Mitosofia Marelui Anonim In Arca Lui Noe Si Revelatia Sacrului

2.6. Mitosofia Marelui Anonim în „Arca lui Noe” și revelația sacrului

Piesa de teatru “Arca lui Noe”, publicată în 1944, își are originea în mitul biblic al potopului și al lui Noe, dar și în prelucrarea unor mito-eresuri de factură populară.

Potrivit mitului biblic, Noe a fost ales de divinitate să supraviețuiască împreună cu familia sa și cu câte o pereche din fiecare specie de viețuitoare, după diluviul punitiv. Acest mit este prezent și în legendele multor civilițații din Orientul Apropiat, fiind specificat și în scrierile sumero-babiloniene. Cataclismul distrugător este nu numai o pedeapsă, ci și o posibiliate de regenerare, deoarece nu elimină total orice formă de viață, doar pe cele care încalcă principiile universale și echilibrul existențial, elementele depășite sau epuizate.

Renașterea aduce întotdeauna noi forme și principii ontologice, specii evoluate, fiind cea care creează premisele unor dezvoltări ale culturii și civilizației superioare celor precedente. Potopul e o formă de lustrație, de botez și purificare, ale cărui remineiscențe se păstrează la multe religii și culturi, prin scufundarea în apă.

Drama blagiană îl plasează în centrul faptelor pe Noe, personaj eponim, posedat de extazul sacru, caracterizat de o ingenuitate infantilă, după cum reiese din dialogul prezentat în incipitul piesei, dintre erou și Ana, soția lui, care-i spune ”Tu ai rămas tânăr, chiar dacă ai încărunțit“, apoi îl numește “copil, mai copil decât copiii noștri”. Se sugerează că revelația Marelui Anonim este posibilă doar sufletelor candide, necenzurate de rațiune, cu inima capabilă de-a primi în sine epifania divină și orice forme de manifestare ale sacrului, concepție de influență creștină, Iisus recomandând, de asemenea, oamenilor să fie curați ca pruncii.

Dialogul dintre cei doi relevă o legătură profundă, iubirea lui Noe având accentele unui senzualism păgân: “Făina e caldă ca trupul tău în afară de care eu altul nu am cunoscut”.

Morarul Noe vorbește în vocabule care amintesc de rostirea proorocilor, certând-o pe Ana că nu suferă șoarecii care rod făina și liliecii din pod, că sunt și ele făpturi ale creației divine. Apoi definește liliecii drept arhanghelii șoarecilor, metaforă definitorie pentru cele două universuri, cel uman destinat spațiului teluric și veșnicei frământări, fiind ros de patimi și dorințe, și universul celest, al îngerilor care au darul înălțării, trăind în întunericul misterului nerelevat omenirii.

Apariția în scenă a fratelui său relevă un alt mit religios ( reluat și în “Miorița”), cel al lui Cain și Abel, născuți după alungarea protopărinților din rai, cu care se naște în lume păcatul invidiei între frați. Acesta nu mai este prezentat doar ca formă a neascultării, ci ca o rezultantă a unor trăiri interioare, manifesarea păcatului fiind pe orizontală între două ființe cu același statut ontologic. În accepția biblică, divinitatea vorbește de păcatul uman ca parte a ființei, fiind primul tratat de hamartologie a omului.

Dar odată cu păcatul, în concepție blagiană, s-a năcut și destinul creator al ființei umane, care s-a activat în momentul în care cuplul adamic a fost alungat din eden. Pentru ființa din paradis, nu existau mistere în sensul comun, singura cunoaștere fiind posibilitatea lui Adam să definească, să claseze, să recunoască și să categorizeze lucrurile și ființele. Păcatul primordial asumat îi conferă lui Adam dorința cunoașterii divine, șarpele neputând să-i ofere omului absolutul, doar cunoașterea luciferică. Tragedia ontologică a omului este faptul că a dobândit o cunoaștere incompletă, un substitut al cunoașterii divine și cenzura care-i interzice perpetuu accesul la absolut: „Cunoașterea luciferică este pentru om profund tragică. Ea se mișcă pe un plan de măreție și blestem”. Această dramă umană este intensificată în momentul de cumpănă, când omul face saltul ontologic din lumea efemeră în cea a “nepătrunsului mister”. Atenuarea acestei condiții tragice este posibilă, în mod paradoxal, prin ființarea omului în zona misterului prin creație.

Aplicând filosofia blagiană în caracterizarea celor doi frați din piesă, am putea admite că Simion, prin atitudinea sa, relevă omul care trăiește în orizontul lumii sensibile, care este concret, palpabil, în timp ce Noe are ochii îndreptați spre orizontul spiritual al misterului care-i conferă un statut uman superior.

Simion e neîmpăcat cu partea de moștenire rămasă de la mama sa, de aceea aruncă blesteme asupra acesteia, păcat fundamental în gândirea mitico-populară și creștină, fiind proliferat răul și demonicul. Simion, e o fire cupidă, după cum îl definește fratele său “numai la agoniseală ești harnic”. Acesta îi urează mamei să-i fie țărâna ușoară, după cum i-a fost lui ziua și noaptea, ulterior Noe relatând Moșului, că fratele său a biciuit toată noaptea mormântul mumei, până s-a auzit din el un geamăt.

Intenția lui Blaga este de a ilustra o lume ieșită din sfera divină, scăpată de sub protecția Marelui Anonim, el însuși lipsit de controlul asupra propriei sale creații, lucru mărturisit de Moș, când vorbește de toacă. Acesta arată că lucrurile în misterul lor adânc nu sunt ceea ce par, fiind “ceea ce vezi și ceva mai mult decât ceea ce vezi”, așadar dacă iei două ciocane ele sunt simple unelte, dar dacă ele se încheie împreună se naște toaca, ritmul ei sacadat impunând ordinea și unitatea lumii. Moșul, o ipostază a Marelui Anonim cu vădite influențe religioase și mitic-autohtone, îi dezvăluie lui Noe că, atunci când lucrurile ies din matca lor firească, își ia toaca de după grinda albastră, la câte o sărbătoare mare a lumii, și o bate până când toate lucrurile ieșite din țâțâni, din lucrul hărăzit, se întorc smerite la orânduirea lor. Și dacă însuși soarele s-ar răzvrăti și marea s-ar umfla peste măsură, lumina revine la locul ei și valul se domolește când aud toaca. Dacă floarea nu mai vrea să înflorească, toaca o face să-și mărturisească imediat culorile.

Marele Anonim a creat lumea să meargă pe calea rostită în pași și menirea făcută în cântec, acestea dând măsură ființei și îndreptarea mișcării din loc.

E aici o prezentare metaforică a viziunii antropologice și cosmologice din filosofia lui Blaga, Marele Anonim fiind singurul centru autarhic din care emerg toate elementele creației. Universul născut din cântec vibrează, iradiind magia vieții și misterul alcătuirii ei. Magnetismul sonurilor este uneori, la Blaga, omonim cu demoniacul, care ordonează universul printr-o supraordonare armonică disonantă. De aceea, Moșul reface melosul universal al elementelor rătăcite, prin ritmul de toacă.

Dar alcătuirea umană nu poate fi total rânduită de Moș, pentru că, spune el, “omul e făptură de duminică”, făcută după chipul divinității, de aceea “e pus în slobozenie”. Omul este ființa superioară, prin evoluția pe verticală, prin obsesia cunoașterii și revelării misterului.

Lumea clădită aici de Blaga este una preistorică, reiterând mitul Moșului, sinonim conceptului de Fârtate din mitologia populară românească. Potrivit legendei, la începuturile lumii, existau doi frați, Fârtate și Nefârtate, fiecare reprezentând câte un principiu, cel al binelui, respectiv, cel al răului, un alter-ego al lui Dumnezeu și al lui Satan. Fârtate dorea să facă numai lucruri bune, pozitive, iar Nefârtate, pizmaș, dar ambițios, dorea să clădească și el ceva, dar tot ce făcea era o rezultantă pe dos a binelui făcut de Fârtate.

Blaga crede că o astfel de credință de factură maniheistă, ar fi fost împrumuată în filosofia populară românească de la popoarele din sudul Dunării, bulgari sau bosniaci. Faptul că cei doi sunt frați și nu principii opuse diametral, prin rădăcina comună, se datorează viziunii monoteiste românești: “Dualismul de concepție întâlnit în legendele noastre este mai atenuat prin faptul că cei doi vrăjmași primordiali sunt totuși frați”. Este surprinsă aici o dialectică a nașterii lumii din două principii opuse, dar nu antagonice, ci mai mult complementare, preluată din gândirea eretică bogumilică adusă la noi, în perioada Renașterii, de călugării alungați din Imperiul Bizantin.

Satul în care locuiește Noe este arhetipul unei lumi stăpânite de rău, prin revenirea lui Nefârtate care ispitește nevestele și creează haosul, prin demonizare totală. Blaga replăsmuieșete o lume aflată sub semnul dualității , unde Nefârtate încearcă să zădărnicească planurile lui Fârtate, corupând mintea umană.

Moșul se arată lui Noe, venind pe un măgăruș alb, semn al binelui, spunându-i că vine “de aici și de mai departe”, o formă de a sugera viziunea panteistă, divinitatea manifestându-se permanent în tot ce există. Meteahna lui mărturisită este de a trage cu urechea, divinitatea fiind omniprezentă și omniscientă. Acesta îl alege pe Noe să salveze creația după potop, spunându-i că s-a hotărât să-i încredințeze misiunea, după ce i-a auzit vorbele de mult timp uitate de oameni că “atunci când faci ce poți, mai pune și Dumnezeu mâna”.

Personificarea sacrului în diferite forme, Moș, Marele Orb, Fârtate, Marele Anonim dovedește că, în concepția blagiană, divinitatea ia diferite aspecte, fiind zugrăvită după cum și-a imaginat omul, deoarece acesta nu poate fi cunoscut, ci doar intuit, după cum este și în erminia orodoxistă canonică.

La început, Noe nu-și recunoaște musafirul, iar Fârtate îi reproșează că se uită cu un singur ochi “cum face și pasărea când cată la soare și tot degeaba”, semn că divinul se revelă celor care au deschidere spre absolut și sunt dornici să-l perceapă. În plus, atunci când Noe îi spune că nu-și amintește de el, acesta îi răspunde:”Eu nu-ți spun să te uiți și să-ți aduci aminte, eu zic să te uiți să poți ghici”, divinul refuzând omului revelația totală.

Noe îl interoghează, bănuind că este trimis de “județ” ( posibilă rimitere la judecata ultimă ) să afle relele satului, păcatele care le frământă ființa sătenilor sau

maleficul care luptă cu sufletul acestora. Fărtate îi taie vorba, apostrofându-l: “Nu te grăbi cu bănuielile, Noe, că eu le știu, așa cum mă vezi, pe toate. Eu sunt doritor doar să le întărești”. Ideea e că mărturisirea păcatului poate fi o formă de vindecare și ierare, de lustrație și autodefinire , în ultimă instatnță, dovadă și afirmația lui Fârtate: ”Iscodesc nu pentru mine, ci pentru tine. Mărturisind îți dai și mai bine seama ce este. Vei izbuti să înțelegi ce se va întâmpla. Te voi scuti de nerozia de a ridica vreun cuvânt împotrivă că vor veni întâmplări cumplite cum n-au mai fost”.

Auzind de prăpădul ce va veni, Noe meditează că au dreptate femeile că nu vor să mai nască, plângându-se de Ana care i-a oferit doar doi băieți, pe Ioan și Aron, cu toate că el și-ar fi dorit 20 de copii. O viziune similară a stagnării creației apare și în Meșterul Manole, înainte de rostirea jurământului de sacrificiu. E o altă formă de a nuanța ideea unui sacrificiu pentru înfăptuirea creației și a necesității apariției unui om de excepție care să reorganizeze haosul, printr-un principiu ordonator, aici de natură morală.

Păcatul invadează comunitatea, constată Noe, și copiii sunt uciși în cântece ca o capră, oamenii își taie suflarea unul altuia cum sufli în lumânare, cel sătul smulge bucata de pâine din mâna nevoiașului, ochiul fiecăruia se ia după bunul altuia, e o lume sodomică, predestinată să dispară pentru că sămânța ei să răsară mai puternică și mai rodnică în bine.

Moșul îi aduce la cunoștință lui Noe că lumea va fi supusă unui diluviu universal timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, de aceea trebuie să-și clădească o arcă din stejarii unei păduri întregi, din locul numit Sub-Fruntea-Rea, topos malefic metamorfozat în element salvator. Toată suflarea va pieri în adâncuri, dar arca va trece, dincolo de potop, sămânța lumii noi, pe care o va așeza pe fundul apelor, după ce noianul va scădea. Divinitatea îi poruncește alesului să se supună glasului sădit în inima sa, pentru că brațele lui Dumnezeu sunt mai aproape de el decât țărâna. Se sugerează metaforic că, dintre cele două chemări, cea a teluricului și a materiei sau cea a cosmicului, omul e mai aproape de cea de-a doua, fiind făptură superioară.

Noe cere răgaz pentru îndrepetarea omenirii, iar Moșul îi promite salvarea acesteia, dacă Noe va găsi șapte oameni ca el, care să fie “buni, drepți și întregi”, apoi renunță la acest număr și cere identificarea a “șase oameni, șase inimi, șase cugete și șase lumini”, mulțumindu-se cu trei, în cele din urmă, făcându-l pe Noe să se gândească la cei trei membri ai familiei sale. Fârtate lasă în ambiguitate atitudinea femeii, Ana fiind o nouă Evă ispitită de Nefârtate, nefăcând parte din categoria Mirei, deoarece nu înțelege patima de a clădi arca de care e stăpânit Noe. Femininul în dramaturgia lui Blaga este surprins în două atitudini opuse: pe de o parte, femeia participă la creația bărbatului, prin sacrificiu, înțelegându-i harul și nebunia, cum e Mira, pe de altă parte, femeia cenzurează pornirile energetice și creatoare ale bărbatului, precum Ana. Numitorul comun al tuturor pieselor se găsește în faptul că această energie masculină e raportată permanent la cea feminină, susținând dualitatea lumii constituită pe baza celor două principii.

Personajele masculine trăiesc un acut conflict interior mutat în plan cosmic, deoarece aceștia nu mai pot fi factori decizionali ai propriilor fapte, ci doar actanți predestinați unui scop divin sau creator, independent de voința lor. Ei se comportă ca și cum ar fi dinamizați de energii elementare, ființa individual-istorică fiind substituită de cea arhetipal-mitică. Noe va fi expozantul unei lumi revenite la vârsta arhaică , unde mitul substituie realitatea, devenind cadrul de desfășurare al forțelor cosmice primordiale

Noe va fi ridiculizat de Ana care-i numește întâlnirea cu sacrul drept.născocire și vis, reproșându-i cu superioriate: “Dai în mintea copiilor. Și-a găsit prostul! Și-a găsit copilul! Singurul copil bătrân din tot rotundul”.

Asemeni lui Manole, Noe îi prezintă soției misiunea sa sub forma unui joc, și “dacă nu e joc, atunci e ceea ce vezi”, va concluziona el. Ana vede în faptele lui alienare, “un vis nerod”, o construcție a unei case întortocheate care, mai jos, e mai mult temelie de luntre. Duioșia bărbatului față de femeie ia forma amintirii trezite de mirosul și căldura făinii, care-i învie în minte imaginea Anei de acum treisprezece ani, asigurând-o că, pentru el, ea va rămâne mereu femeia de atunci, trimitere la cuplul adamic. El îi spune soției că nașterea corabiei va dura, după spusele Moșului, nouă luni, de la luna în crai-nou până la următoare arătarea a astrului selenar în formă de secere, simbol al trierii simbolice a grâului de neghina păcătoasă. La fel cum pruncul se clădește în trupul femeii, se va clădi o altă zămislire, în trupul lumii noi.

Faptul că lumea a ieșit din matca-i hărăzită e sugerat de legenda vacii afurisite care s-a rostogolit în baltă ( topos malefic) ca un val care se apropie, apoi de sub burta ei s-a ivit un șarpe lung care a început să sugă lapte, făptura blestemată aparținând Nimănui, adică satului. Tâlcul acestei întâmplări e că lumea a născut un monstru făcut după asemănarea femeilor din sat, cărora le tresaltă pieptul să stea de vorbă cu Nefârtate cel sterp. Pedeapsa Moșului va fi “osârdie și plângere”, dar Noe și ai lui sunt aleși să treacă “dincolo de curmătură” pentru a dobândi “starea bunei străluciri”, darul epifaniei divine.

Potopul poate simboliza și modul în care o forță irațională poate tulbura și răvăși o așezare întemeiată mai dinainte de a se naște istoria omului. Blaga creează o metafizică sacră care are la bază motive biblice într-o interpretare originală, cu accente păgâne și subtrat filosofic. Apariția Moșului în lumea profană poate fi interpretată și ca o manifestare sofianică, înțelepciunea divinului făcându-se vizibilă muritorilor, în lumea lor vremelnică, dându-i ființei umane sentimentul că este un receptacul al transcendenței care coboară. Ceea ce recepționează Noe e că va fi “vlăstar și sămânță pentru lumea nouă”, dar Ana nu-i înțelege menirea, făcându-i misiunea și mai dificilă. Ea îi reproșează lui Noe că a pornit pe un drum care iese din moară și o ia razna, fiind “despoiat la minte”, având un comportament de nevârstic, asigurându-l că arca lui, care va porni pe munte în sus, e semnul nebuniei de care vor amuza toți, fetele și băieții se vor tăvăli de râs, gușații și tâmpiții îi vor ține calea, copiii îl vor ironiza, satul îl va ostraciza, iar hohotul de râs va crește și va cuprinde valea. E aici o descriere a statutului omului superior, cu o misiune morală nobilă, dezavuat de societate, neînțeles de familie, dar care-și acceptă resemnat destinul, neabdicând de la idealul său. El îi spune femeii că fiecare om dă crezare temeiului de sub picioarele sale, adăugând “pe-al meu îl crezi părere, pe al tău eu îl cred nisip”, dovadă a iluziei unui ideal uman, care nu se înscrie în mersul universal al lucrurilor, fiind efemer și tribuar nimicniciei. Ideea este intensificată de Noe care numește voința femeii de a se impune “voie de făptură nu mult mai mare decât un ulcior”, spunând că el îndeplinește o voie mult mai mare.

Noe va reitera, de altfel, același act temerar de a converti forțele demonice de nestăvilit în creație, act care presupune un oarecare tragism existențial: Manole își va pierde jumătate din ființă, Noe e gata șă-și piardă moara și tot avutul, fiind trădat de soție, în cele din urmă.

Alexandru Paleologu vorbește despre tragismul eroilor din dramaturgia blagiană datorat unei confruntări inegale dintre comunitate, cu concepțiile sale sacre și cosmice, și individul care posedă o conștiință revoltată, individuală care nu se înscrie în linia comună, opoziția acestor exprimându-se “printr-o contestație de supremă și maximă tensiune”. Când pasiunea eroului și dreptatea lui transgresează limitele acelei lumi, se declanșează forțele răului care vor duce la dezastru. Dezastrul declanșat, în opinia acestuia, este “o necesitate ineluctabilă” pe care, obligatoriu, eroul și-o asumă.

Dialogul e presărat cu o serie de pilde și expresii preluate din înțelepciunea paremiologică a poporului român, cum ar fi :”Nu-ți merge înotdeauna firul cum ai vrea” , “Sacul zilelor sale e un sac fără fund”, “Norocul îți cade sau întreg sau deloc” etc.

Ana este ispitită de Nefârtate care se autointitulează “umbra Moșului”, o ipostază întoarsă a Creatorului universal, care vine tot “de aici și de mai departe”, viziune bogumilică, universul fiind echilibrat între cele două forțe și principii, binele și răul.

Blaga analizează viziunile diferite asupra principiului răului ale celor două dogme, creștine și bogumilice. Creștinismul înfățișează Diavolul drept un înger dintr-un rang superior, alungat din harul ceresc pentru orgoliul de a deveni egal Atotputernicului, fiind un demiurgos, care nu este creatorul lumii inferioare, ci reorganizatorul ei, pe bazele preexistente după marea creație. Așadar, Diavolul nu este principiu a ceva, ci doar un arhitect al spațiului mundan, fiind o entitate care se subordonează și el lui Dumnezeu. Divinitatea Supremă nu constituie făptuitorul răului, dar îl îngăduie, din anumite rațiuni necunoscute omului.

Doctrina bogumilică însă este ambiguă în prezentarea lui Satan ca și creator sau nu a ceva. În “Meșterul Manole” cele două principii slujesc unul altuia, iar în “Arca lui Noe” acestea sunt personificate, având geneză comună, Fârtate și Nefârtate fiind frați. Nefârtate e prezentat sterp, caracteristică incompatibilă cu creația, așadar rolul lui este doar de a încurca și zădărnici planurile divine.

Ion Negoițescu afirmă că Blaga “nu are coordonatele misticului”, la el abundând “elementele magice, ca și într-un manual sociologic”. Prin această afirmație, Negoițescu identifică la Blaga apetența pentru magie, ca alternativă superioară de cunoaștere, având o viziune sincretică în ceea ce privește mitul religios. Cu alte cuvinte, dramaturgul pornește de la mitul biblic al lui Noe, dar în dezvoltarea acestuia vor interfera învățăturile biblice cu magia și eresurile populare, proiectate într-o imagine a satul românesc arhaic și chiar atemporal.

Nefârtate îi spune Anei că Moșul e o ființă mai aievea decât sunt ei și, că într-un fel, ei hălăduiesc numai împreună, viziune dualistă asupre lumii. Ca și în opera “Cruciada copiilor”, Ana avansează ideea că Diavolul poate să vină și în chip de călugăr, ispititnd femeile de mâna a doua. Pentru ea această apariție e o formă de manifestare a magicului, dorind să-i descifreze tainele.

Este sugerat un pact mefistofelic, pentru că, la rândul lui, Nefârtate e dornic să descifreze misterul înscrierilor sacre făcute de Noe în nisip, spunându-i femeii: “Mi-e limba legată când văd semne pe care nu le pricep. Parcă totul aduce a vrajă”. Femeia îl va desconspira pe soțul ei, trădând secretul construirii arcei, în schimbul informațiilor despre identitatea Moșului, fiind reiterat păcatul Evei care a cedat în fața ispitirii șarpelui.

Nefârtate îi mulțumește Anei că i-a dat vedere “într-o negură de nimic”, dovadă că numai Marele Anonim deține cunoașterea absolută, Diavolul fiind tot o creație a sa. Necuratul zugrăvește metaforic cele două principii, spunându-i Anei că atât el, cât și Moșul conduc două mari întreprinderi: cel din urmă construiește leagăne, iar el sicrie, așadar unul înseamnă o formă de protecție a vieții, celălalt, moarte. Întreprinderea Moșului e fără margini, dar când acesta face mii de leagăne, tot atâtea mii de sicrie face Nefârtate, răul fiind o imagine răsturnată în oglindă a binelui. Fabrica diavolului e mai rentabilă decât a Moșului, deoarece din câți oameni se plămădesc în trupul femeii, nu toți ajung să se nască, dar din câți oameni se nasc, toți izbutesc să moară, după o lege fără abatere. Prin urmare, toate sicriile lui sunt vândute, dar leagănele Moșului putrezesc în pod fără rost, iar lupta lor se dă pentru lemnul cel rar. Lemnul poate simboliza sufletul uman pentru care se luptă cele două forțe.

Noe va fi cuprins tot mai acerb de biblica nebunie, iar satul, întărâtat de Simion care vrea să-i ia moara, cere despăgubiri pentru pădurea tăiată, stejarii ei căzând în cinci luni sub securea acestuia. Chemat la Primărie de juzi, Noe le spune să nu-și facă griji, că el a executat porunca unui Primar mai mare și cere încă patru luni de păsuire. Primul care depune mărturie împotriva lui e fratele său care cere să fie judecat ca fur și să i se ia moara, deoarece tot satul se căznește să meargă la moara din vale, Noe lăsând moara “lovită de odihnă”. Simion consideră că fratele lui și-a pierdu sufletul, cerând să fie numit un altul la moară.

Ana îi va aduce acuze și ea în fața Primarului, speriată că-și va pierde agoniseala, cerând să rămână fiecare cu paguba sa: ea cu paguba nebuniei soțului, satul cu paguba pierderii pădurii, mărturisindu-și suferința accentuată: “Lacrimile mele ard și e bătrânii mei în groapă”.

Ea cere juzilor să-l închidă pe soțul ei printre cei cu mintea pierdută, motivând că și copiii îl numesc “nebunul cu corabia pe munte”, arca fiind considerată o obsesie a unei minți alienate. Acest episod constituie o ilustrare a pildelor biblice, Blaga demonsrând că nu toți cei nebuni în fața oamenilor sunt nebuni în fața divinității, fiind nebuni întru și pentru Dumnezeu. Ca și marii profeți din mitul biblic, un simplu morar dintr-o comunitate rurală a auzit vocea divină, fiind ales să îndeplinească o misiune sacră. În tradiția monahismului, există o serie de atestării ale nebuniei sacre, proorocii arătând că va veni o vreme când toți oamenii vor înnebuni și cei care nu vor fi ca ei vor fi considerați alienați, fiind persecutați, pentru că nu sunt asemenea lor.

Noe este calm în fața acuzațiilor, invocând legile divine pe care însă nu le poate demonstra drept valide în fața gândirii umane limitate. El o asigură pe Ana că Dumnezeu o va ierta, pentru că ea luptă pentru copiii ei, înspăimântată de tot ce poate aduce ziua și ceasul. Pentru ea, ca și pentru Doamna din “Cruciada coiilor”, propriile-i odrasle sunt mai aproape decât cerul. În schimb, pentru Noe, scopul divin e mai presus de toate, simțindu-se ca și Manole, vârât înr-o înlănțuire de fapte mai tari decât realitatea umană, fiind rob care se “ostenește sub silnicie cerească”.

Noe este lăsat să locuiască la moară patru luni, timp în care va putea să-și desconspire motivul nebuniei, urmând ca apoi să-i fie luat avutul în folosul satului.

Femeia, care-i cenzurează acerb misiunea, îl amenință pe Noe, refuzând să-l urmeze pe arcă, la capătul celor patru luni, nedorind să-și părăsească rostul și lumea. Noe e îngăduitor și încearcă să fie persuasiv cu blândețe, informând-o că divinitatea poate fi mai cruntă decât ei, “florile de rând” și că o înțelege că-și apără “pământul de sub picioare”.

Între timp, satul întărâtat de Nefârtate, numit Roșcovanul, distruge arca, sfărmând-o în bucăți, clătinând credința lui Noe, convins că, dacă moșul ar fi fost una cu Creatorul, nu ar fi îngăduit “risipirea puterilor”.

Omul roșcovan ca simbol negativ sau purtător de magie, apare și în alte piese blagiene, fiind un reflex al credinței populare întâlnită și în basm. Vasile Lovinescu, vorbind despre “Povestea lui Harap-Alb”, consideră că omul roș este o reminiscență a culturii vechii Atlantide considerate leagănul rasei roșii, deținătoare a secretelor magiei, dar tributară răului.

Ana îi întărește îndoiala, spunându-i că i s-a mutat visul „cu puterile lui din noapte-n zi” și că acesta a trăit pe dunga dintre cele două tărâmuri, că e periculos ca omul să se dedea visului, cel mai mare dușman al acestuia.

Noe simte că nu mai poae trăi în lumina zilei , „dacă-n lumina aceea nu mai cred”, încercând să se spânzure. Râsul lumii îl invadează, hohotul acela devine potopul lui, care-i îneacă ființa.

Eroul își reclădește în memoria afectivă imaginea Moșului „îmbrăcat în soare”, amintindu-și de toaca tăriei de care ascultă și fiara. Apoi recunoaște că i s-a muiat o clipă vederea în noapte și mânat de imboldul credinței începe să bată toca, cântecul lui readucând universul în rostul lui. Arca se reclădește singură, după cum îi relatează copiii Anei, iar dobitoacele aleargă în pereche spre arca salvatoare. Noe este prins în cântecul absolut al creației.

Blaga demonstrează că Marele Anonim a sădit în om imperativul adevărului absolut și integral, cunoșterea individuală tânjind după absolut, prin prisma elanului transcenderii cu care a fost înzestrată ființa. Divinitatea a îngăduit doar trăirea sub orizontul misterului și orice cunoaștere e relativizată de matricea stilistică și disimulată de cenzura acestuia. Există în orice om îndemnul spre adevăr, dar este categoric îndemnat mereu spre el, dar și oprit de Marele Anonim.

Blaga a utilizat în această piesă un limbaj metafizic, cu elemente autohtone care îndulcesc ariditatea conceptuală, ducând la conotații surprinzător de profunde.

Marele Anonim este conceput mai puțin înspăimânător decât în textul biblic, el fiind gata să trateze lumea cu condescendență, dacă Noe ar găsi trei oameni cu suflet de copil. Acesta nu impune omului un destin, lăsându-l să se dezvolte, în limita unui plafon, în funcție de potrivirea diferențialelor divine.

Cele două personificări – Fârtate și Nefârtate – pot fi ipostaze ale unui Dumnezeu-Demon, care i-a dat omului lumea concretă pe care structural acesta nu o poate exprima printr-o cunoaștere totală și l-a condiționat să trăiască însetat sub zodia unui mister, niciodată revelat. Omul se zbate într-o dilemă a existențială și cognitivă insurmontabilă, care arată tocmai acea latură demonică a Creatorului, a cărui contribuție la destinul omului e apropiată de cea a lui Nefârtate.

Există și o latură pozitivă a imposibilității convertirii universului în cunoaștere umană absolută. În metafizica sa, Blaga vorbește despre cunoașterea negativă admisă de Marele Anonim, care duce la potențare, conservarea și chiar obnubilarea misterului, fapt care menține conștiința umană într-o stare creatoare permanentă. Chiar și în varianta unor trăiri oculte se manifestă cenzura transcendentală, deoarece ele nu pot fi decodate într-un limbaj rațional, dar permit pătrunderea parțilă în zona cripticului.

După alcătuirea lumii, Marele Anonim a devenit un „deus otiosus”, deoarece a instituit între el și lume cenzura transcendentală, prin diferențialele divine, nemaintervenind în istoria scrisă de om. El coboară totuși, din când în când, cenzurat în lume, sub forma lui Fârtate, a Moșului, a Marelui Orb.

O parte reminiscentă a cuvintelor originare prin care s-a făurit lumea fizică reapare în lumea creatoare a artei care, la rândul ei, plăsmuiește lumi ficționale. Poeții pot descoperi anumite ritmuri și incantații, intrând în reveria lor creativă într-o relație magică în raport cu Universul. Ideea teoretică este substituită de metafora revelatorie, iar cunoașterea luciferică poate revela zona criptică a miserului ce se deschide parțial.

Noe, ca și Manole, este un creator, un instrument al voinței divine, de aceea i se deschid căile misterioase ale transcendenței, printr-o alienare sanctă. Magicul blagian are o serie de funcții, cum ar fi: onologică, prin meținerea omului în orizontul misterului; pragmatică și cognitivă, deoarece ghidează ființa în lume, umplându-i anumite goluri ale cunoașterii; poetică, prin impunerea legăturilor de natură estetico-emoțională, ceremonială și ritmică dintre fenomenele lumii ficționale și obiect; vital-sufletească, prin edificarea lumii familiare; religioasă, deoarece sacrul este impregnat întotdeauna de magic.

Mitosofia Marelui Anonim este influențată de specificitatea matricii stilistice a neamului, caracterizat de spațiul mioritic văzut ca structură ondulatorie, prin extrema pendulare între deal și vale, între lumină și întuneric, între latin și nelatin. Aceeași matrice apare și în constituirea imaginară a Creatorului. El se mișcă între divin și demonic, între grija față de oameni și pedepsirea lor prin potop, între cenzurarea omului și impulsionarea lui spre cunoașterea divină.

.