Mit Si Mitologie Politica

ARGUMENT

Atracția față de studiul miturilor și mitologiei politice provine din complexitatea setului de principii pe care acestea se sprijină precum și din importantul rol pe care l-au jucat de-a lungul timpului în modelarea fizionomiei societăților în cadrul cărora își consumă esența. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au căutat debușee existențiale în constructul imaginarului politic din dorința de a căuta forme de organizare care să servească cel mai bine scopului comun de progres, ceea ce a dus la reversul fenomenului, în sensul manipulării practicate de puterea politică a cărui pricipiu etern a fost păstrarea și întăririi conducerii.

Cu atât mai relevant ne apare cazul României contemporane și complicata sa țesătură de evoluții politice, evoluții ce stau sub semnul unui aparent paradox: pe de o parte, clasa politică românească își poate revendica o traictorie ascendentă evidentă concretizată prin admiterea țării noastre în cele mai importante organisme internaționale, NATO și UE, pe de altă parte, mai ales în urma recentei crize economice, România pare să rămână tributară unui sistem birocratic greoi și ineficient, măcinat de corupție și cupiditate, fenomen reflectat în statisticile economic ce plasează România, invariabil, în coada clasamentelor europene.

Punctul de plecare al acestor evenimente contemporane pare să fie, în viziunea noastră, anul 2004, an în care au avut loc, pentru ultima dată în același timp, alegeri prezidențiale și parlamentare și care a marcat victoria, surprinzătoare, din multe puncte de vedere, a actualului președinte, Traian Băsescu, în fața lui Adrian Năstase, mai ales în pofida faptului că formațiunea condusă de acesta din urmă, reușise câștigarea alegerilor parlamentare. Această analiză faptică se va sprijini pe studiul teoretic al specificului comunicării politice precum și pe analizarea minuțioasă a miturilor și mitologiei politice, în special cele cu aplicabilitate concretă cercetării noastre.

Mitul este o parte esențială a istoriei umane care, în pofida modernizării, educației, accesului la cultură posibil în ultimele două secole, continuă să persiste, uneori discret, deseori puternic vizibil, servind drept explicație, comfort sau alinare atunci când omul simte că este copleșit de realitatea exterioară și este nevoit să se refugieze în iraționalul familiar. În fața valului reprezentat de puterea politică, este, în mare măsură, singurul mijloc de reflux.

CAPITOLUL I. SPECIFICUL COMUNICĂRII POLITICE

Astăzi, mai mult ca oricând, la nivelul individului, dar și în ceea ce privește colectivitățile în care acesta trăiește, se observă o creștere explozivă a interesului pentru problematica nu doar a comunicării, ci a comunicării eficiente. Această extindere la nivelul teoriilor, dar, mai ales, la nivelul vieții cotidiene a produs un număr impresionant de întrebări asupra unui fenomen, cel al comunicării, atât de prezent în experiența noastră de zi cu zi.

În cadrul sociologiei, comunicarea ca proces pare să fi fost neglijată deși, deghizată sub alte nume (interacțiune, relație, schimb, influență, control, putere, comunitate și multe altele), ea era omniprezentă. Această omniprezență se datorează faptului că toate procesele sociale implică și un proces de comunicare, dar folosit de sine stătător, termenul comunicare putea părea gol de conținut. Nereușita sociologiei de a face din comunicare un sub-domeniu recunoscut este motivată în parte de acest fapt, în parte de diviziunea muncii, care tinde să repartizeze studiul comportamentului individual psihologiei, iar cel al problemelor structurale și colective sociologiei sau științelor politice. Aspecte importante ale comunicării se întâmplă însă să existe între cele două domenii. Deși este adevărat că întreaga comunicare este în ultimă instanță reductibilă la acte individuale de transmitere și receptare, a absolutiza această perspectivă înseamnă a pierde din vedere multe dintre cauzele, consecințele și semnificațiile comunicării în context social.

Evident, ca orice alt fenomen a cărui abordare se face dintr-o multitudine de paliere, definirea comunicării întâmpină câteva dificultăți. Termenul, ca atare, de comunicare, este folosit cu începere din secolul al XIV-lea, în sensul de a pune în comun, a împărtăși, a fi în relație, iar o dată cu dezvoltarea economică din secolele al XVI-lea-al XVII-lea, a primit semnificația de transmitere, în timp ce în perioada contemporană, odată cu industrializarea masivă și creșterea economică, termenul se asociază unor mijloace fizice clare (presa, radio, televiziunea, cinematograful). Ca esență a legăturilor umane, comunicarea reprezintă „ansamblul proceselor fizice și psihice prin care se efectuează operația de punere în relație cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective”.

Pentru George Gerbner comunicarea reprezintă „interacțiunea socială prin sistemul de simboluri și mesaje”, în timp ce Gerald R.Miller observă că, „comunicarea își focalizează interesul central pe acele situații comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestă de a-i influența comportamentele ulterioare”. „Comunicarea, remarcă Colin Cherry, este o funcție socială…, o distribuție a elementelor comportamentului sau un mod de viață alături de existența unui set de regului. Comunicarea nu este răspunsul însuși, dar este, într-un mod esențial, un set de relaționări bazate pe transmiterea unor stimului (semne) și evocarea răspunsurilor”. După cum se poate constata, chiar dacă la o primă vedere definirea comunicării ar putea părea un act simplu, în realitate, tocmai vasta întindere a conceptului și cotidianul practicii comunicaționale ridică probleme, delimitările terminologice revelându-se în fapt drept un proces destul de complex și de laborios.

Termenul de comunicare este folosit, în mod diferențiat, particular în diferite științe. De pildă, pentru biologul E.O.Wilson comunicarea este „o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau al altei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau al altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau ambii participanți”. În psihologie sau sociologie, C.I.Hovland, I.I.Janis și H.H.Kelly au definit comunicarea drept „un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali), cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”. În filosofie, Ch.Morris observa că „sfera conceptului de comunicare cuprinde punerea în comun, împărtășirea, transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri”, în timp ce, în teoria informației, pentru Ch.Shannon și W.Weaver comunicarea reprezintă „toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane”.

Sumarizând, cea mai potrivită definiție a comunicării este cea propusă de Gheorghe Ilie Fârte, anume cea de acțiune colectivă semiotică, care se sprijină pe următoarele fundamente:

„(a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii ființei umane, manifestate în contextul (re) cunoașterii și respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unor instrucțiuni etc. Alegând să se comporte într-un anumit fel, oamenii optează să se angajeze în anumite practici sociale, manifestându-se ca persoane raționale, înzestrate cu voință liberă și responsabile pentru efectele acțiunilor săvârșite.

(b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport de cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină, înlesnesc, îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte.

(c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalți. Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.

(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice și perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor convenții sociale recunoscute de membrii unei comunități. Este de reținut faptul că utilizarea semnelor este o condiție necesară, însă nu și suficientă a comunicării. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte, este foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminența ploii sau interpretarea respirației agonice a unui muribund inconștient ca semn al iminenței morții, fără a realiza o comunicare”.

În același timp, diversele teorii ale comunicării au căutat să sublinieze și să explice interdependența dintre evoluția sistemelor politice democratice și transformarea mijloacelor de comunicare, din antichitate până în epoca contemporană. În primul rând, se înregistrează saltul de la cultura exclusiv orală la cultura scrisă ceea ce a determinat profunde mutații la nivel politic și psihologic. Consecința directă a fost reprezentată de transformarea democrațiilor așa numite „naturale” în autocrații „dictatoriale și autoreferențiale”. În al doilea rând, memoria naturală a comunităților a fost preluată și standardizată de noile elite religioase, cu scopul evident de manipulare a opiniei publice. De-abia în zorii modernității va avea loc procesul de eliberare a informațiilor de sub tutela clericală prin apariția reformei protestante și dezvoltarea tiparului. Procesul de modernizare a statelor cu puternice industrii a generat, la rândul său, o modificare a raporturilor individuale din cadrul societăților, exprimate prin o independență din ce în ce mai accentuată a individului față de autorități, dar, în același timp, o dependență sporită față de informațiile controlate de mass-media.

Comportamentul sistemelor politice din anii '60 au determinat apariția unor noi relații de comunicare între actorii politici și opinia publică transformând politicul într-un domeniu de interes public. Înnoirea acestor forme de comunicare trebuie pusă în legătură directă cu revoluția tehnologică și dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă, ca și cu dorința politicienilor de a atrage atenția maselor prin accentul pus pe formă în dauna conținutului. Trăsătura cheie a comunicării politice este procesul de influență prin conformarea voluntară a receptorului. Atât în cadrul democrațiilor ateniene, unde publicului i se cerea consensul cât și în cadrul democrațiilor actuale, unde cetățenilor li se cere consimțământul, puterea politică are nevoie de identificarea riguroasă a participanților la dialogul social.

În decursul istoriei sale, puterea politică și-a construit propriile sisteme de comunicare urmărind să preia controlul asupra acelor mijloace de comunicare ce scăpau dominației sale ori să integreze acele grupuri care exprimau și formau opiniile dominante. De pildă, edificarea primelor biblioteci publice din Antichitate s-a făcut sub controlul nemijlocit al tiranilor atenieni, în timp ce împărații romani sau anturajul lor erau popularizați ca scriitori și gânditori celebri. Ceva mai târziu, papalitatea va crea un Index al cărților interzise, iar Carol al IX-lea a emis un decret prin care era interzisă publicarea oricărui material fără aprobarea sa directă. Apogeul va fi atins în secolul al XX-lea, caracterizat de existența unor regimuri de natură totalitară fără precedent: regimul nazist și, mai ales, comunist, cu pretenția de a controla extrem de strict gândirea și opiniile cetățenilor.

Comunicarea politică se referă la interacțiunea dintre guvernanți și guvernați. Ea descrie relațiile, influențele și modificările psihologice ori sociale care apar în urma interacțiunilor dintre puterea politică și cetățeni. La nivelul relațiilor politice, comunicarea are loc între receptor, manifestat ca alegător, de pildă și emițător, în calitate de sursă politică. Relațiile diferă în funcție de emițători (instituțiile specifice politicului ori statului, care realizează comunicarea politică) și de teoriile comunicării care le definesc. Noțiunea de comunicare politică, așa cum este utilizată astăzi în discursul politic, jurnalistic sau științific comportă un grad înalt de ambiguitate, din cauza incertitudinii conceptuale care este legată de comunicare, pe de o parte și de politică, pe de altă parte, ambii termeni fiind polisemantici.

Comunicarea politică este o disciplină de sine stătătoare. Termenul de comunicare politică, precum și realizarea unui model structurat, apare pentru prima dată în spațiul public american, fiind preluat ulterior și de societățile și democrațiile vest-europene. Comunicarea politică este strâns legată de actorii politici și are drept scop păstrarea unei legături dintre aceștia și cetățeni precum și dezvoltarea legăturii ca atare folosindu-se pentru aceste scopuri de o multitudine de mijloace de exprimare. Pe lângă actorii politici, receptorii mesajelor, adică populația și o serie întreagă de mijloace de transmitere a acestor mesaje, se poate observa o caracteristică de bază a comunicării politice, și anume intenționalitate.

În mod evident, definirea fără echivoc a comunicării politice prezintă cel puțin dificultățile schițate mai sus, aplicabile termenului de comunicare în general. „Noțiunea de comunicare politică, scrie Jacques Gerstle, așa cum o găsim întrebuințată astăzi în discursurile de tip politic, jurnalistic și științific, este extrem de confuză. Incertitudinea conceptuală legată de comunicare, pe de o parte, și de politică, pe de alta, lasă un apreciabil spațiu de manevră semantică în acțiunea de combinare a acestora”. Așadar, greutatea articulării unei sau unor definții care să surprindă în totalitate sensul comunicării politice, provine din faptul că aceasta se bazează pe concepte „supraîncărcate de sens”, cu manifestări multiple și relaționări ambigue. Potrivit Dicționarului vieții politice și sociale, comunicarea politică reprezintă, în sens foarte larg, „ansamblul relațiilor sociale pe care le stabilesc oamenii politici cu cei guvernați, pentru reușita acțiunilor lor”, și, în sens mai restrâns, definiție mai frecvent folosită, „toate facilitățile de comunicare folosite de oamenii politici într-o societate în care mediile au devenit, prin impactul lor, legături de neînlocuit”.

Natura comunicării politice trebuie pusă în legătură cu mediul în care evoluează, cel contemporan, ținând cont că în urmă cu trei-patru decenii nu era decât un concept marginal, fără autoritate, dar și cu fizionomia sistemelor politice în care se desfășoară, în acest sens ținând cont de gradul în care, ca tehnică de comunicare, reușește să înglobeze principiile democrației reale și nu urmărește doar scopuri demagogice. În acest sens, politica discursivă pornește de la variabile precum „intenționalitate”, „modalitate”, „eveniment politic”, cărora li se dau conținuturi și accente diferite. Ideea principală pe care o au în vedere este aceea că „această comunicare este înțeleasă ca fiind o acțiune teleologică, o acțiune orientată, programată pentru anumite scopuri (politice), care implică reguli, proceduri, tehnici și resurse activate în anumite evenimente politice”, în timp ce „eterogenitatea condițiilor care concură la producerea comunicării politice îi face pe unii autori să asocieze comunicarea politică unui „spațiu” sau „câmp” de relații sociale”.

Comunicarea politică, așadar, reprezintă o interacțiune formală, instituțională, între actorii politici, mass-media, public și electorat, toate cestea fiind entități autonome și reprezentative la nivelul unei societăți. Această comunicare se realizează prin intermediul unei serii de coduri și ritualuri, al căror rol este să sporească vizibilitatea politică și al căror purtător de mesaj deine media, prin intermediul publicității. În fapt, se observă existența unui spațiu public ce mediază între acțiunea politică, pe de o parte și spațiul democratic, pe de altă parte.

Factorii care influențeză comunicarea politică pot fi grupați în patru mari categorii, fiecare compotând grade de intensitate diferită: socioculturali, deprinderi și posibilități sociale, precum alfabetizarea, norme culturale ce țin de comportamentul sau miturile sociale general acceptate, instituții (biserica, armata); economici, țin de resursele aflate la îndemână pentru crearea unor canale eficiente de comunicare sau pentru limitarea puterii altor mijloace de informare; istorici, determinanți comunicaționali ce țin de evoluția specifică a unei comunități, istoricul și dezvoltarea presei locale, istoria și influențele de natură istorică asupra presei; politici, în funcție de sistemul existent se modifică și structurile de influență informațională.

Prin comunicarea politică se realizează o influențare în primul rând, voită, apoi transformată în acțiune, sau dimpotrivă, o acțiune omisă. Întotdeauna este vorba de o intervenție intențională referitoare la un eventual comportament al receptorului. Există actori care asociază comunicarea politică în special cu mediul și spațiul de dispersie al acestuia.

Se conturează astfel ideea de câmp politic, unde se cristalizează acțiuni direcționate cu scopuri bine definite, implementate prin mesaje receptorilor, cu ajutorul unui palier foarte bogat de tehnici și metode. D.Wolton propune o definiție restrictivă acestui fenomen separându-l de marketingul politic sau mediatizarea politicii; comunicarea politică ar fi, așadar „spațiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori care au legitimație de a se exprima public asupra politicii și care sunt: oamenii politici, ziariștii (mass-media) și opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie”.

Fiecare dintre cei trei actori dispune de un mod specific de legitimare în spațiul public: legitimarea reprezentativă (pentru partide și oameni politici); legitimarea statistică (științifică) pentru sondaje și opinia publică; legitimarea deținerii și utilizării informației (pentru media și profesioniștii acestora, ziariștii). Alături de rolul lor de transmitere a informațiilor, mijloacele mass-media au atât un rol formator de opinii și păreri prin creionarea unui anumit tip de profil, amplificând sau minimizând un anumit tip de mesaj politic cât și unul de direcționare a informațiilor spre anumite grupuri țintă. Prin prisma acestor roluri, în special pe parcursul campaniilor electorale, este foarte greu de menținut caracterul obiectiv al informațiilor transmise de către mass-media.

Mijloacele mass-media sunt totuși foarte benefice, întrucât prin intermediul lor se realizează legătura reciprocă dintre actorii politici și opinia publică, legătură care are un rol fundamental în menținerea sistemelor democratice.

Comunicarea politică este o formă a comunicării prin intermediul căreia se transmit intenționat și direcționat mesaje având conținut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare și acțiuni, transfer și contra-transfer informațional care se realizează într-un câmp sau într-un spațiu de acțiune bine definit, într-o anumită perioadă de timp folosindu-se tehnici și metode de formare a imaginilor actorilor politici specifice publicității politice și care are drept scop principal realizarea unei legături pe cât posibil între actorii politici și opinia publică și invers. Comunicarea politică este un produs al spațiului public în măsura în care mediatizarea a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusiv politicului.

Făgașul parcurs de conceptul comunicării politice este descris de Dominique Wolton în felul următor: "Termenul comunicare politică a fost folosit inițial pentru a desemna studiul comunicării puterii cu electoratul (numită azi comunicare guvernativă), desemnînd, prin urmare, circulația mesajelor provenite din cercul politicienilor aflați la putere, mai ales, în perioadele campaniilor electorale. Extinderea ulterioară a acestui cîmp a determinat antrenarea studiului rolului mass media în formarea opiniei publice, devenind apoi și mai amplu datorită influenței sondajelor de opinie asupra vieții politice, în particular, prin studierea diferențelor în orientările opiniei publice și a comportamentului politicienilor. Azi comunicarea politică cuprinde studiul rolului comunicării în viața politică în sens larg, incluzînd mass media, sondajele de opinie, marketingul politic și publicitatea, cu o emfază deosebită în perioadele electorale"

Dintre persoanele fizice sau juridice care pot îndeplini rolul de agent al comunicării politice, partidele politice, instituțiile și autoritățile publice, compartimentele birocratice, grupurile de presiune, mass media și cetățenii considerați în mod individual au o importanță deosebită și, ca atare, trebuie tratate în mod special.

Conform unei definiții general acceptate, partidul politic reprezintă o asociație liberă a cetățenilor prin care se urmărește pe baza unei platforme program, definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, asociații care au și își afirmă clar și deschis vocația și aptitudinile de guvernare. În fapt, partidul politic este o organizație care încearcă să obțină puterea politică în cadrul unui guvern, de regulă în urma participării în campanii electorale. Aspectele pe care trebuie să le întrunească orice partid politic sunt: coeziunea, stabilitatea, recunoașterea primită din partea societății și centrarea acțiunilor întreprinse pe impunerea la nivelul întregii societăți a unor valori și comportamente.

Partidele care activează în societățile democratice se supun ele însele principiului pluralismului, în interiorul lor, manifestându-se liber, în condiții de concurență, facțiuni, platforme, grupuri de interese. Totuși, în ciuda divergențelor sau chiar a unor lupte intestine, este respectată în general disciplina de partid, care conferă partidului acel minimum de coeziune necesar atingerii obiectivului strategic suprem: câștigarea și exercitarea puterii politice. Dificultatea pe care o ridică atingerea acestui obiectiv strategic impune partidelor politice și menținerea unui grad înalt de stabilitate. În măsura în care puterea nu poate fi cucerită și administrată decât după mulți ani de luptă politică, nu își pot găsi și menține loc pe eșichierul politic al unei țări partidele care cunosc o fluctuație excesivă în ce privește numărul și calitatea membrilor săi sau modificări repetate și radicale ale programului politic asumat.

Partidele politice își pot îndeplini menirea numai dacă sunt recunoscute ca atare de membrii societăților în care activează. Dincolo de recunoașterea lor juridică, este necesară existența unui minim de prestigiu social, care să le înderptățească participarea la lupta politică și, implicit, la comunicarea politică. Partidele politice nu năzuiesc în mod abstract și gratuit la câștigarea și administrarea puterii, ci au în vedere înfăptuirea unor valori, atitudini, convingeri și modele de comportament la nivelul întregii societăți. În viața politică a unei societăți democratice nu își pot găsi locul decât partide care vor să ajungă la putere și care sunt capabile să exercite în mod creator puterea cucerită. Partidele care sunt timorate de ideea câștigării puterii precum și partidele care, o dată ajunse la guvernare, nu sunt în stare decât să administreze problemele curente ale societății se delegitimează în ochii elctoratului condamnându-se la dispariție de pe eșichierul politic.

Adulate și criticate vehement în egală măsură, partidele politice se dovedesc a fi elemente necesare în orice societate democratică, în măsura în care ele îndeplinesc cinci funcții politice indispensabile: integrarea și mobilizarea cetățenilor, determinarea unor constante în opțiunile electorale, recrutarea oamenilor politici, elaborarea politicilor publice și stabilirea unor canale de comunicare între cetățeni și stat. Implicarea cetățenilor în jocul politic, ca alegători sau ca aleși, nu se face în mod spontan, de la sine, ci numai în urma aplicării unor rafinate strategii persuasive. Cetățeanul obișnuit se limitează la rezolvarea problemelor personale și nu se angajează în exercitarea drepturilor sale politice decât dacă întrevede posibilitatea obținerii unei recompense (avantaje materiale, statut social, prestigiu personal etc.). Într-un asemenea context deloc simplu, partidele politice înlătură, chiar și prin intermediul practicilor demagogice inerția cetățenilor pregătindu-i pentru eventuale acțiuni colective, concertate, în viața publică.

În practica politică există două tendințe majore sau două abordări teoretice distincte, în funcție de interesul acordat procesului comunicării din perspectiva receptorului. Dacă receptorul sau alegătorul, de exemplu, este interesat de mesajul transmis, atunci el va urma „traseul central”, adică va asculta informațiile și argumentele oferite. Acest proces se realizează în trei pași (recepționarea mesajului, acceptarea lui și adoptarea reacțiilor corespunzătoare) și presupune existența unui public atent și rațional, cu un nivel înalt de participare socială. Dacă publicul nu acordă atenție mesajului, nefiind un participant activ la jocul dialogului public, el optează pentru un „traseu periferic”, marcat mai mult de indicii decât de informații. Receptarea se face la nivel formal, manifestarea exterioară, elementele decorative și emoțiile predominând procesul de interpretare a informațiilor.

Orice formațiune politică își dorește ca mesajele sale să fie nu numai ascultate, dar să fie și convingătoare. Persuasiunea se realizează în condițiile în care se ține cont de caracteristicile și reacțiile persoanelor sau grupurilor vizate. Ea este opusul impunerii sau forțării unei opțiuni. Unii autori au considerat că persuabilitatea și nivelul inteligenței sunt invers proporționale. Ar rezulta că persoanele cu o inteligență superioară sunt mai puternic influențate de acea persuabilitate care se bazează pe o argumentare logică demonstrativă și mult mai puțin receptive la generalități și exemple irelevante. Persoanele cu o inteligență mai scăzută sunt mai receptive față de mesaje insistente și intens colorate. În privința concepției despre sine s-a constatat că, cu cât aceasta este mai bine structurată și implică o evaluare pozitivă a sinelui, cu atât persuabilitatea este mai redusă. De regulă, persuabilitatea este mai mare atunci când există o concordanță între mesajele nou transmise și cele deja stocate. Rezistența personală la schimbarea indusă de persuabilitate se manifestă prin accentuarea selectivității mesajelor, dezvoltarea unor mecanisme de apărare sau de conservare a convingerilor anterioare, evitarea stărilor de tensiune, de anxietate sau amenințare generate de noile mesaje, păstrarea stării de echilibru cognitiv și afectiv. Întrucât persuabilitatea se realizează în procesul de comunicare interpersonală și socială, efectele ei sunt determinate de

organizarea comunicării. Persuabilitatea, spre deosebire de sugestibilitate, implică din partea individului conștiința acceptării și interiorizării mesajelor transmise în scopul influențării . Ea nu este uniform distribuită, ci variază de la o persoană la alta. Această variație se explică prin modul de structurare a sinelui sau a unor capacități și însușiri personale.

Grație coeziunii, stabilității și orientării doctrinare asumate, partidele politice sunt cei mai indicați agenți ai elaborării și implementării politicilor publice. Este de remarcat, totuși, că spațiul de manevră de care dispun partidele politice în acest sens este mult mai restrâns decât sugerează ideologiile acestora. Chiar dacă s-ar bucura de o majoritate confortabilă în parlament, partidul aflat la guvernare nu poate concepe și aplica după plac politicile publice, grupurile de interes, structurile birocratice, contextul intern și internațional etc. limitând uneori drastic opțiunile posibile.

Ultima funcție îndeplinită de partidele politice – funcția de feedback – asigură autoreglarea sistemului politic. Stabilind căi de comunicare între cetățeni și guvern, partidele contribuie la temperarea sau modificarea politicilor guvernamentale, în scopul prevenirii unor conflicte sociale destabilizatoare.

Într-o democrație în care media are un rol important, politicienii încearcă să determine ce este pe prima pagină a ziarelor, tema zilei. Agenda se referă la știrile unei anumite zile și la modul în care sunt relatate. Nu doar politicienii se întrec între ei pentru a stabili agenda, ci se întrec și cu media, care poate să aibă viziuni diferite și să trateze un subiect diferit.Conceptul de „stabilire a agendei” provine din studiul asupra media și se leagă de faimosul dicton potrivit căruia „media nu-ți poate spune ce să gândești, ci doar la ce să te gândești”. La cel mai simplu nivel, agenda este știrea; la un nivel mai sofisticat agenda se referă la cum este prezentată știrea. O funcție cheie a comunicării politice este să faci publicul să se gândească la un subiect într-o manieră favorabilă celui care transmite mesajul pe acel subiect. Fiecare organizație care dorește să influențeze politic publicul, încearcă să controleze ce idei devin dominante în sfera publică. Crearea agendei este o parte importantă a campaniei, dar poate avea impact negativ asupra societății civile și publicului.

Dată fiind complexitatea sistemului politic și varietatea debordantă a partidelor politice, orice încercare de clasificare logic-formală a acestor agenți politici este sortită eșecului. Categoriile sociale reprezentate, interesele de grup promovate, structura organizatorică, modul de constituire, doctrina politică adoptată, strategiile de rezolvare a problemelor comunitare preconizate etc. ne îngăduie să conturăm, cu aproximație, „familii de partide“, însă nu și clase de partide bine determinate. În spațiul democratic european, pot fi deslușite cu relativă claritate opt familii politice, pe care le prezentăm mai jos o dată cu indicarea câtorva partide membre remarcabile:

conservatorii: Partidul Conservator, din Marea Britanie; Uniunea pentru o Mișcare Populară, din Franța; Forza Italia;

creștin-democrații: Uniunea Creștin-Democrată, din Germania (cu ramura ei bavareză, Uniunea Creștin-Socială); Partidul Popular Italian; Forța Democrată (parte a Uniunii pentru Democrația Franceză); Partidul Popular, din Spania;

liberalii: Liberal Democrații, din Marea Britanie; Partidul Liber-Democrat, din Germania; Democrația Liberală (parte a Uniunii pentru Democrația Franceză);

socialiștii / social-democrații: Partidul Socialist, din Franța; Partidul Social-Democrat, din Germania; Partidul Laburist, din Marea Britanie; Democrații de Stânga, din Italia;

ecologiștii: Les Verts (Franța); Die Grünen (Germania); Federazione dei Verdi (Italia); The Greens (Marea Britanie);

comuniștii: Partidul Comunist Francez; Partidul Socialismului Democratic, din Germania; Rifondazione Comunista, din Italia;

extremiștii de dreapta: Frontul Național, din Franța; Partidul Republican, din Germania; Alianța Națională, din Italia;

naționaliștii / regionaliștii: Partidul Naționalist Scoțian și Plaid Cymru, din Marea Britanie; Liga Nordului, din Italia; Partidul Naționalist Basc, din Spania.

Primele patru familii formează „centrul de greutate politic” pentru totalitatea țărilor europene și se înscriu pe o axă politică de la dreapta la stânga în funcție de următoarele șase criterii: categoriile sociale pe care le reprezintă (sub raportul intereselor), apartenența confesională a susținătorilor, tipul de birocrație implementat, intervenția statului în economie, răspunsurile date la problema imigrației și poziția adoptată față de integrarea europeană.

Astfel, partidele de dreapta reprezintă cu precădere interesele fermierilor și întreprinzătorilor beneficiază de sprijinul creștinilor practicanți (catolici, respectiv anglicani), sunt adepții statului minimal, propunându-și să rezolve – într-un parteneriat al statului cu alte organizații – doar problemele majore ale societății, limitează implicarea statului în economie, lăsând pieței principalul rol reglator, caută să stăvilească – apelând uneori la mijloace legale dure – valurile de imigranți și sunt reticenți în ce privește transferarea unor responsabilități ale statelor naționale la nivelul structurilor birocratice europene, (deși împărtășesc idealul unei Europe unite).

Pe de altă parte, partidele de stânga își găsesc în muncitori și, într-o proporție ceva mai mică, în „gulerele albe“ un electorat stabil și fidel, beneficiază de sprijinul persoanelor areligioase și de cel al adepților statului secularizat, multiplică sarcinile statului, declarându-se adversari a ceea ce ei numesc „solidaritate limitată“, intervin mai frecvent în spațiul economic al societății, pe considerentul că piața singură nu asigură cel mai acceptabil punct de echilibru, sunt mai tolerante în privința emigranților, luând deseori măsuri de integrare a acestora în societate și militează pentru o mai deplină integrare a țărilor europene, sprijinind dezvoltarea birocrației Uniunii Europene.

În ce privește partidele ecologiste, comuniste, naționaliste (regionaliste) sau de extremă dreaptă, nu ar fi prea multe de consemnat. Nici un asemenea partid nu are capacitatea de a guverna singur, întrucât – centrat pe un singur obiectiv limitat (calitatea mediului, lupta de clasă, separarea unei regiuni, problema imigrației etc.) – el nu poate răspunde adecvat problemelor globale ale societăților în care activează. În cel mai bun caz, aceste partide minore își pot negocia sprijinul pentru un guvern format de un alt partid sau pot participa la guvernare, fără a deține totuși în cadrul guvernelor cele mai importante portofolii ministeriale.

Nu putem încheia prezentarea partidelor politice ca agenți ai comunicării politice fără a menționa cristalizarea familiilor de partide politice din țările europene în partide pan-europene, de felul Partidului Popular European și Partidului Socialiștilor Europeni. Acest proces de „federalizare“ a partidelor va contribui cu siguranță la o mai riguroasă poziționare a partidelor naționale pe o constantă ideologică bine determinată, precum și la creșterea importanței Parlamentului European.

La nivelul statelor naționale, putem trece în rândul instituțiilor și autorităților publice (centrale sau locale) – ca agenți ai comunicării politice – președintele (sau monarhul), parlamentul, guvernul, consiliile locale, primarii etc. La nivelul Uniunii Europene, instituțiile care par să aibă cel mai mare impact în comunicarea politică sunt Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene. Agenții comunicării politice din birocrația de stat sunt funcționarii publici, care, deși nu pot desfășura o acțiune politică partizană, influențează pozitiv sau negativ actul de guvernare.

Grupurile de interes (sau de presiune), sindicatele, patronatele, cultele, asociațiile civice, grupările ecologiste etc. – interacționează sistematic cu instituțiile statului și cu partidele politice, participând, astfel, indirect la luarea deciziilor politice. Sindicatele – precum Confédération Générale du Travail (Franța), Confederazione Italiana dei Sindicati dei Lavoratori (Italia), IG Metall (Germania), Confederația CNSRL-Frăția (România) – sprijină, de regulă, partidele de stânga și militează pentru îmbunătățirea continuă a situației muncitorilor. Biserica Catolică s-a implicat uneori în spațiul politic, opunându-se, de pildă, în Italia și Irlanda legiferării divorțului, iar în Germania (cu precădere în Bavaria), legalizării avortului. În sfârșit, organizațiile ecologiste presează factorii politici de decizie în direcția reducerii poluării.

Publicațiile și posturile de radio sau televiziune se dovedesc a fi mijloace de comunicare între cetățeni, stat și partide politice, dar și instrumente de coagulare a unor grupuri de interese. Este fără îndoială că media îndeplinește funcții vitale în cadrul unei societăți democratice în măsura în care informează, stabilește agenda sau ordinea de zi a autorităților publice, conectează sau relaționează, educă, persuadează sau distrează, dar trebuie ținut cont că instituțiile de presă au și un scop material fosrte bine definit, și anume obținerea de profit.

Mijloacele de comunicare în masă, create tocmai în scopul transmiterii informațiilor, sunt cele mai specializate structuri de comunicare. Oricât de costisitoare ar fi tehnologia la care recurge un mediu de informare sau altul pentru a își îndeplini menirea, costul este compensat de capacitatea mare de penetrare pe care o aceste mijloace. Chiar atunci când influența lor este intermediată de structurile de comunicare mai puțin specializate și, în mod deosebit de structurile de comunicare primare, ele devin surse de informare fără de care societatea modernă nu mai poate fi concepută. Influența pe care mijloacele de comunicare în masă o pot exercita în viața politică, prin achiziția și răspândirea informației semnificative, depinde de o serie de factori, cel mai important fiind gradul de autonomie sau control la cre sunt supuse. Gradul și caracterul acestui control afectează interferențele și coordonările cu alte structuri de comunicare și, implicit, credibilitatea și influența lor directă și indirectă. Dacă, pe termen scurt, un anumit grad de control se poate dovedi eficient, pe termen lung el reduce audiența și amplifică recursul la rețelele informale.

Comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul formelor, regulilor și strategiilor, precum și din punctul de vedere al situațiilor de interacțiune politică. Standardizarea comunicării politice constituie unul din principalele argumente avansate atunci când se discută despre globalizarea spațiului public contemporan, așa numita americanizare a comunicării politice. Americanizarea comunicării politice presupune adoptarea la acțiunea politică a unor strategii de comunicare specifice „pieței”. Aceste strategii permit ca politicianul să devină un personaj pozitiv care face parte din memoria colectivă, o prezență în imaginarul social. Din această cauză, actorul politic poate fi imediat recunoscut de electorat.

Conform lui Călin Flavius Rus, trei sunt strategiile care intră în componența procesului de standardizare a comunicării politice: strategia de proiectare, strategia de aducere la cunoștiința opiniei publice și strategia verbală și non-verbală.

Strategia de proiectare realizează un proiect în a cărui componență intră principalele oferte ale actorului politic, oferte referitoare la domeniile social, economic și politic. Acest proiect se realizează pe baza unor sondaje de opinie desfășurate apriori, adică în prealabil, care sunt analizate și care conțin doleanțele și părerile cetățenilor.

Strategia de aducere la cunoștiința opiniei publice: actorul politic trebuie adus în fața opiniei publice pentru ca aceasta să îl cunoască și să se apropie de el. Strategia de aducere la cunoștința opiniei publice a actorului politic prin intermediul proiectului său cuprinde două părți principale, mediatizarea și acțiunile promoționale specifice.

Mediatizarea actorului politic trebuie foarte bine derulată, deoarece, prin intermediul ei, imaginea actorului politic poate căpăta valențe și conotații pozitive, dar, în același timp, ea poate și dăuna sau chiar distruge imaginea acestuia dacă nu este folosită în concordanță cu anumiți parametri dinainte stabiliți. Prima problemă care trebuie rezolvată o reprezintă alegerea mijloacelor potrivite, pentru transmiterea doar a anumitor tipuri de mesaje, la diferite intervale de timp. Nu orice formă de prezentare a unui anumit tip de mesaj se potrivește cu orice mijloc de transmitere a informației. De asemenea, parametrul timp poate crește sau scădea efectul mesajelor direcționate transmise.

În strânsă legătură cu parametrul timp, trebuie rezolvată a altă problemă, și anume disponibilitatea cetățenilor de a primi sau nu mesajele politice transmise. Din această cauză e nevoie să fie cunoscute toate aspectele legate de dianamica grupurilor, de comportamentul și reacțiile colective ale mebrilor societății vizavi de un anumit post de radio, de televiziune sau ziar etc. Disponibilitatea de a recepta un bagaj informațional de o anumită factură este mai mare între anumite ore și mai mică între alte ore.

Strategia verbală și non-verbală cuprinde totalitatea comportamentelor situaționale folosite de actorii politici, cu mimica, gestica, îmbrăcămintea aferentă etc. și a discursurilor, care vin să susțină poiectele și imaginea acestora. Comunicarea non-verbală, folosită în crearea imaginii actorului politic, aduce un plus de convingere discursului acestuia. Folosind tehnici și strategii de comunicare, actorul politic se depersonalizează într-un fel și își crează o imagine produs pe care o prezintă potențialilor alegători.

Scopul acestei imagini create este acela de a convinge pe cât mai mulți de veridicitatea proiectelor propuse și de a îi transforma pe aceștia în simpatizanți și votanți ai actorilor politici prezentați. Pe de altă parte, prin intermediul mass-media, proiectele și acțiunile oamenilor politici sunt aduse în fața publicului larg ajutând în acest mod la formarea și cristalizarea unor anumite păreri și tendințe în rândul maselor.

În tiparele actuale, comunicarea politică se poate manifesta ca un schimb discursiv între politician, mass-media și electorat, iar strategiile de comunicare politică relativ standardizate îi obligă pe politicieni să asimileze logica de acțiune a mass-media și a electoratului.

Cetățenii luați în mod individual formează ultima categorie de agenți ai comunicării politice și se manifestă ca alegători, petenți sau reprezentanți aleși în structurile de conducere ale statului. Este de reținut, înainte de toate, că cetățenii pot fi tratați ca agenți ai comunicării politice numai în măsura în care ies din sfera lor privată pentru a intra în spațiul public. Rămâne de stabilit, apoi, când o persoană se angajează în comunicarea politică în nume propriu și când ca reprezentant al unei organizații. Astfel, șeful unui partid politic ar fi tentat să creadă că poate face declarații de presă în nume propriu, „ca simplu cetățean“, însă interlocutorii săi vor considera pe bună dreptate că el asociază nolens volens declarației sale și poziția sa politică.

Comunicarea politică este o activitate strategică ce necesită, pe de o parte, un set bine definit de competențe și, pe de altă, parte o largă paletă de resurse din cele mai diverse (financiare, logistice, simbolice). În aceste condiții, se observă caracterul privilegiat al comunicării politice, neaccesibilă oricui, ceea ce pentru unii actori politici se poate transforma într-un real handicap. E adevărat și reversul, anume că spațiul social nu mai poate fi controlat doar de un număr restrâns de jucători în domeniu, comunicarea politică nefiind, din acest punct de vedere, doar apanajul unei elite. S-a demonstrat în diverse ocazii că dispunerea de resurse este o condiție necesară, dar nu neapărat suficientă pentru susținerea unei eficiente comunicări politice, aceasta devenind din ce în ce mai mult o activitate specializată.

Spațiul politic actual se confruntă cu două tendințe divergente: pe de o parte, cu tendințele de integrare politică (apariția instituțiilor transnaționale, cazul Uniunii Europene) și, pe de altă parte, cu dezvoltarea discursului identitar în interiorul societăților. Aceste două tendințe se repercutează și asupra acțiunii politice de la care se așteaptă să fie compatibilă cu un electorat din ce în ce mai individualizat și fragmentat, dar care se situează într-un spațiu integrator. Actorul politic este nevoit să interacționeze cu grupuri sociale din cele mai diverse categorii, cu nevoi, speranțe și așteptări diferite, ca și cu critetrii de percepții și evaluare diferite. În aceste condiții, proiectul de comunicare devine o condiție de posibilitate a acțiunii politice.

În ansamblu, diversele obstacole descrise în analiza comunicării politice au un punct comun. Fie că este vorba de competiție între definițiile de interes social, fie că este vorba de triumful gândirii tehnice ori despre viziunea mediacentrică asupra vieții politice, există întotdeauna riscul abaterii politicului asupra comunicaționalului, cu alte cuvinte, reducerea politicului la o manifestare între multe altele, în loc să fie înțeles ca o formă elementară a vieții în societate.

Dincolo de condițiile de producere rămân de cercetat consecințele modului de comunicare politică asupra evoluției democratice a spațiului public, precum și contribuția pe care o are la formarea opiniei publice și a comportamentului electoral, iar din perspectiva științelor sociale se pune problema dacă, studiind comunicarea politică, se pot explica evoluțiile politice precum și spațiul public existent într-un context național.

CAPITOLUL II

MIT ȘI MITOLOGIE POLITICĂ

Lucian Boia observa, pe bună dreptate, folosirea abuzivă a termenului mit, comod pentru a explica largi paliere ale activității societăților umane și la îndemână pentru descifrarea complexelor ideologice marcate de prejudecăți, deformări sau exagerări inerente. În fond, tot ce pare a ieși din cadrul verificabil al realității concrete este susceptibil de a primi epitetul de mitic. În aceste condiții, trebuie să pornim de la încercarea de a defini mitul, cel puțin în articulațiile sale principale, iar ulterior, în dimensiunea politică pe care a comportat-o deseori.

Așadar, ce este mitul? Antropologia pretinde că mitul, fiind un fenomen foarte simplu, nu necesită ample discuții filosofice pe seama sa. Cu toate acestea, mai multe școli de gândire desprinse din diverse științe precum filosofie, sociologie, istorie și-au adus propriile contribuții în încercarea de a capta esența fenomenului. În accepțiunea generală, mitul este o „povestire tradițională a unor evenimente aparent istorice, care explică o practică, o credință sau un fenomen natural din perspectiva unui popor. Miturile prezintă evenimente și fapte ale unor zei sau ființe supranaturale ce fac parte din viața oamenilor, dar nu le sunt accesibile. Aceste evenimente au loc într-un timp diferit de cel istoric, adesea la începuturile create sau în primele faze ale preistoriei. Miturile unui popor sunt legate de ritualurile și credințele lor religioase”. Același Lucian Boia, în cadrul unei încercări de repunere în discuție a miturilor istorice românești, propune o definiție inedită potrivit căreia mitul este o „construcție imaginară, ceea ce nu înseamnă nici reală, nici ireală, ci dispusă potrivit logicii imaginarului, destinată să pună în evidență esența fenomenelor cosmice și sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunității și în scopul de a asigura coeziunea acestuia”. Miturile istorice și politice se pretează la această interpretare, el puțin parțial.

Mitul formează regului de gândire și de acțiune care îi ajută pe oameni să se integreze în lume, întrucât acesta este expresia unui gest reprezentativ care s-a petrecut, atemporal, undeva la originea timpului. Timpul miturilor este cel al începutului, prin intermediul miturilor povestea anistorică este retrăită, reactualizată de fiecare generație. Timpul începuturilor este cel al creării universului și care s-a manifestat la valoarea sa cea mai înaltă. Spațiul timpului mitic este sacru fiind un important model de identitate colectivă în raport cu spațiul și timpul profan, incoerent, fragmentat, plural la scara diversității umane. Trăind miturile, reactualizându-le, colectivitățile repetă gestul strămoșilor, al eroilor. Ies din timpul profan, cronologic și pătrund în timpul sacru, primordial.

Ciudată traictorie comportă miturile de-a lungul istoriei. După perioada lor de glorie, din antichitate și perioada medievală, modernitatea interoghează, cu autoritatea rațiunii științifice, destinul și sensul lor, devenit, volens nolens, anacronic în raport cu realitățile timpurilor ce se conturau. Iluminismul a produs separarea filosofiei de sub autoritatea morală a dogmelor sacre, dându-i statutul de independență. Acest curent filosofic anunță o ruptură radicală cu trecutul și proclamă superioritatea, dublată de încrederea oarbă, a științei și rațiunii. În fond, rațiunea singură se oferea să explice nașterea lumii, apariția omului, natura instituțiilor și așa mai deprate, dar în fapt, la un nivel inconștient, iluminismul produce el însuși o nouă serie de mituri, precum cel al progresului și științei. Fără a produce o ruptură reală a miturilor, raționalizarea modernă a dus la un proiect de secularizare a lor.

Romantismul a fost perioada cea mai propice pentru revitalizarea miturilor și încărcarea lor cu sensuri noi. Fundalul pe care se desfășoară lupta pentru afirmarea națiunilor, în general, este cel al curentului romantic. Europei cosmopolite, articulată de iluminism i s-a opus romantismul, care, aducând în prim-plan individualul, și-a propus să accentueze diferențele dintre popoare (primatul teritorial, noblețea originilor, vechimea istorică etc), „deci să acorde întâietate culturii, și nu civilizației, în ierarhizarea valorilor”. Romantismul a imaginat o structură de sensibilitate și nostalgie în regăsirea „paradisului pierdut” al națiunilor, o efuziune de sentimente fierbinți, soliditatea pasiunii, în opoziție nu numai cu iluminismul, ci și cu vlăguiala spirituală a clasicismului, care a dat naștere crizei conștiinței europene descrisă atât de minițios de Paul Hazard. I se opune, cel puțin în domeniul istoriei, pozitivismul, ce se traducea în chemarea la realitate a istoricilor, spre descoperirea „istoriei așa cum a fost”, după expresia celebră a lui Ranke.. Idealul pozitivist, „sugerat de filosofia comtiană, se cantona în sfera operei de reconstituire a faptelor în integralitatea lor. Ca atare, se solicită o deplină informare documentară și bibliografică, o investigare a documentelor prin apelul la critica internă și externă, prin recursul la științe auxiliare în afara subiectivității istoricului în materie de selecție”.

Pozitivismul a respins categoric tradiția istorică, nesusținută de documente scrise, clare și explicite, și, în consecință, a refuzat vadă în mituri perpetuate de la generație la generație orice miez de adevăr pe care acestea le-ar fi putut conține. În acel moment, și-a făcut apariția pe scena istoriei, Heinrich Schliemann, cel care, înarmat doar cu poemele lui Homer, Iliada și Odiseea, ca și cu o voință greu de egalat, reușește să descopere civilizații, altfel pierdute pentru totdeauna, printre care ceea ce părea a fi mitica cetate a Troei. În aceste condiții, unde se mai putea trasa linia care separa fabulosul univers al miturilor de realitatea istorică?

În secolul XX, din nou, raționaliștii au manifestat o adevărată „mitofobie” concretizată în dispreț la adresa miturilor, dar, la fel, ca în perioada iluministă, procesul de demitizare tinde să se transforme în remitizare. Este un fapt acceptat că societățile umane, în genere, au un dezvoltat palier al iraționalului, nu se pot conduce exclusiv pe baze raționale dovedite, deși gradul de adeziune la palierul amintit este variabil. Sub acest aspect, probabil trebuie reconsiderate poziția miturilor, un exemplu în acest sens fiind reflecțiile lui Aristotel, care îndemna la abținerea de la cercetarea verității miturilor, întrucât valorile propuse de ele sunt adevărate în societate sau cele ale marelui medievist francez, Jacques Le Goff, care nu își putea imagina lumea în absența miturilor. Miturile, e o realitate, sunt perene și își pot modifica doar forma, fără a altera substanța, în ciocnirea cu un anumit contex social sau politic.

Catastrofa celor două războaie mondiale, în siajul cărora au proliferat regimuri totalitare a căror exprimare internă și externă este fără precedent în istorie, au forțat regândirea condiției umane, ceea ce a dus la apariția antropologiei istorice. Aceasta, ca domeniul al istoriei, propune aprofundarea studiului legăturilor dintre societăți, ca și a raporturilor de adversitate dintre acestea, în special bazate pe binomul identitate-alteritate. Mergând pe firul istoric, este lesne observabil că, încă din cele, mai vechi timpuri omenirea a perpetuat o serie de mituri pe care se sprijină răspunsul la întrebări neliniștitoare sau reprezintă refugiul în fața unor situații complexe, potențial riscante. În acest mod, marile mitologii ale timpurilor moderne se dezvoltă sub alte date politice, economice și sociale. Principalele momente de efervescență politică sau militară au fost războaiele, revoluțiile, marile momente de instabilitate, de spaimă pur și simplu, când oamenii aveau nevoie, măcar la nivel imaginar, de speranța într-un salvator care să readucă ordinea, speranța unității, speranța de a pune capăt violențelor, speranța revenirii la vârsta de aur pe care orice comunitate pretinde că a traversat-o, speranța schimbării radicale, în fine idealul unei lumi mai bune, mai drepte sau mai prospere.

Ori, miturile politice moderne și contemporane îndeplinesc practic aceeași funcție de bază. Ele nu mai sunt legate în mod indisolubil de ritualuri magice, de forțe miraculoase, dar pot încă exercita o atracție simbolică foarte importantă. Timpuri disperate reclamă măsuri disperate, spre care, în acest context, mari mulțimi de oameni își pun speranțele. Mitul progresului, de plidă, a fost prezent mereu în imaginarul colectiv alimentând speranța societății de înaintare spre perioade pozitive, incomparabil mai fericite decât cele anterioare; legat de aceasta, se afirmă mitul revoluției imaginat ca un salt radical spre prosperitate, prin arderea etapelor necesare ajungerii într-un punct. În ultimele două secole s-au afirmat cu tărie mitul statului și mitul națiunii, cu componenta sa de unitate și nostalgie a originilor (mitul vârstei de aur), capabile să mobilezeze energiile unui întreg popor spre împlinirea unui ideal, fie el și vag definit. Legat de stat, viziunile asupra funcțiilor și a misiunii sale capătă, de asemenea, tendințe mitizante: avem, pe de o parte, mitul democrației, care întreține iluzia unei societăți perfectibile, un soi de cea mai bună dintre lumile posibile, utopie tratată cu un extraordinar sarcasm în opara lui Voltaire, Candid; pe de cealaltă parte, secolul XX aduce în prim-plan, așa cum precizam mai sus, ideologii pur utopice, milenariste, fascism, nazism, comunism, care propun schimbarea completă a modului de funcționare al societăților umane, fie prin purificare rasială, fie prin eliminarea claselor sociale indezirabile, cu scopul de creare a omului nou, dezlegat de tarele trecutului și înzestrat cu virtuțile prezentului. Printre acestea, sau lângă acestea, subzistă mitul salvatorului, cu mare carieră de-a lungul istoriei, mitul conspirației, mitul declinului și altele asemenea, care, toate la un loc, întregesc, ansamblul miturilor și mitologiei politice contemporane.

MITUL STATULUI

În jurul conceptului de stat modern cu tot ce incumbă aceasta se dă lupta între viziuni ideologice divergente. Atunci când liberalismul insistă pe ideea de libertate precum și alte drepturi o face tocmai în raport cu puterea de stat. Iar când socialismul proclamă obliterarea raportului social injust ce reduce proletariatul la stadiul de masă inertă, o face tot în raport cu un stat absurd și profund viciat. În centrul preocupărilor de ordin ideologic tronează modalitatea de organizare a statului ca entitate politică si diriguitor al interesului public.

Așadar, ce este statul și, mai ales, cum se configurează el în raport cu istoria ideilor politice? Putem deduce mai multe stadii ale acestui concept legat de contextul în care se situează, evident legat de modernitate, perioada care ne interesează: este vorba de principiul stat, bazat pe teoriile dreptului natural dar și pe principiul suveranității, a cărui strălucit exponent, a fost, de pildă, Machiavelli, pe care îl putem considera întemeitorul științei politice moderne. Apoi, se trece prin etapa statului de drept izvorât din cele două revoluții, americană și franceză. În această etapă, coloana vertebrală statală își trage seva ideologică din principiile liberalismului politic și se încheagă ca o entitate relativ ordonată, capabil de administrare economică și omogenizare socială. Și tot acum, apare viziunea socialistă a statului societate, fie în forma radicală a socialismului utopic, fie sub înfățișarea rațională a socialismului științific, ca și cea a statului națiune. Trecând în perioada contemporană, se succed cu repeziciune formele statale ale ideologiilor extremiste, statul partid și statul forță, dar și statul democrație cu variantele sale multiple, precum statul bunăstare.

Apariția statului a fost determinată de o serie de factori obiectivi precum și din necesitatea practică de organizare pe care o resimțeau comunitățile umane. Poate cea mai simplă definiție a statului este aceea că el reprezintă o entitate teritorială pe cuprinsul căruia trăiește o populație și care are o administrație centrală. Evident, un stat nu poate exista în absența unui set bine definit de instituții care îi modelează fizionomia și administrează problemele curente, fie că ne referim la parlament, guvern, biserică, armată, administrație locală. Acestea reprezintă însă doar precepte teoretice, fie ele și universale. Dificultatea apare în momentul particularizării lor precum și a transpunerii acestora în practică. Este momentul când trebuie să intervină reflexia de sorginte ideologică cu supremația sa vizionară și infaibilitatea doctrinară.

Așa cum precizam, ruptura, în sensul de modernizare a ideilor politice, este reprezentantă de scrierile „secretarului florentin”, Niccolo Machaivelli (1469-1527), întrucât el conferă sintagmei de stat semnificația de putere centrală suverană, cu rolul de a legifera și decide în mod obiectiv în folosul colectivității, atât în problemele interne cât și în problemele externe. Așadar, reflecțiile lui Machiavelli nu vizează atât legitimitatea statului ci, în contextul tulbure prin care treceau principatele italiene, modul prin care se poate lua puterea și a se menține. De aici vine neîncrederea sa funciară în morală și pesimismul asupra naturii umane: oamenii sunt, prin natura lor răi, egoiști, ticăloși, ori politica nu poate fi decât expresia acestui tip uman, caracterizată de perfidie și realism. Este drept că scrierile lui Machiavelli, în special, Principele, au fost supuse unor severe critici pentru imoralitatea și cruzimea lor politică, dar aceste reflecții nu fac decât să afirme etica eficacității în fața principiilor morale. Această practică, de altfel, va deveni foarte uzitată de-a lungul istoriei, inclusiv, chiar dacă într-un mod abil mascat, de oamenii politici contemporani. „Argumentația lui Machiavelli, scrie Ernst Cassirer, este limpede și coerentă. Logica lui este impecabilă. Și, dacă îi acceptăm premisele, nu putem ocoli concluziile de rigoare. Machiavelli ne deschide porțile lumii moderne. Scopul urmărit a fost atins: statul și-a câștigat o autonomie deplină. Dar prețul trebuie să fi fost unul mare. Statul era total independent, dar totodată și complet izolat. Cu tăișul gândirii sale, Machiavelli tăiase toate firele prin care statul fusese legat, în generațiile anterioare, de acel întreg organic al existenței umane. Lumea politică pierduse orice legătură nu numai cu religia sau metafizica, dar și cu celelalte toate forme ale vieții etice și culturale ale omului. Acum era stingheră, într-un spațiu pustiu”.

Iluminismul, pe lângă caracteristicile descrise mai sus, este o perioadă extrem de fecundă pe planul ideilor politice, mai ales în contextul articulării ideologiei liberale, ideologie ce încercă să definească rolul statului și raporturile dintre acesta și individ. În primul rând, trebuie înțeles până unde poate merge libertatea individuală și până unde se întinde imixtiunea statului în sfera privată a individului. Paradoxal, și ironic este că statul trebuie să fie, în același timp, cel mai puternic garant al acestui tip de libertate, dar pe de altă parte, libertatea reclamată de liberali își află rațiunea în prevenirea abuzurilor tocmai de către stat. Ori, principiul libertății formulat de liberali este extrem de simplu: omul trebuie să fie lăsat în pace fără ca statul, pe cale politică sau chiar economică, să îi afecteze această capacitate.

Dilema a fost rezolvată, printre alții, de unul dintre cei mai importanți filosofi ai modernității, Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), în celebra sa lucrare, Contractul social, apărută în 1762, lucrare care, alturi de altele, a stat la baza fundamentului ideologic al Revoluției franceze. Teza exprimată de gânditorul francez este, în genere pesimistă, pentru că, în stare naturală societatea umană comportă conotații pozitive, dar, în urma unui contract social injust, consideră acesta, societatea umană tinde spre anarhie și auto-distrugere. Încă din 1754, analizând originile inegalității umane, Rousseau scria că „Primul care, încercuind un teren a găsit de cuviință să spună acesta este al meu și a găsit oameni care să îl creadă, a fost adevăratul fondator al societății civile. De câte crime, războaie, mizerii și orori ar fi scutit omenirea cel ce, smulgând țărușii sau umplând gropile, ar fi strigat semenilor săi: nu îl ascultați pe acest impostor; sunteți pierduți dacă uitați că fructele sunt ale tuturor și pământul este al nimănui”. De aici rezultă că istoria umană a fost un continuu proces de degradare și însojire a demnității umane. Contractul social existent este denunțat violent de filosoful francez, drept abuziv și nedrept având consecințe sociale dintre cele mai nefaste.

Dar Rousseau nu se cantonează doar în prezentarea problemei, ci are meritul de a fi oferit și soluția sub forma unui nou contract social prin „găsirea unei forme de asociere care să apere și să ocrotescă cu totalul forței comune persoana și bunurile fiecărui asociat și în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toții, să nu asculte decât de el însuși și să fie tot atât de liber ca și mai înainte.” Este un pact sub forma unui compromis mutual: oamenii acceptă să își cedeze din libertatea naturală unei entități superioare, abstracte, întruchipate de stat, în schimbul protecției și garantării libertății pe care acesta este capabil să le ofere. Spre deosebire de Hobbes, care cerea supunere absolută în raport cu Leviathanul, Rousseau introduce un concept revoluționare, suveranitatea poporului, întrucât orice individ „ca parte indivizibilă a întregului” care, în continuare, aceleași drepturi și „nu se supune decât sieși.” Suveranitatea, arată Rousseau, „nefiind decât exercitarea voinței generale, nu poate niciodată să fie înstrăinată, și că suveranul, care nu este decât o ființă colectivă, nu poate fi reprezentat decât prin el însuși: puterea se poate transmite, voința însă nu.” Voința colectivă tradusă în suveranitatea populară devine, astfel, absolută și infailibilă întrucât ea, spre deosebire de suveran să zicem, nu poate greși niciodată. Asistăm, practic, la apariția unui concept fundamental pentru orice stat contemporan: democrația reprezentativă, opusă din acest punct de vedere, democrației directe așa cum se exercita ea în Grecia antică. Atena încerca cointeresarea tuturor cetățenilor săi, evident cu excepția femeilor, metecilor și sclavilor, la exercitarea conducerii și administrii problemelor cetății; ori acest lucru nu mai este, obiectiv, posibil în societățile de azi. Suveranitatea rămâne și aparține poporului care, însă o exercită, prin reprezentanți, așadar cedând-o cu condiția menținerii libertății și integrității personale, altfel imposibil de menținut. Această paralelă este făcută și de Benjamin Constant în celebrul eseu Despre libertatea anticilor și libertatea modernilor, text fondator al liberalismului clasic. Libertatea în antichitate, arată Constant, însemna „exercitarea colectivă dar directă a suveranității, discutarea în piața publică a problemelor legate de pace sau de război, încheierea de tratate de alianță cu străinii, votarea legilor, pronunțarea sentințelor, examinarea conturilor, încheierea actelor, gestiunea magistraților…Și în timp ce anticii numeau acest lucru libertate, ei admiteau că o asemenea libertate colectivă este incompatibilă cu supunerea completă a individului față de autoritatea colectivă…[astfel încât] la antici, individul, suveran în privința afacerilor publice, este sclav în toare raporturile sale private”. În schimb, modernitatea înseamnă libertate, „înseamnă dreptul de a fi supus doar legii, de a nu putea fi nici arestat, nici închis, nici condamnat la moarte, nici maltratat datorită voinței arbitrare a unui sau mai multor indivizi. Fiecare are dreptul să își exprime opiniile, să își aleagă obligațiile și să le exerseze, să dispună de proprietate și chiar să abuzeze de ea; să meargă și să vină fără să ceară permisiunea sau sădea socoteală asupra motivelor. Fiecare are dreptul să se întâlnească cu alți indivizi fie pentru a discuta despre interese comune, fie pentru a își exers credința pe care el și asociații săi și-au ales-o, fie, pur și simplu, pentru a își petrece zilele și orele într-o maniereă conformă cu înclinațiile sale. În fine, fiecare are dreptul să influențeze guvernarea fie prin nominalizarea tuturor sau doar a anumitor funcționari, fie prin reprezentanți, petiții, cereri pe care autoritatea este mai mult sau mai puțin obligată să le ia în seamă.” Sumarizând, concluzia o regăsim tot înt-un text al lui Benjamin Constant, Melanges, scris în 1829: „Eu am apărat timp de patruzeci de ani același principiu, libertate în toate, în religie, în literatură, în filosofie, în industrie, în politică, și prin libertate înțeleg triumful individualismului atât asupra autorității care vrea să guverneze prin despotism, cât și asupra maselor care pretind dreptul de a aservi minoritatea”, un veritabil manifest al liberalismului cu valențe contemporane. Revenind la Rousseau, în acest fapt rezidă intuiția de geniu pe care filosoful francez a avut capacitatea să o prevadă. „Lecția lui Rousseau e mult mai subtil ironică: dându-ne lecții de drept, dar dezvăluindu-ne în același timp motivele revoltei, ea legitimează doar revolta rațiunii”.

Charles-Louis de Secondat (1689-1755), baron de Montesquieu, în schimb pune, prin intermediul scrierilor sale, fundamentul democrațiilor moderne. În pofida doctrinarilor care încă mai căutau sursele suveranității în divinitate sau monarhie, Montesquieu încearcă să înțeleagă și să descifreze principiile pe care se bazează funcționarea societăților umane. În acest sens, pornind de la studierea moravurilor sau a influențelor climatice, el ajunge să descrie un tip ideal de guvernământ bazat pe un principiu extrem de actual, inserat în legile fundamentale ale oricărui stat contemporan: principiul separației puterilor în stat. Spre a preveni despotismul sau abuzurile, puterea în stat trebuie să funcționeze prin delegarea puterilor legislative, executive și judecătorești în trei ramuri distincte, totul într-un sistem de control reciproc (check and balance în democrația americană). Cu toate acestea, gânditorul francez nu duce democratizarea ca principiu până la capăt întrucât privilegiază conducerea aristocratică a societății în dauna celei populare. De aceea, până în secolele al XVIII-lea-al XIX-lea, individul rămâne marele absent al secularizării proiectelor politice. Cu toate acestea, influența lui Montesquieu asupra fizionomiei statului actual este, fără doar și poate, decisivă.

Filosofiei iluministe i se va opune curentul romantismului. Dar în timp ce iluminiștii au tratata cu seriozitate și gravitate problemele politice, invocând argumente raționale și istorice, romanticii exaltau valori morale, preamăreau spiritul și, chiar atunci când a reușit să producă teorii politice, ele nu au fost niciodată clare și coerente. În această dispută se evidențiază două aspecte: noul interes pentru istorie și noua concepție despre mit și valorizarea acestuia.din perspectiva unei concepții metafizice, valoarea mitului este complet schimbată: „Pentru filosofii iluminiști, scrie Ernst Cassirer, mitul era un lucru barbar, un amalgam straniu și inform de idei confuze și superstiții grosolane, adică o monstruozitate. Nu poate fi nici o legătură între mit și filosofie. Mitul se termină acolo unde începe filosofia, așa cum bezna se destramă odată cu răsăritul soarelui. La filosofii roamantici întâlnim o concepție cu totul diferită. În viziunea lor, mitul nu numai că devine un punct de mare atracție, dar începe să fie de-a dreptul venerat. El este privit acum ca un izvor al culturii umane. Arta, istoria și poezia își au originea în mit. (…) Mitul nu mai era acum un inamic al filosofiei, ci un aliat și, într-un fel, chiar o ipostază a desăvârșirii ei”.

Mergând spre secolul XX, trebuie să ne întrebăm în ce măsură este corectă sintagma „mitul statului”. De fapt, statul este o realitate cât se poate de concretă și vizibilă, care influențează traiul cotidian al grupurilor umane, ori, din acest punct de vedere, includerea sa în mitologie pare inoportună. Dar statul, în fond, este în același timp ceva abstract, la care indivizii se raportează în diverse moduri. Nu este vorba atât despre stat, din punctul de vedere juridic al termenului, ci despre imaginea proiectată despre stat în care se revarsă fantasme, speranțe, dar și deziluzii și frustări. În ce măsură acoperă statul distanța între principiile teoretice pe care le proclamă și practica în care este condamnat să se zbată? Liberalii își imaginează un stat minimal, veritabil „paznic de noapte”, a cărei intervenție în economie, ca și în sfera privată a individului să fie extrem de redusă. Statul, așadar, nu poate suplini absența economică a cetățenilor, el nu este capabil să asigure bunăstare și, mai ales, nici nu este necesar să o facă. Unde putem găsi, se va întreba Frederic Bastiat „o ființă generoasă și neobosită care își spune stat și care să aibă pâine pentru toate gurile, muncă pentru toate brațele, capital pentru toate întreprinderile, credite pentru toate proiectele, balsam pentru toate rănile, consolare pentru toate suferințele, sfaturi pentru toate nedumeririle, soluții pentru toate problemele, adevăruri pentru toate mințile, distracții pentru toate speciile de plictis, lapte pentru copii și vin pentru bătrâni, care ne satisface toate necesitățile, ne prevede toate dorințele, ne satisface întreaga curiozitate, ne corectează toate erorile, ne amendează toate greșelile și ne absolvă pe toți de aici înainte de nevoia de prevedere, judecată, inteligență, experiență, ordine, economie, cumpătare și sârguință”. Teribil rechizitoriu la adresa statului social și a ideologiei pe care se sprijină acesta. Dar tocmai modelul statului social, statului-bunăstare îl vor aplicat ideologiile de stânga, în esență, de sorginte socialistă. Conservatorismul nu proclamă principii preconcepute ci doar conducerea punctuală a societății prin rezolvarea din mers a obstacolelor ivite în cale. Statul real devine, astfel, doar o slabă copie a statului imaginat. Așadar, nu statul ca atare, ci proiectarea rolului și funcțiilor sale în mentalul colectiv este susceptibilă de catalogare ca aparținând speciei, altfel atât de generoase, a mitologiei politice.

NOILE RELIGII MODERNE

MITUL DEMOCRAȚIEI ȘI AL IDEOLOGIILOR TOTALITARE

Dacă statul poate fi privit, doar metaforic, drept un mit, fie și al modernității întârziate, democrația, ca proces politic fundamental al lumii contemporane, nu ridică nici un dubiu prin plasarea ei în categoria miturilor și tratarea ei din acest punct de vedere. În sens modern, democrația se poate defini ca opusul absolutismului (concentrarea puterii în mâinile unui singur om), așadar ca suveranitate a poporului. Ambele categorii, observă Lucian Boia, fac parte din categoria mai largă a imaginarului: „A existat absolutismul cu adevărat? Dar există oare cu adevărat suveranitatea poporului? Să nu confundăm miturile și simbolurile cu lumea reală. Impactul lor asupra realității e incontestabil, dar aparțin cu toate acestea unui registru diferit. Potrivit sensului literal al cuvintelor, nu există nici absolutism, nici democrație. Oamenii Revoluției [Revoluția franceză] aveau nevoie de un cuvânt sau mai multe, pentru a exprima democrația și de un alt cuvânt pentru a exprima principiul opus (…) Absolutism și democrație: nici mai mult nici mai puțin decât două figuri ale imaginarului”.

Termenul ca atare provine din vocabularul politic al Greciei antice, prin alăturarea termenilor demos, cu sensul de popor și kratos, cu sensul de putere, așadar puterea poporului. Dar în pofida elogiilor care se pot aduce organizării politice ateniene din secolul al V-lea î.e.n și ulterior, trebuie remarcat din capul locului că „democrația” greacă era departe de ceea ce se traduce astăzi prin acest termen. De fapt, toate sistemele grecești de guvernare s-au bazat întotdeauna pe principiul inegalității în toate cetățile Greciei antice și în întreaga sa istorie. Largi categorii sociale precum femeile, metecii și sclavii era excluse de la exercitarea oricărui drept politic, lucru care părea firesc în ordinea naturală societală, de vreme ce nu a tulburat conștiințele unor mari teoreticieni și filosofi precum Aristotel și Platon. Dar chiar și așa, instituțiile precum Ecclesia sau Bule nu reflectau voința întregului popor, chiar și la apogeul funcționării lor, în epoca lui Pericle. Aceeși rețetă este valabilă pentru Roma antică, a cărei exprimare politică sub formă de republică nu asigura în nici un fel democratizarea vieții publice, ci, dimpotrivă, Adunările, tribute sau curiate, asigurau preponderența aristocratică în defavoarea plebeilor.

Nașterea democrației este precedată de valul revoluționar care a lovit, deopotrivă, continentul american prin declanșarea războiului de independență față de Marea Britanie (1776) și Europa, prin Revoluția franceză, moment crucial pentru configurarea lumii contemporane. Este momentul când are loc transferul de suveranitate dinspre monarhie, devenită anacronică în raport cu realitățile lumii moderne, înspre popor, care, la rândul său, își exercită această putere prin alegere de reprezentanți. Ori, în aceasta rezidă marea dilemă a democrației, și anume, în principiul reprezentării. Este acest principiu compatibil cu voința suverană și indivizibilă a poporului și, dacă nu, cum se poate acționa în această direcție? În fond, democrația directă, după modelul atenian, este fizic imposibilă pentru că ar însemna adunarea la un loc a zeci de milioane de oameni care să decidă asupra marilor probleme ale națiunii. De asemenea, arată Sartori, „Trebuie subliniat că puterea poporului este pur și simplu o expresie eliptică. Ea descrie începutul unui proces, dar apoi îl abandonează. Pentru că puterea este exercitată asupra cuiva, iar guvernarea presupune existența celor guvernați. Puterea poporului asupra cui? Cine sunt adresanții, cine reprezintă obiectul suveranității poporului?” Cum se poate ieși din această dilemă?

În timp, s-au imaginat câteva răspunsuri posibile referitor la această dificultate, nu numai la nivel teoretic, ci și practic: un grad mare de descentralizare a puterii, astfel ca autoritățile locale, mult mai apropiate de cetățeni să dețină largi prerogative în diferite aspecte ale vieții acestora sau consultarea populară directă prin intermediul referendumului, cel puțin pe chestiunile de importanță națională (excepția este cazul elvețian unde practica plebiscitară este una curentă). La aceasta se adaugă, evident, legiferarea, începând cu secolul al XX-lea, a votului universal penru toate tipurile de alegeri precum și limitarea mandatului reprezentativ la un ciclu electoral. Dar dacă oricine este liber să aleagă și să fie ales, în practică lucrurile stau rareori așa. Democrația americană, cea mai avansată din punct de vedere teoretic, ne oferă spectacolul unor campanii electorale de-a dreptul exorbitante, sprijinite pe o întreagă industrie media și de imagine, precum și o selecție infernală a candidaților eligibili. Câți cetățeni obișnuiți, chiar din clasa de mijloc, ar putea, în aceste condiții, să se alinieze la startul unei campanii electorale?

Democrația se mândrește cu câteva realizări majore, incontestabile dintr-un anumit punct de vedere, care asigură progresul societăților umane: libertatea și egalitatea. Evident, comparativ cu orice epocă din istorie, oamenii contemporani sunt cei mai liberi și comportă un grad mare de omogenizare socială, dublată de egalitatea în drepturi. Există, totuși, aici o contradicție în termeni. Statul actual este considerabil întărit în raport cu formele anterioare, mai puternic așadar în a asigura libertatea și a veghea asupra ei, dar în același timp este și mult mai capabil de a emite legi traduse în constrângeri de tot soiul sau în supravegherea organizată a propriilor cetățeni, totul în numele unor considerente superioare. Cazul actual al invocării pericolului terorist pentru restrângerea unor drepturi și libertăți este mai mult decât edificator în acest sens. În ceea ce privește egalitatea, aceasta este, în bună măsură, doar o expresie juridică. Evident, egalitatea imaginată de marxiști și aplicată de comuniști s-a dovedit, pentru totdeauna, o utopie. Cu toate acestea, nu se poate să nu remarcăm discrepanțele frapante ce există în sânul societăților: egalitatea politică este, așa cum subliniam mai sus, doar o biată ficțiune, egalitatea socială un vis îndepărtat, egalitatea economică un deziderat, iar egalitatea rasială încă un dosar sensibil. Nici de egalitatea șanselor nu se poate discuta efectiv pentru că ea ar presupune condiții absolut egale de la care să plece toată lumea spre îndeplinirea idealurilor propuse.

Se poate argumenta în succesul pe care democrațiile l-au avut în implementarea de politici economice care să poate asigura condiții materiale deosebite pentru membrii activi ai societăților respective. Mergând până la punctul unde Fukuyama își imagina într-o celebră lucrare „sfârșitul istoriei” prin instaurarea de democrații liberale în întreaga lume. Cel puțin, partea occidentală a Europei, la care se adaugă Statele Unite au reprezentat etalonul în materie de model al statului-bunăstare. Ori, crizele economice ciclice, dintre care cea mai severă, după marea depresiune din 1929-1933, cea începută în 2008 pun sub semnul întrebării capacitatea democrațiilor de a stăpâni fenomenele economice și a le dirija spre binele comun. Factori structurali, dintre care se desprinde criza economică actuală, indică oboseala actualului sistem și obligă la reconsiderarea lui. Niall Ferguson, de pildă, credea că descoperă relevanța primului deceniu al secolului XXI în sfârșitul a 500 de ani de ascendență ai Vestului și prevedea că, în 20-30 de ani, economia chineză, aflată sub oblăduirea unui sistem, în esență, totalitar, va deveni cea mai puternică de pe planetă.

Evident, critica rațională la adresa democrației nu poate să însemne subminarea fundamentelor, altfel juste, pe care se bazează; în fond, potrivit unei expresii atribuită lui Winston Churchill, democrația este un sistem imperfect, dar cel mai bun posibil, lucru verificat prin experiența sistemelor totalitare, aberante în substanța lor. Sau, așa cum remarcă Lucian Boia, „dezamăgiții democrației ar proceda cu totul greșit dacă ar porni în căutarea unor alte utopii, presupunându-le mai performante și cu speranța că acelea vor institui în sfârșit dreptatea perfectă și fericirea generală. Consumată cu moderație, utopia e un stimulent absolut necesar; fără o doză de gândire utopică, lumea n-ar rămâne decât materie, teren de joc pentru instinctele primare. Dar abuzul de utopie e periculos: experimentul comunist trebuie privit sub acest aspect ca un avertisment. Capcana cea mai perfidă a istoriei este linia, din nefericire invizibilă, care separă realizabilul de irealizabil (sau, și mai rău, de materializările monstruoase). Este legitim să cerem mult democrației. Dar să nu-i cerem prea mult”.

De altfel, caracterul pozitiv al democrației se poate desprinde cel mai bine prin punerea în contrast a acesteia cu celelte două mari ideologii politice ale secolului al XX-lea, parte componentă a mitologiei politice contemporane: comunismul și fascismul. Într-adevăr, sintagma lui Eric Hobsbawm, de „secol al extremelor” se potrivește cel mai bine acestei evoluții divergente: pe de o parte avem progresul tehnologic și științific fără precedent, care obliterează toate etapele anterioare, pe de altă parte, se înregistrează existența unor regimuri politice care au dus condiția umană la limita ei inferioară, alături de desfășurarea a două războaie mondiale catastrofale pentru întreaga omenire, când „sfârșitul unei considerabile părți a rasei umane nu părea chiar foarte departe”.

Să începem cu bilanțul. Deși acesta nu reprezintă decât o aproximare minimală, el ne dă un ordin de mărime pentru a putea surprinde amploarea dezastrului: regimul comunist a produs, de-a lungul existenței sale un număr de aproximativ o sută de milioane de victime, 65 milioane în China, 20 milioane în Uniunea Sovietică, peste un milion în Europa de Est și așa mai departe. La aceasta se adaugă esența ideologică a regimului, caracterizat prin politici aberante, teroare, înfometare, cenzură. Iar când trauma produse de aceste atrocități se estompează, rămâne obsesiv o întrebare: de ce? De ce s-a dovedit comunismul a fi incompatibil cu minimele valori umane? De ce, pentru prima dată în evoluția societăților umane, un regim s-a îndreptat exclusiv și sistematic împotriva propriului popor prin tehnici ce frizează limita cea mai de jos a speciei noastre? De ce un regim generat, în bună măsură justificat, de o crasă inegalitate socială, nu a reușit să edifice confort material și moral tocmai celor pe care pretindea că îi reprezintă?

Ideologia socialistă apare ca un răspuns doctrinar, teoretic la contradicțiile ce macină din interior noua lume modernă, industrializată pe cale de a se naște, în condițiile în care statul se dovedește incapabil să dea un răspuns adecvat acestor provocări. Spre deosebire de liberalismul clasic, care militează pentru un stat minimal care să nu interfereze cu sfera privată, autonomă a individului, socialismul revendică reașezarea societății pe baze echitabile prin întărirea statului și dirijarea de către acesta a resurselor în acord cu capacitatea, dar și cu nevoile fiecărei categorii sociale. Proprietatea privată, ca și diviziunea veniturilor trebuie să fie puse sub un control strict exercitat de societate, întrucât libertatea și egalitatea se bazează, în fapt, tocmai pe controlul adecvat al bunurilor generate de societate.

Geneza termenului socialism a fost revendicat pentru prima dată de ziaristul francez Poerre Leroux, unul dintre discipolii lui Saint-Simon, în 1832, printr-un articol din ziarul Le Globe, după care termenul trece în Anglia, unde se încetățenește, grație, de data aceasta, discipolilor lui Rober Owen. Odată trasată fizionomia ideologică a socialismului, s-au descoperit și originile intelectuale ale acestuia, ca să folosim o expresie consacrată. Exemplul clasic al gândirii de tip egalitarist exprimată încă din Antichitate este, fără îndoială, scrierea filosofului grec Platon, Republica, unde este descrisă edificarea unei noi ordini politice morale, sprijinită pe conceptele de bine și dreptate. Se trece apoi prin diversele curente sectare, milenariste ale evului mediu care pretindeau răsturnarea ordinii sociale pentru a poposi la Campanella și Thomus Morus, a cărui celebră scriere Utopia, este un prim semnal de alarmă la adresa acumulării capitaliste în dauna celor mulți și lipsiți de mijloace. Mai aproape de epoca modernă, se remarcă Gracchus Babeuf printr-o „primă manifestare activă a socialismului după revoluția din 1789” concretizată în nu mai puțin celebra conspirație a egalilor.

Curentul care a precedat cel mai aproape socialismul științific edificat de Karl Marx și Friederich Engles, atât din punct de vedere conceptual, dar mai ales cronologic, este curentul socialismului utopic. Ce a făcut posibilă acestă viziune este existența unui grup de oameni, reformatori în raport cu epoca în care își desfășurau activitatea, uneori naivi sau contradictorii, dar care nu merită o condamnare morală aprioric, deoarece modul în care se prefigura alcătuirea noii lumi capitaliste nu lăsa loc de speculații exclusiv raționale ci presupunea sondarea abisului uman într-o căutare disperată a înțelegerii mobilurilor unei nedrepte orânduiri sociale, pe de o parte, și desifrarea de soluții, fie ele și utopice, pe de altă parte. Reprezentanții socialismului utopic au proferat o critică violentă asupra funcționării economiei de piață propunând înlocuirea acesteia cu forme de asociere sociale și economice, așadar organizarea muncii în comun însoțită de abolirea proprietății private și o distribuire justă a veniturilor.

În data de 14 martie 1883, la Londra, se stingea din viață Karl Marx, fiind înmormântat la Highgate Cemetry, la ceremonie prezentându-se unsprezece persoane. „Cel mai mare gânditor în viață, spunea Friedrich Engles, a încetat să gândească”. În același necrolog, Engels atrăgea atenția asupra faptului că „așa cum Darwin a descoperit legea evoluției în natura organică, Marx a descoperit legea evoluției în istoria omenirii”. Pretenție excesivă? Poate, dar cert este că lumea post marxistă nu a mai fost niciodată la fel. Meritul lui Marx constă în aceea că, descriind evoluția istorică a omenirii, filosoful german ne face să privim prin istorie, printr-o multitudine de aspecte; căci Marx, dincolo de principala calitate de cercetător al economiei politice, este și filosof, istoric, ziarist, poet. Analiza sa poate fi fundamental redusă la observația că sistemul capitalist se va prăbuși inerent sub povara propriilor contradicții, lucru care nu s-a confirmat, dar dincolo de aceasta, opera lui Marx este unul dintre cele mai profunde rechizitorii la adresa capitalismului, așa cum, cel puțin, se prezenta acesta în epoca respectivă. Și nu numai profundă, ci, paradoxal, obiectivă, în pofida faptului că Marx este un pasional, un revoluționar; el simte cu sufletul dar scrie cu mintea ceea ce îl face să observe, la rece, problemele de structură ale capitalismului.

Evident, pornindu-se de la trista experiență a regimurilor comuniste, sovietic în primul rând, sistemul marxist a fost blamat de fi legitimat ideologic natura unor dictaturi scelerate, dar acest lucru este, în cazul cel mai bun, parțial adevărat. Nici Marx, nici predecesorii săi nu au descris în mod real, obiectiv modul cum ar trebui să arate socialismul. Cu atât mai mult, filosoful german a cercetat, așa cum precizam, natura unor legi ce țin de determinismul economic: cum se formează modurile de producție, cum trece umanitatea prin mai multe stadii de evoluție sau mecanismele interne ale acumulării de capital precum și al distribuirii acestuia. În plus, în măsura în care Marx și-a închipuit edificarea unei societăți socialiste, a făcut-o având întotdeauna în minte, statele capitaliste, puternic dezvoltate și înzestrate cu o industrie pe măsură, deci și cu un proletariat corespunzător. „Dacă trecerea la socialism, scrie Marx, se va face într-o țară săracă, rezultatul inevitabil va fi generalizarea sărăciei”. În ce măsură, ne putem întreba, a reușit bolșevismul de sorginte leninistă, să edifice în mod practic ceea ce susținuse Marx pe plan teoretic de vreme ce Rusia era țara cu cele mai puține date, cel puțin conform ideologiei marxiste, de a face trecerea la stadiul de socialism. Iar astăzi, după timpul scurs de la Revoluția rusă încoace, se poate observa cel mai bine prăpastia dintre preceptele marxiste, nelipsite de inocență, fără îndoială și ceea ce bolșevicii ruși au edificat din punct de vedere statal.

Adulat sau contestat, Karl Marx rămâne unul dintre cei mai importanți gânditori ai omenirii. Poate pentru nimeni, în afara lui Marx însuși, nu i s-a potrivit celebrul dicton lansat de acesta „Filosofii doar au intrepretat lumea în diverse feluri; important este să o schimbi”. Lumea, e drept, are o dinamică proprie ce îi permite să se afle într-o perpetuă schimbare, dar, cu toate acestea, contribuția filosofului german nu poate fi, în nici un caz, neglijată.

În schimb, punerea în practică a filosofiei marxistă s-a dovedit imposibilă. O utopie nu se poate implementa. Comunismul real este un hibrid rezultat din implementarea unei mitologii pe trunchiul social. „Este, arată Lucian Boia, o societate concretă funcționând în registrul imaginarului. Rezultatul unei fuziuni chimice: nu se mai poate disocia fabulația mitologică de structurile sociale și mentale sănătoase. și, peste toate acest imaginar materializat prezintă o remarcabilă rezistență la schimbare. Impactul mitologiei s-a tradus în primul rând printr-o completă restructurare socială și economică, a cărei singură logică a fost cea a imaginarului. Rezultat: o economie colectivizată și o societate atomizată, funcționând doar mulțumită constrângerii exercitate de puterea politică”.

De fapt, comunismul, descompus în secvențe nu este altceva decât o țesătură amplă de mituri sudate împreună de voința politică. Pornind de la chiar principiul teoretic pe care se sprijină, acela de schimbare radicală a lumii care să producă miticul om nou, în spiritul viziunilor utopice și milenariste. Comunismul depășește stadiul de simplă ideologie politică, el se pretinde a fi o religie socială, a cărei membri datorează supunere absolută și a cărei conducători sunt zeificați în mod absolut. În acest sens, arată Besancon, „O trăsătură formală ajunge pentru a deosebi ideologia de gruparea de religii cu care ea este îndeobște comparată. Această trăsătură privește structura actului de credință. E un adagiu clasic că un lucru nu poate fi, în același timp și sub același raport, știut (sau văzut) și crezut. (…) Când Lenin declară despre concepția materialistă a istoriei că nu este o ipoteză, ci o doctrină științific demonstrată este desigur o credință, dar pe care el o presupune dovedită, întemeiată pe experiență. La temelia ideologiei există un dat știut. Lenin nu știe că el crede. El crede că știe.”

De aceea, privite cu distanța obiectivizării, acțiunile regimului comunist par derizorii, dacă nu de-a dreptul caraghioase. Porniți într-o cruciadă de modelare a lumii după precepte proprii, aceștia imaginează soluții absurde la probleme reale. Economia? Naționalizarea și industrializarea reprezintă răspunsul perfect. Agricultura? Va fi înfloritoare prin colectivizare și eliminarea țăranilor înstăriți, rezistenți la schimbare. Cultura? Tinerele generații trebuie îndoctrinate potrivit liniilor directoare marxist-leniniste. Nimic nu este peste posibilitățile comunismului: crearea de terenuri agricole în zone deșertice, obținerea de noi soiuri de plante, învierea din morți, prelungirea vieții, abundența materială, dispariția banilor din lipsa necesității lor, toate devin posibile pe o axă a imaginarului în care nu este sigur dacă și comuniștii înseși credeau. Cu toate acestea, atracția exercitată de ideologia comunistă se explică într-adevăr prin puternica ei inserare care vine din adâncuri. Toate fantasmele mitologiei milenariste tradiționale și ale religiei științifice moderne au fuzionat într-o sinteză explozivă care a oferit omenirii ceea ce aceasta aștepta: transformarea radicală a lumii și a condiției umane.

Fascismul, în schimb, își sprijină forța ideologică prin propunerea de ameliorare a societății, nu ca rezultantă a eliminării claselor sociale, ci prin epurarea ei de elementele rasiale indezirabile. Într-adevăr, regimurile de extremă dreapta, dintre care se detașează nazismul își propun ca principiu de acțiune forța, mai ales în relațiile externe, ceea ce va duce la izbucnirea celui de-al doilea război mondial care va însemna și distrugerea sa finală. În plus, nazismul va permite răbufnirea fără precedent, a antisemitismului care va rezulta în crima unică a Holocaustului. Deosebirea dintre comunism și fascism este că ultimul nu și-a persecutat proprii cetățeni; comunismul, este, din acest punct de vedere, fără dubiu, primul și singurul regiim din istoria umanității care și-a exterminat categorii sociale importante din propriul popor. În plus, naziștii au preluat puterea pe cale democratică și e puțin probabil să o fi făcut în alt fel.

Nazismul a avut șansa venirii la putere în același timp cu începutul refacerii economice pe plan global, așadar, inclusiv în Germania. Este o dezbatere interesantă cât e meritul naziștilor în repornirea economiei și absorbirea șomajului și cât au beneficiat de pe urma contextului favorabil. În 1932, economia germană era încă încremenită și existau peste șase milioane de șomeri. Național-socialismul „a eliminat șomajul, a repus în mișcare economia germană și a fost capabil să finanțeze un efort de reînarmare care, în puțini ani i-a permis Germaniei să își depășească cu mult toți vecinii.”

Nu există nici un dubiu, totuși, că tocmai caracterul totalitar al regimului, care a coexistat cu proprietatea și economia privată, a făcut posibilă revenirea economică. Naziștii au dezvoltat importante lucrări publice precum construcția de autostrăzi, au investit masiv în industria grea și cea de armament, ceea ce, alături de reintroducerea serviciului militar, au contribuit semnificativ la reducerea șomajului. Standardul general de viață s-a îmbunătățit, salriile au crescut, deși nu fulminant, dar compensând prin revenirea securității sociale.

Și viața cotidiană și-a urmat cursul relativ normal. Viața cotidiană „al celui de-al treilea Reich arăta de altfel mai banală și mai normală. (…) marea majoritate a germanilor duceau o existență civilă ca de obicei, recunoscători pentru liniștea și ordinea și siguranța materială; lucrau, se îndrăgosteau, se certau, întemeiau familii, sărbătoreau Crăciunul și nu sărbătoarea din iulie, jucau skat sau fotbal, își lucrau grădina sau mergeau la iarbă verde, se duceau la cinematograf, la concert, frecventau sau nu biserica după cum erau obișnuiți. În universități, după turbulențele începutului, studenții s-au întors la studiu; în scoli, în afara orelor festive, predomina învățătura. Se învățau tabla înmulțirii, vocabulele și poezia lui Schiller, Cântec despre clopot; engleza a devenit cea mai importantă limbă străină studiată, iar scrierea cu caractere latine a luat-o înaintea celei cu caractere gotice.”

A existat, evident, și reversul medaliei: pierderea în mară măsură de către germani a libertăților. Nazismul a distrus sistemul democratic, opoziția politică sau sindicatele, înlocuind aceste structuri cu unele proprii. Rasismul a devenit componenta ideologică a noului regim, alături de antisemitism care începe să prindă contur ca politică de stat. Totodată, au apărut lagărele de concentrare unde erau deportați dușmanii regimului (încă la un nivel mic, de vreme ce în 1936 existau internați câteva mii de prizonieri politici; comparația cu universul concentraționar al Rusiei sovietice format din milioane și milioane de oameni este inutilă). Cu toate acestea, și în lumina realizărilor externe pe care le vom analiza, a existat o aderență neîndoielnică a unei bune părți din societatea germană pentru realizările pe care și le însușea regimul nazist. Și dacă nu ar fi izbucnit al doilea război mondial, sunt șanse ca regimul nazist să fi devenit unul dintre cele mai populare din istoria contemporană a Germaniei. Mitologia politică și-a dovedit încă o dată incredibila forță de atracție.

Oricum, cele două ideologii se află indisolubil într-un raport, fie complementar, fie divergent. „Așadar, scrie Francois Furet, nu putem studia separat cele două ideologii: ele dezvoltă împreună, într-un mod radical, contradicțiile liberalismului, iar complementaritatea-rivalitatea lor a dominat întregul secol. Dar se înscriu și într-o ordine cronologică: victoria lui Lenin a precedat-o pe cea a lui Mussolini, ca să nu mai vorbim de cea a lui Hitler. Prima le condiționează pe celelalte două: în plan ideologic, extremismul universal al bolșevismului provoacă extremismul particular al nazismului. În plan practic, exterminarea burgheziei, înfăptuită de Lenin în numele abstracțiunii societății fără clase, stârnește panică în Europa și anume în punctul cel mai vulnerabil la amenințarea comunistă; de aici a decurs triumful lui Hitler și al contraterorii naziste”.

MITUL NAȚIUNII

Națiunea este unul din marile mituri ale epocii moderne, alături de ideea progresului și de multiplele ei derivate, revoluția, democrația, comunismul. „Sunt credințe, scrie Lucian Boia, care au pus lumea în mișcare, religii ale vremurilor noi. Imaginea solidarităților de tip național constituie poate trăsătura cea mai caracteristică a istoriei ultimelor două secole, a unui frământat sfârșit de mileniu. Începutul noului mileniu vine și cu această întrebare: și-a epuizat oare națiunea posibilitățile, și-a îndeplinit până la capăt misiunea istorică, sau mai are încă un rol de jucat, într-o lume în rapidă schimbare, dar incapabilă deocamdată să îi pună ceva similar în loc?”

Dar ce este națiunea? Cum, și mai ales de ce apare naționalismul? În această privință există o paletă largă de variante și încercări diverse de definire lansate dintr-o multitudine de paliere ale științelor umaniste: istorie, filosofie sau sociologie. Cu toate acestea, pare a se insinua și o unanimitate care converge în sensul de a recunoaște că definiția națiunii nu poate fi cuprinsă în niște cadre bine conturate, într-un tipar imuabil. Atunci când se crede că o definiție a cuprins elementele constitutente ale națiunii în totalitate, apar numeroase alte contradicții care răstoarnă sensul primar al celor afirmate. Unii cercetători au vazut națiunea ca pe o emanație a perioadei moderne, pe fondul desacralizării religioase, alții au legat apariția ei de condițiile economice ale repectivelor perioade, ori dimpotrivă de evoluția sincronică a politicului și războiului. Dar nu există un fir roșu care să străbată toate concepțiile despre națiune confruntate cu realitățile din teren.

Dar absența unei definiții suficientă și cuprinzătoare nu poate trece cu vederea suita de contribuții extrem de valoroase expuse de-a lungul timpului de cercetătorii naționalismului, din care se pot decela câteva concluzii fecunde cu privire la unghiurile din care trebuie abordată această problemă, atât de actuală și care continuă să suscite numeroase sensibilități sau să alimenteze nenumărate frustrări. Astăzi vedem națiunile pe scena istoriei, organisme bine definite, a căror coerență organică nu poate fi pusă la îndoială. Peste discrepanțele inerente ce se stabilesc între membrii unei societăți, se așează națiunea, legând prin țesături invizibile, dar conștiente, mase largi de oameni, care ajung, astfel, să formeze acele „comunități imaginate” ale lui Benedict Anderson. Membrii unei națiuni au în comun elemente distinctive ale apartenenței lor: rasa, limba, religia, teritoriul pe care locuiesc sau istoria, ceea ce i-a îndreptățit pe unii cercetători ai națiunii să vadă în ele părțile constituente ale națiunii încă din Antichitate. Este teoria „vechimii subiective” opuse „modernității obiective” în ceea ce privește vechimea națiunilor. În pofida argumentelor pe care le-ar putea identifica adepții primului punct de vedere, credem că una din caracteristicile fundamentale ale națiunii este tocmai modernitatea sa.

Națiunea a apărut ca fenomen atunci când a fost nevoie de ea și s-a insinuat în cadrele noii societăți moderne, industriale, pe fondul desacralizării. Această societate își construise structuri cărora vechiul fond de adaptibilitate nu le mai făcea față. Ordinea divină instaurase în societatea medievală un sistem rigid de clase sau ordine, cunoscuta împărțire tripartită în oratores, bellatores, laboratores. În fruntea statului medieval se afla monarhul, reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, a cărui putere coercitivă era exercitată, uneori în consonanță în Biserica, deseori în contradicție cu aceasta. Universul oamenilor medievali era reprezentat de comunitățile locale, iar identitatea la care se raporta era de esență religioasă. După Reforma religioasă și modernizarea industrială, omul își pierde încrederea în vechile simboluri de putere și însăși mesajul religios pe care acestea se sprijineau. Comunitățile de oameni de la care se cerea supunere și coerență trebuiau organizate în raport cu aceste realități. Forța simbolică a națiunii a fost răspunsul la alternativa haosului general. Națiunea a venit să umple „golul emoțional lăsat de retragerea, dezintegrarea sau încetarea valabilității unei comunități sau rețele autentice”.

Tendința spre unitate a fost constant prezentă în imaginarul umanității. O regăsim în unitatea Imperiului Roman, ca structură politică, dar și în unitatea lumii creștine (Republica Christiana) sau în comunitatea oamenilor de litere și nu numai aparținînd Renașterii sau curentelor iluministe. Odată pierdută unitatea lumii, ea avea să se împlinească individual, „prin fiecare națiune în parte”.

Dar cui îi revenea sarcina de a construi națiunea? Evident, statului, singurul în măsură să dețină întreg arsenalul necesar. Premisele existau, dar era necesar să fie valorizate și canalizate în direcția corectă. Și aici ne lovim de dificultățile înțelegerii obiective a fenomenului, în sensul anteriorității statului față de națiune sau a națiunii față de stat. Stadiile prin care trece naționalismul sunt multiple; în acest sens putem face din nou apel la teoreticienii naționalismului. Pe noi ne preocupă însă faza sa de germinare, de naștere sau, după caz de creație. Ori, repetăm, modernitatea pare a fi principiul care stă la baza apariției naționalismului. Evident, nu se poate nega caracterul peren al culturilor, doar că acestea în raport cu modernismul au generat fenomenul național; la fel de drept este se poate vorbi, în unele cazuri, chiar de o inventare a culturilor care să se muleze pe caracterul „național” al noilor state.

Ernst Gellner a propus, sub semnul metaforic al mariajului dintre stat și cultură, o delimitare teritorială a zonelor europene în care aceste fenomen a avut loc. O primă zonă ar cuprinde puternicele state Franța, Anglia, Spania sau Portugalia, a căror cetățeni aveau conștiința identității, astfel încât trecerea la naționalism s-a făcut relativ ușor, sau altfel spus, aici existau atât mirele (statul) cât și mireasa (cultura). Conștiința apartenenței la stat a permis un soi de docilitate în receptarea educației naționale.

A doua zonă este circumscrisă Imperiului Romano-German, teritoriu pe care s-a dezvoltat două puternice culturi, cea germană și cea italiană; pe de altă parte aceste zone au cunoscut o puternică fărămițare teritorială pe parcursul întregii perioade medievale. Cu alte cuvinte, „mireasa” exista și era disponibilă dar lipsea „mirele”. Aceste culturi aveau nevoie de protecția unui stat puternic, care, evident trebuia să ofere în primul rând unitatea națiunii.

În fine, zonele 3 și 4 ar acoperi teritoriul Europei de Est, o zonă foarte fluidă din acest punct de vedere, ceea ce face această delimitare oarecum discutabilă întrucât cuprinde și statele Europei Centrale, la care se poate decela existența unor importante culturi sau, cel puțin, a unor premise culturale. (Polonia și Ungaria pot fi exemple în acest sens). Aici se remarcă absența statelor naționale, pe de o parte, dar și a culturilor naționale, pe de altă parte. A fost misiunea elitelor politice de a construi statul, oferindu-i totodată legitimarea prin căutarea unui trecut glorios și justificativ în acest sens. Era necesară atât apariția „mirelui”, cât și căutatea „miresei”. Agresivitatea naționalistă a acestor state se explică și prin acest fenomen. De altfel, în aceste cazuri, „mireasa” lui Gellner a fost mai întâi siluită și, mai apoi, târâtă cu forța la altar.

Și, totuși, ce determină o națiune? Am putea spune că elementul fundamental este rasa. Dar toate națiunile au înglobate grupuri etnice diferite (cazurile Belgiei sau Elveției sunt ilustrative), situație cu atât mai pregnantă în secolul în care se construia națiunea și care era martora flexibilității granițelor. Religia, dar Reforma, ca să luăm un singur exemplu, a produs ample diviziuni confesionale în cadrul acelorași comunități naționale. Limba, dar la 1789, pe teritoriul francez puteau fi auzite peste 50 de dialecte. Trecutul comun? Câte din statele actuale se pot mândri cu aceeași conformație fizică încă din Evul Mediu, sau măcar din epoca modernă?

Peste toate acestea, probabil cel mai puternic factor a fost voința cetățenilor de a se integra într-o comunitate. „Forța integratoare a națiunii s-a dovedit, politic vorbind, extrem de puternică”. De aici caracterul „imaginar” și „imaginat” al națiunii despre care ne vorbește Benedict Anderson. Oameni care nu se cunosc între ei se simt solidari, legați unul de altul prin dorința de apartenență la un anumit grup, dorință determinată probabil din motive de securitate și conștiință identitară. „O națiune este prin urmare o mare comunitate solidară (…) Ea presupune existența unui trecut, și totuși se concentrează în prezent într-un fapt palpabil, acel acord, acea dorință declarată de a continua convețuirea” (Ernest Renan). Națiunea nu este o „fiică a memoriei” pentru că ea trebuie să facă un compromis cu trecutul în sensul de uitare a atrocităților care au caracterizat comunitățile umane.

E greu de identificat punctul de origine al irumperii naționaliste. Europa luminilor era cosmopolită dar ea a permis afirmarea reflecțiilor cu privire la delimitarea popoarelor, individualitatea lor și rolul pe care îl comportau în istorie. „Spiritul legilor” a fost tovarăș de drum cu „spiritul popoarelor”. Revoluția franceză a creat, fară îndoială, ireversibilitatea noțiunii de cetățean, conștient de drepturile pe care i le conferă apartenența la statul francez. De altfel, francezii au perceput această apartenență ca pe o alegere voluntară, spre deosebire de teoria germană a națiunii care pune accent pe predestinarea etnică. Revoluția nu a creat statul, dar a fost intermediarul necesar pentru trecerea la statul-națiune; din acest punct de vedere 1789 este impulsul decisiv în apariția națiunilor. Din acest moment vom asista la apariția unei multitudini de state naționale.

Dar apariția statului, care grupa comunități cu afinități culturale, nu era suficient pentru apariția națiunii. Statul în schimb a creat propaganda naționalistă care a aruncat în luptă mijloace moderne de inoculare a ideilor naționaliste: teatrul, presa, muzeul și, în special, învățământul. Factorul lingvistic fiind primordial s-a acționat ferm în această direcție, cea a unificării lingvistice și a apariției limbilor literare. Mijloace moderne de comunicare au favorizat integrarea și solidarizarea cetățenilor în cadrul națiunii.

Peste toate, curentul romantic a așezat țesătura mitizată a trecutului istoric, ceea ce a contribuit enorm la individualizarea națiunilor. „Rădăcinile” istorice contribuie la caracterul de unicitate, dar și a misiunii cu caracter misionar cu care era înzestrată națiunea. Fiecare din ele a așezat la temelia existenței sale mituri fondatoare, înaintași glorioși. Comunitățile preistorice au devenit, fără voia lor, precursorii comunităților moderne. Cazul francez, definit de Marc Bloch drept „obsesia originilor” este emblematic în acest sens. Vechi eroi antici sau medievali au fost dezgropați și ridicați la rang de fondatori ai popoarelor: germanii îl aveau pe Herminius, francezii pe Vercintorix. Mitologia națională a imaginat un întreg cortegiu de sărbători și simboluri naționale sacaralizând practic națiunea.

Așadar, statul, prin mijloace specifice, creează națiunea și nu invers. Analiza asupra apariției națiunilor ne îndreptățește să credem, împreună cu Hobswam, că națiunea este o consecință a statului. Statul a fost catalizatorul capabil să adune în jurul său indivizii, să unifice teritoriul, să permită normarea limbilor naționale, să instituționalizeze cultura.

Nu în ultimul rând, orice tentativă identitară se realizează inerent prin raportarea la celălalt. Oricât de puternică, identitatea națională nu este suficientă prin ea însăși și trebuie în permanență scoase în relief trăsăturile distincte ce individualizează națiunile. Granițele etnice au devenit frontiere de intoleranța și de aici a mai fost un pas până la apariția xenofomiei, antisemitismului, urii față de ceea ce este străin și corupe spiritul național. Pe seama naționalismului s-au așezat multe „păcate” traduse în purificări etnice, genociduri sau conflicte de amploare precum cele două războaie mondiale. Astăzi naționalismul pare obosit, sleit, măcinat de aceste conflicte dar aceasta poate fi doar o iluzie, fiind cunoscută explozia naționalistă după căderea comunismului când toți prevesteau stingerea pasiunilor naționaliste. Rămâne ca viitorul, care pare să imagineze o nouă structură ce își dorește să estompeze naționalismul, să dea răspunsul la aceste nelămuriri.

PROFILUL MITURILOR POLITICE MODERNE

Mitul conspirației sau al complotului este un mit cu o vechime considerabilă, dar care, în raport cu gândirea modernă, a comportat un profil aparte. Cu cât frica și insecuritatea unei colectivități a fost mai intensă, cu atât mai accentuată a fost tendința oamenilor de a crede în vaste conjurații, susținute de „rețele ascunse” în umbră. Mitul conspirației este activat și deosebit de util în perioade de criză majoră (revoluții, războaie, sinistru), deoarece dinamizează credințele și conștiința colectivă, la aceasta contribuind ideologiile difuzate prin intermediul propagandei. De-a lungul istoriei, pericolul imaginar al conspirației a provocat reacții colective nefericite, specifice evului mediu precum vânătoarea de vrăjitoare sau, mai aproape de epoca noastră, genocidul evreilor. În fapt, conspiratorii pot fi reali sau imaginari, cert este că, în vâltoarea evenimentelor, acest lucru contează prea puțin.

Obsesia conspirației nu este doar apanajul celor situați în afara centrelor de putere, ci și a puterii care își demască adversarii în fața poporului, ceea ce le conferă legitimitatea exterminării lor. „Paradoxal, scrie Raoul Giradet, mitul Complotului tinde astfel să îndeplinească o funcție socială deloc neglijabilă, ce ține de o motivație cu atât mai convingătoare cu cât se vrea a fi deplină și foarte limpede: toate faptele, indiferent de natura lor, sunt raportate, printr-o logică aparent incontestabilă, la o aceeași cauzalitate, unică și în același timp elementară și atotcuprinzătoare”. Complotul exorcizează discursul împotriva dușmanilor și dă sens acțiunii poporului prin afirmarea solemnă a unei cauțiuni providențiale. Distrugerea violentă a adversarului devine, în acest context, o acțiune legitimă, un act de purificare prin care răul este îndepărtat. Mai mult, este de datoria cetățenilor să fie vigilenți și să dezvăluie imediat uneltirile ce se pun la cale de adversari. Ca în multe cazuri, reacția în fața acestui tip de dușman devine o acțiune sacralizată.

Mitul salvatorului, de asmenea, este un mit care se pierde în negura timpurilor imemoriale grație puterii sale de seducție. Salvatorul este un model societal, o persoană situată deasupra sumei viciilor umane, singurul în stare să readucă ordinea acolo unde haosul se instaurează. O comunitate terifiată, neputincioasă nu poate găsi soluții decât în agățarea, în imaginar, de o personalitate puternică care să reprezinte tot ceea ce societatea nu poate sau nu mai poate să fie. Evreii l-au avut pe Moise, grecii pe Solon, romanii pe Octavian Augustus, creștinii, pe Iisus, dar mitul se perpetuează și în epocile moderne: Napoleon este exemplul cel mai elocvent, ca cel care a salvat revoluția franceză și a redefinit locul Franței în lume. Grație Salvatorului și prin el, „unii oameni împărtășesc aceleași emoții, aceeași fervoare, aceeași speranță. Sunt, de asemenea, aceleași apeluri, aceleași cuvinte de ordine, aceleași referințe și aceleași certitudini. În jurul său, prin supunere, devoțiune sau entuziasm se restructurează viața colectivă, sunt refăcute fidelitățile, este restabilită comunicarea afectivă, se consolidează o nouă relație socială”. De remarcat totuși că Salvatorul poate fi și colectiv, în acest sens fiind edificator cultul eroilor, al soldatului necunoscut, teorie care, de altfel, a găsit un larg ecou în scrierile lui Marx.

Mitul vârstei de aur reprezintă nostalgia unei vârste privilegiate, de demult, din vremea fondatorilor societății. Încă de la Heisiod și al său poem, Munci și zile, oamenii au tendința inerentă de a se raporta pozitiv la epocile trecute, văzute drept un paradis terestru. În fond, fiecare epocă comportă tributul său de lacrimi și sânge, nu existe epoci de fericire deplină, dar refugiul mental în timpuri imemoriale presupus fericite trădează un reflex perpetuu al nostalgiei după Edenul pierdut prin alungarea din Rai. Lumea evului mediu privea cu respect și nostalgie spre Antichitate, și din efortul ei de a reconstitui acea epocă, s-a născut perioada modernă, care a romanțat virtuțile medievale. La fel, lumea secolului al XX-lea, traumatizată în cel mai înalt grad de cele două războaie mondiale și de extensia regimurilor totalitare își întorcea privirea încărcată de nostalgie spre lumea ordonată și lipsită de griji a secolului al XIX-lea și exemplele pot continua. Este drept că ideologiile comuniste și naziste și-au propus inaugurarea uni vârste de aur odată cu existența acestor regimuri: societatea nu mai era nevoită să privească înspre trecut pentru că își clădea propriul paradis terstru. Orice raportare la epocile anterioare devenea, în acest fel, cel puțin anacronică.

Mitul revoluției reprezintă, în esență, mitul schimbării radicale a unei societăți, evident arhaică și profund coruptă, pe ruinele căreia se construiește o lume mai bună, mai dreaptă. Într-adevăr, secolul al XIX-lea a potențat virtuțile mișcărilor cu caracter revoluționar; din acest punct de vedere ele apar romanțate, deghizate în idealuri sublime și principii generoase. Discursul utopic revoluționar schițează antinomia între forțele pozitive și forțele negative impregnând trăsături eroice celor care, în conformitate cu dorința populară, propagă și forțează îndeplinirea cuceririlor revoluționare.

În realitate, studiul atent al tipologiei mișcărilor revoluționare ne dezvăluie capcanele pe care le ascunde discursul utopic revoluționar. Cele mai multe revoluții nu își ating, în cele din urmă, scopurile propuse sau, altfel spus, „unele revoluții reușesc în timp ce majoritatea eșuează”. Putem conchide, împreună cu Sorin Mitu, că revoluțiile conferă iluzia unei schimbări majore de natură politică sau socială, înlocuirea vechi lumi cu o nouă eră fără, ca în practică, aceste deziderate să depășească stadiul iluzoriu la care sunt condamnate din start. În 1649, în Anglia, regele Carol I este decapitat la capătul unui război civil lesne încadrabil în categoria mișcărilor revoluționare. O parte din societatea engleză se ridicase împotriva pretențiilor regelui Carol I de proeminență a Coroanei în raport cu legislativul legitimată de teoria monarhiei de drept divin. Ori, regimul politic instaurat de Oliver Cromwell excede cu mult concentrarea puterii din perioada monarhică. În 1660 se produce Restaurația prin repunerea pe tronul Angliei a Stuarților, respectiv a lui Carol al II-lea.

De asemenea, una din cauzele profunde ale Revoluției Franceze a fost persistența monarhiei absolutiste devenită anacronică, incompatibilă cu valorile unei societăți moderne mai ales în siajul mișcării iluministe și a ideilor proferate de aceasta. După execuția lui Ludovic al XVI-lea, în urma evoluțiilor politice Franța cunoaște două regimuri de tip dictatorial mult mai puternice și împovărătoare decât cel regal: dictatura iacobină și Imperiul napoleonian. În 1815, după exilul lui Napoleon, și Franța va recurge la Restaurație prin readucerea Bourbonilor pe tronul Franței, respectiv a lui Ludovic al XVIII-lea.

În aceste condiții, ce rămâne din cele două mișcări revoluționare? Evident setul de consecințe pe care le dezvoltă și pe baza cărora se va remodela întreaga societate europeană. Pe termen mediu și lung idealurile revoluționare engleze sau, în special, franceze vor fi exportate și inserate ca principii de bază ale statelor moderne. Pe termen scurt ele au născut violență, suferință, haos și au produs noi tipuri de regim dictatorial. Rămâne totuși întrebarea, și aici intervine, reflexia conservatoare, dacă nu se putea ajunge la aceste evoluții pe cale graduală, evolutivă. Ortega y Gasset preciza că „această rațiune istorică ne dezvăluie vanitatea oricărei revoluții generale, a oricărei tentative de a transforma subit o societate pentru a reîncepe istoria așa cum au pretins că fac mințile confuze din 89. Metodei revoluției ea îi opune singura alternativă demnă de o experiență îndelungată pe care europeanul o are în spatele său. Revoluțiile, atât de inconsecvente în graba lor ipocrit generoasă de a proclama noi drepturi, au călcat în picioare și au distrus dreptul fundamental, atât de fundamental, încât el constituie definiția însăși a substanței sale, dreptul la continuitate. Singura diferență radicală între istoria umană și istoria naturală este că prima nu va putea nicodată să o ia de la capăt.”

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ

CAMPANIA ELECTORALĂ ADRIAN NĂSTASE VERSUS TRAIAN BĂSESCU

O lectură atentă a binomului lider politic-popor în istoria românilor dezvăluie o traictorie paradoxală, cel puțin la prima vedere. Dincolo de perioada medievală, atunci când conformismul social și supunerea în fața puterii absolute, erau parte firească a realității cotidiene, perioada modernă și, în special, cea contemporană, marchează un tipar păstrat, în linii mari, de-a lungul a mai multor secole de existență a formelor statale moderne. În cele mai multe cazuri, conducătorii politici români au fost priviți cu încredere, care poate ajunge în dese cazuri la adulație, după care intră invariabil pe o spirală a dezamăgirii tradusă în manifestări de ură, fie fățișe, fie latente. De ce se întâmplă așa? Să fie de vină conducătorii, indiferent de natura lor politică, care se caracterizează prin venalitate, corupție, dezinteres față de starea națiunii? Sau este de vină conformația poporului, lipsa sa de cultură politică, la care se adaugă contextul social, întotdeauna dificil și care îi face pe cetățeni să își proiecteze toate frustrările și temerile spre învestirea cu speranță într-un lider carismatic în stare să rezolve rapid toate aceste dificultăți, ceea ce, evident, este o utopie. Sau este un mixt de factori, un elaborat între o clasă politică bizantină, balcanică, cu nuanțe specifice și populație a cărui expresie este, în măsura în care se acceptă că, în fond, politicienii sunt oglinda fidelă a celor pe care îi reprezintă? Mergând pe acest fir logic, este greu de presupus că un popor încărcat de conotații pozitive, virtuos poate avea perpetuu ghinionul de a avea în fruntea sa figuri compromise și care nu se ridică niciodată la înălțimea claselor populare.

În 1859, în urma unor eforturi diplomatice demne de laudă a generației pașoptiste românești, Alexandru Ioan Cuza era ales domn atât în Modova, cât și în Țara Românească. În următorii doi ani, domnitorul va reuși să obțină recunoașterea deplină a unirii celor două Principate, după care va demara un amplu program de reforme care va culmina cu elaborarea legii rurale din 1864, ceea ce i-a adus o popularitate imensă, în specal în rândurile țărănimii. Cu toate acestea, Cuza va trece la efectuarea unei lovituri de stat prin care să dobândească prerogative sporite ceea ce îl va înstrăina în raport cu clasa politică a vremii. În 1866, Cuza va fi silit să abdice fără ca, prin aceasta, să se producă o reacție populară de proporții, și își va trăi restul vieții în exil unde își va găsi și sfârșitul. Carol I a domnit 48 de ani devenind un lider politic admirat și respectat dar, în 1914, atât clasa politică cât și opinia publică se va distanța de rege în problemea căii de urmat în contextul izbucnirii primului război mondial, iar câteva luni mai târziu, dezamăgit profund, Carol I a trecut în neființă. Mai târziu, Carol al II-lea a fost primit, în 1930 la conducerea țării deși acesta renunțase, în două rânduri, act întârit în mod oficial, la moștenirea tronului. În 1938, Carol al II-lea a pus la cale, de asemenea, o lovitură de stat prin care și-a asumat conducerea statului în totalitate. În 1940, din cauza cedărilor teritoriale pe care România a fost obligată să le facă, regele va fi silit să abdice și să plece în exil în disprețul și ura întregii populații. Mareșalul Antonescu a condus România în timpul războiului și va sfârși executat, e drept, de nou instalata putere comunistă, caracterizată tocmai prin acest fel de a conduce o societate.

Mai aproape de zilele noastre, în pofida resentimentelor anticomuniste prezente în diverse straturi ale societății românești, Nicolae Ceaușescu a devenit, în 1968, moment în care a condamnat cu fermitate intervenția trupelor statelor semnatare ale Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, un lider foarte popular, reformator, pe fondul și unei relaxări culturale însoțită de o creștere a nivelului de trai. Două decenii mai târziu, după ce politica sa luase, într-adevăr, alt curs, Ceaușescu și soția sa au fost executați în ziua de Crăciun în urma unui proces sumar. Primul lider postcomunist, Ion Iliescu s-a bucurat de o popularitate foarte largă, curmată în 1996, când a pierdut alegerile, după care a fost reales președinte în anul 2000. Emil Constantinescu s-a bucurat de încrederea majorității populației în 1996 și a sfârșit prin a refuza să mai candideze la un al doilea mandat din cauza procentului imens de nepopularitate la care ajunsese. De-a lungul acestei perioade de tranziție, mulți alți lideri politici au trecut prin multiple stadii pornind de la o încredere mare și sfârșind în ignoranță și uitare, dacă nu în dispreț: Petre Roman, Teodor Stolojan, Gheorghe Funar, Corneliu Vadim Tudor, Teodor Meleșcanu, Emil Boc și mulți alții.

În acest fel, se ajunge la personajele care ne interesează și care comportă un traseu evolutiv marcat de aceeași logică: Adrian Năstase și Traian Băsescu. În anul 2004, Năstase se afla la apogeul puterii politice deținute, în calitate de prim-ministru și președinte al Partdidului Social Democrat dar și la apogeul popularității sale, lucru reflectat de votul primit la alegerile prezidențiale. Ulterior, Adrian Năstase va fi marginalizat și forțat să facă mai muți pași înapoi: pierde președinția partidului, este schimbat din funcția de președinte al Camerei Deputaților și va fi implicat în multiple procese asociate fenomenului de corupție. Totul culminează printr-o condamnare la închisoare pe o perioadă de doi ani, ceea ce îl aduce în pragul unei tragedii personale, sinuciderea. Revenirea în prim-planul vieții politice este, în acest caz, pentru Adrian Năstase, în cel mai bun caz iluzorie.

Traian Băsescu comportă o dublă evoluție: din punct de vedere instituțional, după alegerea sa ca președinte, refuză să respecte regulile sau cutumele, se manifestă în continuare ca un lider autoritar al Partidului Democrat, patronează justiția sau provoacă rupturi în rândurile partidelor adversare. Cu toate acestea, în 2007, când Parlamentul va vota suspendarea sa din funcție, popularitatea sa ajunge la apogeu, iar votul popular îl menține în funcție. Tot grație popularității de care se bucură, va câștiga, deși cu greu, un nou mandat de președinte și își va aduce partidul, PDL, la un procent niciodată sperat. Criza economică și măsurile de austeritate pe care guvernarea Boc le-a adoptat, ineficiența administrativă precum și corupția fără precedent îl vor aduce pe Traian Băsescu în situația nefericită de cea mai detestată figură politică din România. În 2012, la al doilea referendum pentru demiterea sa din funcție, împotriva lui Traian Băsescu va vota majoritatea covârșitoare a populației, așa cum o va face și împotriva PDL-ului la alegerile locale și generale de anul trecut. Ultima lovitură pe care o primește Traian Băsescu este refuzul partidului prezidențial, altădată extrem de obidient, de a pune în fruntea sa persoana indicată de Traian Băsescu. Viitorul se anunță destul de sumbru pentru acesta după încheierea mandatului de președinte, mai ales ca efect al pierderii imunității care l-a protejat în cercetarea mai multor dosare de corupție.

Născut la 22 iunie 1950 în familia unui fost ofițer în armata regală, Adrian Năstase a terminat Facultatea de Drept, secția Drept Internațional, ca șef de promoție. După facultate a lucrat două luni la Direcția de Protocol a Ministerului de Externe, alte trei luni a fost profesor de drept comercial, după care, din 1974 până în 1989, a lucrat la Institutul de Cercetări Juridice. A vrut încă de pe atunci să intre în politică, dar nu a putut pentru că avea rude plecate în Statele Unite ale Americii. În 1990, a pătruns pe scena politică pentru că „cineva trebuie să se implice, pentru că intelectualii au o răspundere”. A acceptat din primul moment să se implice în organizarea Frontului Salvării Naționale și a simțit această uniune ca pe o „logodnă”. După alegerile din 20 mai 1990, a fost numit ministru de externe și a fost nevoie, potrivit legilor de atunci, să se retragă din FSN. A fost purtător de cuvânt al FSN și secretar pentru relațiile externe. La Ministerul Afacerilor Externe, a creat o nouă organigramă și a angajat oameni tineri, printre care și pe Mircea Geoană. Privind retrospectiv, consideră că și-a îndeplinit misiunea, deși modul în care a evoluat politica internă nu a fost deloc favorabil. Consideră că intrarea reală în viața politică s-a petrecut în 1992, când a intrat în Parlament și a fost desemnat, pentru un mandat de patru ani, președinte al Camerei Deputaților. O dată cu plecarea lui Ion Iliescu la Cotroceni, era nevoie de un nou lider pentru partid. Așa se face că, din iulie 1993 a fost numit președinte executiv al FSN, împreună cu Ovidiu Gherman, care era președinte de onoare.

Între 1992 și 1996, Năstase a prezidat lucrările Camerei Deputaților la fost sediu, din Dealul Mitropoliei, dar a inițiat și lucrările de finalizare la Casa Poporului. Un Barometru de Opinie comandat de Fundația Soros în iunie 2004 îl indica pe Adrian Năstase personalitatea politică cu cea mai bună imagine publică în România. Dar foarte puțini dintre respondenți l-ar fi votat pe Năstase pentru președinția României. Tot din perioada primului său mandat la președinția Camerei Deputaților s-au înregistrat primele acuze privind caracterul său arogant. În 1996, când trebuia să se mute în actualul sediu al Parlamentului, Partidul Social Democrat a pierdut alegerile. „Înfrângerea din ’96 a fost o mare surpriză, un șoc. Noi am crezut până la capăt că vom câștiga alegerile”. Atunci, Adrian Năstase trebuia să fie desemnat prim-ministru. Ca politician de opoziție, Năstase a avut activitate prolifică. Despre posibilitatea avansării sale pentru funcția de președinte al țării s-a discutat încă din 1997. Pe atunci se arăta „neinteresat” de post și plictisit de toate speculațiile care se fac în politică. În 1999 s-a implicat în obținerea statutului de economie de piață funcțională pentru România, iar în 2003 a inițiat proiectul de revizuire a Constituției, remanierea guvernamentală și a propusa cota unică de impozitare. Tot atunci declară într-o dezbatere televizată că „este văzut ca un tip scorțos, care nu are voie să facă nimic” și că această imagine îl deranjează. Tocmai pentru a contracara imaginea tipului arogant, Adrian Năstase face anunțul înscrierii sale la cursa pentru Cotroceni într-un sat din Suceava, la Mălini, printre oamenii simpli și departe de ochii și de reflectoarele presei.

Pentru un candidat nou pătruns pe scena politică, campanie electorală pentru alegerile prezidențiale 2004 a însemnat un proces de construire a unei identități și a unei imagini mediatice. Pentru Adrian Năstase, campania a semnificat o încercare de demontare a percepției opiniei publice asupra personalității, comportamentului și activității sale de până atunci. Acest lucru poate fi pus și pe seama faptului că Adrian Năstase a nesocotit, pe tot parcursul anilor în care a deținut funcții publice, rolul pe care îl poate avea mass-media în formarea unui lider politic. Chiar dacă nu a fost implicat în mod direct, funcțiile pe care le-a ocupat în PSD au făcut ca numele său să fie asociat scandalurilor care au ținut primele pagini și capetele de jurnal timp de mai mulți ani. Atât Năstase, cât și stafful său de campanie au neglijat rezultatele sondajelor de opinie realizate înaintea începerii campaniei electorale și care indicau o scădere a capitalului de imagine a premierului de la acel moment. De aceea, Năstase a pornit în campanie cu cota maximă posibilă a capitalului său electoral, iar șansele ca el să-și extinde acest capital s-au redus treptat. Exploatând direct toate resursele electorale disponibile, Năstase nu mai are suficient spațiu de mișcare pentru a contracara acțiunile electorale ale opozantului său. Provenit dintr-un partid al „baronilor locali”, acuzat de societatea civilă de lipsă de transparență la nivelul conducerii Guvernului, de distribuirea unor contracte publice fără licitație, de imposibilitatea de a elimina corupția din partid, numele lui Adrian Năstase a fost asociat cu cel al scandalului adopțiilor internaționale, al ziariștilor bătuți și al autostrăzii Bechtel. În aceste condiții, Năstase se înscrie la cursa prezidențială autointitulându-se „avocat al poporului”, continuator al politicilor lui Ion Iliescu. De altfel, țăranii și pensionarii, „România rurală”, a constituit ținta programei sale electorale. În domeniul politicii forței de muncă, toate grupurile aflate în luptă justifică forma de reglementare guvernamentală pe care o susțin pe motiv că ea va realiza unul sau mai multe din următoarele scopuri: va diminua numărul șomerilor, va țină în frâu acele tactici inechitabile, va promova negocierile pașnice și va duce la dispariția formelor de protest de stradă, va promova interesul public. Aceste fraze par a fi definiții obiective ale problemelor și sunt discutate ca atare. Ele nu constituie de fapt nimic mai mult decât apeluri sentimentale pentru sprijin din partea publicului. Ele se adresează onestității fiecăruia, dar ascund conflicte de interese și de intenții în spatele unor cuvinte ca „dăunător”, „inocent”, „necinstit”, „interes public” sau „minimal”.

Traian Băsescu a absolvit în anul 1976 Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanța și a urmat o carieră de ofițer în marina comercială, fiind între 1984 și 1987 căpitanul petrolierului de mare tonaj „Biruința”. În 1987 a fost detașat la Anvers, unde l-a găsit Revoluția din 1989. Având după propriile spuse o avere considerabilă, la începutul anilor 90 a intrat în politică, apropiindu-se de Petre Roman și rămânând în FSN (redenumit mai târziu în Partidul Democrat) după plecarea facțiunii lui Ion Iliescu. În primele guverne postdecembriste, Băsescu a deținut poziții de conducere în ierarhia Ministerului Transporturilor. În 1996 a venit la conducerea Ministerului Transporturilor, funcție deținută sub toate guvernele CDR. Dupa ce a fost ani de zile mana dreapta a lui Petre Roman în Partidul Democrat, l-a înlăturat pe acesta din funcție și a preluat șefia PD, fiind președinte al partidului în perioada mai 2001 decembrie 2004. Presa a dezvăluit că Traian Băsescu ar fi fost racolat de Securitate în 1973, pe când era elev al Institutului de Marină. Cu toate acestea, nu există documente care să demonstreze faptul ca a fost colaborator al Securității. A îndeplinit funcția de Primar General al Municipiului București, din iunie 2000 până în decembrie 2004, mandatul său fiind caracterizat de numeroase conflicte cu majoritatea social-democrată din Consiliul General al Municipiului București. A fost co-președinte al Alianței Dreptate și Adevăr, formată din PNL și PD în 2003. În urma retragerii lui Stolojan din cursă, Traian Băsescu a devenit candidatul pentru președinția țării.

Traian Băsescu este un personaj contradictoriu și de o moralitate îndoilenică dar a devenit foarte vizibil în timpul guvernării CDR, când a determinat căderea guvernului Ciorbea. A avut însă permanent calitatea extraordinară de a câștiga toate alegerile la care a participat, chiar dacă avea șanse foarte mici sau intra în cursă în ultima clipă: la șefia partidului, la Primăria București sau la alegerile prezidențiale din 2004. Imaginea pe care și-a construit-o cu această ultimă ocazie a fost a unui om hotârât, din popoar, care înțelege nevoile oamenilor și promite să le rezolve. Este drept că, în același timp a profitat foarte mult de imaginea guvernării PSD, erodată serios de scandaluri de corupție și de accente nedemocratice. Cu toate acestea, calitățile sale personale în plan strategic, dovedite de atâtea ori, nu pot fi puse la îndoială în nici un fel.

ALEGERI ȘI DEMOCRAȚIE ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ

Democrațiile moderne se bazează pe domnia majorității limitate, proceduri electorale și transmiterea reprezentațională a puterii. Aceasta presupune că, în cadrul poporului ca întreg, anumiți indivizi contează mai mult, iar alții mai puțin sau că până și acei indivizi care constituie majoritatea votantă victorioasă nu exercită cu adevărat puterea. Odată recunoscută această realitate, discuția trebuie transferată de la democrația etimologică și de la contextul voinței poporului la tehnicile democrației constituționale. Pentru a realiza efectiv o democrație, atribuirea nominală a puterii și exercitarea concretă a acesteia nu rămân în aceleași mâini și nici unul dintre mijloacele procedurale și instrumentale pentru realizarea democrației ca amplu sistem politic nu sunt sugerate și nici nu sunt presupuse de către sensurile acestui termen. Unde formula este completată, ea sună astfel: democrația este puterea poporului asupra poporului. Însă problema este de cu totul altă natură: ea nu constă numai în ascensiunea puterii ci mai mult din coroborarea acesteia. Dacă, în acest proces în dublu sens, poporul își pierde controlul, atunci guvernarea asupra poporului riscă să nu mai aibă nimic de a face cu guvernarea de către popor.

Potrivit unui studiu sociologic, în anul 2004, clasa politică românească era, în genere, mai deschisă și pro-europeană decât media populației. Acest argument ar putea fi invocat pentru plasarea responsabilității funcționalității statului de drept nu numai la nivelul elitei politice, ci și cel al administrației mergând până la comportamentul simplilor cetățeni. Nu se poate imagina un stat de drept pe deplin funcțional fără cetățeni cu valori democratice, care să fie în stare a respinge utilizarea unor practici netransparente pentru obținerea unor servicii publice, dar și să fie în măsură să sancționeze, prin vot, încălcările valorilor statului de drept de către politicieni.

Întrebarea cheie este dacă România anului 2004 avea trăsăturile sențiale ale unui stat de drept. Dacă se au în vedere criteriile internaționale care măsoară statul de drept, România se apropia de îndeplinrea majorității acestor caracteristici, dar societatea românească nu acumulase încă suficiente deprinderi democratice, astfel încât statul de drept să fie pe deplin funcțional (vezi tabelul 1). Analiza măsurătorilor internaționale asupra statului de drept indică, pentru perioada respectivă, consolidarea statului de drept în România, rolul esențiale în acest proces jucându-l procesul de integrare europeană. Potrivit indicelui de dezvoltare a societății civile, România se înscria în aceeași dinamică regională cu Bulgaria existind diferențe față de statele integrate în Uniunea Europeană la 1 mai 2004. România se înscria într-o zonă intermediară, procentaje mai scăzute la dezvoltarea statului fiind înregistrate în Balcanii de Vest și spțiul ex-sovietic.

Tabel 1: indicele de dezvoltare a statului de drept 1999-2004

Sursa: Freedom House Raport, www.freedomhouse.org

Faptul că România nu era încă un stat de drept consolidat poate fi pus, în mare parte, pe seama existenței unei corupții larg răspândite, care încătușA libertățile cetățeanului precum și drepturile sale sociale. Sistemul politic funcționa prin mecanisme informale și corupte, în orice caz viciate de flagelul interesului personal. Cetățenii nu deprinseseră încă suficiente abilități democratice pentru a putea fi în măsură să sancționeze încălcările flagrante ale principiilor statului de drept. Accelerarea creării unui stat de drept funcțional trebuie pusă, în bună măsură, pe seama preiunilor externe, în primul rând din partea Uniunii Europene. Societatea românească nu atinsese maturitatea necesară pentru a realiza un echilibru între instituții, în timp ce populația nu își însușise reflexele de a cenzura comportamentele nedemocratice ale partidelor politice, aflate la putere sau în opoziție sau de a respinge practicile netransparente din administrație și justiție. Constituirea statului de drept trebuie văzut ca un proces gradual, de acumulare a unor tradiții democratice, a unor instituții complexe care să funcționeze după principiul controlului și echilibrului. De asemenea, funcționalitatea statului de drept este legată de construirea unei culturi civice a cetățenilor care să îi determine să lupte pentru conservarea primatului cuvântului în politică. Din această perspectivă, statul de drept este un proces dinamic, care este mai mult decât respectarea formalismului juridic. Statul de drept este esența sistemului politic democratic.

În 1990, după înlăturarea violentă a regimului comunist și executarea cuplului dictatorial, Nicolae și Elena Ceaușescu, România a făcut primii pași spre constituirea unui sistem politic democratic. Avea să fie un proces extrem de sinuos marcat de numeroase obstacole inerente unei perioade de tranziție și fragilizat de violențele sociale ale primului deceniu de democrație, așa cum au fost mineriadele. Instituțiile formale ale unui sistem poolitic democratic s-au creat încă din primele momente ale noii etape istorice, dar funcționalitatea lor a fost perpetu grevată de practici informale.

Revenirea la sistemul democratic, pluripartidist, după mai mult de patru decenii, a fost marcată prin Decretul nr.8/31 decembrie 1989, care la articolul 1 prevedea: „În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepția partidelor fasciste sau a celor care propagă concepții contra ordinii de stat și de drept. Nici o altă îngrădire pe motive de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea și funcționarea partidelor politice”. Activitatea partidelor politice trebuia să se bazeze pe „respectul suveranității, independenței și integrității naționale, al democrației, în vederea asigurării libertății și drepturilor cetățenilor și afirmării demnității națiunii române”. Pentru a fi înregistrat, un partid trebuia să își depună statutele de organizare și funcționare, programul politic, să își declare sediul și mijloacele financiare de care dispunea și să facă dovada că avea cel puțin 251 de membri. Se mai preciza că nu puteau fi membri de partid cadrele militare și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, judecătorii, procurorii și diplomații.

Din cauza prevederilor laxe ale legii, în perioada imediat următoare s-a înregistrat o adevărată inflație de partide politice, expresie, pe de o parte, a redescoperirii exercițiului democratic, dar și a dorinței de accedere la putere a mai multor grupuri veleitare, pe de altă parte. Au reapărut partidele istorice, interzise de regimul totalitar: Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și Partidul Social-Democrat din România. La 11 ianuarie 1990, s-a înregistrat Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), sub conducerea lui Corneliu Coposu, vechi colaborator al lui Iuliu Maniu, partid care susținea democrația constituțională și își exprima opțiunea monarhică. Totodată, național-țărăniștii erau adepții economiei de piață, bazată pe proprietate și inițiativă particulară și susțineau restituirea proprietății, o problemă care va măcina îndelung societatea românească. Partidul Național Liberal (PNL), condus de un comitet de inițiativă format din Radu Câmpeanu, I.V.Săndulescu și Dan Amadeo Lăzărescu, a fost înscris la 15 ianuarie 1990. Fidel principiilor fundamentale ale „liberalismului politic, liberalismului economic și liberalismului cultural”. PNL avea ca principale deziderate „instaurarea unei reale democrații și structurarea unui sistem economic viabil, având ca bază economia de piață liberă și ca element activ, dinamic, libera concurență”. Partidul Social-Democrat din România (PSDR) s-a legalizat la 18 ianuarie 1990, avându-i în frunte pe Adrian Dimitriu și Sergiu Cunescu. În programul său, partidul se declara pentru realizarea unei societăți bazate pe „demnitate, libertate, justiție socială, egalitate în drepturi, solidaritate și bunăstare” și întemeierea unui stat de drept sprijinit pe „sufragiul universal și pe pluralism”. La 28 ianuarie s-a înregistrat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), constituită încă din 25 decembrie 1989.

Unul dintre cele mai controversate momente postrevoluționare a fost inițiativa Frontului Salvării Naționale (FSN), organul politic, revoluționar care își asumase conducerea țării în momentele dramatice din decembrie 1989, de a se transforma în partid politic, la 6 februarie 1990, iar ca președinte al acestui for a fost ales Ion Iliescu. Conform platformei program, FSN era expresia „consensului național realizat în vederea răsturnării dictaturii și a înaintării României în era libertății”. Frontul se constituia ca o „mișcare de centru-stânga, adresată oamenilor muncii, celor mai largi categorii sociale, orientare ce îl apropie de valorile și obiectivele social-democrației europene”. Țelul fundamental al FSN era crearea „unui stat de drept, întemeiat pe justiție și echitate socială, pe supremația legii”. În domeniul economic, fundamentele tranziției vizau descentralizarea, privatizarea, liberalizarea și rentabilizarea, introducerea mecanismelor economiei de piață, paralel cu măsuri de protecție socială și de asigurare a stabilității social-politice. Din punctul de vedere al proprietății, FSN susținea economia mixtă de piață prin coexistența proprietății publice și a celei particulare.

Stilul protagoniștilor luptei politice a fost marcat, pe de o parte, de lipsa experienței democratice, a coerenței și clarității programatice, iar pe de altă parte, de nerăbdarea cuceririi puterii politice. La aceasta se adăuga și optimismul nejustificat de mare privind virtuțile pluripartidismului în sine. În același timp, pe fondul condamnării regimului comunist, s-a trecut la distrugerea sistemelor de irigație, a sediilor Cooperativelor Agricole de Producție, la tăierea pădurilor. În întreprinderile industriale nu se mai respecta programul de lucru, iar furtul de piese, utilaje și produse s-a generalizat. De altfel, chiar primul ministru Petre Roman declarase că industria românească era un „morman de fiare vechi”, a cărei distrugere nu trebuia sancționată. Apreciindu-se că sistemul de învățământ general fusese complet politizat, s-a trecut la reducerea acestuia de la 10 la 8 clase. A fost o perioadă în care spiritul distructiv domina societatea românească, iar guvernații nu au făcut sufucient de mult pentru a încerca să îl oprească, ceea ce va avea consecințe nocive pe termen lung.

Unul din principalele puncte programatice ale revoluției a fost organizarea de alegeri libere, ceea ce FSN a anunțat printr-un comunicat din 22 decembrie 1989, prin care acestea erau stabilite pentru aprilie 1990. O importantă trăsătură a alegerilor prezidențiale din perioada 1990-2004 este aceea că ele s-au desfășurat simultan cu alegerile parlamentare, aât președintele, cât și organul legislativ având un mandat de patru ani. Simultaneitatea alegerilor prezidențiale cu cele parlamentare a avut importante consecințe politice, cum ar fi dependența partidelor de imaginea și performanțele electorale ale liderilor lor, aceștia acționând adesea drept locomotive electorale, accentul foarte puternic pus pe calitățile și imaginea candidatului la președinție în dauna dezbaterii pe programe sau personalizarea excesivă a vieții politice și transformarea partidelor după caracterul liderului lor.

Primele alegeri libere din România postcomunistă au avut loc la 20 mai 1990. campania electorală a avut durata de 60 de zile, fiind deschisă oficial la 19 martie. În cursa prezidențială s-a înscris trei candidați: Ion Iliescu, din partea Frontului Salvării Naționale, Radu Câmpeanu, președintele Partidului Național Liberal și Ion Rațiu, din partea Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. Rezultatul votului din 20 mai 1990 a fost următorul: Ion Iliescu – 85,3%, Radu Câmpeanu – 10,6% și Ion Rațiu – 4,1%. În urma acestor alegeri a rezultat o puternică majoritate parlamentară a Frontului Salvării Naționale (66,4%) și un președinte cu legitimitate politică dobândită prin vot universal. Opoziția a contestat rezultatele votului, acuzând FSN de fraudarea acestora, dar rapoartele observatorilor internaționali au indicat faptul că acestea au fost „libere și corecte”, în pofida mai multor neregului și carențe organizatorice semnificative (de pildă, calitatea tușului și a buletinelor de vot). Alegerile din 20 mai 1990 au avut o rată de participare foarte ridicată, 86%, procent care evidențiază speranțele pe care cetățenii români și le puneau în noua clasă politică, dar poate fi și reminiscența unui conformism social de tip comunist, când participarea la vot era obligatorie.

Prima experiență electorală de tip democratic a fost puternic marcată de mentalitatea post-totalitară și de modalitatea în care a rezultat distribuția de putere, ca urmare a revoluției din decembrie 1989. Electoratul nu avea o percepție precisă nici asupra raporturilor dintre putere și opoziție, nici asupra formei pe care trebuia să o preia sistemul democratic. Democrația, în această primă fază, însemna un nivel elementar, cel al alegerilor libere și corecte. Deoarece în perioada regimului comunist nu au existat forme de opoziție elocvente, chiar și sub forma unor curente alternative în interiorul partidului comunist, pluralismul real s-a dezvoltat greu și cu nuanțe proprii în raport cu celelalte state din lagărul comunist.

Următoarele alegeri prezidențiale au avut loc într-un context politic și constituțional radical schimbat față de mai 1990. Din punct de vedere legal, alegerile din 27 septembrie 1992 s-au desfășurat după adoptarea unei noi Constituții, care reglementa durata și competențele prezidențiale precum și raporturile președintelui statului cu celelalte instituții. Legislația electorală stabilea condiții mai severe pentru înscrierea în cursa electorală fiind necesare o sută de mii de semnături (art.3, al.2). Au îndeplinit condițiile necesare participării pentru campania prezidențială șase candidați: Ion Iliescu (FDSN), Emil Constantinescu (CDR), Caius Traian Dragomir (FSN), Gheorghe Funar (PUNR), Ion Mânzatu (PR) și Mircea Druc, independent. Alegerile au fost câștigate de Ion Iliescu, în al doilea tur de scrutin, cu un procent de 61,4% din totalul voturilor față de Emil Constantinescu, care a obținut 38,57 din voturi. Prezența la vot a fost din nou una masivă, 73%, ceea ce indică apetitul electoral al românilor după lunga perioadă totalitară. Rezultatele voturilor au fost primite cu uimire de partidele de opoziție, chiar dacă Emil Constantinescu și-a recunoscut, cu corectitudine, înfrângerea după al doilea tur de scrutin. În orice caz, îngrijorător a fost numărul mare de voturi anulate precum și cel al voturilor pe listele speciale, peste un milion.

După 1992, ideea de alternanță în cadrul vieții politice din România a dobândit tot mai multă consistență. Emil Constantinescu și Convenția Democrată Română au pierdut alegerile din 1992, dar s-au impus ca actori semnificativi ai spectrului politic revendicând cu tot mai multe șanse obținerea puterii. În același timp, pluralismul mediatic a făcut un pas important față de anul 1992, în anul 1995 fiind lansat postul de televiziune Pro Tv, care a acționat ca un agent al schimbării.

Campania electorală pentru alegerile parlamentare și prezidențiale din noiembrie 1996 s-a desfășurat pe fondul nemulțumirii generale a electoratului față de politicile „regimului Iliescu” și al dorinței de schimbare a realităților cotidiene. Românii constatau o degradare a standardului de viață față de anul 1989, devenit etalon în toate statisticile: economia se afla doar la 60-65% din nivelul acestui an, în timp ce inflația crescuse cu aproape 100%. PDSR era prezentat de opoziție drept un partid corupt, populat de demagogi și cinici. În schimb, CDR și-a concentrat campania electorală pe vehicularea unor promisiuni atrăgătoare cum ar fi integrarea rapidă a României în structurile euro-atlantice.

La alegerile parlamentare și prezidențiale din 3 noiembrie 1996 s-a înregistrat o rată de participare reală de peste 71%, iar ponderea sufragiilor utile în anbsamblul acesteia a fost mai ridicată comparativ cu 1992, respectiv de 57%. CDR a fost formațiunea care a obținut cele mai multe voturi, 30,17% la Camera Deputaților și 30,7% la Senat, urmată de PDSR cu 21,52%, respectiv 23,08%. Pentru funcția de președinte al României au candidat 16 persoane, dar principala confruntare s-a dat între Ion Iliescu și Emil Constantinescu. Lupta a fost foarte strânsă în primul tur de scrutin, aceștia obținând 32,25%, respectiv 28,21% din totalul voturilor valabil exprimate. Între cele două tururi, Emil Constantinescu și Petre Roman, clasat al treilea au semnat un Acord de colaborare electorală, care avea ca obiectiv „înlăturarea totală a regimului Iliescu”. Emil Constantinescu a fost sprijinit și de UDMR, ANL, PUNR, PSM, PS, Asociația Chiriașilor din Casele Naționalizate, Liga Studenților, principalele centre sindicale, astfel încât, la 17 noiembrie 1996, cu 54,41% din voturi, acesta a devenit președintele României. Se realiza, în acest fel, prima alternanță democratică la putere din România sau, așa cum a fost denumită, a doua „revoluție democratică”.

Euforia câștigării alegerilor de către Emil Constantineescu și de coalițiile care l-au adus la putere, CDR și USD, a fost repede spulberată de impactul cu realitatea economică și cu politica internă și internațională. Erodarea credibilității lui Emil Constantinescu pe fondul certurilor din coaliția de guvernământ a fost însoțită de o refacere a credibilității lui Ion Iliescu și a partidului său, consecutiv cu o fragmentare a opțiunilor politice, ca urmare a dispersării forțelor politice.

Anunțul retragerii din competiția prezidențială a lui Emil Constantinescu, pe 17 iulie 2000 a bulversat scena politică și coaliția la putere, care se vedea lipsită de liderul ei politic. Pentru competiția electorală, s-au înscris 11 candidați, partidele mizând pe faptul că vor fi ajutate de candidatura liderilor lor. În al doilea tur de scrutin au intrat Ion Iliescu, președintele PDSR, cu 36,35% din voturi și Corneliu Vadim Tudor, președintele PRM, cu 28,34% din opțiunile alegătorilor. PDSR a câștigat categoric și alegerile parlamentare cu procente de 36,61% la Camera Deputaților, respectiv 37,09% la Senat.

Duelul dintre cei doi prezidențiabili, Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, a avut ca miză democrația și integrarea europeană versus autoritarism și naționalism. Corneliu Vadim Tudor a fost supus unui veritabil „baraj mediatic”, în timp ce Ion Iliescu a fost susținut nu numai de PDSR, ci și de „opoziția democratică” ajunsă în Parlament, PNL, PD și UDMR, și de reprezentanții societății civile care au vizat mobilizarea întregului electorat democratic pentru a participa la al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale și de a vota masiv împotriva candidatului PRM, care prin „agresivitatea și extremsimul său iresponsabil reprezintă cea mai gravă amenințare din ultimul deceniu la adresa libertăților individuale și a instituțiilor democratice”, respectiv împotriva extremismului și a dictaturii, pentru democrație, toleranță și Europa. Cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale a avut loc la 7 decembrie 2000, participarea fiind mai redusă decât în noiembrie, 57,5%. Ion Iliescu a obținut 66,82% din voturi, iar Corneliu Vadim Tudor 33,17%. Istoria a înregistrat un fapt inedit în evoluția României și a statelor din zona centrală și sud-est-europeană: un candidat la președinție se reîntorcea după patru ani în fruntea statului.

SFÂRȘITUL TRANZIȚIEI. ALEGERILE DIN 2004

Winston Churchill a declarat, într-un anumit context, că experiența alegerilor este indispensabilă pentru formarea unui politician. Experiența post-comunistă din România a dovedit, în plus, că alegerile sunt fundamentale și indispensabile pentru structurarea, stabilizarea și, în ultimă instanță, pentru maturizarea unei societăți în plin proces de democratizare. Procesele elctorale care au avut loc în România după 1989 au însemnat, deopotrivă, pași înainte pentru coagularea clasei politice, pentru creșterea competivității instiruțiilor implicate, dar și pentru consolidarea societății civile.

Se apreciază, în general, că alegerile care au loc în democrațiile contemporane, reprezintă mai mult decât un act formal de consultare populară în urma căruia se reconfigurează compoziția politică a puterii și opoziției. În zilelel noastre, alegerile sunt un imens eveniment social, cu dimensiuni mediatice și participative atotcuprinzătoare. Alegerile reprezintă un examen al principiilor și credințelor politice ale unei societăți din ce în ce mai informată și sofisticată, precum și o încercare pentru stabilitatea democrațiilor, o provocare la civism. Deși se înregistrează constant o creștere a absenteismului electoral, alegerile sau, mai ales, rezultatul lor, interesează, în bună măsură, majoritatea membrilor unei societăți. În campaniile electorale se consumă cantități imense de energie și resurse materiale, se pun la bătaie inteligența și creativitatea, dar și mijloace de manipulare și persuasiune în gradul cel mai înalt. Într-adevăr, pe timp de pace, nimic nu schimbă mai profund dinamica unei societăți și îi configurează evoluția pe termen mediu și lung decât alegerile, la orice palier ar avea loc acestea.

Ritmul și traictoria vieții politice românești decurge din ciclurile electorale. Anii electorali, 1990, 1992, 1996, 2000 au influențat, așa cum am subliniat, politica românească, dându-i sens și consistență pe termen mediu. Alegerile generale din 2004, în schimb, au reprezentat un eveniment complex, care a cuprins nu doar o confruntare între candidați, doctrine și programe, ci a fost și o „provocare a stabilității și credibilității statului nostru de drept, a mentalităților noastre, a felului în care comunicăm și ascultăm. Într-un plan mai profund, aceste alegeri au constituit un examen al valorilor în care credem și al conștiințelor noastre”. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 28 noiembrie 2004 au fost privite, deopotrivă, de către politicieni, cât și de către societatea civilă ca având o importanță majoră în perspectiva evenimentelor și a deciziilor care vor influența România în perioada premergătoare aderării la Uniunea Europeană. Odată încheiate capitolele de negociere la sfârșitul anului 2004, statul român trebuia să demonstreze, în următorii anii, că își respectă angajamentele asumate și că poate gestiona cu succes toate aspectele majore de natură politică, economică, legislativă și administrativă. În virtutea acestor imperative și a necesității rezolvării unor probleme strigente pentru societatea românească, precum ridicarea nivelului de trai al populației sau eradicarea corupției, teme, de altfel, predilecte și în campania electorală, responsabilitatea politică ce trebuia asumată de întregul spectru politic se anunța deosebit de mare.

Pe de altă parte, anul electoral 2004 a probat transformările electoratului românesc. După un deceniu și jumătate de tranziție, acesta a realizat impasul politic în care se găsesc partidele, mai degrabă prizoniere ale unui simulacru de conflict. Concentrarea votului în proporție de aproximativ 70% spre două formațiuni politice (PSD și Alianța D.A.) dovedește reorientarea spre votul util și tendința de a echilibra scena politică românească. În acest context, votul sancțiune capătă o nouă semnificație. Spre deosebire de alegerile locale din 1992 sau de la parlamentarele și prezidențialele din 1996 sau 2000, unele categorii ale electoratului au conștientizat impactul votului și au încercat să impună o nouă politică. La alegerile locale din 2004 figurile politice vechi au fost respinse, politicienii deceniului trecut fiind, în bună măsură, respinși de electori. Bipolarizarea vieții politice, facilitată și de sistemul electoral, rolul celor trei formațiuni arbitru (PUR, PRM, UDMR), noul echilibru de după alegerile locale au creat premisele unor restructurări ale partidelor.

La 14 ani de la primele alegeri postcomuniste, electoratul românesc s-a transformat radical. Capacitatea partidelor de a manipula opțiunile noilor alegători s-a redus simțitor. Dincolo de controlul conjunctural și întotdeauna contraproductiv al mass media (mai ales locale), dincolo de migrația aleșilor locali, dincolo de dezechilibrul politic artificial, alegători și-au redefinit rolul.

Tradițional, alegerile locale înregistrează cele mai slabe cote de participare. Ori, absenteismul la alegerile locale în 2004 a înregistrat o scădere semnificativă: în raport cu cei 50,85% din 2000, în 2004 s-au prezentat la urne 54,23% dintre alegători. Schimbarea tendinței în privința prezenței la vot era un indiciu al unui nou tip de competență civică. Spre deosebire de sondajele de opinie din campanie, sondajele de la ieșirea de la urne au indicat mobilizarea mai ales a electoratului consistent, care votează uniform la toate tipurile de alegeri și a cărui intenție de vot era deja formată (pentru 60% din cazuri) înaintea începerii campaniei electorale.

Afectate de acest absenteism relativ, alegerile locale au dezvăluit o nouă față a electorului român care a surprins politicienii și consultanții electorali. În general absenteismul este văzut ca un mijloc de a deazavua clasa politică și exprimă un profund sentiment de neputință și de lehamite. De obicei de această nemulțumire beneficiau populiștii și extremiștii de toate felurile care știu mai bine decât alte familii politice să coaguleze comportamentele protestatare. Ori, la aceste alegeri cetățenii români s-au comportat european. Ca și cei mai muți dintre europeni la alegerile din 10-13 iunie 2004 și românii au optat între votul util și votul sancțiune. „Alături de acestea, se arată într-un raport al Pro Democrația, votul retrospectiv sau cel tematic au dezvăluit o tipologie complexă a comportamentelor politice și elctorale. Din ce în ce mai mulți alegători au acumulat informații, mai mult sau mai puțin structurate pe care le-au interpretat în funcție de experiențele proprii, votul devenind o formă de investiție publică orientată economic spre viitor. Această schimbare de perspectivă a condus la un vot rezonabil, o analiză cost-beneficiu sumară și dependentă de mediul votantului. În cazul votului retrospectiv alegătorii optează în funcție de evaluarea situației dinaintea perioadei electorale. Maximizând acest tip de vot cei aflați la guvernare au promovat programe sociale sau de dezvoltare locală exact în această perioadă. Componenta tematică a votului a relativizat această tendință. Diferențiat de referințele sau identificările partinice votul tematic presupune prelucrarea și simplificarea informației în funcție de sursele și resursele votantului”. Aceste caracteristici se vor cristaliza în cadrul votului pentru alegerile prezidențiale din 2004.

Cadrul juridic privind desfășurarea alegerilor prezidențiale și parlamentare din 28 noiembrie 2004 a fost constituit de Legea nr. 370 din 20 septembrie 2004 pentru alegerea Președintelui României, Legea nr. 373 din 24 septembrie 2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, Ordonanța de Urgență nr. 77/07.10.2004 privind modificarea și completarea unor dispoziții din legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României și Ordonanța de Urgență nr. 80/14.10.2004 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Legea nr. 373 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului.

Ca urmare a scăderii populației din România, numărul total de parlamentari s-a diminuat față de anul 2000, de la 140 la 137 de senatori, respectiv de la 345 la 332 de deputați, dar în același timp a crescut numărul de secții de votare în care s-a organizat procesul electoral, la circa 17000.

Modificări mai importante au avut loc la nivelul alegerilor prezidențiale. În afara creșterii duratei mandatului de la patru la cinci ani, consacrată prin revizuirea Constituției din 19 octombrie 2003, a crescut și numărul de semnături necesare pentru înscrierea candidaturilor, de la 100000 la 200000. Creșterea duratei mandatului a conferit alegerilor prezidențiale o importanță sporită față de alegerile legislative, cel puțin la nivel psihologic, cu un impact decisiv asupra rezultatului final. A fost evident că partidele au ales să facă din cursa prezidențială simbolul alegerilor, iar candidații au preluat rolul de „locomotive”. Rolul acesta a dorit să fie desemnat candidaților lor prezidențiali și de celelalte (PNȚCD, PNG, Acțiunea Populară), sperând că în acest fel vor atinge pragul electoral sau își vor mări scorul cu care vor intra în Parlament (PRM).

Acest lucru trebuie înțeles și prin prisma deficitului democratic intern care face din președinții unora dintre partide obiect al unui mini cult al personalității și reduce imaginea partidului la imaginea liderului principal. La acestea contribuie și slăbiciunea partidelor care (mai ales, „liniștite” de sistemul scrutinului proporțional pe listă) preferă să-l lase pe lider a duce singur bătălia politică pentru el. În acest context, totuși, PSD a arătat de departe un număr mai mare și mai diversificat de lideri de linia întâi decât celelalte partide.

Creșterea numărului de semnături necesare pentru depunerea candidaturilor nu a avut un impact relevant. Dintr-un număr de 12 candidați, opt nu au reușit la scrutin să atingă măcar un procentaj egal cu numărul de semnături. O altă modificare în formatul desfășurării alegerilor a fost reducerea campaniei electorale de la 45 la 30 de zile. Acest lucru a dus la concentrarea campaniei electorale. Ca și în cazul campaniei electorale de la alegerile locale din iunie 2004, aceasta nu a produs, însă, o creștere a intensității dezbaterilor. Dezbaterile au fost concentrate tot în ultimele două săptămâni, cu mențiunea că, în funcție de formatul adoptat de diversele posturi de radio și televiziune, ele au variat de la confruntări directe, destul de rare, la expuneri de programe ale tuturor candidaților.

Mențiunea pragului electoral la 5% a dus la conservarea situației 2000, când nu au mai intrat în parlament decât forțele politice reprezentative, fiind create șase grupuri parlamentare pentru legislatura 2004-2008. S-a verificat din nou că acest prag este util.

CAMPANIE ȘI MANIPULARE

Formele manipulării sunt în relație cu trăsăturile culturii politice ale fiecărei societăți. În societățile cu o cultură politică fără mijloace de control, unde puterea este concentrată în mâinile unei elite care se auto-conservă, manipularea este (alternată cu coerciția) un mijloc aproape continuu de gestionare a relațiilor guvernanți-guvernați. În statele democratice, manipularea este mult mai limitată, dar și mai subtil disimulată, încastrată în sisteme de norme, instituții și ideologii etc. Ea poate fi mult mai bine controlată și denunțată în condițiile existenței dreptului de liberă opinie.

În statele implicate în procesul de tranziție, mannipularea a fost utilizată frecvent în procesul politic. În România, manipularea a fost stimulată de precaritatea mijloacelor de control democratic asupra guvernanților, a clasei politice, în general, și de pătrunderea unor tehnici de comunicare specifice comunicării de masă (inclusiv eectronice). Partidele politice au recurs frecvent la manipularea de masă prin folosirea intensivă în comunicarea politică a tehnicilor de publicitate comercială pentru promovarea sau, dimpotrivă, distrugerea unor politicieni, idei sau programe. Prin folosirea intensivă a formelor de comunicare manipulatorii s-a ajuns la excluderea – chiar dacă numai parțială – a cetățeanului de la actul real de decizie politică. De aceea, manipularea este responsabilă pentru blocarea accesului cetățenilor în domeniul politicii, pentru cinismul, dezangajarea și apatia populației; în ultimă instanță pentru criza democrației (participative, mai ales) în România.

Manipularea este practicată atât de guvernanți cât și de opoziție. Puterea este însă favorizată de accesul mai facil la canalele publice de informații, precum și de capacitatea de utilizare a pârghiilor bugetare pentru „motivarea” presei într-un sens sau altul. Adesea, sub pretextul comunicării unor informații de „interes public”, se transmit mesaje în scopul obținerii unor avantaje politice de către partidele de guvernământ. Opoziția folosește, la rândul ei, „diverse stratageme și mecanisme de manipulare pentru a ajunge la putere. Deși accesul său la canalele publice de informații este mai limitat, atunci când ea exprimă interesele unor oligarhii economico-financiare jenate de politicile guvernamentale, poate controla media privată cu ajutorul fondurilor puse la dispoziție de către acestea. Ca atare, cultura politică românească este influențată decisiv de propagarea unei comunicări manipulatorii dinspre actorii politici. Ceea ce rezultă este monopolizarea agendei publice de către false probleme și înstrăinarea cetățeanului de politică.”

Manipularea și tehnicile sale sunt cel mai bine remarcate în cadrul campaniilor electorale. Prin manipulare, decizia este transferată din zona raționalității de tip comparativ (între candidați și oferte electorale), în cea a emoționalității și subiectivității absolute. Perioada relativ scurtă a campaniei electorale face ca politicienii să se lanseze într-un complex de strategii interdependente care au ca unic scop final câștigarea cu orice preț a cât mai multor voturi, creând alegătorului impresia că el este acela care ajunge la decizie fără a fi influențat prin manevre diverse.

Manipularea politică are mai mari șanse de reușită în campania electorală, deoarece electoratul este mai atent la informațiile politice și manifestă un interes mai ridicat față de actorii politici. De asemenea, mesajele contradictorii emise de către politicieni creează mai ușor confuzie în perioada campaniilor electorale din cauza cantității foarte mari de informații cu caracter politic care se află simultan în spațiul comunicațional și a răgazului scurt pentru verificarea lor. (De aceea și scurtarea duratei campaniei electorale, ca și lungirea ei peste măsură pot fi privite ca o metodă de manipulare: o campanie prea scurtă nu lasă timp pentru verificarea și contracararea afirmațiilor manipulative; o campanie prea lungă creează o stare de confuzie generală prin multiplicarea și suprapunerea informației, stare din care cei fără mesaj autentic câștigă.)

„Bătălia sondajelor”

Sondajele de opinie au fost folosite încă din 1990. Acestea pot avea un efect politic doar în măsura în care sunt promovate în presă. În România, massmedia audio-vizuală constituia, în 2004, principala sursă de informații politice pentru aproximativ 80-85% din cetățeni, iar presa scrisă avea o audiență directă pentru maxim 10% din cetățenii României. În cadrul unor cercetări realizate de Centrul de Sociologie Urbană și Regională (CURS) în anul 2000, doar 5% din repondenți apreciau că țin seama de datele din sondaje într-o „foarte mare măsură”. Din atare perspectivă, se poate aprecia că efectele publicării sondajelor asupra distribuției puterii politice prin alegeri sunt puțin importante. Cu toate acestea, partidele politice și alți actori sociali s-au implicat în diverse acțiuni de manipulare sau „contra-manipulare” a opiniei publice prin realizarea, publicarea și comentarea unor sondaje de opinie publică.

O adevărată „bătălie a sondajelor” s-a desfășurat în anul electoral 2000. Din cauza faptului că mai multe partide și alianțe electorale erau la limita intrării în Parlament ca urmare a ridicării pragului electoral de la 3% la 5% și a divizării CDR, actorii implicați în bătălia electorală au încercat prin orice mijloace să influențeze opțiunile alegătorilor. Partidele mari urmăreau, printre altele, mărirea numărului de formațiuni rămase sub pragul electoral și, astfel, mărirea procentelor de redistribuit. (Redistribuirea proporțională favorizează partidele mai bine situate, putându-le conferi, în ultimă instanță, majoritatea absolută.) Politicieni și partide s-au acuzat reciproc de manipulare, susținând autenticitatea propriilor sondaje. Au apărut peste noapte institute de sondare a opiniei publice ale căror date au fost contrazise flagrant de către rezultatele electorale.

Bătălia sondajelor din anul 2000 a discreditat institutele-fantomă. După 2001 contestarea a apărut la adresa institutelor mari (CURS, IMAS, Metro Media Transilvania). Realizarea de către IMAS a unor sondaje lunare la comanda Guvernului României a trezit reacții negative atât din partea politicienilor, cât și a unor ONG-uri. În contestarea lor, un rol important l-a jucat președinta Societății Academice Române, Alina Mungiu Pipppidi, care, în diverse intervenții publice, a denunțat caracterul nociv al acestor practici.

În anul electoral 2004 bătălia sondajelor s-a reluat, de data aceasta în cu totul alți parametri decât în precedenta campanie electorală. Institutele importante au încercat să fie mai discrete, favorizând doar în limita marjelor de eroare, în medie de 3%, partidele pentru care au efectuat respectivele cercetări. De aceea, este mai greu de dovedit reaua-credință a institutelor de sondare a opiniei publice. Un caz interesant este cel al sondajului INSOMAR realizat în luna august a anului 2004. Aceasta era prima cercetare după alegerile locale din iunie 2004 în care PSD depășea Alianța D.A.. Situația a trezit reacția furioasă a politicienilor din opoziție și a rețelei de ONG-uri și analiști care îi sprijineau. Cercetarea INSOMAR a devenit credibilă după ce ea a fost confirmată de sondajul CURS, care oferea, în linii mari, aceleași date, indicând relansarea PSD. Alianța D.A. a reacționat imediat și a publicat în nume propriu un sondaj în care depășea PSD. Apariția altor sondaje de opinie care prezentau avansul PSD a determinat abandonarea acestei tactici, prea puțin credibile.

„Sondajele promoționale” reprezintă, adesea, o formă „soft” de manipulare, prin faptul că alături de personalități recunoscute sunt incluse și personaje de rang secund, sugerându-se în acest fel că ar fi eligibile pentru a ocupa diferite demnități în care, în mod natural nimeni nu le vede. O atare metodă exploatează și sentimentul așteptării disperate a românilor față de personaje providențiale. Astfel, cu cât soluția este mai neașteptată cu atât pare mai atrăgătoare (vezi și cazul candidatului național-ortodox Gigi Becali, ori al național-populistului Mitică Dragomir). Analiza cazuisticii diverselor „bătălii ale sondajelor” din războiul pentru supremația politică scoate în evidență mai multe constatări. Duelul în sondaje al partidelor este o constantă a ultimului deceniu, actorii politici încercând să dea electoratului sentimentul că deciziile lor sunt acceptate de majoritatea cetățenilor, că gradul de satisfacție față de ei este foarte ridicat, că o anumită decizie sau anumiți oameni politici au susținerea sau respectul opiniei publice. Pentru cercetătorii familiarizați cu analizele sociale și politice este relativ ușor să constate care cercetări sunt sunt de neînțeles diferențele flagrante dintre diferitele cercetări sociologice. Chiar dacă nu influențează decisiv opțiunea de vot, prin confuzia generată asemenea procedee reduc gradul de participare a cetățenilor la viața politică.

Instaurate deja ca o practică curentă în contextul electoral românesc de după decembrie 1989, sondajele la ieșirea de la urne pentru alegerile generale din România anului 2004 (exit-poll-urile), au generat totuși numeroase controverse privind acuratețea rezultatelor comunicate. Pentru anul 2004, exit-poll-urile au fost realizate de CURS (Centrul de Sociologie Urbană și Regională), pentru Antena 1 și de INSOMAR (Institutul Național pentru Studii de Opinie și Marketing) și Metro Media Transilvania pentru Televiziunea Națională. Momentul comunicării rezultatelor pentru turul al doilea

al alegerilor prezidențiale, din seara zilei de 12 decembrie 2004, a fost unul marcat de o premieră pentru istoricul exit-poll-urilor din România: ambii candidați au fost cotați cu șanse de 50%. La acest scor , reacțiile echipelor de campanie ale celor doi candidați au fost total opuse: candidatul Alianței D.A. își anunță victoria, pe când cel al coaliției PSD + PUR (cotat inițial cu un ușor avantaj – 50.7%, de sondajul CURS ) își exprimă și el încrederea în propria-i victorie dar cu o atitudine mai rezervată, așteptând numărătoarea finală a voturilor. Rezultatele strânse dintre cei doi candidați, au explicat reprezentanții celor două institute, nu au permis diferențierea clară, prin această metodă de cercetare, a unui câștigător , întrucât oricare dintre alternative se înscria în marja de eroare statistică. Acest aspect, alături de diferențele clare între rezultatele votului și cele ale exit-poll-urilor pentru alegerile locale din același an precum și discrepanțele dintre rezultatele diferitelor institute de cercetare pe perioada campaniei electorale, au contribuit la conturarea și mai clară a unei imagini mai degrabă negative decât pozitive, de profesionalism, asociate institutelor de sondare a opiniei publice. Cu toate acestea, practica sondării de opinie trebuie să se mențină ca un instrument viabil pentru clarificarea a mai multor aspecte politice și sociale.

Teza „partidului-stat”

Sintagma de „partid-stat” este legată, în mod indisolubil, de regimurile politice de tip totalitar. Acestea sunt caracterizate prin fuziunea dintre partidul unic și autoritățile statului. În sistemele totalitare partidul-stat își exercită controlul asupra societății cu ajutorul unor mijloace represive. El este unicul depozitar al ideologiei oficiale, care este singura acceptată, așa cum au fost comunismul, fascismul sau nazismul. Mass-media, economia, armata sunt și ele controlate de către partidul unic și supuse ideologiei lui.

Așa cum rezultă din această sumară prezentare a sistemului totalitar, a vorbi despre existența unui „partid-stat” într-un regim politic democratic, de tip pluripartidist este un nonsens conceptual. Totuși, anul electoral 2004 a fost dominat de folosirea intensivă și abuzivă a acestei sintagme, care a fost aplicată PSD. În mod ironic, peste ani aceeași sintagmă va fi aplicată modului de guvernare al Partidului Democrat Liberal, condus informal de către Traian Băsescu, de către membrii PSD-ului și PNL-ului aflați în opoziție.

Traseul sintagmei de „partid-stat” s-a întins până în anul electoral 2004, iar formula a fost intens promovată de către organizații care declarau că nu au obiective electorale, de către partidele de opoziție și mass-media. Aplicarea etichetei de „partid-stat” urmărea mai multe obiective: demobilizarea electoratului de stânga prin exploatarea complexelor decurgând din acuzația sau suspiciunea de a fi simpatizant al doctrinei comuniste a „partidului unic” și mobilizarea cetățenilor (în special a celor din mediul urban care este mai deschis către ideile

capitaliste) pentru a vota cu „partidele democrate”. În perspectivă era vizată și credibilizarea unor eventuale acuzații legate de falsificarea alegerilor.

Metoda de manipulare utilizată în cazul sintagmei de „partid-stat” a constat în manipularea conținutului unui noțiuni, care este bine definită în literatura științifică, în funcție de împrejurări. Manipularea prin teza „partidului-stat” a avut în vedere și amplificarea unor aspecte negative înregistrate de PSD în timpul exercitării puterii, cu scopul de a-i demoniza pe social-democrați. De exemplu, neinspirata campanie de atragere a primarilor și consilierilor locali, tradițională din păcate în România, a fost folosită pentru a acuza o nedovedită dorință a PSD de a controla exercițiul democratic îngrădind astfel drepturile civile și politice. Social democrații ar fi putut fi acuzați că încercau să instaureze un „partid-stat” dacă și-ar fi propus, de exemplu, să scoată în afara legii celelalte partide ori să le interzică dreptul de a guverna ori să le impună în practica politică o ideologie oficială unică (de stat). În sinteză, partidele de opoziție și organizațiile neguvernamentale din siajul lor au folosit unele deficiențe ale exercitării puterii de către PSD pentru a acuza natura totalitară a social-democraților. Extinderea sferei conceptuale a unei noțiuni, profitându-se și de lipsa de instruire adecvată a celor cărora le este adresat mesajul, în scopul atingerii unor obiective nedeclarate, constituie o acțiune de manipulare.

Coaliția Română pentru un Parlament Curat

Campania „Votează cu ochii deschiși!” a constituit unul dintre cele mai spectaculoase și dezbătute momente ale momentului electoral din 2004. Astfel, campania electorală din 2004 a cunoscut implicarea masivă a unui grup de ONG-uri sub titulatura „Coaliția Română pentru un Parlament Curat”. Conceptul a fost prima dată testat pe șapte mari orașe în alegerile locale din iunie 2004 și apoi extins la toți candidații din alegerile naționale din noiembrie. Scopul declarat al acestei coaliții era identificarea persoanelor de pe listele electorale care nu îndeplineau o serie de criterii morale sau legale pentru a fi membri în Parlamentul României. Printre aceste criterii se numărau migrarea repetată de la un partid politic la altul, existența unor acuzații de corupție sau conflicte de interese bazate pe dovezi verificabile și colaborarea cu fosta Securitate. Trebuie menționat că, dintre toate partidele politice ai căror candidați au fost avuți în vedere, Partidul România Mare a fost singurul care, de la început, a refuzat orice contact cu reprezentanții Coaliției pentru un Parlament Curat și, implicit, orice colaborare cu acest for. Conducerile PSD, PNL, PD și UDMR și-au declarat public aprecierea pentru campania Coaliției pentru un Parlament Curat și disponibilitatea de colaborare cu Coaliția în aceasta campanie acceptând faptul că această campanie le oferea oportunitate de a își „curăța” propriile liste de candidați.

În cele din urmă, s-a dovedit faptul că liderii PSD au avut o interpretare diferită de cea a membrilor CPC cu privire la criteriile de integritate morală folosite în evaluarea candidaților, manifestându-și nu numai nemulțumirea, dar și protestul față de numărul mare de candidați ale căror biografii au fost, în cele din urmă, aduse la cunoștința populației – 95 la nivelul Uniunii PSD + PUR. Trebuie menționat, totuși, că la începutul perioadei de stabilire a listelor de candidați, conducerea PSD a folosit proiectul Coaliției pentru a-i îndepărta de pe liste pe unii dintre aceia care, de-a lungul timpului, își formaseră o imagine negativă în rândurile opiniei publice. Liderii PNL și cei ai PD au folosit campania CPC în cea mai mare măsură, eliminând de pe locurile eligibile din listele Alianței D.A. un număr de aproximativ 30 de candidați ale căror biografii le-au fost prezentate de către CPC (candidați care, în cea mai mare parte, figuraseră pe liste, în varianta lor inițială). În cele din urmă, 12 dintre candidații Alianței D.A. au figurat, totuși, în materialele distribuite de Coaliție.

Listele publicate de CPC au inclus persoane cu grade variate de „vinovăție”, amalgamate și etichetate ca nedemne de a ocupa un fotoliu parlamentar. Procedura sumară de alcătuire a listei și faptul că, uneori, aceasta cuprindea informații eronate, nesemnificative sau nedovedite bazate, în majoritatea cazurilor pe simple zvonuri sau pe alegații din presă, au pus în discuție legitimitatea demersului CPC, în special din spectrul alianței PSD+PUR. Este drept că, deși, demersul acestor organizații neguvernamentale a fost unul binevenit, partizanatul excesiv al acestora în susținerea partidelor de opoziție a atenuat din moralitatea acestuia. Acest fapt este dovedit prin aceea că unii membri ai CPC au avut anterior angajamente politice sau au oferit consultanță politică PNL și PD; de pildă, Alina Mungiu-Pippidi a fost unul dintre principalii promotori ai constituirii Alianței Dreptate și Adevăr De asemenea, după încheierea alegerilor două dintre membrele marcante ale organizațiilor care făceau parte din CPC, Monica Macovei și Renate Weber au primit funcția de ministru în Guvernul Călin Popescu-Tăriceanu, respectiv de consilier prezidențial, ceea ce a părut să confirme suspiciunile formulate încă de la momentul elaborării listei cu candidați indezirabili. Anul electoral 2004 a indicat faptul că apelul la „societatea civilă” poate constitui un important mecanism de manipulare a electoratului. El indică necesitatea reformării profunde a societății civile actuale și a dezvoltării unei societăți civile veritabile care să funcționeze transparent, să își asume răspunderi, să își organizeze membrii și să se legitimeze comunicând cu ei și dându-le socoteală de ceea ce face.

Retragerea lui Theodor Stolojan

În campania electorală pentru alegerile parlamentare și prezidențiale din anul 2004 actorii politici au recurs și la forme de comunicare definibile, în raport cu istoria recentă a României, ca manipulări atipice. Faptul că au fost evenimente cu puține precedente a făcut ca electoratul să nu aibă repere în funcție de care să analizeze respectivele cazuri. Retragerea intempestivă a lui Theodor Stolojan din cursa prezidențială este un exemplu semnificativ în acest sens, acest gest având drept consecință bulversarea scenei poltice cu foarte puțin timp înaintea începerii campaniei electorale pentru funcția de președinte al României.

Liderul liberal Theodor Stolojan a urmat toate regulile impuse de candidatura la cea mai înaltă magistratură a României. Și-a anunțat intenția de a candida la Președinție încă din 2002, a desfășurat lungi turnee electorale prin țară, în perioada 2003-2004, a presat PNL să se asocieze cu PD pentru a forma Alianța „Dreptate și Adevăr”, pentru a avea un suport organizațional și politic mai puternic. Cu toate acestea, Stolojan nu a reușit să se profileze ca un câștigător al competiției electorale. Astfel, potrivit sondajului CURS realizat în perioada 23-28 septembrie 2004, Theodor Stolojan era creditat cu 36% dintre opțiunile de vot, cu un procent peste formațiunea politică din care făcea parte. În același sondaj, 45% dintre cei chestionați au răspuns că l-ar alege pe liderul PSD, Adrian Năstase. Contextul politic în care a avut loc retragerea lui Theodor Stolojan din cursa prezidențială ar putea explica resorturile acesteia. Până la alegerile locale din 2004 PSD era cotat cu cele mai mari șanse de a câștiga competiția pentru parlamentare și prezidențiale. Rezultatul alegerilor locale în care PD și PNL au câștigat primăriile unor mari orașe, egalitatea cu PSD în privința votului politic pentru Consiliile județene dădea mari speranțe liderilor Alianței D.A.. PSD a reușit însă să iasă din reculul cauzat de eșecul în alegerile locale și la începutul toamnei anului 2004 social-democrații și Adrian Năstase au preluat inițiativa politică. Astfel, în pofida tuturor eforturilor Alianței D.A., se profila o victorie a PSD și a candidatului său la alegerile prezidențiale. În acest context, a avut loc retragerea din competiția electorală și din fruntea PNL a lui Theodor Stolojan, în 2 octombrie 2004. Mai multe elemente indică faptul că retragerea lui Stolojan a fost o decizie pregătită cu atenție, menită a polariza prin manipulare simpatia publică spre Alianța D.A.

Anunțul de retragere din competiția electorală a lui Theodor Stolojan a fost realizat într-o sâmbătă, primind astfel un caracter extraordinar. Stabilirea datei anunțului într-o zi nelucrătoare avea funcția de a credibiliza motivele retragerii, dând electoratului impresia că starea de sănătate a candidatului Alianței D.A. este atât de proastă încât pasul nu mai admite amânare. Anunțul de retragere nu a fost motivat prin explicații medicale precise, menținându-se ambiguitatea asupra stării reale de sănătate și a cauzelor îmbolnăvirii. S-a motivat că se dorește menținerea discreției absolute asupra cauzelor și simptoamelor bolii, ceea ce a fost de natură să mărească nivelul de compasiune publică față de suferința fostului candidat și față de partenerii săi politici.

În cadrul conferinței de presă susținută de Theodor Stolojan a participat și soția sa, anterior foarte discretă pe scena publică. Prezența doamnei Stolojan este un alt element menit a indica gravitatea bolii fostului lider al PNL și de a întări, astfel, compasiunea publicului. Electoratul era invitat nu doar să asiste la un eveniment politic ci și să participe la o întrunire de familie, o familie greu încercată. Alături de familia Stolojan a fost prezent și Traian Băsescu. Starea de tensiune a fost mărită de izbucnirea în plâns a acestuia. Rostul scenei plânsului era de a da un dramatism și o autenticitate cât mai mari ieșirii din cursă a lui Stolojan, pentru a atrage simpatia publicului către Alianța D.A. și noul ei candidat prezidențial, Traian Băsescu.

Din declarațiile principalilor actori politici, s-au conturat trei variante de explicații pentru retragerea lui Theodor Stolojan din cursa prezidențială. Prima pornește chiar de la anunțul făcut de principalul protagonist: „Din păcate drumul meu în cursa prezidențială se încheie aici”, spunea Theodor Stolojan pe 2 octombrie. „Starea mea de sănătate mă oprește din acest drum. Problemele de sănătate cu care mă confrunt pot fi remediate acum. Dacă nu mă concentrez acum asupra lor, riscă să se agraveze iremediabil. Renunț la cursa prezidnțială cu regret”. În schimb, a doua zi, cel de-al doilea co-președinte al Alianței Dreptate și Adevăr, liderul PD Traian Băsescu a respins această idee, afirmând că Theodor Stolojan era șantajat politic: „De mai bine de o lună aveam discuții frecvente cu Theodor Stolojan pe tema renunțării la cursa prezidențială, de mai bine de o lună dânsul a deschis discuția necesității renunțării la cursa prezidențială. Era într-un stres teribil, nu este adevărat că are nu știu ce boli, nu știu ce operații, Theodor Stolojan nu face nici o operație, are nevoie doar de odihnă ca să iasă din șantajul la care continuu era supus”. (…) „La foarte multe, inclusiv telefoane de tot soiul care îi spuneau ce i se pregătește cu dosarele pe care le va avea de explicat în campanie, cu tot soiul de tertipuri din acestea specifice unui sistem ticălos. Theodor Stolojan ceda nervos dacă mai continua”. Președintele interimar al PNL, Călin Popescu Tăriceanu a declarat că fostul lider al partidului nu suferea de o boală incurabilă, dar că starea acestuia de sănătate s-ar fi deteriorat dacă nu intervenea la timp. În acest context, Adrian Năstase a respins categoric tema șantajului: „Afirm cu toată tăria și cu toată responsabilitatea că nu a existat din partea PSD sau a instituțiilor statului vreo formă de șantaj la adresa lui Theodor Stolojan. Numeroasele întâlniri ale lui Băsescu cu unii dintre liderii liberali au creat o atmosferă care a dus într-adevăr la o presiune psihologică foarte puternică asupra lui Theodor Stolojan, care probabil că a înțeles că eforturile lui nu erau urmate pe măsura cuvenită”.

Momentul acuzațiilor la adresa PSD a fost și prilejul cu care Traian Băsescu și-a anunțat intrarea în campania electorală prezidențială. Traian Băsescu încerca să dea o lovitură de imagine, profitând astfel de capitalul de simpatie publică față de boala lui Stolojan, de ura față de partidul care îi provocase boala, precum și de vizibilitatea foarte mare creată de mass-media acelui eveniment. Ulterior, teza „șantajului” a fost nuanțată de către Traian Băsescu, sau pur și simplu negată de către Mona Muscă și Călin Popescu-Tăriceanu, aceștia din urmă afirmând că Theodor Stolojan „nu este un om șantajabil”. Această teză își produsese, însă, deja efectul electoral scontat. În mintea alegătorului mediu grăbit și neatent, imaginile se cumulează iar nu se coroborează. Așa se face că fapte care nu pot exista împreună în viața reală– retragerea pe caz de boală, retragerea pe motiv de șantaj, îmbolnăvirea prin șantaj a unei persoane care nu avea vulnerabilități spre a fi șantajată etc. – s-au asociat în imaginația multor români determinând o anumită opțiune de vot favorabilă celor care au pregătit această regie.

Teza fraudării alegerilor

În campaniile electorale din Europa Centrală și de Est utilizarea tacticilor negative a devenit uzuală, mai ales de către partidele aflate în opoziție. Campaniile electorale de tip negativ au obiectivul dea amplifica nervozitatea electoratului, pentru a-l determina să acorde un vot de protest la adresa partidelor aflate la putere. Partidele guvernamentale folosesc mai puțin strategiile negative, deoarece ele trebuie să-și apere „realizările” exercitării puterii. În ciclul electoral 2000-2004 partidele de opoziție au adoptat, rând pe rând, o atitudine negativă fațăde partidul aflat la putere,PSD. Referendumul pentru Constituție din anul 2003 a fost criticat de Alianța D.A., fiind formulate cu acest prilej și acuzații de fraudă electorală la adresa Guvernului și a PSD. În prima parte a anului 2004 atât Alianța D.A. cât și PRM, sprijinite de câteva ONG-uri, au lansat și susținut teza iminenței fraudării următoarelor alegeri de către PSD. Alegerile locale s-au desfășurat, totuși, în condiții bune, fiind acceptate ca libere și corecte. În pregătirea terenului pentru reclamarea fraudei electorale, partidele din opoziție au lansat teza „partidului-stat”, sintagmă prin care era vizată, printre altele, credibilizarea unor eventuale acuzații legate de folosirea de către PSD a instituțiilor statului spre a se eterniza la putere. Se sugera astfel că, întrucât instituțiile statului sunt în slujba partidului de guvernământ, alegerile nu pot fi decât falsificate în folosul acestuia. În condițiile echilibrului dat de rezultatele alegerilor locale din iunie 2004 atât PSD cât și Alianța D.A. s-au declarat învingătoare. Ca atare, Alianța D.A. a abandonat temporar teza fraudării alegerilor, aceasta fiind susținută doar de PRM și CorneliuVadim Tudor, care aveau o tradiție în a promova atari teorii.

Evenimentul care a facilitat redeschiderea subiectului fraudării alegerilor a fost „revoluția portocalie” din Ucraina. „Revoluția portocalie” s-a constituit dintr-o serie de proteste, blocade și greve generale la nivel național în Ucraina, organizate de susținătorii candidatului la președinție Viktor Iușcenko, după publicarea rezultatelor disputate ale alegerilor prezidențiale din noiembrie 2004. În România, posturile de televiziune au transmis imagini legate de revolta din Ucraina, dintre acestea remarcându-se Realitatea TV care a focalizat o perioadă bună de timp subiectul. La nivelul percepției opiniei publice s-a indus imaginea unei corespondențe între situația din Ucraina și cea din România: forțele „democratice” aveau culoarea oranj și la Kiev și la București, în timp ce „partidul-stat” era reprezentat de culoarea albastră. S-a creat astfel un climat psihologic deosebit de tensionat, dominat de spaima instabilității politice și a revoltelor de stradă care ar fi putut determina blocarea integrării europene a României. La alegerile din 28 noiembrie 2004, Adrian Năstase a obținut 40,94% din voturi, iar Traian Băsescu 33,92%, în timp ce Uniunea PSD+PUR a câștigat alegerile cu 36,6% fațăde 31,3% voturi obținute de Alianța D.A. Se profila, astfel, victoria lui Adrian Năstase în alegerile prezidențiale. Pe acest fond a reizbucnit teza fraudării alegerilor, desfășurarea normală a campaniei electorale pentru turul al doilea fiind bulversată de reapariția ei. Liderii Alianței PNL-PD, Călin Popescu-Tăriceanu și Traian Băsescu, au solicitat în acest context: destituirea Biroului Electoral Central (BEC), ca participant la fraudă; arestarea directorului firmei, Liviu Drăgan, care a pregătit soft-ul de numărare a voturilor; supravegherea imediată a Direcției de Statistică și sigilarea computerelor acesteia și, mai ales, verificarea de către specialiști neutri a soft-urilor de calculare care au dat rezultatele alegerilor.

Luând act de scandalul apărut cu privire la acest subiect, cu posibile consecințe foarte grave în planul percepției publicului asupra rezultatelor alegerilor și al modului în care aceste rezultate urmau a fi acceptate de opinia publică, Asociația Pro Democrația a propus BEC, INS și reprezentanților celor două alianțe de partide care aveau candidați în turul II al alegerilor prezidențiale, o soluție pe care a considerat-o credibilă și acceptabilă de către toate părțile, pentru lămurirea modului în care stăteau lucrurile: invitarea unei echipe de experți străini care să realizeze o expertiză privind procesul de centralizare a datelor și stabilire a rezultatelor. Soluția propusă s-a dovedit a fi, într-adevăr, acceptabilă din punctul de vedere al tuturor părților implicate, astfel încât APD i-a invitat la București pe membrii Centrului pentru Alegeri Libere și Democrație (CeSID) din Belgrad.

Rezultatele „investigațiilor” realizate de experții de la CeSID au arătat că în ciuda, problemelor apărute în completarea proceselor verbale, nu a existat nici o neregulă legată de procesul de centralizare a datelor și stabilire a rezultatelor (greșelile în menționarea numărului de alegători prezenți la urne neavând cum să influențeze rezultatele finale obținute de partidele politice și candidați, rezultate care se raportează la numărul de voturi valabil exprimate).

După alegeri, ideea că fraudele au viciat masiv rezultatul votului a fost reluată. Președintele Traian Băsescu, ca și unii reprezentanți ai PNL, PD și PRM au susținut-o în intervențiile lor publice. Traian Băsescu a sugerat constituirea unei comisii parlamentare care să cerceteze derularea procesului electoral, dar niciodată, de atunci, nu a fost întreprins nimic.

O altă acuzație la adresa Uniunii PSD-PUR, nedovedită pe deplin, este cea a votului multiplu. Cazurile de flagrant au fost doar câteva, multe dintre acestea implicând chiar pe simpatizanții și militanții partidelor care s-au plâns de fraudă. Interesant din acest punct de vedere a fost cazul „Gara de Nord”, unde numărul de votanți pe listele speciale a fost foarte mare. Incidentul a fost prezentat și de către mass-media, care semnala în acea perioadă prezența a numeroase autobuze în zonă, ceea ce a întărit suspiciunile privind fraudarea alegerilor. Rezultatele finale ale numărării voturilor la secțiile amplasate în Gara de Nord au scos în evidență o adevărată„surpriză”: Alianța D.A. obținuse de două ori mai multe voturi decât Uniunea PSD+PUR. În fapt, aceste tipuri de suspiciuni au fost rareori sau deloc dovedite convingător înainte de a fi prezentate public în detaliu. Faptul că în derularea votării s-au produs iregularități care ar trebui sancționate de la caz la caz a devenit mai puțin important decât afirmarea suspiciunii.

Campania „mesajelor otrăvite”

În campania electoralădin 2004 nu au mai fostfolosite „telefoane otrăvite”, ca în anul 1996, ci s-au utilizat alte forme de manipulare. Scopul acestor mesaje era de a crea un sentiment de vinovăție colectivă și de jenă în rândul celor care ar fi votat cu PSD. Mai întâi a circulat pe Internet o Scrisoare din Congo, al cărui final era „Și dacă ramuri bat în geam/ și iar mizați pe Bombo, / eu mă atârn de primul ram / și-o să mă-ngrop în Congo!” Campania de demobilizare a votanților PSD, de creare a unui sentiment de culpabilitate în rândul acestora s-a folosit și de mesajele-text pe telefonia mobilă. Mai mulți cetățeni au primit o serie de SMS-uri de această factură, fiind necesară intervenția Biroului Electoral Central pentru stoparea acestei campanii.

În ceea ce privește presa, aceasta a constituit principala armă folosită de mediul politic pentru a câștiga alegerile. Media audiovizuală a fost vârful de lance al campaniei politice agresive cu accente propagandistice, aceasta având de departe cel mai mare impact asupra populației. Preponderent, din știrile posturilor TV românești au lipsit informațiile critice la adresa partidului de guvernământ, au fost omise evenimente și subiecte care ar fi pus într-o lumină nefavorabilă membrii PSD (prin comparație cu presa scrisă unde astfel de informații au fost mediatizate). Liderii partidului aflat la putere au fost prezenți în general în context pozitiv sau neutru. În majoritatea cazurilor, atitudinea critică a jurnalistului de televiziune a fost îndreptată îndeosebi către membrii opoziției.

În perioada campaniei electorale, numărul știrilor politice a scăzut simțitor, una din cauze fiind legislația electorală, ale cărei ambiguități și caracter restrictiv au creat confuzie, inhibând astfel editorii să prezinte știri referitoare la viața politică. S-a putut observa cvasi dispariția actorilor politici mai ales în prima săptămână a campaniei electorale. Atitudinea critică, care în general era îndreptată către membrii opoziției, a dispărut în majoritatea știrilor difuzate în timpul campaniei electorale. În majoritatea timpului, televiziunile au prezentat știri cu context neutru sau pozitiv. Campania electorală, în special cea televizată, a fost caracterizată în mai multe rânduri ca fiind plictisitoare, neinteresantă, cu dezbateri sterile, iar electoratul nu a fost suficient informat în legătură cu chestiuni de interes public. Principala cauză a acestei stări de fapt era formatul emisiunilor electorale, format care de cele mai multe ori a evitat confruntarea directă între candidați, mai ales între principalii doi candidați, dar și subiectele fierbinți, de interes public major.

În perioada preelectorală, liderii PSD au avut acces la intervenții directe mai frecvent decât ceilalți lideri politici. Diferența a apărut atât în valoare absolută, cât și în valoare relativă. De exemplu, în luna septembrie 2004, Adrian Năstase a fost prezent în cadrul știrilor TV cu 70 de intervenții directe (adresându-se direct publicului); Theodor Stolojan cu 7. Așadar, pentru Adrian Năstase 40% dintre apariții au fost intervenții directe, iar cele ale lui Theodor Stolojan au reprezentat 4%. Tot în septembrie, Adrian Năstase este asociat cu acțiuni pozitive cel mai frecvent: 16 apariții, dintre care 10 la TVR1 și este singurul lider politic față de care în cadrul tuturor televiziunilor monitorizate în această perioadă există atitudine tendențios pozitivă (TVR1 – 7 apariții, Prima TV – 5, B1 TV – 4, Antena 1 – 3, Realitatea TV – 2, Pro TV – 1). Tendențiozitatea pozitivă este preponderent determinată de imaginile care-l prezintă pe liderul PSD în mijlocul “băilor de mulțime”. Acest tip de rezultate, menționate mai sus și identificate în luna septembrie, a fost specific mai mult sau mai puțin tuturor rapoartelor de monitorizare AMP din întreg anul electoral 2004, cu tendința de creștere a contextului pozitiv în ceea ce privește liderii partidului de guvernământ pe măsură ce campania electorală s-a apropiat.

CAMPANIA LA ZENIT

MOMENTUL CONFRUNTĂRII TELEVIZATE

Moment final al campaniei mediatice pentru alegerile prezidențiale din 2004, emisiunea „Destinația Cotroceni”, difuzată la postul public de televiziune în seara zilei de 8 decembrie, cu începere de la ora 22:00, a fost prima și ultima confruntare directă la care au participat cei mai importanți concurenți pentru funcția supremă în stat. Ea a reprezentat într-adevăr un punct culminant de care s-a leagă marile speranțe ale celor doi oponenți, mai ales că sondajele de dinaintea dezbaterii indicau un scor foarte strâns, iar „meciul” nu era decis foarte clar până la acel moment. Este posbil ca această confuntare să fi contribuit decisiv la câștigarea alegerilor de către Traian Băsescu, aflat la o distanță relativ mare de Adrian Năstase după primul tur. Din acest motiv, dar și pentru că reprezintă esența campaniei celor doi actori politici, acest moment merită analizat în detaliu.

Emisiunea a durat două ore și a fost moderată de Marian Voicu și de Cristian Tudor Popescu. Participarea unui jurnalist de elită la această dezbatere îndelung așteptată de opinia publică conferea credibilitate opiniilor exprimate. Nu trebuie pierdut din vedere din vedere nici faptul că, între cele două tururi de scrutin, conducerea Societății Române de Televiziune a fost acuzată de redactori ai departamentului de știri de cenzurarea informațiilor despre reprezentanți ai opoziției și de intensă mediatizare a celor de la guvernare. În aceste condiții, implicarea unui jurnalist vedetă, care avea prestigiul unui justițiar, așa cum era C.T. Popescu, conferă mai multă autenticitate, vizibilitate, dar și imparțialitate. Cu atât mai mult cu cât jurnalistul invitat are dreptul de a adresa mai multe întrebări celor doi opozanți, de a sancționa pozițiile lor și de a cere lămuriri suplimentare. Potrivit grilei, pe tot parcursul emisiunii, C.T. Popescu va adresa câte șase întrebări fiecărui candidat atunci când crede de cuviință, la care aceștia trebuie să răspundă în 30 de secunde. Desfășurătorul emisiunii a fost convenit în prealabil cu cele doua formațiuni politice, cu Uniunea și cu Alianța, iar data la care s-a organizat, durata și formatul emisiunii au fost stabilite de comisiile parlamentare de specialitate din Camera Deputaților și din Senat.

Năstase construiește prin discursul său o distincție netă între el și Băsescu: el este omul faptelor, al succeselor externe, cel care a făcut țara membru NATO și o va integra în Uniunea Europeană, care va crea locuri de muncă și va mări pensiile și care este legitimat pentru ocuparea acestei funcții nu numai prin experiența de conducere pozitivă, dar și prin datele teoretice pe care le deține. Aceste declarații au fost necesare și ca urmare a evaluării negative pe care Băsescu o face la adresa politicii interne de până atunci, dar și din dorința de a diminua valoarea de adevăr a spuselor oponentului său.

Critică lipsa de experiență a lui Băsescu, punând-o în balanță cu experiența pe care a dobândit-o el din 1990 până în prezent și aduce ca argument contactele și relațiile pe care și le-a format cu demnitari europeni sau americani.

După un prim tronson de întrebări personalizate, care introduc telespectatorul în atmosfera confruntării politice, emisiunea se structurează pe mai multe teme de discuție în care sunt antrenați cei doi opozanți. Prima dintre teme este legată de corectitudinea primului tur al alegerilor prezidențiale, dar și de alianțele post-electorale care vor asigura o majoritate parlamentară.

Moderatorul cere lămuriri despre poziția pe care cele două formațiuni politice – PSD și Alianța .D.A. – o vor avea față de restul partidelor parlamentare, știut fiind faptul că nici una dintre ele nu au obținut majoritatea în urma alegerilor parlamentare. Dezbaterea se rezumă la o discuție între C.T.P. și fiecare opozant în parte. Caracterul polemic al emisiunii iese la iveală atunci când lui Băsescu i se cer lămuriri în legătură cu retragerea din politică a lui Theodor Stolojan, iar acesta răspunde cu citate din stenogramele ședințelor PSD. Candidatul Alianței încearcă să demonstreze că, prin aservirea justiției, PSD-ul îi ataca pe liderii opoziției pentru a le submina putere sau pentru a-i șantaja. Năstase se situează pe poziție liderului politic care nu vrea să se implice în polemici, acuzându-l în mod indirect pe Băsescu de ridicarea unor probleme false. Totodată, el cer intervenția moderatorului conștient fiind că problema stenogramelor are un potențial de risc foarte mare pentru capitalul său de imagine. Susține că motivul dezbaterii din seara respectivă nu sunt stenogramele, pe care de altfel le contestă, ci România. Folosește strategii conversaționale încercând să obțină un câștig maxim prin ignorarea adversarului. Refuză principiul cooperării, dar invocă noțiuni abstracte, precum cea de țară. Discursul său este structurat fără a socoti prezența lui Băsescu în platou, pentru a interveni mai apoi în discuție dintre Băsescu și Cristian Tudor Popescu pentru a trage o concluzie („Întrebarea a fost dacă ați mințit în legătură cu Stolojan și ați mințit. Asta este adevărul. Și cred că asta este concluzia pe care o vor trage oamenii”). Ultima întrebare din această rundă, adresată de moderator, se referă la acordarea autonomiei maghiarilor în schimbul susținerii parlamentare a PSD-ului de către UDMR. Năstase neagă informațiile potrivit cărora ar fi acordat autonomie teritorială în schimbul sprijinului politic și susține că a fost o minciună invocată de Traian Băsescu. Invocă în sprijinul spuselor sale argumentul autorității, respectiv experiența sa de 15 ani în diplomație. Aducând ca dovadă faptele, realizările din timpul mandatelor sale anterioare, are un grad maxim de credibilitate. Profită de întrebările care îi sunt adresate pentru a combina polemica și manifestul și inserează în răspunsuri puncte din platforma electorală pe care nu a avut prilejul să o prezinte în emisiune. De altfel, în toate intervențiile sale de pe parcursul dezbaterii se va putea detecta o eterogenitate manifestă prin prezența deductibilă a unui discurs propagandistic în cadrul discursului, respectiv a răspunsurilor la întrebări. Susține proiecte care prevăd descentralizarea instituțiilor locale și mutarea procesului de luare a deciziilor de le centru către comunitățile locale, dar și unitatea etnică. Pentru a doua oară în cadrul aceluiași schimb de replici îl acuză pe Băsescu de campanie murdară și de lansarea unor acuzații și a unor teme de discuție false.

O dată cu următorul set de întrebări, pe care de data acesta cei doi opozanți și le adresează reciproc, caracterul polemic al confruntării devine mult mai aprins. Băsescu îi contestă acțiunile politice și îl acuză de măsuri populiste. În replică, Năstase recurge la argumentul ipocritului, încercând să sugereze contradicția din declarațiile lui Băsescu. Face declarații populiste, cere permisiunea de a adresa zâmbete telespectatorilor și profită de moment pentru a marca realizările Guvernului 2000-2004. Prin presupoziții ironice, poziția lui Băsescu este redusă la cea a unui candidat disperat de a câștiga capital electoral. În discursul său, Năstase încearcă să impună despre Băsescu imaginea unui candidat caricatural, deformat, interesat de scandaluri și bârfe, iresponsabil, incapabil să reprezinte România în plan internațional și substituie atacului acestei „variante” slabe a poziției adversarului apărării propriei poziții. Se folosește de argumentul de culpabilitate prin asociere pentru a sugera că figura lui Băsescu este legată de cea a Guvernării „dezastruoase” dintre 1996-2000. Ba mai mult, folosește intertextualitatea pentru a reda publicului declarațiile lui Băsescu privind modul în care acesta se raportează la Dumnezeu („Nu am nevoie de preoți ca să simt către Dumnezeu, nu am nevoie de intermediari”) și sugerează că România nu poate avea un președinte care contestă esența Bisericii. Dumnezeu este un simbol puternic și obsesiv, iar incitarea și angajarea publicului sunt evidente. Face apel la universul de credințe și de obiceiuri ale publicului, conștient fiind că Biserica este una dintre instituțiile în care românii au cea mai mare încredere. Credințele comune reprezintă o probă foarte pertinentă pentru telespectatori, mai ales dacă ne gândim că acest tip de mesaje populiste au ca țintă mai ales țăranii și pensionarii.

Băsescu îl atacă pe Năstase lansând o acuzație implicită legată de faptul că România nu are nevoie de un președinte șantajabil. În replică, Năstase răspunde cu un argument prin care își acuză adversarul de iresponsabilitate, dar fără a face precizarea la care dintre faptele lui se referă. Neagă acuzațiile subînțelese ale lui Băsescu cum că el ar fi „șantajabil”, și profită de moment pentru a scoate în evidență încheierea negocierilor cu NATO, cu UE. Nu vorbește în nume propriu, ci se erijează în reprezentantul cetățenilor.

Un alt tronson de întrebări lansate de cei doi moderatori vizează raporturile pe care invitații, în calitatea lor de președinți ai țării, le vor cultiva cu statele vecine. Năstase răspunde cu o serie de imperative despre cum trebuie menținute relații bune cu celelalte sate. Invocă noțiuni abstracte, populiste precum „legătura cu patria mamă”, „nevoile minorităților”, „politică specială”, dar folosește clișee și expresii redundante („țară trup din trupul țării noastre”, „țară demnă, mândră, o țară fără corupție, cinstită”), rezultând din acestea un discurs ambiguu.

Întrebați care va fi formațiunea politică ale cărei voturi le vor atrage în turul doi al alegerilor, Băsescu declară că el are o imagine proprie și că nu poate fi asimilat nici unui alte lider politic. Năstase mimează tema de discuție („Nu mi-am făcut strategii speciale în privința captării unui electorat anume”) și profită de moment pentru a lansa mesaje populiste sprijinite pe argumente legate de doctrina social-democrată pe care o reprezintă. Este interesantă și poziția pe care Năstase și-o asumă în raport cu electoratul Partidului România Mare. Se angajeze să respecte „justițiarismul” celor aproximativ un milion de electori care doresc o Românie „mândră” și „curată” și își asumă responsabilitatea de a-i reprezenta ca cetățeni. Definește relația dintre politician și cetățean și susține implicarea intensă în rezolvarea problemelor sociale ale momentului, susținând un discurs de tip problemă-soluție („Știu însă că președintele României trebuie să reprezinte fiecare om din țara noastră și trebuie să aprecieze la fiecare eforturile, munca, problemele, preocupările pe care le are, grijile pe care le are”). Își pune declarațiile sub semnul subiectivității, dar își manifestă convingere că va fi votat de toți cetățenii, indiferent de doctrinele lor politice.

Prin refuzul lui Năstase de a se implica în discuții polemice, momentele în care cei doi combatanți își suprapun declarațiile sunt destul de puține. O confruntare reală este aceea în care Băsescu susține că finanțarea autostrăzii Bechtel a fost semnată în timpul mandatului său de ministru al Transporturilor, în vreme ce Năstase revendică privilegiul de a fi primul Guvern post-comunist care a reabilitat infrastructura. Își sancționează opozantul pentru unele dintre declarații și este ironic la adresa comportamentului acestuia („Ceea ce a prezentat domnul Traian Băsescu aici reprezintă desene, care s-au făcut la un moment dat”).

Inițiază teme de discuție, cum ar fi ideea Alianței Dreptate și Adevăr de a introduce o cotă unică de impozitare și contestată puncte din programa de guvernare a lui Băsescu susținând că sunt „riscante”. Aduce ca argumente opinia specialiștilor din PSD. Vorbește despre programa politică a contracandidatului său ca fiind o aventură, cu un potențial de risc mărit. Printr-o degresiune tematică, Băsescu surprinde contradicția dintre vorbele și faptele primului-ministru și aduce discuția asupra problemelor economice de la RAFO, discuție pe care Năstase a refuză printr-o încercare de intimidare a adversarului cu insinuări despre problemele existente pe durata mandatului Guvernării CDR („Pot să vă dau exemple, care nu o să vă facă plăcere, din alte perioade, dar nu despre asta discutăm. Discutăm despre principiu, dar am vrut să discutăm serios.”). Discursul complex al lui Băsescu se încheie cu acuzarea contracandidatului că nu a fost sincer și că a încălcat maxima cantității – de a spune tot adevărul.

Confruntarea se reia în jurul formării majorității parlamentare, Adrian Năstase contracarând declarațiile adversarului și susținând că partidul său are deja negociată majoritatea parlamentară, alături de Partidul Umanist Român. Este o încercare de intimidare a adversarului prin sancționarea pentru unele declarații, dar și prin ironii („Nu va faceți iluzii. Președintele nu poate să desemneze discreționar primul-ministru”). Complexitatea polemicii este accentuată de anunțul pe care Năstase îl face privind negocierea majorității cu partidele parlamentare care au trecut pragul electoral.

Problema corectitudinii alegerilor din primul tur de scrutin a constituit o temă de atac pentru Traian Băsescu. Ea este respinsă categoric și violent de Năstase care acuză la rândul său Alianța cu nu a procedat legal și că, prin acuzații nefondate, a prejudiciat imaginea României peste hotare. Cei doi se întrerup, se suprapun prin înscrierea la cuvânt și se luptă practic pentru a avea ultimul cuvânt. Din această polemică, dezbaterea se îndreaptă către o narațiune-monolog a candidatului Traian Băsescu. Este momentul hotărâtor al emisiunii, și, extrapolând, al întregii confruntări dintre ultimii doi finaliști în cursa pentru prezidențiale.

„Discutam cu colegii la începutul campaniei. Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști? Între Adrian Năstase și Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Și pe cuvântul meu, îmi părea rău. Pe urmă, mă tot uitam așa, uneori, în oglindă mă uitam la mine, zic "Mă, tu ai respect pentru poporul roman, Băsescule?" – mă întrebam. Zic: "Am!" "Tu ți-ai bătut joc de poporul român?". “Nu am avut senzația că am făcut-o vreodată.” De aici eu cred ca mergând din aproape în aproape, poate că discuția asta n-ar fi trebuit sa aibă loc. Poate ca era momentul ca, în fața românilor, să vină alt tip de candidat decât noi doi. E adevărat, eu n-am trăit din munca politică, dar am fost membru de partid. Marea dramă însă nu este că am fost membru de partid… […] Nu, asta mă tot întrebam așa. Dar marea problemă pe care noi doi o avem e nu numai că am fost amândoi membri de partid. Poate, până la urmă, nu-i o rușine, un rău, să fii membru de partid într-un stat comunist. Asta era statul atunci. Drama este că nu avem voie să rămânem tot cu mentalitatea aia și după 15 ani, de când nu mai e comunism în România. Iar tu mă convingi în fiecare zi că nu ești capabil să înțelegi că instituțiile astea trebuie să funcționeze singure.”

Următoarea etapă a emisiunii cuprinde o serie de trei întrebări înregistrate și adresate fiecărui candidat de Ion Cristoiu, Gabriel Stănescu și de Sorin Roșca Stănescu. În mare, ele vizează aceleași subiecte privind corectitudinea alegerilor prezidențiale și posibilitatea eliminării din fruntea Biroului Electoral Central a lui Emilian Gherguț.

În finalul emisiunii, Cristian Tudor Popescu le solicită candidaților să se pronunțe asupra obiectivității cu care s-a purtat în cursul emisiunii, după care cei doi își vor prezenta mesajul către electorat. Este momentul pentru Năstase să reia discursul propagandistic de determinare a electoratului să voteze în spiritul aceleiași echipe crea s-a aflat la putere. Legitimitatea candidaturii sale este dată tocmai de succesele pe care le-a obținut până acum, dar și de „guvernarea dezastruoasă” dintre 1996-2000. Își asumă responsabilitate, într-o propoziție, pentru greșelile care „au fost făcute în această perioadă”, dar modalitatea de acțiune pe viitor îi aparține aceleiași forțe politice ca și până acum. „Eu am dovedit, și la conducerea partidului și la conducerea guvernului, ca sunt un om puternic”. Se consideră un lider desăvârșit, având o importanță covârșitoare și în fruntea PSD, și în fruntea Guvernului, dar nu poate nega într-o asemenea situație rolul echipei sale. Sugerează electoratului că între deziderat și realitate este o distanță semnificativă în cazul lui Băsescu, dar pune un semn de egalitate între alegerea sa ca președinte al țării și ceea ce vor cu adevărat cetățenii. Discursul său mediatic se bazează până la sfârșit pe o logică maniheistă, în care actorii politici sunt plasați în două tabere opuse: „noi”, cei care am guvernat și până acum și care dorim binele țării și eradicarea corupției, și „ei”, cei care acționează împotriva interesului național. Desemnarea explicită a dușmanului este unul dintre mecanismele principale de legitimare a viitorului președintelui, rezultând dintr-o anumită proiecție mitologică bazată de imaginea de lider incontestabil a lui Ion Iliescu, proiectată asupra descendentului său, devenit reprezentantul întregii țări.

Discursul lui Năstase este marcat de apelul la valori abstracte, precum „democrație”, „independență”, „orientare europeană”, valori inerente unui discurs politic, însă ele se subordonează valorilor general umane la care face apel Traian Băsescu. Atacându-l pe Năstase și susținând opoziția dintre proclamarea valorilor și conduita sa practică, Băsescu face apel la sinceritate și reușește să se impună. O altă diferență semnificativă dintre cei doi rezultă din modul în care se raportează la electorat. Dacă Băsescu face din persoana celui care îi dă votul un aliat care dorește să schimbe „puterea totalitara pe care o exercita PSD”, Năstase așteaptă votul de recunoștință al publicului pentru măsurile întreprinse pe durata mandatului. În viziunea ideologiei social-democrate, el se reprezintă ca un președinte al tuturor românilor, cărora le cunoaște și le apreciază munca și eforturile.

Băsescu și Năstase au două percepții diametral opuse de percepție a electoratului. Iar această diferență se poate observa cu ușurință din alăturarea celor două formule de adresare către electorat pe care le folosesc contracandidații, respectiv „oameni buni” a lui Băsescu și „dragi compatrioți”, a lui Năstase. De altfel, pe tot parcursul dezbaterilor, primul-ministru manifestă o politețe excepțională atât față de public, pe care vrea nu vrea să-l plictisească dând curs unor subiecte propuse de Băsescu, dar este foarte politicos și față de acesta din urmă. Năstase folosește politețea și pentru a neutraliza unele probleme sau incidente iscate în timpul emisiunii. Așa se face că, în timpul confesiunii sale, dar și după aceea, Băsescu i se adresează pe numele mic, în timp ce Năstase îi răspunde folosind pronumele de politețe.

Năstase, în comparație cu Băsescu, are un discurs mult mai propagandistic. El se erijează în reprezentantul electoratului care știe ce vrea, respectiv seriozitate și responsabilitate, și nu un președinte care să dea curs situațiilor conflictuale. În plus, replicile sale sunt construite după modelul refractării cauzelor care îi sunt aduse, fie prin vocea moderatorului, fie prin întrebările directe adresate de opozant, după care, necondiționat, se trece la expunerea programului electoral și a măsurilor populiste care ar putea să-i cointereseze pe alegători. În nici unul din demersurile sale nu este întrerupt de moderator, deși Băsescu nu are ocazia în cursul emisiunii să își prezinte programa electorală. Discursul lui Adrian Năstase poartă mărcile retoricii moderne. Prin intermediul cuvintelor, Năstase face apel la pathos, mobilizează, seduce, convinge și manipulează. Este un discurs propagandistic ce inculcă publicului ideea că el trebuie să fi ocupantul fotoliului de la Cotroceni. Folosește clișee, își prezintă temeinic poziția, își stabilește modalitățile de adresare și are un discurs prestabilit, replicile cu efect și discursul care modifică atitudinea publicului se află la contracandidatul său. Năstase a mizat pe efectul teleologic al comunicării politice, al intențiilor și strategiilor, în timp ce Băsescu s-a folosit de efectul emoțional, punându-și în lumină laturile sensibile.

CONCLUZII

După cum s-a putut observa din periplul nostru, lumea politicii este una mai mult decât complicată. Este știut faptul că, încă din timpuri imemoriale, oamenii au încercat, ca o consecință firească a naturii umane, să își impună puterea asupra altor semeni, prin diverse mijloace. Problema este că, odată cu revoluția industrială și democratizarea societăților umane, puterea politică a fost nevoită să se încadreze într-un altfel de logică pentru a obține consensul popular. Pe de altă parte progresul științific și tehnologic fără precedent a pus la dispoziția clasei politice un arsenal formidabil de mijloace media prin intermediul cărora mesajul lor să poată fi transmis și popularizat.

În pofida faptului că poate părea paradoxal la prima vedere, tehnicile și scopurile de propagandă nu s-au schimbat din Antichitate până în zilele noastre. Noutatea constă în tehnologia pusă în slujba lor. Analiza noastră a surprins în detaliu apariția și persistența unor mituri politice, parcă eterne, oricum care străbat veacurile fără a își schimba esența. În permanență, comunitățile umane vor reacționa conform unui anumit tipar față de amenințări externe sau interne sau își vor învesti speranțele în lideri mesianici, salvatori, capabili să remedieze reacțiile negative. S- a putut observa că și concepte intangibile precum statul sau democrația se sprijină pe un suport mitologic care să le asigure evoluția înspre direcția dorită. Pe de altă parte, alternativa la democrație s-a dovedit a fi o veritabilă catastrofă a cărei consecință a fost exterminarea a unei bune părți din populație planetei. Experiențele de tip totalitar, expresie pură a utopiilor de tip milenarist, și-au demonstrat limitele. Un paradis terestru este exclus, în aceste condiții dezirabilă fiind doar ameliorarea sistemului democratic și a mecanismelor sale, sistem din ce în ce mai amenințat în urma crizelor economice sau a efectelor nocive ale globalizării.

România reprezintă, din punctul de vedere al analizei politice un caz special, cu trăsături proprii, ca urmare a unui traseu foarte complicat dar și prin caracterul poporului român, deseori contradictoriu. În numai un deceniu, de pildă, în România contemporană se succede cu o viteză amețitoare, trei regimuri dictatoriale, foarte diferite în substanța lor. În 1938 regele Carol al II-lea a pus la cale o lovitură de stat prin intermediul căreia și-a asumat largi prerogative de conducere, fundamentate de o nouă constituție, expresie a unui regim totalitar. În numai doi ani, acest regim se prăbușește ca urmare a pierderile teritoriale din vara anului 1940 și va fi înlocuit, de asemenea, cu un regim personal, întruchipat de mareșalul Ion Antonescu. În fine, la sfârșitul războiului mondial, ca urmare a evoluțiilor externe, dictatura militară amintită a fost brutal răsturnată și înlocuită, după o scurtă perioadă de tranziție, cu regimul comunist, plasat sub tutela atotcuprinzătoare a Moscovei. De altfel, acest regim a fost și cel mai criminal dintre toate: propunându-și să refacă din temelii societatea românească, comuniștii au atentat la însăși demnitatea ființei umane prin exterminarea categoriilor sociale indezirabile, naționalizare, industrializare, colectivizare ca și prin absența drepturilor și libertăților fundamentale.

În aceste condiții, este de înțeles lipsa unei culturi politice a cetățenilor români, fapt de care clasa politică românească, la fel de neexperimentată a încercat să profite din plin. De altfel, tranziția de la comunism spre un destin european a fost marcată, la rândul său, de o serie de evenimente mai mult decât nefericite precum mineriadele, conflictul interetnic de la Târgu Mureș sau incapacitatea guvernanților de a face față problematicii economice. În 2004 România păârea, în sfârșit stabilizată, cu o economie în creștere și cu negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană finalizate. Acesta este un moment esențial în istoria recentă a României, anume cel în care partidul la guvernare care își putea asuma, în fond o bună guvernare s-a confruntat cu opoziția care avea dreptate, la rândul ei, să atragă atenția asupra erorilor structurale ce măcinau societatea românească, așa cum era fenomenul corupției. Exponenții celor două curente, Adrian Năstase și Traian Băsescu au purtat, în acest context, una dintre cele mai dure dar și mai interesante campanii electorale din istoria contemporană a României. Chiar rezultatul alegerilor, care i-a plasat pe cei doi candidați aproape la egalitate, este relevant în acest sens. Opțiunea politică exprimată la finele anului 2004 va avea importante consecințe pentru evoluția ulterioară a României, atât în sens pozitiv cât și în sens negativ.

Dincolo de direcția pe care a urmat-o cursul politicii românești, România va trebui să facă față în viitorul apropiat, alături de familia europeană a cărei parte integrantă este unor dificultăți ce pot părea, la prima vedere, insurmontabile precum criza economică, terorismul internațional sau protecția mediului. Treptat, de asemenea, trebuie consolidat procesul prin care românii să înțeleagă și să își asume în cunoștiință de cauză calitatea de cetățean cu toate consecințele care decurg de aici. Este imposibil de prezis la momentul actual dacă România este dispusă să urmeze traseul evolutiv pe care l-a avut în ultimul deceniu sau este predispusă la stagnare și practici la limita democrației. Viitroul, în mod cert, ne va oferi aceste răspunsuri.

BIBLIOGRAFIE

Abraham Florin – România de la comunism la capitalism, Editura Tritonic, 2006

Agenția de Monitorizare a Presei, Programul FreeEx – Libertatea presei în România. Anul 2004

Alegerile parlamentare și prezidențiale 2004, Institul de Politici Publice, coordonatori Adrian Moraru, Sever Voinescu, Alexandra David, ianuarie 2005

Urs Altermatt – Previziunile de la Sarajevo. Etnonaționalismul în Europa, Editura „Polirom”, Iași, 2000

Autoritatea Electorală Permanentă din România – Cartea albă a alegerilor parlamentare și prezidențiale 2004

Asociația Pro Democrația – Alegeri la limita democrației. Analiza procesului electoral din România octombrie-decembrie 2004

Benedict Anderson – Comunități imaginate. Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului, Editura „Integral”, București, 2000

Elena Banciu – Comunicarea politică. Curs universitar, Editura Mustang, București, 2010

Camelia Beciu – Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Editura Polirom, Iași, 2000

Alain Besancon – Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, București, 2007

Bloșenco Magda – Teoria generală a dreptului, Cahul, 2010

Lucian Boia – Două secole de mitologie națională, Editura Humanitas, București, 2005

Lucian Boia – Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997

Lucian Boia – Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 2005

Lucian Boia – Mitul democrației, Editura Humanitas, București, 2003

Gheorghe Brătianu – Tradiția istorică despre întemeierea statelor medievale românești, Editura Eminescu, București, 1980

Ernst Cassirer – Mitul statului, Institutul European, Iași, 2001

Pavel Câmpeanu – De patru ori în fața urnelor, Editura All, București, 1993

C.W.Ceram – Zei, morminte, cărturari. Romanul arheologiei, Editura Științifică, București, 1968

Dominique Chagnollaud – Dicționar al vieții politice și sociale, Editura All, București

Paul Cornea – Originile romantismului românesc, Editura „Minerva”, București, 1972

Claude David – Hitler și nazismul, Editura Corint, București, 2004

Petra Dătculescu, Klaus Liepelt (ed.) – Renașterea unei democrații: alegerile din România de la 20 mai 1990, Editura Coresi, București, 1991

Jean Delumeau – Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, 2 vol., Editura Meridiane, București, 1986

Mihai Dinu – Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997

E.R.Doods – Dialectia spiritului grec, Editura Meridiane, București, 1983

Ion Drăgan – Construcția simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iași, 1998

Enciclopedia Universală Britannica, Editura Litera, București, 2010

Gheorghe-Ilie Fârte, Teoria comunicării, în Filosofie și Științe politice, Editura Universității „Al.I. Cuza“ Iași, 2003

Gilles Ferréol (ed.) – Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001

Niall Ferguson – Civilizația. Vestul și restul, Editura Polirom, Iași, 2011

John Foran (coord.) – Teoretizarea revoluțiilor, Editura „Polirom”, Iași, 2004

Francois Furet, Ernst Nolte – Fascism și comunism, Editura Art, București, 2007

Jose Ortega y Gasset – Revolta maselor, Editura „Humanitas”, București, 2007

Ernest Gellner – Naționalismul, Editura „Librom Antet SRL”, București, 2001

Jacques Gerstle – Comunicarea politică, Institutul European, Iași, 2002

Ghilezan M. – Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală, Editura Active Vision, București, 2000

Raoul Giradet – Mituri și mitologii politice, Institutul European, Iași, 1997

Robert L.Heilbroner – Filozofii lucrurilor pământești. Viețile, epocile și doctrinele marilor economiști, Editura Humanitas, București

E.J.Hobsbawm – Națiuni și naționalism din 1780 până în prezent. Program, mit, realitate, Editura „Arc”, Chișinău, 1997

Eric Hobsbawm – Secolul extremelor, Editura Lider, București, 1994

Ulrich Im Hof – Europa luminilor, Editura Polirom, Iași, 2003

Adrian Paul-Iliescu – Liberalismul între succese și iluzii, Editura All, București, 1998

Institutul „Ovidiu Șincai” – Raport de analiză politică. Analiză privind manipulările în campaniile electorale, București, 8 decembrie 2005

Chiru Irena – Comunicarea Interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003

Leszek Kolakowski – Principalele curente ale marxismului, vol.I, Fondatorii, Editura Curtea Veche, București, 2009

Christian conte von Krockow – Germanii în secolul lor, Editura All, București, 1999

Robert Laffont (ed.) – Cartea neagră a comunismului, Editura Humanitas, București, 1998

Marinescu Valentina – Introducere în teoria comunicării, Editura Tritonic, București, 2003

Denis McQuail – Comunicarea, Institutul European, Iași, 1999

Montesquieu – Spiritul legilor, Editura Științifică, București, 1964

Monitorul Oficial al României, nr.81 din 8 iunie 1990

Victor Moraru – Comunicarea politică. Problemele conceptualizării în Victor Moraru (coord.) – Politica și comunicarea în tranziție, Chișinău, 2006

Ian Morris – De ce Vestul deține încă supremația: și ce ne spune istoria despre viitor, Editura Polirom, Iași, 2012

Oliver Nay – Istoria ideilor politice, Editura Polirom, Iași, 2008

Nedelcu Mioara – Pluralismul reprezentării. Partide politice și grupuri de presiune, Tipo Moldova, Iași, 2002

Simona Nicoară – Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Editura „Accent”, Cluj-Napoca, 2002

Simona Nicoară – Istoria mentalităților colective și a imaginarului social, Cluj-Napoca

Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului – România. Alegerile parlamentare și prezidențiale 28 noiembrie și 12 decembrie 2004. Raportul misiunii OSCE/ODIHR pentru evaluarea alegerilor, Varșovia, 14 februarie, 2005

Dumitru Otovescu – Comunicarea politică. Note de curs și selecție de texte, Editura Baladi, Craiova, 2004

Ion-Ovidiu Pânișoară – Comunicarea eficientă, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2004

Alina Mungiu Pippidi – Românii după '89. Istoria unei neînțelegeri, Editura Humanitas, București, 1995

Alina Mungiu Pippidi – Politica după comunism: structură, cultură și psihologie politică, Editura Humanitas, București, 2002

Evelyne Pisier (coord.) – Istoria ideilor politice, Editura Amarcord, Timișoara, 2000

Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, Editura Enciclopedică, București, 2002

Rus Cătălin Flavius – Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Institutul European, Iași

Giovanni Sartori – Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași, 1999

Dominique Schnapper – Comunitatea cetățenilor. Asupra ideii moderne de națiune, Editura „Paralele 45”, Pitești, 2004

Hagen Schulze – Stat și națiune în istoria europeană, Editura „Polirom”, Iași, 2003

Ioan Scurtu – Istoria contemporană a României (1918-2007), Editura Fundației România de Mâine, București, 2007

Anthony D.Smith – Naționalism și modernism: un studiu critic al teoriilor recente cu privire la națiune și naționalism, Editura „Epigraf”, Chișinău, 2002

Pompiliu Teodor – Introducere în istoria istoriografiei universale, Presa Universitară Clujeană, 2000

Traian Vasile, Stânciugelu Irina – Teoria comunicării, Editura SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București, 2001

Constantin Vlad – Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006

Resurse web

www.freedomhouse.org

http://sar.org.ro/coalitia-pentru-un-parlament-curat-2004/

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2004/10/041003_declaratii_pnl.shtml

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2004/10/041003_declaratii_pnl.shtml,