Mit Si Literatura In Basmul Si Balada Romaneasca. Forme de Receptare la Nivelul Claselor Gimnaziale

MIT SI LITERATURA IN BASMUL SI BALADA ROMANEASCA.

FORME DE RECEPTARE LA NIVELUL CLASELOR GIMNAZIALE

ARGUMENT

I.COORDONATE TEORETICE

I.1. Cultura si natura. Modalități de situare și de explicare a lumii.,, Gândirea primitivă”. Reprezentările. Mitologia populară. Religia populară. Evoluția mentalității și formele sale de reprezentare.

Termenul de ,,cultură” își are originile din limba latină și făcea referire la o bucata de pamânt cultivată și, de asemenea, la acțiunea de a cultiva pământul.

Mai târziu, termenului i s-au dat și alte sensuri precum sensul de creștere și îngrijire a ceva, a cuiva. În zilele noastre când vorbim despre cultură ne referim la modul de dezvoltare care reflectă sistemul de cunoștințe, ideologia, valorile, legile și ritualurile cotidiene ale unei societăți.

Se poate spune că toate civilizațiile, din cele mai vechi timpuri și până azi, au avut o cultură care le-a facut să-și afirme individualitatea, să fie diferite de alte societăți și civilizații.

Cultura apare ca un sistem de semnificații, simboluri, limbaje, incluse într-un vast și variat proces de comunicare. În acest sens cultura reprezintă pentru om un mediu specific de existență, un real sistem de valori.

Edward Burnett Tylor definește astfel cultura ca fiind un ,,ansamblu complex ce include cunoașterea, credințele, arta, morala, dreptul, tradițiile și orice alte producții și modalităti de viață create de omul ce trăiește în societate”.

În aceeași lucrare, E. B. Taylor vorbește și despre alte forme ale culturii cum ar fi: îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate și căsătoria dar, de asemenea vorbește și despre învățătura morală și religioasă.

Ovidiu Drîmba include în sfera culturii atitudinile și actele ei ce fac referire la spirit, la intelect. După acesta, sferei culturii îi aparțin și datinile, obiceiurile, credințele și practicile religioase. Astfel cultura este o interpretare a lumii, o lectură și o apreciere a existenței în limbaje simbolice.

Alexandru Tănase vorbește despre același subiect, dar el privește cultura ca fiind un dialog al omului cu lumea, dialog care implică nu numai un progres interior al omului pentru cunoașterea de sine ci și pentru desăvârșirea spirituală, precum și o creștere a puterii sale asupra lucrurilor.

Un aspect important care ne ajută să înțelegem condiția omului este relația dintre cultură și natură deoarece omul este rezultatul legăturii dintre ființa naturală și cea culturală.

Astfel în acest context se poate vorbi despre satul românesc văzut ca ,,axis mundi”, ca centru spiritual sufletesc al țăranului român așa cum afirma și Lucian Blaga ,, satul nu este situat într-o geografie pur materială și în rețeaua determinantelor mecanice ale spațiului ca orașul; pentru propria sa conștiintă, satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viață totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conștiința latentă a satului despre sine însuși.”

Fiind, oarecum, prizioneri ai realității concrete noi, oamenii moderni, am devenit colcționari de obiecte. Modelul tradițional nu era cel al conservării muzeistice al valorilor, ci al reconvertirii lor. Astăzi însă nu mai reconvertim, ci colecționăm, dezgropăm relicve ale unui trecut considerat mort. Nu ne mai interesează realul, ci percepția noastră despre real. Percepția noastră despre real este un real fragmentat. Marea competiție a omului modern se dă pentru ,,a avea”. Majoritatea resimt trecerea la civilizația modernă drept progres, adică să nu mai dăm confortul actual pentru reîntoarcera la un trecut simplificator, dar care ne-ar limita orizontul. Mulți nici nu vorbesc despre tradiție decât ca termen ce se cere depășit. Suntem așadar prizonierii unui principiu, acela că lumea progresează la infinit. De aceea a nuanța atitudinea față de tradiție poate însemna un fel de strigăt în pustiu pentru că oamenii nu acceptă adevăruri ce nu fac parte din orizontul lor de gândire. Probabil societatea modernă e a unui Dumnezeu mult prea rabdător, nu se amestecă, așadar unele concepte au devenit aproape de nediscutat, cum ar fi moartea, veșnicia, deșertăciunea.

Omul arhaic gândea însă altfel, așadar Ovidiu Bîrlea nota că ,,tradiția se conservă mai îndelung la periferia culturii naționale, ariile laterale fiind mai conservatoare, mai înapoiate, inovațiile petrecându-se în zonele centrale”. Factorul tradițional și cel novator se manifestă diferit în funcție de nivelul de cultură, de vârstă și chiar de sex, femeile fiind de obicei mai tradiționaliste decât bărbații.

În cultura primitivă se urmărește de fapt o finalitate practică, adică obținerea unui beneficiu care privește existența omului în viața de zi cu zi, procurarea hranei sau apărarea împotriva forțelor ostile, necunoscute. De exemplu picturile rupestre pot fi interpretate ca fiind o ,,inițiere” a tinerilor în tehnica vânătoarei: ,, Dacă primitivul desenenează și modelează, dacă improvizează poetic și cântă, împrejurarea se explică deopotrivă prin virtutea magică pe care el o atribuie imaginii sau cuvântului de a lucra asupra ființelor sau evenimentelor pe care le reprezintă sau le denumește”.

De-a lungul timpului, în fața suferințelor de tot felul, țăranul satului românesc, pe care Lucian Blaga îl numea metaforic „sat-idee” și-a păstrat autenticitatea, dar și credința, arta, creațiile spirituale deoarece se credea situat în ,, inima unei lumi”, neavând nevoie decât ,,de pământul și sufletul său și de un pic de ajutor de Sus pentru a-și suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficiență a făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale < istoriei>.”

Timpul era imaginat ca o vergea divizibilă care începe în trecut, trece prin prezent și continuă în viitor. Relaivitatea a demonstrat că diviziunile nu sunt egale, că timpul se curbează o dată cu spațiul, că e absorbit în vârtejuri, iar ceea ce până mai ieri ar fi fost de neconceput, teoria exploziei inițiale este astăzi aproape unanim acceptat. Așadar există un moment inițial care a fost determinat ciclic, care se situează în timp. Se poate vorbi despre o stratificare a timpului, iar trecutul protoistoric se dovedește a fi o succesiune de orizonturi inegale, întortocheate, suprapuse astfel încât se poate vorbi de un model al mentalității arhaice care cuprinde și timpul stratificat pe verticală și labirintic pe orizontală. Această stratificare a timpului se bazează pe dovezi, însă mentalitatea tradițională nu cere niciodată dovezi pentru verosimilitatea mitului și nici nu experimentează puterea ritualului. Mitul a funcționat în directă legătură cu credința.

Omul concret știa când este timpul oprim pentru arat și cules, se știa când va fi ploaie sau secetă, se știa când trebiua început un lucru anume, când omul are sau n-are noroc, toate astea în funcție de cântecul păsărilor, ritmul biologic al plantelor, culoarea cerului sau a pădurii, jocul flăcărilor unui foc sau văluirea unei pânze de apă.

Primitivitatea însemna primordialitate, în societatea arhaică a fi primitiv înseamnă a fi primul. Acest sens a deviat în favoarea celui de înapoiere. Pentru această societate nu dogma era cea care conta, ci ritualurile, practicile religioase. Miracolul sacrului prin excelență erau sărbătorile, fără ele existența nu era de conceput. Timpul sociatăților tradiționale făra de sărbători ar fi tot atât de neînțeles precum spațiul sacrului fără biserică. Timpul presărbătoresc ar putea fi definit prin așteptare activă, sărbătorile erau chemate. Crăciunul venea și pentru că de-a lungul postului trebuiau învățate colindele. Crăciunul este o stihie care pur și simplu năvălește în sat. De asemenea, Crăciunul și perioada măncării de dulce n-ar ava sens fără perioada de post care o anticipă. Boboteaza, de asemenea însemna sfințitul apelor. Paștile însemnau o înnoire fundamentală a omului și a lumii prin sacrificiul Mântuitorului, Blagoveșteniile reprezentau perioada de înnoire a naturii, acum cântă cucul, Sânzienele reprezentau momentul de vârf al reînnoirii și de aici simbolistica cununilor, legate de soarta omului. De asemenea, importante sunt sărbătorile Sângeorz și Sânmedru.

Viața individuală, ca și viața comunității capătă un anumit ritm tradițional. Nu exista plictiseală, specifică omului modern. În toate aceste sărbători masa este un simbol, în mijlocul mesei stă pâinea înțeleasă ca ofrandă divină. Pentru ca grâul să devină pâine, el, va trebui să se asocieze cu toate elementele fundamentale ale lumii: pământul, aerul, apa, focul.

Din cele mai vechi timpuri s-a considerat că răul e o contarafață a binelui care se caută mereu pe sine, într-o lume tânjind după perfecțiunea pierdută a începutului. Ispitele diavolului nu fac decât să întărească credința într-un Dumnezeu mereu victorios. Omul societătii tradiționale are o rezistență mult sporită față de cel modern, de acea diavolul nici nu este atât de temut pe cât s-ar crede.

Vasile Avram crede că se înșeală cei care având unele rezerve față de democrația occidentală afirmă că nu poate exista o altă democrație mai bună. El crede că democrația satului tradițional este net superioară și poate singura de luat în seamă cu acest nume. Însăși împărăția cerurilor nu este decât o proiecție mentală a culturii și realității de acest model. Literatura ne-a obișnuit să ne facem despre societatea tradițională o imagine fie idilică, fie realistă. În realitate, ea nu era nici una, nici alta. În planul concretului era pragmatică, dar de un pragmatism care presupunea idealul. Astfel se făcea un racord între sacru și profan, de aceea rezultă că un lucru cu cât era mai concret cu atât era mai aproape de Dumnezeu, și cu cât era mai abstract cu atât era al diavolului. De aici și expresia ,, n-are niciun Dumnezeu” folosită pentru obiecte care nu-și aveau rostul. Se poate spune că termenul ,,rost” reprezintă deschidere, întrepătrundere, legătură intr-o împletitură. Cuvântul rost înseamnă la origine gură, de aici vine și verbul ,,a rosti” sau ,,pe de rost”. Ideea e că rostirea înseamnă de fapt introducere în ordine, adică rânduială, întocmire, cuviință, cădere, petrecere.

Universul religios este la rândul său armonios și presupune rostuirea creștinismului teologic cu vechile mitologii ale acestui spațiu, însă nu e vorba de sincretism e vorba de sinteză. Religia nu e privită ca un simplu fenomen de suprastructură ca în abordarea modernă, ci este o dimensiune esențială, o funcție a spiritului. Ea s-a dovedit a fi o expresie a unei instituții primordiale a sacrului, de aceea putem spune că poporul român este un popor prin excelență creștin, adică omul e văzut în raportul său cu natura și cu Dumnezeu.

Obiceiurile românești au rădăcini într-un ,,illo tempore”, celălalt timp, și au putut fi astfel recunoscute cele mai arhaice patternuri, de aceea societatea românească se dovedește până azi mult mai prudentă decât alte societăți la schimbare.

I.2. Imaginarul și formele sale de reprezentare (concept și interpretare; structuri figurative: semne și simboluri). Bogăția imaginii. Arhetip, simbol și mit. Hermeneutica imaginarului

În literatura populară basmul este un important mijloc de intercalare a hotarelor între generații. În față lui, devenim toți copii. Înțelegerea substratului precreștin, dar mai ales pătrunderea, în mentalitatea populațiilor arhaice sunt destul de dificile, deoarece mentalitatea se adaptează greu evenimentului istoric.

Mircea Eliade spunea că basmul este ,,o degradare a ceea ce e sacru”, repetând scenariul inițiatic exemplar, prelungind ,,<inițierea> la nivelul imaginarului. Nu constituie un divertisment sau o evaziune, decât prin conștiința banalizată, și îndeosebi pentru conștiința omului modern; în regiunile abisale ale sufletului, scenariile de inițiere își păstrează gravitatea și continuă să-și transmită mesajul, să-și opereze mutațiile.” Altfel spus, basmul e un mit coborât în profan, supus mereu schimbărilor culturale și de mentalitate.

Antropologia imaginarului, prin metafore, simboluri și imagini realizează o privire de ansamblu a temerilor, și mai ales a speranțelor speciei umane, imaginarul fiind privit ca ,,ansamblul imaginilor și al relațiilor dintre imagini.”

Universalitatea basmelor are ca și consecință ,,spiritul comun” cum îl numea Wittgnestein, sau așa cum afirma Jung ,,arhetipurile” numite ,,forme și imagini colective care apar aproape pretutindeni pe pământ, ca niște constituenți ai miturilor și, în același timp, ca produse individuale autohtone de origine inconștientă”. Sunt ,,idei originare preconștiente” ce ,,se pot reproduce spontan, și chiar și atunci când orice posibilitate de transmitere directă este exclusă.”

Esența basmului rămâne însă neschimbată indiferent de timpurile istorice și de evoluția mentalității, omul arhaic nu a făcut altceva decât să transforme sensul formelor istorice în forme ale gândirii mitice. În acest sens, basmul este valoros deoarece face referire la identitatea lumii arhaice, la raporturile gândirii sale cu manifestările istorice pe care le-a integrat unei istorii anistorice, în care timpul și spațiul dispar după ritmurile imaginației mitice.

Deși ca specie literară folclorică a fost cunoscut încă din antichitate, basmul a circulat, la fel ca toate creațiile populare pe cale orală, în atenția cititorilor intrând abia la începutul secolului al XIX-lea, când a fost publicată în anul 1812 prima colecție de basme a fraților Grimm. În spațiul românesc primele basme au fost publicate de E.B.Stănescu Arădanul în anul 1860.

Despre geneza basmelor au fost formulate mai multe teorii precum cea mitologică, onirică, ritualistă, antropologică.

Frații Grimm erau de părere că basmele sunt ,,resturi” mitologice, sau chiar ecouri ale unor mituri străvechi, care s-au impus în cultura tuturor popoarelor. Pornind de la această premisă frații Arthur și Albert Schott, au fost printre primii adepți ai teoriei fraților Grimm: ,,După o lege de care ascultă toată lumea vie, orice diversitate ia naștere din tot ceea ce este simplu și mic. Drept exemplu poate sluji limba. Încă de pe acum s-a dovedit că o sumedenie de limbi din Irlanda și până în insulele din Oceanul Pacific au o rădăcină comună și deci popoarele care le vorbesc sunt înrudite; se poate chiar spera că știința va izbuti să facă dovada a ceea ce Biblia afirmă cu credință și înțelepciune, anume că toți oamenii se trag din câteva seminții. Cine ar trăi secole de-a rândul ar putea vedea răsărind dintr-o singură ghindă o pădure de stejari fremătătoare; cine ar fi traversat în chip conștient milenii ar fi putut să-și dea seama de felul în care de la începuturile pline de o simplitate copilărească s-a ajuns la pădurea de limbi care acoperă pământul. Nici în cazul basmelor nu e nimic altceva. Neînsemnate și palide au fost cu siguranță miturile primilor oameni; dar, deoarece sensul lor interior înrudit fiind cu spiritul și sufletul neamului nostru și acționând binefăcător asupra lui, a ascultat glasurile insondalile ale creației, ele nu au dispărut, ci, cu o forță vitală indestructibilă, s-au dezvoltat în forme veșnic noi. Așa se explică de ce atâtea basme, care azi par complet diferite ca formă, la o examinare mai atentă își vădesc nucleul comun; de ce serii întregi de narațiune cu înfățișare originală sunt reductibile la câteva mituri extrem de simple.(…) Este dreptul frumos al poeziei de a ne înălța cu ajutorul imaginilor ei de vis deasupra chinurilor existenței: aici omul a pândit cândva oglinda fermecată care, în ciuda simplității ei, slujește grațioasei prietene să producă belșug de miracole. Eterna reîntoarcere, în sute de variații, a acelei idei trebuie să ne surprindă cu atât mai puțin cu cât povestitorii diferitelor popoare și seminții nu au știut unii de alții. Doar pentru noi cei care întindem pe o masă, în fața noastră, comorile dintr-o sută de țări și din toate timpurile, acea repetare ar putea fi obositoare, dacă nu s-ar înveșmânta de fiecare dată în altă haină.”

V. I. Propp spune despre basm că ar fi un fenomen universal, aflat în devenire, sau chiar în permanentă mișcare, din această cauză cercetarea genezei sale impune raportarea motivelor principale din basmul fantastic la instituții sociale, religii, mituri, rituri străvechi, mentalități primitive. De fapt concluzia la care acesta ajunge este că basmul cuprinde în esența lui elemente de viață primitivă, de cultură arhaică.

Basmul ne provoacă imaginația prin faptul că încercăm să descifrăm semne, simboluri, arhetipuri ce fac referire la un alt univers, prin el proiectăm temerile și speranțele noastre unor ființe ce aparțin unor altor tărâmuri.

Balada s-a născut în sânul poporului, temele preferate fiind ,,năziunțele poporului de eliberare de sub imperiul forțelor oarbe ale naturii, de sub jugul cotropitorilor și al dușmanului de clasă, cântecul epic proslăvește curajul eroic, avântul în luptă,dragostea de patrie, biciuiește trădarea și lașitatea și inspiră optimismul și încrederea în biruința finală.” Întru început, a fost covârșitor numărul baladelor haiducești. Se poate observa, însă, că mentalitatea înapoiată a maselor, persistentă cel puțin până în prima jumătate a secolului al XV-lea, și-a pus amprenta si asupra creațiilor artistice populare. În menținerea acestei stări un rol important l-a avut Biserica, ce a diseminat obscurantismul religios în rândul maselor. Ca atare, baladele create în această perioadă conțin elemente mistice și superstițioase. În acest context, al asupririi ideologice exercitate de clerici, dar și de boieri, doar experiența istorică a fost cea care a ținut creația populară în echilibrul dintre misticism și realitate. De exemplu, o baladă cu conținut mistic, din acea perioadă, explică separarea soarelui de lună, unul devenind astrul zilei, celălalt al nopții, drept pedeapsă divină pentru dorința lor de a se căsători, deși erau frați. Se poate observa clar obscurantismul religios, prezent și în celelalte creații populare, rezultat al influenței bisericii în adormirea rațiunii maselor. Pentru a exemplifica acest fenomen am ales câteva versuri dintr-o baladă:

,, Biserica s-a-ntunecat,

Icoanele-au lăcrămat.

Numai Maica Precista,

Din fundul altarului,

Ea din grai așa vorbea:

Asta ce poate să fie

De vin frați la cununie ?”

Mijlocul secolului al XVI-lea aduce cu sine revigorarea mentalităților colective, ca urmare a schimburilor de produse meșteșugărești și agricole dintre sate și orașe, așadar ca urmare a coeziunii dintre lumea rurală și cea urbană. Balada începe să cuprindă și elemente de răzvrătire împotriva asupririi feudale. Odată cu trezirea conștiințelor, haiducul, personajul central al baladelor, îndrăznește să-l înfrunte chiar și pe slujitorul bisericii. Elocvente în acest sens sunt următoarele versuri:

,, Ai tocat ori n-ai tocat,

Multă lume-ai înșelat.

Mătușele de prin sat

Au luat bani de periat

Și tot ție ți i-au dat!”

Sintetizând temele despre care am făcut vorbire până acum, ,,subiectele cele mai vechi ale eposului privesc pețitul sau căutarea nevestei și lupta pentru ea. Prinre cele mai vechi sunt și subiectele despre lupta împotriva a tot felul de monștri, în special a balaurului.” Ceva mai plastic, Mircea Eliade surprinde esența creațiilor populare: ,,Fiecare produs folcloric – legendă, vrajă, proverb etc.- poartă în sine universul mintal care i-a dat naștere, întocmai cum un ciob de oglindă păstrează aceeași lume ca și întregul din care a fost desprins.”

Aceasta este chintesența creației populare, desprinse din temerile și bucuriile poporului din care ia naștere. Referindu-se la aceasta, Mircea Eliade face trimitere la termenul arhetip, care înseamnă un model, o faptă din istorie care s-a petrecut și tinde să se petreacă la infinit, însă sub diferite forme. De exemplu, la începuturile civilizației românești, au luat naștere legende care reiterează procesul Creației sau legende care au în centru personaje istorice, cărora li se estompează personalitatea reală și le sunt atribuite însușiri supraomenești. Spre exemplu, în legendă, Alexandru cel Mare luptă cu monștrii și caută apa vieții și a morții, el devenind astfel erou asemenea lui Ghilgameș. Un alt personaj legendar, prințul de Gozon, preia din atributele Sfântului Gheorghe și izbutește în lupta cu balaurul. În toate aceste cazuri și multe altele, ,, mentalitatea folclorică creează întotdeauna în conformitate cu anumite legi și că aceste legi sunt arhetipale. Orice creație folclorică se realizează cu exclusivitate în structuri în care aceste principii metafizice sunt implicate.”

Aducând în discuție originea legendelor, nu am făcut abatere de la problema ce-o vom avea în vedere în cele ce urmează, și anume o sumară analiză asupra basmului și baladei, ci din contră , am explicat întrucâtva sursa de inspirație a acestei creații, Mircea Eliade nota, în legătură cu aceasta: ,,legendele sunt creatoare de balade”

Putem aduce în discuție, așadar, arhetipul la care face trimitere istoricul român al religiilor, dar și ritualul, condiție princeps de creare a baladei. În cele ce urmează, vom încerca a aduce unele lămuriri în privința definirii, clasificării și trăsaturilor baladei, dar și a basmului, făcând ușor trecerea și spre literatura cultă ce s-a dezvoltat, mai târziu, pornind de la matca creației populare. După cum vom observa în cele ce urmează, mitul jertfei creatoare își are originea în cele mai îndepărtate timpuri, regăsindu-se în legende foarte vechi, dar a fost și este fructificat în literatura cultă până în contemporaneitate.

I.3. Imagine și imaginar. Imaginarul și funcțiile sale în mentalitatea tradițională. Relația imaginar- imaginat. Rolul fantasticului. Rolul fabulosului. Rolul fastuosului. Rolul miraculosului

În general, basmul este definit drept o creație epică, de origine populară în care elementele realului se îmbină cu cele fantastice. Basmul cuprinde narațiunea unor întâmplări ale unor personaje imaginare (zâne, feți-frumoși, animale năzdrăvane) angajate în luptă cu forțe nefaste ale naturii (zmei, balauri, vrăjitoare) pe care le vor birui pentru a evidenția victoria binelui asupra răului.

,,Între basme și povești nu există deosebiri esențiale, doar că în primele predomină fantasticul, în general basmele fiind expresia dorinței de dreptate și de libertate, de bine și de frumos.”

Etimologic, adjectivul fantastic provine din latinescul ,,phantasticus” și înseamnă ,,ceea ce nu există în realitate, creat, plăsmuit de imaginație, ireal, himeric, incredibil, fictiv.” În basm există o interferență continuă între elementele reale și cele fantastice, realizate de imaginația creatorului popular sau cult. Se poate spune că termenii ,,fantastic” și ,,miraculos” sunt parțial sinonimi, în sensul că exprimă imaginarul, irealul, incredibilul, fictivul.

Miraculosul este propriu unor întâmplări sau eroi care aparțin unei lumi supranaturale. În acest sens personajele lui Creangă din povestea lui Harap Alb sunt semnificative: Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, Păsări- Lăți- Lungilă.

Miraculosul include și personaje sau întâmplări care aparțin unei lumi supranaturale astfel confidenții eroului pot fi personaje precum: Zorilă, Murgilă, Miez de Noapte, Decuseară, Sfânta Miercuri, Sfânta Duminică. Adversarii pot să fie deasemenea ființe fabuloase precum: zmeii, balaurii, diferiți monștri, frații ipocriți, mamele vitrege, Sfarmă Piartă, Strâmbă Lemne, Muma Pâdurii, Spânul.

În conștiința poporului român perfecțiunea este precedată de o cufundare în dezordinea originară, într-un haos precosmogonic. Universul este doar o fărâmă care tinde mereu spre forma inițială. Lumea de dincolo este cucerită de eroi, care de multe ori ajung într-un alt tărâm. Aceștia pătrund în lumea de dincolo trecând prin spații neumblate, prin păduri de netrecut sau trec poduri peste ape.

Cuvântul ,,dincolo” ne provoacă imaginația, ne trimite în imaginar, într-o lume în care totul este posibil: ,,timpul, oglindirea acțiunii asupra ființelor, sentimentelor, gândurilor – asupra <istoriilor> proprii fiecărei ființe și asupra istoriei ce o include, modelează destinele particulare fiind totodată prin ele însele influențată. < A fost odată…>, această expresie legendară (dar și realistă, căci stabilește și caracterul efemer și singularitatea oricărui destin), această expresie mi se pare deci că oferă una dintre cheile – majore ale creației…< A fost odată…>: iată toată diversitatea lumii, a altora, evocată în derularea vremii, în derularea neisprăvită, imperfectă și ireversibilă a timpului.”

,,A fost odată” reprezintă de fapt o formulă inițială care ne introduce în lumea basmului. Basmele sunt recunoscute în general datorită acestei formule, dar pe parcursul narațiunii basmului există diferite clișee și formule finale. Aceste formule diferă de la povestitor la povestitor, având un anumit tipar, care este sau nu respectat de către naratori. Acest lucru depinde și de implicarea povestitorului în propria sa narațiune. Această formulă poate fi interpretată și din alt punct de vedere. ,,Niciodată” poate fi interpretat și printr-o formă negativă, de fapt ceea ce a fost poate nu a fost niciodată, poate s-a întămplat doar în imaginație. Ca o concluzie se poate afirma că o dată ce s-a povestit un basm, atunci cu siguranță el a existat.

Formulele mediane anunță de obicei dacă basmul mai are mult din desfășurare, sau dacă se apropie de final.

Așa cum formula inițială ne introduce într-o lume fabuloasă, formula finală are rolul de a încheia acțiunea, de a ne scoate din această lume în care totul este posibil.

N. Roșianu nota: ,,Jocul afirmațiilor și negațiilor din formulele inițiale cu tonul lor de glumă, ironie, urmărește tocmai crearea unei bune dispoziții, a unei atmosfere propice pentru comunicarea și recepționarea basmului. Același joc de formule finale destramă lumea miraculoasă a basmului fantastic readucând pe ascultător în lumea reală, iar contrastul dintre lumea ireală a basmului și lumea reală nu împiedică pe ascultător să simtă satisfacție pentru triumful binelui asupra răului.”

II. Mitul și literatura. Studii de caz basmul și balada

Mitul se poate defini drept o ,,povestire de origine populară, cu conținut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii, fenomenele naturii și viața socială” Miturile sunt reprezentarea unui model comportamental și moral peren, fiind chintesența specificului spiritualității naționale românești și constituindu-se în aceea ce se numea cultură populară. Mitul se definește astfel: nu se lasă surprins ca mit decât în măsura în care revelează că ceva s-a manifestat deplin și această manifestare este, în același timp, creatoare și exemplară, pentru că ea întemeiază și o structură a realului, și un comportament uman. Toate miturile participă, într-un anume fel, la tipul mitului cosmogonic, pentru că orice istorie a ceea ce s-a întâmplat în illo tempore nu este decât o variantă a istoriei exemplare.

George Călinescu fixează, ca fiind proprii literaturii române, patru mituri fundamentale: mitul jertfei pentru creație, mitul mioritic (exprimat intr-una din cele mai cunoscute balade românești, Miorița), mitul etnogenezei și mitul erotic.

Mitul jertfei pentru creație

Amintim doar că acesta se regăsește în legende datate din cele mai vechi timpuri, făcând parte și din mitologie și stând la baza creării Universului. ,,În toate creațiile derivate din acest mit central, cosmogonic, sunt prezente sub o formă mai mult sau mai puțin adulterată, ideile: viață și ritual (arhetipul divin al tuturor actelor sacre pe care le repetă omul aici pe pământ, ca să se poată insera în real și dura). Lucrurile făcute, manufacturate, iau ființă și durează în măsura în care devin corpuri organice.” Această sinteză a mitului jertfei pentru construcție, relizată de Mircea Eliade, cuprinde, într-o manieră complexă, semnificația acestuia. Acest mit stă la baza multor legende, dar și a baladelor românești Meșterul Manole sau Monastirea Argeșului, cărora le vom oferi locul cuvenit pentru o analiză amănunțită. Vom reveni cu detalii, așadar, în legătură cu mitul jertfei pentru creație, după ce vom fi analizat sumar celelalte mituri.

Mitul mioritic

Întruchiparea deplină a acestui mit, mioritic, se realizează în balada Miorița, despre care George Călinescu afirma: ,,Bogata varietate a ideilor și sentimentelor, precumși gama nesfârșită de nuanțe, procedee artistice fac din modestul poem păstoresc <al mioarei> o piesă cu adevărat clasică, unicăîn strălucirea sa de giuvaer.” Deși asupra studiului Mioriței s-au aplecat mai mulți istorici și critici literari, printre care O. Densușianu, D. Caracostea, C. Brăiloiu, a fost imposibilă datarea ei, deoarece Miorița este rezultatul unei contaminări succesive între temele majore ale folclorului românesc.

Tema baladei o constituie o dramă din viața păstorească, subiectul este simplu, până în momentul în care se naște conflictul dintre cei trei ciobani: un moldovean, un ungurean și un vrâncean. Moldoveanul, fiind cel mai vrednic dintre ei și având oi mai multe, trezește invidia celorlalți doi păstori, care își pun în gând să-l omoare. Miorița năzdrăvană, îl înștiințează pe stăpânul său, baciul moldovean, de complotul pus la cale de ceilalți doi. În acest moment apare prima semnificație a operei: înfruntarea dintre bine și rău, dintre păstorul cel harnic și naiv și ceilalți doi, cu trăsături antitetice. Deși cunoaște planurile legate de omorârea sa, ciobanul moldovan se resemnează în fața sorții implacabile și își acceptă moartea. Partea lirică a baladei conține testamentul ciobanului și rugămintea adresată mioriței de a alina durerea măicuței sale. Din toată poezia izbucnește vitalitatea omului din popor, dragostea oierului față de oile sale, față de natură, dar mai ales față de mama sa. Acțiunea este dramatizată prin dialogul dintre păstor și oița lui, în care sunt exprimate aceste sentimente:

,, Oiță bârsană,

De ești năzdrăvană,

Și de-a fi să mor

În câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Și lui ungurean

Ca să mă îngroape

Aice, pe-aproape,

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii

Să-mi aud cânii.”

În continuare, în descrierea acțiunii ia parte întreaga natură. Ciobanul o roagă pe oiță să estompeze durerea mamei lui, anunțându-l că el s-a însurat. Apare aici motivul mirelui mort, prezent până în ziua de astăzi în ceremonialul de înmormântare, precum și credința străveche conform căreia, atunci când moare cineva, cade o stea:

,,Tu, mioara mea,

Să te-nduri de ea

Și-i spune curat

Că m-am însurat

Cu-o fată de crai,

Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuță

Să nu-i spui, drăguță,

Că la nunta mea

A căzut o stea,”

Structua compozițională a baladei este alcătuită din două părți

-una epică, în care sunt narate faptele;

-una lirică și dramatică, în care se exprimă gândurile și sentimentele ciobanului aflat în fața morții.

Motivele fundamentale ale baladei sunt: transhumanța, complotul, mioara năzdrăvană, testamentul, măicuța bătrână, algoria moarte – nuntă. Cele șase motive sunt distribuite în trei părți. Prima parte corespunde motivelor transhumanței și complotului, a doua aparține motivului mioarei năzdrăvane, iar în ultima parte se regăsesc cele trei motive finale, al testamentului, al măicuței bătrâne și al alegoriei moarte – nuntă. Motivul transhumanței este o adevărată expozițiune, are un caracter epic, reprezentând imaginea cadrului natural în care se succed faptele. Personajele sunt plasate în spațiul românesc, într-o atmosferă de calm și seninătate.

Metaforele ne introduc într-o natură de basm, în care ciobanul se simte liniștit. Păstorii sunt prezentați vag la început, fiind încadrați în coordonatele spațio – temporale cărora le aparțin, pentru că din primele versuri, se deduce și timpul desfășurării acțiunii: e toamnă, turmele coboară la iernat, într-o miscare mereu repetată.

În secvența următoare, epicul devine întunecat de gravitatea complotului, echilibrul se strică, se creează un contrast puternic între atmosfera paradisiacă din primul tablou și dinamismul situației. Hotărârea de omor este determinată de cauze economice, avându-și originea în invidia cauzată de averea mai mare a ciobanului moldovean.

Partea a doua a baladei este dramatică în totalitate, ca urmare a comportamentului mioriței. Oaia năzdrăvană este neliniștită, evidențiind zbuciumul ei puternic și rău prevestitor. Prin dialog se relevă relația strânsă dintre animalul credincios și stăpân, perfecta armonie dintre om și profesiunea sa. Fabulosul este redat prin personificarea mioarei ce îi aduce la cunoștință ciobanului hotărârea de omor. Răspunsul ciobanului dă contur confruntării omului cu moartea, capacității acestuia de a pătrunde tainele universului. Cu toate acestea, ciobanul nu își poate imagina despărțirea de stână, oi sau câinii săi, chiar și după moarte.

Motivul alegoriei moarte – nuntă, adevărat punct culminant, este și partea cea mai concentrată. Dorința ciobanului este ca lumea să afle că petrecerea sa din viață a fost o nuntă, la care însă a căzut o stea. Apar simbolurile nelipsite din ceremonialul nupțial: mireasa, nașii, preoții, lăutarii și nuntașii, ca și obiectele rituale tradiționale, ce sunt figurate prin elementele cadrului natural: brazi, păltinași, munți, păsări, și cosmic: soarele, stelele și luna. Contopirea cu natura, în virtutea unei vechi credințe traditionale, este sugerată de enumerarea elementelor naturale. ,,Tot atât de puternică este și dragostea ciobanului față de natură, cu care se simte etern solidar și frate: viața păstorească se desfășoară <pe-un picior de plai, pe-o gură de rai>, pe o atmosferă ce nu poate fi exprimată decât metaforic.”

Alegoria nuntă – moarte este introdusă pentru a fructifica ideea general umană conform căreia nunta este obligatorie pentru deplina valorificare a existenței omenești. ,,În cazul morții unui tânăr necăsătorit, obiceiul cere ca aceluia să i se facă o nuntă aparentă, care să suplinească <nelumirea lui>, ceremonialului funerar substituindu-i-se unele momente din ceremonialul nupțial.”

Apare sentimentul tragic izvorât din neputința de a stabili relații cu mediul uman după moarte. Motivul măicuței bătrâne dă glas dragostei și îngrijorării: ea nu trebuie să afle despre căderea stelei, amănunt care i-ar dezvălui imediat realitatea petrecută. ,,Sentimentul de profundă dragoste de viață este potențat de opoziția cu sumarele date epice ale baladei, în perspectiva problematică a morții.”

Momentul dramatic prilejuiește o descriere portretistică deosebită, ce sporește lirismul. Imaginea mamei este conturată printr-un epitet și un detaliu vestimentar ce indică lumea oierilor. Portretul ciobanului este comunicat în text prin intermediul stilului direct, trensfigurat de sentimentele mamei. Exprimă idealul de cuceritoare bărbăție pe care și l-a format, de-a lungul veacurilor, poporul român.

Balada Miorița oglindește în omagini plastice individuale unele aspecte din cele mai generale ale realității.

Balada Miorița face loc meditației asupra sensului ei adânc, mai îndepărtat un sens filosofic. Pentru cioban moartea este un fenomen natural, el se gândește la destinul lui și al celor apropiați. Originea Mioriței nu este cunoscută, neștiindu-se dacă pornește de la un fapt real sau a fost creată ca un bocet. Oricare ar fi originile sale, balada reușește să întrunească o multitudine de elemente ce țin de mentalitatea, de credințele și de superstițiile poporului nostru. Tocmai din acest motiv, textul baladei și-a dovedit trăinicia, definindu-se drept unul dintre cele mai reprezentative produse spirituale ale noastre. Miorița a luat naștere în lumea ciobanilor români, oieritul fiind singura meserie recunoscută în balade, specifică poporului nostru, și dezbate o temă strâns legată de teritoriul românesc, neavând corespondențe la alte popoare.

Mitul etnogenezei

Μiturilе еtnοgеnеzеi ѕunt mai рuțin сunοѕсutе și li ѕе aсοrdă mai рuțină atеnțiе, рοatе реntru сă nu dеzvοltă atâta miѕtiсiѕm și ѕеnѕibilitatе сa сеlе avutе în vеdеrе рână aсum. Tοсmai din aсеѕt mοtiv ѕе рiеrdе din vеdеrе сοmрlехitatеa lοr, și aсеѕtеa rеușind ѕă îmbinе еlеmеntеlе naturalе сu сеlе сοѕmοlοgiсе.

Μitul Traian și Dοсhia еѕtе рrimul сarе trеbuiе mеnțiοnat, еl înсеrсând ѕă οfеrе ο altă реrсерțiе aѕuрra faрtеlοr iѕtοriсе. În aсеѕt mit ѕе ѕрunе сă Dοсhia, fiiсa lui Dесеbal, еra atât dе frumοaѕă înсât dе еa ѕ-a îndrăgοѕtit сhiar marеlе сοnduсătοr Traian. Реntru a ѕсăрa dе urmărirеa aсеѕtuia, Dοсhia еra diѕрuѕă сhiar ѕă ѕе arunсе dе la înălțimе, ѕрrе a-și găѕi mai binе mοartеa. Аjutată dе сrеdința în zеi, еa ѕе tranѕfοrmă, îmрrеună сu οilе ѕalе, într-ο ѕtânсă. Οfеrim, în сοntinuarе, ѕрrе ехеmрlifiсarе, сâtеva vеrѕuri din Dοсhia și Traian, рrеluată dе Ghеοrghе Аѕaсhi.

,,Traian vinе-n aѕtă țară,

Și dе-a biru-i dерrinѕ.

Ѕрrе Dοсhia сеa fugară,

Асu mâna a întinѕ

Аtunсi ea, сu graiu fеrbintе:

< – Ζamοlхiѕ, ο zеu! Ѕtriga,

Tе giur ре al mеu рărintе

Аѕtăzi, rοg nu mă lăѕa >

Сând întindе a ѕa mână

Сa ѕ-ο ѕtrângă-n braț Traian,

Dе-al еi zеu ѕсutită zâna

Ѕe рrеfaсе-n bοlοvan”.

Dеѕрrе aсеѕt mit, al еtnοgеnеzеi, nu avеm рrеa multе dе ѕрuѕ, dесât сă, рrin intеrmеdiul ѕău, ѕе înсеarсă a ѕе οfеri ο ехрliсațiе la ο faрtă iѕtοriсă ѕau dοar ѕе înсеarсă dοar rеmеmοrarеa aсеѕtеia, adăugându-ѕе înѕă еlеmеntе fantaѕtiсе și ѕuреrѕtiții рοрularе. ,,Dеѕрrе Traian și Dοсhia, aсеaѕta е fără îndοială un mit aрοсrif, ο рură invеnțiе litеrară, în сiuda ambițiеi lui Сălinеѕсu dе a-i aсrеdita сοnѕiѕtеnța. Inехiѕtеnt în fοlсlοr, altfеl dесât рrin rеminiѕсеnțе οnοmaѕtiсе, еl nu ѕе dοvеdеștе рrοduсtiv niсi în litеratură.” În сiuda aсеѕtеi οрinii сritiсе, mitul a fοѕt rеdеѕсοреrit dе Ghеοrghе Аѕaсhi și utilizat dе aсеѕta реntru întărirеa arѕеnalului tradițiοnal și rοtunjirеa рrοрriеi сοnѕtruсții сritiсе.

Mitul erotic

Асеѕt mit arе în сеntru сrеaturilе mitiсе din lеgеndеlе rοmânеști, сarе ѕunt fiе ехtrеm dе atraсtivе, fiе înѕрăimântătοarе și рuѕе ре rеlе. În рrima сatеgοriе ѕе înсadrеază zburătοrul, un реrѕοnaj fοlοѕit dе multе οri în litеratura rοmână, сarе ѕtă și la baza imaginii Luсеafărului din сunοѕсutul рοеm сu aсеlași numе, ѕсriѕ dе Μihai Еminеѕсu.

Ζburătοrul ѕе arată în viѕеlе fеtеlοr și fеmеilοr nеmăritatе ѕub fοrma unui bărbat atrăgătοr. Dеși ѕtârnеștе friсă și atraсțiе în aсеlași timр, еl рοatе рunе ѕtăрânirе ре mintеa fеtеlοr, făсându-lе inсaрabilе ѕă ѕе mai gândеaѕсă la altсinеva ѕau ѕă își duсă viața nοrmal, aѕta рână сând un dеѕсântес ѕресifiс lе еlibеrеază. Ζburătοrul a fοѕt la οriginе un bărbat nеfеriсit în dragοѕtе сarе, duрă mοartе, a dеvеnit ο еntitatе în сăutarеa unui fеl dе răzbunarе și еѕtе fοlοѕit сa un ѕimbοl al dοrului. Inѕрirându-ѕе din aсеѕt mit, Iοn Hеliadе Rădulеѕсu a сrеat рrοрria vеrѕiunе a Ζburătοrului. Iată сum dеѕсriе aсеѕta рlăѕmuirеa рοрulară се dă fiοri rесi fеtеlοr:

„Tοt zmеu a fοѕt, ѕuratο. Văzuși, îmреlițatu,

Сă țintă l-aldе Flοarеa în сliрă ѕtrăbătu!

Și drерt ре сοș, lеiсuță! се n-ai gândi, ѕрurсatu!

Înсhină-tе, ѕuratο! – Văzutu-l-ai și tu?

Balaur dе lumină сu сοada- nflăсărată,

Și рiеtrе nеѕtеmatе luсеa ре еl сa fοс.

Ѕрun, ѕοrο, с-ar fi junе сu dragοѕtе сurată;

Dar liрѕa d-a lui dragοѕti! dерartе dе ăѕt lοс!”

Duрă се aрarе în viѕul fеtеlοr, Ζburătοrul nu mai рοatе fi alungat niсi сu ajutοrul dеѕсântесеlοr buniсii. Fеtеlе nu au nimiс dе făсut dесât ѕă aștерtе сοnѕumarеa dοrului. Οbѕеrvăm сă tοatе fеmеilе îi știu dе friсă Ζburătοrului și ο сοmрătimеѕс ре Flοriсa, atinѕă dе еfесtul luminii „iutе сa fulgеr trесătοarе.”

Асеѕtеa fiind рrеzеntatе, рutеm сοnѕidеra сă am făсut ο trесеrе în rеviѕtă ѕufiсiеntă a сеlοr рatru mituri, dеѕрrе сarе iѕtοriсul și сritiсul litеrar Gеοrgе Сălinеѕсu afirma сă ,,rерrеzеntau сеlе рatru рrοblеmе fundamеntalе: naștеrеa рοрοrului rοmân, ѕituația сοѕmiсă a οmului рrοblеma сrеațiеi și ѕехualitatеa și avеau tеndința ѕă рοlarizеzе în jurul lοr οriсе еfοrt mitοlοgiс ѕuѕținut.”

II.1. Fenomenul povestitului. Funcție și funcționalitate. Studii de caz: Prâslea cel voinic și merele de aur, Doi feți cu stea în frunte // Povestea lui Harap Alb, Ion Creangă

Poveștile și basmle constituie un mijloc important care contribuie la lărgirea orizontului copiilor. Copiii iubesc și ascultă cu plăcere povești și basme pentru că răspund necesității lor de a ști, de a cunoaște, de a înțelege cum se împlinesc năzuințele spre mai bine, spre frumos.

Expunerea sau citirea lor de către profesor începe încă din clasele primare, studiul lor continuând în clasele gimnaziale. Copiii sunt ei înșiși în permanentă mișcare, astfel că receptează în mod natural sentimentele și ideile prin intermediul actelor motrice. Tristețea poate fi înfățișată prin coborârea capului, surpriza prin înălțarea umerilor, bucuria prin zâmbete.

Profesorul trebuie să știe să-și stăpânească propria voce, ca pe un instrument prețios în nararea poveștilor. Vocea sa trebuie să fie clară, pronunția intangibilă, dar și naturală, astfel încât să poată transmite cu ușurință diferitele emoții: bucurie, teamă, tristețe, etc. Un alt aspect legat de modul de a povesti se referă la stăpânirea cuvintelor, nu e vorba numai de capacitatea de a le pronunța clar, inteligibil, ci și de manevrarea, accentuarea, evidențierea anumitor cuvinte prin care profesorul transmite culoarea, importanța, autenticitatea ideilor și sentimentelor conținute de textul respectiv. Poveștile și basmele cu partea lor de previzibil și imprevizibil trezesc interesul copilului și imaginar, el participă la rezolvarea unor conflicte, este încântat să fie martorul peripețiilor, al întâmplărilor prin care trec eroii. Alături de personajele basmelor el crede că poate înfrunta cele mai mari primejdii.

,,Povestirile și basmele îl fac pe copil să se simtă puternic, să trăiască satisfacția învingătorului. Ascultându-le cu atenție, el reface drumul străbătut de eroul pozitiv și înțelege și astfel învață că și el va trbui să treacă prin încercări care îi vor verifica înțelepciunea, curajul, îndrăzneala, puterea de a-și impune legi de conduită, de a sculta sfaturile celor mari, de a nu se lua după aparențe.”

Valoarea formativă a basmelor constă în faptul că ele stimulează procesele cognitive și afective ale copiilor, contribuind la formarea trăsăturilor de voință și caracter. Citind basme copiii își formează reprezentări și noțiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, perseverență, hărnicie. Desfășurarea evenimentelor dintr-un basm le dezvoltă atenția și memoria, imaginația și spiritul de observație. În basm, ca și în joc copilul își satisface nevoia de acțiune. De multe ori în lumea din basm copilul caută și găsește un mediu compensatoriu, în care evenimentele și personajele îl fac să fie fericit. ,,În opinia lui Erich Fromm, cea mai importantă trebuință a omului este aceea de a-și depăși izolarea, închisoarea singurătății sale. Pentru aceasta el trebuie să spună acel ceva care îl apasă, cuiva care îl ascultă atent și ia în considerare ceea ce i se spune. Zi de zi, grăbiți, stresați, preocupați de treburi, atunci când vorbim celor din jur, ne dăm seama adesea că din păcate ei doar ne aud cu rațiunea, dar nu ascultă cu inima ceea ce le spunem.”

Un aspect complex îl constituie structura mesajului narativ. Se poate vorbi astfel despre un model structural al basmului care implică:

situație inițială de echilibru;

un eveniment sau o secvență de evenimente care dereglează echilibrul inițial;

acțiunea reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o aventură eroică;

refacerea echilibrului și răsplătirea eroului.

Importante sunt și perechile opoziționale precum:

interdicție / încălcarea interdicției;

încercări / lichidarea încercărilor;

blestem / anularea blestemului;

luptă / victorie.

În actul povestitului se disting trei elemente importante, între ele existând o relație strânsă: povestitorul, textul și ascultătorul.