Mit Si Alegorie In Creatia Lui Vasile Voiculescu Dupa 1945

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………………… 4

Motivația alegerii temei ……………………………………………………………… 4

Metoda de lucru în pregătirea lucrării …………………………………………… 9

Capitolul I – Voiculescu după 1945. Istorie literară ………………………………. 9

1.1. Premise biografice ale interpretării operei voiculesciene de după 1950 ………………………………………………………………………………………… 9

1.2. Andrei Scrima și Rugul Aprins ……………………………………………. 10

Capitolul II – Poezia ………………………………………………………………………….. 19

2.1. Mitul si alegoria în poezia voiculesciană ………………………………. 19

2.2 . Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare… arta sacră …….. 25

2.3. Călătorie spre locul inimii ………………………………………………….. 33

Capitolul III – Proza …………………………………………………………………………. 38

3.1. Mitul si alegoria în proza voiculesciană ………………………………… 38

3.2. Nuvelele fantastice ……………………………………………………………… 39

3.3. Zahei Orbul ………………………………………………………………………. 41

Capitolul IV – Cercetare pedagogică ………………………………………………….. 47

4.1. Prezentarea problemei de cercetat ………………………………………… 47

4.1.1. Teoriile motivationale de baza ………………………………… 47

4.1.2. Perspectivele motivationale in teoria autodeterminarii .. 53

4.1.3. Abordări pozitive și negative în procesul didactic, cu efect asupra stimei de sine ………………………………………………………. 54

4.1.3.1. Abordări negative …………………………………….. 54

4.1.3.2. Abordări pozitive ……………………………………… 55

4.2. Obiectivele cercetării ………………………………………………………….. 56

4.3. Ipotezele cercetării ……………………………………………………………… 57

4.4. Descrierea cercetării ……………………………………………………………. 58

4.4.1. Stabilirea variabilelor de lucru ………………………………… 58

4.4.2. Metode utilizate în cercetare …………………………………… 59

4.4.3. Eșantionul de lucru ………………………………………………… 60

4.4.4. Etapele cercetării …………………………………………………… 60

4.4.4.1. Etapa constatativă ……………………………………. 60

4.4.4.2. Etapa experimental-ameliorativă ……………….. 65

4.4.4.3. Etapa evaluativă ………………………………………. 69

4.5. Prelucrarea și interpretarea datelor cercetării ………………………….. 74

4.6. Prezentarea concluziilor. Valorificarea cercetării …………………….. 75

Concluzii …………………………………………………………………………………………… 76

Note de subsol ……………………………………………………………………………………. 78

Bibliografie ……………………………………………………………………………………….. 80

Anexe ………………………………………………………………………………………………… 83

INTRODUCERE

motto:

„… adulmec cum adulmecă copoiul urmele vânatului. E si asta un soi de vedere. Mă slujesc nu cu privirea, ci de un fel de miros ascuns al ochilor. Urmez izul luminos rămas de pe urma ochilor Sfinției Tale care aleargă departe, înaintea picioarelor mele…”

„Zahei Orbul” de Vasile Voiculescu

Motivația alegerii temei

Societatea de azi este constrânsă de o serie de bariere și încorsetări apărute odată cu industrializarea. Una dintre acestea se referă la o puternică lipsă a modelului. Să nu ne amăgim – toți eroii de azi sunt atât de falși incât nu reușesc să mențină în sfera lor pe nimeni.

Școala are criza ei. Tot o criză a modelului, a tipului de paradigmă care poate să orienteze un învățăcel.

Câmpul cunoașterii azi este vast, cel al autocunoașterii extrem de limitat.

Modelul socratic la care din disperare m-am reîntors este, în opinia mea, mai de actualitate ca oricând.

Ne minunăm că elevul nu asimilează. Dar e o formă de autoapărare! Întreg sistemul este gândit în binomul performantă – recompensă. Asa dresăm cainii și maimuțele. Și copiii?! Drumul spre cunoaștere este întru libertate. Constrângerea nu dă rezultate. Lumea Ideilor ca și Împărăția Cerurilor se dobândesc prin asalt, deplin conștientizat și în deplină libertate.

Ori, noi, prețioși, înarmați cu un indicator îl îndrumăm cu boldul unde, cum, ce, cât sa meargă, să învețe și culmea – să descopere.

Este tocmai ceea ce au refuzat dintr-un instinct pedagogic un Andrei Scrima sau Vasile Voiculescu.

Observăm că relația maestru – discipol văzută ca o conectare în înțelesul primar al cuvântului este astăzi aproape imposibilă. De ce? Fiindcă elevii sunt dresați prin așa numita motivație externă care are la bază conceptul punitiv și recompensativ.

Notarea școlară care azi pare atât de veche apare de fapt odată cu epoca industrializării în care manufacturile devenite corporații au avut nevoie de un personal executant, obedient față de sistem, uniformizat și implicit uniformizant.

Bietul Nică a fugit acasă fiindcă nu înțelegea de ce trebuie să i se inroșească o anumită parte a corpului, deoarece nu a performat în învățătura papagalicească.

Pe de altă parte, nevoia înnăscuta de competență, instinctul de a învața, de a ști, de a se dezvolta, de „a fi în stare” o înăbușim fiindcă nu apelăm la motivația internă.

Apelez la un banc care conține în sine o morală ascunsă: în sir indian, pe un drum mergeau tata, mama și pruncul. „Dar de ce zboară rândunelele? De ce este verde iarba? De ce?… De ce?…. Copilul nu primea nici un răspuns. La un moment dat mama, exasperată, se răstește la copil: Taci, mă! Ajunge! Nu vezi că-l enervezi pe tata-tău? Dar tata i-o întoarce: Taci tu! Lasă copilul să întrebe… c-așa învață!

Nevoia de a ști, de a cerceta, de a te minuna, de a întreba o observăm din ce în ce mai rar sau mult estompată la elevi.

Autodeterminarea este un concept dezvoltat de către cercetatorii Edward Deci si Richard Ryan în cadrul teoriei autodeterminării ce identifică ca nevoi psihologice de bază nevoia de conectare, de competență și de control. Potrivit acestei teorii oamenii sunt ghidați în acțiunile lor de motivație, aceasta fiind de doua tipuri: motivație intrinsecă și motivație extrinsecă.

Performanțele elevului sunt cu atât mai mari cu cât este mai mare ponderea acțiunilor provocate de propria intenționalitate, voință și alegere.

Strict la nevoia de competență, psihologii ne avertizează că această nevoie înnăscută poate fi lesne înăbușita când se recompensează. Caragiale, cel ce ne mărturisea: „simt enorm și văd monstruos”, ne-a avertizat de acest lucru în schița D-l Goe.

Trebuie să recunoaștem că trăim într-o societate în care copilul ca și adultul de altfel nu mai întreabă, nu se mai întreabă, nu se mai minunează cu adevărat de nimic. Șablonul capătă valoare de adevăr, nobila algoritmizare matematică este extinsă greșit la modelele de examene naționale, elevul are certitudinea stereotipiei. Importantă devine materialitatea, recompensa, obiectul. Așa se ajunge la redactările plicticoase și complet depersonalizate ale elevilor dresați sau la „perlele”care nu fac altceva decât să demaște limitele demersului „științifico-pedagogic” actual.

Lumea contemporană croită de școală este una a convenționalismului, a conformismului denotativ. Nefiind egali de la natură, suntem diferiți prin culoare, educație, dragoste de muncă, etc. este logic ca și abordarea „instructiv-educativă” să fie personală. Genialul Charlie Chaplin ne-a demonstrat că individualitatea, sinele și căutarea de sine pot duce, paradoxal, la alteritate – adevăr detectabil și în opera voiculesciană.

Omul-mașină, în speța noastră, elevul-piesă are din păcate din ce în ce mai des ca model dascălul-bifă. „Cel ce bifează condica” l-ar denumi cu o seriozitate simulată un indian al preriilor. Dacă elevul este orientat încă din clasele primare să completeze sau să bifeze căsuțe, același elev ajuns mai târziu dascăl ne-împlinit, „om nou”, anonim al unei oarecare „serii de producție” și-a pierdut printr-o mutilare pe care nici măcar nu o conștientizează starea, natura de învățător, de curea de transmisie – ca să folosim o expresie peisagistic contemporană, de purtător de răspunsuri, de ispititor de întrebări și de ce nu, de remediu.

Mă întreb dacă poți separa sau segmenta un sonet voiculescian asemenea unei piese: „pe noi, dragi elevi, ne interesează ce vă spun eu: măsura versurilor și figurile de stil prezente. Atât!”

Voiculescu a recurs la mituri și alegorii, nu doar pentru că ajutau poetul ci pentru că credea că acestea pot, pe de o parte să ii protejeze opera de „valeți ignobili” și pe de altă parte să o înnobileze cu calitatea de „spunere care ascunde”. Aceasta din urmă calitate poate determina încordarea ucenicului și așezarea acestuia întru conlucrare cu maestrul-model.

Sinergia dascăl-ucenic are ca punct de plecare o conduită în care ceea ce este dat nu este de la început desfăcut și automat etichetat, desenat, conceptualizat ci, din contră, acesta este camuflat într-un tot ce nu disociază prezentul de trecut, realul de virtual, invizibilul de vizibil, fenomenalul de meta-empiric.

Când cei doi ucenici l-au întrebat pe Iisus: „Învătătorule, unde locuiești?” aceștia nu au primit răspunsul: Pe strada Speranței, nr. 9, Cana Galilei, ci i-a luat copărtași la aflarea acestuia: „Veniți și veți vedea”.

Un caz clasic unde „întrebarea care este în joc nu e cu privire la lucruri despre care se vorbește ci la cel care vorbește” după cum spunea Pierre Hadot.

Elevul este fezandat de mic, de când primește buline roșii, strivit, des-făcut în componența de individ, contând doar cantitativ pentru tot restul vieții și niciodată calitativ, ca persoană.

Ar fi bine să repersonalizam adultul de mâine și nu să-l socializam.

Și acum, rolul modelului, al simbolului sub toate formele trebuie gândit sau măcar copiat. Voiculescu a transformat mitul într-o formă de expunere care încifrează descifrând în același timp. Mitul Peșterii lui Platon poate fi surprins în esența lui în creația de după anii '50.

Domnului doctor Voiculescu alături de calitatea de poet, ii putem adaugă pe cea de profesor, care, iluminat, alege să se reîntoarcă în Peșteră pentru a-i învață și pe alții taina.

Una dintre metodele lui preferate a fost să înfățișeze și să imagineze, prin cuvinte, semne și alegorii, profunzimea mesajului. Astfel, „tehnica mitizării”, a ascunderii sau alegoriei, re-face cititorul ce este chemat sau chiar silit să facă un salt în subțirele spațiu dintre rațiune și suflet, acolo unde „deodată mintea se deșteaptă, trează”. Este saltul lui Amin care trece de la iluzoria lume concretă, la concreta lume iluzorie. Transfigurarea, Iluminarea, ieșirea din Peșteră, Schimbarea la Față, pot fi mascate în simple „povestiri fantastice” sau „poezii religioase”.

Opera lui Voiculescu este o capcană pentru neinițiați și totodată o scară didactică care cere efortul tău, al meu și al lui de depășire a sinelui și de a completa perechea, bineînțeles tot alegorică, a Orbului ce poartă în spate pe Olog.

Să aruncăm năvodul la fund și nu la suprafață pentru a avea parte de bucuria „pescuirii minunate” și de a cunoaște ca prin oglinda cele ce au fost, sunt și vor fi, adică pe noi înșine.

Metoda de lucru în pregătirea lucrării

Aria de cercetare este strâns legată de titlul acestei lucrări și de intenția de a demonstra că mitul și alegoria sunt motive literare prezente în creația voiculesciana din perioada 1946-1958.

Principiile și metodele de cercetare sunt atât traditionale cât și moderne: comparația, studiul de caz, analiza contrastivă, deconstrucția, analogia și metoda comparatistă.

Lucrarea cuprinde informații științifice, realizată pe baza metodelor specifice psihopedagogiei și didacticii specialității. Am contribuit la perfecționarea activității instructiv educative prin cercetări personale privind procesul instructiv educativ, aplicarea creatoare a unor idei pedagogice la realitățile concrete în care un profesor își desfășoara activitatea. Totodată, am experimentat noi tehnici cu elevii, experimente care extinse cu ajutorul unor testări eșantion au condus la rezultate calitativ superioare în procesul formării și dezvoltării elevilor.

Am încercat să definesc pe larg mitul și alegoria și să le disting prezența și valoarea lor în opera voiculesciană. În acest sens am apelat și la alte domenii: filozofie, psihologie, religie, antropologie, lucrarea având astfel un caracter pluridisciplinar.

Tipurile de cercetare fundamentală sunt multiple în concordanță cu relevanța temei, amplitudinea bibliografică, capacitatea de raportare critică la sursele teoretice și nu în ultimul rând cu promovarea unei viziuni proprii asupra temei tratate.

Cercetarea aplicativă este orientată pe finalitatea practică, analiza critică a soluțiilor existente, metoda de cercetare consistentă, operationalizarea adecvată a constructelor științifice și analiza datelor cercetării și a soluției aplicative propuse.

Resursele bibliografice reflectă preocuparea pentru o documentare cât mai amanunțită, fiind consultate, pe lângă opera voiculesciana, lucrări de critică, dicționare, articole, etc.

Structura lucrării este gândită ca o abordare exhaustivă a conceptelor de mit și de alegorie în prima parte, urmând ca în partea a doua folosind studiul propriu-zis să prezentăm variante de lucru și modele de exerciții aplicate.

CAPITOLUL I – VASILE VOICULESCU DUPĂ 1945 / ISTORIE LITERARĂ

1.1. Premise biografice ale interpretării operei voiculesciene de după 1945

După 1946, poetul Vasile Voiculescu se reinventează printr-un proces de metamorfoză, de renaștere, ca o nouă ființă prin părăsirea celei vechi asemeni șarpelui care își leapădă vechiul înveliș. Șarpele, unul dintre simbolurile iubite de poet, concentrat asupra lui însuși, într-o încordare lăuntrică, este axat totuși asupra unui punct. Tot astfel, Voiculescu în această perioadă se pregătește să urce „umilul urcuș în duh” determinat de zbuciumul exterior. Lumea veche în ale cărei valori crezuse era în plin proces de prăbușire. În lumea cea nouă el se simte străin, o refuză și implicit va suporta consecințele. Obstinația cu care va refuza sistematic colaborarea cu regimul comunist și publicarea noilor scrieri vor fi unele dintre cauzele destinului său.

Voiculescu a fost extrem de afectat odată cu moartea soției sale care i-a fost reazemul fizic și spiritual. Cu un an mai devreme, în 1945 moare prietenul său cel mai bun, Ion Pillat, în urma unei congestii cerebrale. Ca o curiozitate, în anul 2000, tot în urma unei hemoragii cerebrale va muri și Andrei Scrima, cel care „l-a înlocuit” în ultima parte a vieții sale pe Ion Pillat. Obișnuit să scrie mai mult pentru a comunica cu persoanele afine, poetul va dedica scrierile sale unor prieteni din cercul restrâns al Rugului Aprins.

În 1946 Voiculescu se simte neîmplinit, în răspăr cu noua ordine socială, singur, încăpățânat în nesubordonarea lui ontologica față de nici o dogmă, ritual, adeziune politică. Este pregătit, copt pentru o întâlnire crucială – cea cu gruparea Rugului Aprins și cu călugărul Ioan cel Străin, și în 1953, nu în ultimul rând cu „apostolul pe care îl iubea Iisus” cu Andrei Scrima.

În 1958, în ajunul sărbătorii Schimbării la față, va fi arestat pentru delictul de a nu fi aderat la proiectul utopic comunist de transformare în „om nou”. În toată această perioadă, Voiculescu se concentrează în proiectul privat de a desăvârși călătoria spre locul întâlnirii interioare a omului reînnoit cu Dumnezeu. Putem vorbi de un deceniu de aur (1946-1958) când scriitorul va da adevărata măsură a genialității sale.

La vârsta de 74 de ani va fi intemnițat, va contacta o tuberculoza care la un an de la eliberare îl va răpune. A murit copleșit de o suferință intensă, de o stare de neliniște în care se simțea părăsit, asemenea lui Iisus pe cruce.

1.2. Andrei Scrima și Rugul Aprins

„Cine e tânărul acesta? Simt ca are mare nevoie de mine!”

(Ioan cel Străin)

Andrei Scrima a fost unul dintre cei mai importanți membri ai grupului Rugul Aprins, mai târziu, plecând în India în 1956, a scapăt de închisoare și de toate consecințele prigoanei intelectualilor ce se întâlneau la Antim. Bun prieten cu el, V. Voiculescu i-a încredințat o variantă în manuscris a Sonetelor.

Personaj greu de sistematizat și de etichetat, Andrei Scrima, nu poate prins într-un tipar. Călugar, dar și om de lume, român dar și cosmopolit, cu un crez ortodox de netăgăduit, dar de o anumită aromă iezuită, Andrei Plesu observa că anecdoticul, legendarul și enigmaticul întruchipează utopia reprezentarii clare a acestuia.

Sunt câteva asemănări între Andrei Scrima și Vasile Voiculescu care explică parțial apropierea și respectul reciproc.

Amândoi sunt urmași ai practicanților de transhumanță, ai bacilor ardeleni sau macedoneni, deveniți odată cu stabilirea lor venetici și având astfel în sânge neliniștea și încordarea celui care este în contact nemijlocit cu străinul, cu „cel de dincolo”, mereu la curent cu noul și cu insolitul, aplecați ontologic spre acceptarea diversității.

Scrima a avut de mic experiența itinerantei și a singuratății, rămas fără mama și-a dezvăluit experiența transcendentului, mărturisind una dintre rugaciunile lui de tinerețe: „Păstrează-mă Doamne, întotdeauna, străin și singur”. Și Voiculescu are încă de copil conștiința divinității.

Refuzul înregimentării este o altă constanta comună, dacă Vasile Voiculescu frecventa rar biserica secularizată, Andrei Scrima, elev de liceu fiind, refuza să meargă încolonat la biserică.

Deschiderea inter-religioasă, incapacitatea de a adopta aerul arhaic și semianalfabet al hermeneuticii religioase canonice care devine provincială, vetustă și nu în ultimul rând resentimentală. Străini de orice trivialitate sincretică, fideli – fără concesiii – dogmaticii ortodoxe, în litera și spiritul ei, nu impun Duhului Sfânt hotare confesionale și geografice. Observăm că frecventarea neinhibată a altor tradiții nu este simptomul unei angajări superficiale față de propria tradiție, ci dimpotrivă, doar fermitatea credinței, doar limpezimea opțiunii pentru o tradiție dată asigură evaluarea necrispată a altora.

Amândoi și-au apreciat unul altuia orientarea filială, de ucenic spre „Atotstătătorul centru”, atitudine de neînfricare pe care grecii o numeau parrhesia. Afinitatea dintre cei doi se desprinde și din respectul cuvântului. Religie al Logosului, creștinismul nu poate încuraja sau accepta anemierea cuvântului, inflația stereotipiilor dulcege sau a jargonului „popesc”. Manevrele semiotice și decalcurile lingvistice riscante și totodată fermecatoare ale tânărului Andrei Scrima se înscriu în același perimetru de polisemantism voiculescian, perimetru în care structurile fine ale cuvântului, ritmul lui și orizontul pe care acest cuvânt îl poate dezvălui și înspre care ne face semn să înaintăm spre eliberarea de pasiunile negative, spre apatheia, poate deveni revelator, se poate înnobila în Cuvânt.

Nu în ultimul rând a existat odată cu venirea călugarului rus Ioan, părintele cel străin, trimis de Pronia divină, în anul 1946, o adevărată transformare și reorientare a celor doi la nivelul inteligenței și trăirii duhovnicești în răspăr cu habotnicia și pietismul sufocant contemporan.

Respectul reciproc, recunoasterea circumscrierii acelorași valori și nu afinități fiziologice i-au apropiat pe cei doi. Palierele de exegeză care vor să identifice adresantul sonetelor în persoana lui Andrei Scrima sunt greșite. De fapt, cei doi se respecta pentru că se regăsesc pe același drum, mai bine spus pe aceași scară, umăr la umăr, în „umilul urcuș în duh” spornici în „căile Domnului”, așa cum mărturisea Voivulescu, în scrisoarea adresată părintelui Andrei la 30 noiembrie 1957.

1.3.Rugul Aprins și ucenicia trăirii isihaste

Anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar fi corect înțelese, sunt anii cei mai prolifici. Voiculescu va face parte trup și suflet din această mișcare, el fiind unul dintre cei dintâi și cei mai importanți membri. Și dedicațiile unor poeme o mărturisesc, prea cuviosului stareț Sofian de la Antim (Pastor Rău), profesorul Al. Mironescu (Iedera), părintele Anania, părintele Andrei Scrima (Busola, Bulb trândav, Emaus, Taborul, Din pietre grele), părintele Sandu Daniil (Sandu Tudor). Toți prinși în acel grup spiritual, ochi de lumină în întunericul unei vremi apocaliptice, din care mai făcuseră parte și părinții Benedict Ghius, Dumitru Staniloae, Grigore Babus, Felix Arsenie și mulți alții. Experiența lor duhovnicească a atins adâncimi de nespus în largul ortodoxiei noastre tradiționale, dar a fost plătita greu, cu ani de închisoare și suferințe anevoie de închipuit.

Pentru Vasile Voiculescu, Rugul aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existența.

Luând ființă în 1946 Rugul Aprins a fost o replica majora și promptă la asasinatul spiritual ce se pregătea după 1944, o mișcare de clară rezistență duhovnicească care s-a cristalizat la mănăstirea Antim, unde vreme de 3 ani, intelectuali și sacerdoți, sub ochii unei impresionante asistențe, discutau probleme de credință și-și exprimau opiniile față de diferite teme duhovnicești, cu aplicare imediată în realitatea înconjurătoare.

Antimul a fost pentru mulți „o întâlnire pe drumul Damascului”.

Rugul aprins reia în gândirea română un concept dezvoltat mai ales în mistica rusă, pornind de la Vechiul Testament: în rugul aprins era Dumnezeu care l-a întâmpinat și consacrat pe Moise. „Rug Aprins” în ortodoxie este considerată Sfânta Fecioară Maria, reprezentată deasupra unui rug aprins în icoana adusă la Antim.

Scopul mișcării Rugul aprins a fost realizarea climatului interior care să permită exercițiul rugăciunii inimii (rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul). Fără a fi un apanaj al isihastilor, rugăciunea poate fi practicata de către orice credincios care nădăjduiește să ajungă pe trepte superioare de înțelegere a lui Dumnezeu și de apropiere de El.

Ferindu-ne de a intra în detalii, dar pentru a da totuși o idee despre această rugăciune, practicată cu devoțiune de către cei ce alcătuiau grupul spiritual de la Antim, vom recurge la spusele părintelui Dumitru Stăniloae: „această întâlnire a minții cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minții în inima… Această profundă stare emoțională este mai adecvat exprimată de către întreaga ființă. Este vorba de o expresie dincolo de cuvinte. Este rugăciunea curată, rugăciunea întregii ființe care manifesta ieșirea emoțională în afara lucrurilor, în afara gândurilor, în afara sinei proprii, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Și în starea de rugăciune, această ieșire este trăită în gradul cel mai intens în inima. În inima, întreaga ființă este proiectată în Dumnezeu cu o iubire nesfârșită.

În jurul anului 1950 poetul începe să frecventeze reuniunile spirituale de la mănăstirea Antim din București. Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se inițiază și apoi se adâncește în literatura filocalică și face din isihasm nu numai un obiect de studiu ci și universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin.

Dacă trebuie să vorbim de religiozitatea poetului, aceasta în nici un caz nu poate fi pusa alături de aceea a lui Tudor Arghezi sau de aceea a lui Ion Marin Sadoveanu, ca să-i amintim pe doar doi dintre contemporanii săi. Primul e un religios de tip meditativ, care renunță la orice formă de ritual și se concentrează în cugetare; al doilea, dimpotrivă, devine un ritualist aproape bigot, un sentimentalist. Spre deosebire de ei, Voiculescu e un contemplativ. Nici contemplația lui însă nu are un sens comun; el nu trăiește starea de extaz, adică de revărsare a spiritului în afară, ci pe aceea de entaz, înmănunchere a sufletului în propriul său interior, o perpetuă angajare în urcușul lăuntric, până acolo unde se consuma Logodna contemplației noetice, punctul de întâlnire și uniune a omului cu Dumnezeu.

Din sursă de inspirație, isihia devine inspirația însăși; în faza ei ultimă, poezia lui Voiculescu nici nu mai poate fi numită „de inspirație religioasă”, arta însăși devine rugăciune. Din acest punct de vedere poeziile care-l reprezintă cu adevărat pe marele poet au fost scrise între 1949 – 1958. O parte dintre ele au fost publicate postum, în 1983, sub titlul convențional Clepsidra și tot atunci a apărut și celebrul său ciclu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară…

În continuare vom cita câteva afirmații ale lui Valeriu Anania din Liniștea supremă a iubirii, capitol al cărții Din spumele mării referitoare la Voiculescu:

„V. Voiculescu era un inițiat în isihie (cuvânt grecesc care, în accepția practicii isihaste, înseamnă liniște, pace lăuntrica, concentrare în sine), deci o liniște creatoare neastâmpărată, în continuă mișcare, dar nu o rotire pe orizontală, ca aceea a vulturilor, cu o larga înșurubare pe verticala, ca învârtirea iederei pe tirs, un urcuș în spirală către înălțimile cele mai de sus.

Prin meditație și prin exercițiile spiritualele isihiei el depășea starea de extaz și se ridica până la aceea de entaz.

Rodul literar al acestei experiențe, sau, mai precis, expresia artistică este ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară… poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin înțelese fără considerarea isihiei.

Voiculescu, poet isihast, se mărturisește:

„Tot timpul disperarea mie mi-a fost lumină…

Aprinsă-n absolutul de veghe-n fundul meu,

Stă nemișcată, centru de liniște deplină…

Jos, uraganul lumii se pierde-n gol mereu.”

(Sonetul 70)

Expunerea metodelor de practicare a rugăciunii și a altor scrieri mistice cu subiect adiacent sunt adevărate rețete duhovnicești . Multe sunt reunite în Filocalia, pe care Vasile Voiculescu a citi-o în urma contactului cu mișcarea Rugul Aprins.

De exemplu, Grigorie Sinaitul, spune printre altele: „înțelegi, zice, că nimeni nu poate prin sine să țină mintea, de nu o va tine-o duhul… Căci prin călcarea poruncilor Celui ce ne-a renăscut, ne-am despărțit de Dumnezeu, pierzând simțirea mintală a lui și unirea cu El. Alunecând mintea de acolo și despărțindu-se de Dumnezeu, e purtată pretutindeni ca un prizonier. Și nu poate fi oprită altfel, decât dacă se supune lui Dumnezeu și e oprită de El și se va uni cu El cu bucurie și se va ruga Lui continuu și stăruitor . Asemănarea cu poezia Prizonierul alui Voiculescu este evidentă.

Curățenia minții, a inimii, a sufletului în ultima instanță se realizează într-o stare de liniște lăuntrica de isihie, de „muta rugăciune”, prin alungarea alunecărilor minții spre dreapta sau stânga, pentru ca „să mă mișc nu se cuvine” (Colind).

Principalul exercițiu isihast este aplecarea capului pe umărul stâng, ca al cântărețului de alăuta, fixarea privirii pe piept, la rădăcina inimii și rostirea sincronă a formulei sacre cu respirația adâncă și lină, totul fiind supravegheat de o severă concentrare a minții asupra inimii, ceea ce înseamna o instalare a lucidității în sensibilitate. În acest context inima (kardia), nu înseamnă atât organul anatomic, cât centrul spiritual al omului, eu-l cel mai adânc și adevărat, sinea (bria), la nivelul căruia se consumă logodna noetică. Logodna însa nu poate fi concepută decât în relația bărbat – femeie. E de bănuit așadar, că ori de câte ori în textul Sonetelor se face referire la o „ea”, aceasta nu poate fi decât inima, principalul feminin al ființei bărbătești, principiu de care însă nu e lipsit nici Logosul, ca unul ce este înzestrat, și el cu sensibilitate și, mai mult, cu germenii unei drame divine:

„Tu ai numai ureche de-ți trebuie cuvinte?

Alt soi de graiuri nu simți? Cu inima n-auzi?

(Sonetul 62)

În alt loc i se vorbește de:

„Taifunul unei inimi în vers prins ca-n zăbale,

Cu inima plecată pe el s-asculți încet…”

(Sonetul 80)

Partener de dialog, la rândul sau, poetul explică:

„Cu inima-mi așijderi s-a petrecut demult:

S-a strămutat în tine și m-a lăsat strigoi”

(Sonetul 88)

Revenind la Grupul Antim, dacă viața spirituală a micii comunități de clerici și mireni era bogată și complexă, simpla enumerare a celor care au făcut parte din mișcare ne dă idee despre nobila tovărășie în care s-a „complăcut” Vasile Voiculescu, „Banditul” Aiudului și Jilavei: arhim. Haralambie Vasilache, Prof. Alexandru Mironescu, prof. Anton Dumitru, Poetul Sandu Tudor, arhim. Benedict Ghius, fratele Andrei Scrima, profesorii teologi Ioan G. Savin, pr. Dumitru Stăniloae, Valeriu Anania, scriit. Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Alice Voinescu, Mihai Radulescu și multi alții.

Simpla consemnare a numelor de intelectuali de mai sus devine în sine sugestivă pentru climatul de înaltă spiritualitate întreținut în vechiul lăcaș ctitorit de Antim Ivireanu.

Rugul Aprins reunește fascinația pictorială a unei mandala cu gravitatea unei matrici de cunoaștere simbolică. Prin urmare, Rugul Aprins a stat la baza unei doctrine bazate pe trăirea contemplativă ca experiență spirituală individuală.

Andrei Scrima, în calitatea lui de cunoscător din lăuntru, în chip nemijlocit al grupului spiritual coagulat la mănăstirea Antim, mai târziu intrat în istoria spiritualității, sub genericul Rugul aprins, ne oferă și câteva coordonate vitale constitutive.

Astfel: „Lipsa oricărui regulament prealabil alcătuirii grupului, absența de roluri formal distribuite sau ierarhizate, într-un cuvânt libertatea, permanent confirmată, ne pot orienta spre ceea ce încercam să exprimăm. La temelia modului de existență stătea, foarte simplu, verbalizarea. Cuvântul, verbul, circula cu încântare, am spune, de la unul la celălalt, ca într-o creștere spre înalt a încrederii: el întâmpina nu reticența sau lipsa de înteres, ci deschiderea sporită a atenției. Crâmpeiele de lectură sau de gândire – modest personală – se configurau în intelecțiune deloc abstractă, transsubstantială în materie de uimire, emoție, recunoaștere orientate spre Ultim. Foarte adesea beneficiam, unul de la altul, prin aducerea în discuție a unei lecturi tocmai intreprinse, a unei „descoperiri”de autori aproape uitați sau confidențiali. Dr. V. Voiculescu excela în asemena surprize iscate din labirinturile bibliotecii sale”.

Trebuie făcuta următoarea observație: toți memorialiștii ii recunosc poetului rolul de persoana cu carma, cu aura, cu o adevărată forță magnetică pentru ceilalți; dar nici unul dintre ei nu merge mai în adâncul lucrurilor. Nimeni nu caută să dezlege acest „mister” și nu pătrunde dincolo de aspectele oarecum exterioare ale acestuia. Scurte, fugare caracterizări în genul: libertatea spiritului comunicând cu universalul în chiar infimul amănunt, adică palpabil: nici o pervertire meschină, șovina, necinstită, nu apărea posibilă în acest spațiu. Sau „Se pare că atunci și acolo a avut Voiculescu revelația unei alte dimensiuni a spiritului și de acolo și-a desprins noile sale lecturi și meditații, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred ca el a fost, până la urmă singurul beneficiar a acelui început de inițiere isihasta (…) Voiculescu a luat noutatea în serios și s-a angajat întru ea de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriașă aventură a spiritului”.

Aceste caracterizări au mai degrabă darul de a mări curiozitatea și dorul investigației decât pe acela de a face lumină într-o perioadă de timp acoperită în mare parte de norii necunoscutului. Avem toate motivele să credem că poetul pornise pe calea cunoașterii în ce privește Rugăciunea lui Iisus, a adevăratei isihii, că trăirea profund mistică venea dintr-o adâncire serioasă pe calea credinței a Celui ce este Calea, Adevărul și Viața.

Poezia voiculesciană are o articulare proprie; dacă adevărul biblic este întotdeauna transpus alegoric, structurile fine pe care le poartă în sine fac din versurile marelui poet o sărbătoare a spiritului îmbiat de a găsi deschiderile cuvântului, de a depista evoluția lui internă, ritmul lui, toate acestea posibile doar printr-o cercetare reflexivă, analogică, secondată de o sete scormonitoare și nu în ultimul rând de curaj și bărbăție în lupta cu îngerul poeziei.

Cuvintele vii vin spre noi, se deschid înțelegerii noastre pe măsura ce noi înșine ne deschidem Cuvântului.

Voiculescu devine el însuși un rug care arde fără a se mistui, el este plin de Duhul Sfânt care strigă în noi „Avva, Părinte”, a căpătat o „fire de salamandra vie”care este cutezătoare în focul imaterial al dumnezeirii.

Voiculescu este un demiurg, un geniu, dar cuvântul în sine nu devine creator, binecuvântător, ci Cuvântul – Geniu, Liturgic plăsmuiește în inima acestuia puterea verbului, care se unește cu mâna pentru a modela Archetipul Atotțiitor în arta poetica. Geniul naște genii și desăvârșirea desăvârșiri; Voiculescu s-a născut cu adevărat a doua oară, din apă și din duh.

CAPITOLUL II – POEZIA

2.1. Mitul și alegoria în poezia voiculesciană

„Atât: eternitatea mi-e singura unealtă,

Să nemuresc în spirit icoana ta înaltă„

(Sonetul 120)

Pentru că Vasile Voiculescu este un poet isihast poezia sa religioasă a ultimilor ani este dominată de motive și tehnici care sunt într-o oarecare măsură cele ale începuturilor. Ca la toți poeții la care actul poetic pornește de la idee, de la o vedere ingenioasă a minții, mijlocul cel mai des folosit de poet este alegoria, adică sensibilizarea unei realități morale printr-o imagine concretă.

Dacă Eminescu sau Cerna filozofează direct, nedisprețuind pe alocuri exprimarea conceptuală a gândirii, Voiculescu cugetă prin alegorii și prin parabole cu care el sporește vechiul tezaur al cărților sfinte și al tradiției mistice, principalul izvor al culturii lui.

Voiculescu a fost un om profund religios, mereu în căutarea unui Dumnezeu, transcendent, contemplativ de structură, un reflexiv asemenea tuturor isihastilor; cugetarea lui veghează ca un corăbier care întâlnește „ostroave mari de idealuri”.

Dacă arta clasică a fost simbolică, cea creștină a operat întotdeauna cu alegoria, cu ideea simbolizată, aceasta fiind rațiunea plasticizată. Astfel, în aproape tot Vechiul Testament textul este scris sub forma de poezie în care alegoria este întrebuințată în diferite grade, necesitând mai apoi o exegeză a textului devenit astfel ermetic.

Alegoria a constituit principala tehnică poetica a marilor poeți creștini, ori prin simplul fapt că prin aceasta poezia pare a fi devenit inspirată, asemănându-se textului biblic, trebuie adaptată aceeași metoda de interpretare – metoda alegorică și tipologică, fără a elimina pe cea literară sau hermeneutică.

Ca și simbolul, alegoria e un mijloc intuitiv, sugestiv, de comunicare a unei idei abstracte. Ea face trecerea de la sensibil la inteligibil. Revelația, respectiv conceptul abstract, apare concretizată, sensibilizată în cadrul simbolului și al alegoriei.

Există o cunoaștere logică, formală, discursivă datorită inteligenței de asimilare, inteligența noastră mentală, mintea noastră nu are alt rol decât de a scoate, a trage concluzii, a dezlega, discerne, deduce. Această inteligență e centrifugă, cucerește lumea.

Există o cunoaștere inductivă, care e întemeiată pe cuprindere, care îmbrățișează o inteligență emoțională, a inimii, care face totul al său. Omul coboară în el în loc să se exteriorizeze, neglijând mijloacele superficiale și utilizând puterile profunde.

Scrise pentru inimă și din inimă, sonetele trebuie citite nu pe dedesubt ci pe dinlăuntru, chiar dacă ele sunt scrise și din afară, sunt totuși pecetluite. Atragem atenția asupra a două și nu mai multe laturi, adică asupra a doua registre de ființă și de semnificație ale sonetelor: înăuntru și în afară. Regăsim deci, imaginea textualității de care aminteam mai sus. Sigiliul, pecetea sunt legate de secret; dacă sigilezi ceva e pentru ca depozitul să rămână acoperit, să nu fie ușor accesibil. În acest sens putem vorbi de un adevărat alegorism apofatic. Mai la adânc, găsim distincția – inseparabilă când e vorba despre sonete – intre lăuntric și aparent, ori, în grecește spus între eso și exo, între ceea ce este ezoteric și ceea ce este exoteric (fără a reduce aceste două apelațiuni, tehnice și generice, la uzul ieftin, vulgar, controversat deasemena, întâlnit adesea în zone de conflict între un pseudoezoterism aproape ocultist și un exoterism triumfalist și, aș zice, tâmp).

Putem percepe un adevărat tangaj profan-sacru pe marginea transcendenței alegoric-încifrate a textului devenit apofatic – de ce? – pentru că divinitatea este incomprehensibila categoriilor noastre mintale.

Și atunci trebuie să ne mulțumim a vedea ca prin oglindă, de a interioriza acea lume imaginală a lui Andrei Pleșu, „care nu e altceva decât un plan de reflexie între lumina spirituală și cea a materiei, sau, pe alt palier, între Dumnezeu și oameni. În spațiul ei cele două dimensiuni se regăsesc în contiguitate: una printr-o sacrificială mișcare coborâtoare (kenoza), cealaltă, prin asceza urcătoare. La sfârșitul vremurilor vom trece dincolo de planul acesta, pentru a întâlni Realul Suprem, față către față. Dar până atunci cât suntem încă în interval, adică „pe drum”, vedem Realul acesta „tot prin oglinda, în ghicitura”(I. Cor 13,12)”.

Lumea imaginală este locul geometric al tuturor posibilităților în măsura deschiderii noastre spre acest „spațiu intermediar” și al comunicării de care ne învrednicim prin credință și întrebare; este necesară o atitudine ingenuă de prunc nevinovat, fără de care nu vom intra în Împărăția Cuvântului.

Voiculescu nu a vrut să facă din sonete literatură cu tot dinadinsul. La 17 martie 1958, deci cu puțin înainte de a-și încheia ciclul, el scria:

„O, Doamne…

Poate mă știi…

Sunt faur de sonete

Și-mi ațintesc, ritmuri îndelete

Urechea inimii la pașii tăi”

(Călătorie spre locul inimii)

Sau:

„Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate

Cu rimele creneluri și orice vers un zid.

Pe tine prițt herminic, ca-ntr-o eternitate,

Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid”

(Sonetul 66)

Poezia lui e locaș al duhului, cămară nupțială, versurile sunt cum spune el însuși:

„Psalmii mei de taină, o ruga necurmată”

(Sonetul 22)

La nivelul contemplației, ce preț mai poate avea literatura? Astfel:

„Eu nu ți-am scris, ca alții, pe lefuri sau merinde

Simțiri gălăgioase cu arderi măsluite;

Sonetul meu e cuget și patima, – mpietrite”

(Sonetul 25)

Poetul „devenind” isihast, poezia sa a devenit expresia nemijlocită a trăirilor sale, un adevărat imn, experiența mistică aducând un plus de alegorism care nu poate fi descifrat în înțelesurile lui ultime decât foarte greu. Prin contrast, poezia Sfântului Ioan Iacob, este simplă, directă, analogică doar la nivelul cunoașterii logice, discursive, chipul slavei este „fotografiat” ca-ntr-un manual de catehetică.

De la începutul carierei sale poetice, Vasile Voiculescu a recurs la imagini, cel mai adesea cu caracter alegoric, al căror statut cultural era fixat prin utilizarea frecventă. Tensiunea poetica se năștea astfel din reactualizarea sentimentală a posibilităților latente, ascunse fiecare din imaginile familiare tuturor participanților la un univers spiritual comun. Este remarcabil că Vasile Voiculescu, încă de la început s-a orientat spre semnele unei inițieri spirituale pe care, într-o prima fază, a oprit-o la stadiul în care alegoria se putea traduce discursiv. Dacă la început el explica semnificațiile:

Stă – sufletul cum stă în basme fântâna mărul și cuptorul,

Stă-n drumul către Sfânta Vineri un suflet pururi pătimaș

……………………………………………………………………………….

Trec fete mândre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul,

De buna voie să se – abată, să-i primenească iar izvorul,

Să-l curețe și să-l aprindă ca-n basme fata de unchiaș”.

Cu vremea, Voiculescu va renunța la tălmăcirea alegoriilor, câștigând în nedeterminare simbolică; ambiguitatea metaforică, mentalitatea analogică vor acționa la nivelul imaginii individuale ca și la acela al semnificațiilor generale. Această mentalitate va rămâne o constantă a gândirii poetului, schimbându-se doar natura rezervei de imagini solicitate, renunțându-se la precizarea unilaterală a semnificațiilor și cautându-și alegoriile cu sfera spirituală din ce în ce mai înaltă și mai largă, aplicabile atât în domeniul sentimental cât și în cel spiritual.

Liviu Grăsoiu va spune și el: ”lirica de inspirație religioasă are un caracter mai mult conceptual iar sentimentul religios se interiorizează și începe să nu mai fie exprimat discursiv ca în volumul Pârgă ci sub forme alegorice sau simbolice. Ov. S. Crohmalniceanu, în mult comentații îngeri voiculescieni vede simboluri morale care duc spre credință sau au calitatea de a o întări atunci când ea există. Tot el spune: „alegorismul a fost formula preferată a artei creștine și Vasile Voiculescu îl practica urmând o lungă tradiție”.

Cuvântul colțuros va dispărea treptat, spre a face loc euforiei verbale pe care o regăsim în Ultimele Sonete, în care idealul formei perfecte începe să-l stăpânească pe poet.

Conceptul de mit privit din punct de vedere filozofic și antropologic povestește o istorie sacră, structurată pe raportul dintre planul uman și cel universal cosmic, indică un eveniment primordial, operând cu archeul. Acesta apare în antichitate odată cu cristalizarea etniilor primelor începuturi, sau le putem spune primitive.

Termenul ca atare provine din grecescul mythos, care avea înțelesul de întâmplare neadevărată, născocită, care încearcă să imagineze fenomene și evenimente ce nu puteau fi explicate rațional, cu o incidență asupra existenței psihofizice a omului.

Povestire fiind, sugerează apartenența la sfera oralității și comunicării publice, dar semnificațiile cu care a fost investit termenul de mit sunt multiple. Observăm că la început filosofia clasică grecească utiliza termenii mythos și logos în antiteză; născocire, respectiv abordare rațională, analitică și adevărată.

Termenul a mai fost investit și cu semnificația de ficțiune având un sens subiacent, sens care va fi numit mai târziu alegorie.

Mitul ia naștere cu ajutorul simbolului și al alegoriei, suprapunându-se uneori legendei, aflându-se cu aceasta într-un circuit al camuflării, al semnului simbolizant, al sensului ascuns.

Mitul, folosindu-se de imagine, cercetând substraturile arhaice (animatism, animism, totemism) personificând elementele cosmice, încearcă să cuprindă spiritual întreg cosmosul, destinul uman și obârșia supranaturală a monoteismului originar.

Arhetipurile cu care operează acesta, fiind o expresie a „inconștientului colectiv” se regăsesc în mitologia tuturor popoarelor.

Mitul este un element esențial al civilizației umane, o realitate vie la care se recurge mereu, o adevărată codificare a religiei primitive și a ințelepciunii practice așa cum afirma Bronislaw Malinowski. Mitul nu este doar o povestire gratuită, ci dimpotrivă o forță de mare intensitate afectivă, totodată nu e o explicare rațională sau o închipuire artistică ci o adevărată carta pragmatica a înțelepciunii primordiale.

În rezumat, mitul devine un fel de metalimbaj, o povestire adevărată și în același timp fantastică ce are capacitatea de a preschimba gândirea, conștiința și cunoașterea omului.

Lucian Blaga definește mitul în raport cu misterul, cu taina, accentuând rolul abstractizant, simbolizant al acestuia, afirmând că „toate miturile vor să fie într-un anume fel revelări ale misterului”. Spiritul uman se poate revela metaforic și analogic cu ajutorul transsemnificațiilor prin miturile ce plăsmuiesc cu intenție revelatorie întreaga matrice semnificat-semnificant-semnifiant. Vasile Voiculescu, uzitând de dihotomia timpului uman-măsurabil-sincronic și al celui numenal-inert-diacronic, crează în operele sale cu o forță extraordinară, un fel de calendar sacru care prin ciclicitate și înfășurare-desfășurare poate să se prezinte ca o „eternă reîntoarcere”, ca un cosmos pulsativ: „În cuibar rotit de ape peste care luna zace”.

Nu în ultimul rând, observăm omniprezența arhetipului, a modelului primitiv, originar în foarte multe din creațiile sale. Prelucrând imaginile și conexiunile tipice subconștientului-fantezii, vise, deliruri, obsesii scriitorul, secondat de doctor, creionează așa-numitele reprezentări arhetipale, un soi de protoforme inconștiente care aparțin structural psihicului uman.

Voiculescu operează și cu alegoria, izvorul biblic fiind în cazul de față sursa principală de inspirație.

Există o anumită confuzie între alegorie și mit care par să aibă semnificații identice sau asemănătoare. Nu trebuie totuși ignorat faptul că în vocabularul gândirii simbolice acești termeni nu sunt sinonimi.

În lucrarea sa, Imaginația simbolică, Gilbert Durant face o serie de precizări terminologice extrem de utile pentru întelegerea alegoriei si al simbolului, amandouă purtătoare de semn. Astfel, există două categorii de semne: alese arbitrar (o siglă, un semnal) și semne nearbitrare, mult mai complexe, numite și alegorice. În cazul alegoriei putem vorbi de prezența unor transformări raționale, analogice ce nu implică numaidecât trecerea într-un alt plan existențial sau către vreun neștiut abis al conștiinței, conceptul precede așadar imaginea.

Alegoria devine o tehnică de a produce și decripta imagini încarcate cu o semnificație indirectă. Deosebirea dintre alegorie și simbol se repercutează și asupra celei dintre alegorie și mit.

Simbolul și mitul presupun un izomorfism demonstrat de faptul că mitul dezvoltă întotdeauna o narațiune simbolică, iar simbolul, la rândul său, prin sensul prin care îl propune, prin alegoria pe care o dezvoltă, poate dezvolta un mit.

Utilizând imagini, semne, idei și concepte, alegoria poate fi investită cu o anumită inteligență având capacitatea de a sugera o pluralitate de sensuri.

2.2. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare… Artă sacra

Studiul trebuie să țină seama de diferitele tipuri de raportare la transcendentul divin ce marchează lirica voiculesciană. Tipurile sunt succesive: poemele publicate până în 1944 care sunt vădit concepute de un credincios convențional și cele postbelice, publicate postum, concepute pentru a fi comunicate în cerc restrâns și în care descriptivismul alegoric este înlocuit cu simboluri, cu un lirism eroic și cu o alegorie analogică.

Poetul este interesat de dialogul direct cu divinitatea și abia în subsidiar de forma acestuia. El călătorește spre centrul ființei sale, spre locul inimii, ca orice isihast.

Convingerea neclintită într-o prezență incontestabilă evoluează spre o altă convingere ca efortul personal dincolo de momente de fervoare sau de apatie trebuie să atingă starea de entazie, de iluminare, de contopire cu divinitatea.

Acum începe ultima călătorie a scriitorului spre centrul ființei, adâncind, perfecționând și focalizând prin procedeul intertextualității analogice acumulările spirituale anterioare și experiențele practicării rugăciunii inimii. Poetul se identifică cu emblema Rugului Aprins considerându-se obligat la atingerea stării de extaz, a luminii ce arde dar nu se mistuie.

„Schimbarea la față” a credinciosului determină transformarea poetului. Altfel spus, poetul Voiculescu devine în această perioadă servitorul isihastului. Evoluția de la alegorism descriptiv înspre simbolismul sugestiv și metafora ampla se explică în umbra celor de mai sus.

În concluzie, metoda poetica derivă din schimbarea de paradigma religioasă a lui Voiculescu. De la narațiunea simplă cu imagini descriptive juxtapuse, versificate nepretențios evoluează printr-o lirică ce nu renunță la figurile alegorice dar le îmbunătățește printr-o exprimare simbolică, la imaginea care devine icoană, iar mitul și alegoria devin pretexte intuitive cu funcție anamnezică și de refracție a unui model de spiritualitate atemporală, a Archeului.

Ultima opera a poetului închide în sine întreaga sa știință asupra vieții și asupra lumii ca și totalitatea posibilităților sale expresive și a experiențelor spirituale, într-o formulă care perfecționează, fără să renege nimic din ceea ce o precedase suma posibilităților lirice voiculesciene.

La prima vedere tematică pare identică cu a sonetelor shakespeariane: iubirea cu aproape toate nuanțele ei, de la negarea de sine la extazul împlinirilor, de la imprecație la adorare, de la creație la învingerea timpului prin artă.

Poetul, folosind procedeul ambiguității artistice își construiește ciclul celor 90 de poeme revendicându-și modelul shakespeariean, ca univers tematic și structură prozodică, și chiar în numele acestuia.

La Shakespeare există o polarizare simbolică a perechii de îndrăgostiți, antinomică, la Voiculescu sexul ființei inspiratoare este greu de definit. În fond, o parte din critica de specialitate a depistat ca ființă inspiratoare pe Andre Scrima sau un alt bărbat sau o iubire târzie față de o tânără.

Este greu de înțeles paradigma exegetică care simte nevoia unui model uman al Sonetelor, o citire în cheie isihasta conduce la concluzia de bun simt că ultimul destinatar și cel mai important al acestora este fără înconjur spus Christos. În El, cel ce este în-tot-de-a-una, poetul vede o sumă de ipostaze aparent disparate: model, prieten, muză, iubit, iubită, păcat, patima, etc.

Este și mai greu de înțeles criticile care pun etichete, iertat să-mi fie cuvântul, ilare. Autosuficiența și lipsa de lectură exhaustivă, grandomania opiniei cu obstinație șocante, lacune etice sau graba de a dezavua tot ceea ce este organizat și structurat compozițional sau pur și simplu vechi sau în răspăr cu tiparul personal sunt, eufemistic spus inconfortante. Ca exemplu citez pe larg opinia lui Eugen Negrici: „Cele nouăzeci de „sonete închipuite” nu spun astăzi mai nimic cititorului. Sunt searbede, neostenit declarative și, pe alocuri, de-a dreptul banale, lăsând să se perceapă strădania constantă de statuare hiperbolică a iubirii, prin superlative, comparații nobile, acumulări în crescendo, paralelisme, aluzii mitologice, alegorii savante. Năzuita respectării sonetului renascentist, care combină tema erotică cu cea religioasă, este evidentă, și este dezamăgit să constați silința cu care autorul îăi programează exploatarea motivului îndumnezeirii prin iubire. Conceperea după plan și chiar planul în sine se zăresc cu ușurință și în acest lucru nu este în spiritul cititorului de astăzi (și nici măcar al celui de ieri) cum nu e nici prepararea metodică, prin cumul de argumente, a unui vers-concluzie ce se vrea surprinzător”.

La Voiculescu, cele două personaje, Iubitul și Iubita, străbat întregul poem în ipostaze din cele mai disparate, într-o uluitoare și dulce alternanță de dorință, căutare, ivire, dispariție, strigăt, șoaptă, apropiere, îmbrățișare, amețeala, fericire și extaz, ca în jocurile prenupțiale ale perechilor pământului. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumusețea, curăția și demnitatea ființei umane.

Poemul cântă unirea sufletului cu Dumnezeu prin iubire, o iubire care, pe de-o parte duce la cunoaștere și pe de alta, la o uniune divino-umană, văzută în dinamica ei nesfârșită ca o creștere neîncetată în nesfârșitul Dumnezeu, care nu se mai satură de ceea ce gusta:

„Ca o fecioară, vorba își da virginitatea

Doar mirele, poetul, și scrisul e o nuntă…”

(Sonetul 58)

Această abordare, proprie asceților și misticii răsăritene, cu precizarea că în această angajare nupțială divino-umană nu e vorba de sufletul încă impur, neliniștit, bântuit de patimi, așa cum e el în faza de despatimire, ci de cel ce a intrat în treapta superioară a contemplației, mistuit de dorul cunoașterii supreme și a unirii desăvârșite, se suprapune unui tip de lirism eroic în care crezul său interior curge odată cu forma primordiala, cu archeul-model.

Ca în oglindă, unitatea divină poet-isihast se resfrînge în unitatea primordială, isihast-poet, cu alte cuvinte concentrarea creatoare divină implică singurătate.

Ca în opera biblică, Dumnezeu se jertfește poetului isihast asemenea unui prieten care aspira să-i devina iubit, amant și mire duhovnicesc, izvor și receptacol al comuniunii. El caută inima poetului, îi iese în întâmpinare, suferă, disperă, o implică, îi e dor, prin logodirea ei, el își caută propria sa împlinire, căci Creatorul nu e întreg decât împreună cu creația Lui.

Dumnezeu-Cuvântul este cuvântător, partener de dialog, devine poet pentru a putea comunica prin verb cu omul ce se încumetă în jocul creației lirice.

„Tu ai numai ureche de-ți trebuie cuvinte?

Alt soi de graiuri nu simți? Cu inima n-auzi?''

(Sonetul 62)

În alt loc vorbește de:

'Taifunul unei inimi în vers prins ca-n zăbale,

Cu inima plecată pe el s-asculți încet”

(Sonetul 80)

La rândul său, poetul explică:

„Cu inima-mi așijderi s-a petrecut demult:

S-a strămutat în tine și m-a lăsat strigoi”

(Sonetul 88)

Și:

„Îmi cânt astfel norocul, înalt epitalamuri”

(Sonetul 1)

Sonetele nu trebuie înțelese ca poeme de dragoste pământeană, vis-a-vis de ființa iubită, ci sunt un dialog, între două persoane care se cunosc, se caută și se iubesc reciproc:

„Perechea este țelul, porunca sacra-a firii:

Stârnții de ea, vulturi se caută prin spații,

Delfinele iau marea în piept, să-și afle mirii,

Chiar stelele-n ceruri se-njugă-n constelații”

(Sonetul 10)

Dialogul are un conținut alegoric în sensul iubirii între Logos și sufletul omului. Poemele voiculesciene nu fac altceva decât să trădeze distanța enormă dintre Eros și Agape, cel dintâi având înțelesul de dragoste carnală, cel de-al doilea de iubire spirituală. Sonetele nu reprezintă o lirică erotică, deși erotismul colcăie în ele, uneori violent de la un capăt la altul.

Dacă alegoria Cântării Cântărilor se sprijină pe relația dintre Logosul divin și sufletul uman, doctrina isihastă deplasează accentul pe inima omului, cuvânt de gen feminin atât în greaca cât și în română. E limpede că partenerul de dialog al poetului are toate atributele unei ființe androgene. Dacă însă în opera poetica a lui Solomon, dialogul dintre mire și mireasa se consumă în față pământului, pe orizontală, Iubitul lui Voiculescu e undeva deasupra, în sferele înalte, de unde inima poetului îl cheamă într-o supremă, disperată implorare:

„Indura-te, coboară și vino să mă vezi

Pân'nu se aștern pe mine solemnele zăpezi”

(Sonetul 22)

Ambiguitatea identității partenerilor de dialog voiculescian este o capcană care a prins, din nefericire, multe „muște și musculițe”. Este un act deliberat, oarecum de superbie, prin care s-a folosit de modelul shakespearean ca de o mască. Aparent Sonetele se adresează ba unei ființe feminine, ba uneia masculine, ba unei ființe sexuale nedefinite. Efortul de a căuta cu tot dinadinsul destinatarul este izvorâtor de mari erori, tocmai această polarizare simbolică, această structură tripartită feminin-masculin-neutru ar fi trebuit să trimită cititorul la concluzia că adresantul este lipsit de gen, având calitate divină, androgină.

De fapt, Sonetele sunt imagini iconice ale diferitelor moduri de epifanie. Ipostazele Logosului sunt tot atâtea fețe ale perechii Dumnezeu-Poet. Aceste ipostaze sunt închipuite, sunt coborâte la un nivel personal, doar ceea ce este simțit, pipăit și văzut cu ochii trupești poate fi reprezentat iconic sau prin cuvânt. Este un joc al semnificațiilor conotative prezente încă din titlu. Astfel, titlul final așa cum reiese din facsimil este „Ultimele sonete ale lui Shakespeare (traducere imaginară)”. Dacă suprapunem destăinuirea lui Vasile Voiculescu: „Intram mental și mă închinam la icoana mare a lui Iisus Christos, care se află aici în camera ta” cu versul:

„Cu chipul tău pe masă, trudesc să mă inspir…

(Sonetul 22)

putem să afirmăm că muza este icoana, imaginea sau chipul lui Dumnezeu.

Așadar, Sonetele sunt expresia parteneriatului om-Dumnezeu pe care teologia creștină îl va numi sinergie; cei doi se caută și se întâmpină reciproc, propunându-și ca de acum înainte să lucreze împreună: 'Ție Ți-a zis inima mea: fața mea ai cautat-o, fața Ta Doamne o voi căuta”( Sonetul 26).

Poetul își ia răgazul de a se cerceta pe sine cu mai multă luare-aminte; el își descoperă, mai bine zis își conștientizează propriul univers interior:

„Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme

Un lung ajun de luptă eroic încordat”

(Sonetul 2)

Voiculescu și logosul sunt:

„Egali în frumusețe și în genii de o seama”

(Sonetul 16)

Frumusețea voiculesciană nu este una fizică și nici cel puțin morală; e vorba de frumusețea poeziei, o artă care însă nu e gratuită, făcută doar de dragul ei: ci ceva care, în interiorul voii lui Dumnezeu capătă o dublă putere lucrătoare: pe de-o parte, ea se constituie în lauda pentru Cuvânt, pe de alta, devine o mărturie a Acestuia în fața tuturor oamenilor:

„Alături de lumina creată de empireu,

Iubirea fu o nouă lumină pentru lume;

De-atuncea fiecare-n opaițu-i de hume

O poate aprinde singur, el sieși Dumnezeu”

(Sonetul 37)

Logosul este „prinț hermetic” și „slova nemuririi” este „puternicul meu domn”. Teologul poet, Sf. Efrem Sirul oferă o viziune teologica dinamică care îndeamnă în mod continuu la trecerea dincolo de vesmântul exterior al cuvintelor, spre sensul și adevărul interior al acestora:

„Nu la vesmântul cuvintelor

trebuie să privim,

Ci spre puterea ascunsă în cuvinte”

„Traducerea imaginară” este în fapt una iconică, în-chipuită, o sumă de metafore și alegorii ce dau diferite nume Numelui, Ipostasului divin, Cuvântului-Cochilie care înfășoară și desfășoară semnificațiile, Arheului-izvor de Frumusețe:

„domn al frumuseții, pur archetip, tu ești.

Cum, geamăna, te îmbină lăuntrică splendoare

-Eter arzând de taine, de gânduri și simțiri-

Tu, naltă ipostază a cărnii trecătoare”

(Sonetul 60)

Cuvântul devine om și geamănul lui, omul poate deveni cuvânt, dar pentru asta poetul trebuie să devină un călător pe un drum fără capăt- nu infinit ci fără-de-finire, un fel de Zahei Orbul care este arhetipul mistic al nefixatului, al celui fără de săt, total anistoric și implicit universal.

Voiculescu, uzând de cuvânt, adresându-se Cuvântului pictează Sonetele încercând să surprindă alegoric chipurile și imaginile Lui. Este o artă sacră, ea exprimă printr-o amplă metaforă relația, legătura (religia) dintre om și creator. O artă a unui metalimbaj realizat cu ajutorul unui adevărat registru de icoane, de picturi lirice, toate înfășurate printr-o sumă de comparații sintetizate a unor idei abstracte sub haina unor alegorii ce folosesc mitul ca mijloc de codificare a ceea ce cuvântul nu poate exprima.

În alta ordine de idei poetul chiar dacă a depășit lirismul descriptiv rămâne credincios imaginii care alături de cuvânt formează o pereche care pătrunde în zona ascunsș între inima și suflet, în centrul vederilor rațional-spirituale, acolo unde se poate auzi și se poate vedea ca prin oglindă, adică alegoric.

„E lege frumusețea să o adori oriunde.

Oglinzi și ochi întreabă, și toate vor răspunde

Ca domn al frumuseții, pur archetip, tu ești”

(Sonetul 60)

Pentru Voiculescu important nu este actul de creație în sine, ci metanoia pe care o poate induce regăsirea vârstei de aur-prima vârstă a umanității în care inocența era omniprezentă și mântuitoare. Este acea perioadă numită în sanscrită Satya yuga, incipitul paradisiac în care omul este puternic spiritual și conștient orientat spre căutarea Celuilalt, bine reliefată în „Revolta dobitoacelor”.

Oglinda care reflectă un obiect, o idee abstractă, un lucru original, este de fapt un mijloc alegoric de a transpune cu ajutorul simbolului perfect adaptat modului și posibilității de cunoaștere a omului căzut. Acesta este incapabil să descopere direct și pur adevărul. Trebuie să se mulțumească să perceapă reflexul lui pe calea laborioasa a virtuții și a investigației: „Oglinda ne indică originalele prin virtute, iar ghicitura face străvezii originalele prin cunoștință”

Totodată, oglinda, paradoxal are capacitatea de a camufla, de a întoarce pe dos, de a induce în eroare pe cel neavizat. Voiculescu, deliberat închipuie mijloace de a induce în eroare pe cei ostili Lui, a Celui ce: ”Trăiește tot timpul printre semnificații / Si nu mă amăgește ușor o-nfățișare”

El este solidar cu „prințul hermetic”:

„Dar cum? Valeți ignobili au har să te dezbrace?

S-atingă așternutul cu laba lor de rând?

Când eu te-mbrac cu cerul, închipuind mijloace

Să te feresc de-a pururi de orice ochi și gând!”

(Sonetul 72)

Fiindcă este un adevărat păcat a risipi mărgăritarele înaintea porcilor:

„Tu nu vezi înainte cui zvârli mărgăritare?”

(Sonetul 73)

Tripticul voiculescian este format din iubire, eterna artă și suverana moarte. Împreună formează un triunghi circumscris, în care pe rând acestea se sprijină una pe alta, în mișcarea ascendentă spre eterul mântuitor.

Sunt cu adevărat sonete ale iubirii, imn mistic ce cantă chipul Fiului Omului, deci sunt în-chipuite:

„Nu-i țes nici mândru valnic-izvod cu chip de floare-

Nici straie de imagini cu care să te-mbrac

În pura-i goliciune-unica ei splendoare-

Mii de-mbătări dorm strânse ca dintr-un lan de mac”

(Sonetul 83)

Cei doi iubiți sunt fiecare chipul celuilalt:

„Ne îmbinăm cu – atâtea deosebiri… Si știm pe

Ce forma ideală ne împlinim unirea;

Noi unei flori iubite luam chipul și-ntocmirea

Fireasca-mperechere, tu trandafir, eu ghimpe.”

(Sonetul 79)

2.3. Călătorie spre locul inimii

Poezia lui Vasile Voiculescu se transformă în rugăciune, ridicată încet până la treapta rugăciunii isihaste. Versurile sale mărturisesc această experiență a coborârii minții în inimă pe care poetul a deprins-o în anii Rugului aprins.

Prin rugăciune, care este „aripă barcă / Și cu ea 'năltimile supui”, „carul cel de foc” la care „se-nhamă în isis heruvimii”, elanul de credință și de durere se desăvârșește în versuri de o frumusețe disperată:

„Dar urletul de lup prins în capcană

Nu-i către Tine tot o rugăciune?”

(Urlet)

Poetul devine „scafandrul în tainic vesmânt de rugăciune”, „căutător în pietre” pana la „stele”, afundându-se „în oarba lui genune”, bâjbâind „cu-ntinse mâini nebune”, „în scoica-nchise-i inimi” după „mărgăritarul ascuns”. Din versuri țâșnește înfocat fiorul rugăciunii inimii, căci inima este cea care tăinuiețte pe Dumnezeu, este locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu. Inima este călăuza fără greș „busola vie spre veșnica lumina”( Busola).

Sunt nenumărate poeziile care sunt dovezi ale trăirilor isihaste, neîndoielnice, de cea mai mare profunzime, ale poetului. Ele pledează pentru ideea că experiența sa mistică ajunsese foarte departe, „Eter arzând de taine, de gânduri și simțiri -”, mult mai departe ca de obicei.

Procesul coborârii minții în inimă, a chemării numelui lui Iisus Christos, este descris în amănunt:

„Ascultă:

Necontenit inima bate toaca-n tine

Și cheamă la rugăciune în strâmptu-i ungher,

Sângele din toate mădularele vine

Să se-nprospateze cu marele aer din Cer

În ea, zi, noapte circulă-ntreg văzduhul”.

(Rugăciune cordială)

Tot astfel Numele lui Iisus este invocat cu încăpățânare a celui prins în „lupta cea bună”:

„Iisuse, numele Tău, dulce jar

Cu buzele-l spun în zadar;

Tot rece rămân, tot făr' de har.

În minte-l aduc, dar curând

Îl scap iar, șubredul gând

Se rupe ca firul plăpând;

Doamne, acum mă căznesc

Numele Tău împărătesc

Cu inima mea să-l rostesc.

Statornicește-l, Iisuse, în ea

Să arză acolo până la moartea mea

(Numele Tău)

Aceasta este adevărata rugăciunea: a tăcea și a asculta vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu din adâncul inimii, a înceta să lucrezi de unul singur, a pătrunde în lucrarea lui Dumnezeu. Doar atunci poetul poate mărturisi:

„Eu regăsii în mine un suflet de-mpărat”

(Sonetul 13)

Voiculescu a concentrat în stihurile sale dorul nesfârșit al omului după Dumnezeu, întâlnirea în iubire a celor două inimi, a lui Dumnezeu și a omului, încă din această lume ca o pregătire tainica a Împărăției Cerurilor. Pentru el, terenul acestei întâlniri este suspendat pe cele nouăzeci de sonete, în acestea Christos având mai multe fețe, fiind o adevărata axa nevăzuta, stâlpul vertical întemeietor al Crucii, Androginul fără de timp, loc și spațiu.

În grozava încleștare cu piedicile de pe spinosul drum pe care existența se schimbă în „viață” (Inima lui Dumnezeu), labirintul lăuntric al ființei se luminează, se deschide prin Cheia crucii și se rânduiește în focul purificator al Rugăciunii inimii, toată problematica firii și a duhului se profiră în stihuirea iconică înălțată de Voiculescu, ucenic isihast, vădit ca atare într-o fragmentată spovedanie.

Poezia religioasa târzie a celui mai ortodox dintre liricii români nu mai rămâne, ca la începuturile ei (Poeme cu îngeri), o poezie preponderent descriptivă, ilustrând icoane, parabole evanghelice sau stări de adâncire contemplativă în sine, subordonate unor înalte canoane estetice, dominate de frumusețea imaginilor. Aici se zbate și zbuciumă strigând cel intrat pe calea „adevărului și vieții”, adică a lui Christos, cel care-L caută și se pregătește pentru marea întâlnire, încercând să se facă asemenea Lui, luând asupra-și toate durerile lumii și lepădând chinuitoarele poveri ale păcatului, ale patimilor.

Dar gândul e mai vinovat decât carnea. Cunoașterea nu surpă oare credința? Sunt aceste doua principii antinomice? Ni se pare că aici se înnoadă întrebările acelui răstimp de cumpăna în viața și credința artistului, când, pe teme ermetice și oarecum apofatice, „abuzând”de un alegorism apofatic, scria pe de-o parte Ultimele sonete, pisc de perfecțiune estetica în lirica noastră, iar pe de alta mărturisește căindu-se, cât de departe s-a rătăcit pe drumul cel drept, în arta cea stearpă: ”Un vânt mă risipi… și n-am plouat.”(Norul).

Și tot mai mult crește în căutătorul de Dumnezeu convingerea că „gândul și cuvântul / Obloane așează de-a pururi între noi” (Rațiunea)

Se limpezeste treptat în același sens, un conflict între minte și inima, între capacitatea de gândire legată de prima și de simțire născând din inima. Căutătorul își cere iertare de la Domnul pentru deșarta trufie a minții cu care a încercat să-l descopere.

O sete aprigă de Dumnezeu țâșnește din volumele postume: momente al Vechiului și Noului Testament, virtuți creștine, Sfintele Taine; se „teologhiseste”, se face apel la rugăciune, la isihasm, astfel încât poetul ajunge să declare în sfârșit că versurile sale „coapte în cuptorul inimii” le varsă „ca pe un mir” la picioarele lui Dumnezeu.

Poetul își măsoară când cu deznădejde distanțele care-l separă de Dumnezeu, când cu bucurie mijloacele care-l aproprie: rugăciunea, iubirea, împărtășirea cu Trupul și sângele Domnului. Sufletul lui dă o luptă teribilă pe drumul mântuirii, al întoarcerii în lumina raiului, luptă marcat de numeroase căderi.

În Călătorie spre locul inimii rugătorul cere cu umilință:

„Doamne spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? 'ndreptează

Pașii rugăciunii obosita cale,

Acolo unde deodată mintea se deșteaptă trează,

În inima Eternității Tale.”

Întregul înțeles al rugăciunii ajunge să fie luminat în câteva versuri de o profunzime tulburătoare:

„Coboară și tu și ingenunghiază în ea cu duhul.

N-o-treba nici locul nici pricina.

Inima nesimțit se roagă fără cuvinte,

Arde numai ca o candela cuminte

A cărei singură rostire-i lumina”.

(Rugăciune cordială)

Vasile Voiculescu ajunge la această stare după ce parcursese drumul spinos al îndoielii, al conflictului dintre minte și inimă. Cugetul e „dușmanul” simțirii, al inimii, rațiunea „trufaș de rigidă e numai scheletul gol al sufletului”, ea „știe cu silogismul să-ncuie doar, niciodată să deschidă”. În versuri înlăcrimate, căutătorul își cere iertare de la Dumnezeu pentru deșarta trufie a minții cu care a încercat să-L descopere:

„Primește lacrima amarelor căințe

Și iartă-mă ca Te-am vândut, Iisuse

…………………………………………………..

Spre mândria proastei mele minți

Pentru-ngâmfările ei, cât de sus e!”

(Știința)

Dar poetul trece de la căutare și așteptare la bucuria nemărginită, psalmică, a credinciosului. Toate marile teme ale literaturii religioase se găsesc comprimate în poezia lui Vasile Voiculescu: căutarea harului divin, dorința de mântuire, rugăciunea, credința, Iisus Christos, viața și lucrarea Sa, facerea, păcatul și moartea, lupta cu îngerul, Maica Domnului, Buna Vestire, smochinul uscat, Ierusalimul, Taborul, Crucea, Învierea, raiul, judecata de apoi, etc.

În lunga și înfrigurata căutare a lui Dumnezeu, omul Vasile Voiculescu a ajuns să se cunoască pe tine. Fără false aprecieri și fără ipocrizie în conturează portretul cu mâna sigură a celui care, întâlnind pe Dumnezeu, nu se mai poate înșela.

Simțindu-se „sac de pleava și neghina în aria pândita de demon” (Sunt Doamne) își vede sufletul ca pe o „Bufniță”care „se ascunde de Dumnezeu” ”în bezna stăruitoare a ființei sale”. Toate acestea ne arată sufletul plin de smerenie al creștinului autentic, conștient de păcătoșenia sa și cuprins de pocăință. Mărturisirea este fierbinte:

„Fărădelegea însăși mă-mpinge-n fața Ta

…………………………………………………………

Înlănțuit de ceruri, Căința mă mai tine”

(Spovedania)

CAPITOLUL III – PROZA

3.1. Mitul și alegoria în proza voiculesciană

Între anii 1946-1958 Voiculescu va scrie proza care va intra în volumele de nuvele Capul de zimbru și Ultimul Berevoi, publicate postum, în 1966 precum și romanul Zahei Orbul, apărut în 1970, în evidentă contradicție cu noua ordine, izvorâte din impuls polemic subteran și dintr-o superbie a conștiinței propriei valori.

Este un soi de „literatura de sertar”, nuvelele fiind scrise majoritatea în perioada interdicției de publicare. Este evidentă o autocenzură și o cerbicie care sfida regimul și confrații „maleabili”.

Voiculescu a încercat să construiască în scris o Românie de vis nesupusă vremuirii atemporală, o țară fericit fictivă, rezistentă în pasivitatea ei realităților dure anilor '50. A reuăit să dea greutate proverbului: „apa trece, pietrele rămân”.

În mod voit Voiculescu și-a declarat un soi de devoțiune modernă într-un spațiu concentraționar din care a reuăit să guste esența. Această devoțiune este declarată și într-un spatiu ortodox mutilat de colaboraționism pe care l-a detestat până la moarte.

Dorința personală de atingere a transcendentului se observă în nuvelele sale fantastice care nu se referă strict la creștinism ci se circumscriu unor mituri și simboluri din alte religii și culturi ale lumii. Posesor al unei culturi cu adevărat enciclopedice, Voiculescu a prelucrat toate acumulările citite și experimentate pentru a crea o operă-mesaj unitară din punct de vedere compozițional și de o limpezime a crezului său cel mai scump. Credința că omul este dator să lupte, să urce și să sufere pentru a atinge iluminarea. In acest sens este elocventă mărturisirea: „am trecut prin toate fazele experienței mistice, de la budism la teozofie și o curiozitate pe care nu știu cum s-o explic m-a împins spre ocultism și chiar spre cărtile de chiromanție. Am avut o foame sufletească pe care n-am săturat-o nici cu literatura, nici cu vreo faptă mare.”

3.2. Nuvelele fantastice

Martor al secularizării a unei lumi care se complace în ispita de a perverti și a batjocorii lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, Voiculescu, dârz, se indatorează în a atinge asimptotic perfecșiunea necesară maestrului. Pe lângă problema ființei, una din preocupările sale a fost adevărul. Pentru a răspunde la întrebarea: „Ce este adevărul?” Voiculescu s-a inspirat din literatura biblică și cea antică, ambele operând cu mitul și alegoria.

Așa cum mărturisea prietenul său, Andrei Scrima, Voiculescu a luptat într-o încordare permanentă cu „apatia” duhovnicească, obstacol în aflarea a cel ce filozofii greci numeau „aleteia”. E vorba de „umilul urcuș în Duh”.

Mitul Peșterii elaborat de Platon accentuează menirea iluminatului de scoatere la iveală a nerostitul, o doctrină care face trecerea de la conceptul originar al adevărului ca stare de neascultare la cel de adecvare sau de „corectitudine a privirii” impropriindu-și această logică Voiculescu privește omul neinițiat și spațiul concentraționar așa cum îl definea Nicolae Steinhardt ca o pesteră locuință sau închisoare ce semnifică lumea celor văzute, deschise vederii în opoziție cu lumina taborica a sufletului atins de preschimbare. Este firul roșu al multora dintre nuvelele postume voiculesciene.

Acesta identifică aleteia cu starea de neascundere, de neascundere a luminii care este menită să lumineze, să nu fie ascunsă sub obroc, o stare de iluminare, de corectitudine a privirii, de trans-formare, de reorientare a omului în întregul său. Adevărul care te face liber ca odata trecut din pesteră la lumina zilei și atingerea capacității de adaptare a ochilor la lumina și intuneric să poți revenii înapoi în grotă pentru a îndruma (a-l da drumului) omul spre propria sa esență, pentru al ființa cu adevărat pe om. Acest demers este numit de Platon paideia. Iisus o numea naștere „în duh și adevăr”. Tehnica a moșitului care implică tandemul maestru-ucenic prezent în multe nuvele voiculesciene.

Deasemenea, observăm că Voiculescu folosește mai mereu un decor sălbatic, izolat, arhaic chiar (Lostriță, Ultimul Berevoi, Pescarul Amin, Căprioara din vis, Zahei Orbul). Arhaicul, depozitar al miturilor și legendelor, este ales intenționat de Voiculescu pentru ai inlesni formularea plurivalentă a crezului că doar prin imagine (chip al celor închipuite) se poate desfășura istoria sacră, evenimentul primordial, archeul sub forma unei povestiri simbolizante care prin sugerarea, abstractizarea sau camuflarea semnului (sema), folosindu-se de alegorie, o aleteia ce nu poate fi „dezvrăjită” prin trecerea de la ceea ce este ireal, aparent, iluzoriu sau fantastic, magic chiar, la lumea mincinoasă a celor văzute, devine astfel didactică.

Povestirile încep cuminte, în plină contemporaneitate și sincronie cu decorul profan, dar firul narativ se orientează spre neobisnuit, spre o lume primitivă, într-un timp și spațiu în care legile existenței știute nu mai functionează. Personajele își descoperă puteri supranaturale (Schimnicul, Pescarul Amin) animismul și totemismul se razbună pe o lume bolnavă de superbia materialismului (Ultimu Berevoi, Viscolul, Sarpele Aliodor, Iubire magică, Lostrița), creștinismul arhaic își dovedește supremația față de biserica secularizată (Zahei Orbul).

Voiculescu reuseste să sugereze că miracolul scapă evaluării, el nu poate fi reprodus tehnic (Lobocoagulareaprefrontală, Schitul de ceară, Lacul rău). Libertatea este și ea o taină care nu se lasă descifrată (Sakuntala, Adevărul).

În nuvela Pescarul Amin, acesta, personaj noaic, asemenea unui nou Petru, lasă toate pentru al urma pe Învățător, Marele Pește. Tot aici identificam blasfemia contopirii primordiilor, focul și apa, și a substituirii Creatorului. Lipsit de repere, incapabil de amintire, degradarea credinței se realizează pe nesimțite printr-un soi de transfer al virtuților acesteia asupra unor mijloace tehnice, artificiale.

Autosugestia și puterea ei magică, precum și procesul miraculos de construcție a credinței sunt analizate în nuvelele Șarpele Aliodor, Schitul de ceară și Moarte amânată.

Credința formală și absentă, tributară unor automatisme ritualice este „criticată” în nuvela Lacul rău și în romanul Zahei Orbul.

Teoria irecognoscibilității miracolului formulată de Mircea Eliade corespunde cu incapacitatea omului de a primi și de a vedea Transcendentul. În nuvela Ciorbă de bolovan, doar Ilina reușește să recunoască „streinul”.

Dorința bine orientată, concentrată linear a omului se intersectează sub forma de cruce cu kenoza divină, închipuind o scara de la cer la pământ ăi de la lumină la întuneric, de la transfigurare la nonfigurarea Peșterii. Este în esență, un adevărat mesaj care se desprinde, subliminal, din scrierile postume voiculesciene.

3.3. Zahei Orbul

„-Ai ucenicit undeva?

-Hei! Am făcut școală mare, grăi orbul.

-Ce școală, nene Zahei?

-Orbenia, mă, școala lui Dumnezeu.”

„Zahei Orbul” de Vasile Voiculescu

Romanul Zahei Orbul este construit atât din perspectivă biblică cât și din cea magico-mitică.

Titlul romanului ne trimite cu gândul la vameșul Zaheu care se hotărăște în urma întrevederii cu Iisus să se schimbe radical, să-și îndrepte greșelile și să-și împartă jumate din avere săracilor. Zaheu este tipul omului care recunoscând adierea vântului pnevmatic, extrem de decis se deschide preschimbării, aici și acum, repede, repede.

Zahei are două posibile etimologii. Prima dintre ele înseamnă om violent. Astfel putem presupune că există o asemănare între violenta răsucire a vameșului înspre bine și violența fizică dar și sufletească a personajului Zahei.

Mai interesant, un alt termen grecesc, Zabreos, înseamnă „cel care are nevoie de”.

Astfel, cele două personaje- Zahei orbul și Zaheu vameșul, par a fi construite antitetic. Pe de o parte, unul este mare și puternic la trup, celălalt scund de statură și prin natura meseriei lui, sedentar, și deci mai puțin atletic. Pe de altă parte, diferențele se extind în plan social: orbul este „fecior de pescar, rămas de mic fără părinți și crescut prin chervanalele bălților Dunării”, vameșul este „om bogat, mai marele vameșilor”.

Si totuși, au ceva în comun: dorința extraordinara de a vedea. Dacă vameșul cauta o iluminare lăuntrica, orbul o căuta, pe lângă aceasta, și pe cea anatomică. Ambii au nevoie de Lumină, ambii sunt locuitori ai Peșterii.

Dat fiind că episodul biblic care prezintă întâlnirea dintre Iisus și vameșul Zaheu este precedat de cel al vindecării unui orb cerșetor, tipar care se potrivește cu personajul Zahei, putem face o analogie între aceștia.

Întreg romanul este o alegorie a căutării luminii care preia o sumă de simboluri și mituri. Este un roman al devenirii, o epopee al unui uriaș adus prin orbire într-o stare bicisnica, și care îl dez-întregește. Un destin aparent simplu, un orb care se încăpățânează să creadă orbește într-o minune.

Ca și în Harap-Alb, unde voinicul este călăuzit spre lumină de un soi de alter-ego întunecat – Spânul, și aici Pantera, primul călăuz este o „bălțătură sălbatică”, un amăgitor.

Zahei, aflat în lupta cu bezna, ajunge în Groapa Gunoaielor unde „trăind într-o necunoștință de vita” reușește pic cu pic să înainteze în „știință despre el și despre tot ceea ce, în afara ochilor pierduți, avusese, alături de ei, zestre bună și putere firească a zidirii lui”.

Apare primul surogat de preot – Popa Gioarsa, nume ce simbolizează veșmântul spurcat al celui care este aruncat în „întunericul cel mai dinafară” deoarece nu avea „haină de nuntă”.

Ajunge cerșetor din pasivitate, el „ascultă prăpădit, fără un cuvânt”. Participă la un pelerinaj fals, fiind înșelat de același Pantera. Suferă de represaliile lui Stoian și Stanciu, dar odata cu pedepsirea acestora și dărâmarea comediei redevine demn.

Fiu al apelor, este salvat din puhoaiele Buzăului. Simbolul magico-religios al apei este unul plurivalent, ea este rezervorul tuturor germenilor, conține în sine ca într-o matrice suma universala a virtuților fiind totodată substanța primordială din care toate formele se nasc și în care toate se reîntorc prin agresiune sau cataclism.

Partea întâi a romanului se sfârșește cu condamnarea orbului la ocnă. Orbul își ispășește „vina” de a fi „un cap splendid, pe un trup desăvârșit”, un nou Apolo, dar care nu posedă spiritul apolinic, el având doar „luciri mincinoase de mucegai”.

Mai departe, Zahei străbate întunericul ocnei-peșteră, adaptându-se prin rabdare și un soi de nădejde dârză la realitățile acesteia.

În partea a treia, elementul acvatic apare din nou redându-i nădejdea și puterea de a lupta „într-o clipa Zahei se întoarse la sufletul cu care intrase în ocnă”.

În ultima parte, orbul „porni peste șapte coame de muncele, la Popa Fulga din satul Cervoiului”, aici își va afla sfârșitul și odată cu el iluminarea venită în urma ispășirii păcatelor sale și a celor culese de la alții.

Identificăm câteva elemente și motive cu o evidență încărcătura simbolică: apa, șarpele, ființa androgină, simbioza orb-olog, preotul, Peștera lui Platon, iluminarea ca rasplată, etc.

Voiculescu în episodul înecării falșilor tovarăși de drum în puhoaiele Buzăului ne ilustreaza un nou potop, un soi de răzbunare a apelor care aduc în neființă pe cei ce au profitat de neputința orbului: „umflată ca o creastă uriașă, neagră-vânată, unde se rostogolea furioasă înaintea puhoiului”. Pantera, un apropiat al Spânului din Harap-Alb, este pedepsit de „apa cea vie” care „năboia sodom, într-un iureș nebun”. Apele îl cruța pe Zahei, acestea îngăduindu-i mântuirea pentru a putea duce la bun sfârșit drumul spre Lumină. Episodul poate fi interpretat și ca o a doua moarte a sufletului obligatorie pentru reînnoire.

Totodată, observăm că apele Dunării îi refuză moartea, în loc să îl ucidă, „apele credincioase nu-l uitară: îl primesc bucuroase ca pe fătul lor bun, îl spală de păcate, îl leagănă în brațele lor puternice și îl mângâie, în loc să-l înghită ca pe un nemernic. Înotătorul auzea cum ele îi dau iar gust și îndemn la viață”. Este evidentă sarcina purificatoare a apei, care în Biblie dobândește o valoare rituală, de spălare a păcatelor. Este un adevărat botez, asemănător a lui Iisus în râul Iordanului, Zahei primind recunoașterea Tatălui, devenind astfel frate cu Fiul său cel iubit.

Adevărata mamă a lui Zahei este Dunărea, care l-a născut, l-a întărit și l-a sfințit, dar asemenea lui Ahile, rămânându-i un călcâi vulnerabil – întunericul interior, este prizonier al unui destin implacabil.

Există o alegorie evidentă între apa cristelniței din biserica din padure și a doua naștere, în duh și adevăr a Orbului.

Ultimul capitol al romanului este marcat de prezența șarpelui, acesta apare în biserica veche, din pădurea satului Cervoiului, unde preotul împreună cu Zahei slujește după ce mulți ani aceasta era lăcașul cailor furați. Sălașul șarpelui este sub altar, surprinzător acesta este la auzul clopoțeilor cădelniței „de sub talpa altarului”. Expresie care este intenționat copiată după „talpa Iadului”, simbolizând deturnarea rolului acestuia.

Șarpele viu se răsfrânge într-un „șarpe meșteșugit să ajungă sus la buze, unde, după ce alcătuia două toarte, înalță capul să privească deasupra apei”. Acest șarpe este tălmăcit de două imagini sculptate în bronz pe cristelniță: una îl reprezintă pe Moise înălțând șarpele de aramă și cea de a doua pe Christos zvârcolindu-se pe crucea sub care se deschideau gropile morților înviați. Analogia cu destinul lui Zahei este evidentă: pe de o parte văzul este necesar mântuirii, pe de altă parte, urmând lui Christos acesta se sacrifică preluând și curățind păcatele tuturor, începând de la Pantera și terminând cu Lagradora.

Observăm că între șarpele cel viu și preot se naște o legatură strânsă. Clopoțeii cădelniței, adică biserica ca instituție strict umană și Nefârtatele-șarpele cel amăgitor sunt amici. Nici o liturghie nu se săvârșește fără ca mai întâi șarpele să fie hrănit cu laptele încălzit la sânul preotului. Cu prilejul botezului, șarpele „nu se mai bucură de sunetul cădelniței”, Popa Fulga îi cere femeii să își descopere pieptul și să „să-și mulgă sânul in blid”. Totuși, șarpele nu se clintește, fiindcă „dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul”. Moartea șarpelui, aparent accidentală, se datorează nu lui Zahei în mod direct, ci mamei sale, Dunărea, adică Apa. Apa cea Vie, baptisimală, este impurificată de șarpele care cu viclenie ridică capul pe vasul de botez, pentru a imita poziția șarpelui de aramă. Este o cheie de interpretare care pleacă de la evidența încercare a șarpelui de inducere în eroare, de atribuire a unei alte personalități. Același lucru este sugerat și de năpârlirea șarpelui, adică de demascarea care aduce cu sine moartea copilului nebotezat.

Faptul că Popa Fulga săvârșește liturghia la altarul unde în tinerețile sale uitase un armăsar furat și care a murit de foame, este de asemenea o trimitere la simbolistica calului ca animal psihopomp și la imaginea cavalerilor Apocalipsei.

Mitul androginului se suprapune parțial cu ființa născută din fuziunea lui Zahei și a preotului. O adevarată imagine a ființei reîntregite opuse caricaturii ocnașilor deveniți homosexuali.

Voiculescu vrea să sugereze că orbi și ologi nu vedem și nu înaintăm. Doar în lumină de foc curățitor care l-a acoperit pe Saul pe drumul Damascului, „orbul ce îl poartă în spate pe olog” – străvechi simbol indo-iranian – primește darul înțelegerii și al iluminarii.

Zahei îl întreabă pe preot: „nu cumva părinte, noi amândoi alcătuim fiara cea cu două capete a apocalipsului?”. Răspunsul este structurat într-o logică a ființei purtătoare a unei naturi animalice: „patru urechi lungi, și nici un pic de minte dedesubt”.

Preotul are și el o dublă semnificație: el este un adevărat slujitor al Domnului fiindcă este investit cu darul săvârșirii de minuni, în același timp el este asociat cu o identitate satanică datorită afinității cu șarpele cel viu și după cum el însuși se caracteriza: „îngerul ți-ar sta de-a dreapta și te-ar călăuzi de mână, nu ca mine, cocoțat în cârca ta, cum stau numai diavolii”. El mai poate fi privit și ca un alter-ego al lui Zahei. Acesta este înspăimântat de moartea preotului: „îndrăzni să-i atingă ochii râvniți și-i închise pleoapele”. În fapt, cei doi se completează unul pe altul, unul având doar ochi de văzut, iar celălalt doar picioare de urmat Calea.

Orbia și paralizia sunt „dobândite” prin păcat, dar în mod minunat, devin necesare iluminării totale. Voiculescu ne indică destinația celor doi: „spre casa care ii vrea tu”. Presupunem că încremeniți „într-o metanie năruită, așteptând să se scoale amândoi la trâmbiță judecații de apoi” ei intră de fapt în paradis, acolo unde „multe locașuri sunt”.

Îndrăznim să facem o analogie între traseul și destinul lui Zahei și cel al lui Vasile Voiculescu, amândoi rămân până la sfârșit într-o ipostază concretă: cea a unui orb, al cărui ideal este vindecarea. Credința este mântuitoare, în ciuda tuturor loviturilor pe care ți le da viața și chiar în ciuda morții cu care se sfârșește epopeea omului pe pământ. Amândoi își răscumpără viața de apoi printr-o desprindere dură de viață terestră, desprindere care pare asemenea morții starețului Zosima, sub auspiciile clar-obscurului, a bivalenței, a urățeniei chiar. Este o ultimă camuflare care subliniază că vindecarea nu se poate împlini aici, într-o lume infestată de impur, ci doar dincolo, acolo unde Lumina este atotbiruitoare în fața Întunericului.

Zahei reprezintă crezul lui Voiculescu că omul este dator să-și însușească parrhesia, adică o îndrăzneală filială, certitudinea împlinirii celor așteptate, un fel de încordare războinică, fiindcă „de va voi omul de dimineață până seara ajunge la măsura dumnezească”.

CAPITOLUL IV – CERCETARE PEDAGOGICĂ

Motto:

,,Sunt întotdeauna gata să învăț, dar nu întotdeauna îmi place să mi se predea.”

Winston Churchill

4.1. Prezentarea problemei de cercetat

Mecanismele motivaționale la copii. Creșterea motivației de învățare pe termen lung la disciplina Limba Română și folosind disciplina Limba Romana.

4.1.1. Teoriile motivaționale de bază

Una dintre problemele cu care se confruntă școala, dar și societatea în ansamblul ei, este lipsă de motivație. An după an, pentru motive mai mult sau mai puțin clare, mulți elevi abandonează îndeplinirea sarcinilor școlare, până la orice formă de activitate școlară.

E de dorit o investigare a cauzelor ce duc la acest fenomen, și găsirea de noi resurse motivationale pentru ca activitatea pedagogică să aibă eficiență și finalitate.

Pentru a înțelege mai bine substraturile acestui fenomen complex vom face recurs la câteva aspecte teoretice din teoria motivațională.

Este larg cunoscută, și de altfel sistemul actual de învățământ a preluat în mare măsură cercetările acesteia, așa numita teorie comportamentală, a cărui principal reprezentant a fost B.F. Skinner, pshiholog, cercetător și profesor în prima jumătate a secolului 20.

În decursul cercetărilor a conceput metode eficiente pentru controlarea comportamentului. Pentru cei interesați de procesul educațional ideile sale au dus la elaborarea unor metode speciale de instruire, cum ar fi masinile de invățat sau învățarea programată. Metoda sa este cunoscută de sub denumirea de „condiționare operantă” . A pornit cu cercetările sale de la condiționarea reflexă a lui Pavlov – proces de formare a unui nou reflex sau legături temporare prin asocierea repetată a unui stimul necondiționat (sunetul clopoțelului) cu stimulul indiferent (hrană). Este faimoasă cutia lui Skinner în care un șobolan primește hrană, doar dacă apasă pe o manetă ce deschide cutia. Astfel animalul trebuie sa emită un raspuns corespunzător (stimul de întărire) și astfel să primească hrană. Spre deosebire de procedeul clasic pavlovian șobolanul flămând trebuie să apese pârghia. Dacă nu o face, mâncarea nu este prezentă.

Această teorie a fost demontată în anii 2000 de psihologii Edward L. Deci și Richard M. Ryan, profesori de psihologie la Universitatea din Rochester. Teoria elaborată de ei, cunoscută sub numele de teoria autodeterminării (SDT, Self-Determination Teory) face parte din categoria teoriilor motivaționale. Teoria identifică și susține modalitățile naturale umane intrinseci de a acționa în maniere eficiente și sanogene specifice fiecărei persoane în parte. Cuvântul intrinsec se referă la ceea ce definește persoana în unicitatea ei, în antinomie cu ceea ce definește mulțimea. Partea lăuntrică proprie și fundamentală pe care o ai, ceea ce te face pe tine (fără forțe coercitive externe) să te mobilizezi într-o direcție sau alta.

Teroria autodeterminării este orientată către motivația interioară care stă la baza multitudinii de alegeri ale oamenilor, alegeri ce conduc la o bună-stare și creștere psihologică. Ea are la bază existența a trei nevoi psihologice fundamentale, identificabile în orice cultură și prezente încă de la naștere.

Acestea sunt:

Nevoia de conectare (conexiune) – acea nevoie de a avea relații umane semnificative apropiate și care să iți confere siguranță. Înseamnă nevoia de a iubi și de a fi iubit necondiționat, de a dărui și de a primi, de a face parte din întreg, de a aparține, de a fi respectat, de a fi văzut , de a simți că ești unic.

Nevoia de conectare trebuie să fie satisfăcută în orice moment al demersului pedagogic, pentru ca acesta să aibă eficiență, în special pe termen lung.

Faptul că în ziua de astăzi copiii petrec foarte mult timp la calculator sau la televizor nu îi ajuta să se conecteze.

Această nevoie dacă este nesatifăcută poate duce, în timp, la dificultatea de a relaționa, la o contragere a stimei de sine și mai rău, la comportamente prin care doresc să obțină conectare sau relaționare într-un fel negativ.

Nevoia de competență se referă la nevoia de a te simți capabil, priceput și valoros în ceea ce alegi să faci. Este extrem de important pentru orice elev să simtă faptul că este bun, competent, înzestrat sau capabil.

Toate întrebările cu „De ce?” pe care copilul le adresează părinților sunt de fapt manifestarea nevoii de competență a acestuia.

Nu trebuie făcut nimic ca nevoia de competență să se manifeste, fiindcă ea este inăscuta.

Această nevoie este ucisă în momentul în care cineva o recompensează.

Foarte mulți copii iubesc cărțile până când ajung la școală și lectura devine obligatorie. Învățarea nu se mai întâmplă cu drag.

Distracția (jocul) este importantă în procesul de învățare și cu cât te simți mai bine cu atât inveți mai mult.

Nevoia de competență se manifestă la copii prin întrebari și prin curiozitatea pe care o manifestă. Fiecare competență o atrage pe următoarea.

Nevoia de competență se așează ca un zid, cărămidă peste cărămidă. La fel se și dărâmă. Cu cât un copil își demonstrează mai mult că nu poate, sau alții îi arată că nu poate, zidul începe să se dărâme. Fiecare zi în care un copil poate face ceva nou și își poate demonstra ca e în stare e importantă atât pentru stima lui de sine cât și pentru hrănirea nevoii lui de competență.

Nevoia de autonomie (de control) este nevoia oricărei ființe de a alege ceea ce face, de a lua propriile decizii, de a fi agentul propriei vieți. De a simți că ești sursa acțiunilor tale și ceea ce întreprinzi este ceea ce îți dorești tu să faci și ai control asupra acelor acțiuni. Nevoia unui om de a decide pentru viața lui.

Astăzi această nevoie este cel mai puțin satisfăcută la copiii (elevii) noștri.

Ce se întâmplă în momentul în care nevoia de control nu este hrănită la un copil zilnic? El și-o va hrăni așa cum poate, prin refuzuri. Ceea ce încearcă să facă printr-un comportament negativ este să își satisfacă nevoia de control.

Teoria autodeterminării afirmă că atunci când aceste trei nevoi sunt satisfăcute, motivația și starea de bine a omului cresc de la sine, iar atunci când cele trei nevoi sunt limitate de factori exteriori , impactul negativ asupra omului este apreciabil.

În momentul în care toate cele 3 nevoi sunt satisfăcute se instalează în copil o stare de echilibru, o stare de bine.

Aceste 3 nevoi trebuie satisfăcute constant, în fiecare zi.

Copiii nu sunt conștienți de aceste nevoi, dar paradoxal, în mod inconștient, fac tot ceea ce pot pentru a și le satisface.

Sursa fiecărui comportament pozitiv sau negativ se află în percepția copilului asupra satisfacerii acestor nevoi.

Stima de sine a unei persoane are foarte mare legătura cu modul în care sunt satisfăcute aceste 3 nevoi, simultan.

În momentul în care o singură nevoie nu este satisfăcută pe parcursul unei perioade mai lungi de timp și celelalte nevoi sunt afectate. În primul rând se instalează o stare negativă, de motivație suboptimă, comportamente negative, lipsa de cooperare și depresie (ceea ce în teoria autodeterminării apare sub numele de efectul domino).

Stima de sine este elementul principal pentru reușita în viață (în particular și în școală) și pentru echilibru. Absența stimei de sine poate duce la eșec, la depresie, la mediocritate.

Ar trebui subliniat că stima de sine există în mod natural, iar ce avem noi de făcut este să nu o distrugem și să facem toate acele lucruri pentru noi înșine și pentru elevii nostri în așa fel încât sămânța stimei de sine să crească într-un copac puternic.

Mai trebuie reținut că stima de sine poate fi recladită oricând.

Imaginea de sine este foarte diferită de stima de sine. Conform teoriei autodeterminării, imaginea de sine este exact imaginea din oglindă, felul în care te văd ceilalți. Apare o nevoie de confirmare permanentă. Cu cât imaginea de sine este mai mare, cu atât nevoia de confirmare este mai mare și cu atât stima de sine este mai mică.

Imaginea de sine depinde de oglindă. În momentul în care ceilalți (oglinda) dispar, imaginea de sine dispare și ea. Ea aduce o motivație pe termen scurt, suboptimă, spre deosebire de stima de sine care aduce motivație optimă, pe termen lung.

Stima de sine generează motoare mult mai puternice, spre deosebire de imaginea de sine care este un combustibil mult mai slab.

Motivația intrinsecă și stima de sine conduc la performanță. Motivația este cu atât mai mare cu cât toate cele trei nevoi sunt satisfăcute într-un mai mare grad de o anumită activitate.

Nu există om motivat sau demotivat. Motivația nu este o cauză, ea este un efect, pentru că vine cu o anumită energie pe care o depui într-o anumită direcție.

Inacțiunea către o anumită activitate înseamnă de fapt acțiune către o alta. La fel ca după principiul vaselor comunicante, demotivarea într-o direcție, implică automat motivarea într-o altă direcție.

Oamenii nu pot fi motivați din afară. Nu există răspuns la întrebarea: Cum pot să motivez oamenii? Ci mai degrabă la întrebarea: Cum pot să nu-i demotivez? Sau cum să creez contextul în care motivația internă (optimă) să se manifeste?

Dar ce este de fapt performanța?

Performanța este abordată în feluri foarte diferite. Toate evaluările de performanță se axează pe cum să îți îmbunătățești minusurile.

Teoria auto-determinării are o altă abordare. Ea spune că pentru un nivel dat de performanță, există deja investit o anumită cantitate de energie, și că dacă se investește energie pentru a crește nivelul de performanță în zonele sub – standard (adică cele de sub așteptări) nu va rămâne destulă energie pentru a menține și dezvolta zonele de performanță, de plus (cele de peste așteptări, de peste medie). Acest lucru va duce în timp la aplatizarea graficului de performanță, la atingerea mediocrității perfecte.

Îndeplinirea conform așteptărilor (standard) a oricarei activități presupune îndeplinirea a 3 condiții: cunoștințe, abilități și atitudine.

Cu alte cuvinte tripticul ȘTIU – POT – VREAU.

Atunci când o activitate se află sub standard poate lipsi oricare din cele trei, adică fie NU ȘTIU, fie NU POT, fie NU VREAU.

Când o activitate este performantă (peste standrad), pe lângă ȘTIU-POT-VREAU mai intră talentul, intră pasiunea. Nimeni nu face mai mult decât i se cere decât dacă vine cu pasiune.

Concentrându-ne pe zonele de plus, stima de sine și motivația intrinsecă vor crește, crescând energia, care va acționa ca o locomotivă pentru întreaga persoană și capacitatea ei de a performa.

Astfel, stima de sine și motivația duc la performanță.

Pentru compararea celor două teorii motivaționale prezentate, respectiv teoria comportamentală și teoria autodeterminării, putem face și o paralelă între cele două animale care sunt date ca exemplu în acestea: șobolanul și delfinul.

În comparație cu șobolanul lui Skinner care acționa pentru hrană, delfinii pe care teoria autodeterminării îi dă ca exemplu nu performeaza și nu pot fi dresați pe modelul pedeapsă-recompensă.

Tehnica dresării delfinilor pornește de la crearea unei afinități, prietenii dintre dresor și delfin. Pe parcursul acestei prime perioade delfinului nu i se cere nici o performanță. El va primi în schimb niște aprecieri: așa-numiții peștișori de relație. După această etapă începe perioada de antrenament, când în apă, imediat sub luciul ei, este introdusă o bară metalică, peste care la un moment dat, în joaca lui, delfinul va trece. Dresorul, atent, va observa acest lucru, și va da delfinului un peștisor de performanță, fără a-l priva în continuare de peștișorii de relație. Relativ repede delfinul va întelege ca sărind peste bară va primi peștisorul de performanță. Dresorul ridică ștacheta treptat, în funcție de alura delfinului, de ceea ce el crede că poate. Delfinul o va vedea ca o provocare, care îndeplinită îi va crea placere. Dresorul va răsplăti efortul, învățarea prin peștișorul de performanță. La un moment dat bara metalică poate să dispară. Cu toate acestea delfinul va continua să sară la aceeași înălțime, pentru că știe că poate.

4.1.2. Perspectivele motivaționale în teoria autodeterminării.

Conform teoriei autodeterminării numim motivație optimă a fi motivația internă (intrinsecă), iar motivația suboptimă a fi motivație externă (extrinsecă).

Pentru fiecare din aceste două tipuri există mai multe subtipuri, astfel în cadrul motivației suboptime întâlnim motivația dezinteresată, motivația externă și motivația impusă.

În cadrul motivației optime întâlnim motivația aliniată, motivația integrată și motivația inerentă.

Motivația dezinteresată

Motivația dezinteresată apare atunci când un copil nu simte că își satisface în legătură cu o acțiune anume nici una dintre cele trei nevoi psihologice de bază.

Motivația dezinteresată se manifestă fie prin rebeliune sau revoltă, fie prin pasivitate.

Motivația externă

Motivația externă apare atunci când copilul primește o recompensă în legatură cu îndeplinirea unei activități.

Motivația impusă

Motivația impusă. De fiecare dată când pedeapsa își va face loc în povestea motivației, avem de-a face cu o motivație impusă. De cele mai multe ori, motivația impusă se bazează pe teamă.

Competitivitatea nesănătoasă înseamnă de fapt o motivație autoimpusă. Poate funcționa, dar pe un termen foarte scurt.

Competitivitatea si perfecționismul apelează la motivația autoimpusă.

Motivația aliniată

Motivația aliniată reprezintă mobilul care te face să-ți aliniezi acțiunile la setul de valori, principii , convingeri pe care le împărtașești.

Putem vorbi de motivație aliniată la un copil? Nu putem.

Doar că această motivație aliniată are o sămânță. Și aceasta stă în rutină. Cu cât începi mai devreme cu atât mai bine.

Aceasta este zona în care școala ar putea cel mai ușor să intervină motivațional.

Motivația integrată

Unele activități care vin cu motivația integrată au fost acolo dintotdeauna. Nici măcar nu îți aduci aminte când le-ai făcut pentru prima dată, dar le faci cu placere.

Talentul intră tot la motivația integrată. Nu trebuie să cauți energie pentru asta ci de fiecare dată când întreprinzi o acțiune din cauza motivației integrate te umpli de energie în loc să oferi energie.

Motivația integrată duce la performanță. Cu cât facem mai multe din aceste acțiuni cu atât ne simțim mai bine în pielea noastră.

Motivația inerentă

Motivația inerentă – acele lucruri pe care nu te poți abține să nu le faci. Este o linie fină între pasiune armonioasă și dependență.

La motivația inerentă pierzi simțul măsurii și nu te mai poți autoregla.

Motivația suboptimă este pe termen scurt și nesănătoasă, exact ca și fast food-ul.

Acesta este motivul pentru care pedeapsa, recompensa, presiunea, frică, nu duc decât la motivație suboptimă și performanța pe termen scurt.

4.1.3. Abordări pozitive și negative în procesul didactic cu efect asupra stimei de sine.

4.1.3.1. Abordări negative

Pedeapsa este contraproductivă, ea tinde să folosească suferința ca metodă de învățare a “lecției”. Suferința nu este deloc necesară. O apreciere negativă în fața clasei sau o notă mică pot micșora stima de sine.

Perfecționismul este tendința de a scoate în evidență minusurile. Ar trebui mai bine pus accentul pe lucrurile pozitive. Și renunțat la așa-numită critica constructivă care începe cu o apreciere, dar care folosește mai apoi conjucții adversative de tipul dar, totuși, însă, și care nu fac altceva decât să năruiască întregul înțeles (pozitiv) al primei părți din enunț.

Mulți psihologi sau cadre didactice susțin că pentru a crește stima de sine a unui copil cea mai buna metodă este lauda. Lauda goală începe de cele mai multe ori cu un entuziasm mare din partea profesorilor. Însă, paradoxal, cu cât suntem mai entuziaști cu atât scade stima de sine a copilului. Copilul devine dependent de laudă, lauda care nu crește stima de sine, ci imaginea de sine, pentru că motivația pe care o generează o laudă este de foarte scurtă durată.

Ceea ce este important este să îl faci pe elev să spună ce simte despre ce a facut, cum s-a simțit făcând și cum a gândit toate acțiunile. Toate aceste întrebări îl ajută pe elev să se autoevalueze, astfel încât să nu mai aibă nevoie de confirmarea celor din jur, și implicit să-i crească stima de sine.

Lauda efortului este mai productiva decat lauda rezultatului.

Competiția nesănătoasă apare când elevul se bate cu ceilalți, pentru a deveni mai bun decât ceilalți, și accentul cade pe ceilalți. Se creează o presiune care nu îl ajută să atingă performanța. Competiția devine sănătoasă când elevul stabilește obiective și vrea să devină mai bun cu fiecare zi.

Sarcasmul este o formă pasiv-agresivă de comunicare. E una dintre cele mai simple, nocive și, din păcate, frecvent folosită, cale de a distruge stima de sine.

Mare atenție la etichetele negative. Copiii își asumă de multe ori etichetele pe care noi le dăm și se comportă ca atare. Aceste etichete devin identitare. O etichetă pozitivă pe care ți-o dorești demonstrată de un copil îl va “obliga” încet-încet să se comporte în acel fel.

Comparațiile, fie pozitive, fie negative trebuie evitate. Dacă ai ceva de spus unui elev spune-i pur și simplu făra să faci vreo legătura sau vreo comparație cu ceilalti. El trebuie să simtă că nu este nici mai bun, nici mai rău decât altul, este altfel, unic- incomparabil.

4.1.3.2. Abordări pozitive

Tehnica vânării lucrurilor pozitive în elevi și a le aprecia- este o metodă foarte bună pentru a îmbunătăți relația profesor-elev. Concentrându-ne pe ce au facut pozitiv, se simt mult mai bine și încurajați fiind, vor încerca să demonstreze mult mai des, fără să fie nevoie de stimuli suplimentari.

Lasă-i să viseze. Totul a început cu un vis. De ce să fim noi aceia care să dărâmăm visul, care să suspendăm imaginația, doar fiindcă nu se suprapune cu propriul nostru vis, sau ni se pare prea deplasat?

Greșeala – oportunitate de învățare. Greșeala este inerentă, copiii fiind în plin proces de învățare. Cu cât privim mai mult greșeala ca fiind o oportunitate de învățare cu atât șansa ca ea să fie repetată scade. Accentul trebuie pus pe întrebarea: Ce ai face diferit data viitoare? O dată insușit procesul corect el trebuie exersat astfel încât copilul să demonstreze că știe.

Află opinia elevilor. Această tehnică, atât de simplă, are un impact extraordinar în satisfacerea celor 3 nevoi psihologice de bază și în creșterea stimei de sine. Cerându-i părerea unui copil îi arăți că este important, respectat, și valorizat. În acest fel stima lui de sine crește.

Respectă-i personalitatea, atât timp cât aceasta se manifestă în limite decente, indiferent dacă se referă la stilul propriu de a saluta, vorbi, îmbrăca, lua notițe, etc.

Stimulează cooperarea între elevi și între elevi și profesor, prin stabilirea unor obiective comune, situații de genul câștig de ambele părți.

4.2. Obiectivele Cercetării

Imbunătățirea performanței elevilor în ceea ce privește:

capacitatea imaginativă

creativitatea literară

Însuțirea și formarea unor noțiuni și deprinderi de lucru:

analogice

simbolice

alegorice

semantice

Stimularea curiozității și a setei de cunoaștere.

Experimentarea unor moduri și metode alternative de lucru:

metoda brain-storming,

metoda jocului, cu variantele:

de asociere de idei

de creație și fantezie

șarpele

puzzle

metoda termenilor predictivi

metoda prismei

metoda sertarului

metoda poveștii în jurul focului (cu ochii închiși)

Păstrarea sănătății de gândire, prin flexibilizarea acesteia într-un cadru imaginativ.

Creșterea capacitătii elevilor de a nu trăi într-o lume virtuală, expresia cea mai modernă a epocii depersonalizării, în care libertatea absolută cu care ne naștem este înlocuită de o libertate surogat, cenzurată și finită.

4.3. Ipotezele Cercetării

Realități obiective:

lipsa de lectură

algoritmizarea literaturii prin norme și canoane impuse (de exemplu structura subiectelor la evaluarea națională)

lipsa de motivație internă (optimă) a elevilor în direcția literaturii

exacerbarea imaginii de sine în contrapartida cu scăderea stimei de sine a elevilor

sistemul educativ actual îl canalizează pe un traiect al mediocrității, dacă nu chiar, conform statisticilor, al sub-mediocrității.

dificultățile de relaționare interpersonală, atât între profesor și elev, cât și între elev și elev.

opera postumă voiculesciană operează cu mitul și alegoria, vectori ai capacității imaginative

Realități subiective:

credința ca opera lui Voiculescu poate fi medicament în remedierea problemei

convingerea că puterea imaginativă a omului și nevoia de a învăța este înăscută, ea trebuie doar redescoperită, lăsată să se manifeste

credința în funcția instructiv- educativă și sanogenă apriorică a mitului și alegoriei

împărtășirea convingerii lui Andre Scrima că ar trebui regândită paradigmă educațională, așa cum o prezintă pe scurt în cartea Antropologia Apofatica:

Formula lui Kant: „Poți, fiindcă ai datoria”, trebuie răsturnată astfel: „Ai datoria să faci, fiindcă poți.” Căci datoria însemnează realizarea vocației noastre, care este ea însăși legată de potențialitatea noastră, de tot acest posibil superior care este înscris în structura Persoanei noastre, însă nu încă realizat în eul nostru actual. Într-aceasta stă adevarata fundamentare a eticii.

4.4. Descrierea Cercetării

4.4.1.Stabilirea variabilelor de lucru

a) Variabila independentă – exercițiile și jocurile didactice pe care le-am aplicat ȋn cadrul orelor de Limba română, ȋn activitatea la clasă.

b) Variabila dependentă – a constatat ȋn toate modificările produse la nivelul proceselor psihice (gândire, limbaj, memorie, imaginație, creativitate) și ȋn rezultatele obținute ȋn urma activităților didactice folosind exerciții și jocuri didactice de stimulare a imaginației și creativității elevilor.

4.4.2. Metode utilizate ȋn cercetare

Pentru a obține informații ȋn legătură cu personalitatea elevilor, cu nivelul de cunoștințe și de competențe al acestora, cu comportamentele și gradul de implicare al acestora ȋn procesul educativ, am folosit următoarele instrumente de cercetare:

– metode de colectare a datelor cercetării;

– metode de măsurare a datelor cercetării.

a) Metode de colectare a datelor cercetării:

Metoda testelor pedagogice de cunoștințe, la Limba română, pentru stabilirea nivelului performanțelor individuale ȋn momentul inițial, precum și ȋn cel final al cercetării pedagogice;

Observația constă ȋn urmărirea intenționată, sistematică a unui fenomen dintr-o anumită perspectivă, ȋn condiții obișnuite de existență și desfășurare;

Studiul documentelor școlare, au fost utilizate manualele și programele școlare, catalogul clasei, caietele elevilor, portofolii;

Experimentul pedagogic (colectiv, natural, de lungă durată – pe parcursul unui semestru) a constituit principala metodă de investigare utilizată ȋn cercetare.

b) Metode de măsurare a datelor cercetării:

Numărarea presupune consemnarea prezenței sau absenței unor particularități ale subiecților cercetării care ȋși gasesc corespondența ȋn manifestările lor exterioare, ȋn comportamentul lor.

Compararea, implică raportarea datelor obținute ȋn cadrul cercetării;

Clasificarea/ ordonarea, constă ȋn așezarea datelor ȋntr-o anumită ordine.

4.4.3. Eșantionul de lucru

a). Eșantionul de participanți

Cercetarea s-a desfășurat la Școala Gimnazială nr. 3 Săldăbagiu de Barcău, la clasa a VIII-a, pe durata semestrului I, al anului școlar 2014-2015, ȋncepând cu luna septembrie 23, 2014 și terminând ȋn decembrie 16, 2014. Rezultatele ȋnregistrate de acești elevi au fost comparate cu cele ale elevilor din clasa a VIII-a, Școala Gimnazială nr. 1 Balc.

Subiecții din lotul experimental, ȋn număr de 12 elevi, 7 băieți și 5 fete, provin din mediul rural, din familii cu situație socio-economică și culturală modestă.

Din lotul de control fac parte 8 subiecți, 5 fete și 3 băieți, elevi ȋn clasa a VIII-a. Acești elevi provin și ei din mediul rural, din familii modeste, majoritatea cu studii medii și mediocre.

b). Eșantionul de conținut

Tema pe care ne-am propus s-o studiem vizează aria curriculară Limbă și comunicare, respectiv Limba și literatura română la clasa a VIII-a și urmărește aplicarea unor modalități eficiente de stimulare a capacitatii imaginative si a creativității elevilor la această materie.

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Disciplina: Limba și literatura română

Clasa a VIII-a

4.4.4. Etapele cercetării

4.4.4.1. Etapa constatativă

Testarea inițială, a avut rolul de a stabili nivelul existent ȋn momentul inițierii experimentului psihopedagogic, atât la eșantionul experimental, cât și la cel de control. Testul aplicat a cuprins o serie de cerinte care vizau ȋn mod special capacitatea imaginativa, creativitatea literara, deprinderea de a opera cu analogia, simbolul și alegoria.

Prin natura obiectivelor cuantificarea performanțelor elevilor păstrează o doză de subiectivism și nu poate fi făcută pe o scală tip note 1 de la 10.

Ca atare s-a ales o notare axată pe categorisirea nivelului de performanta al obiectivelor în SLAB, MEDIOCRU, PERFORMANT.

Notarea s-a făcut pe fiecare din obiective separat, fiind un non-sens a da o notă amestecată pentru toate la un loc.

Test inițial de constatare

Pentru evaluarea capacității imaginative, a deprinderilor de descifrare mitico-alegorice, înțelegerea exactă a termenilor: semn, metaforă, alegorie, mit, am supus analizei un text care, într-o formă accesibilă prezintă legenda întemeierii Balcului.

În prealabil, am prezentat succint, într-o formulare clară aceasta legendă: eroul numit Balc Ignațiu ucide un balaur care sălăsluia într-un lac din mijlocul unei păduri, eliberând astfel pământul și devenind întemeietorul unei așezări ce i-a luat numele.

De asemenea, am explicat etimologia numelor Balc și Ignațiu.

Fișă de lucru

Legenda întemeierii Balcului (Anexa 1)

Întrebări:

Credeți că întâmplările descrise au avut loc cu adevarat sau sunt imaginate, închipuite?

Care sunt după părerea voastră elementele reale/adevărate și care sunt cele născocite/fantastice din legendă?

Cum înțelegeți următoarea fraza: „Povestea e nemincinoasă, auzită de mine de la un menestrel cu năsucul mititel.”

Identificați elementele fantastice prezente în legendă.

Dacă tu ai fi Ignațiu, ce ai face ca să scapi de balaur?

Descrie felul în care tu îți imaginezi balaurul, sau dacă vrei poți încerca să-l desenezi.

Ți-a plăcut legenda? Transcrie maxim patru versuri care ți-au plăcut cel mai mult. Motivează de ce.

Recunoașteți autorul?

Rezultatele obținute la proba inițială

Tabel 1. Rezultatele obținute de lotul experimental la testarea inițială.

CAPACITATEA IMAGINATIVĂ

CREATIVITATEA LITERARĂ

INSUȘIRE-INTEGRARE MIT & ALEGORIE

Tabel 2. Rezultatele obținute de lotul de control la testarea inițială.

CAPACITATEA IMAGINATIVĂ

CREATIVITATEA LITERARĂ

INSUȘIRE-INTEGRARE MIT & ALEGORIE

Figura 1. Compararea rezultatelor obținute de elevii din lotul experimental și de cei din lotul de control la testarea inițială.

Potrivit rezultatelor cuantificate ȋn graficele prezentate, se poate sublinia faptul că elevii din lotul experimental au obținut rezultate ASEMĂNĂTOARE cu cei din lotul de control la testarea inițială.

4.4.4.2. Etapa Experimental – Ameliorativă

Este o etapă formativă și constă în introducerea factorului de progres – exerciții și jocuri didactice pentru stimularea creativității. Astfel:

La eșantionul experimental, pe tot parcursul acestei etape, am avut în vedere utilizarea metodelor și tehnicilor de stimulare a capacității imaginative și a creativității literare.

Însușirea și formarea unor noțiuni și deprinderi de lucru:

analogice

simbolice

alegorice

semantice

Stimularea curiozității și a setei de cunoaștere

Experimentarea unor moduri și metode alternative de lucru:

metoda brain-storming,

metoda jocului, cu variantele:

de asociere de idei

de creație și fantezie

șarpele

puzzle

metoda termenilor predictivi

metoda prismei

metoda sertarului

metoda poveștii în jurul focului (cu ochii închiși)

La eșantionul de control maniera de lucru a fost una obișnuită, neinfluențată de variabila independentă, manipulată la eșantionul experimental.

Am încercat ca fiecare metodă implementată să fie făcută transparentă, să i se prezinte esența, valențele, variantele și denumirea, pentru ca elevul să îi poată descoperi utilitatea și în alte situații, atunci când experiența de învățare o cere, crearea unui mediu școlar propice dezvoltării imaginației si creativității, eliminarea factorilor care ar putea duce la blocarea motivațională și, nu în ultimul rând, am căutat să apreciz efortul fiecărui copil sau grupă, realizând evaluarea muncii acestora într-un mod deschis, dialogat si descriptiv.

Detaliez cu privire la câteva din metodele amintite mai sus:

Metoda termenilor predictivi

Metoda termenilor predictivi este agreată deoarece și-a dovedit viabilitatea pe toate treptele învățământului indiferent de particulăritățile de vârstă și intelectuale ale elevilor. Metoda constă în avansarea unui număr de 3-5 termeni-cheie dintr-un text pe care elevii urmează să îl asculte sau să-l citească.

Într-o primă fază, care corespunde prelucrării primare, elevii trebuie să alcătuiasca o scurtă povestire pe baza acestor termeni, apoi să compare predicțiile proprii cu cele ale colegilor.

În final, vor formula, de comun acord câteva concluzii parțiale.

Prelucrarea secundară urmează comunicării propriu-zise: după lectura textului elevii își exprimă ideile într-un eseu individual care se poate confrunta cu al colegilor, obținându-se astfel un fel de eseu colectiv. Se compară apoi anticipările inițiale și fiecare eseu obținut, cu textul ascultat sau citit, evaluându-se rezultatele.

Realizarea unui tabel al predicțiilor completat în paralel cu lectura textului este opțională:

Avantajele metodei sunt evidente:

-antrenează capacitatea de predicție a elevilor

-stimulează gândirea și creativitatea acestora

-dezvoltă capacitatea analogică

-lucrul în echipă

-dezvoltă motivația interioară

Metoda Brain-storming

Metoda „asaltului de idei” ușurează găsirea celei mai adecvate soluții a unei probleme date, printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanților la discuție.

Are drept scop emiterea unui numar cât mai mare de soluții privind modul de rezolvare a unei probleme, într-un grup moderat de un coordonator ce îndeplinește rolul de animator și mediator al discuției.

Este recomandată amânarea evaluării soluțiilor pentru a-i determina pe participanți să comunice eliberați de orice constrângeri, fără teama de a greși sau de a se supune benevol criticii colegilor.

Brain-storming-ul poate da rezultate spectaculoase atunci când se încearcă definirea unui concept literar, a unui termen de o simplitate doar aparentă ce poate determina confuzii în gândirea elevilor, prea puțin obișnuiți să opereze cu abstracțiuni.

Metoda jocului

Jocul poate fi un instrument educativ și didactic care poate căpăta aplicabilitate pedagogică. Generoasa aplicabilitate a metodei jocului la ora de literatură permite pedagogului o libertate largă.

Din multitudinea de tipuri de jocuri existente, am ales jocul de asociere de idei, jocul de creație și de fantezie, șarpele și puzzle-ul.

Jocul de asociere de idei constă în dezvoltatea logicii, a puterii de abstractizare și de analogie.

Jocul de creatie și fantezie prin care elevii își exersează capacitatea de exprimare corectă și adecvată a limbii romane, de argumentare a propriilor opinii, dar mai ales creativitatea se poate utiliza și ea indiferent de vârsta elevilor sau de nivelul lor intelectual.

Șarpele presupune notarea pe o hârtie pliată, în forma de evantai a unei noțiuni ce trebuie verificată, urmând ca al doilea participant să-i dea definiția, al treilea participant, citind definiția să recunoască termenul inițial. La final se reface traseul și, în cazul unor erori se depistează autorul și cauza greșelii respective, operându-se eventualele ameliorări.

Puzzle-ul este un joc ce îmbină creativitatea cu gândirea asociativă.

Am folosit metodele amintite mai sus pe mai multe suporturi de lucru, astfel:

Suport de lucru 1: Povestirea Ciorba de bolovan de Vasile Voiculescu

„Zadarnic se căznea străinul să-i lumineze că aici pe pământ e și mai mare minunea să înmânunchezi toate dragostele la un loc și să faci din ele o singură putere biruitoare peste necazuri și sărăcii. Oamenii nu socoteau minune decât numai dacă bolovanul gol ar fi scos ciorba care ii săturase. Și muierile începeau să le dea dreptate. Așa era, fiertura tot cu legumă lor o făcuse….

Călătorul începu iar să le vorbească despre iubire și milă, să le spună pilde despre tăriile bunătății și lepădarii de sine, despre virtutea întrajutorării și jertfirii.

Dar oamenilor vorbele le intrau pe o ureche, ca să le iasă pe cealaltă…”

Suport de lucru 2: Povestirea Lipitoarea de Vasile Voiculescu

„E prin părțile noastre, sub munte, o misterioasă pasăre de noapte, i se spune lipitoare. Se arată rar și puțini au văzut-o. Văzut? Atât cât poți deosebi dintr-o umbră ce alunecă, mută, prin străvezinea întunericului înstelat…

Pe mine, odinioară, pasărea asta m-a prigonit mult.

Eram copilandru. Veneam, vara, de la școli acasă cu sufletul schingiuit de viața pe la gazde și mă cufundam în basmul traiului slobod de la țară. (…)

De la o vreme, tuturor acestor nostalgii și vrăji se adause năluca pasării. Dintr-o dată, o umbră cu aripile arcuite, ceva mai mare ca un lăstun, plutea deasupra mea, ca să se așeze la câțiva zeci de pași înainte, în albina drumului, unde se făcea una cu întunecimea.

Acolo sta nevăzută, lipită de pământ pînă mă apropiam, gata s-o calc. Atunci se ridica fără zgomot, fără un fâlfâit, ca să se lase iarăși la câțiva pași mai departe, de unde o sculam din nou. Astfel, ma însoțea cu stăruință ciudată, petrecându-mă până-n poartă.”

Suport de lucru 3: Povestirea Șarpele Aliodor de Vasile Voiculescu

„Ziua, fiara se dezmorțea lângă vatră și blândă se încolăcea fie de braț, fie, ca un colan, de gâtul frățânilor de joc. Dar îi plăcea mai ales în sân, pe pielea caldă, cingătoare în jurul mijlocului ori covrig în fundul cămășii la spate.

Începuse să-și cunoască prietenii, care nu se mai dezlipeau de el, era bun și drăgăstos, îndeosebi cu Ionică, pe pieptul cărui dormea învârtit ca un colac. Copiii îl făceau sau brățara cu spiralele urcând de la cot până la gât unde căpșorul lui cu limbi ascuțite juca ager sub bărbia băiatului. Ori și-l împleteau cunună pe cap, lanț de picior, sau ce li se năzărea lor, și șarpele se supunea la toate jocurile. Se domesticise de-a binelea.

Copiii îl botezară Aliodor, după numele unui viteaz din basme, și se părea că șarpele răspundea când era chemat pe nume. Venea mai ales când era șuierat ușor pe limba lui cum numai Ionică știa s-o facă.”

4.4.4.3 Etapa evaluativă

Etapa evaluativă – a constat în administrarea unei probe de evaluare finală, identică pentru cele două clase: experimentală și de control. Retestarea potențialului imaginativ și creativ a scos în evidență îmbunătățirea uneori spectaculoasă a capacității imaginative, a creativității literare și în mod special a însușirii-integrării mitului & alegoriei.

Testul final

Suport test final – povestirea Revolta dobitoacelor de Vasile Voiculescu

După lecturarea la clasă de către profesor a nuvelei „Revolta dobitoacelor” de Vasile Voiculescu, s-a dat elevilor fișa de lucru, conținând următorul fragment:

„- Haideți, porunci pisica, curaj. Eu am să mă miorlăiesc la ușă până îmi vor deschide. Voi năvăliți toți după mine și-l sfâșiați.

Deodată câinele, așezându-și a doua oară ochiul la bortă, se trase înapoi înspăimântat și o lua la fugă. Celelalte dobitoace se grămădiră la gaură, priviră din nou și, îngrozite, o luară la fugă, ascunzându-se.

Omul, îngenunchiat la pământ, își împreunase mâinile și ridicase ochii… Deasupra lui, tavanul parcă se găurea, căci se strevedea cerul. Un abur luminos ieșea din trupul omului, mai ales din osul frunții și din creștet, închegându-se în juru-i ca un cearcăn… Lumina ajunsese din ce în ce mai puternică. Îl îmbrăca într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor. Omul era o lină flacără albă, ca o torță care ar arde toată deodată. Și văpaia învăluitoare lua din ce în ce înfățișarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat ușor deasupra omului din el, care se ruga.”

Sarcini de lucru:

Credeți că întâmplările descrise au avut loc cu adevarat sau sunt imaginate, închipuite?

De ce credeți că erau supărate animalele?

Cum înțelegeți următoarea frază: „Și văpaia învăluitoare lua din ce în ce înfățișarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat ușor deasupra omului din el, care se ruga.”

De ce animalele au fugit, deși erau pregătite să-l sfâșie?

Închiputiți-vă că sunteți un animal. Precizează care animal și explică de ce ai fi, în mod particular, supărat pe stăpânul tău.

Cum vi se pare pisica?

Prezentați câteva trăsături ale omului preistoric din povestire.

Identificați elementele fantastice prezente.

Rezultatele obținute la proba finală

Tabel 1. Rezultatele obținute de lotul experimental la testarea finală.

CAPACITATEA IMAGINATIVĂ

CREATIVITATEA LITERARĂ

INSUȘIRE-INTEGRARE MIT & ALEGORIE

Tabel 2. Rezultatele obținute de lotul de control la testarea finală.

CAPACITATEA IMAGINATIVĂ

CREATIVITATEA LITERARĂ

ÎNSUȘIRE-INTEGRARE MIT & ALEGORIE

Figura 1. Compararea rezultatelor obținute de elevii din lotul experimental și de cei din lotul de control la testarea finală.

Potrivit rezultatelor cuantificate ȋn graficele prezentate, se poate sublinia faptul că elevii din lotul experimental au obținut rezultate MULT ÎMBUNĂTĂȚITE față de cei din lotul de control la testarea finală.

S-ar putea spune că îmbunătățirea este de-a dreptul spectaculoasă atât la Capacitatea imaginativă cât și la Însușirea-Integrarea Mitului și Alegoriei.

4.5. Prelucrarea și interpretarea datelor cercetării

Rezultatele obținute la testarea finală a elevilor din lotul experimental se pot înțelege și mai bine prin prisma salturilor calitative pentru fiecare obiectiv în parte.

DIAGRAMA SALTURILOR CALITATIVE PE FIECARE OBIECTIV ÎN PARTE

4.6. Prezentarea concluziilor. Valorificarea cercetării

Comparând rezultatele obținute la testarea inițilă și la testarea finală, se poate observa îmbunătățirea notabilă a rezultatelor elevilor din lotul experimental, am putea spune chiar surprinzător de mare.

Concluzia firească care se desprinde este că toți acești elevi care au dovedit o mult mai mare performanță, au făcut-o nu pentru ca au agonisit un mult mai mare bagaj de cunoștințe, ci pentru că le-a plăcut și s-au simțit motivați. Rezultatele slabe de la începutul cercetării s-au datorat în primul rând blocajului elevilor în zona lui NU VREAU și NU POT.

CONCLUZII

Slava omului sta in cercetarea lucrurilor.

Proverbe, XXV, 2

Este absolut relevantă pentru filosofia sistemului educațional modern, binecunoscuta expresie elev-problemă. Dar un elev poate fi rezolvat la fel cum ai rezolva o problemă? Ca una de matematică? Lumea modernă s-a înconjurat de probleme. Totul e o problemă. Tot ce nu este într-un anumit tipar devine o problemă. Stereotipia este perfectă, tiparul te îmbracă, trebuie să te circumscrii gândirii tipologice.

Noi, oamenii moderni ne creăm sau inventăm singuri problemele. Și asta chiar și la nivelul unor clase școlare. Dacă ne-am imagina o clasă de elevi, de parcă ar fi o clasă cu animale: un vultur, un câine, un pește, o vacă, un leu, un iepure, etc., am începe să formulăm următoarele probleme: De ce vulturul nu înoată ca și peștii? De ce câinele nu dă lapte ca și vaca? De ce iepurele nu rage ca și leul? etc.

Haideți să lăsăm vulturul să zboare, iepurele să fugă, vaca să dea lapte, peștii să înoate. Nu am mai avea nici o problemă!

Înainte de fi obiect de studiu, simpla entitate problematizată, elevul este de fapt subiectul propriei sale probleme, mai mult, este o taină.

El se manifestă plenar în funcțiune de sine și se descoperă pe sine în actele sale. Sinea omului este suma: sentiment, voință, rațiune. Cercul pnevmatic al ființei, inima (cor absconditum) este concentric cu cel al rațiunii (mens), dar și cu cel al voinței, tradusă în binomul eu și tu care determină caracterul suprapersonal al persoanei umane.

Astfel ne afirmăm încă o dată libertatea de abordare cu care am însoțit în studiul nostru o altă libertate – a elevului în căutarea propriei sale semnificații.

Imaginația e mai puțin facultatea creatoare (aceasta ar reveni mai curând simțului critic, discernământului, care dezvăluie, desprinde realitatea din învelișul ei eterogen – operație aproape plastică), cât facultatea re-creatoare, de recunoaștere și redescoperire a realității profunde.

Imaginația este, de fapt, o experiență trăită, care oricât de aproximativă ar rămâne în descrierea sa, este mai sigură decât reprezentarea conceptuală și analogică provenită din raționament pur.

Puterea imaginativă cu care operează mitul și alegoria nu refuză realul, ci dimpotrivă, îl are în centrul său, mai mult, are grijă de real, depune efort de a-l insera în spirit și a-l aduce spre sinea omului.

Vectori imaginativi, mitul și alegoria, au o vadită funcție sanogenă și estetică. Voiculescu a înțeles că arta nu este o imitație servilă a naturii, nici o evadare în minciună și vis. Ea este medicament, cunoaștere, hrană. De asemenea, arta operează cu frumosul văzut ca o aluzie la realitatea invizibilă față de care natura vizibilă este expresie și simbol, pură alegorie semnificantă.

Pentru Vasile Vociulescu doar arta poate reprezenta punctul de inserție al lumii de dincolo în lumea noastră. Atunci când arta se confundă cu omul în sine, cu persoana, ea refuză esențial obiectivizarea, fiindca omul profund respinge – nu poate altfel- orice determinare notională, catafatică, orice încremenire denotativă.

Spunerea care ascunde spune mai multe decât spunerea care spune. Profesorul trebuie să trezească elevului capacitatea de a poseda ochi de văzut și urechi de auzit.

El devine doctor, menit să întregească individul într-o persoană. Persoana care este ea însăși instrumentul restaurării, fiindcă se mișcă într-o paradigmă a libertății absolute.

Metodele actuale operează cu tehnici ale reducției, ducând, canalizând spre o aplatizare perfectă, spre o superbă mediocritate.

Ele nu pot accepta realitățile originare, le e teamă de ele fiindcă sunt orientate

nu în sensul adâncirii, ci în sensul exteriorizării.

Am vrut să demonstrez că adevărata comunicare este o relație existențială, adică de la existență la existență, de la persoană la persoană. Este necesar să creăm situații comunicative, un fel de mediu al întâlnirii, care să facă posibilă comunicarea autentică. Mitul și alegoria este un posibil astfel de loc al întâlnirii.

A dori să comunici cu celălalt, a-l motiva, este totuna cu dragostea, cu dăruirea de sine și primire a altuia.

Fiindcă unde dragoste nu e, motivație nu e, nimic nu e!

Note de subsol

1V.Voiculescu Ultimele sonete… Prefața de Roxana Sorescu pag. 59

2 Sabina Măduța, Vasile Voiculescu, scriitor martir și Rugul aprins, pag. 31

3Sebastian Brock, Efrem Sirul, Deisis, 1998, pag 167

4 Eugen Negrici Iluziile literaturii romane p103

5Maxim Mărturisitorul Filocalia, p 156

6 Gheorghe Postelnicu România literara p 16

7 Tudor Vianu, Scriitori romani din secolul XX, p136

8 Andre Scrima- Timpul rugului aprins, Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană,p78

9 Valentin Chifor, Caleidoscop critic, p 231

10Andrei Pleșu – Despre îngeri, p63

11 Vasile Voiculescu– Călătorie spre locul inimii, Ed. Fundației culturale romane, p. 178

12Vasile Voiculescu – Integrala operei poetice, Ediție îngrijită și prefața de Roxana Sorescu, p. 41

13Liviu Grasoiu – Poezia lui Vasile Voiculescu, p. 39

14Ov. S. Crohmalniceanu – Literatura romana și expresionismul, p. 22

15***Despre poetul Rugului aprins p. 127

16D. Staniloae – Rugăciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfânt, p 54

17V Anania – Din spumele marii,, p. 165

18V Anania – Din spumele marii,, p. 166

19V. Anania – Din spumele marii,, p. 127

20Gr. Palamas – Triade intru apărarea Sfinților isihasti, p. 150

21V. Anania – Din spumele marii,, p. 189

22F. Popescu – Detenția și sfârșitul lui V. Voiculescu, p. 34

23M. Cocagnac – Simbolurile biblice, p 168

24M. Cocagnac – Simbolurile biblice, p 170

25Andre Scrima- Timpul rugului aprins, Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, p.148

26V Anania – Rotonda plopilor aprinși, p. 241

27F. Popescu – Detenția și sfârșitul lui V. Voiculescu, p.40

28 interviu acordat lui N. Crevedia, Universul literar, 18 mai 1930.

29Ionel Buse, o hermeneutica simbolica basmului romanesc, p.29

30 Mircea Eliade – Morfologia religiilor – prolegomene, Ed Jurnalul Literer, 1993. p 125

31Andre Scrima- Timpul rugului aprins, Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, prefata de Andrei Plesu, p 13

Bibliografie

Adams, Jay E. – Manualul consilierului creștin, Ed. Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1993.

Anania, Valeriu – Din spumele mării, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992.

Anania, Valeriu – Rotonda plopilor aprinși, Ed. Cartea Românească, București, 1983.

Antonescu, G.G. – Educația morală și religioasă în școala românească, Ed. Cultura românească, București, 1937.

Barthes, Roland – Romanul scriiturii, Ed. Univers, București, 1987.

Berger, Gaston – Omul modern și educația sa, Ed Didactică și Pedagogică, București, 1973.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiunea a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

Borella, Jean – Criza simbolismului religios, Ed. Institutului European, Iași, 1995.

Brock, Sebastian – Efrem Sirul, Ed.Deisis, Bucuresti, 1998

Bușe, Ionel – Filosofie. Note de curs, Ed. Fundația Alfa, Cluj-Napoca, 2001.

Bușe, Ionel – O hermeneutică simbolică a basmului românesc, Ed. Alfa Press, Cluj-Napoca, 2000.

Cerghit, Ioan – Determințtiile și determinările educației, în Curs de pedagogie, Universitatea București, 1988.

Cernichievici, Silvia – Educație și eros. Ghid pentru educatori, părinți, tineri, Ed. Polirom, Iași, 2001.

Chiprian, Cristina – Alternative didactice – limba și literatura română, Ed. Spiru Haret, Iași, 2002.

Crețu, Carmen – Psihopedagogia succesului, Ed. Polirom, Iași, 1997.

Chifor, Valentin – Caleidoscop critic, Ed. Cogito, Oradea, 1996.

Cocagnac, M. – Simbolurile biblice, Ed. Humanitas, București, 1997.

Crohmalniceanu, Ov. S. – Literatura românp și expresionismul, Ed. Eminescu, București, 1971.

Cucoș, Constantin – Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2006.

Derșidan, Ioan – Limba și literatura românaă în școală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997.

Durant, Gilbert – Aventurile imaginii, Ed. Nemira, București, 1999.

Eliade, Mircea – Morfologia religiilor – prolegomene, Ed Jurnalul Literar, București, 1993.

Grăsoiu, Liviu – Poezia lui Vasile Voiculescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

Ionescu, M. – Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Macavei, Elena – Teoria educației, Ed. Aramis, București, 2001.

Malinowski, Bronislaw – Magie, știință și religie, Ed. Moldova, București, 1993.

Maxim Mărturisitorul – Filocalia. Ed.

Miclea, Mircea – Psihologie cognitivă, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Negrici, Eugen – Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008.

Nicola, Ioan – Tratat de pedagogie generală, Ed. Aramis, București, 2000.

Nicu, Adriana – Strategii de formare a gândirii critice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2007.

Noica, Constantin – Sentimentul românesc al ființei, Ed. Eminescu, București, 1978.

Ortan, Florica – Teoria și metodologia instruiirii și evaluării, sinteze de curs, Ed. Universității din Oradea, 2004.

Palama, Grigorie – Triade întru apărarea Sfinților isihasti, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1997.

Parfene, Constantin – Literatura în școală, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1997.

Parfene, Constantin – Aspecte teoretice și experimentale în studiul literaturii în școală, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2000.

Pleșu, Andrei – Despre îngeri, Ed. Humanitas, București, 2003.

Popescu, Florentin – Detenția și sfârșitul lui V. Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2000.

Reboul, Olivier – „L'allegorie est-elle pedagogoque?” in Rhetorieque et pedagogie, Ed. Cahiers du Seminaire de Philosophie, nr. 10, Strasbourg, 1991.

Ryan, R.M & Deci, E.L., Self-Regulation and the problem of human autonomy: Does psyhchology need choice, self-determination and will? Journal of Personality, 2006 – 74

România literară anul XLIII, 2 septembrie 2011, Gheorghe Postelnicu, Vasile Voiculescu – noi contribuții biografice

Scrima, Andrei – Timpul rugului aprins, Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Ed. Humanitas, București, 2000.

Scrima, Andrei – Ortodoxia si incercarea comunismului, Ed. Humanitas, București, 2008.

Scrima, Andrei – Antropologia apofatica, Ed. Humanitas, București, 2005.

Scrima, Andrei – Despre Isihasm, Ed. Humanitas, București, 2003.

Staniloae, Dumitru – Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

Suchodolski, Bogdan – Pedagogia și marile curente filosofice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969.

Tudor, Sandu – Despre poetul Rugului aprins – scara, anul I, iunie, București, 1997.

Ungureanu, Dorel – Teroarea creionului roșu. Evaluare educațională, Ed. De Vest, Timișoara, 2001.

Vianu, Tudor – Scriitori români din secolul XX, Ed. Minerva, București, 1986.

Voiculescu, Vasile – Călătorie spre locul inimii, Ed. Fundației culturale române, București, 1994.

Voiculescu, Vasile – Integrala operei poetice, Ediție îngrijită și prefața de Roxana Sorescu, Ed. Anastasia, București, 1999.

Voiculescu, Vasile – Ultimele sonete ale lui Shakespeare… (traducere imaginară), Ed Art, colecția Biblioteca pentru toți, București, 2010.

Anexe

Anexa 1

Legenda întemeierii Balcului

(De ce e bine să ne spălăm pe dinți)

În mijlocul unei păduri sălbatice era o mlaștină în care sălăsluia un balaur. Era tare urât și fioros. Îi curgeau balele și gura îi mirosea îngrozitor. Distracția lui cea mai mare era să-i omoare și să-i mănânce pe toți cei care se aventurau în pădurea lui. Oamenii erau tare necajiți. Se tot împuținau, fie îi halea dihania, fie fugeau care-ncotro fără să se mai uite înapoi.

Ei, dar poate credeți că a pierit sămânța voinicilor? Mulți s-au încumetat să dea piept cu barbara arătare dar fără succes. Toți au plătit cu viața. Pădurea era plină de oase de oameni și de cai, săbii, scuturi și sulițe ruginite. Ar fi momentul să-i salveze cineva!

Povestea e nemincinoasă, auzită de mine de la un menestrel cu năsucul mititel:

Într-o zi, pe înserat,

Când alții se bagă-n pat,

Trecea destul de tacticos

Cine altul? Făt-Frumos!

(Și călare și pe jos).

Poate mă veți întreba

Care e părerea mea

Era năuc, nebun sau prost,

De ce umbla fără rost?

Drept vă spun-nici eu nu știu,

Să vedem, rămâne viu?

Balc Ignațiu îl chema

Și măseaua îl durea,

Nu vedea pe nimenea,

Să-i dea un algocalmin,

Să mai reziste puțin

Pân’ s-ajungă la dentist

Era foarte, foarte trist…

Dintr-o dată, ce să vezi,

Balaurul cu solzi verzi,

Șmecher lunecând din baltă

În codiță el se sălta,

Și-l întreaba sugubat

Ce are în mana, băț?

Cum îl cheama și de știe

Că a lui împărăție

A-ncălcat și dacă vrea

Să primeasc-o acadea

O bomboană, poate tort,

Ca să fie dulce… mort.

-Eu Ignațiu mă numesc.

Mă cutremur când citesc

Supărarea-n ochii tăi,

Parcă-s doua vâlvătăi.

Iartă-mă, te-am supărăt

Lasă-mă s-ajung în sat

Fie-ți mila și mă lasă

Repede s-ajung acasă.

Ca am o măsea stricată

Precis că e cariată,

Și mă doare tare rău

Fii de treabă, nu fii zmâu!

-Cum cutezi a mă ruga?

Balauru-i răspundea,

-Am să te înghit acum

Că vrei, că nu vrei, oricum.

-Stai nițel, nu te grăbi

Poate, mai putem vorbi,

Ne-nțelegem noi cumva,

Aș dori să-ți spun ceva…

-Repede, că n-am răbdare

Începi să mă superi tare.

-Nene, nu vreau să te mint,

Nici nu vreau să te alint,

Ești tare, frumos și deștept:

Așa că ți-oi spune drept:

De mă papi, durerea mea

Se-ntoarce asupra ta!

Vai, durerile de dinți

Au innebunit și prinți!

Dragă, mă-nțelegi ce-ți spun

Asa-ș eu, mereu sunt bun.

Te vei chinui mereu

Și-o să fii singurul zmeu

Cu colții toți cariați.

N-o să poți hali cârnați!

Gata sunt acum să mor,

Măcar n-o să-i simt cum dor…

Cum termină de vorbit,

Balaurul îngrozit

A fugit măncând pământul

A sorbit apa ca vântul

Și cu frica s-a pitit

Până către asfințit.

Făr’ să spună un cuvânt

A disparut sub pământ.

Și de-atunci vă spun curat

Că nu s-a mai arătat,

Iar oamenii bucuroși

Și prichindei, dar și moși

Nume locului i-au dat

Balc – și l-au făcut și sat.

Ce-nvățăm, dragă puștime,

De-ai puțină istețime

Păcălești și-un drac, vezi bine

Cu măsele netratate

Alungi și balauri, frate!

Mulțumesc pentru răbdare

Și-acum mergeți la culcare

Liniștiți pe bunicuța,

Și mai dați cu periuța!

Ca să nu vă moara… mâța!

autor prof. Andrei Ciocan

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE A LUCRĂRII A

LUCRĂRII METODICO-ȘTIINȚIFICE PENTRU ACORDAREA GRADULUI DIDACTIC I

Titlul lucrării: Mit și alegorie în opera lui Vasile Voiculescu după 1945

Autorul lucrării: prof. Andrei Florin Ciocan

Lucrarea este elaborată în vederea obținerii gradului didactic I organizat de către D.P.P.P.D din cadrul Universității din Oradea, sesiunea August

Prin prezență, subsemnatul declar pe proprie răspundere că această lucrare a fost elaborată de către mine, fără nici un ajutor neautorizat și că nici o parte a lucrării nu conține aplicații sau studii de caz publicitate de alți autori.

Declar, de asemenea, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse folosite fără respectarea legii române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.

Data Semnătura