii, București, 1780.

77. Prăvilioară de taina spovedaniei. Bucureștii, 1781.

78. Atanasie cel Mare — Sinopsis, Râmnic, 1782.

79. Pilde filozofești, 1783.

80. Pilde filozofești, Rîmnic, 1783.

81. Catavasier, Râmnic, 1784.

82. Micu-Clain, Samuil — Propovedanie la îngropăciunea oamenilor morți Blaj, 1784.

83. Doroteiu, Cuvinte, Râmnic, 1784.

84. Evanghelie, Râmnic, 1784.

85. Teodor Studitul — Cuvinte, Râmnic, 1784.

86. Molnar Ioan — Economia stupilor, Viena, 1785.

87. Șincai Gheorghe — îndreptare către aritmetică. Blaj, 1785.

88. Molitvenic, Iași, 1786.

89. Octoih mic. Iași, 1786.

90. Văcărescu Ienăchiță — Gramatica Românească, ed. a II-a, Viena, 1787

91. Motevnic, Iași, 1789. Slavonește.

92. Preoția sau îndreptarea preoților, ed. a II-a, Sibiu, 1789.

93. Bauer, H. — Descrierea Valahiei, București, 1789. Grecește.

94. Desvoaltele și tâlcuitele Evanghelii, Sibiu, 1790.

95. Învățătură creștinească. Iași, 1790.

96. Molitvenic, Râmnic, 1793.

97. Ceaslov mare, Dubăsari, 1794

98. Critil și Andronius, Iași, 1794.

99. Liturghie, Iași, 1794.

100. Pravoslavnica învățătură, București, 1794.

101. Psaltire, Iași, 1784.

102. Urmarea dreptei credințe, București, 1794.

103. Caracas, Dimitrie — Poeme medicale, Viena, 1795. Grecește și latinește.

104. Amfilohie Hotiniul — Gramatică Theologhicească. Iași, 1795.

105. Amfilohie Hotiniul — De obște gheografie, Iași, 1795.

106. Biblia, Blaj, 1795.

107. Amfilohie Hotiniul — Elemente aritmetice, Iași, 1795.

108. Micu-Clain, Samuil — Teologia moralicească, Blaj, 1796.

109. Oarecari secreturi ale lucrării pământului, București, 1796.

110. Psaltire, Movilău, 1796.

111. Ceaslov, Iași, 1797.

112. Metastasio — Ahilefs la Schiro, Sibiu, 1797.

113. Tempea, Radu — Gramatică românească, Sibiu, 1797.

114. Ducere de mână către cinste, Buda, 1798. Românește și nemțește,

115. Molnar, Ioan — Retorica, Buda, 1798.

116. Darvaris, Nicolae — Introducere în limba greacă, Viena, 1798. Grecește.

117. Carte folositoare de suflet, București, 1799.

118. Carte folositoare de suflet, ed. a II-a, București, 1800.

119. Penticostar, București, 1800.

120. Chiriacodromion, București, 1801.

121. Slujba cuviosului Dimitrie de la Basarabov, București, 1801.

122. Prăvilioară adecă Molitvenic pe scurt, Iași, 1802.

123. Alfavita sufletească, Sibiu, 1803.

124. Athanasie al Alexandriei — întrebări și răspunsuri bogoslovești Iași, 1803.

125. Dimitrie, Mitropolit al Rostovului, Apologhia, Iași, 1803.

126. Învățătură pentru facerea răvașelor. Sibiu, 1803.

127. Neofit — înfruntarea jidovilor. Iași, 1803.

128. Neofit — înfruntarea jidovilor, Iași, 1803 (altă ediție).

129. Pop C. Zenobie — Metrica, Viena, 1803. Grecește.

130. Catihisis mic. Cernăuți, 1804. Românește, slavonește și grecește.

131. Octoih mic. Iași, 1804.

132. Strastnic, Blaj, 1804.

133. Teologhie dogmatică, vol. I-III, Blaj, 1804.

134. Bobb, Ioan — Carte de învățături creștinești, vol. I-III, Blaj, 1805.

135. Datorințele a subdaților către Monarhul lor, Buda, 1805.

136. Teofilact — Tilcuire la cele patru Evanghelii, Iași, 1805.

137. Cărticică care cuprinde multe lucruri spre folos, București, 1806.

138. Ceaslov, București, 1806.

139. Micu-Clain, Samuil — Istoria românilor, Buda, 1806-1807.

140. Povățuire pentru economia de câmp, Buda, 1806.

141. Slujba Sf. Nifon, Sibiu, 1806.

142. Cantacuzino, Mihai — Istoria Țării Românești, Viena, 1806. Grecește.

143. Carte de pravilă, p. I-II, Cernăuți, 1807.

144. Panihidă și litia mică. Iași, 1807.

145. Tâlcuirea celor șapte Taine, Iași, 1807.

146. Viețile sfinților din luna lui septembrie, M-rea Neamț, 1807.

147. Datoria și stăpânirea blagocinilor și a protopopilor. Iași, 1808.

148. Floarea darurilor, Brașov, 1808.

149. Sinopsis a Bibliei, Sibiu, 1808.

150. Heineccius — Elemente de filozofie, logică și etică, Viena, 1808. Grecește.

151. Bârac, Ioan — Istoria pre frumosului Arghir si a prea frumoasei Elena, ed. a II-a, Brașov, 1809.

152. Rugăciuni pentru biruință și Paraclis pentru familia imperială rusă, Iași, 1809.

153. Învățătură creștinească. București, 1809.

154. Maior, Petru — Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, 1809.

155. Orânduiala sfințirii bisericii, Iași, 1809.

156. Panihidă si litia mică, Râmnic, 1809.

157. Viețile sfinților din luna lui octombrie, M-rea Neamț, 1809.

158. Rugăciuni în timp de război, Iași, 1809. Grecește.

159. Maior, Petru — Prediche, p. I-III, Buda, 1810.

160. Gramatica ruso-greacă. Moscova, 1810. Grecește.

161. Chiriocodromion, — M-rea Neamț, 1811.

102. Kontos, Polizois — învățături de multe științe. Sibiu, 1811. 1IJ3. Octoih, Buda, 1811.

164. Octoih, Râmnic, 1811.

165. Viețile Sfinților din luna lui noiembrie, M-rea Neamț, 1811.

166. Viețile sfinților din luna lui decembrie, M-rea Neamț, 1811.

167. Viețile sfinților din luna lui ianuarie, M-rea Neamț, 1811.

168. Viețile sfinților din luna lui februarie, M-rea Neamț, 1811.

169. Maior, Petru — Istoria pentru începutul românilor în Dachia. Buda, 1812.

170. Tropar pentru Melchisedec, Iași, 1812.

171. Ușa pocăinței. Brașov, 1812.

172. Învățătură pentru ispovedanie, Râmnic, 1813.

173. Liturghii, Râmnic, 1815.

174. Mitterpacher, Ludovic — învățătură despre agonisirea viței de vie Buda, 1813.

175. eodorovici-Nica, Ion — Moralnice sentințe, Buda, 1813.

176. Vaida, Dimitrie — Cuvântări în cinstea Excelenții sale, Ioann Bobb Blaj, 1813.

177. Viețile sfinților din luna lui martie, M-rea Neamț, 1813.

178. Viețile sfinților din luna lui aprilie, M-rea Neamț, 1813.

179. Viețile sfinților din luna lui mai, M-rea Neamț 1813.

180. Viețile sfinților din luna lui iunie, M-rea Neamț, 1813.

181. Sinapsă cea mare a slujbei. Iași, 1813. Grecește.

182. Gheografia sau scrierea pământului, vol. II, Buda, 1814.

183. Întâmplările războiului franțozilor, Buda, 1814.

184. Polieleul, Buda, 1814.

185. Tichindeal, Dimitrie — Fabule, Buda, 1814.

186. Viețile sfinților din luna lui iulie, M-rea Neamț, 1814.

187. Partzulla, Mihail — Gramatica franceză, Viena, 1814. Grecește.

188. Îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu, Vol. I-V, Iași, 1815.

189. Paraclisul Sf. Haralambie, Brașov, 1815.

190. Ponturi pentru urmarea avacturilor și a împlinirilor. Iași, 1815.

191. Rumpf, I. D. F. — Alexandru I, împăratul Rusiei, Buda, 1815.

192. Scară de cuvinte străine, Iași, 1815.

193. Seraphin, Jean — Dissertation sur les fievres bilivres. Paris, 1815. Franțuzește.

194. Seraphim, Joannis — Disertație asupra frigurilor. Paris. 1815.

195. Viețile sfinților din luna lui august, M-rea Neamț, 1815.

196. Apologhia, M-rea Neamț, 1816.

197. Arătare… pre scurt a Dumnezeeștilor dogme, M-rea Neamț, 1816.

198. Mielul de aur, Iași, 1916.

199. Întrebătoare răspunsuri pentru bucatele oprite făgăduinței călugărești, M-rea Neamț, 1816.

200. Octoih de canoane pentru Pavecerniță, M-rea Neamț, 1816.

201. Rânduiala sfințirii apei, Buda, 1816. Românește, slavonește și grecește.

202. Viața Sf. Vasile cel Nou, Râmnic, 1816.

203. Codicele civil al Moldovei, (Calimah), Iași, 1816. Grecește.

204. Philippide, Daniil — Istoria României, Lipsca, 1816, Grecește.

205. Philippide, Daniil — Geografia României, Lipsca, 1816, Grecește.

206. Adunare a cuvintelor pentru ascultare și Viața starețului Paisie de la Neamțu, M-rea Neamțu, 1817.

207. Catavasier, Sibiu, 1817. Grecește și românește.

208. Ceaslov mic, Iași, 1817.

209. Liturghie, Râmnic, 1817.

210. Psaltire, Iași, 1817.

211. Psaltire, M-rea Neamțu, 1817.

212. Callist, Xantopolul, Nichifor — Tâlcuire la antifoane, M-rea Neamț 1817.

213. Darvaris Dimitrie Nicolae — Istoria universală, Vol. I-II, Viena, 1817. Grecește.

214. Grigore Ierodiacon — Combaterea «Dialogurilor» lui Neofit Duca, Viena, 1817. Grecește.

215. Învățătura științei comerciale. Iași, 1817. Grecește.

216. Slujba Sf. Paraschiva din Epivates. Iași, 1817. Grecește.

217. Agatanghel Ieronim — Hrismos, adecă Prorocire, Iași, 1818.

218. Catavasier, Buda, 1818. Grecește și românește.

219. Catihisis, Iași, 1818.

220. Darvaris, Dimitrie Nicolae — Mai nainte găsire spre Cunoștința de Dumnezeu, Buda, 1818.

221. Legiurea lui Caragea, București, 1818.

222. Liturghie, Iași, 1818.

223. Octoih, Iași, 1818.

224. Psaltire, Buda, 1818.

225. Psaltire, Chișinău, 1818.

226. Psaltire. Iași, 1818.

227. Efrem Șirul — Cuvinte și învățături, M-rea Neamț. 1818.

228. Adunare de rugăciuni din Molitvenic, Iași, 1819.

229. Biblia, Șt. Petersburg, 1819.

230. Carte folositoare de suflet. Iași, 1819.

231. Isaac Șirul — Cuvinte, M-rea Neamț, 1819.

232. Scurtă rusască gramatică. Chișinău, 1819. Rusește și românește.

233. Agapie Criteanul — Minunile Maicii Domnului. Râmnic, 1820.

234. Învățătură theologhicească. Sibiu, 1820.

235. Molitvenic, Chișinău, 1820.

236. Prale, Ioan — Urmări pe mormînturi, Iași, 1820. Grecește și românește.

237. Psaltire scurtă. București, 1820.

238. Voltaire — Merope, București, 1820. Grecește.

239. Petre Efesiul — Noul Anastasimatar, București, 1820. Grecește.

240. Kontos, Polizois — Fantezii morale, București, 1820. Grecește.

241. Polienis, Nicolae — Istoria universală, Iași, 1820. Grecește.

242. Polienis, Nicolae — Tratat despre Epir, Iași, 1820. Grecește.

243. Ioan Gură de aur — Cuvinte șase pentru preoție și ale altor trei sfinți părinți trei canonicesti Epistolii, București, 1820. Legat cu

244. Grigore din Nazians — Cuvânt pentru preoție, București, 1821.

245. Athanasie cel Mare — întrebări și răspunsuri. București, 1821.

246. Barac, Iaon — Risipirea Ierusalimului, București, 1821.

247. Calendar, Iași, 1821.

248. Saint Pierre (Bernardin de) — Bordeiul indienesc. Iași, 1821.

249. Antim, Patriarhul .Ierusalimului — învățătură părintească. Iași, 1822.

250. Mumuleanu, Paris, Barbu — Rost de poezii, București, 1822.

251. Acatist, București, 1823.

252. Învățături hristianicești. Iași, 1823.

253. Macarie Ieromonah — Anastasimatariu, Viena, 1823.

254. Dovedire împotriva eresului armenilor, București, 1823.

255. Istoria Vechiului și a Noului Testament, Iași, 1824.

256. Paladi Teodor — Către toți iubitorii de lumină compatrioți. București, 1824.

257. Psaltire. M-rea Neamț, 1824.

258. Cantemir, Dimitrie — Descrierea Moldovei, M-rea Neamț, 1825

259. Cassian Rîmleanu — Doao cuvinte. București, 1825.

260. Dion Filozoful — Cuvinte, București, 1825.

261. Mumuleanu — Paris, Barbu — Caracteruzi, București, 1825.

262. Carte de suflet sau… Nevăzut război, M-rea Neamț, 1825.

263. vanghelictar, Iași, 1826.

264. Povățuitorul tinerimii, Buda, 1826. 2G5. Logică, București, 1826.

260. Nicodim de la Athos — Pentru păzirea celor cinci simțiri, M-rea Neamț, 1826.

267. Oștirea franțuzilor în Rossia, București, 1826.

268. Poteca, Eufrosin — Cuvinte panighirice si moralnice. București, 1826.

269. Thornton Thomas — Starea Valahiei și a Moldovei, Buda, 1826.

270. Vasile cel Mare și Ioan Bogoslovul — Cuvinte, București, 1826.

271.Ipanthisma, M-rea Neamț, 1826.

272. Chiriacopol, Dr. Nicolae — Douăsprezece învățături folositoare pentru femei îngrecate, Iași, 1827.

273. Darvaris, Dimitrie, Nicolae – Culegere de înțelepciune, București, 1827.

274. Vamvas, Neofit — Elementuri de filozofie morală. București, 1827.

275. Grigore, Mitropolitul Ungrovlahiei — învățătură pentru nunți, București, 1827.

276. Ioan Gură de aur — Cuvinte puține oarecare. București, 1827.

277. Irmologhion, M-rea Neamț, 1827,

278. Ioan Prale — Psaltirea în versuri, Brașov, 1827.

279. Pravoslavnica mărturisire, ed. a III-a, București, 1827.

280. Psaltire, București, 1827.

281. Sturza, Ioan Sandu — Întărirea anaforalei, Iași, 1827.

282. Catihisis, Iași, 1828.

283. Cazanii, București, 1828.

284. Heliade Rădulescu, Ion — Gramatica românească. Sibiu, 1828.

285. Molebnic, Iași, 1828.

286. Pateric, București, 1828.

287. Pleșoianu, Grigore — Cele dinții cunoștințe, 1828.

288. Theodorit — Cuvinte zece. București, 1828.

289. Athanasie cel Mare — întrebări si răspunsuri theologhicesti, ed. A IV-a, București, 1829.

290. Nicola Iancu — Manual de patriotism. Iași, 1829.

291. Kontos, Polizois — Tălmăcirea Sf. Simbol și răspunsul lui Nichifor Theotos contra Uniților, București, 1829.

292. Kontos, Polizois — Tălmăcirea Sf. Simbol, București, 1829.

293. Bojincă, Damaschin — Diregătoriul bunei creșteri, Buda, 1830.

294. Căpățâneanu, Simion — Bibliotecă desfășurătoare, Craiova,

295. Căpățâneanu, Simion — Mitologhie, Craiova, 1830.

296. Ceaslov mare. București, 1830.

297. Hrisov… de la Matei Basarab, București, 1830.

298. Lamartine, Alphonse de — Meditații poetice. București, 1830.

299. Montesquieu, Charles de Secondat – Mărimea romanilor, Craiova, 1830.

300. Pann, Anton — Versuri musicesti. București, 1830.

301. Simani, Leopold — Pruncii cei părăsiți, Buda, 1830.

302. Vasici-Ungurian, Pavel — Anthropologhia, Buda, 1830.

303. Văcărescu, Ion — Poezii alese. București, 1830.

4. 9 Conținutul unui manuscris muzical care a aparținut mitropolitului Iosif Naniescu

F. 1-9, Kekragaria, text în limba greacă, facere a lui Dionisiu Moraitu.

F. 9 v, Kekragariile lui Dionisache Moraitul care le-am învățat de la Dascălu Matache Cântărețul Sfintei Episcopii Buzăul și le-am scris pe sistema aceasta nouă să rămână spre folosul celor iubitori de folos, 1836 iulie 20, Iosif ierodiakon.

F. 10, Doamne, strigat-am.

F. 11-13, Să se îndrepteze, glasul 2, 6 și 7.

F. 13 v, 5 șire de note psaltice fără cuvinte, apoi : Să se îndrepteze.

F. 14, Să se îndrepteze — însemnarea: Pre tot cel îmbelșugat cu știința poftesc ca neagiungerea alcătuirii meale să de-plinească în prisosul său, 1835, apoi cântarea: Auzi-mă Doamne.

F. 15, F. 15 v, Să se îndrepteze.

F. 16, Note psaltice tăiate de linii orizontale.

F. 18, F. 18 v, F. 19. Prochimenul cel mare ce se cântă în sfîntul și marele post duminică seara al lui Petru Lambadariul.

F. 22, F. 22 v, începutul Triodului scris de Iosif ierod. la [1]839, ianuarie 14.

F. 23, Slava la vecernia din Duminika Vameșului și a Fariseului.

F. 24, Slavă la stihoavnă glasul 6: Îngreuiați fiind.

F. 25, Slavă glasul 8 la Lăudări.

F. 26, și F. 27, Slavă la Duminica Fiului Risipitor.

F. 28, F. 28 v, Slavă la lăudări: Bunule Părinte.

F. 29, F. 29 v, Slavă la Duminica lăsatului de carne.

F. 30, F. 30 v, Slavă la Stihoavnă, glasul 8.

F. 31, F. 31 v, Slavă la Lăudări: Să ne curățim…

F. 32, F. 32 v, Slavă la Lăudări, glasul 7.

F. 33, F. 34 Mărimuri în limba greacă.

F. 34 v, O însemnare despre slobozirea unor supuși românești.

F. 35, Cîntare în limba greacă.

F. 35 v, O însemnare și un fragment de cântare în limba greacă.

F. 36, F. 38 v, Stihuri spre slavoslovia lui Dumnezeu alcătuite de smeritul ieromonah Macarie.

F. 39-F. 49, Podobii alcătuite de Dumnealui Antonie Pantaleon, dascălul de muzichie.

F. 51, Nu este — numerotare eronată.

F. 52-F. 55, Iată mirele vine.

F. 56, Fragmente de filă — Vavilonului.

F. 56, (a) Fragmente de filă semnătura Iosif Nanian.

F. 57, F. 57 v, Sfârșitul cântării La râul Vavilonului.

F. 58, F. 58v, Note psaltice, scrisoarea lui Antonie, stareț.

F. 60, Slavă la Duminica Floriilor.

F. 60 v, Note psaltice fără cuvinte.

F. 61, Note psaltice fără cuvinte.

F. 62-F. 68, Porunca cea cu taină — în sfânta și marea joi.

F. 69, Această facere a lui Grigorie Protopsaltul.

F. 71-74 v, Robii Domnului, a lui Petru Lambariu Poliponisianul.

F. 75-F. 77, Cântare fără titlu.

F. 78-F. 92, Irmoase frumos glăsuitoare din kalofonicon facerea a feluri prea înțelepții și sfinții dascăli cari în vreme au stătut. Iar acum spre folosul fiilor patriei prefăcute de pre ceale grecești întocmai de smeritul ieromonah Macarie, acest de față iaste facere a lui Kir Petru cel dulce glăsuitor, Berechet.

F. 94, Note psaltice fără cuvinte.

F. 96, Slava la Paști: Ziua învierii.

F. 98, F. 98 v, Ceata Sfinților Părinți.

F. 99-F. 106, Slavă după Evanghelia utreniei în Duminicile Triodului potrivită melodia după cele grecești și așezate de Iosif Naniescu 1857.

F. 106 v, Cântare în limba greacă.

F. 107, Numerotare greșită 108 înaintea lui 107. Cântare la Laude glasul 2: Astăzi se aduce în Biserică.

F. 108 v, Stat de primirea lefilor la schitul Găiseni pe trimestrul ianuarie 1861. începe cu l arhimandrit Iosif Naniescu, egumen 5000.

F. 109-F. 109v, Slavă la Sfinții Andrei.

F. 110, Doamne, femeia.

F. 111-111 v, Mila Ta, Doamne.

F. 112, 112 bis, Slavă… Și acum… în sfânta și marea miercuri a patimilor la utrenie, tradusă melodia și potrivită pe limba românească de Iosif Naniescu.

F. 113-F. 115, Slavă… Și acum… în sfînta și marea miercuri la utrenie tradusă melodia și potrivită pe limba românească de Iosif Naniescu.

F. 117, F. 118, Cîntarea : Cu voia cea dumnezeiește stăpînitoare.

F. 119-F. 122 v, Cele unsprezece Eotinale, potrivite melodia după cele grecești și așezate cu bună întocmire pe limba românească de Iosif Naniescu, 1856.

F. 123, Magdalinei Măriei.

F. 123 v, Corespondență a schitului Șerbăneștii Morunglavului, anul 1856.

F. 124, Note psaltice fără cuvinte.

F. 124v, O scrisoare adresată Sfinției Sale Părintelui Iosif arhimandrit mănăstirea Șerbăneștii Morunglavului.

F. 126, Corespondență privind reparația necesară la schitul Șerbăneștii Morunglavului.

F. 126 v, Eotinală, glasul 4.

F. 127-F. 128, Voscreasna a 3-a: Ca întru anii cei de apoi.

F. 129, Cîntarea: Tatălui să ne închinăm.

F. 130-F. 131, Slavă…compusă de Arhim. Iosif Naniescu.

F. 133v, F. 133 bis, Eotinală a 9-a: Ca întru anii.

F. 134-F. 136-F. 139, Matinala a 5-a, a 3-a, a 6-a, a 10-a, a 7-a.

F. 139 v, Corespondență primită de Protosingel Iosif Naniescu. F.140,

F. 142, Eotinală 8, 11.

F. 143 v, O adresă către Sfinție Sale Părinte protosingel Iosif Naniescu egumen la mănăstirea Șerbăneștii Morunglavului.

F. 144, Note psaltice fără cuvinte.

F. 144 v, O corespondență privind tăierea unor arbori din pădurea schitului Șerbăneștii Morunglavului, anul 1856.

F. 145, F. 152, Unsprezece Eotinale cu melodia potrivită după cele grecești și așezate cu bună întocmire pe limba românească de Iosif Naniescu 1856; Eotinală a 7-a fiind tradusă de Anton Pann și revăzută de Iosif Naniescu.

F. 161, F. 162, Cântare facere a lui Grigorie Protopsaltul.

F. 168, F. 169 v, La Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

F. 170, F. 170v, F. 170 bis, F. 173, Diferite cântări bisericești.

F. 175, Cântare bisericească în limba greacă.

F. 176, Același mai explicat la ortografia melodiei.

F. 177-F. 186, 8 Heruvice compuse de Anton Pann, profesorul de muzică vocală.

F. 187, Heruvice ce se cîntă în postul Paștelui traduse de Iosif Naniescu. F. 187 v, Cererea pentru ajutor a văduvei Păun Icnească din Iași.

F. 188, Cîntarea : Acum puterile cerului. F. 188 v, O scrisoare către Iosif Naniescu, de ajutor.

F. 189, F. 194, Răspunsurile la Sfînta Liturghie a marelui Vasilie.

F. 214, Cuvine-se cu adevărat.

F. 214 v, Sfîrșitul și însemnarea: „Acest Cuvine-se este alcătuit de Iosif ierodiacon (pentru) episcopul Buzăului D. D. Keza-rie la 1843 decembrie 8".

F. 210, Cuvine-se cu adevărat — literă română. F. 215v, însemnarea: ,,Acest Cuvine-se este compus în grecește de Dl. Hristodor Gheorghiu și tradus în românește de Arhimandritul Iosif Naniescu".

F. 217, O pagină de inscripție în cirilică, în limba greacă. F. 217 v, Note psaltice fără text. F. 218, Cuvine-se cu adevărat — note frumos scrise, începutul,

accentele și mărturiile cu cerneală roșie. F. 219, Cuvine-se cu adevărat. F. 230, Numerotare depășită, în loc de F. 220-F. 231, Un alt: Cuvine-se. F. 233, Note psaltice fără cuvinte. F. 235, F. 236, Alt: Cuvine-se cu adevărat. F. 237, Scrisoarea pictorului Tăttărăscu către Iosif Naniescu :

Amicul meu,

Nu putui trece fără ați vesti că din greutatea drumului și din graba mea ca să fiu mâine la Râmnic nu putui avea mulțumirea a-ți strînge mîna. Sper că ești bine, ceea ce îți pot spune și de noi, afară de Aurelia care este (de) unsprezece zile foarte rău bolnavă, grație Domnului este mai bine de aceea am și putut pleca. Sper că la întoarcere am să vă pot vedea aceasta va fi poate după Duminica Tomei. La revedere și o strângere de mână amicală.

F. 237 v, Cuvine-se cu adevărat, sigiliu cu ceară roșie.

F. 239, Cuvine-se cu adevărat.

F. 239 v, O adeverință a Comunei Găiseni eliberată Prea Sfinției arhimandrit Găiseni — are stampila în forma satului Găiseni, adică o capră.

F. 240, F. 242, Cuvine-se cu adevărat.

F. 244, Axion pe limba greacă.

F. 245, Cuvine-se pe limba română.

F. 247, Alt Cuvine-se pe limba română.

F. 247 v, Un înscris din 5 iulie 1867 semnat de Arhim. D. Gherontie pentru 16 lire încredințate păr. Arhimandrit Iosifu Naniescu.

F. 248-F. 248 v, Cade-se cu adevărat să te fericim.

F. 249, Cuvine-se cu adevărat.

F. 250, Același mai explicat în melodie.

F. 251, Cuvine-se cu adevărat.

F. 253, Note psaltice fără cuvinte.

F. 254-F. 255, Cuvine-se cu adevărat.

F. 256-F. 257, Cade-se cu adevărat, file hașurate.

F. 258, Cuvine-se cu adevărat, text abia lizibil.

F. 260-261, Note psaltice fără cuvinte.

F. 261 v, O scrisoare a lui Sarafim către Părintele Iosif în legătură cu un înscris de bani, literă cirilică mai dificilă.

F. 262-F. 262 v, Axion, text grecesc.

F. 263, Eotinală, glasul I.

F. 264-F. 267, Aceeași cîntare scrisă la ortografia melodiei mai strînse după cum obicinuiesc pînă acum dascălii de muzică ai bisericii cei mari a Patriarhiei, tradusă și așezată cum se vede de față de arhim. Iosif Naniescu.

F. 268, De Tine se bucură, facere a arh. Kir Dionisache Fotino Moraitul, în grecește și tradus în românește de arhim. Iosif Naniescu, întocmai după cele grecești.

F. 269, Altul asemenea lui Petru Lambadarie, care s-a numit cel mare.

F. 270-F. 278, Chenonicile săptămînii ale lui Petru Lambadare.

F. 279, Facere a lui loan Klada și tradus de același Iosif.

F. 280, La închinarea arhiereului.

F. 281-F. 282, Aceeași cîntare în limba greacă.

F. 283-F. 286, La închinarea arhiereului, literă cirilică.

4. 10 Testamentul Mitropolitului Iosif Naniescu, 1900 noiembrie 8 ( făcut în București)

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,

Treime deoființă preamărită, una sfântă și nedespărțită

Eu, Iosif Naniescu, Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, fiul preotului Anania și al prezviterei Teodosia, născut în anul 1820 în satul Răzălăii (Basarabia), servit-am sfintei noastre Biserici creștine ortodoxe române, din cea mai fragedă vârstă a vieții mele, mai întâi ca copil cântând Domnului în Biserică, în orașul Iași, în zilele marelui și fericitului întru amintire Mitropolit Veniamin Costachi, până în anul 1834, iar după aceea, ca diacon în sfânta episcopie a Buzăului, sub fericitul întru amintire episcop Chesarie, cel carele pentru casa Domnului avea râvna lui Ilie și carele m-a și călugărit și hirotonit diacon în zilele de 23 și 24 noiembrie 1835 și mă iubea ca pe copilul său, sfătuindu-mă totdeauna la tot lucrul bun și de folos pentru Biserică și Patrie, și am servit ca diacon până după moartea fericitului Chesarie (30 noiembrie 1846) anume până în anul 1849. După aceea, am servit ieromonah, protosinghel și arhimandrit, ca superior la sfintele mănăstiri: Șerbăneștii Morunglavului din județul Râmnicul Vâlcei (1850-1857), Găisenii din județul Dâmbovița (1857-1863) și Sărindarul din București. Apoi ca profesor la Gimnaziul Lazăr, la Liceul Matei Basarab, la școala normală Carol I și ca director la Seminarul Central din București. Servit-am la toate aceste școli de la anul 1864, până ce am fost hirotonit arhiereu cu titlul de Mireon (23 aprilie 1872) și după aceea, până ce am fost ales episcop al Argeșului (18 ianuarie 1873), iar de la 10 iunie 1875, fiind ales Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei, servit-am Bisericii și neamului nostru românesc, arhipăstorind încă și astăzi această păzită de Dumnezeu sfântă eparhie.

Gândindu-mă pururi la eternele cuvinte ale Sf. Scripturi că tainic și neștiut de nimeni este ceasul când Domnul cheamă la Sine pe aleșii Săi, și cugetând neîncetat la cuvintele Marelui Apostol al neamurilor, Pavel, că noi, credincioșii, nu trebuie să fim ca cei ce nu au credință în învierea și nemurirea sufletului; ci în toată viața noastră să avem credință tare și neclintită în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, carele suferind moartea pentru noi, iar moarte de cruce, s-a făcut pe Sine începutul învierii noastre, gândindu-mă, zic, la acestea și aflându-mă astăzi în anul al optzeci și unul al vieții mele, am crezut că este bine să fac cunoscut iubiților mei ultima mea voință și să orânduiesc eu însumi, cum trebuie a se urma, după săvârșirea mea din viața aceasta pământească, cu tot ce am putut agonisi și economisi în zilele vieții mele, servind în Biserica Dumnezeului nostru celui viu, cu dragoste, cu frică și cu cutremur, așa precum am învățat de la bătrânii și mai marii mei, care m-au introdus în Casa Domnului și m-au povățuit cu cuvântul și cu fapta să fiu de folos sfintei noastre Biserici și Scumpei noastre Patrii.

Pentru că în toate zilele vieții mele și în toate dregătoriile pe care Dumnezeu a binevoit a mă învrednici să le ocup, nu s-a lipit de inima mea, nici luxul, nici iubirea de argint, ci numai iubirea și râvna de Casa Domnului și podoaba ei, precum și dorința pentru cele de folos și pentru tot ce putea servi spre a întări credința, a dezvolta pietatea și a cultiva știința și toată cunoștința între fiii credincioși și iubiți ai scumpei noastre patrii, pentru aceasta în anii cei îndelungați ai vieții mele, nu am adunat avere și comori, ci tot ce am avut și am iconomisit, am întrebuințat pentru înfrumusețarea și împodobirea Casei Domnului, probă îmbunătățirile pe la bisericile pe unde am servit și măreața catedrală a Moldovei și Sucevei din Iași, rezidită în anii 1880-1887, prin stăruințele mele, umilul serv al Domnului, prin ale căruia stăruințe s-a cumpărat și casa palat a lui Mihai Vodă Sturdza, de lângă Mitropolie și s-a transformat în anume clădire spre a se instala în ea Seminarul Veniamin din mănăstirea Socola și m-a învrednicit astfel Dumnezeu să aduc școala bisericească a lui Veniamin, în localul ei propriu, lângă biserica zidită de el, dar rămasă neterminată în zilele sale. Pe lângă aceasta, toată râvna și slăbiciunea mea a fost de a aduna și cumpăra cărți și manuscripte vechi spre a se păstra astfel și a nu se pierde cunoștința despre trecutul nostru istoric. Am adunat, de asemenea, obiecte și lucruri necesare serviciului dumnezeiesc și care servesc drept frumusețe și podoabă în sfânta noastră biserică, ca veștminte, ornamente bisericești, vase sacre și altele. Pentru cărți, manuscripte, documente vechi și acestea, am dat tot ce am agonisit și chiar ultimul ban ce puteam scăpa de la aceia care, în toată ziua, în tot ceasul și în tot locul îmi cereau milă și ajutor, unii pentru a-și îndulci mizeria în care se aflau, iar alții pentru a-și potoli foamea.

Toată averea mea dar, constând din cărți, manuscripte și diferite documente, aflate aici în București; în casele locuite de mine din curtea bisericii Antim și la Iași în reședința mitropolitană, cărți și manuscripte din care peste zece mii bucăți am dăruit Academiei Române, din obiecte sacre, veștminte bisericești, ornamente și altele ce aparțin cultului, precum și din alte bunuri precum este la fiecare casă, mai ales că eu am strâns și am fost păstrător, pentru aceasta, ca nu după săvârșirea mea din viață, singura mea această avere și mângâiere, pentru agonisirea căreia, mi-am dat tot ce am avut și știe Dumnezeu la câte privațiuni nu m-am supus, pentru ca această muncă și agonisire dreaptă a mea, să nu rămână pradă și neorânduită după moartea mea, de aceia, prin aceste rânduri care cuprind ultima mea voință, am orânduit cum trebuie a se urma cu tot ce va rămâne pe urma mea, după săvârșirea mea în Domnul. Dar pentru ca dorința mea aceasta să nu fie zădărnicită, am hotărât a o lăsa scrisă, ca ultima mea voință sau testamentul meu și am cugetat în același timp și la persoana care am crezut că o va aduce la îndeplinire. Spre acest sfârșit dintre multele persoane pe care le-am cunoscut, m-am gândit la Dl. Dimitrie A. Sturdza, fost președinte de consiliu, secretarul Academiei Române, fiu drept credincios al sfintei noastre Biserici și zelos întru păstrarea credinței strămoșești, care ne-a păstrat Țara, limba și averea, și l-am rugat să primească această însărcinare, pentru care rog pe Bunul Dumnezeu să îi lungească anii vieții sale, dăruindu-i tot binele și toate cele de folos, spre a servi încă mulți ani scumpa noastră Patrie, apărând și susținând Biserica, și domnia sa asigurându-mă că primește a lua asupră-și această osteneală de a aduce la îndeplinire ultima mea voință, iată că o aștern aici pe hârtie:

Instituiesc dar prin aceasta pe Domnul Dimitrie A. Sturdza, legatar universal al meu, chiar din momentul când eu voi adormi în Domnul, asupra a tot ce se va găsi, în casele locuite de mine, aici în București, în curtea Bisericii Antim și asupra tuturor obiectelor ce se vor găsi în apartamentele locuite de mine în Iași, reședința mitropolitană, exceptându-se obiectele casei și acelea care figurează în inventarul Sfintei Mitropolii și rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza să îngrijească a aduce la îndeplinire cele ce urmează, având ca ajutoare întru aceasta pe Domnii Dragomir Demetrescu, profesor universitar, și Ilie Popescu, șef de birou în ministerul lucrărilor publice, care amândoi au fost pe lângă mine ani îndelungați, iar Dl. Popescu crescut de copil în casă la mine și ajutat de mine, fiindu-mi scriitor. Acestora le-am spus prin viu grai cum trebuie să se urmeze cu toate lucrurile mele. Rog dar pe Dl. Dimitrie A. Sturdza, legatarul meu universal, ca împreună cu acești executori testamentari ai mei să îngrijască:

Să fiu înmormântat în locul pe care l-am arătat, lângă zidul Bisericii celei mari, catedrala mitropoliei din Iași, în afară, lângă zid, în partea despre miazăzi, și să pună pe mormântul meu piatra cu inscripția pe care am făcut-o eu, fiind încă în viață, rămânând a se însemna ziua și anul morții mele.

Toate cărțile, manuscriptele și documentele, câte se vor afla în locuința mea din București și Iași, rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza, a le dărui Academiei Române, până la cea din urmă hârtie scrisă, ca acolo unde am dat, fiind eu încă în viață, mare parte din ele aici să se păstreze de-a pururi sub numele de „Biblioteca Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, dăruită Academiei Române” spre a se putea folosi de ele toți iubitorii de știință și toți aceia care vor voi și vor dori să cunoască trecutul istoric al Scumpei noastre Patrii și al sfintei noastre Bisericii creștine Ortodoxe.

Rog pe Domnul Dimitrie A. Sturdza ca toate veșmintele mele bisericești, vase și ornamente sacre, cărți de ritual și altele care aparțin bisericii și cultului, ca icoane, cărți pentru uzul bisericesc, ca minee, liturghii, evanghelii și altele, toate să le dăruiască bisericii sfintei Mitropolii a Moldovei și Sucevei unde am arhipăstorit și aici, în biserica cea mare, să se păstreze în anume veșmântar, toate cu numele meu, ca dăruite de mine sfintei biserici unde am servit în ultimele mele zile. Toate să se păstreze în acea biserică, la care, copil fiind, am asistat când fericitul mitropolit Veniamin a pus piatra fundamentală, în anul 1833, iulie 3, ziua săptămânii luni. Despre toate aceste lucruri rog pe Dl. Sturdza și pe D-nii Drag. Demetrescu și Ilie Popescu să îngrijască a se face un inventar în trei exemplare, din care, unul se va păstra la sfânta mitropolie, al doilea se va trimite ministerului Cultelor și al treilea se va păstra la Academie. Acest inventar va purta numele „Inventar de obiectele dăruite bisericii sf. mitropolii a Moldovei și Sucevei, de Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei”

De asemenea, rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza, legatarul meu universal, să îngrijască ca și celelalte obiecte ale mele care nu intră în prevederile punctelor 2 și 3 ale acestui testament, și acestea să fie date la destinațiunea lor, așa precum am orânduit și am spus prin viu grai, fiind eu încă în viață, D-lor. Dragomir Demetrescu și Ilie Popescu, ajutoarele Domnului Sturdza și executorii mei testamentari.

Fiindcă eu, deși nu am strâns bani, dar doresc să las o mângâiere bănească casnicilor mei și acelora care m-au servit, anume D-lui Ilie Popescu, scriitorul meu, și servitorilor mei din Iași, București, anume: Alexandru Agapi, Fevronia Popa, Dumitrana Vasilescu și Maria Niculescu, rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza, legatarul meu universal, să mijlocească la Academia Română, căreia am dat toate cărțile, manuscriptele și documentele, singura mea avere, ca această instituțiune să gratifice o dată pentru totdeauna pe acești sus ziși casnici ai mei și anume: pe Dl. Ilie Popescu cu suma de cinci mii lei (5000), pe Alexandru Agapi și Fevronia Popa cu câte una mie lei (1000) pentru fiecare și pe Dumitrana Vasilescu și Maria Niculescu cu câte cinci sute lei (500) pentru fiecare, în total pentru toți să dea opt mii lei (8000).

Acesta fiind testamentul meu sau ultima mea voință pe care și verbal am făcut-o cunoscut Domnului Dimitrie A. Sturdza, legatarul meu universal și D-lor Dragomir Demetrescu și Ilie Popescu, ajutoarele sale și executorii mei testamentari, îi rog a o aduce la îndeplinire întocmai din chiar momentul când Domnul mă va chema la Sine. Ea a fost dictată de mine din cuvânt în cuvânt D-lui Dragomir Demetrescu și după ce D-sa a scris-o și eu am citit-o și am văzut că este întocmai, așa cum am dictat-o, am subscris-o și am investit-o cu sigiliul meu. Și după ce va fi investită cu formele legale, o voi încredința D-lui Dimitrie A. Sturdza, legatarul meu universal.

Făcut în București la 8 noiembrie, ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, anul mântuirii una mie nouă sute, iar al vieții mele optzeci și unul.

Iosif, Mitropolitul Moldovei

Mormântul Mitropolitului Iosif Naniescu

Servici de ceai, cu chipul mitropolitului Iosif, păstrat la Catedrala Mitropolitană din Iași

Bastonul și cârja mitropolitului Iosif Naniescu

Obiecte de cult din timpul mitropolitului, dintre care Sf.Vase și

Sf. Chivot sunt întrebuințate și astăzi

Cruce și sfeșnic, rămase de la mitropolitul Iosif, întrebuințate azi la Catedrala Mitropolitană din Iași

Catedrala Mitropolitană din Iași, astăzi

Concluzii

Dacă mitropolitul Moldovei, Iosif I, a dobândit titlul de Apărătorul vajnic al autocefaliei Bisericii Moldovei, mitropolitul Teoctist pe cel de sfetnic înțelept al lui Ștefan cel Mare, Dosoftei este cinstit cu titlul de mare cunoscător al Sfintelor Scripturi și de poet care a înveșmântat psaltirea în haina poetică, Varlaam este preamărit ca autor al cazaniilor, iar Veniamin ca mare cărturar și tălmăcitor de cărți, Iosif Naniescu, pe bună dreptate, a fost numit de către popor Iosif cel sfânt.

Iosif Naniescu rămâne unul dintre cei mai de seamă oameni ai Moldovei. S-a impus prin pregătirea sa, realizările sale și mai ales prin trăirea sa aleasă. De numele lui se leagă terminarea catedralei mitropolitane ieșene, mutarea Seminarului Veniamin, strângerea ajutoarelor pentru ostașii răniți, donarea întregii sale biblioteci Academiei Române, opera sa filantropică, întemeierea Societății Clerului Român. A înaintat demersuri pentru îmbunătățirea situației clerului, a apărat Biserica Ortodoxă și realizările ei în multe din ședințele Senatului.

Nicolae Iorga afirma despre el: „nu s-a uitat figura nobilă a mitropolitului Moldovei, Iosif, cel închis în lumea datoriilor sale duhovnicești, a cărților pe care cu nesfârșită iubire le aduna, a facerilor de bine, care-l aduseseră a fi unul din oamenii cei mai săraci ai orașului”. Iar Gala Galaction afirma: „păstoria marelui mitropolit Iosif Naniescu mi se arată, cu cât vremea trece mai mult, mai de laudă și mai vrednică de pomenire decât au judecat contemporanii”.

Toate realizările mitropolitului Iosif Naniescu ne fac pe noi, cei de astăzi, dorim a continua faptele cele bune ale mitropolitului Iosif și să cerem ajutor de la Dumnezeu, pentru ca, aducându-ne aminte de înaintașii noștri, să privim cu luare aminte cum și-au încheiat ei viața și să le urmăm credința(Evrei 13, 7).

Bibliografie

* Biserica Sărindar, în Biserica Ortodoxă Română, 1898-1899, nr. 2

* Cartea Pastorală a Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, în Biserica Ortodoxă Română, 1883, nr. 1, p. 51-64 și nr. 2

* Catedrala din Iași, în Biserica Ortodoxă Română, 1881, nr. 10

* Chronica eclesiastică, în Biserica Ortodoxă Română, 1877, nr. 11

* Chronica eclesiastică,în Biserica Ortodoxă Română, 1875, nr. 10

* Cuvânt funebru pentru răposatul întru fericire Chesarie. . . , în Biserica Ortodoxă Română, 1892, nr. 1

* Cuvântul făcut de Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop. . . cu ocaziunea sfințirii bisericii, în Biserica Ortodoxă Română, 1887, nr. 3

* Cuventul făcut de Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop, Mitropolitul Moldovei și Sucevei și Exarh Plaiurilor D. D. Iosif Naniescu, cu ocasiunea sânțirei bisericii celei mari, Catedrala Mitropoliei din Iași, în Biserica Ortodoxă Română, 1887, nr. 3

* Darea de seamă despre trecerea din viață și înmormântarea fericitului întru amintire Mitropolitul Moldovei și Sucevei D. D. Iosif Naniescu, în Biserica Ortodoxă Română, 1901-1902, nr. 11

* Dezbaterile Senatului, în Biserica Ortodoxă Română, 1885, nr. 12

* Dezbaterile Sf. Sinod, în Biserica Ortodoxă Română, 1899-1900, nr. 3

* Dezbaterile Sfântului Sinod, în Biserica Ortodoxă Română, 1897-1898, nr.4

* Investitura Mitropoliților, în Biserica Ortodoxă Română, 1875, nr. 8

* Îmbunătățirea soartei clerului din România, în Biserica Ortodoxă Română, 1888, nr. 2

* Necrolog, în Biserica Ortodoxă Română, 1875, nr. 6

* Procesele verbale ale ședințelor Sf. Sinod, în Biserica Ortodoxă Română, 1889, nr. 1

* Sânțirea Mitropoliei Moldaviei, în Biserica Ortodoxă Română, 1887, nr. 2

* Sumarele ședințelor Sf. Sinod, în Biserica Ortodoxă Română, 1882, nr. 8

* Sumarele ședințelor Sf. Sinod, în Biserica Ortodoxă Română, 1886, nr. 11

* Sumarele Ședințelor Sfântului Sinod, în Biserica Ortodoxă Română, 1882, nr. 6

Adresa Înalt Prea Sfințitului Mitropolit al Moldovei și Sucevei D. D. Iosif, cătră Sf. Sinod pentru Sf. Monastire Neamțul, București, Tipografia cărților bisericești, 1889

Angelescu, Constantin C., Contribuții la biografia Mitropolitului Iosif Naniescu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1982, nr. 1-2

Aniversarea a 25 de ani de archipăstorie pe scaunul Sfintei Mitropolii a moldovei și Sucevei a I. P. S. Mitropolit D. D. Iosif Naniescu, în Biserica Ortodoxă Română, 1900, nr. 5

Arămescu, Arhimandrit Conon Donici, Sfințirea Bisericii catedrale a Mitropoliei din Iași, în Candela, 1887, nr. 6

Arhiva Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Dosarul relativ la moartea și înmormântarea Mitropolitului Iosif Naniescu

Arhivele Naționale, București, Fondul Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dosar 133/1870

Arhivele Naționale, București, Fondul Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dosar nr. 648/1864

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 142/1880

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 17/1875

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 20/1881

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 21/1880

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 21/1880-1882

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 24/1881

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 36/1875

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 525/1870

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 551/1867

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 7/1883

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 71/1883

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 8/1875

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 8/1882

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar 89/1894

Arhivele Statului, Iași, Fond M. M. S. , Dosar1 bis/1882

Bardieru, Al., Precizări privind biografia Mitropolitului Iosif Naniescu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1972, nr. 3-4

Bulat, T. G., Din corespondența Mitropolitului Moldovei și Sucevei Iosif Naniescu(1875-1902), în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1982, nr. 10-12

Ciurea, D., Veniamin Costachi și Mihail Sturdza, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1958, nr. 3-4

Cocora, Pr. Gabriel, Din corespondența mitropolitului Iosif Naniescu cu Vasile Alecsandri, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1971, nr. 7-8

Cocora, Pr. Gabriel, Documente pentru biografia Mitropolitului Iosif Naniescu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1960, nr. 1-2

Cocora, Pr. Gabriel, Seminarul Teologic din Buzău la împlinirea a o sută cincizeci de ani, Editura Episcopiei Buzăului, 1988

Costinescu, Petre și Marinescu, Florin, Cartea românească veche din biblioteca Mitropolitului Iosif Naniescu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1974, nr. 1-2

Curierul, Foaea intereselor generale, Iași, nr. 36, duminică 11 mai 1875

Curierul…, nr. 105, vineri 18 septembrie 1881

Curierul…, nr. 108, duminică 25 octombrie 1892

Curierul…, nr. 109, vineri 11 octombrie 1885

Curierul…, nr. 110, miercuri 24 septembrie 1886

Curierul…, nr. 12, duminică 13 februarie 1877

Curierul…, nr. 124, duminică 1 noiembrie 1881

Curierul…, nr. 13, miercuri 2 februarie 1883

Curierul…, nr. 137, miercuri 8 decembrie 1882

Curierul…, nr. 139, vineri 16 decembrie 1888

Curierul…, nr. 14, duminică 5 februarie 1889

Curierul…, nr. 143, vineri 25 decembrie 1887

Curierul…, nr. 144, vineri 30 decembrie 1888

Curierul…, nr. 145, duminică 21 decembrie 1886

Curierul…, nr. 147, miercuri 31 decembrie 1886

Curierul…, nr. 21, duminică 24 februarie 1891

Curierul…, nr. 22, joi 18 martie 1876

Curierul…, nr. 23, joi 24 martie 1877

Curierul…, nr. 26, miercuri 7 martie 1884

Curierul…, nr. 28, duminică 11 aprilie 1876

Curierul…, nr. 3, vineri 10 ianuarie 1892

Curierul…, nr. 38, duminică 18 mai 1875

Curierul…, nr. 38, miercuri 7 aprilie 1882

Curierul…, nr. 39, duminică 3 aprilie 1883

Curierul…, nr. 4, duminică 13 ianuarie 1891

Curierul…, nr. 4, miercuri 11 ianuarie 1889

Curierul…, nr. 42, duminică 15 aprilie 1890

Curierul…, nr. 43, duminică 12 aprilie 1881

Curierul…, nr. 43, joi 5 iunie 1875

Curierul…, nr. 44, duminică 26 aprilie 1892

Curierul…, nr. 45, duminică 3 mai 1892

Curierul…, nr. 45, miercuri 22 aprilie 1887

Curierul…, nr. 46, duminică 15 iunie 1875

Curierul…, nr. 47, joi, 17 iunie 1876

Curierul…, nr. 51, duminică 15 mai 1877

Curierul…, nr. 51, vineri 24 mai 1891

Curierul…, nr. 53, joi 10 iulie 1875

Curierul…, nr. 54, duminică 17 iulie 1877

Curierul…, nr. 56, vineri 16 mai 1886

Curierul…, nr. 60, duminică 30 mai 1882

Curierul…, nr. 61, joi 7 august 1875

Curierul…, nr. 62, duminică 10 august 1875

Curierul…, nr. 63, joi 9 iunie 1883

Curierul…, nr. 63, vineri 10 iunie 1888

Curierul…, nr. 66, joi 26 august 1876

Curierul…, nr. 67, joi 1 septembrie 1877

Curierul…, nr. 69, duminică 24 iunie 1890

Curierul…, nr. 69, joi 8 septembrie 1877

Curierul…, nr. 70, duminică 11 septembrie 1877

Curierul…, nr. 70, vineri 20 iunie 1886

Curierul…, nr. 75, duminică 26 septembrie 1876

Curierul…, nr. 75, joi 25 septembrie 1875

Curierul…, nr. 77, miercuri 11 iulie 1884

Curierul…, nr. 78, duminică 9 octombrie 1877

Curierul…, nr. 79, duminică 10 octombrie 1876

Curierul…, nr. 83, miercuri 23 iulie 1880

Curierul…, nr. 84, vineri 25 iulie 1886

Curierul…, nr. 86, duminică 6 noiembrie 1877

Curierul…, nr. 91, miercuri 11 septembrie 1891

Curierul…, nr. 94, miercuri 24 august 1883

Curierul…, nr. 95, vineri 26 august 1883

David, Diac. P. I., Mitropolitul Iosif Naniescu, milostivul, lesne-iertătorul și ctitorul-ierarh, în Mitropolia Moldovei și Bucovinei, 1990, nr. 1- 3

Deșteptarea, Iași, an I, nr. 1, 7 iulie 1882

Dudu, V., Mitropolitul Moldovei, Iosif al II-lea Naniescu și Academia Română, Iași, 1941

Eșeanu, Prof. Șt. T. , Gavriil Munteanu, traducător al Meditațiilor, în Îndrumător Bisericesc, 1982, vol. I, Buzău, 1982

Evenimentul, Iași, nr. 298, duminică 27 ianuarie 1902

Evenimentul, Iași, 7 octombrie 1903

Gaspar, Pr. Iustin, Biobibliografie a Mitropolitului Iosif Naniescu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1982, nr. 3-4

Manea, Mihai, Teodorescu, Bogdan, Istoria Românilor de la 1821 până în 1989, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1994

Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Două secole de învățământ teologic seminarial(1803-2003)-volum aniversar, Iași, 2003, Editura Trinitas

Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Pelerin în Iași – ghid pentru vizitatori, Iași, Editura Trinitas, 2000

Monitorul Oficial, nr. 127, vineri 13 iunie 1875

Munteanu, Pr. Eugen, Pictura din catedrala mitropolitană ieșeană, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1958, nr. 11-12

Naniescu, Mitropolitul Iosif, Istoricul pe scurt al începutului seminariilor în România, atât în Moldova cât și în țara românească propriu zisă sau vechea Valahie, în Biserica Ortodoxă Română, 1894, nr. 1

Nonea, Pr. Constantin, Comemorarea Mitropolitului Iosif Naniescu, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, în Mitropolia Moldovei și Sucevei

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

Porcescu, Pr. Scarlat, Catedrala Mitropolitană din Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1977

Revista Teologică, Iași, nr. 28, 29 septembrie 1885

Revista Teologică, nr. 15, 1885

Revista Teologică, nr. 37, 18 ianuarie 1887

Revista Teologică, nr. 39, 15 decembrie 1885

Românul, 28 februarie 1868

Scrisoarea Episcopului Chesarie al Buzăului către tinerii Seminariști, adunați pentru deschiderea Seminarului la 15 august 1836, în Biserica Ortodoxă Română, 1892, nr. 12

Scurta cuvântare zisă de IP Sfințitul Mitropolit al Moldovei și Sucevei D.D. Iosif Naniescu, în ziua de 20 maiu, anul 1891…, în Biserica Ortodoxă Română, 1891, nr. 4

Stănciulescu Bârda, Al. N., Scrisori inedite adresate de Gavriil Musicescu lui Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1975, nr. 9-12

Testamentul Mitropolitului Iosif Naniescu, Arhivele Statului, Iași, Colecția Documente, Pachet 168, nr. 70, rola 46

Ungureanu, Ghe., Mitropolitul Veniamin Costachi, ctitorul bisericii catedrale a Mitropoliei Moldovei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1946, nr. 10-12

Vasilache, Protos. Vasile, Iosif Naniescu, strălucit mitropolit al Moldovei, Tiparul Sfintei Monastiri Neamțu, 1940

Vasile, Vasile, Iosif Naniescu, reprezentant de seamă al muzicii psaltice(I), Revista Muzica, 1993, octombrie- decembrie

Verdeș, Pr. Ștefan, Gavriil Musicescu-125 de ani de la nașterea marelui muzician, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1972, nr. 3-4

Vicovan, Pr. Drd. Ion, Un mitropolit de seamă al Moldovei-Iosif Naniescu, în Teologie și Viață, serie nouă, anul I (LXVII), 1991, nr. 4-8

Voinescu, Teodora, Gheorghe Tăttărescu, București, 1940