Mitropolitul Antonie Plamadeala, Ierarh Preocupat de Cultura, Credinta Si Educatie

=== ;l ===

Introducere

În istoria Bisericii noastre au existat numeroși slujitori care prin strădania și activitatea lor au împodobit cultura română, au consolidat și susținut educația și au contribuit esențial la fixarea și dezvoltarea învățământului teologic. Dintre aceștia desprindem, chipul efigiar al Mitropolitului Antonie Plămădeală.

Prezenta lucrare își propune să realizeze o evocare a acestor luminători ai trecutului, o atenție deosebită fiind acordată operei marelui mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală.

Primul capitol va fi dedicat în exclusivitate mitropolitului Antonie Plămădeală. Vom oferi date cronologice despre viața mitropolitului, despre activitatea, opera și truda lui neîncetată pentru reînvierea modelelor culturale din documentele bătrânelor cronici bisericești. Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost un adevărat dascăl preocupat de educație prin raportul dintre credință și cultură

În al doilea capitol, vom începe prin a încerca a face o scurtă prezentare a dascălului creștin, așa cum îl descoperim în opera mitropolitului Antonie Plămădeală. La început dascălul era asociat cu școlile mănăstirești. Odată cu desprinderea scolilor de sub tutela mănăstirilor, au apărut școlile de stat, mai întâi în limba greacă, slavonă, și apoi în limba română. Toate aceste școli își vor pune amprenta în ceea ce privește formarea multor personalități ale culturii și civilizației românești.În partea finală a capitolului vom prezenta date despre prima școală atestată documentar de pe teritoriul județului Galați.

În ultimul capitol vom căuta să descoperim cum mitropolitul Antonie Plămădeală și-a pus amprenta asupra spiritualității românești, asupra formării tinerilor pentru că fără un povățuitor demn, cu personalitate și mult tact, educația nu va avea sorți de izbândă.

În ceea ce privește motivația subiectului ales, aceasta este dată în primul rand de personalitatea marcantă a mitropolitului Antonie Plămădeală.

Aportul personal pe care voi încerca să-l evidențiez în lucrare constă într-o analiză obiectivă prin cercetarea operei mitropolitului Antonie Plămădeală.

Nădăjduim că prin evocarea tuturor acestor evenimente și chipuri de dascăli clerici, vom redescoperi personalitatea și exemplul mitropolitului Antonie Plămădeală.

Vom încerca să arătăm că, atât cât a fost în viață, cât și după ce a trecut la cele veșnice, personalitatea mitropolitului Antonie Plămădeală va rămâne întipărită întotdeauna în conștiința Bisericii Ortodoxe Române, a culturii și spiritualității românesști, a ucenicilor ce i-a format dintre care menționăm în chip special pe îndrumătorul acestei lucrări, pe Prea Sfințitul Părinte Episcop Dr. Casian Crăciun.

II. SCURTĂ PREZENTARE A DASCĂLULUI CREȘTIN ÎN OPERA MITROPOLITULUI ANTONIE PLĂMĂDEALĂ

Clerici – dascăli ce au contribuit la fixarea limbii literare române

Vrednic ucenic, următor și continuator al operei marelui mitropolit, precum și al exemplului de slujire, Prea Sfințitul Părinte Episcop Dr. Casian Crăciun, al Dunării de Jos, afirma: „Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost un harnic cercetător al trecutului plin de învățăminte al vieții bisericești la români, care ne-a pus la inimă îndatorirea de a continua, după putere și în funcție de împrejurări această pasionantă zăbavă”

A încerca să scrii despre Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, Crișanei și Maramureșului, este, așa cum spune pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, în primul rand, un act de curaj, pentru că este greu, dacă nu aproape imposibil, să cuprinzi în cuvinte și să creionezi sintetic personalitatea sa uriașă, manifestată într-o paletă de ipostaze, ca urmare a darurilor cu care Dumnezeu l-a hărăzit și a continuei sale preocupări de a se desăvârși, de a se cultiva și de a-și dăltui chipul său, pe măsura responsabilităților pe care le-a îndeplinit în viață. În al doilea rand, a vorbi și a scrie despre personalitatea ilustrului ierarh, rămas viu în sufletele și în conțtiințele celor care l-au cunoscut, fie ca fii duhovnicești, fie ca prieteni sau colaboratori sau ca simpli cititori ai operelor sale, este o dovadă de adânc respect și prețuire, de recunoștință și omagiu pentru tot ceea ce a înfăptuit în slujirea Bisericii, a teologiei, a ecumenismului și a culturii românești.

A prezenta aspecte din viața și activitatea Mitropolitului Antonie Plămădeală, este o încercare fără șanse depline. A prezenta principalele direcții ale abordărilor culturale din opera atât de vastă a mitropolitului riscă să reducă întregul la părți nesemnificative, ori să repete aspecte prea cunoscute.

În acest capitol, vom încerca, referindu-ne la opera Mitropolitului Antonie Plămădeală, să prezentăm cele mai importante chipuri de dascăli, de clerici învățați, care au reușit prin activitatea și lucrările lor să contribuie la fixarea limbii literare românești.

La români primele accente culturale s-au născut lângă lăcașul de rugăciune, după cum și primii dascăli au fost clerici, singurii deținători ai tainelor slovelor înnaripate și, prin urmare, primii învățători.

Biserica s-a afirmat în istorie prin slujitorii și credincioșii ei, ca o autentică pepinieră a culturii luminate de har, iar apărătorii dreptei credințe au fost întotdeauna și primitorii culturii care înfrumusețează viața oamenilor.

Vorbind de cultură și anume de unul din aspectele ei principale – literatura – putem spune că începutul literaturii (literatură în sensul larg de “operă scrisă” își are izvorul în Biserică, literatura bisericească constituind astfel prima etapă în dezvoltarea literaturii noastre scrise. Însemnătatea acestei literaturi în ceea ce privește punerea bazelor literaturii noastre se sprijină chiar pe valoarea ei principală care este cea culturală, căci literatura, arta literară ca orice artă, nu se poate forma și dezvolta decât pe baza culturii. Astfel această literatură scrisă a servit în primul rând la susținerea și manifestarea religiei, dar prin faptul că scrierile acestea au ajuns la cunoștința credincioșilor, atât prin slujbele religioase cât și prin lectura în afara bisericii, a crescut și valoarea lor culturală, contribuind astfel la lărgirea cercului de cunoștințe ale ascultătorilor sau cititorilor. În același timp traducerea principalelor cărți de literatură religioasă și răspândirea lor pe calea tiparului în toate cele trei țări românești au contribuit în mod esențial la progresul limbii române, ca limbă a culturii scrise. Formarea limbii literare scrise nu poate fi concepută în afara bisericii. Biserica, scria poetul nostru național Mihai Eminescu, “au creat limba literară, au sfințit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi literare și de stat”

Biserica a fost în istoria românilor nu numai un factor de viață religioasă, ci și creatoare de cultură și civilizație. Cărți și monumente de mare frumusețe au fost rodul credinței.

De-alungul timpului, în fruntea Bisericii au fost mari cărturari și artiști. A încerca o listă a lor ar cere cărți întregi. Primii copiști au fost călugări și clerici – Gavriil Uric și Teodor Marinescu, în sec. XV, la Neamț și la Putna. Mănăstirile moldovenești pictate în exterior sunt și astăzi minuni ale lumii întregi: Voroneț, Moldovița, Sucevița, Arbore, Humor. Atanasie Crimca va fi un mitropolit din mâna căruia vor ieși la Dragomirna miniaturi de valoare universală.

Prin Curtea de Argeș și Învățăturile către fiul său Teodosie, Neagoe Voievod Basarab și-a câștigat un loc veșnic viu în istoria, cultura, civilizația și conștiința românilor. Domn al culturii românești îndeosebi, a realizat în Învățături, ca și în Catedrală, o sinteză românească originală, între umanism și gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins și a concretizat în forme scrise și zidite, trăsăturile esențiale și fundamentale ale sufletului românesc iubitor de frumos și de bine, realist și echilibrat, visător fără să urce până în zona delirului și realist fără să cadă în uscăciune.

Tot în această perioadă se constată o reamenajare a lăcașurilor de cult și o reactivare a vieții monastice prin apariția din sudul Dunării a curentului isihast, curent care se pare că nu a fost deloc străin domnitorului Neagoe Basarab.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, este un manual de educație religioasă și politică, scris în slavonește, menit să îndrume spre o viață aleasă și să pregătească pentru domnie pe tânărul Teodosie.

Analizată din perspectivă teologică, opera aceasta poate fi considerată drept “cel dintâi monument propriu de teologie dogmatică, de teologie morală și de spiritualitate creștină; ca pe prima colecție românească de rugăciuni și chiar ca pe o primă formă de monocanon românesc. Dascăli de cuget .. p, 41) La o analiză mai atentă a textului se poate observa că învățătura nu se adresează numai lui Teodosie, nu se constituie numai într-un testament ci poate fi considerat un tratat mai larg, în care domnitorul prezintă învățături religioase, morale și politice.

Învățăturile reprezintă marea operă a secolului al XVI – lea românesc, opera unui mare patriot, a unui literat și artist, dar și marea opera a Ortodoxiei din acea vreme. (Dascăli de cuget … p, 61). Planul, stilul, argumentarea, bogăția temelor și ortodoxia cugetării ne pun în fața unui monument literar care împinge vechimea teologiei românești cu mult înainte de sec. al XVI – lea în care a scris Neagoe Basarab.

În 1781 Sava Popovici din Rășinari a facut o copie după Învățăturile lui Neagoe Basarab, pe care a și ilustrat-o, fiind de altfel singura copie cu ilustrații a celebrei capodopere. Ea se află la Biblioteca Academiei. Învățăturile au circulat pe tot întinsul pământului românesc fiind de folos principilor ca o inițiere în arta diplomației și în știința ceremoniilor, dar și poporului de rând, clericilor și monahilor ca manual de spiritualitate și inițiere în isihie.

Domnitorul Neagoe Basarab, prin opera pe care ne-a lăsat-o, poate fi considerat pe bună dreptate un deschizător de drumuri pentru viitorii dascăli, ce vor apărea în cultura românească.

Manuscrisele din sec. XV – XVI, Codicele Voronețean, Psaltirea Voronoțeană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzache, sunt texte românești care stau la temelia culturii românești. Tetraevanghelul de la Humor, din vremea lui Ștefan cel Mare e o operă de artă aproape neverosimilă pentru vremea aceea la noi.

Mai mult ca sigur aceste texte au fost preluate din alte texte mai vechi, cu o limbă românească pe care mai târziu, Diaconul Coresi o va îmbunătăți simțitor. Nu se cunosc autorii acestor texte dar este foarte probabil să fi fost clerici.

Cel mai vechi text românesc păstrat până în vremea noastră este scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung – Muscel din 1521.

Odată cu apariția tiparului la noi în țară, prin intermediul ieromonahului Macarie, se tipăresc primele cărți de slujbă bisericească în limba slavonă.

Activitatea de tipărire va fi continuată de către logofătul sârb Dimitrie Liubavici, care va tipări încă două cărți folositoare la exercitarea cultului.

Primele cărți în limba română s-au tipărit la Sibiu de către Filip Moldoveanul cunoscut și sub numele de Filip Maler sau Pictor. Pe baza cercetărilor efectuate până astăzi, Filip Moldoveanul poate fi considerat primul tipograf și gravor de neam român și un remarcabil reprezentant al vechii culturi românești.

O simplă enumerare a tipografiilor, începând cu cea a lui Coresi de la Biserica Schei din Brașov, trecând peste cele de la Dealu, Târgoviște, Snagov, București, Buzău, Iași, Neamțu ș.a. , ne descoperă că începând de la Macarie (1508) și până târziu în secolul XIX – toate tipografiile au fost bisericești.

Ele au fost primele instrumente de răspândire a culturii, într-o vreme în care erau de altfel singurele mijloace a ceea ce numim astăzi mass-media, mijloace de contactare a maselor.

Scrisul în limba vorbită, în limba țării nu era ceva de excepție, era o necesitate comandată de viață.

Mihai Eminescu a publicat în anul 1882 un articol în ziarul “Timpul” din 14 august în care spunea: “Cărțile bisericești tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu; acesta primește prin cărți o normă unitară în rostire și în scriere, căci printr-un instinct fericit traducătorii și scriitorii originali aleg ca model, dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Țara Românească și-n o parte a Ardealului.”

În decursul veacurilor, limba română a trecut prin multe încercări de schimbare și transformare. Poate cea mai grea încercare a fost la începutul organizării statale, impunerea limbii slavone în cancelariile domnești și Biserică. Secole întregi această limbă s-a scris în cancelarii, s-a cântat, citit și scris în Biserică. Cu toate acestea, poporul român, oamenii simpli au continuat să vorbească limba românească, respingând limba slavonă, socotindu-o limbă străină, sau așa cum o considera Diaconul Coresi: “un tunearecu de cuvinte neînțelese”.

De cele mai multe ori se întâmpla ca preoții în biserici să țină slujba în limba slavonă, ca apoi să explice și să predice în limba românească. Prin această explicare, preoții cultivau și ei limba română.

1. a) Diaconul Coresi

Referitor la Diaconul Coresi, mitropolitul Antonie Plămădeală scoate în evidență măiestria folosirii limbii românești în perioada ei de pionerat.

Originar din Târgoviște, a învățat arta tipografică de la Dimitrie Liubavici.

Coresi a fost primul tipograf cleric de carte românească, “părintele literaturii române” cel care ridică limba română la “rangul de limbă a culturii”, editor al cărții românești pentru frații săi de pretutindeni”

Coresi, împreună cu echipa sa de lucru sunt considerați adevărați deschizători de drum. Cărțile lui Coresi pun bazele limbii literare (Nicolae Iorga), adunând sufletește, prin viața culturală, pe toți românii și de asemenea ele sunt prima încercare de stabilire a unor norme ortografice (Ștefan Meteș). Prin tipărirea lor putem vedea un act conștient (Adela Becleanu Iancu), un adevărat act de cultuă (Stela Toma).

Diaconul Coresi desparte pentru prima oară cuvintele în scris, individualizându-le și ușurând lectura, deoarece până la el se scria fără întrerupere, cuvintele legându-se unele de altele. și de asemenea, tot pentru prima oară traduce “roman” cu “rumân”.

Cererea de carte românească era tot mai mare.

Citândul pe Nicolae Manolescu, mitropolitul Antonie Plămădeală spune despre Diaconul Coresi că nu este doar ctitorul limbii literare, ci și al poeziei românești. Este un poet absolut remarcabil. Cu el începe efortul de a găsi echivalente românești frumoaselor metafore ale psalmilor și ale altor capitole din Biblie, efort sfârșit, exact după un veac, cu Dosoftei. Limba crudă, însă extrem de plastică a lui Coresi, poate fi lesne observată în traducerea predicii de pe munte, din Evanghelia lui Matei (V, 3-11)

Diaconul Coresi a avut continuatori vrednici, care l-au și întrecut, așa cum era și normal, în măiestria folosirii limbii românești și impunerea ei, ca unică limbă de circulație în viața culturală a țărilor române.

1. b) Mitropolitul Varlaaam

Un alt exemplu evocat de Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost mitropolitul Varlaam.

Mitropolitul Varlaaam (1632 – 1653) – un cărturar în adevăratul sens al cuvântului, care a lăsat drept dar limbii românești, Carte românească de învățătură (1643). Prin această lucrare trece dincolo de preocupările sale specifice, de păstor duhovnicesc și crește până la măsura unui tribun al limbii și al cărții, angajându-se să facă el ceea ce găsea că lipsește.

Chiar dacă mai sunt discuții cu privire la originalitatea conținutului ei, această lucrare prezintă cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a sec. XVII- lea, aportul lui Varlaam este incontestabil, chiar dacă nu poate fi determinat în mod precis.

Chiar dacă mitropolitul recunoaște că e “tălmăcire”, deci traducere, iar în introducere precizează: “Adunat-am din toți tâlcovnicii sventei evanghelii”, a tălmăci poate însemna și a interpreta, a spune prin alte cuvinte, a dezvălui sensul unui text și a-l face mai clar.

Cartea românească de învățătură, numită mai târziu “Cazania lui Varlaam”, nu este o simplă traducere, e o compilație, mitropolitul având o mare contribuție personală, deși, la alcătuirea ei a consultat și alte cazanii.

Este foarte bine știut faptul că și modernii, la elaborarea cărților folosesc și alte materiale, dar pe vremea lui Varlaam, încă nu se știa despre îndatorirea citării. Dacă s-ar fi știut, Varlaam ar fi făcut-o așa cum a anunțat-o în titlu.

Cazania lui Varlaam cu titlul adevărat și frumos de: “Carte românească de învățătură” a arătat până la ce măsură, “românesc” era sinonim cu “ortodox”.

“Carte românească”, în gândirea lui Varlaam, e de fapt “Carte ortodoxă”. Titlul e oricum original. Pentru dânsul, ca și pentru întreaga istorie veche românească, ca și pentru conștiința noastră ortodoxă, aceste cuvinte, ortodox și românesc, erau echivalente. Așa se explică circulația ei extraordinară pe tot cuprinsul Țărilor Române, și multele ediții succesive până astăzi.

Mitropolitul Varlaam este printre cei dintâi care afirmă, în scris, unitatea de neam, de limbă și de credință a românilor.

De asemenea, prin răspunsul la “catehismul calvinesc” mitropolitul Varlaam poate fi considerat unul dintre primii noștri polemiști.

Mitropolitului Varlaam I se atribuie primlele pagini de proză artistică în limba română și de asemenea i se atribuie primele încercări de versificare în limba română.

Cazania lui Varlaam continua să preocupe pe cercetători și astăzi. La Cluj-Napoca, în editura Arhiepiscopiei a apărut o carte masivă: “Cazania lui Varlaam în Transilvania”. Prefață de Virgil Cândea și cu un cuvânt înainte de ÎPS Arhiepiscop Teofil Herineanu, cartea cercetează mai mult de 350 de exemplare găsite pe acele meleaguri, dovadă denetăguit a circulației cărților românești peste Carpați, în ambele sensuri, din cele mai vechi timpuri. Căci a circulat cartea, dar a circulat în același timp și interesul pentru carte românească, stare de spirit care atestă setea de cultură și lumină îm limba strămoșilor, peste tot și mai ales în Transilvania. Din 470 de pagini de text, 169 sunt studiu, iar 301 reproduc însemnări, adevărate comori și surse care fără îndoială, intrate în circuitul infomației, vor mai face încă istorie.

Candidat în anul 1639 la scaunul de patriarh ecumenic, mitropolitul Varlaam a fost unul dintre marii ctitori ai culturii noastre și unul din făuritorii limbii literare românești.

1. c) Mitropolitul Simion Ștefan

Numele mitropolitul Simion Ștefan a rămas definitiv înscris în istoria culturii românești prin faptul că a tipărit Noul Testament de la Alba Iulia în 1648 și Psaltirea 1651.

Cele două cărți, în special prima, prezintă un interes deosebit pentru istoria culturii românești, și anume pentru limba literară și, indirect, prin aceasta, pentru literatura artistică. Dascăli de cuget . p 91 – 92)

Simion Ștefan propune pentru prima dată ceea ce B. P. Hașdeu va numi mai târziu “principiul circulației cuvintelor”: “Bine știm că, cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așia și cuvintele acelea sânt bune, carele le înțeleg toți”. Principiul stă în picioare și astăzi, dar formularea lui la 1648 e operă de precursor genial. (Dascăli de cuget .. p . 92

Românii vor da un mare mitropolit și în aceiași măsură mare cărturar vecinilor din Răsărit și întregii Ortodoxii, pe Petru Movilă, os domnesc, moldovean, Mitropolitul Kievului și alcătuitorul unei Mărturisiri Ortodoxe definitivate la Iași în 1642, important document dogmatic al Ortodoxiei de pretutindeni. El a fost și întemeietorul universității din Kiev. (De la Alecu Russo .. . p. 200)

Contemporan cu Varlaam, Petru Movilă, mitropolitul Kievului, nu și-a uitat niciodată originea românească și n-a încetat a se preocupa de destinele culturale ale Moldovei. Varlaam spune chiar el însuși că Petru Movilă i-a trimis tipografia pentru a putea tipări “Carte românească de învățătură”. Prin aceasta ne introducem într-un domeniu nou al contribuției clericilor la biruința limbii românești pe toate plaiurile ocupate de români: rolul tipografiilor ca instrumente directe de răspândire a cuvântului românesc scris.

d) Mitropolitul Dosoftei

Alt ierarh de seamă, căruia Mitropolitul Antonie Plămădeală îi acordă o deosebită atenție este mitropolitul Dosoftei.

Mitropolitul Dosoftei (1624 – 1693) – traducerea Psaltirii în versuri (1673) îl consacră drept cel “dintâi poet român” și nu numai ca traducător. El însuși mărturisește că foarte des strecoară în Psaltire și versuri originale: “aceste patru părechi de stihuri le-am scornit eu” sscrie el în fruntea Psalmului 132, căruia îi adaugă într-adevăr 8 versuri despre pace și război.

Psalmii versificați de Dosoftei au adus multă mângâiere credincioșilor români de pretutindeni, unii din ei ajungând cu timpul să pătrundă în cântecele de stea și în colinde.

Mitropolitul Dosoftei își pune la punct o tipografie în care nu tipărește la întâmplare.

Tipărește cărți de slujbă în românește, el fiind primul ierarh din Moldova care a început munca grea pentru pătrunderea limbii românești în biserică, în locul celei slavone.

Primele lucrări în versuri în limba noastră, cărțile de slujbă în românește și celelalte lucrări îl așează pe Mitropolitul Dosoftei în rândul marilor ctitori și făuritori ai limbii literare românești.

Scriind despre “Mitropolitul Dosoftei, întemeietorul poeziei culte”, Ion Rotaru spune: “la cele trei mari arte promovate de Biserica ortodoxă la noi – cu un rol atât de important cât privește păstrarea ființei naționale în trecut – Arhitectura, Pictura și Muzica, Dosoftei o adaugă pe a patra, Poezia. Primele două se știu pentru că se vad ființând în chiar centrul tezaurul culturii naționale. Prin forța lucrurilor cea de a treia nu poate fi decât dedusă în marginea psalmilor versificați ai mitropolitului, întemeietorul limbajului poeziei culte românești.

Opera lui Dosoftei continuă să atragă atenția istoricilor și criticilor literari. Doru Bădărău a descoperit prima ediție a Psaltirii în versuri a marelui poet și mitropolit tipărită la Uniev în anul 1673. are în plus față de ediția cunoscută până acum pagina de titlu și alte amănunte. Traducerea a fost făcută din limba greacă. Un exemplar din această psaltire se află în Biblioteca Centrală Universitară din București, provenind din donația bibliofilului Ioan I. Movilă. După descoperirile dosofteene ale lui Alexandru Mareș, aceasta a lui Doru Bădărău, vine să reconfirme activitatea culturală încă neîndeajuns cunoscută a marelui cărturar.

e) Mitropolitul Antim Ivireanul

Un alt reprezentant al culturii românești căruia Mitropolitul Antonie Plămădeală i-a acordat o atenție deosebită a fost mitropolitul Antim Ivireanul.

Mitropolitul Antim Ivireanul (1708 – 1716) – de la el ne-au rămas Didahiile și multe alte valori cu care a îmbogățit cultura românească. Tratatul de Istoria Literaturii române redactat de o comisie a Academiei Române, reține: “Niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de față să asculte un cuvânt mai cald, mai înălțător, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunțat în românește”.

Nicolae Iorga vede în Antim un talent deosebit, cu îndemnări în arta tipografică, în miniatură, sculptură, pictură și broderie, iar Mihail Sadoveanu consideră limba vorbită de Antim “poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii”.

Prin Didahii depășim de fapt contribuția exclusivă la dezvoltarea limbii și pătrundem într-un alt domeniu de contribuții și anume în acela al literaturii.

Mitropolitul Antim Ivireanul a fost primul mare orator bisericesc în limba română “meșter al tuturor artelor” așa cum îl numește istoria literaturii române, intrând în categoria primilor erudiți români.

A fost primul de la noi care a încercat sa facă arhivistică științifică, descriere, clasare și inventariere, a fixat primele reguli de împrumutat cărți, de la el provenindu-ne primul catalog de bibliotecă. A întocmit cea dintâi schiță topografică, adică cea mai veche cartografiere – privitoare la moșia Negovani a M-rii Snagov. A introdus inovația sigiliului imprimat pe hârtia hrisoavelor sale.

Cu privilegiul său charismatic, Antim Ivireanul, cel mai de seamă orator bisericesc la noi, a dat prin didahiile sale străluciri literare elocvenței sacre.

Criticul literar Valeriu Cristea a afirmat: „Văd în Antim Ivireanul pe unul dintre cei mai mari scriitori români de dinaintea lui Eminescu, Creangă, Caragiale.

1. f) Biblia de la București

Biblia de la București – traducerea cărților Sfintei Scripturi în limba română a culminat cu tipărirea Bibliei de la București din 1688, numită și Biblia lui Șerban Cantacuzino, lucrare ce încununa activitatea tipografică de până atunci. Era prima tipărire integrală a Sfintei Scripturi în românește.

Operă de proporții monumentale pentru acea epocă, prin ea se pune în circulație o limbă literară care reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români de până atunci și se deschide calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai târziu.

Ea impune graiul muntenesc ca limbă literară, elimină cât poate termenii slavoni și stabilește, ca printr-o poruncă domnească, cum se va vorbi și cum se va scrie românește de atunci încoace.

Procesul desăvârșirii limbii va continua bineînțeles și după aceea. Atât numai că, de data aceasta, se va porni de la ceva sigur: Biblia. Biblia de la București, la care colaborează clerici și laici, o înțelegem și azi fără dificultăți și va fi înțeleasă totdeauna.

George Călinescu, în Istoria Literaturii Române (București,1941, p. 14), concurând în dimensiuni Biblia lui Șerban, vede în aceasta “un document de consolidare a limbii literare” și apreciază textul ca fiind “viu și azi”. Putem citi Biblia de la București și astăzi. O înțelegem. E în limba noastră. Nu înseamnă că am rămas la ea, dar o înțelegem. E un atestat de continuitate. Aduce până la ea limba trecutului, o însemnează și ne-o transmite. Dar e și un atestat de unitate al românilor de pretutindeni, din cele trei țări românești, despărțite politic și administrativ, dar unite sufletește de convingerea că sunt una, cum una fusese Dacia, Dacia Romană, odinioară, și după aceea până la formarea primelor state românești.

Biblia de laBucurești e rodul sufletului românesc, e limba română ajunsă la maturitate în stare să cuprindă și să împământenească cuvântul lui Dumnezeu, care de atunci înainte va vorbi cu noi numai în românește toate tainele sale.

1. g) Episcopul Damaschin al Râmnicului

Episcopul Damaschin al Râmnicului – spre deosebire de secolele anterioare și de celelalte eparhii românești din sec. Al XVIII – lea, Râmnicul a avut o seama de episcopi vrednici.

Asistăm la procesul de pătrundere tot mai victorioasă a limbii române în cult. Episcopul Damaschin e cel care traduce ce mai rămăsese netradus din cărțile de cult.

Sunt demne de reținut demersurile lui la autoritățile austriece care stăpâneau Oltenia, ca să-i permită să-și răspândească tipăriturile în toate provinciile românești. Este și el trecut, datorită frumoasei limbi în care traduce, printre „făuritorii limbii literare românești”.

Cel mai de seamă dintre râmnicenii epocii este Chesarie (1773 – 1780).

1. h) Episcopul Chesarie

Episcopul Chesarie a tradus 6 Minee, făcând să pătrundă astfel limba română în toate slujbele bisericești, nu numai în liturghie. Și, ceea ce e și mai important, a găsit echivalentul literar românesc al textului slavon cântat, ceea ce asigura biruința definitivă a limbii românești în biserică.

Episcopul Chesarie face prima traducere din Enciclopedia franceză dirijată de Diderot și încearcă prima periodizare a istoriei românilor.

1. i) Mitropolitul Veniamin Costache

Mitropolitul Veniamin Costache – ultimul mare luptător pentru limba românească.

Deplin conștient de unitatea de limbă și de origine a tuturor românilor, orice referire la limbă, are în vedere limba tuturor românilor.

Mitropolitul Veniamin s-a implicat într-un program de refacere, de restaurare a limbii, a purității ei, indicând normele acestei restaurări. În locul cuvintelor „sârbești, slavinești, ungurești, turcești și altele aseminea” trebuie să se ia „înapoi cuvintele ceale adevărate românești părăsite și uitate, care se păstrează parte prin cărțile și documentele vechi, parte prin gura poporului.

Că limba română s-a vorbit și s-a scris din cele mai vechi timpuri, e o afirmație aproape gratuită. Nimeni nu trăiește fără să vorbească. Documentele sunt doar atestări asupra documentelor despre limbă, nu despre limba propriu-zisă.

O altă personalitate despre care se știu foarte puține lucruri, îndeosebi în literatura română, descoperită ca prin minune de Mitropolitul Antonie Plămădeală, care mărturisea adesea că Dumnezeu i-a dăruit un simț aparte, un soi de magnet, în depistarea „piliturii fine” din colbul arhivelor, este Lazăr Leon Asachi, nimeni altul decât vicarul marelui Veniamin Costache și tatăl genialului Gheorghe Asachi, începătorul școlii culte în Moldova.

Opera protopopului Lazăr Leon Asachi se înscrie în contribuția majoră pe care a adus-o Biserica noastră ortodoxă – prin clericii săi luminați – la dezvoltarea limbii și a culturii românești. El afirmă cu îndreptățire că Școala Ardeleană a fost „rodul conștiinței românești și nu al celei confesionale, iar despre participarea clericilor români la iluminism – cel puțin în perioada lui de început, de pătrundere – I.P.S. Sa relevă că „ei n-au participat”, ei au fost singurii, cei dintâi.

Lazăr Leon Asachi a fost și rămâne un scriitor fecund și prolific, un creator de opere originale și dăltuitor de limbă românească, un teolog și orator de seamă, care a fost așezat – prin munca osârduitoare și competentă a I.P.S. Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală – acolo unde îi era locul în panteonul culturii românești.

2) Scurtă prezentare a dascălului creștin – cel din cadrul mănăstirilor și prelungirea lor până la înființarea școlilor de stat

Oamenii mari, eroii savanții și luptătorii pentru binele comun, în viața pământeană, sunt cinstiți ca modele demne de urmat în tot ceea ce ne leagă, ca și consângeni și în tot ceea ce ne ajută să trăim ca semeni într-o țară, să vorbim limba ei și să-i păstrăm tezaurul, inclusiv cel spiritual.

Clericii au fost cei mai asidui propagatori ai necesității urgente de învățătură, de cultivare, fără să facă vreo distincție între învățătură ca doctrină religioasă și învățătura propriu – zisă.

În rândul celor care au lăsat urme demne de pomenit în școala românească, trebuie să amintim câteva nume, și în special pe autorii de „Bucoavne” sau „Bucvarii”, un fel de Abecedare de epocă ce au avut drept autori la început, clerici. La 1749 episcopul Grigorie Socoteanul al Râmnicului tipărește o astfel de „Bucoavnă întru carele se cuprind buchele”, iar la 1775 mitropolitul Moldovei, Iacob Putneanul, un „Bucvar”. În Transilvania s-au tipărit de asemenea multe astfel de cărți în sec al XVIII –lea, iar ierarhii ajung cumva de drept supraveghetorii tuturor școlilor. Neofit Ierodiaconul scrie un Comentar la gramatica lui Teodor (București 1768). Neofit Râmniceanul publică Pildele filosofești (1783), Amfilohie Hotiniul publica la Iași o Grămatică Theologhicească (1795) și o De obște Gheografie (1795)tradusă după Buttier. La 1826, Eufrosin Poteca publica Cuvinte panighirice și moralnice (București), Grigore, episcopul Argeșului, traduce și scrie o prefață la Logica Sfântului Ioan Damaschin tipărită la București la 1826, iar Eufrosin Poteca traduce în 1829 Elemente de filosofie logică și etică a lui Heineccius. De la Grigore Râmnicieanul ne-au rămas în manuscris manualele de aritmetică și trigonometrie. În rândul Râmnicenilor trebuie să-l înscriem și pe protosinghelul Naum Râmniceanul, vestit întemeietor și profesor de școli și autor de scrieri istorice și literare unice, după cum reies din discursurile la Academie ale lui Constantin Erbiceanul și Dimitrie A. Sturdza cu descrierea la sfârșit a celor 24 de manuscrise ce ne-au rămas de la el, și al cărui merit este acela de a fi proclamat necesitatea „sincronizării” culturii românești cu mișcarea culturală europeană.

Bucoavna a fost primul Abecedar românesc. Pe el se învăța carte, dar se preda în același timp și religia, în forma ei străveche, ortodoxă, în condițiile asaltului străin de a ne rupe de noi înșine și a ne înfeuda stăpânilor vremelnici, Bucoavna a fost, în intenția alcătuitorilor, și o carte de rezistență și de luptă.

Chesarie Râmniceanul cheltuiește mulți bani cu școlile, și cam în aceiași perioadă în Moldova, Iacob Putneanul îndeamnă părinții să-și trimită copiii la școală. Tot în Moldova, mitropolitul Petru Movilă îl sfătuie pe fratele său, domnitorul Moise Movilă „să fie ctitor, ziditor și binefăcător al Bisericii și al școlilor”

„Istoria Filosofiei Românești” reține la capitolul „Învățați și cugetători din Principate” și o seamă de clerici, dintre care: Amfilohie Hotiniul, Leon Gheocă (1788) cu Despre Știința Stihiilor (1780) și tratatul Pentru ape, și cu traducerea Aventurilor lui Telemac, de Fenelon, și a Cugetătorilor lui Oxenstierna, episcopul Chesarie cu periodizarea și cu filosofia istoriei, Dionisie Eclesiarhul (1759 – 1820), cu sensibilități sociale pronunțate, arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul (1710 – 1790) cu programul modernizat al școlii sale de la Putna, episcopul Iacob Stamate (1749 – 1803) care patronează tipărirea romanului Critil și Andronius, de Baltazar Gracian (1794), mitropolitul Veniamin Costache (1768 – 1846) care întemeiază Seminarul Superior de la Socola cu program științific și arhimandritul Eufrosin Poteca (1785 – 1859), profesor de filosofie la Sfântul Sava.

Eufrosin Poteca este printre cei dintâi care cer învățământ de obște și este primul profesor de filosofie în școala românească.

Un tratat recent, despre retorica literară românească, reține printre precursorii artei retorice la români și printre cei care au promovat studiul retoricii, pe Antim Ivireanul, Iacob Putneanul, Eustatie de la Putna, Vartolomeu Măzăreanul, ieromonahul Ilarion, Veniamin Costache, Chesarie Râmniceanul – toți ierarhi sau clerici.

Grigorie Dascălul, mitropolitul Țării Românești din 1823 până în 1834, a fost un mare animator al învățământului pentru toți, fiind prim-efor al școlilor din Țara Românească. A trimis tineri la studii în străinătate, cee ce era o adevărată revoluție pentru vremea aceea.

Mitropolitul Andrei Șaguna a fost foarte activ în opera de luminare a românilor. A înființat în Transilvania peste 400 de școli primare confesionale, ridicând numărul lor total până la 800, îngrijindu-se de locașuri, profesori și manuale. A înființat un Gimnaziu la Brașov (1851) și unul la Brad (1868) și un Institut teologico – pedagogic la Sibiu (1850) și are o contribuție esențială la înființarea „Asociației transilvane pentru cultura și literatura poporului român” (ASTRA), căreia i-a fost și președinte.

Un alt chip de dascăl căruia I.P.S. mitropolit Dr. Antonie Plămădeală i-a adus cuvinte de laudă și admirație pentru activitatea sa în slujba învățământului românesc a fost Gheorghe Lazăr.

Acesta a fost, ceea ce puțini cunosc, cleric ortodox. Fiincă n-a vorbit prea mult despre sine și fiindcă trecerea lui, prin cultura românească a fost pe cât de strălucitoare, pe atât de scurtă – multe date cu privire la viața lui, au rămas necunoscute sau în situația de a naște îndoieli și de a da îndelung de lucru criticilor și istoricilor culturii noastre.

Materiile pe care le-a predat și pentru care a scris manuale au fost într-adevăr cu precădere materii laice: aritmetica matematicească, temeiurile trigonometriei celei drepte, geografia, ingineria, geodezia. În afară de cleric, Lazăr mai era inginer și matematician. Umblat prin școlile Apusului, studiase trei ani la Viena – el înțelesese că trebuie și acasă făcut un pas mai departe spre instrucția tehnică și spre științele exacte, ca să intre și românii în rândul națiunilor culte și civilizate. Același lucru făcea și în Moldova, exact în același timp, „inginerul” Gheorghe Asachi, îndrumat și el, deși fiu de preot, spre o pregătire superă, de către mitropolitul Veniamin Costache, care îl trimisese la școli pe banii bisericii. Veniamin însuși va mai tipări încă multe cărți de slujbă, că nevoie mai era și în această privință, pentru că procesul de transpunere a cărților în românește nu se încheiase încă definitiv, dar, în același timp, el va atrage atenția tineretului că trebuie să se îndrepte tot mai mult spre „știință și meșteșug”. Veniamin deschidea astfel, conștient, drumul unui paralelism între cartea și instrucția bisericească și cea laică, paralelism care va masca începutul modernizării noastre. În latura strict bisericească, Veniamin va face un pas mai departe, depășind tipărirea doar de literatură de cult și începând masiv tipăriturile destinate lecturii particulare, instrucției de obște, formării caracterului și dezvoltării intelectuale. Astfel, se traduc și se tipăresc opere ale Sfântului Atanasie cel Mare, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Fericitului Augustin, Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, scara Sfântului Ioan. Aceste cărți erau menite să stimuleze gândirea, să lărgească orizontul și să deschidă porțile spre creația proprie.

Gheorghe Lazăr reușește să se impună în București destul de repede, dar nu imediat.

Lazăr a fost un om de răscruce în istoria culturii românești. Fiindca spunem: înainte și după Gheorghe Lazăr. Fiindcă Lazăr a închis o ușă a trecutului care nu ne făcea cinste și a deschis o ușă a viitorului care ne reda demnitatea și mândria națională. Prin intermediul școlii înființate de el, desprea care se va detalia în subcapitolul următor, i-a învățat pe elevii săi, „a cunoaște vocea Patriei”, cum spune P. Poenaru. Fiincă a fost un patriot aprins de pasiune sfântă pentru limba strămoșească, ajunsă să fie disprețuită și înlocuită cu alte limbi, cu nimic mai demne și mai de valoare decât a noastră.

A fost contemporan cu suflul școlii ardelene, împărtășind în întregime crezul ei cu privire la originea românilor.

Gheorghe Lazăr se înscrie în Cartea neamului, la capitolul „plăți pentru viitor”, pentru răscumpărarea urmașilor și fericirea lor. Lazăr va fi murit deci cu conștiința împăcată. (BOR, anul 1980 nr.1-2, p. 165)

Nici un român nu a afirmat vreodată că românii vorbesc limbi diferite. Din totdeauna au vorbit aceiași limbă. Dimitrie Cantemir afirma: „limbii noastre nu-i spunem dacică, nici moldovenească ci românească.”.

Cei amintiți nu au făcut niciodată ceea ce au făcut pentru că erau clerici, și nici nu și-au motivat astfel acțiunile, gândurile, scrisul lor. Ei au spus că au fost îndemnați de conștiință, de calitatea lor de români, de sentimentul patriotic. De aceea, pe bună dreptate, istoria limbii, a literaturii și culturii române, îi revendică printre ctitori, în calitatea lor de români devotați neamului lor.

Cu aceștia a crescut tezaurul de moșteniri și a crescut și admirația noastră pentru înaintașii care au pus cărămidă peste cărămidă, pentru înălțarea marelui edificiu care se cheamă cultură românească.

Scriind despre cei ce au trăit cândva, mitropolitul Antonie, după propria-i afirmație, a avut „sentimentul că-i naște, că fără el ar rămâne ca orașele vechi, acoperite de vreme, ca niște Histrii nedescoperite”. Acesta este aportul esențial al mitropolitului Antonie Plămădeală la cultura Bisericii pe care a slujit-o cu multă dragoste, râvnă și dăruire toată viața. A slujit-o din tinerețe. A slujit-o atunci când a fost în rândul cinului monahal, dar a slujit-o și atunci când, în mod brutal și abuziv, a fost exclus din el (de autoritățile comuniste). A slujit-o în timpuri pașnice și prielnice pentru Biserică, după cum a slujit-o și atunci când ea a fost marginalizată și persecutată. A slujit-o cu aceiași dăruire și atunci când a funcșionat în cadrul Institutului Teologic sau în calitate de vicar patriarhal, precum și atunci când a devenit eparhiot la Buzău sau la Sibiu. A slujit-o prin faptă și cuvânt. A slujit-o prin scris. Iar prin scrisul său, el a împlinit o datorie de suflet atât față de Biserica lui Hristos din Transilvania, și nu numai, cât și față de personalitățile despre care a scris, care, după cuvântul mitropolitului Antonie „i s-au descoperit ca să-i contureze, să-i redea vieții”

3) Primele școli de pe teritoriul țării noastre

Clericii ca unii ce au avut acces timpuriu la știința de carte, fiind obligați la aceasta de îndatorirea de a transmite învățături pe care trebuie să le cunoască ei mai întâi, au avut un rol important și în organizarea primelor forme de școli românești. Preoții aveau rolul de mediatori ai culturii.

Pentru vremea când nu existau încă școli ca atare, când învățătura se preda oral de la om la om și cand singurele cărți erau cele de literatură religioasă, acestea au îndeplinit fără nici o îndoială, rolul de manuale de învățământ. Ele au fost primele arme de luptă împotriva analfabetismului, primele semne de cultură.

Ștefan Bârsănescu, într-o carte pe cât de binevenită – prin datele ce prezintă – pe atât de interesantă și mai ales riguros documentată, depistează școli ortodoxe devreme în sec. Al X . lea, la Cenad în Transilvania, demonstrează apoi că predica trebuie să fie considerată sistem de învățământ, că mitropoliții erau învățători și dascăli, că Patericele, Viețile Sfinților, Scara ș.a. erau mijloace de instruire, că mănăstirile erau școli, locuri prin care lumea românească își organiza educația, Biserica fiind conștientă de rolul ei educativ, că școlile de citeți erau o adevărată formă de învățământ la români, tot așa cum erau și școlile de copiști și școlile de muzică. În plus Șt. Bârsănescu demonstrează că preoții în general erau învățători și făceau școală și acasă, cu unul sau mai mulți elevi, cu fii lor în orice caz, după cum reiese din numeroase documente de epocă.

În sec. Al XV – lea putem vorbi despre o școală la Mănăstirea Putna. Aici își desfășurau activitatea ierodiaconul Nicodim, care transcrie Tetraevanghelul pentru Mănăstirea Humorului și pictează în el chipul lui Ștefan cel Mare (1473), călugărul Eustatiu care a condus corul la înmormântarea lui Ștefan cel Mare, era un fel de profesor și autor de muzică, Antonie Protopsaltul care era, de asemenea, autor și el, Arhimandritul Silvan, care avea cunoștințe de astronomie, la anul 1530. aceștia sunt savanții, creatorii, universitarii, academicienii vremii și, ceea ce au făcut ei atunci, nu e deloc mai puțin decât ce fac astăzi oamenii de cultură.

Primele școli au apărut în mănăstiri și primele școli superioare de asemenea: Academia de la Trei Ierarhi din Iași (1640), Școala de la Sf. Sava din București (1694) și apoi mișcarea numită Școala Ardeleană va fi o minunată conlucrare pe teren cultural a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Unită. Se pune în mod eronat Școala Ardeleană numai pe seama uniților, când se știe că din mișcare au facut parte și mulți ortodocși, precum Moise Fulea, Dimitrie Eustatievici și mulți alții.

Prima instituție de cultură și școală românească atestată cu documente, a fost la Mănăstirea cu „călugări greci” adică ortodocși, din Cenad, în zona Aradului, în sec. Al X – lea. Prin analogie cu ce erau mănăstirile în occident pe vremea aceea, mănăstirea era cu toată probabilitatea o instituție de cultură și școală. Ea exista acolo la venirea ungurilor.

Prima formă de învățământ de carte la români au fost școlile de citeți (anagnoști)

Cel dintâi sistem de învățământ de durată la români a fost învățământul oral prin predică, în biserică.

Primul locaș de învățământ în limba română, sau mai exact, prima școală atestată de documente, a fost cea de la Biserica Schei din Brașov, existentă deja la 1495. printre cărturarii acestui centru au fost diacul Oprea, Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea.

Prima universitate ortodoxă a fost întemeiată de mitropolitul Petru Movilă, la Kiev (dascăli de cuget ..p. 147), iar cea dintâi instituție de învățământ superior în România a fost „Academia domnească” a lui Vasile Lupu de la Biserica „Trei Ierarhi” din Iași „înființată din inițiativa și cu ajutorul lui Petru Movilă”

Un rol important i se atribuie Stolnicului Constantin Cantacuzino și în așezarea temeliilor învățământului superior din țara noastră, evident cel în limba greacă. Se știe că, având ca model planul de studii de la Padova, el l-a ajutat pe Constantin Brâncoveanul să înființeze Academia domnească de la Sfântul Sava din București în jurul anului 1700, academie pe langă care și cu timpul în locul căreia, Gheorghe Lazăr va întemeia la 1818 învățământul superior în limba română si din care va rezulta apoi Universitatea din București. Contemporan cu Udriște Năsturel, cu Grigore Ureche, cu Nicolae Milescu, cu Miron Costin, cu Dosoftei, Constantin Cantacuzino trebuie scris împreună cu aceștia, printre marii deschizători de drumuri în literatura, istoria și cultura românească.

În anul 1818, lui Gheorghe Lazăr i se dă încuviințarea să deschidă prima școală superioară în limba română „în ruinele Sf. Sava”.

Chiar dacă totul se petrecea într-un București încă oriental, încă fanariot, Gheorghe Lazăr a avut norocul ajutorului unor boieri luminați ca banul C. Bălăceanu, care i-a devenit protector. Bălăceanu amenințase în Divan că „dacă nu se vor face școale românești, nici preoții nu-și vor mai plăti contribuția”, căci școlile se întrețineau atunci numai din contribuția preoților.

Acest paralelism pe care l-am văzut și în Moldova în aceiași epocă, promovat de Veniamin Costache, între educația religiaosă și cea laică, este un mare moment de cotitură în istoria culturii românești, a cărui orientare conjugată, acum se precizează, ba mai mult, se instituționalizează.

Desigur au existat și până la venirea lui Lazăr școli în limba română, și nu numai la București. Dar ele erau școli inferioare, în care se preda doar scrisul și cititul, „știința cetaniei” și toate erau pe lângă biserici și mănăstiri. Mai erau și școli inferioare slavone și grecești. La Sfântul Sava funcționa încă din 1707 o Academie grecească. Școli românești inferioare, în care se preda însă și greaca, erau în afară de București la Slatina, Târgpviște, Pitești, Buzău, Râmnicu Valcea, Târgu Jiu, Craiova, Caracal, Roșiori de Vede, Câmpulung, Ploiești, iar școli slavo – române mai erau încă la Sfântul Gheorghe Vechi și la Colțea. Când a venit Lazăr, deși unele din școlile grecești și slavo – române au mai rămas, cea mai mare parte din elevi au alergat la școala sa. Printre elevii lui Lazăr, dintre cei mai cunoscuți sunt pomeniți: I. Heliade Rădulescu, Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca, Cristian Tell, Scarlat Rosetti, cel care îi va ridica statuia la Avrig, Anton Pann, Marin Serghiescu, Alecu Basarabescu.

Că școala lui Lazăr s-a bucurat încă de la început de prestigiu, ne-o arată și faptul că Veniamin Costache i-a trimis de îndată „mult învățatului domn Gheorghe Lazăr” șase bursieri moldoveni, și nu pentru a-i face preoți. Dintre ei s-au recrutat de altfel profesori la Gimnaziul Vasilian din Iași.

Fiindcă mai mult decât mulți, din vremea sa și dinainte, a simțit până în adâncul ființei umilința împilării limbii, și n-a mai răbdat-o. Fiindcă a fost omul ce ne trebuie exact în momentul acela. Fiindcă a întruchipat cele mai profunde simțăminte ale națiunii, și le-a exprimat cu voce tare, și le-a prefăcut în acțiune. Fiindcă a făcut totul conștient și cu mare luciditate, știind că e nevoie să dechidă Patriei „o epohie noauo”, cum spunea chiar el.

A arătat cu perseverență și cu neîndoielnică incertitudine și convingeri, că limba română e capabilă să exprime, ca și celelalte limbi ale celorlalte popoare, totul. Nu numai învățăturile religioase, în care avea deja un trecut de mai mult de trei sute de ani, nu numai în întâmplările istoriei ci și toate științele, matematica, trigonometria, geodezia, geografia și, bineînțeles, toate subtilitățile cugetării filosofice. Trece personal la demonstrații. Traduce tratate de matematică, adecvează sau crează termeni valabili până astăzi, traduce din Kant și compune el însuși manuale științifice, până când și cei mai sceptici cedează, se luminează și termină prin a da laudă celui de sus că în sfârșit cineva i-a redat limbii noastre demnitatea de a sta fără rușine, alături de limbile mândre care ne-au subestimat mereu.

În anul 1818, Lazăr propune pentru clasa de mijloc, printre obiectele de studiu și „Istoria neamului cu a Patriei dimpreună”, obiect nou, acum pentru prima oară introdus, menit să contribuie la cunoașterea trecutului și la educarea generațiilor tinere în spiritul iubirii de Patrie.

Lazăr a fost adevărat ctitor al școlii superioare românești. Într-un discurs ținut în 1886, Dimitrie Sturza, ministru al Cultelor și Instrucțiunii, cu prilejul inaugurării statuii lui Lazăr de pe locul fostei sale Academii de la Sfântul Sava, spunea că atunci când a venit Lazăr în București „limba românească ajunsese să se vorbească numai prin sate și de paracliseri. Puțini credeau că limba românească poate servi pentru a exprima ideile, cugetările înalte”.

George Barițiu socotește numele lui Lazăr sinonim cu o Renaștere; Mihail Kogalniceanu îl numea „marele daco-român”, iar Nicolae Bălcescu, student și el mai apoi la școala întemeiată de Lazăr, îl va numi „stâlp de temelie naționalității române”, ca unul ce a propagat „ideea unității sale. Nicolae Iorga spune că el a fost „cel dintâi învățător de ideal național”, iar A.D. Xenopol îl socotește „apostolul ideii romane”.

Elevii lui Lazăr au dat primele spectacole de teatru în limba română la București, 1818 sau 1819 cu „Avarul” de Moliere și, tot ei, au purces la organizarea sistematică a învățământului prin Petrache Poenaru, a filarmonicii, a conservatorului filo-dramatic și a celei dintâi publicații teatrale românești, Gazeta Teatrului Național prin I.H. Rădulescu.

Școala lui a continuat. Au redeschis-o I.H.Rădulescu și Eufrosin Poteca elevii lui, acesta din urmî fiind unul dintre cei patru trimiși în 1819 de către Mitropolitul Dionisie Lupu, la propunerea lui Lazăr, la Universitatea din Pisa spre a se întoarce profesor bine instruit, de nivel european, cum fusese si el, Lazăr.

Elevii de la Sfântul Sava s-au numit cu mândrie lazariști, iar la 1847, unii dintre ei, aflându-se la Paris, au întemeiat o asociație pe care au numit-o „Insocierea Lazariană”, în aducerea aminte a regeneratorului instrucției naționale în Țara Românească, Gheoarghe Lazăr. Numele întemeietorilor vorbesc de la sine: Nicolae Bălcescu, Scarlat Vârnav, Al. Kogălniceanu, Nicolae Ionescu, I, C. Brătianu etc.

Să ne amintim mereu de Gheorghe Lazăr „fericitul arhidiacon și doctor în teologie și legi”, nu pentru ce a scris, nu pentru ce a spus, ci mai ales pentru ceea ce a fost, căci cu aceasta și-a pus pecetea pe vremea sa, pe veacul său.

4) Școala Publică de la Metocul Sfinții Arhangheli (1823 – 1838)

În vederea aplicării dispozițiilor Regulamentului organic și ale Regulamentului instrucției publice al Moldovei, Epitropia învățăturilor publice hotărăște înființarea la Galați, începând cu anul școlar 1823, a unei școli de stat și numește ca profesor al ei pe Toma Giușcă. L-a venirea acestuia în orașul de pe Dunăre, la 26 septembrie 1832, școala nu avea însă un local propriu, casele repartizate fiind „prinse cu spital oștenesc”

În aceste condiții, singurele spații disponibile pentru organizarea școlii au fost cele din curtea Metocului Sfinții Arhangheli, pe care egumenul Benedict le închiriază la sfârșitul anului 1832, pentru 325 lei, până în luna martie a anului 1833. Contractul este înnoit la 23 aprilie 1833, metocul obligându-se să pună la dispoziția școlii șase odăi. Reparațiile curente cădeau în sarcina eforiei, iar remedierea stricăciunilor produse de copii trebuie sa fie suportată de către părinți. Egumenul Benedict primea drept chirie suma de 1,200 lei. Înțelegerea era valabilă pentru un an de zile, la sfârșitul perioadei metocul urmând să reia în stăpânire camerele menționate.

Școala avea o clasă elementară, în care se predau citirea, scrisul, aritmetica și câteva rugăciuni, toate după o singură carte, „Întâile cunoștințe”, și o clasă normală, în care se învățau gramatica, aritmetica și geografia. Deși până în luna noiembrie a anului 1932nu se înscrisese nimeni la cursuri, numărul elevilor a fost mai apoi deosebit de mare, arătând interesul comunității pentru noua instituție de cultură. După unele date în anul școlar 1832 – 1833 ar fi învățat 44 de elevi, după altele 95, 120 sau chiar 140. în registrul întocmit de Toma Giușcă, au fost trecuți 125 de elevi, din care 47 au fost ulterior șterși. Probabil că numărul elevilor varia în funcție de interesul și capacitățile lor școlare.

Cursurile se desfășurau dimineața, între orele 8 și 11, iar după-amiaza între orele 14 și 17, vara, și 14 și 16 iarna. Examenele se susțineau de două ori pe an în lunile martie și iunie. Cu prilejul primului examen, din 26 martie 1833, organizat chiar în casele școlii, în curtea Metocului Sfinții Arhangheli, au fost de față pârcălabul de Covurlui, postelnicul Ioan Cuza, inspectorul școlar aga D. Iamandi, „toată boierimea și toți neguțitorii și alți doritori de asămini lucru”

Condițiile de învățătură nu erau corespunzătoare așa, încât profesorul Toma Giușcă va solicita în repetate rânduri atât inspectorului școlar, cât și Pârcălăbiei și Eforiei un alt spațiu pentru desfășurarea orelor. Negăsindu-se nici o soluție, școala își va începe cursurile și în toamna anului 1833 în aceleași case ale metocului. Numărul mare de elevi și din acest an, probabil 78, necesita atât întreținerea corespunzătoare a camerelor, cât și dotarea lor cu mobilier școlar. Referindu-se la o solicitare a lui Toma Giușcă din 5 iunie 1834, Pârcălăbia cerea eforiei, la 12 iunie același an, să ia măsuri pentru achiziționarea a „8 scaune mai bune di cât pre cum sânt celilalte, asămine și 16 teligrafuri bune, sănătoase, boite; cinci giamuri ci lipsăsc di la firestrele școalei, precum și școala trebuie a să vărui și a să spăla în lăuntru și afară. Pârcălăbia face cunoscut Eforiei că toate cererile profisorului să li împlinească”.

Având în vedere numeroasele solicitări ale profesorului Giușcă în acest sens, se pare că ajutorul oficialităților nu a fost foarte consistent. Nici alte spații pentru școală nu au fost găsite, așa că și în anii următori cursurile s-au ținut tot în casele metocului. La 23 aprilie 1835 este încheiat un nou contract între egumenul benedict și eforie, pentru încă un an de zile, contra unei sume de 1,800 lei.

Abia în 1845, cu ocazia vizitei la Galați a domnitorului Mihail Sturdza, se fixează spațiul pentru construirea unui corp nou de clădire pentru Școala Publică a orașului. Terenul aparținea tot Metocului Sfinții Arhangheli, dar va fi donat de Mănăstirea Neamț la stăruințele domnitorului, la 1846. lucrările vor începe însă cu destulă întârziere și doar la insistențele pârcălabului Costache Negri. Dotată cu toate cele necesare, școala a fost inaugurată la 16 aprilie 1853. astăzi, această clădire funcționează ca local propriu al Școlii Generale Nr. 24 din Galați.

Cap. I.

MITROPOLITUL ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, UN IERARH PREOCUPAT DE EDUCAȚIE PRIN RAPORTUL DINTRE CREDINȚĂ ȘI CULTURĂ

1. File din viața mitropolitului Antonie Plămădeală

1. a) Copilăria

S-a născut la 17 noiembrie 1926, în comuna Stolniceni, județul Lăpușna, azi raionul Hâncești din Replubica Moldova, în familia cantărețului bisericesc Vasile și Elisaveta Plămădeală, fiind al doilea între șase frați ajunși la maturitate, alți frați și surori decedând la vârstă fragedă. Părinții săi pe care îi evoca vu duioșie, așa cum făcea și cu locurile natale de care a rămas legat toată viața. Părinții săi au fost oameni cu frică de Dumnezeu, care i-au sădit în suflet frumoase sentimente și deprinderi creștine, pe care le-a cultivat și le-a îmbogățit toată viața.

La botez a primit numele de Leonida, des întâlnit în onomastica acestei zone dintre Prut și Nistru.

Mitropolitul, fiu de dascăl bisericesc din Basarabia a facut parte din neamul celui ce a scris la începutul secolului XX, după atâtea înstrăinări de la cultura și identitatea românească dincolo de Prut, un abecedar, este vorba de Mitropolitul misionar Gurie Grosu. Dintr-o astfel de tulpină viguroasă a cultului petru cultură, care coboară la primii vlădici cărturari ai Moldovei în frunte cu Varlaam, a răsărit vlăstarul speranțelor împlinite în istoria și în viața plaiului natal și în vastul ogor al Ortodoxiei românești și al culturii românești.

1. b) Studiile

După terminarea școlii primare din comuna natală, s-a înscris la Seminarul Teologic din Chișinău și a urmat 7 clase, între anii 1937 – 1944, iar ultima clasă la Seminarul Teologic „Nifon” din București, pe care la absolvit în anul 1945. S-a înscris apoi la Facultatea de Teologie din București și după trei ani de studii, între anii 1945 – 1948, s-a transferat în ultimul an la Institutul Teologic Universitar din Cluj, unde a obținut licența în teologie în 1949. între anii 1956 – 1959 a frecventat cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din București, și a promovat examenul de admisibilitate în 1968.

1. c) Hirotonia și perioada persecuției

A fost hirotonit diacon la 6 august 1949, de episcopul Andrei Magieru al Aradului, iar la 14 septembrie, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Prislop, sub numele Antonie, avându-l naș de călugărie pe ieromonahul Arsenie Boca.

În anul 1949 a fost condamnat, în lipsă, la 7 ani închisoare pentru activitate anticomunistă. În iarna anului 1950 s-a ascuns în București, apoi la Schitul Crasna – Gorj și la Mănăstirea Slatina – Suceava. În anul 1951 fiind urmărit, s-a adăpostit la Mănăstirea de metanie Prislop sub ocrotirea părintelui Arsenie Boca, nașul său de călugărie. Afțând că autoritățile sunt pe urmele lui, a revenit la Mănăstirea Slatina, unde era stareț părintele Cleopa și a îndeplinit diferite ascultări de la muncile de jos până la profesor la școala monahală. A fost detașat un timp la Mămăstirile Râșca și Dragomirna, unde s-a îndeletnicit cu lucrări didactice și administrative. A fost hirotonit ieromonah la 6 august 1953, în Mănăstirea Slatina, de către Episcopul Partenie Ciopron, cu aprobarea Mitropolitului Sebastian Rusan al Moldovei.

În data de 15 august 1954 este arestat la Iași și transportat la București, în 17 septembrie, același an, și închis la Jilava. A fost judecat din nou și condamnat la 4 ani închisoare. Locuri de detenție: Jilava, Gherla, Văcărești, Galați. A fost grațiat în 1956 și s-a întors la Mănăstirea Slatina. În anul 1959 a fost scos din mănăstire și din cler de autoritățile comuniste. S-a angajat muncitor pe diferite șantiere și în fabrici pentru a se întreține.

d) Reluarea activității clericale

Și-a reluat activitatea în cler în anul 1968, fiind numit de Patriarhul Iustinian ca secretar șef la Institutul Teologic din București. Între 1968 – 1970 a fost trimis la studii post – universitare de Teologie și Filosofie la colegiul „Hezthrop” din Oxford, care s-a mutat ulterior la Londra, unde a obținut doctoratul în Teologie în 1971, echivalat la Institutul Teologic din București, în 1972.

La 24 noiembrie i s-a acordat rangul de arhimandrit, iar la 15 decembrie, același an, Sfântul Sinod l-a ales episcop – vicar patriarhal, cu titlul Ploieșteanul. A fost hirotonit arhiereu la 27 decembrie 1970 de către Patriarhul Iustinian Marina, Mitropolitul Tit Simedrea și Episcopul vicar patriarhal Antim Nica Târgovișteanul. I s-au încredințat sectoarele Relații externe bisericești, Economic, Institutul Biblic și Comisia de pictură bisericească. Paralel, între 1971 – 1974, a fost și rector al Institutului Teologic din București.

După 9 ani de slujire ca episcop vicar patriarhal la București, în 9 decembrie 1979 a fost ales episcop al Buzăului, instalat în scaun la 7 februarie 1980. între realizări de ordin constructiv la Buzău se numără refacerea clădirilor de la Centrul eparhial, îndeosebi palatul episcopal, catedrala și imobilul seminarului teologic. Totodată sub purtarea sa de grijă au fost restaurate în eparhie peste 15 biserici – monumente istorice și alte 50 biserici parohiale au fost reparate și consolidate.

A păstorit Episcopia Buzăului numai 2 ani, pentru că la 10 ianuarie 1982 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, înscăunat la 7 februarie 1982. la Sibiu a ridicat centrul mitropolitan o nouă clădire cu trei nivele, a reamenajat fabrica de lumânări și clădirile de la gospodăria anexă de la Țiglani, a reparat bisericuța de lemn și a zidit o nouă clădire la schitul Păltiniș, a renovat clădirea muzeului de pe lângă Biserica „Sfântul Nicolae” din Scheii Brașovului, a înzestrat tipografia eparhială cu utilaj modern adus de peste hotare, a mărit tirajul periodicului telegraful Român de la 4.000 la 14.000 exemplare și a restaurat mai multe biserici – monumente istorice din eparhie.

e) Ctitor la Sâmbăta de Sus

Realizarea cea mai de seamă este, însă, restaurarea mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, unde este al treilea ctitor, după domnitorul Constantin Brâncoveanul, care a întemeiat-o în jurul anului 1696, și Mitropolitul Nicolae Bălan, care a rezidit-o între anii 1926 – 1946, după ce fusese dărâmată la 1875 de Curtea de la Viena, la cererea administrației catolice.

Începând din anul 1985, în plină eră comunistă, când se demolau biserici în București, Înalt Prea Sfințitul Antonie a făcut reparații capitale la vechea biserică brâncovenească și a restaurat pictura. Împrejurul bisericii a ridicat din temelii incinta în stil brâncovenesc, în formă de patrulater, compusă din două corpuri masive de clădiri cu două nivele, străjuite de trei foișoare sculptate în piatră. În corpul de clădiri din partea de nord a instalat o mare bibliotecă și muzeul mănăstirii unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă și obiecte de cult. A donat bibliotecii mănăstirii peste 20,000 de volume de carte teologică, istorică, de cultură și artă, care s-au adăugat la cele 35,000 de volume existente. Biblioteca, îmbogățită și reorganizată se numește acum „Mitropolitul Antonie Plămădeală”. Toate aceste construcții și amenajări mărturisesc intenția sa de a face din Mănăstirea Brâncoveanu un centru de spiritualitate ortodoxă și de cultură românească.

În 15 august 1993, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, biserica ce poartă hramul Sfinților Martiri Brâncoveni și întreaga mănăstire au fost sfințite de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, și Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, împreună cu Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Antonie și alți ierarhi, preoți și diaconi.

f) Ultima perioadă a vieții mitropolitului Antonie Plămădeală

În urma unui accident vascular, intervenit în 1997, după ce, mai înainte cu câțiva ani, suferise o operație de by-pass coronarian, Mitropolitul Antonie a trebuit să se limiteze la activitățile pe care starea sănătății sale i le permitea. A continuat să lucreze și să scrie cărți valoroase și nu a lipsit de la nici o sesiune a Sfântului Sinod, purtând grijă de eparhie, terminând complexul de la Sâmbăta de Sus, unde a strămutat osemintele vrednicilor săi înaintași: Mitropoliții Nicolae Bălan, Nicolae Colan și Nicolae Mladin și le-a așezat în cavouri cu dale de marmură artistic lucrate. (Studii Teologice … despre Mitropolitul Antnoie .p. 13)

În vara anului 2005, starea sănătății sale s-a înrăutățit, iar în seara zilei de 29 august 2005, în jurul orelor 22,30, Mitropolitul Ardealului, Crișanei și Maramureșului a trecut la cele veșnice.

g) Slujba prohodirii

Slujba prohodirii a fost săvârșită în ziua de 1 septembrie 2005, la orele 12,oo, în catedrala mitropolitană din Sibiu, unde a fost depus sicriul cu corpul său neînsuflețit, de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de 27 de ierarhi, mitropoliți, arhiepiscopi, episcopi, episcopi vicari și arhierei vicari, membri ai Sfântului Sinod, și de numeroși preoți și diaconi. La slujba prohodirii au fost de față reprezentanți ai altor culte, ai autorităților de stat, centrale și locale, conducători de instituții, personalități ale vieții politice, intelectuali și mii de credincioși veniți din toată țara să-i aducă un ultim omagiu celui care a fost cu adevărat un mare ierarh, cărturar, erudit și ecumenist de calitate.

Înainte de slujba prohodirii, s-a oficiat Sfânta Liturghie de către Înalt Prea Sfințitul Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, înconjurat de 13 ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, și care a rostit și un cuvânt în care l-a caracterizat astfel pe ilustrul ierarh trecut la Domnul: „Mitropolitul Antonie Plămădeală rămâne în memoria noastră ca un om de cultură creștină și un misionar dinamic al Ortodoxiei românești, un teolog cu deschidere socială și ecumenică, participând la numeroase întâlniri interortodoxe și interconfesionale creștine, un interpret al spiritualității ortodoxe în contextul epocii de azi, un pasionat promotor al legăturii dinamice dintre tradiție și libertate, dintre peren și noutate, dintre Biserică și societate”.

După slujba prohodirii, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de omagiu în numele Sfântului Sinod, evocând contribuția Mitropolitului Antonie la viața Bisericii Ortodoxe Române, apreciindu-l ca pe un ierarh „cu vocație relaă de slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a încercat să o transpună și în viața personală, paralel cu munca sa didactică, dar și de acumulare a cunoștințelor necesare slujirii Bisericii noastre. A crescut foarte mult sufletește și ca dimensiune teologică în Biserica noastră, în Mișcarea Ecumenică, în Consiliul Mondial al Bisericilor și în Conferința Bisericilor Europene, fiind o personalitate cunoscută de toate Bisericile Ortodoxe, de Biserica Romano – Catolică și de Bisericile creștine, în general.”

În mesajul său, patriarhul ecumenic, Bartolomeu I al Constantinopolului a arătat că „Fericitul întru adormire mitropolit a adus mari servicii, în timpul vieții sale pământești, Prea Sfintei Biserici Române, binecuvântatului popor de Dumnezeu păzit al eparhiei sale, Mișcării ecumenice, consfătuirilor panortodoxe, și, în general, Prea Sfintei noastre Ortodoxii.”

Președintele României, D-l Traian Băsescu, a evidențiat în mesajul său de condoleanțe, că Mitropolitul Antonie „s-a distins prin contribuțiile sale de teologie ecumenică, implicându-se activ, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, în dialogul cu celelalte Biserici și confesiuni creștine. Înfruntând o istorie care a pus la grea încercare credința Î.P.S. Antonie Plămădeală și-a privit întotdeauna misiunea sa spirituală, de păstor și arhiereu, în strânsă legătură cu toate formele culturii, fiind un adevărat ambasador al tradiției și spiritualității ortodoxe în lume”.

Din partea Academiei Române a trimis un mesaj Dl. Acad. Eugen Simion, președintele celui mai înalt for cultural român, în care a spus: „Dăruit cu toată ființa Bisericii noastre naționale, cu vocație de ctitor, Î.P.S. Antonie Plămădeală s-a impus în cultura românească prin numeroase lucrări de istoria culturii, cu deosebire de istoria Bisericii Ortodoxe Române. Cu plecarea la cele veșnice a Î.P.S. Antonie Plămădeală, comunitatea academică pirde pe unul dintre cei mai distinși membri ai săi, o personalitate emblematică a spiritualității ortodoxe românești contemporane, cu gândul, cuvântul și fapta.”

Din partea eparhiei a vorbit P.S. Episcop Visarion Rășineanul, cu care Mitropolitul Antonie a avut o frumoasă colaborare, care l-a caracterizat ca „un ierarh model, un mare ecumenist, în același timp un mare cărturar”.

Pe lângă cuvântările oficiale, au fost trimise sute de mesaje de condoleanțe din partea unor instituții culturale bisericești și de stat, a unor personalități culturale și politice din țară și din străinătate.

Înmormântarea a avut loc la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în ziua de 2 septembrie 2005, unde sicriul cu trupul neînsuflețit a fost transportat și depus în paraclisul „Sfinților Martiri Moldoveni”. Aici, după săvârșirea Sfintei Liturghii, de către un sobor de arhierei, preoți și diaconi, și după cuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, s-a ocolit biserica din curte în procesiune, apoi sicriul a fost coborât în cripta dianinte pregătită lângă marii săi înaintași: Nicolae Bălan, Nicolae Colan și Nicolae Mladin, în acordul imnului de stat, însoțit de trei salve de armă. Toți cei de față s-au despărțit cu regret de unul dintre cei mai mari și mai străluciți ierarhi ai Bisericii noastre, care intră în galeria iluștrilor săi slujitori, ca un mare iubitor de cultură, de țară și de neam.

Mitropolitul Antonie a fost unul din marii ecumeniști contemporani. A făcut parte din delegații sinodale care au vizitat alte Biserici creștine. A fost delegat de Sfântul Sinod la a cincea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, de la Nairobi, din 1975, a fost ales membru în Comitetul executiv și în cel financiar. A condus delegația bisericii Ortodoxe Române la a șasea Adunare generală a aceluiași consiliu, de la Vancouver, din 1983 și a participat la diferite întruniri ale unor comitete din Consiliul Ecumenic al Bisericilor. A fost delegat la Adunările generale ale Conferinței Bisericilor Europene de la Engelberg, din 1974 și Chania – Creta din 1979, și a luat parte la diferite sesiuni de lucru ale Comitetului consultativ și cel financiar. A participat la mai multe sesiuni ale comisiei mixte internaționale de dialog între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano Catolică. A susținut comunicări și conferințe în Spania, Anglia, Belgia, Germania, Suedia, Finlanda, Italia, Grecia, SUA, Australia. A acordat interviuri presei și a vorbit la radio și televiziune în aceste țări.

Și-a consacrat activitatea științifică elaborării unor studii de dogmatică, precum și istoriei Bisericii și culturii românești, prin serioase cercetări de arhivă, care au pus într-o lumină nouă viața și activitatea unor ierarhi și a unor personalități ale culturii românești.

S-a remarcat printr-o activitate cărturărească deosebită, fiind autorul unei opere considerabile, însumând 32 de cărți și peste 400 de studii și articole tipărite în revistele din țară și din străinătate.

Trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Antonie Plămădeală al Transilvaniei reprezintă o grea pierdere pentru Biserica Ortodoxă Română, dar zestrea bogată pe care a lăsat-o Bisericii noastre, prin scrierile sale atât de valoroase, îi asigură o prezență vie printer noi. Mulți îi suntem datori și recunoscători pentru cât a contribuit la formarea noastră și am putea spune că niciodată n-am fi fost ceea ce suntem dacă n-ar fi fost bunul nostrum Părinte Mitropolit Antonie Plămădeală, așa cum Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre părintele său duhovnicesc, episcopul Meletie. Pentru toți însă, el rămâne un mare ierarh, un erudite om de cultură, un ecumenist de certă valoare și un părinte bun și generos, dar cu multă prestanță și demnitate, care își aveau izvorul în conștiința misiunii arhierești pe care a îndeplinit-o în modul cel mai strălucit. Toate acestea sunt temeiuri pentru care se cuvine să-l pomenim cu evlavie și respect în rugăciunile noastre.

2. Mitropolitul Antonie Plămădeală – teolog autentic și om de cultură

Simion Mehedinți definește cultura ca fiind suma tuturor produselor sufletești prin care omul caută să intre în echilibru social cât mai deplin cu restul creațiunii, adică cu mediul social și în genere, cu universul moral pe care îl cuprinde.

Ca vicar patriarhal și spoi ca episcop eparhiot la Buzău și Mitropolit al Ardealului, mitropolitul Antonie Plămădeală, a avut în răspundere și învățământul teologic românesc. La Patriarhia română, când învățământul se găsea sub jurisdicția Bisericii, controlat și supravegheat de Departamentul Cultelor, episcopul vicar de atunci, Antonie Plămădeală, a făcut ceea ce puțini din ierarhii noștri au putut să realizeze și anume, trimiterea unui număr cât mai mare de bursieri la studii peste hotare. Având în vedere atribuțiile sale și grija pentru învățământul teologic, coordonând și sectorul de burse și comunități române de peste hotare și cunoscând atâtea personalități ale lumii teologice internaționale, mitropolitul Antonie a mijlocit o mulțime de burse de studii peste hotare pentru teologii români, într-o perioadă în care puțini erau tinerii care studiau peste hotare, cu excepția odraslelor nomenclaturii comuniste de atunci. Toți care sunt astăzi profesori mai în vârstă la Facultățile de Teologie, au fost trimiși atunci de mitropolitul Antonie Plămădeală la studii în străinătate. Ceea ce altă dată a făcut mitropolitul Nicolae Bălan pentru Academia andreiană, a făcut mitropolitul Antonie Plămădeală pentru întreg învățământul teologic românesc. A selectat numai tineri de valoare și i-a trimis să se formeze în universitățile și facultățile de teologie din Apus.

Mitropolitul Antonie nu se întorcea din străinătate cu bijuterii și averi, ci cu geamantane pline cu cărți, cu burse pentru studenți și ajutoare financiare pentru nevoile Bisericii. Pleca cu un geamantan în care mai încăpeau vreo patru cinci mai mici și se întorcea cu ele pline acasă, formându-și cunoscuta sa bibliotecă. Lucrurile acestea nu trebuie unitate niciodată.

Mitropolitul Antonie Plămădeală a reluat schimburile de studenți în teologie cu alte biserici creștine, tinerii români mergând la studii teologice în străinătate, mitropolitul Antonie devenind astfel ctitor de oameni ai Bisericii, gata să-și asume misiunea de a îmbina teologia și cultura în duhul tradiției și al vocației Ortodoxiei noastre de-a lungul veacurilor.

În București, la Buzău cât și la Sibiu, unde a păstorit pe rând, în casa ierarhului, au fost invitați oameni de cultură.

Mitropolitul Antonie Plămădeală poate fi socotit pe bună dreptate formator de oameni și ctitor și ocrotitor al învățământului teologic. Un învățământ bun se face numai atunci când există cadre didactice bine pregătite și bibliotecă de specialitate. Mitropolitul Antonie a avut grijă și de una și de cealaltă.

Nu există poet mare care să nu fie și un mare om de cultură, unul al vredniciei, nu numai al învredniciei (Constantin Noica). Același lucru se poate spune și despre preot. Nu poate fi numit preot bun, dacă nu este și om de cultură. Învrednicirea prin harul hirotoniei îl abilitează doar ca instrument de transmitere a harului, curățindu-l prin sfințire. Pentru o imagine completă, preotul mai are nevoie de cultură. E nevoie de vrednicie, adică d efort, de muncă spre cunoaștere, de informație asupra tuturor aspectelor și laturilor sufletului omenesc suspus influențelor mediului, nivelului său de cultură, capacității lui de înțelegere și disponibilităților lui de a fi receptiv la realitățile spirituale, pe lângă receptivitatea la cele zilnice, materiale între care și cu care trebuie să se descurce și să țină pasul.

Cultură înseamnă cunoștințe și anume cunoștințe de ansamblu. Există un ansamblu de cunoștințe de suprafață, multe și imprecise – de unde ar veni superficialitatea – dar există și un ansamblu de minimă aprofundare din cele mai diverse domenii. Aceasta poate da măsura culturii cuiva, necesară, oricât de greu ar fi de acumulat în vremea noastră, din cauza bogăției de date și a diversității lor. Maxima aprofundare nici nu e posibilă decât pe bucăți, dar la acestea nu pot ajunge fără minima aprofundare de ansamblu. Cultura trebuie să stea la baza specializării. Maxima aprofundare dă măsura eruditului, a specialistului. Căci nu mai există erudiție universală, de omne rescibiles et nescibiles, precum odinioară când omne, totul, însemna destul de puțin. Acum există specialiști. Zicem eruditul istoric, eruditul teolog, eruditul fizician, eruditul cercetător. Ba chiar zicem istoric al evului mediu, medic stomatolog, chirurg, oculist, O.R.L.ist, etc. Specializarea merge tot mai spre amănunte, perioade, părți. Dar dacă un istoric, de pildă nu știe decât istorie, sau un teolog numai teologie, sau un fizician numai fizică, nici măcar erudit în adevăratul înțeles al cuvântului nu poate fi. Fără cultură nu poți stabili relații. Fără relații nu poți stabili adevăruri. Fără un minim de adevăruri, nu poți fi în armonie. Rămâi în dezechilibru.

Religia intră și ea în componența culturii, dar singură nu-i asigură dimensiunile. Simion Mehedinți numește alături de religie și arta: „Singură arta și conceptul foarte fin al religiei ne permit să realizăm în sufletul nostru unitatea și echilibrul, adică o cultură deplină”. Și tot el spune: „numai prin artă ca supremă eflorescență a simțirii și prin concepția religioasă, ca supremă limită a speculației, poate deveni cineva cult” (S. Mehedinți, Coordonate etnografice, Civilizația și cultura, ed. Junimea, 1986, p. 174). Pe cel care crede că domeniul culturii s-ar putea limita doar la informația științifică, Simion Mehedinți îl avertizează: „cât timp cineva se oprește pe treapta culturii științifice, unde toate rezultatele circulă cu valori relative, ușor de împrumutat de la un popor la altul, poporul ca și individul, e numai pe calea către cultură” (idem p. 175). „Cult nu poate fi nimeni fără armonie, iar la armonie deplină nu putem ajunge în domeniul totdeauna relativ al cercetării științifice ori filosofice, ci numai în atmosfera supra – temporală a artei și a cugetării religioase, singurele care ating planurile eternității. (Idem ..p. 175)

3. Opera bisericească a Mitropolitului Antonie Plămădeală

La cununa de calități prin care a excelat mitropolitul Antonie se adaugă și cea de mare cărturar, om de cultură și scriitor de teologie. Mitropolitul Antonie și-a format o temeinică cultură laică, dublată de cea teologică, îmbogățind patrimoniul cultural teologic românesc cu studii și cărți de mare valoare. Este o literatură care reflectă preocupări serioase și o gândire profundă, claritate de minte, temeinicie, exprimare limpede, stil literar deosebit, incofundabil, Mitropolitul Antonie nu a scris să umple paginile și să înmulțească volumele, ci din nevoia de a face înțeleasă istoria culturii teologice românești, spiritualitatea ortodoxă și problemele dogmatice și exegetice greu de înțeles. Scrisul său constituie pagini de antologie. Pornind de la studii elaborate în anii de tinerețe și culminând cu numeroasele cărți pe care le-a dat tiparului până în ultima clipă a vieții, mitropolitul Antonie a gândit și a scris pentru teologia românească. Cele 32 de cărți și peste 400 de studii sunt mărturie a activității sale științifice și cărturărești, puțini teologi se pot mândri cu o operă așa de bogată, variată în conținut, de mare importanță istorică, dogmatică, morală și ecumenică. Mitropolitul Antonie Plămădeală poate fi socotit pe bună dreptate formator de oameni și ctitor și ocrotitor al învățământului teologic. Un învățământ bun se face numai atunci când există cadre didactice bine pregătite și bibliotecă de specialitate. Mitropolitul Antonie a avut grijă și de una și de cealaltă.

Prin vocația sa, Mitropolitul Antonie Plămădeală și-a făcut de la început crez din a sluji deopotrivă Altarul, dar și cultura, bine știind că ambele pornesc din aceiași realitate. Mitropolitul Antonie Plămădeală poate fi socotit pe bună dreptate formator de oameni și ctitor și ocrotitor al învățământului teologic. Un învățământ bun se face numai atunci când există cadre didactice bine pregătite și bibliotecă de specialitate. Mitropolitul Antonie a avut grijă și de una și de cealaltă.

Vom prezenta în continuare, în ordinea apariției lor, cărțile Mitropolitului Antonie Plămădeală, volume însumând sute de pagini și titluri cât mai interesante și atrăgătoare. Biserica slujitoare, în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și în teologia contemporană, Teză de doctorat, București, 1972; Clerici ortodocși ctitori de limbă română și cultură românească, București, 1977; Un episod important din lupta pentru limba română, București, 1978; Ca toți să fie una, București, 1979; Dascăli de cuget și simțire românească, București, 1981; Nume și fapte în istoria culturii românești. Secolele XVII – XIX, Buzău, 1983; Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983; Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare, București 1984; Lazăr Leon Asachi în cultura românească, Sibiu, 1985; Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar în vremea lui Miron Romanul (1874 – 1898), după acte, documente și corespondențe, Sibiu, 1986; Contribuții istorice privind perioada 1928 – 1930; Elie Miron Cristea. Documente și corespondență, Sibiu, 1987; Calendar de inimă românească, Sibiu, 1998; Alte file de calendar de inimă românească, Sibiu, 1998; Romanitate, continuitate, unitate, Sibiu, 1993; Uniatismul. Metoda de unire în trecut și căutarea actuală a deplinei comuniuni. Documentul de la Balamand, Sibiu, 1993; Despre rai și iad, Sibiu, 1995; De la Alecu Russo, Eminescu și Goga la Blaga, Stăniloae și Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997; De la Gherman din Dacia Pontică, Nicolae Olahus și Cazania lui Varlaam, la Inochentie Micu, Ion Creangă și Gheorghe Lazăr, Sibiu, 1997; De la Filotei al Buzăului la Nicolae Bălcescu și Andrei Șaguna, Sibiu, 2003; Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine? Interviu cu Arhim. Teofil Pârâian, Sibiu, 2003; Gânduri de frumuseți albe, vol. I – V, Sibiu, 2004.

Trecând peste cărțile deosebit de valoroase, cu conținut omiletic, catehetic și pastoral, menționate mai sus, precizăm că mitropolitul Antonie este și autorul unui roman autobiografic, Trei ceasuri în iad, București, 1970, și reeditat la Sibiu, în 1993 și 1995, care a fost primit cu deosebit interes la apariția lui.

La aceste cărți de mare valoare documentară și literară amintim: zecile de studii și sutele de articole, cuvântări, reportaje, note, recenzii, cu conținut cât mai variat, publicate în revistele teologice bisericești, centrale și mitropolitane și mai ales în „Telegraful român”, ca și în reviste și ziare din țară și de peste hotare.

4. Mitropolitul Antonie Plămădeală – despre Profesorul și ora de Religie

Predarea religiei în școală înseamnă, o dată cu împlinirea obiectivelor strict pedagogice, desfășurarea unei misiuni speciale a Bisericii și în spațiul educațional școlar, din care a fost obligată să iasă în vremea comunismului ateu, de prea tristă amintire. Precum se știe, factorii esențiali ai educației sunt Familia, Biserica, Școala și Societatea. Biserica nu face educație doar în spațiul restrâns al sfintelor lăcașuri, cu toate că aici își împlinește ea misiunea în mod plenar, ci și în sânul familiei, al școlii și al societății în general. În aceste condiții, reintroducerea predării religiei după 1989 nu trebuie considerată un act inovator, ci o revenire la normal la ceva de care școala românească a beneficiat până în anul 1948, an în care, din păcate, au fost puse în aplicare legi străine de interesele majore ale națiunii.

Astăzi, profesorul de Religie, în majoritatea școlilor este apreciat, unii primind chiar clase pentru dirigenție, alții fiind aleși în Consiliile de Administrație, ca directori cu munca educativă. Din păcate însă nu toți au un comportament care să atragă aprecieri. În consecință, după cum foarte mulți dintre creștini identifică adesea Biserica cu preotul, așa se întâmplă și în cazul școlii: prestigiul sau blamul ei este asociat nemijlocit cu profesorul. Trebuie să recunoaștem că în ambele cazuri, avem de-a face cu un mare procent de dreptate, deoarece reușita misiunii unei instituții (Școală, Biserică, Armată, Poliție, Parlament etc.) depinde într-o măsură covârșitoare de conștiinciozitatea slujitorilor ei. De aceea, foarte important, subliniem că reușita orei de Religie depinde nemijlocit de conștiinciozitatea celui care o predă.

Copiii percep Religia – de fapt Ortodoxia – prin prisma profesorului de Religie, deoarece calitățile și defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine. Astfel elevii își pot crea o imagine reală asupra Ortodoxiei potrivit frumuseții caracterului profesorului autentic, sau, una strâmbă, falsă, mediocră potrivit strâmbătății, falsității, mediocrității, sau cel mai rău, lipsei de caracter ale pretinsului profesor. Printre cele mai frecvente carențe ale unor astfel de „profesori” se numără slaba și mediocra pregătire – inclusiv lipsa de preocupare pentru depășirea acestor stări – absenteismul, ținuta vestimentară neadecvată, limbaj necuviincios, lipsa de răbdare cu elevii, lipsa apropierii sufletești, nepreocuparea de a-i aduce pe copii la biserică, într-un cuvânt, lipsa vocației pedagogice.

Profesorul de religie trebuie să fie personalitatea care se inspiră fără întrerupere din personalitatea Celui mai mare Educator al omenirii, Iisus Hristos. El trebuie să filtreze totul prin Iisus Hristos, prin învățătura Sa despre om, despre Dumnezeu, despre spirit, despre bine, despre adevăr, despre dragoste. Profesorul de Religie trebuie să aibă permanent în față acest Filtru.. el trebuie să fie iubitor, să aibă darul de a pătrunde în sufletul copiilor, să aibă știința de a se face plăcut, să aibă tărie de caracter, să fie optimist și ambițios.

În timpul orei de Religie, copiii pun foarte multe întrebări, despre viață, despre lume, despre om, despre științe. Profesorul trebuie să apară în fața copiilor ca unul care cunoaște, ca unul pentru care necunoscutele sunt cunoscute, ca unul care știe. El trebuie să aibă răspunsuri la toate întrebările copiilor. Și nu le va putea avea pe cele bune, pe cele adevărate, pe cele cu care să iasă din orice încurcătură, dacă nu și-a conjugat cunoștințele cu o bună experiență dihovnicească, cu o lămurire a tuturor lucrurilor prin soluțiile lor duhovnicești.

Profesorul de Religie, ca și preotul, trebuie să-și scoată cunoașterele din necunoscute. Să nu-l sperie necunoscutele, ci să-l ajute să tragă concluzii pentru misiunea lui.

Fără îndoială, o pregătire enciclopedică în vremea noastră este imposibilă, și nu numai pentru profesori, din pricina multelor domenii în care se desfășoară astăzi cercetarea științifică. S-a ajuns la fărămițări în cunoaștere, până la imposibilitatea de a mai putea fi stăpânită de un singur om. Totuși profesorul de Religie se poate pune la curent cu rezultatele cercetărilor din mai multe domenii, cu cărțile de sinteză, dacă nu cu cele de analiză.

Profesorul de Religie trebuie să fie bine înarmat cu cunoștințe, cu viață spirituală încât să poată deveni un îndrumător, luminător, dătător de soluții, de răspunsuri. Să fie dascăl ideal și dascăl de ideal.

Viața lui trebuie să fie o lecție. A fi educator e adevărată artă, dar e și știință. Arta îi dă educatorului mobilitatea, metoda, adaptarea la psihologia și caracterul preopinentului, suplețea și omenia, dar știința prin care se înțelege cultura, îi dă soluțiile. Fără cea dintâi nu se poate, fără cea de-a doua, cea dintâi rămâne fără sens și conținut. Arătând cât e de greu să lucrezi cu oamenii, Eminescu spunea, folosind o metaforă dintre cele mai expresive: „Omu-i ca o vioară … dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună într-un fel; într-alt loc altfel”, deși „o vioară seamănă cu alta”. E tocmai ce trebuie să știe preotul și profesorul de Religie cel mai bine: locul pe care apăsând să iasă sunetul armonios, să găsească ecoul care să fie al sufletului cu care stă de vorbă.

Preotul, ca și profesorul de Religie nu trebuie să-și dea răgaz și permanent să-și îmbunătățească pregătirea și instrumentele de lucru; să-și arate inima caldă și deschisă, trebuie să fie mai mult decât se asteaptă cei din jur să fie, să fie generos, dăruit în ceea ce face, să fie om pentru alții.

Școala face eforturi ca să-i înarmeze pe elevi cu tot ce le va fi necesar. Numai că profesorii lucrează cu material viu. Nu sunt ca niște maiștri tâmplari care fac scaune și mese, obiecte care depind numai de măiestria lor. Lucrează cu material viu, cu sufletele copiilor și reușita Școlii depinde în foarte mare măsură și de materialul asupra căruia se revarsă învățătura dascălilor. Elevii trebuie să-și deschidă inimile și mințile, să nu precupețească nici un efort, să acumuleze cunoștințe și să ia parte la activitățile extrașcolare care se desfășoară intens în ultima perioadă în multe din școlile noastre. În probleme de ordin sufletesc, copiii trebuie să meargă, prin intermediul profesorului de Religie la preot.

Dacă cineva se face profesor de Religie și nu are vocație, își ratează viața, pentru că în tot ceea ce face se va minți atât pe el cât și pe cei din jurul său.

În încheiere Mitropolitul Antonie Plămădeală ne îndeamnă pe toți să profităm de ceea ce avem la îndemână, profesorii pentru a da, elevii pentru a primi. Să ținem împreună trează conștiința ortodoxă a poporului nostru românesc, așa cum a fost ea de veacuri.

5. Mitropolitul Antonie Plămădeală – dascăl pentru reînvierea modelelor culturale din documentele bătrânelor cronici bisericești

Toată opera literară a mitropolitului Antonie Plămădeală este o luptă de relansare a unui dialog minim între apărătorii credinței și între promotorii culturii, în cadrul unei societăți controlate de cenzură și de oamenii propagandei materialiste. Cu mult echilibru, cu prudență, dar și cu mult curaj, s-a reușit a se scoate la lumină nume și fapte ale slujitorilor Bisericii, deși orice inițiativă de acest gen nu era binevenită. Într-o astfel de conjunctură cunoscută de toată lumea, astăzi exploatată uneori tendențios spre a reproșa doar Bisericii lipsa de promovare în perioada comunistă a unei atitudini de rezistență mai tranșantă, slujitorii luminați au făcut ceea ce s-a putut pentru a se menține făclia culturii izvorâte din credință și din truda apărătorilor ei de-a lungul veacurilor. De altfel, nicicând nu au existat perioade propice promovării culturii prin propriile mijloace ale Bisericii, tocmai datorită deselor schimbări de strategii sociopolitice, a limitărilor impuse de urgențele socio-politice, a limitărilor impuse de urgențele sociale ale populației și datorită lipsei de libertate ori de posibilități materiale.

În pofida unor astfel de situații, precum observa cu justețe Nicolae Iorga, slujitorii smeriți ai Bisericii „au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și cu nevoile lui.

Contribuția majoră, considerăm noi, în opera culturală și în promovarea acesteia în scrisul său teologic, este pasiunea pentru reînvierea oamenilor de cultură ai Bisericii din arhive, din muzee, din documente pirdute uneori în colbul și în negura timpului. În acest sens realizează dialoguri vii cu oamenii de demult, pe care-i aduce în prezent ca pe niște interlocutori, ca pe niște dascăli contemporani.

Are bucuria nașterii unui om, a unui loc, a unei civilizații. În acest sens ne face părtași unei bogății fără de care nu am mai fi astăzi urmașii celor ce ne-au precedat într-o astfel de misiune sacră.

Este extraordinară această adâncire în timp a surselor culturii românești, cu accentul pe valoroșii oameni ai Bisericii care nu mai reprezentau în așa zisă cultură socialistă decât un trecut îngropat.

Unul din studiile de început, ilustrativ în acest sens, portretizează icoanele de slujitori și de asceză ca și pe o „catapeteasmă” a culturii noastre nemuritoare. Ctitorii culturii sunt și dascăli de cuget și de simțire românească. Ei trebuie așezați asemenea sfinților din calendar. Așa propune și așa face Mitropolitul Antonie.

III.

ACTUALITATEA MESAJULUI MITROPOLITULUI ANTONIE PLĂMĂDEALĂ PENTRU TINERI ASTĂZI

1. O teologie a tinereții a mitropolitului Antonie Plămădeală

Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost o floare rară și o perlă a Sfântului Sinod, o podoabă a ierarhiei românești, un teolog de adâncă profunzime și rar rafinament, un om de mare cultură, un părinte duhovnicesc și un om de omenie.

Înainte de toate, mitropolitul Antonie Plămădeală reprezintă un exemplu pentru tinerii zilelor noastre, un exemplu care odată urmat, conduce pe tânăr la adevărata libertate, la ascultarea de Dumnezeu și nu în ultimul rând la o disciplină sănătoasă bazată pe dragoste și respect.

Pentru Mitropolitul Antonie Plămădeală tinerii sunt o forță nouă, plină de elan, o forță plină de posibilități pe care aproape că nu le putem imagina, dar toate acestea cu o singură condiție – tinerii zilelor noastre să nu creadă că ei singuri pot rezolva totul. Să creadă că pot ajuta la rezolvare, că pot veni chiar cu noutăți, cu energii și cu idei noi, dar că pe acestea trebuie să le înscrie întâi într-un ritm istoric, într-o evoluție istorică, în al doilea rând într-un acord cu generațiile mai vârstnice, care au și maturitate, care au o istorie în spatele lor, pe care au trăit-o, pe care au gândit-o.

Se poate observa o mare diferență între mentalitatea tinerilor de astăzi și celelalte generații mai vârstnice. Cel mai important este conlucrarea, cooperarea dintre generații căci gândirea diferită a oamenilor este o condiție a dialogului în libertate.

Lumea de astăzi trăiește haotic într-o viteză de negândit, o viteză care-l face pe individ să uite de Dumnezeu, de Biserică și de credință. Programul este foarte încărcat, cu multe activități, cu puțin timp liber și cu foarte puțină rugăciune și aceea doar de cerere. Ne-am obișnuit doar să cerem fără să oferim altceva în dar, fără să mulțumim pentru ceea ce primim.

2. Ora de Religie – dar de neprețuit redat tinerilor

Prin introducerea orei de Religie în școală, Biserica a beneficiat de un lucru extraordinar, căci Școala și Biserica sunt instituții fundamentale în stat. Fără un criteriu moral, educația nu poate da rezultate bune.

Biserica s-a implicat în învățământ, a impus Religia în școala primară și cea gimnazială. Numărul școlilor de teologie medie și universitară e aproape de fantastic la o populație ca a noastră. Sunt școli de teologie pastorală, socială, teologie litere și teologie patrimoniu. Toate sunt pline de elevi și studenți. Din punctul acesta de vedere, interesul pentru teologie este probabil unul de vârf în comparație cu alte țări. Noi n-am cunoscut, nici în trecut, nici în prezent fenomenul „lipsă de vocație”, atât de frecvent în Apus.

Neintroducerea orei de Religie în școală ar fi afectat în primul rând pe tineri, le-ar fi afectat educația și i-ar fi lipsit de multe răspunsuri, pe care doar religia le poate oferi. Căci de multe ori tinerii încearcă să se informeze prin școală, cu privire la toate cele de pe pământ. Dar ce pot afla, fără religie, despre cele viitoare la cauza universului, la originea vieții, la sensul vieții și al morții și la privire la cele de după moarte? Sunt răspunsuri care, precum am spus, doar religia le poate oferi. Este în interesul tinerilor care învață, să afle ce se poate afla, și despre aceste lucruri care altfel rămân pe seama dibuirilor fiecăruia. Religia oferă răspunsuri care întregesc răspunsurile rațiunii și ale științei. Răspunsurile ei se oferă capacității de înțelegere a tinerilor și opțiunii lor. Religia nu constrânge. Ea informează. Ca să-și poată face opțiunile, tinerii trebuie să fie stăpâni pe termenii în care își fac opțiunile și nu numai la nivelul elementar. Trebuie să ajungă la studiile comparative, la argumentele raționale ale Apologeticei, la interpretarea științelor, la confruntarea cu filosofiile.

Științele vor putea fi sincere, filosofia va putea fi deschisă tuturor posibilităților de explorare a minții, cultura în general nu va mai fi aservită unor modele prefabricate, unor „linii” care plafonau și distrugeau puterile minții și libertatea inimii, imaginația și inventibilitatea. Nu vor mai fi lecturi interzise – căci se interziceau cele bune – iar pe cele rele, tinerii și le vor interzice ei înșiși cu discernământul lor curat. Elevii vor ști să dozeze cum trebuie lecturile de formație și cele de informație.

Apropierea tot mai mult a tinerilor de Biserică din ultimii ani se datorează în mare parte orei de Religie. Este încurajator și îmbucurător să vezi că foarte mulți dintre ei sunt duși de către profesorii de Religie la biserică pentru a se spovedi și împărtăși, luând parte la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători, precum și la alte slujbe ce se săvârșesc peste săptămână.

Mitropolitul Antonie Plămădeală a înțeles tinerii, visurile lor și noutatea care îi uimește în fiecare clipă, cum îl uimește pe copil lumea cu care se întâlnește pentru prima oară și dorința lor de participare la deschiderea trandafirului în întâlnirea cu roua dimineții și a primelor raze de soare. A înțeles de asemenea începutul dorinței lor de a participa puțintel demiurg la nașterea din nou a lumii, dar mereu i-a îndemnat să nu arunce acum un bumerang care li se va întoarce în frunte sau în piept când le va fi lumea mai dragă, i-a sfătuit să gândească și cu minte de mâine.

Toți suntem în atenția lui Dumnezeu, și dacă ne deschidem chemării Lui se operează o apropiere care, pentru noi oamenii poate fi împlinirea dreptei măsuri a lui Dumnezeu cu noi. Dreapta măsură poate fi însă și pedeapsa. Trebuie să avem grijă ca măsura dreaptă să măsoare numai fapte bune.

Biserica este deschisă pentru vremurile în care trăim. Dar a fi om în aceste vremuri actuale nu înseamnă, cum înțeleg unii, a fi de acord cu bolile moderne, cu bolile contemporane ale sufletelor. Nu înseamnă a îndreptăți abaterile de la normele morale pe motiv că „așa e modern”. A fi om al vremurilor de astăzi înseamnă a îndrepta relele, nu a te adapta la ele, sau a le promova. De promovat trebuie să se promoveze numai ceea ce e moral, bun, frumos și folositor tuturor, și plăcut lui Dumnezeu, autorul unui cod moral care nu suferă răstălmăciri. Fără o ordine morală, adevărată, ajungem la „totul e îngăduit”, și la cele mai cumplite distorsionări ale legii divine care ne-a fost predată prin Sfânta Scriptură. Legea morală ne-a fost dată de Dumnezeu ca să ne orânduiască viața, nu să ne îndreptățească viciile.

3. Propovăduitor al credinței și al culturii în Academia Sâmbăta de Sus

Apostolatul operei Mitropolitului Antonie Plămădeală este nu doar o expresie în uzul bisericesc, ci o realitate vie.

Precum mărturisește chiar mitropolitul Antonie Plămădeală, cea mai mare realizarea a vieții sale pământești rămâne ctitoria mănăstirii Sâmbăta de Sus. De acest lucru ne dăm seama și din gestul său testamentar de a lăsa cărții sale celei mai reușite, Mănăstirea Sâmbăta, atât trupul său istoric, cât și opera sa, ca și biblioteca sa unică (de peste 40 de mii de volume!), bunurile sale culturale așezate într-un splendid muzeu, precum și o Academie despre care Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist spune că este: asemenea unui izvor viu de la care tinerii vin să se adape.

Academia de la Sâmbăta, construită între anii 1997-2003 și inaugurată la hramul Adormirii Maicii Domnului din anul 2003, Academia de la Sâmbăta este o clădire cu aproximativ 70 de camere (130 de locuri), cu un amfiteatru cu o capacitate de 150 locuri. Academia este proiectată ca un loc unde să se desfășoare diferite conferințe pe teme religioase, culturale, științifice și artistice, unde să se adune pentru dezbateri reprezentanți ai tuturor confesiunilor creștine, angajați în dialogul ecumenic de reconciliere a creștinilor, dar și de altă natură.

Clădirea are forma literei T, piciorul literei fiind aula, iar cele două părți laterale formează două corpuri distincte legate între ele printr-o monumentală scară din marmură albă. In cele două aripi, pe trei și respectiv patru nivele sunt amplasate camerele de cazare, cele de la etaj având balcon cu vedere spre "Ferestrele" Munților Făgăraș. In holul mare sunt găzduite expoziții temporare ale artiștilor plastici sau ale participanților la conferinte.
Triunghiul frontonului este decorat cu un mozaic reprezentând "Sfanta Treime de la Stejarul Mamvri", iar spațiul verde este amenajat cu alei luminate, cu gard viu, și are in centru un mic bazin din care țâșneste o frumoasă fântână arteziană.

Avantajul oferit de Academie este acela ca pe langa programul de dezbateri și studii, invitații pot participa la slujbele religioase oficiate în cadrul mănăstirii, astfel incât cei de religie ortodoxă se vor putea ruga aici împreună cu monahii din mănăstire, iar cei de alte confesiuni au prilejul să cunoască frumusețea cultului ortodox. Sala de conferință, cu loja si camera pentru traduceri simultane, este dotată cu aparatură electronică ultramodernă, computere, sistem de sonorizare și videoproiectie.

Precum mărturisește, cărțile i-au fost prieteni de zi cu zi și în vremuri bune și mai puțin bune. Le-a înmulțit numărul prin scris și prin achiziții! „Cărțile au fost hrana mea de toate zilele … cărțile au fost respirația mea. Fără cărți – mărturisește, cu durere, înaintea sfârșitului – deși nu le mai pot citi, viața mi se pare fără sens … trăiesc din fiecare carte veche sau nouă. Cartea mi se pare a fi mijlocul cel mai puternic de a ne reține pe pământ!”

Mitropolitul Antonie rămâne cu noi pe pământ prin operă și prin ucenici și ne invită, testamentar, să facem ceea ce a făcut el, pentru a avea pasiunea și bucuriile lui din lecturi și din scrierea de cărți. Mai ales lasă un cuvânt, poate cel mai potrivit pentru viitorime, pentru tineri. Acum când românii au intrat în era informaticii, ne aflăm, pare-se, fără zel în formarea noastră sufletească și fără pasiune pentru cultură, deși suntem, ereditar, moștenitori atâtor tezaure ca cele lăsate de Mitropolit.

Ca un fin cunoscător al stărilor noastre, are sentimentul că s-a intrat deja în starea de vid cultural și spiritual prin lipsa lecturilor: „Vidul de lectură cred că va afecta grav calitatea învățământului, dacă aceasta se va întâmpla vreodată. Eu nu văd totuși un învățământ care s-ar putea lipsi de lectură. Ar însemna golirea învățământului de rațiunea lui principală. Știu că din colegii mei s-au dovedit a fi oameni de valoare numai aceia care citeau foarte mult… … o cultură bună se face cu ochii către cer și printr-o întoarcere către noi înșine.”

Mitropolitul Antonie Plămădeală a avut sentimentul că nu se reușește a se intra într-un ritm nou și normal în cultură. Poate că stăm mai bine în artele plastice și monumentele în care, încercările vor putea duce la un moment dat spre măcar un nou nume mare. În muzică, în general dezastrul modernist a transformat totul în țipăt strident și răgușit, și în acompaniament pentru lăbărțări care insultă baletul clasic, și fac din corpul omenesc instrumentul unei demonologii pe față. Nici nu mai știi dacă e vorba de muzică sau de spectacol deșănțat. În literatură lipsesc multe. Romane serioase, nu. Poezie adevărată, nu. De nuvelă nici nu se pune vorba. Eseul alunecă vertiginos și sinucigaș în reportaj politic. Mulți oameni de cultură fac havelism (Vaclav Havel, dramaturg devenit președinte de stat), iar dintre dânșii, poeți mari, au căzut și ei în ispita luptelor politice. Aceasta le mutilează imaginea de puritate sacră cu care ar trebui să bucure lumea, să entuziasmeze și să formeze tânăra generație. Au devenit modele de magazin de jucării cu bau bau.

Referitor la revistele de cultură și de teologie, se poate afirma de asemenea că acestea sunt bune, dar sunt alcătuite în marea lor majoritate din texte vechi, texte republicate din autori de mult dispăruți, texte care dau calitatea respectivelor reviste. Acestea sunt constatări ale mitropolitului Antonie Plămădeală, care pot fi recepționate de generația tânără ca un apel, ca tinerii să-și găsească propria identitate și să facă un pas înainte, absolut necesar, căci, o cultură, dacă repetă și stă pe loc, de fapt merge înapoi.

4. Duhovnicul – după carte, după om

În tradiția ortodoxă duhovnicul ocupă un loc foarte important în viața tânărului.

Convorbirea cu un duhovnic e întotdeauna sacramentală. În cadrul spovedaniei el pregătește pentru împărtășanie, curăță casa care urmează a-l primi pe Hristos.

Duhovnicii mari nu se limitează însă numai la aspectul formal, liturgic, ritual, al spovedaniei. Ei devin încetul cu încetul sfătuitori și în afara tainei Spovedaniei, devin îndrumători.

Duhovnicii autentici sunt nu numai „oficii de ascultare și dezlegare”, ci și modele în viața tinerilor.

Instituția duhovnicului este o instituție dinamică în interiorul tradiției. Ea asigură tradiția, dar o și contemporanizează în permanență. O reînoiește, o reîmprospătează. Ucenicul e nou și duhovnicul e nou. Amândoi sunt noi, contemporani. Ei trebuie sa vorbească aceiași limbă cu aceleași noțiuni, care să aibă înțeles pentru amândoi. Dar să fie în același timp, pline de conținutul cu care le-a implinit și le va fi transmis experiența înaintașilor. Ele trebuie să fie doar aduse la zi, îmbrăcate după obiceiul zilei „al epocii”, nu falsificate, nici redescoperite în întregime. Duhovnicul este cel ce se contemporanizează cu libertate, în interiorul și în sensul tradiției.

Duhovnicul dă sens comunitar vieții creștine. Nimeni nu-și este suficient lui însuși. Nimeni nu se realizează singur. Ne realizăm prin altul, cu altul, prin alții, cu alții. Tinerii nu se pot lipsi de duhovnic.

Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. Dacă nu cu știința și cu cultura, în orice caz, cu acea știință și cultură duhovnicească dobândită prin har, care să-l facă să poată pătrunde prin pojghița celui din fața lui ca printr-o pânză transparentă.

Un alt sfat plin de înțelepciune al mitropolitului Antonie Plămădeală adresat tinerilor a fost acela al ascultării.

Ascultarea e metodă, un exercițiu pentru disciplină. Nu are nici o valoare în sine, dar are mare valoare ca metodă.

Ascultarea ca disciplină a fost veacuri de-a randul, și mai este și azi, instrumentul intrării și rămânerii într-o concepție de viață specific religioasă.

5. Iertarea – un act gratuit

„Te mânii pe cel care îți face rău. Mai ales pe cel care te vorbește de rău. Te superi. Suferi. Suferi de o durere adâncă, a sufletului, mai mare decât orice durere a trupului. Te superi îndeosebi când o face pe nedreptate. Când inventează. Când minte. Când te judecă și te condamnă cu rea credință. Mai ales când te judecă așa, cu nedreptate, suferința ta atinge culmi care cheamă răzbunarea. Și când te judecă pe dreptate te superi. Ai dori să te ierte. Nimeni nu e bucuros de greșelile pe care le-a făcut. Le-ar dori uitate. Această dorință e aproape întotdeauna semn de părere de rău, de căință. Și te doare profund, te arde, te mistuie când nu ți se primește căința. Poate că de aceea Mântuitorul ne sfătuiește să iertăm și noi pe cei care ne fac rău. Poate că și lor le va părea rău. Sigur că le va părea rău. Să iertăm și noi răul pe care ni-l fa, așa cum am dori să ni se ierte și nouă greșelile noastre. Să-i iertăm, adică, mai ales pe cei care cu nedreptate ne fac rău, pe cei care ne ruinează prestigiul cu evidentă rea credință, pe cei care ne calomniază, pe cei care ne insultă. Pe cei care ne judecă pe dreptate, să-i considerăm unelte ale judecății lui Dumnezeu care, pedepsindu-ne acum, nu ne va mai pedepsi dincolo, la Marea Judecată. Și să ne rugăm pentru cei care se fac unelte ale pedepsei lui Dumnezeu, din răutatea lor. Să ne rugăm să nu vină și asupra lor judecata și plata. Mai ales de răzbunare să ne depărtăm. Să știe cei care ne fac rău, cu dreptate sau cu nedreptate, că nu ne vom răzbuna. Să nu se teamă de noi. Și, dacă se poate, să nu zicem nici măcar vorba biblică: „A Domnului este răzbunarea”. Căci, dacă o zicem, se cheamă că tot nu am iertat.”

Iertarea este gratuită, nu e plată ci har.

În general astăzi tinerii au uitat ce inseamnă să ierți. Se caută tot mai mult răzbunarea care, la rândul ei atrage răzbunare. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că mulți tineri nu mai au discernamântul alegerii modelului.

Prin toate mijloacele media sunt prezentate modele false care atrag însă tinerii debusolați. Biserica, prin preoți si profesorii de Religie se implică tot mai mult în recuperarea acestor suflete, prin programe și activități extrașcolare.

Iertarea oferă tinerilor liniște si pace sufleterască, oferă o viață curată, morală și sănătoasă.

Toți tinerii trebuie sa aibă permanent în minte, Modelul suprem de iertare, pe Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

6. Munca – înnobilarea sufletului fiecărui tânăr

Munca ne-a adus în istorie satisfacțiile multor realizări, Simion Mehedinți scria în 1939: „câtă vreme te scoli dimineața cu gândul la muncă și te odihnești seara cu gândul la ce vei munci a doua zi, e o dovadă că viața, ca o apă bogată, umple mereu vadul traiului tău … toată dezvoltarea omenirii, începând de la starea de hoardă până la treapta de popor și națiune se leagă în mare parte de muncă” (Civilizație și cultură, Iași, 1986, p. 49). Îndemnul la muncă e și îndemnul permanent al Sfintei Scripturi și al întregii noastre tradiții creștine: „Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea sa până seara” (Psalmul 103, 24), „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17), „Cine nu voiește să muncească, acela nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni III, 10)

În viața tânărului munca trebuie conjugată însă permanent cu rugăciunea, cu faptele bune, cu milostenia. Munca trebuie să înnobileze sufletul, nu să-l robotizeze, nu să-l usuce, nu să-l lege exclusiv de interesul pentru valorile materiale, lumești. Tinerii trebuie îndemnați spre echilibru. Cu brațele muncind jos, iar gândul trebuie îndreptat spre Dumnezeu. Fără Dumnezeu, totul se poate prăbuși. Mai nou, se instalează ideea că omul e totul, că el poate totul și că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Și atunci, cum se spune în Sfânta Scriptură ne lasă Dumnezeu ne lasă Dumnezeu la mintea și la puterile noastre. Și atunci ne descoperim dintr-odată slabi și neputincioși.

Fără Dumnezeu, munca devine încrâncenare, robie, iar viața un calvar, munca trebuie luminată prin credință și înfrumusețată prin scopuri frumoase: agonisirea pâinii, întemeierea unui cămin, organizarea familiei și educația copiilor.

Încheiere

„Am adunat valori, vom trăi. Nu am adunat valori, vom muri!” Nu sunt doar cuvintele sale, ci crezul său! Viața sa, permanența sa în viața Bisericii și a culturii neamului românesc este un dar de la Dumnezeu pe care ni l-a oferit. Sperăm că îl conștientizăm, că-l primim, că-l fructificăm! Mitropolitul Antonie reprezintă modelul de care avem atâta trebuință în misiunea Bisericii, căci nu este un singur domeniu căruia să nu-i fi consacrat atenție și pasiune, timp din timpul său și viață din viața sa.

Portretul său de slujitor al Bisericii și intelectual de frunte, alcătuit asemenea petalelor culese din câmpia întinsă a florilor primăvăratice, să-l așezăm pe „catapeteasma inimilor” recunoscătoare, căci a știut să ne zâmbească și după ce a plecat dintre noi.

A rămas și va rămâne în recunoștința noastră din neam în neam!

Concluzii

În aceste concluzii ne manifestăm speranța de a ne fi atins scopul propus la începutul acestei lucrări, anume de a se încerca să se prezinte importanța personalității și modelului marelui mitropolit Antonie Plămădeală.

Deși în secolul de astăzi ispitele sunt mai numeroase ca oricând, să nu uităm că exemplele adevărate sunt printre noi. Să încercăm pe cât putem sa urmăm exemplului mitropolitului Antonie Plămădeală, să fim slujitori credinței ortodoxe, neamului românesc, și limbii strămoșești.

Biliografie

Izvoare:

Sfânta Scriptură

Lucrari:

OLTEAN, Arhim. Daniil, M-rea Sfinții Arhangheli – Metoc din Galați

PACURARIU, Pr. Prof. Dr Mircea, Istoria Bisericii ortodoxe Romane, Manual pentru Seminariile Teologice, Galați, 1996;

PLAMADEALA, Dr. Antonie, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Tiparul Tipografiei Eparhiei Sibiu, 1997;

Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget și simțire românească, București, 1981;

Dr. Antonie Plămădeală, Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, vol 1,2, Buzău, 1983;

Dr. Antonie Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, vol. 1, 2, 3, 4, 5, Sibiu, 2004;

Dr. Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam la Ion Creangă, Sibiu, 1997;

Dr. Casian Crăciun, Candelele credinței,

Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996;

Pr. Vasile Gordon, Biserica și Școala, Ed. Christiana, București, 2003;

Dr. Antonie Plămădeală, Biserica în mers, vol 2, Sibiu, 1999;

Dr. Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 2004:

Dr. Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovnicești, Sibiu, 2000.

Credință, Istorie și Cultură la Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2005;

Studii si articole

STANILOAE, Pr Prof Dumitru, Despre mitropolitul…, in rev. Studii Teologice, anul….., nr.

B.O.R, Anul 1985, nr. 9-10;

B.O.R., Anul 1980, nr 1-2;

B.O.R., Anul 1980, nr. 5-6;

Studii Teologice, seria a III-a, anul I, nr. 4, octombrie – decembie, București, 2005;

Vestitorul Ortodoxiei, anul XVI, nr. 363 – 364, 30 septembrie, 2005.