Misterul Pascal
=== l ===
CUPRINS
CUPRINS………………………………………………………………………………..3
SIGLE ȘI ABREVIERI………………………………………………………………….4
INTRODUCERE…………………………………………………………………………6
CAPITOLUL I
MISTERUL PASCAL: MISTERUL PLENAR AL MÂNTUIRII ȘI AL ISTORIEI……8
1. Identitatea Paștelui creștin în planul și misterul voinței Tatălui………………9
1.2. Misterul pascal: locus theologicus în învățătura și teologia paulină11
2. Cristos: noul și unicul Paște…………………………………………………13
2.1. Noutatea Paștelui lui Cristos………………………………………13
2.1.1. Noutatea soteriologico-escatologică…………………….14
2.1.2. Noutatea cosmologico-existențială………………………17
2.1.3. Noutatea ecleziologico-sacramentală……………………20
2.2. Unicitatea Paștelui lui Cristos……………………………………..21
3. Modelul cristologic al sfântului Paul în dimensiunea misterului pascal……22
3.1. Specificitatea cristologiei pauline………………………………….22
3.2. Inferența modelelor cristologice în scrisorile pauline……………..24
CAPITOLUL II
ÎNFĂPTUIREA MISTERULUI PASCAL…………………………………………….28
1. Kenoza și autodăruirea Fiului în ascultare față de Tatăl…………………….29
2. Moartea și învierea lui Cristos: eveniment inseparabil al mântuirii…………31
2.1. Unitatea și realitatea morții și învierii lui Cristos…………………31
2.2. Rațiunea soteriologică paulină a morții și învierii lui Cristos……..34
3. Noua existență în misterul pascal……………………………………………35
CAPITOLUL III
EFECTELE ACȚIUNII SALVIFICE ALE LUI DUMNEZEU
TATĂL ÎN CRISTOS ISUS ȘI TRĂIREA MISTERULUI PASCAL…………………40
1. Mântuirea și reconcilierea prin cruce și înviere……………………………..41
2. Harul, credința, justificarea………………………………………………….46
2.1. Harul lui Cristos……………………………………………………47
2.2. Harul credinței în Cristos………………………………………….49
2.3. Harul justificării prin credința în Cristos………………………….50
3. Viața nouă în Duhul Sfânt în comunitatea
salvifică a Bisericii, Trupul mistic al lui Cristos……………………………….54
3.1. Viața nouă în Cristos și Duhul Sfânt………………………………54
3.2. Noua viață creștină în Biserică…………………………………….59
4. Escatologia paulină………………………………………………………….62
4.1. Speranța creștină escatologică…………………………………….63
4.2. Venirea glorioasă a lui Cristos, învierea morților și judecata……..64
4.3. Viața veșnică și desăvârșirea finală în Cristos…………………….69
CONCLUZIE……………………………………………………………………………83
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….94
INTRODUCERE
Misterul pascal este misterul plenar al mântuirii și al vieții creștine, misterul plenar al vieții și persoanei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este culmea revelației divine neotestamentare, este misterul vestit peste veacuri prin cuvântul Evangheliei, misterul celebrat și trăit de creștini, fiind astfel și fundament și act de concepere a Bisericii.
Această lucrare este un studiu biblico-dogmatic asupra misterului pascal, în identitatea, înfăptuirea și efectele sale salvifice, în învățătura și teologia sfântului apostol Paul. Principalul izvor de cercetare va fi constituit de scrisorile sale, atât cele considerate proprii cât și cele considerate că aparțin școlii sale. Într-o măsură mai mică se vor folosi și argumente luate din Faptele Apostolilor, argumente privitoare la kerigma sa misionară.
De ce un studiu a misterului pascal axat numai pe teologia sfântului Paul? Pentru că acest mister fiind fundamentul Bisericii primare a fost cel mai profund și mai ilustrat de acest apostol al cărui punct de plecare în kerigma și învățătura sa a fost revelația lui Cristos înviat, lui Cristos al credinței, Cristos răscumpărătorul și mijlocitorul mântuirii la dreapta Tatălui. Dacă Isus în viața sa pământească a anunțat iminența Împărăției lui Dumnezeu, Paul proclamă că moartea și învierea sunt realizarea prin excelență a acestei Împărății.
În primul capitol va fi prezentată teologia sistematică a misterului pascal, ca mister plenar al mântuirii și al istoriei, teologie care nu este altceva decât conținutul esențial al cristologiei și soteriologiei pauline. Plecând de la analizarea identității salvifice și escatologice a acestui mister în planul și misterul voinței Tatălui, va fi evidențiată noutatea și unicitatea persoanei și operei lui Cristos în economia mântuirii. Vor fi identificate și modelele cristologice prin care Paul îl vestește și îl prezintă pe Isus Cristos ca adevăratul Mesia și Fiu al lui Dumnezeu, care împlinește lucrarea mântuirii într-un mod sublim prin cruce și înviere.
În al doilea capitol va fi prezentată kerigma și teologia paulină privitoare la înfăptuirea misterului pascal, mister plenar și suprem al vieții și misiunii lui Isus istoric, mister care inaugurează era creștină a plinătății mântuirii și imprimă întregii creații un sens salvific și un nobil destin escatologic.
Cel de al treilea capitol va fi un compendiu al soteriologiei și escatologiei pauline, prezentate fiind efectele și roadele misterului pascal ca efecte și roade ale acțiunii lui Dumnezeu Tatăl în Cristos Isus. Un accent deosebit va fi pus pe teologia paulină a vieții noi creștine în Cristos și Duhul Sfânt, viață care reprezintă trăirea misterului pascal și principal rod al acestui mister. Esența teologiei vieții noi constă în pneumatologia și ecleziologia sfântului Paul, împreună cu anumite aspecte ale spiritualității și misticii sale.
În ansamblu, această lucrare are două obiective generale. Primul este de a ilustra faptul că misterul pascal este centrul învățăturii și teologiei pauline. Al doilea obiectiv este acela de a elabora un compendiu biblic și dogmatic al întregii teologii a sfântului Paul teologie care este centrată pe o cristologie de sus și pe o soteriologie unită profund cu pneumatologia neotestamentară și cu escatologia creștină primară.
CAPITOLUL I
MISTERUL PASCAL: MISTERUL PLENAR AL MÂNTUIRII
ȘI AL ISTORIEI
Introducere
Titlul acestui prim capitol denumește identitatea și substanța misterului pascal, așa cum reiese din învățătura și teologia paulină. Misterul pascal are o identitate principal salvifică care nu doar interferează cu istoria profană a umanității, dar se realizează în interiorul ei imprimându-i un sens salvific transcendent, devenind împlinire a ei și introducând-o în dimensiunea kairosului. Mai mult, el are o dimensiune metaistorică la nivel personal, colectiv și cosmologic, roadele sale desăvârșindu-se în escatologie. În acest prim capitol se va analiza substanța teologică a acestui mister salvific ca mister plenar al mântuirii.
În acest capitol va fi explicitată mai întâi această identitate a misterului pascal ca și mister, apoi ca și mister salvific plenar în oikonomia și economia mântuirii, deoarece împlinește în plinătate mântuirea și economia veterotestamentară iar apoi ca și locus theologicus care centralizează învățătura și teologia paulină.
Într-un al doilea moment al itinerariului speculativ al acestui capitol va fi prezentată specificitatea cristologiei pauline, relevând faptul că misterul pascal este una cu persoana lui Cristos care a împlinit și înfăptuiește efectiv în istorie acest mister. Tot acest studiu va releva faptul că misterul pascal este centrul teologiei pauline.
1. Identitatea Paștelui creștin în planul și misterul voinței Tatălui
Se poate afirma cu certitudine, în baza teologiei pauline, că noul paște creștin al pătimirii, morții, învierii și glorificării lui Cristos, pentru înfăptuirea mântuirii noastre, este un mister. De ce? Pentru că face parte din misterul lui Dumnezeu Tatăl, apoi pentru că înfăptuitorul acestui paște cât și modul propriu divin de a-l săvârși rămâne un mister pentru om, mister care este revelat prin Duhul lui Dumnezeu și făcut cunoscut prin Evanghelia vestită de apostolii săi care au fost investiți pentru aceasta de însuși Cristos. Alături de cei douăsprezece apostoli a fost chemat și sfântul Paul să vestească păgânilor misterul lui Dumnezeu. Acest mister îi este revelat apostolului a fi un mister de mântuire, de putere (cf. 1Cor 1,16-18; 2,1.4-5) și de iubire divină (cf. Ef 1,9). Misterul de mântuire și de putere își are originea în înțelepciunea Tatălui, înțelepciune care este Cristos însuși (cf. 1Cor 1,24; 2,7) care s-a întrupat și s-a jertfit pe cruce pentru a fi pentru noi dreptate, sfințenie și mântuire (1Cor 1,30). Misterul global de iubire al Tatălui este de a recapitula în Cristos toate lucrurile din cer și de pe pământ, recapitulare care are loc la împlinirea timpurilor (cf. Ef 1,9) și în însăși interiorul actului de condescendență și de lucrare pascală a lui Cristos.
Acum, așadar, pentru a înțelege mai departe identitatea Paștelui lui Cristos din învățătura paulină, trebuie pătrunsă prin credință legătura dintre identitatea mântuirii noastre și conținutul și valoarea actului pascal. Mântuirea, în identitatea ei de eliberare de vinovăția păcatului și a morții veșnice, a presupus în înțelepciunea divină jertfa crucii. Paul nu afirmă că acest fel și acest mod de mântuire prin jertfă, de la sine au fost voite de Tatăl, ci doar că misterul mântuirii este intim legat de misterul pascal și desăvârșit în acesta. Planul veșnic originar al voinței sale, făcând abstracție de păcat, a fost acela de a ne consacra pentru totdeauna în sfințenie, neprihănire și iubire în Fiul său Cristos (cf. Ef 1,4-5). Chiar în ciuda păcatului el nu renunță la planul său pe care îl face posibil pe calea mântuirii. Această mântuire Tatăl a înfăptuit-o prin Fiul și tot în Fiul ne cheamă pe fiecare să o dobândim, astfel încât misterul pascal asumă în sine două dimensiuni: una obiectivă istorică și una subiectivă sacramentală. Dimensiunea obiectivă istorică constă în jertfa unică și definitivă a lui Cristos și în învierea sa glorioasă. Dimensiunea subiectivă sacramentală constă în înfăptuirea acestui mister în ființa omului care obține mântuirea prin încorporarea în Cristos mort și înviat, devenind astfel nouă creatură cu viață divină, care tinde spre asemănarea perfectă cu el. Astfel, într-o primă definiție, conform învățăturii pauline, se pot afirma următoarele: Paștele creștin, în contextul păcatului umanității, este opera plenară de mântuire a Tatălui, a cărei înfăptuire efectivă istorică are loc prin Fiul și a cărei împlinire în fiecare dintre noi se realizează prin Fiul în Duhul Sfânt. Misterul pascal este înfăptuit la o împlinire a timpurilor, din voința originantă a Tatălui, de către Fiul care este, ca atare, principiu de mântuire și de unitate pentru întreaga umanitate și pentru întreg universul (cf. Ef 1,9-10) iar ca plinătate a dumnezeirii este și plinătate a Bisericii (cf. Ef 1,22-23), plinătate spre care tinde aceasta (cf. Ef 4,12-13) până în escatologie. Duhul Sfânt este coînfăptuitorul încorporării creștinului în Cristos spre mântuire, ca sigiliu al celor răscumpărați și arvună a moștenirii veșnice (cf. Ef 1,13-14), principiu al filiațiunii divine în Fiul (cf. Gal 4,6-7) și împreună ziditor al creștinilor ca temple vii ale lui Dumnezeu, în care Cristos este piatra unghiulară (cf. Ef 2,20-22).
După toate cele afirmate, se poate spune, conform teologiei pauline, că Cristos este înfăptuitorul istoric și escatologic al mântuirii, care ne introduce în comuniunea de viață cu întreaga Sfântă Treime, deschizându-ne calea către Tatăl spre mântuire și filiațiune divină (cf. Ef 2,18-20), deschizându-ne bogăția harului prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5; 1Cor 12,4.11).
Paul evidențiază faptul că misterul prin excelență de mântuire și de iubire al Tatălui este Cristos, Om și Dumnezeu în opera sa pascală (cf. Col 1,27), care pune lumea în relație cu Dumnezeu într-un cadru istoric; așadar economia mântuirii este subordonată omului în demnitatea și vocația sa, condiția sa fiind determinată în sens trinitar și cristologic.
Misterul pascal al lui Cristos este centrul teologiei sfântului Paul, deoarece este conținutul esențial al cristologiei sale cu specificitate soteriologică. Misterul pascal este marca Persoanei lui Cristos. Logosul veșnic al Tatălui doar prin întrupare, pătimire, moarte, înviere și glorificare este principiu de mântuire și Domn al cerului și al pământului, operând mântuirea în istorie prin Biserica sa. Orice altă teză asupra centrului teologiei pauline nu se poate insera decât în acest unic spațiu central al ei care este misterul pascal. Spre exemplu, a afirma împreună cu Albert Schweitzer că centrul teologiei lui Paul este a fi în Cristos, înseamnă a pune în lumină mai mult dimensiunea subiectivă sacramentală a misterului pascal; Cristos își unește umanitatea sieși solidarizându-se natural cu ea prin întrupare și suferință, pentru a o mântui, iar prin moartea și învierea sa rămâne unit cu ea pentru veșnicie. Pe de altă parte, a afirma împreună cu Rudolf Bultmann că centrul teologiei lui Paul este justificarea prin credință, nu înseamnă decât a evidenția un accent pus asupra unui rod principal al misterului pascal, rod din care izvorăște viața sfințitoare a harului și filiațiunea divină.
1.2. Misterul pascal: locus theologicus în învățătura și teologia paulină
Afirmând că misterul pascal este locus theologicus în învățătura și teologia paulină, se subliniază faptul că acest mister, din punct de vedere al speculației teologice, centralizează și dezvoltă cristologia paulină, este contextul de bază al kerigmei și catehezei sfântului Paul și are centralitate dogmatică în teologia sa.
Evanghelia vestită de Paul este impregnată de misterul crucii (cf. 1Cor 1,18) și învierii ca eveniment istoric (cf. Rom 4,24-25), mister inseparabil pentru el; în concordanță cu Evangheliile scrise de apostoli și cu genuina tradiție creștină orală, misterul pascal este momentul cristologic prin excelență, este actul salvific de unicitate istorică, este culmea misterului de mântuire a lui Cristos, început cu întruparea sa.
Deși lucrarea mântuirii evoluează până la paruzie, în învățătura și teologia paulină centrul de gravitate rămâne fixat pe prima misiune a lui Cristos, aceea a înfăptuirii obiective a mântuirii prin misterul său pascal.
Pentru Paul, Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, mort, înviat, glorificat, Mesia, Mântuitor și Domn, care l-a convertit pe drumul Damascului, este Isus Cristos predicat care mântuiește, care i-a conferit vocația sa de apostol (cf. Rom 1,5). Experiența de cel înviat are un rol de incisivitate în predicarea sa, fiind și cea mai puternică mărturie de credință. În fața regelui Agripa Paul, după ce relatează cu veridicitate întâlnirea lui cu Cristos înviat, proclamă cu tărie realitatea morții și învierii lui Cristos profetizată în Vechiul Testament, precum și autenticitatea misiunii sale de a vesti printre păgâni adevărul Evangheliei spre mântuire și iertarea păcatelor, prin credința în el (cf. Fap 26,12-23). Cristos, care i s-a arătat, l-a transformat, i-a dat o mare libertate interioară și putere pe care o simte în el (cf. Col 1,29); mărturia sa este, de asemenea, întemeiată pe revelația primită direct de la Dumnezeu prin Duhul său, cu privire la planul tainic de mântuire al tuturor neamurilor (cf. Ef 3,3-6). Misiunea de a-l vesti pe Cristos Mântuitorul este pentru Paul darul cel mai prețios al harului lui Dumnezeu (cf. Ef 3,7). Cristos mort și înviat, odată întâlnit, devine o prezență vie în apostol, dându-i puterea și tăria de a-l vesti (cf. Rom 5,5). Noul convertit devine în același timp și noul discipol. Vestirea lui Cristos jertfit, mort și înviat este, așadar, misiunea fundamentală a Bisericii în ansamblul ei, atât prin Cuvânt cât și prin tainele sacramentale, până la paruzie (cf. 1Cor 11,26), rămânând, deci, mereu actuală peste veacuri, având ca și conținut însăși persoana și opera lui Cristos mereu prezent în Biserica sa
Încă de la începutul misiunii sale apostolice, Paul are curajul să interpreteze în mod original Scripturile în fața fraților săi iudei. În predica de la Antiohia Pisidiei îl așează pe Cristos în centrul istoriei poporului ales, relevându-l ca adevăratul descendent mesianic al lui David, în care Iahve și-a împlinit toate promisiunile față de poporul său și toate profețiile veterotestamentare care n-au anunțat altceva decât un timp forte al mântuirii prin trecerea de la Legea lui Moise la credința în acest Mesia Mântuitor; prin el și numai prin el se obține iertarea de păcate și justificarea (cf. Fap 13,16-39).
În concluzie, misterul pascal mântuitor este central în predica, viața și doctrina sfântului apostol Paul. Acest mister este constanta misterului însuși al lui Cristos, opera sa revelându-i Persoana divină în toată măreția sa de Domn și Mesia, este și misterul determinant al vieții creștine și al viitorului escatologic. Este misterul central al kerigmei Bisericii care-l vestește peste veacuri pe același Cristos mort, înviat, glorificat, Dumnezeu și Domn, Mesia Mântuitor. Acest mister este forța originantă a vieții sacramentale a Bisericii și centrul de gravitate al existenței ei istorice, întrucât orice sacrament își are originea și eficacitatea specific mântuitoare în moartea și învierea lui Cristos.
2. Cristos: noul și unicul Paște
Sfântul Paul îl numește pe Cristos Paștele nostru jertfit (1Cor 5,7). Știind ce este și ce înseamnă pentru evrei și pentru creștini paștele, din multiplele pasaje ale scrisorilor pauline se va putea constata că noul și unicul paște este Isus, deoarece, ca și eveniment salvific, Paștele său este noutatea crucială, perfectă, unică și definitivă în economia mântuirii și în istorie. În noutatea sa, care împlinește și desăvârșește paștele ebraic, se clarifică unicitatea sa ca paște autentic și definitiv al timpului plinătății mântuirii, ca fundament al paștelui escatologic. Astfel, într-o posibilă definiție, putem afirma că, în mesajul paulin, Paștele lui Isus Cristos este opera glorificatoare a pătimirii, morții și învierii, și înălțării sale ca Mântuitor trimis de Tatăl, prin care operă noi am fost mântuiți, îndreptățiți, sfințiți și înfiați de Tatăl, și prin care el a fost constituit Domn al cerului și al pământului.
2. 1. Noutatea Paștelui lui Cristos
Noutatea adusă de Cristos prin opera sa de mântuire este premiza centralității misterului său pascal în învățătura paulină. Pot să fie reliefate, din scrisorile pauline, trei noutăți ale Paștelui lui Cristos: noutatea soteriologico-escatologică, cosmologico-existențială și eclezialo-sacramentală.
2. 1. 1. Noutatea soteriologico-escatologică
Sfântul Paul prezintă evenimentul mântuirii prin Paștele lui Cristos drept unul care recapitulează și împlinește desăvârșit în sine promisiunile și Paștele Vechiului Legământ (cf. 1Cor 1,20), care are un conținut cu totul nou prin întrupare, cruce și înviere, care inaugurează și determină destinul escatologic al omului răscumpărat.
Cristos este punctul de convergență al celor două Testamente, în el este desăvârșită credința și valoarea mântuitoare a cultului iudaic. Odată cu Noul Testament, credința care justifică pe toți va fi doar în Cristos, doar prin el noi spunem Amin spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (cf. 1Cor 1,20); Paștele său este noua trecere de pe drumul pierzării pe calea către Tatăl (cf. Rom 6,10).
Legea și Profeții doar au mărturisit dreptatea lui Dumnezeu, pe când Cristos ne-a dăruit-o prin credința în el (cf. Rom 3,21-22), deoarece scopul Legii este Cristos care era prezent ca și Cuvânt Veșnic în Vechiul Legământ (cf. Dt 30,14; Rom 10,7). Legea a avut doar un rol provizoriu coercitiv, ca un pedagog, nefiind menită să poată da viață (cf. Gal 3, 19-23). Cristos nu a desființat ci a desăvârșit Legea și statutul nostru de supuși ai ei ca niște copii, căci, deși născut sub Lege (cf. Gal 4,4), el a făcut în trupul său înviat să murim pentru Lege, care doar învinovățește spre moarte și scoate în evidență păcatul (cf. Rom 7, 4-10), nedând nici o forță omului (cf. Rom 7,18), dăruindu-ne libertatea de fii ai lui Dumnezeu și revărsând în noi pe Duhul Sfânt care ne dă conștiința și certitudinea acestei mari demnități. Acestui Duh nou va trebui să-i slujim (cf. Rom 7,6), umblând în viața sa ca oameni lăuntrici (cf. 2Cor 3,6-9) și liberi (cf. 2Cor 3, 17) care trăiesc din credință, cu speranța în bunurile veșnice (cf. 2Cor 4,16-18). Noua lege a Duhului Sfânt și a libertății ca fii ai Tatălui este predicată prin Evanghelie, care este mesajul lui Cristos, mesaj scris nu pe piatră, ci în inima omului de către Duhul lui Dumnezeu (cf. 2Cor 5,3). În spijinul acestei noi legi nu mai stau prescrierile și tradițiile, ci credința care lucrează prin iubire (cf. Gal 5,6). Desăvârșirea Legii vechi nu trebuie înțeleasă în mod libertinist. Ea constă în respectarea poruncilor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 7,19), nu pentru porunca în sine, ci pentru a face cea ce este plăcut lui Dumnezeu în libertatea harului, în spiritul iubirii (cf. Rom 6,14), deoarece plinătatea legii este iubirea (cf. Rom 13,10).
Simbolurile și elementele veterotestamentare, precum mielul pascal și pâinea azimă, sunt invocate de Paul pentru a le indica drept tipuri sau alegorii ce reprezintă adevărata jertfă a lui Cristos și adevărata trăire a Paștelui său, trăire care constă în renunțarea la apanajul păcatului din viața noastră, simbolizat de aluatul cel vechi, și în îmbrățișarea căii adevărului și a sincerității vieții, cale care nu conține fermentul păcatului (cf. 1Cor 5,7-8).
Prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului israelit pelerin, cultul și însuși simțul transcendentului, pe care-l avea, sunt de o dimensiune tipologică. Mana și apa din stâncă au însemnat și o hrană și o băutură spirituală din piatra care îl urma și care era, de fapt, Cristos, iar norul luminos și Marea Roșie au fost o imagine a Bisericii (cf. 1Cor 10,1-4) în sacramentalitatea ei. Piatra, simbol al temeliei divine și a trainicei temelii cristice a Bisericii, indică bine faptul că teocrația veterotestamentară este în corespondență tipologică și operantă cu prezența salvifică operantă a lui Cristos în Noul Testament.
Odată cu evenimentul Cristos, unicul cult este adorarea lui ca Mântuitor și Domn, înălțat de Tatăl după opera kenotică a mântuirii (cf. Fil 2,6-11), și cultul spiritual al oferirii de sine în împlinirea voinței Tatălui (cf. Rom 12,1). Suprema și unica jertfă a Noului Legământ este jertfa lui Cristos ca jertfă de ispășire (cf. Rom 3,25) care împreună cu învierea sa este perpetuată și proclamată până la paruzie (cf. 1Cor 11, 26). Unicele jertfe ale noului cult al lui Cristos sunt jertfa de sine (cf. Rom 12, 1), jertfa credinței, de a-l face prezent pe Cristos și de a-l mărturisi (cf. Fil 2, 17), jertfa de mulțumire, al cărei mod sublim de exprimare este actul de caritate (cf. 1Cor 9,11-12), și jertfa dreptății spre sfințenie (cf. Rom 6,19). Codul de legi al Vechii Alianțe este desăvârșit de depozitul credinței păstrat de Biserică prin Duhul Sfânt (cf. 2Tim 1,14).
Tatăl ceresc a rânduit, astfel, o cale cu totul nouă de a mântui lumea, eliberând-o de moartea păcatului și a condamnării veșnice (cf. Rom 8,1-2) și reconciliind-o cu sine (cf. Col 1,20) prin opera pascală a crucii și învierii Fiului său (cf. Rom 4,22-25). Doar această operă constituie adevărata mântuire de care avea nevoie poporul ales și toate popoarele, precum și Noua Alianță cu întreaga omenire răscumpărată. Toți, evrei și păgâni, aveau nevoie e mântuire, deoarece toți în Adam erau supuși morții și păcatului (cf. Rom 5,12), pasibili de judecata și condamnarea lui Dumnezeu, fie cei de sub Lege, fie cei care nu aveau Legea (cf. Rom 2, 12; 3, 19). Mântuirea nu depinde de apartenența la poporul ales, de Lege și de circumcizie, ci de decizia lui Dumnezeu Tatăl care o va dărui doar celor care vor accepta mântuirea prin credința în Fiul său Cristos (cf. Rom 3,21-31). Faptul că patriarhul Abraham prin credința anterioară Legii și circumciziei a dobândit promisiunile, vădește faptul că promisiunea divină se dobândește nu prin Lege ci prin credință (cf. Rom 4,13). Promisiunile făcute lui Avram își ating desăvârșirea în Cristos, deoarece în el, prin credință, s-a împlinit promisiunea binecuvântării popoarelor, el fiind autenticul descendent al lui Avram (cf. Gal 3, 14-16). Moștenirea lumii promisă lui Abraham (cf. Gen 12,2-3; 22,15-18) devine în Cristos moștenire divină. Isac, primul fiu al lui Avram, primul fiu al promisiunii născut din femeia liberă, poate constitui typos-ul fiului Noii Alianțe, eliberat de păcat și de Legea veche, Paul văzând în Sara o alegorie a Ierusalimului de sus (cf. Gal 4,26) identificat de el cu Mama Biserică care naște prin Botez noi fii. Această alianță a fost încheiată în sângele lui Cristos (cf. 1Cor 11,25) și este alianța vieții celei noi a Duhului (cf. 2Cor 3,6), a comuniunii cu Cristos prin Botezul său (cf. Rom 6,4), a libertății, credinței și a harului (cf. 2Cor 3,17), este alianța justificării (cf. 2Cor 3,6-9), a reconcilierii (cf. 2Cor 5,18), a unicului popor nou care-i reunește atât pe evrei cât și pe păgâni în aceeași iubire a împăcării cu Tatăl și în același Duh (cf. Ef 2,11-18); toți creștinii trăiesc în aceeași noutate a vieții nesupuse păcatului (cf. 1Cor 15,17), a vieții celei noi (cf. Col 3,10-11), configurați chipului și destinului lui Cristos (cf. Rom 8,29-30). Acest Paște al Noii Alianțe marchează și determină Paștele escatologic; de pe pământ, ca oameni răscumpărați, creștinii trăiesc în Împărăția Fiului (cf. Col 1,13), Domnul cerului și al pământului (cf. Fil 2,10-11); dacă pe pământ suferă împreună cu Cristos se vor bucura ca și el de glorificare (cf. Fil 3,20-22), căci destinul escatologic este viața și gloria etenă (cf. Tit 1,2; 3,7; Rom 5,2; Col 1,27; 1Tim 4,8).
În concluzie, se poate spune că Cristos, prin Paștele său, a devenit Adamul soteriologic, replica desăvârșită a lui Adam, fiind Persoana deplinei manifestări salvifice, centru al unității și al mântuirii; în el ni se oferă exemplarismul mântuirii, fiind principiul care determină ființa intimă a omului în noua trăire a vieții divine, precum și un exemplarism escatologic, el fiind prototipul învierii. Cristos, conform învățăturii pauline, este părintele noii omeniri, Adamul ceresc și escatologic. Dacă în păcatul neascultării lui Adam toți am păcătuit iar judecata ne-a fost spre condamnare și moarte, în opera kenotică a lui Cristos, păcatul a fost distrus și anulat de har iar judecata divină în acest sens este spre îndreptățire și viață veșnică (cf. Rom 5,12-21).
2. 1. 2. Noutatea cosmologico-existențială
Din învățătura paulină reiese că evenimentul salvific Cristos este central în istoria și existența lumii, crucea în aura învierii revelându-se ca înțelepciune (cf. Rom 11,26), glorie (cf. Gal 6,14), putere a lui Dumnezeu (1Cor 1,18.24). Opera lui Cristos este planul tainic al înțelepciunii divine iar în manifestarea acestei înțelepciuni Persoana și opera lui Cristos devine un topos al contrariilor, el în Persoana sa, prin firea umană, asumându-și condiții, fragilități și suferințe omenești impasibile în ființa sa divină.
Cristos se naște sub sclavia Legii pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub Lege, îndurând blestemul morții pe lemn (cf. Gal 3,17; 4,5). Învățătura paulină relevă faptul că Cristos a fost făcut păcat (cf. 2Cor 5,21), adică una cu păcatul, a asumat trupul asemănător cu cel al păcatului pentru a condamna păcatul în trup și pentru ca oamenii să trăiască după Duh (cf. Rom 8,3-4); a iertat nelegiuirile suferind condamnarea lor (cf. Col 2,13-14).
Iată, deci, noutatea uluitoare a Noului Testament pe care Tatăl o revelează lumii în Fiul său: calea răscumpărării este cea a întrupării, crucii, morții și învierii; prețul de împăcare este chiar sângele Fiului său (cf. 1Cor 6,20). Fiul său, fără a cunoaște păcatul, asumă condiția ființială a omului păcătos, adică trupul muritor, și condiția existențială a vinovăției, adică condamnarea (cf. 2Cor 5,21). Această asumare nu înseamnă nimicire totală, ci doar supremă înjosire, Dumnezeu voind să coboare și să salveze omul din însăși interiorul situației în care este, ridicându-l din ea la starea nevinovăției, la măreția vieții și destinului lui Cristos, la comuniunea de viață și de glorie cu Dumnezeu. Creatura nouă în Cristos este creatura mântuită, cristificată, justificată, vivificată prin har și destinată fericirii veșnice (cf. 2Cor 5,15.17.20-21; Rom 8,29). Cristos în misterul său pascal este principiul care determină ființa intimă a oricărei creaturi. Doar considerând aceste efecte și roade pascale se poate înțelege logica înțelepciunii divine a crucii, logică care devine principiu imutabil și funcțiune a iubirii (cf. 2Cor 5,14) Logosului. Această logică asumă și o dinamică dialectică, o ruptură dintre cauza morții și suferinței – pedeapsa și păcatul – și efectul ei indirect, orânduit în economia mântuirii, adică învierea și glorificarea lui Cristos și mântuirea noastră. Astfel s-a arătat mai puternică înțelepciunea tainică a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu poate să preschimbe suferința în merit, moartea în înviere și viață, păcatul în har. Umilința, patima și moartea lui Cristos nu sunt un paradox ci sunt centrate în planul răscumpărării și în gloria învierii. Paul nu concepe înviere și glorie fără cruce (cf. 1Cor 2,2). Prin misterul său pascal Fiul nu doar a ridicat omenirea decăzută dar i s-a revelat în ceea ce a avut mai intim, revelând imaginea unui Dumnezeu iubire (cf. 2Cor 5,14) care poate să-și manifeste puterea în suferință și libertatea în ascultare. Asumând omenitatea noastră pentru a ne mântui în totalitate, ființa noastră întreagă, duhul, sufletul și trupul trebuie să se păstreze neprihănite căci sunt sfințite (cf. 1Tes 5,23-24).
Din totalitatea afirmațiilor sfântului Paul despre moartea lui Cristos se desprind două adevăruri: Cristos a murit în mod real în trupul său, însă hiatul morții sale, ruptura dintre suflet și trup în firea sa umană, a fost doar tranzitoriu; astfel prin moartea sa moartea noastră își pierde caracterul independent, continuu și ireparabil, împreună cu învierea devenind act unitar salvific; Cristos ne-a eliberat de moarte (cf. Rom 8,2) învingând-o în propria ei casă.
Într-o primă concluzie, se poate, așadar, afirma că, în înțelepciunea revelată a lui Dumnezeu, crucea se impune ca adevărul nou și ultim al istoriei și al creației, pilonul lor de sprijin, deoarece sensul le este determinat de evenimentul mântuirii; totul a fost predestinat spre mântuire (cf. Ef 1,4) și reconciliere în crucea lui Cristos (cf. 2Cor 5,18); Crucea, însă, se revelează ca instrument de mântuire doar prin înviere.
Așadar, reconcilierea și mântuirea nu privesc doar condiția umană ci condiția întregii istorii și creații. În Cristos, Dumnezeu Tatăl reînnoiește toate și reconciliază cu sine întreaga lume (cf. 2Cor 5,17-20). Toate sunt noi pentru că Cristos este totul în toate, el este plinătatea vieții omului nou (cf. Col 2,9), recreat în el spre sfințenie (cf. Ef 2,10), plinătatea noului popor răscumpărat, adică a Bisericii (cf. Ef 1,23), plinătatea creației, prin recapitularea tuturor lucrurilor în el (cf. Ef 1,10). Din învățătura paulină reiese că recapitularea este rezultanta planului de mântuire a lui Dumnezeu astfel: Fiul, trimisul Tatălui prin venirea sa la împlinirea timpurilor, reia, reunește, desăvârșește și reunește toate; ca și cap al întregii creații el este principiu de ordine, de unitate și armonie, principiu de eliberare de orice forță și structură malefică; ca plinătate a dumnezeirii este plinătate a tuturor lucrurilor (cf. Col 1,15-19; 2,9-10), plinătatea exemplară a metamorfozei acestui univers în timpurile escatologice când Domnul va fi va fi totul în toți (cf. 1Cor 15,28).
În orizontul acestei plinătăți a lui Cristos, plinătate spre care totul tinde și evoluează, descinde noua eră creștină cosmologică. Cristos în misterul său pascal este, cu adevărat, începutul și sfârșitul noii ere creștine istorice, deoarece istoria omului și a universului este impregnată și determinată în drumul și finalitatea ei de evenimentul salvific Cristos; prima venire a lui Cristos este împlinire a timpurilor (Gal 4,3), adică împlinire istorică plenară a mântuirii omului și creației. Acest timp al mântuirii, pentru creștini, urmează drumul ascendent de la renașterea prin Botez la o viață nouă configurată lui Cristos în speranța mântuirii până la venirea sa și învierea împreună cu el (cf. Rom 6,3-5; 8,29-30). Pentru creație înseamnă un nou timp de așteptare a gloriei viitoare, când va fi eliberată de zădărnicie, de stricăciune (cf. Rom 8,18-22), de influența puterilor și stăpânirilor (Ef 6,12; Col 2,15). Paul subliniază adevărul că Cristos își dobândește suveranitatea absolută în ceruri și în lume doar prin misterul său pascal (cf. Ef 1,20-21) prin care redă oamenilor asemănarea cu Dumnezeu (cf. Col 2,10), îi configurează chipului său de Fiu al Tatălui (cf. Rom 8,29), și-i reunește în unicul popor nou, în unica sa Împărăție (cf. Col 1,13).
Transpare, așadar, din învățătura paulină, că întreaga creație este inserată în istoria mântuirii și este orientată dialectic spre reînnoirea și împlinirea finală în Cristos. Dumnezeu Tatăl, prevăzând păcatul originar, în Fiul său unește actul creației cu actul mântuirii prin jertfa și învierea lui care au, astfel, semnificație soteriologică și escatologică. Cristos este suveran și mediator atât în ordinea creației cât și a mântuirii.
În teologia paulină venirea lui Cristos și împlinirea operei sale a însemnat o înnoire în constituția ontologică a omului și a universului; lumea, istoria și creația devin cristocentrice în sensul și existența lor, Cristos fiindu-le început, principiu, scop și suveran; iar moartea și învierea sa inaugurează o penultimă etapă până la paruzie.
2. 1. 3. Noutatea ecleziologico-sacramentală
Din principiu, sângele noii Alianțe a lui Cristos îi reunește pe toți, păgâni și evrei, într-un singur popor răscumpărat și unit în dragostea sa (cf. Ef 2,13-17). În concret, însă, poporul nou al lui Cristos (cf. Tit 1,14) este poporul creștin consacrat care a îmbrățișat credința în el, devenind proprietate a sa. Mai mult decât a fi popor, creștinii sunt Trupul lui Cristos (cf. 1Cor 12,12-13) și templu sfânt în care locuiește Dumnezeu prin Duhul Sfânt (cf. Ef 2,21-22). Creștinii sunt manifestarea lui Cristos în lume, fără a avea nevoie de un edificiu material. Reuniți în acest Trup unic al lui Cristos ca temple vii ale Duhului Sfânt, creștinii alcătuiesc Biserica lui Dumnezeu care este comunitatea tuturor celor care au fost sfințiți în Cristos Isus, care invocă numele său și sunt chemați împreună la sfințenie (cf. 1Cor 1,2) și mântuire (cf. Tit 1,11). Biserica este trup al lui Cristos deoarece trăiește o unitate perfectă în comuniune cu el ca și Cap (cf. Col 1,18) ce împărtășește viața nouă de har și de sfințenie (cf. 2Cor 4,10; Rom 6,2-5). Ea are un mod unitar de a-l face prezent în misterul său pascal, prin trăirea suferințelor în unire cu el (cf. Gal 2,19-20), prin vestirea sa (cf. 2Cor 5,18), prin jertfa euharistică (cf. 1Cor 11,26-27) prin care ea realizează suprema comuniune cu el și între membrii ei, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele său (cf. 1Cor 10,16-17). Apartenența la acest unic Trup al lui Cristos nu mai este prin descendență, prin Lege și circumcizie, ci își are începutul prin îmbrățișarea liberă a credinței în Cristos (cf. Rom 3,26) și prin Botez prin care primim noua viață în el și noul sigiliu al Duhului (cf. 1Cor 11,13), devenind fii ai Tatălui în Fiul său care este primul născut între mulți frați (cf. Rom 8,29).
Ecleziologia paulină relevă noutatea sublimă că Paștele lui Cristos este actul de concepere a Bisericii ai cărei membri actuali sunt înnoiți în constituția lor ontologică și în condiția lor existențială prin noua viață creștină sacramentală de unire cu Cristos și prin noul destin salvific și escatologic de mântuire, înviere, și participare la gloria veșnică a lui Cristos ca fii ai Tatălui (cf. Rom 8,16).
2. 2. Unicitatea Paștelui lui Cristos
Unicitatea Paștelui lui Cristos trebuie înțeleasă din punct de vedere istoric și soteriologic.
Unicitatea istorică se poate deduce ușor din învățătura paulină în perimetrul căreia Persoana și opera lui Cristos întrupat se conturează ca eveniment salvific unic și definitiv care ne inserează pe toți în descendența lui Avram ca fii ai promisiunii, una în Cristos Isus după condiția filiațiunii și a credinței (cf. Gal 3,26-29; 4,7). Venirea lui Cristos este, în mod necesar unică, ca împlinire a timpurilor mesianice (cf. Gal 4,4) iar opera sa este unică, definitivă și irevocabilă în economia mântuirii, fiind, de asemenea, inaugurare decisivă escatologică; sfântul Paul afirmă: Dacă am murit împreună cu Cristos credem că vom și trăi împreună cu el, știind că Cristos cel înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui. Când a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, dar acum este viu, el trăiește pentru Dumnezeu (Rom 6,8-10).
Sfântul apostol Paul relevă unicitatea soteriologică a operei de mântuire. În primul rând, mântuirea este realizată numai prin crucea lui Cristos (cf. 1Cor 1,18); doar în Cristos avem răscumpărarea (cf. Ef 1,7), el s-a dat pe sine însuși ca preț de răscumpărare pentru toți (cf. 1Tim 2,6). Astfel, omul Cristos Isus, adică Dumnezeul întrupat ca Mesia și Mântuitor, este unicul mijlocitor al mântuirii între Dumnezeu și oameni (cf. 1Tim 2,5).
În concluzie, unind principiile pauline, se poate spune că Isus Cristos om și Dumnezeu este Persoana plenarei și unicei manifestări salvifice a dumnezeirii, centrul, protagonistul și principiul reconcilierii și mântuirii.
3. Modelul cristologic al sfântului Paul în dimensiunea misterului pascal
În această etapă a studiului va fi reliefată succint specificitatea cristologiei pauline, identificând anumite modele cristologice de bază care corespund profilului lui Cristos cel experimentat și predicat de Paul, plecând, însă, de la premisa evidentă, oferită de învățătura sa, aceea că Cristos este de nedespărțit de opera sa pascală, deoarece prin ea trăim reconciliați cu Dumnezeu; prin credința în el ca Domn înviat avem justificarea și speranța mântuirii, prin comuniunea cu el în Duhul Său Sfânt trăim viața sfințitoare a harului și în garanția învierii și gloriei veșnice. El ne dăruiește credința și el este centrul și conținutul vieții sacramentale, el determină identitatea personală a creștinului.
3. 1. Specificitatea cristologiei pauline
Cristos mort și înviat este centrul viu și unificator al teologiei pauline. Cristologia în tradiția paulină este una kerigmatică, adică se deliniază pe baza kerigmei pascale a apostolului care și-a început propovăduirea plecând de la experiența pascală a întâlnirii cu Cristos înviat și glorios care l-a chemat și l-a uns în misiunea sa. Tot Cristos constituie criteriul și măsura moștenirii sale israelite. Cristosul predicat de Paul este Cristosul credinței, adică Cristosul glorificat, cunoscut doar prin primirea și trăirea credinței în el, dar în același timp considerat în Persoana istorică a Fiului lui Dumnezeu întrupat. De aceea, pentru el creștinismul este o persoană, Persoana lui Isus care cheamă la mântuire, prin predica apostolului, pe toți, fără deosebire (cf. Rom 1,5-6). Acest Isus Cristos Domul este adevăratul Mesia care mântuiește rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere după Duhul sfințeniei prin învierea din morți (Rom 1,4). Acest adevăr trebuie înțeles astfel: abia după înviere Cristos glorificat în trupul său a devenit efectiv, cu toată puterea, instrument care îi mântuiește și îi sfințește pe oameni, putându-i-se atribui titlul de Kyrios – Domn -. Ideea filiației speciale a lui Cristos datorate învierii se găsește în Faptele Apostolilor (cf. Fap 13,33) și probabil că făcea parte din vreun articol al unui crez al comunității primare. Paul pornește și el de la experiența personală pascală a gloriei lui Isus înviat spre înțelegerea filiațiunii divine eterne.
Așadar, pentru sfântul Paul, Isus Cristos, în identitatea sa plenară, este Fiul cel veșnic al Tatălui și creatorul universal, care la împlinirea timpurilor, prin întruparea kenotică personală, revelează imaginea și prezența vie a Dumnezeului invizibil iar prin opera pascală voluntară, ca Isus Cristos, Mesia care mântuiește, este recunoscut de oameni și preamărit ca Dumnezeu adevărat și om adevărat. Omenitatea sa este preamărită conform dumnezeirii ei prin jertfa Calvarului și înviere. Pare că Paul vrea să privilegieze mai mult imaginea lui Isus ca mântuitor și revelator al dumnezeirii prin jertfa pascală și prezența în Biserică prin Duhul său Sfânt, în comparație cu evangheliștii care ni-l prezintă ca Fiul care ni-l revelează pe Tatăl și ne conduce la el.
În concluzie, cristologia paulină, în dimensiunea misterului pascal, este una de sus, dezvoltată în ambitusul credinței în care Persoana istorică a lui Cristos este percepută, într-adevăr, ca puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, strălucirea gloriei și chipul ființei Tatălui, Creatorul a toate, hrana și băutura spirituală, Capul trupului Bisericii, Fiul unul născut, Domnul slavei. De asemenea, această cristologie are o valență funcțională, Cristos fiind înfăptuitorul mântuirii, Paștele creștinilor, ispășire, reconciliere, răscumpărare, primul născut între mulți frați, mijlocitorul unic între Dumnezeu și oameni.
3. 2. Inferența modelelor cristologice în scrisorile pauline
Se poate identifica în kerigma și învățătura paulină un model cristologic principal ca formă conceptuală care trasează profilul lui Cristos predicat de Paul. Apostolul a avut o bună formare iudaică și culturală elenistică care a influențat în mod pozitiv doctrina sa, deși a pornit în propovăduire de la experiența întâlnirii cu cel înviat și de la instruirea Bisericii primare.
Inferențial, modelul cristologic principal paulin, în dimensiunea sa pascală, este modelul soteriologico-mesianic ce corespunde numelui istorico-salvific al Fiului lui Dumnezeu Isus Cristos. Numele de Isus, care înseamnă mântuitor, salvator (cf. Mt 1,21), este folosit de cele mai multe ori împreună cu numele de Cristos, traducere greacă a originalului ebraic masiah, care înseamnă consacrat sau ales. Acest nume pentru Paul conține identitatea istorico-salvifică a Fiului lui Dumnezeu recunoscut ca urmaș al familiei lui David după trup (Rom 1,22), născut din femeie la împlinirea timpurilor (Gal 4,4) pentru a se face pentru noi răscumpărare (cf. 1Cor 1,30). El după ce a revelat adevărul divin (cf. Tit 1,4) și a înfăptuit planul veșnic de mântuire al Tatălui (cf. 2Tim 1,9), a fost înviat și glorificat de Tatăl care l-a așezat la dreapta sa în ceruri, încredințându-i deplina autoritate divină universală (cf. Ef 1,20-21). După această glorificare el lucrează pentru toți mântuirea prin Biserica sa (cf. Tit 2,5) căreia i-a încredințat tainele sacramentale și vestirea Evangheliei (cf. Rom 1,16) până când el va reveni în gloria escatologică (cf. 1Tes 1,10).
Identitatea divină a lui Cristos este întărită în tradiția paulină și prin intermediul modelului sapiențial care a permis exprimarea credinței cristologice în cadrul monoteismului biblic, Cristos fiind prezentat în rolul său de Cuvânt creator și revelator. Creștinii există, conform înțelepciunii divine, doar în Cristos (cf. 1Cor 1,30) care este manifestarea înțelepciunii însăși a Tatălui (cf. 1Cor 1,24), chipul Dumnezeului nevăzut (Col 1,15) și iradierea gloriei sale (cf. 2Cor 4,6).
Considerații concluzive
În misterul pascal se împlinește întreaga economie a mântuirii. În imnurile cristologice apostolul Paul face referire la un plan total de mântuire a lui Dumnezeu prin Cristos, plan care este pentru om marele mister al înțelepciunii divine. Planul este originat de Dumnezeu Tatăl și se constituie, în globalitatea sa, ca recapitulare a tuturor lucrurilor în Fiul. În condiția păcatului umanității, în această mântuire și recapitulare se inserează planul plenar de binecuvântare a omului (Ef 1,3-9), Cristos fiind principiul de mântuire și de binecuvântare al Tatălui.
Prima binecuvântare este binecuvântarea alegerii veșnice a omului spre viața sfințitoare a harului comuniunii cu întreaga Sfântă Treime; această alegere are loc în Cristos, întrucât am fost creați după imaginea sa, prin acceptarea lui trăind deja ca înviați la viața nouă și în bucuria speranței fericirii veșnice.
A doua binecuvântare este binecuvântarea creației noastre în vederea filiației divine; suntem fii în Fiul deoarece am fost creați după imaginea sa și mântuiți în el.
A treia binecuvântare este binecuvântarea revelației misterului voinței divine de a recapitula toate în Cristos ca și cap unificator și conducător al întregului univers.
A patra binecuvântare este binecuvântarea unității tuturor popoarelor prin destinul mântuirii și destinul escatologic al învierii și moștenirii veșnice împreună cu Cristos.
A cincea binecuvântare este binecuvântarea credinței ca dar al lui Cristos, dar pe care, la glasul Evangheliei, suntem invitați în libertate să-l acceptăm.
În centrul acestor binecuvântări, ca împlinire a lor și ca revelare a supremei iubiri a planului lui Dumnezeu Tatăl, stă binecuvântarea mântuirii ca eliberare de păcat și moarte, a răscumpărării, reconcilierii și justificării. Această binecuvântare este realizată prin misterul pascal al lui Cristos. Acest mister conține pătimirea, moartea, învierea și glorificarea lui Isus din Nazaret, Fiul lui David, Dumnezeu adevărat și om adevărat, mister prin care acest Isus se revelează în mod plenar ca înfăptuitorul unic, universal și exclusiv al mântuirii, ca Mesia și Domn preamărit de Tatăl după înomenirea sa kenotică și devenind mijlocitor al mântuirii, justificării, principiu al vieții noi ca dăruitor al Duhului Sfânt.
Așadar, mântuirea, răscumpărarea și reconcilierea obiectivă este deja obținută pentru toți. Prin convertirea la credința în Isus Cristos, și doar în baza credinței, creștinul este justificat, adică această mântuire, reconciliere și răscumpărare devine efectivă în el, primind roadele plinătății salvifice ale operei pascale: darul Duhului Sfânt și al comuniunii cu Cristos în Trupul Mistic, o nouă legătură cu Tatăl prin filiația adoptivă, bogăția harului vieții celei noi, bogăție care rodește desăvârșirea până în escatologie. Cristos vrea să se reveleze fiecăruia în istorie, în intimitatea și în libertatea Duhului său, operând în noi mântuirea prin darul credinței și al Evangheliei, daruri încredințate Bisericii sale. Biserica îl face prezent pe Cristos prin mărturia vieții creștine, prin propovăduire și în special prin sacramente prin care actualizează opera sa în istoricitatea ei salvifică și eficacitatea ei mântuitoare. Această operă pascală imprimă istoriei și creației un nou sens și o nouă semnificație, inițiind noua eră a mântuirii și reînvierii, eră în care totul tinde spre plinătatea și restabilirea în Cristos, spre gloria viitoare a incoruptibilității și fericirii nezdruncinate.
În Persoana și opera sa, Cristos a revelat suprema iubire a lui Dumnezeu care mântuiește omul prin asumarea omenității sale cu toate consecințele punitive ale păcatului său.
Teza centrală a teologiei pauline este aceasta: Cristos nu este un panaceu ontologic universal care vindecă o rană adamică moștenită creatural, dar reînnoiește omul recreându-l la modul supranatural prin har ca făptură nouă care-și trăiește justificarea în viața sfințitoare a harului comuniunii cu el și cu întreaga Sfântă Treime și se bucură de noua condiție a filiațiunii divine care-i dă dreptul nedatorat la gloria și fericirea Împărăției veșnice a Tatălui împreună cu Cristos Fiul său conatural. În baza îndreptățirii, a vieții noi, a filiațiunii, creștinul este cu totul eliberat din moartea păcatului și de condamnarea veșnică, revenindu-i datoria de a persevera, prin puterea Duhului Sfânt, în măreția cristică a harului și sfințeniei, mergând spre desăvârșirea și glorificarea întru Cristos.
CAPITOLUL II
ÎNFĂPTUIREA MISTERULUI PASCAL
Introducere
În primul capitol am studiat natura misterului pascal în Scrisorile sfântului apostol Paul, încadrându-l în cristologia și soteriologia sa, insistând în mod deosebit asupra noutății și unicității Paștelui lui Cristos. În acest capitol va fi prezentată viziunea apostolului asupra modului concret istoric de înfăptuire a acestui mister de mântuire, precum și asupra participării noastre la el. Așadar, va fi analizată atât dimensiunea obiectivă istorică cât și dimensiunea subiectivă sacramentală a misterului pascal, evidențiind trăsăturile principale ale soteriologiei, ecleziologiei și antropologiei pauline.
Care este, deci, conținutul principal al credinței în Cristos, cum trebuie înțeleasă această credință din perspectiva înțelepciunii divine de mântuire, ce trebuie făcut pentru a se dobândi această mântuire și care este noua identitate a omului răscumpărat sunt chestiunile principale care vor fi elucidate prin învățătura apostolului Paul, pornind de la realitatea kenozei lui Cristos, kenoză care este prima condiție și marcă a misterului său pascal. Dumnezeu, în înțelepciunea sa, mântuiește omul de la nivelul său și pe măsura situației sale; îl ridică doar coborându-se la el. Paul nu vrea să ne justifice logica crucii prin intermediul înțelepciunii omenești ci doar prin datul revelat care este acesta: crucea a condus la glorie și mântuire iar la Botez darul mântuirii nu se dobândește decât prin credință. Acesta este un adevăr obiectiv care nu are nevoie de demonstrații, ci trebuie primit și contemplat.
Prin urmare, modul divin al lui Dumnezeu de a-și asuma suferința, misterul unitar și real al crucii și învierii lui Cristos, în profunda sa rațiune soteriologică, încorporarea noastră în misterul de mântuire sunt principalele puncte ce vor fi tratate în acest capitol, încercând a ajunge la înțelegerea misterului pascal misterul de iubire și de înțelepciune divină lipsit de orice umbră de contradicție, a cărui realizare concretă istorică are valoare salvifică veșnică și infinită împărtășită prin credință și har. Între credință și realitatea acestui mister există o corespondență de natură transcendentă care se revelează omului lăuntric sub influxul Duhului Sfânt. Dacă mântuirea nu s-ar fi realizat în realitatea istorică a omului, atunci ea împreună cu credința ar fi imposibile și Dumnezeu s-ar contrazice în cuvântul și planul său.
1. Kenoza și autodăruirea Fiului în ascultare față de Tatăl
În studiul asupra misterului pascal al lui Cristos în Scrisorile sfântului apostol Paul, implicit, trebuie atinsă și realitatea kenozei Fiului, deoarece aceasta are o finalitate pascală, țintește din primul moment spre actul salvific al morții, învierii și glorificării.
Această kenoză, care înseamnă înjosire, despuiere, constă în umilirea Fiului prin întrupare și în umilirea ulterioară prin pătimire și moarte. În această umilire a Fiului după omenitatea sa, Sfântul Paul pune accent pe ascultarea lui față de Tatăl. Kenoza, însă, din Scrisoarea către Filipeni (cf. Fil 2,6-11), este descrisă în strânsă unitate cu glorificarea cerească a lui Isus Cristos după omenitate, cu adorația sa, cu conferirea unui noului nume regal de Domn, prin înviere. Acest Domn Isus Cristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat și înviat este adevăratul Mesia care mântuiește (cf. Rom 1, 3-4.7). În toate aceste constante ale misterului pascal, sfântul Paul, deși deosebește diferite stări sau condiții de fi ale Fiului, afirmă unitatea Persoanei sale divine în unitatea personalității umane concrete, unitate în care se manifestă Isus istoric, Dumnezeu adevărat și om adevărat.
În kenoza înomenirii sale, Fiul revelează un act suprem de iubire care constă mai întâi într-un act divin de autodăruire, de condescendență. În actul divin de condescendență, Fiul, în natura impasibilă a dumnezeirii, acceptă misiunea de mântuire prin întrupare, suferință și moarte: El fiind din fire Dumnezeu nu a considerat ca un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu (Fil 2,6). Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani afirmă că această autodăruire a Fiului se înrădăcinează în planul Tatălui (cf. Rom 8,32). Rezultă că autodăruirea lui Cristos este actul iubirii tripersonale a Sfintei Treimi; Fiul se dăruiește în afara gloriei Treimii din interiorul ființei ei divine; este o deschidere a lui Dumnezeu din interior, o reflexie completă a iubirii, o revelare a lui Dumnezeu în ceea ce are mai propriu și mai intim.
Actul divin de condescendență constă în despuierea vremelnică a lui Cristos doar de gloria dumnezeirii sale și devenind singur servitorul întregii omeniri care are nevoie de răscumpărare: S-a despuiat pe sine luând firea sclavului (Fil 2,7).
În această dinamică de dăruire și condescendență iubitoare, Fiul asumă firea omenească în mod real și concret; a luat firea sclavului, devenind asemenea oamenilor iar după felul lui de a fi a fost socotit ca un om (Fil 2,7). Însă, în această fire și condiție umană, Persoana Fiului, în îndeplinirea operei mântuirii, exprimă o relație și atitudine de ascultare față de Tatăl. Această ascultare, după cum o relevă sfântul Paul, se poate spune că este expresia acelei relații cu totul specială dintre Tatăl și Fiul, a dinamicii interioare a iubirii, ca și răspuns la inspirația Tatălui și a Duhului Sfânt, este marca omenității, dar și a gloriei sale pascale. Culmea ascultării de Tatăl este moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), Fiul fiind manifestarea supremei iubiri a Tatălui (cf. Rom 8,32).
Se poate afirma că teologia paulină a kenozei lui Cristos, deși este o lucrare ad extra a dumnezeirii, ajută la înțelegerea comuniunii și circulației iubirii intratrinitare; astfel, Tatăl este originea planului electiv al mântuirii (cf. Ef 1,3-4), acest plan, însă, Tatăl îl generează și-l înfăptuiește în Fiul care se dăruiește (cf. Gal 2,20) și în același timp închină jertfa sa totală Tatălui (cf. Ef 5,1) oferindu-i prețul de răscumpărare (cf. 1Tim 2,5). Tatăl, după jertfa crucii și a morții Fiului, își revarsă în el gratitudinea și îndestularea răscumpărării, înviindu-l și glorificându-l prin dăruirea numelui divin și a suveranității universale (cf. Fil 2,9-11); prin adorarea lui Cristos înviat se aduce glorie Tatălui (cf. Fil 2,11) și orice mulțumire adusă Tatălui se face în numele Fiului (cf. Ef 5,20). Numele divin regal al lui Isus, menționat în imnul cristologic din Scrisoarea către Filipeni, după rezonanța sa biblică, semnifică profunditatea ființei divine, condiția de egalitate cu Dumnezeu Tatăl a Fiului după omenitatea sa, deci referită la Cristos întrucât este om. Fiul prin întruparea și jertfa kenotică a crucii ca răscumpărător divin, își „cucerește” preamărirea divină în firea sa umană, exprimând, astfel, în mod plenar definitiva îndumnezeire a omenității sale, care îndumnezeire corespunde ființei sale divine, corespunde eternei forma Dei. Astfel, kenoza lui Cristos se arată a fi tranzitorie, ea putând fi înțeleasă doar prin optica iubirii divine și prin glorificarea învierii.
Suveranitatea universală a lui Cristos ca Dumnezeu adorat confirmă această egalitate cu Tatăl a lui Cristos glorificat. Această suveranitate exprimă, în esență, măreția și puterea sa divină ca și Cuvânt creator, ca și Mântuitor istoric, ca și Cap și atotstăpânitor, după înviere, peste universul văzut și nevăzut.
2. Moartea și învierea lui Isus: eveniment inseparabil al mântuirii
În această etapă de studiu misterul pascal va fi reperat ca și mister central al misterului lui Cristos, ca și mister prin care Cristos devine centru și principiu al mântuirii, centru al vieții creștine și scop escatologic al creștinului. Astfel că Paștele istoric va fi și conținutul Paștelui creștin celebrat pentru a unirea cu Mântuitorul și pentru a împărtășirea viații sale divine, dar este și fundamentul determinant al Paștelui escatologic care înseamnă trecerea în Împărăția sa veșnică, mântuirea având, așadar un sens și o plinătate escatologică.
2.1. Unitatea și realitatea morții și învierii lui Isus
În teologia paulină este foarte bine revelat adevărul că crucea se revelează ca instrument de mântuire doar prin înviere. Nici înviere și glorie nu se pot concepe fără cruce; de aceea Paul nu vrea să știe nimic altceva decât pe Cristos și pe acesta răstignit (cf. 1Cor 2,2). Gloria trece prin cruce și crucea duce la glorie. Această realitate divină a înțelepciunii crucii nu poate fi percepută decât de cei care cred spre mântuire (cf. 1Cor 1, 18.24) și sunt, astfel, luminați de Duhul Sfânt (cf. 1Cor 12,10).
Așadar, esența kerigmei pauline este aceasta: Fiul unul născut al Tatălui, conform profețiilor Sfintelor Scripturi, s-a întrupat din seminția lui David, a pătimit, a murit, a fost înmormântat și a înviat a treia zi prin puterea Tatălui și prin Duhul dătător de sfințenie, manifestându-se astfel în mod plenar ca Mesia Mântuitorul istoric, Dumnezeul și Domnul atotputernic; el este conținut al credinței (cf. Rom 1,1-6) prin care dobândim mântuirea (cf. Rom 2,16; 16,25; 1,1; 1Cor 15,1).
Misterul jertfei lui Cristos și perpetuarea sa euharistică este misterul de credință încredințat lui Paul de Domnul (cf. 1Cor 11,23). Aceasta este și credința apostolilor, credință izvorâtă din experiența de cel înviat (cf. 1Cor 15,8-9). Putem spune, așadar, că Paul a ajuns la conștiința mesianității lui Isus plecând de la experiența sa pascală, de la cunoașterea dumnezeirii sale în starea glorificată a omenității sale.
Astfel că un prim argument al morții și învierii lui Cristos este argumentul credinței și mărturiei. Paul crede și mărturisește că Isus s-a solidarizat, într-adevăr, natural cu omul, supunându-se fragilității umane prin răstignire dar fiind înviat prin puterea și gloria Tatălui (cf. Col 2,12; Rom 5,5) prin Duhul Sfânt (cf. Rom 7,11). Paul crede, de asemenea, că Cristosul istoric mort și înviat este Cristosul credinței glorificat și prezent în Biserica sa pentru a o edifica (cf. Ef 4,8-10).
Astfel, din primul argument se desprinde un al doilea, care este argumentul ețiologic. Potrivit convingerii puternice a apostolului că a suferi și a muri pentru Cristos este un har al său și un câștig, câștigul învierii împreună cu el (cf. Fil 3,10-11), rezultă că acest crez și această putere ar fi imposibilă dacă nu ar proveni din comuniunea intimă de viață cu Mântuitorul, el exclamând: Toate le pot în acela care mă întărește! (Fil 3,13). Împreună cu Cristos apostolul suferă, dar împreună cu el se va și bucura (cf. 2Tim 2,11-12).
Argumentul cel mai puternic al realității morții și învierii lui Cristos, care hrănește credința lui Paul, este argumentul soteriologic. Paul afirmă cu tărie că Fiul lui Dumnezeu a venit în istoria concretă într-un moment bine stabilit de Tatăl, atunci când el consideră că a venit împlinirea timpurilor; o adevărată mântuire este una care se împlinește în istorie, căci, altfel, nu am fi avut cum să devenim în existența noastră concretă fii ai Tatălui în Fiul său prin darul Duhului Sfânt (cf. Gal 4,4-7). Realitatea morții lui Cristos este direct proporționată cu starea de păcat a omului: Pe când eram încă neputincioși, Cristos a murit, la timpul hotărât, pentru cei nelegiuiți (Rom 5,6). Cristos a suferit într-adevăr în existența sa personală și corporală, mântuind omul prin asumarea consecințelor păcatelor sale în existența sa concret istorică; apostolul afirmă că moartea sa a avut loc în trupul asemănător păcatului (cf. Rom 8,3). Așadar, suferind și murind, Cristos, în sine, reconciliază și răscumpără tot ce se opune lui Dumnezeu, adică păcatul, moartea, condamnarea și blestemul. Această mare înjosire a lui Cristos devine în teologia paulină personificare a păcatului și blestemului; Cristos se face pentru noi blestem (cf. Gal 4,13) și păcat (cf. 2Cor 5,21) lăsându-se, cu adevărat, pe mâna forțelor nimicitoare ale păcatului și ale morții, Paul atestând că este scris ca fiind blestemat oricine este atârnat pe lemn (cf. Gal 3,13). Marele teolog Hans Urs Von Balthasar, în sintonie cu învățătura paulină, explică acest mod divin de mântuire, afirmând că, în optica credinței sfântului apostol Paul, întruparea este rânduită pentru cruce; deoarece sensul vieții pământești este decis actual prin moarte tot la fel salvarea omului în Cristos a avut împlinirea decisivă nu în actul întrupării ci în actul morții sale, el solidarizându-se atât cu natura umană universală cât și cu destinul ei escatologic; de la nivelul omului și pe măsura lui Fiul devine judecător și domn. Gloria învierii este, deci, cu atât mai mare cu cât prin pătimire și moarte a dobândit lumii sublima răscumpărare. Dat fiind că omul, deși predestinat spre fericire veșnică înainte de întemeierea lumii, era pasibil de păcat și de condamnare și prin propria sa natură nu poate să subziste și să trăiască spre destinul lui veșnic, Dumnezeu Tatăl, printr-o exclusivă inițiativă de iubire, îl face părtaș pe om de forța Logosului său și a Duhului său Sfânt.
Pentru Paul, învierea lui Cristos este, pentru noua existența creștină în noul ei destin escatologic, fundament și condiție a credinței, a mântuirii, a speranței vieții de dincolo; el spune: Dacă Cristos nu a înviat zadarnică este credința voastră și voi sunteți încă în păcatele voastre iar cei care au murit în Cristos au pierit (1Cor 15,18). Învierea lui Cristos determină învierea noastră de apoi (cf. 1Tes 4,14), determină soarta și starea noastră escatologică, adică viața veșnică, domnia cu el în puterea și gloria sa (cf. 1Tes 4,16-18; 2Tes 1,7-9). Apostolul declară convins: Dacă am murit împreună cu el, vom și trăi împreună cu el. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el vom și domni împreună cu el (2Tim 2,11-12). Toate acestea înseamnă că învierea lui Cristos nu este o revenire la prima sa condiție pământească, ci viața lui de glorie veșnică alături de Tatăl. Învierea sa a dobândit și noua viață creștină, justificărea și filiațiunea divină spre fericirea veșnică.
2.2. Rațiunea soteriologică paulină a morții și învierii lui Cristos
După cum s-a mai precizat, sfântul Paul îl indică pe Cristos este ca fiind înfăptuitorul unic și definitiv al mântuirii prin opera sa pascală care de la kenoză și până la glorificare se desfășoară în unicul dinamism al iubirii Tatălui.
Jertfa crucii și morții lui Cristos are o valoare salvifică universală, valoare exprimată de sfântul Paul prezentând efectele și roadele pascale care sunt: răscumpărarea, reconcilierea, mântuirea, justificarea, viața nouă în Duhul Sfânt, filiațiunea divină și viața veșnică.
Cristos a murit, într-adevăr, din cauza fărădelegilor noastre, deoarece el nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21). Jertfa sa are valoare de răscumpărare și consacrare a unui nou popor al lui Dumnezeu (cf. Tit 2,14) – Biserica – care va primi tot belșugul darurilor Tatălui (cf. Rom 8,32), devenind sfântă, neprihănită și glorioasă (cf. Ef 5,26-27). Așadar Biserica încă de pe pământ poartă în sine o sfințenie desăvârșită sub vălul istoriei și a existenței pământești pasibile de păcat.
Sângele crucii lui Cristos are o valoare reconciliatoare (cf. Rom 5,11; Col 1,20), este cu adevărat Sângele Noului Legământ (cf. 1Cor 11,25).
În suferința, moartea și învierea sa, Cristos, distruge păcatul și moartea spirituală și reînviindu-l ontologic pe om prin dăruirea unei vieți noi, al cărei principiu vital este Duhul Sfânt (cf. Rom 8,2-4); de acum în acest Duh nou vom primi promisiunea mântuirii și nu prin Legea veche (cf. Gal 3,13-14). Deși în mădularele trupului muritor creștinii luptă împotriva atracțiilor copleșitoare ale păcatului, ei sunt siguri că în Cristos care îi va elibera de acest trup (cf. Rom 7,24-25), vor fi biruitori și liberi (cf. Rom 8,2). Harul, puterea lui Cristos se manifestă în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9-10).
Nu în ultimul rând jertfa lui Cristos are valoare de justificare (cf. Rom 5,9), anulând condamnarea veșnică și acoperind orice păcat, deoarece este jertfa de ispășire (cf. Rom 3,25) a Noului Legământ.
Toate aceste roade pascale ale jertfei lui Cristos sunt împărtășite de el peste veacuri prin învierea sa. Prin înviere Isus Cristos se manifestă plenar ca Domnul care comunică mântuirea și îi sfințește pe oameni (cf. Rom 1,4). Această mântuire ca Domn înviat este comunicată prin justificare în baza credinței (cf. Rom 4,25-5,21) și a meritului Sângelui său (cf. Rom 5,9) prin baia Botezului; odată justificați primim, prin darul Duhului Sfânt, viața cea nouă de har și sfințenie și înfierea divină (cf. Gal 2,17-18; 3,27; Ef 3,17; Fil 3,9) care sunt în sine un sigiliu escatologic, adică țintesc spre desăvârșita finalitate a vieții veșnice (cf. Rom 5,16-21).
În concluzie, rațiunea morții și învierii lui Cristos este soteriologico-economică, Cristos lucrând mântuirea peste veacuri prin prezența în Biserica sa și în credincioșii săi.
3. Noua existență în misterul pascal
Noua existență în misterul pascal este un adevăr sublim care reiese din învățătura sfântului apostol Paul. Noua existență umano-creștină în era pascală constă în reînnoirea vieții și istoriei omului printr-un nou sens și o nouă trăire conferite prin Persoana și opera pascală a lui Cristos.
Noua existență umano-creștină este profund pascală, deoarece creștinul prin credință și Botez este inserat în misterul pascal al lui Cristos și este reînnoit ființial prin roadele acestui mister. Creștinul trăiește acest mister în raport cu Dumnezeu, cu sine și cu aproapele.
În raport cu Dumnezeu și cu propria persoană viața creștinului este pătrunsă de un nou sens existențial și de o nouă condiție harică ființială.
Noul sens al vieții creștine este realmente trăit și nu doar postulat. Cristos devine pentru creștin scopul vieții sale, dorință supremă și model existențial de trăire în vederea mântuirii. Apostolul afirmă cu tărie că toți creștinii trăiesc pentru Cristos (cf. 2Cor 5,14; Rom 4, 8) și sunt proprietate a sa în întreaga lor existență terenă și ultraterenă (cf. 1Cor 3,23; Rom 14,8-9). Bogăția sa cea mai mare este Cristos răstignit, de aceea îndură orice suferință pentru a fi părtaș de învierea sa (cf. Fil 3,7), a se bucura în veșnicie cu el în gloria Tatălui, căci mântuirea și întreaga noastră viață împreună cu Cristos sunt spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (cf. Ef 1,6). Pentru Paul a trăi înseamnă Cristos (cf. Fil 1,21); vrea să se configureze total modului său de a gândi și a simți (cf. Fil 2,5). Suferința pentru și în unire cu Cristos, ca participare la jertfa sa, îl face prezent (cf. Col 1,24) și această suferință dobândește valoare salvifică (cf. Fil 3,10-11). Crucea intră, așadar, în esența originii Bisericii ca Trup al lui Cristos jertfit care se dăruiește neîncetat în întregime. Nu putem iubi, însă, crucea decât prin efuziunea Duhului Sfânt al lui Cristos (cf. Rom 5,5). Pentru timpurile de persecuție crucea devine semn clar al vocației creștine și al puterii lui Cristos (cf. 2Tim 3,12).
Noua condiție harică ființială constă în comuniunea creștinului cu Cristos mort și înviat prin încorporarea în el. Această încorporare are loc astfel: Cristos mort și înviat se coboară până la nivelul condiției noastre de păcătoși, în ființa noastră, pentru a ne ridica; noi prin credința baptismală primim lucrarea sa, îl primim să locuiască în noi, primim toate roadele sale pascale; toate acestea au loc, însă, într-un mod dinamic, trebuind să împărtășim soarta sa în modul propriu al condiției noastre de păcătoși, adică făcând să moară omul vechi din noi, om care trăia pentru păcat, pentru trup și pentru lume, și înviind la viața nouă a harului, a comuniunii cu Dumnezeu și a speranței învierii de apoi (cf. Rom 6,2-8). Comuniunea cu Cristos înseamnă, deci, nouă viață și nouă speranță. Această viață (cf. Rom 6,2-8; 2Cor 5,14) nu este doar o nouă viață morală ci este o nouă condiție și stare nouă ființială de har, de îndumnezeire, în care creștinul trăind se simte cu adevărat curățat și eliberat de păcat în existența sa pământească, iar în destinul său ultim are speranța eficace a vieții veșnice (cf. Rom 3,25; 5,18; 6,9.12.14.23). Păcatul și moartea veșnică nu mai au putere de decizie asupra creștinilor pe pământ și-n veșnicie, așa cum moartea trupească, datorată păcatului, nu mai are putere asupra lui Cristos (cf. Rom 6,8-9). În Cristos și harul său suntem biruitori și liberi (cf. Rom 8,2; 2Cor 12,7-10), suntem vii spre sfințenie și slujirea lui Dumnezeu; acestea, ca roade ale justificării, trebuie să fie firești în viața creștinului (cf. Rom 6,13.19).
Apostolul Paul mai proclamă încă două elemente esențiale ale comuniunii cu Cristos și ale vieții celei noi: Persoana Duhului Sfânt și Biserica. Doar prin Botezul conferit de Biserică și în Duhul Sfânt viața creștinului devine viața lui Cristos, doar prin inabitarea Duhului Sfânt creștinul rămâne în el (cf. 1Cor 11,3). Nu în ultimul rând, trebuie remarcat faptul că, dacă fiecare creștin care a fost chemat la mântuire trăiește comuniunea cu Cristos, toți creștinii sunt frați în Cristos (cf. Rom 8,29), ba mai mult, formează împreună un unic Trup al lui, ceea ce înseamnă că toți au același drum și același scop al mântuirii, aceeași credință, aceleași sacramente, același Duh Sfânt cu plinătatea darurilor sale (cf. Ef 4, 4-7).
Considerații concluzive
În finalul acestui capitol, în care a fost prezentată înfăptuirea misterului pascal în Persoana și opera lui Cristos, se impun o serie de considerații teologice specific pauline:
– Cristos este Mântuitorul istoric al tuturor prin cruce sa (cf. 1Cor 1,18; 1Tim 1,1); el, șezând ca înviat din morți la dreapta Tatălui în ceruri (cf. Col 3,1) este mijlocitorul (cf. 1Tim 2,3) convertirii și justificării prin darul Duhului Sfânt și prin credința baptismală, în cadrul Bisericii sale; El va chema pe fiecare după această viață în fața tribunalului său de judecată (cf. 2Cor 5,10) iar în momentul paruziei ne va învia la gloria veșnică, răsplătindu-ne rodul dreptății și al sfințeniei (cf. 1Cor 3,4);
– Cristos este Adamul soteriologic unic și universal, darul gratuit și nedatorat al iubirii Tatălui (cf. 2Cor 5,21; Rom 5,8; 8,32-34), replica desăvârșită a primului Adam, căci doar prin opera sa pascală a fost posibil ca din starea de moarte prin păcat și de condamnare veșnică, de dușmănie cu Dumnezeu, să trecem la viața cea nouă, prin justificare, și la speranța eficace a fericirii veșnice (cf. Rom 5,16-21); nu contează că trupul nostru va muri datorită păcatului lui Adam, căci viața nouă în Duhul Sfânt transcende acest trup al concupiscenței și se va manifesta în plinătate la învierea de apoi (cf. Rom 7,10-11);
– creștinul deși trăiește în Cristos, este în Biserică un singur trup cu el (cf. 1Cor 12,13.27), totuși, nutrește dorința și speranța arzătoare de se uni în cer cu Domnul pentru viața nepieritoare (cf. 2Cor 5,2-4) pentru a-l vedea în gloria sa nu ca într-o oglindă, ci în starea glorificată (cf. 2Cor 3,18) după chipul lui Cristos care este gloria Tatălui (cf. 2Cor 4,6); coerența între viața pământească și viața nouă constă în faptul de a-i fi plăcuți Domnului (cf. 2Cor 5,9);
– Cristos a înviat deschizându-ne nouă poarta învierii (cf. 1Cor 15,22-23), câștigându-ne deja victoria finală asupra păcatului și morții (cf. 1Cor 15,57-58), care va fi nimicită de el la sfârșitul timpurilor (cf. 1Cor 15,25); doar cei care sunt ai lui Cristos sunt vii cu adevărat în această viață și tind deja spre gloria veșnic fericită; cei care nu sunt ai lui Cristos sunt morți deși vii în trupul muritor; moartea spirituală este pecetea morții veșnice (cf. 2Cor 2,1); Dumnezeu, însă, dorește ca toți să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului (cf. 1Tim 2,4);
– cunoașterea lui Cristos este o cunoaștere salvifică din credință și spre credință, orientează omul total și ființial spre el și spre realitățile veșnice (cf. 2Cor 5,1-9; 10,5), determinându-l în identitatea sa personală; creștinul și Cristos sunt una (cf. Gal 2,20); factorul decisiv în inabitarea lui Cristos în noi și în cunoașterea iubirii sale este credința (cf. Ef 3,17-19); prin credință suntem mântuiți (cf. Ef 2,8);
– comuniunea cu Cristos înseamnă comuniunea cu întreaga Sfântă Treime; Cristos ne deschide drumul către Tatăl sub călăuzirea Duhului (cf. Ef 2,18);
– faptele și viața creștinului sunt intim unite cu opera lui Cristos și, ca atare, impregnate de misterul crucii; Cristos suferă în mădularele Bisericii sale;
– viața în Cristos implică o lucrare și o desăvârșire progresivă a noastră până în escatologie (cf. Ef 4,12-13); această desăvârșire progresivă înseamnă creșterea în credință, în cunoașterea și iubirea lui Cristos (cf. 2Cor 7,1; Ef 4,15;), în iubirea sa (cf. Ef 3,19), creștere posibilă doar prin perseverența în harul său și în ascultarea Duhului Sfânt (cf. 2Cor 13,1.3);
– imperativul moral reflectă viața cea nouă; creștinul nu trebuie să caute a face altceva decât ceea ce este demn și plăcut înaintea lui Dumnezeu, cu bucurie în el (cf. Fil 4,4-9);
CAPITOLUL III
EFECTELE ACȚIUNII SALVIFICE ALE LUI DUMNEZEU TATĂL ÎN CRISTOS ISUS ȘI TRĂIREA MISTERULUI PASCAL
Introducere
Acest capitol constituie ultima etapă de studiu asupra misterului pascal în Scrisorile sfântului apostol Paul. Până acum s-a analizat ceea ce cuprinde în sine acest mister, modul său de înfăptuire de către Cristos, din dispoziția planului de mântuire al Tatălui, înfăptuire care imprimă întregii existențe un nou sens și un nou destin salvific. Astfel, unicul eveniment pascal al lui Cristos, în cele trei etape ale sale – pătimirea, moartea și învierea glorioasă -, poate fi calificat drept împlinire a economiei mântuirii și început al plinătății roadelor mântuirii. În teologia paulină această plinătate asumă o anumită specificitate ce reiese din întreaga doctrină soteriologică și escatologică. Specificitatea soteriologiei și escatologiei pauline va constitui, așadar, obiectivul principal al studiului în acest ultim capitol, pentru a înțelege pe deplin rolul misterului pascal în istoria și viața omului, precum și în dinamismul creației.
În cadrul soteriologiei se va trata despre efectele salvifice ale misterului pascal pentru umanitate în general și pentru om la nivel personal în existența sa pământească. Aceste efecte – mântuirea, harul, credința, justificarea, viața cea nouă – sunt, însă, în relație cu realitățile escatologice, deoarece realitățile escatologice – paruzia, judecata, învierea morților, viața veșnică – sunt desăvârșirea definitivă a efectelor salvifice. Legătura dintre mântuirea personală existențială și mântuirea universală escatologică relevă un special raport al lui Cristos cu istoria și umanitatea. În el, care este împlinirea mântuirii, este unit atât începutul cât și sfârșitul economiei divine. În Cristos istoria mântuirii ajunge în punctul culminant și în punctul focal în care se concentrează atât mântuirea existențială a omului cât și mântuirea sa escatologică; ambele aspecte ale mântuirii sunt cuprinse în unicul mister pascal și unite între ele prin legătura speranței creștine. Evenimentul Cristos, ca plinătate a mântuirii, reprezintă sfârșitul lumii păcatului și început al lumii mântuite, început care conține în germene, prin speranța și viața nouă creștină, destinul final. Cristos introduce întreaga istorie umană în economia divină; el este ultima etapă a istoriei, recapitulând-o și conducând-o spre escaton, timpul istoric devenind kairos-ul Bisericii și al economiei Duhului Sfânt până la paruzie. Doar în lumina misterului pascal Cristos poate fi înțeles ca împlinire, plinătate și desăvârșire escatologică a mântuirii. Toate aceste axiome dogmatice, bazate pe teologia paulină sunt coordonatele principale în studiul cuprins în acest ultim capitol.
1. Mântuirea și reconcilierea prin cruce și înviere
Mântuirea, ca și operă globală și plenară a lui Dumnezeu în viața și ființa omului și a creației, este prezentată și descrisă în scrisorile pauline într-o lumină neotestamentară, adică în perfectă concordanță cu sfintele Evanghelii. Ea indică efectul global și plenar al acțiunii pascale a lui Cristos. Toate faptele mântuitoare prevăzute sau înfăptuite de Dumnezeu în Vechiul testament și în Noul Testament sunt desăvârșite în Cristos și referite doar la el; în el și prin el a fost dobândită mântuirea deplină și irevocabilă.
Ca și acțiune revelatoare și înfăptuitoare a planului veșnic de iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, în accepția generală biblică mântuirea înseamnă salvare dintr-o primejdie, eliberare dintr-o situație sau condiție nefericită, putând fi astfel calificată drept o acțiune de răscumpărare ale cărei efecte sunt biruința, viața, pacea. Cu anumite specificități, sfântul Paul asumă acest sens al mântuirii atunci când vorbește despre misterul și evenimentul mântuirii în Cristos. În scrisorile sale termenul mântuire este din punct de vedere etimologic echivalentul termenului sotería care înseamnă salvare, eliberare; din punct de vedere al sensului conotativ, termenul mântuire este înrudit cu termenul lytroûn care înseamnă răscumpărare a unei însărcinări sau a unei pedepse, prin plătirea unui anumit preț sau a unei jertfe.
Conform învățăturii și teologiei pauline, mântuirea, izvorâtă din iubirea Tatălui (cf. Ef 1,11), constă în eliberarea de păcat (cf. Tit 2,14) și de moartea păcatului (cf. Rom 8,2; Ef 2,1), de puterea diavolului (cf. Col 1,13), de robia Legii (cf. Gal 3,13), de muritudinea și coruptibilitatea trupului, în escatologie (cf. Rom 8,23), și de mânia paruziei (cf. Rom 5,9; 1Tes 1,10); toate aceste eliberări au loc prin jertfa Fiului său (cf. Gal 1,4; 2,20; 1Tim 2,6) și au o dimensiune personală, adică privește pe fiecare om mântuit în existența sa individuală.
Eliberarea de păcat înseamnă iertarea păcatului (cf. Col 1,14), împreună cu anularea sa și a vinei sale (cf. Rom 3,25-26; 8,1), și reînvierea din moartea spirituală și existențială datorată lui (cf. Rom 8,2; Ef 2,1). Rezultă că misterul păcatului pentru noua existență creștină este, în mod accidental, și o realitate teologică, intrând, nu din voința lui Dumnezeu, în misterul economiei mântuirii (cf. 2Tes 2,7.30). Prin credința în mântuirea adusă de lui Cristos omul se recunoaște păcătos într-un sens actual și existențial, adică în starea de păcătoșenie, pasibil de păcat și, în același timp, cufundat cu totul în el și în vinovăția sa, ceea ce îl punea în situația de dușmănie cu Dumnezeu și de separare de el (cf. Rom 3,9-23). Însă, în același timp cu revelarea păcatului său, creștinului mântuit i se revelează și harul iertării și al victoriei asupra lui (cf. Rom 11,32; 1Cor 1,21-25; Gal 3,22). În Cristos, Dumnezeu Tatăl nu doar a iertat pe oameni dar a distrus păcatul, făcându-l pe Fiul său păcat (cf. 2Cor 5,21) și blestem (cf. Gal 3,13-14). Tocmai pentru că în identitatea sa opusă păcatului Cristos asumă toată realitatea sau consecința păcatului, adică vina, condamnarea și abandonarea pe cruce, se poate dobândi în el eliberarea de păcat; în Fiul său Tatăl a făcut judecata păcatului transformându-l în obiect de mântuire și dând verdictul dreptății divine (cf. 2Cor 5,21). Așadar, din momentul mântuirii păcatul se revelează ca păcat nu prin Lege, ci întrucât se împotrivește lui Cristos și Împărăției sale; păcatul va fi fie ocazie de mântuire, fie motiv de condamnare dacă omul nu primește credința în Cristos. Sângele lui Cristos și moartea sa, pentru eliberarea de păcate, a fost ca și un preț de răscumpărare (cf. 1Cor 7,23), într-un sens analogic. Mântuirea ca și act de răscumpărare este prezentată în Scrisoarea către Romani și în Scrisoarea întâi către Corinteni. În Scrisoarea către Romani Paul afirmă că răscumpărarea are loc prin jertfa lui Cristos, care este o jertfă de ispășire pentru păcate, pentru a fi trecute cu vederea păcatele din trecut (cf. Rom 3,24-25), adică pentru a ridica vina și condamnarea. Paul folosește termenul grec apolytrōsis care indică actul unei persoane de a răscumpăra o altă persoană ce-și dobândește astfel o nouă apartenență. În Scrisoarea întâi către Corinteni, acolo unde se afirmă despre Cristos că a fost făcut de către Dumnezeu mântuire, se folosește același cuvânt (cf. 1Cor 1,31), pentru ca ulterior să se indice faptul că cei răscumpărați cu marele preț al jertfei lui Cristos de sub sclavia diavolului sunt slujitorii lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,20; 7,23) și proprietate a lui Cristos (cf. 1Cor 6,20; 7,23) nu într-un mod artificial juridic, ca în orânduirea socială păgână, ci în același mod în care poporul israelit aparținea lui Iahve prin Vechea Alianță.
Răscumpărarea a adus cu sine reconcilierea cu Tatăl. Termenul reconciliere – katallagé – înseamnă schimbare în relațiile umane, amnistie, fiind folosit de Paul în Scrisoarea către Romani și Scrisoarea a doua către Corinteni (cf. Rom 11,15; 2Cor 15,18). Așadar, această reconciliere înseamnă împăcarea cu Dumnezeu Tatăl prin ștergerea oricărei vinovății a păcatului prin ascultarea lui Cristos (cf Rom 5,10), prin a cărui jertfă Tatăl inițiază un nou raport cu omul ca și cum păcatul nu ar fi fost săvârșit (cf. Rom 5,18-21). În baza textului în limba greacă mai trebuie făcută încă o remarcă: sfântul Paul folosind imperfectul kattalláxanto – a împăcat – și mè logikómenos – nu a ținut seama, nu a considerat – indică faptul că reconcilierea a fost pusă în act încă din timpul vieții lui Isus, chiar dacă punctul ei culminant a fost în moartea sa și în virtutea acesteia continuă să se actualizeze în fiecare creștin. Reconcilierea se mai referă și la unitatea care se creează între toți oamenii prin constituirea noului popor al lui Dumnezeu (cf. Ef 2,14-16). Ea privește, în același timp, întreaga creație (cf. Col 1,20) care va fi restaurată și eliberată de sub puterile malefice dominatoare în care a căzut prin păcat, puteri a căror existență era mult crezută în mentalitatea iudaică.
Mântuirea ca eliberare de moartea păcatului (cf. Ef 2,1) se referă la învierea existențială din moarte spirituală cauzată de lipsa harului și a comuniunii de viață cu Dumnezeu.
Mântuirea ca eliberare de sub puterea întunericului și strămutarea în Împărăția Fiului iubirii Tatălui (cf. Col 1,13) indică dobândirea adevăratei libertăți raportată la condiția existențială și la destinul ultim al omului. Expresia Împărăția Fiului iubirii este folosită doar în această scrisoare și se referă la Cristos întrupat, manifestare a iubirii Tatălui, Împărăția fiind puterea sa călăuzitoare până la sfârșitul veacurilor (cf. 1Cor 15,24-28). Puterea întunericului indică puterea malefică, diabolică despre care se mai vorbește în Scrisoarea către Efeseni ca fiind puterea stăpânitoare a duhului din înălțimi, care lucrează în fii neascultării (cf. Ef 2,2); văzduhul era considerat locuința demonilor și locul unde Cristos triumfează asupra lor (cf. 1Tes 4,17); diavolul era considerat, deci, ca persoană care influențează pe oameni să facă răul în trupul lor; între aceștia fuseseră și creștinii înainte de a-l cunoaște pe Cristos (cf. Rom 3,9-10). Viziunea asupra păcatului, prin prisma prezenței și lucrării diavolului în timpul de dinaintea venirii lui Cristos și în timpul prezent al celor care nu cred în el, conduce spre relevarea unei dimensiuni metaistorice și escatologice a mântuirii ce poate fi descrisă ca fiind sfârșitul dominației epocii prezente malefice – tou aíõnos tou énetõtos poneru (Gal 1,4) -, în care lucrează puterea Satanei (cf. 2Cor 4,4; Ef 2,2; 6,12), și inserarea prezentei epoci în acea condiție a sfârșitului veacurilor – téle ton aìónon (1Cor 10,11) -, adică a momentului escatologic de la sfârșitul istoriei când mântuirea se va dobândi și revela în plinătatea ei, și Dumnezeu va fi totul în toți (1Cor 15,28). Despre această mântuire escatologică se va trata pe larg în ultimul subpunct al acestui capitol. Ceea ce trebuie remarcat acum este adevărul că Cristos prin jertfa sa a realizat metamorfoza timpului istoric într-un timp al plinătății mântuirii, în care se vestește moartea și învierea sa până la sfârșitul istoriei lumii (cf. 1Cor 11,26), dând speranța eficace a mântuirii escatologice (cf. Tit 3,7; 2Tes 2,16), și eliberând de teama mâniei paruziei sale (cf. Rom 5,9; 1Tes 1,10).
În perspectiva mântuirii escatologice, creștinii așteaptă în speranță răscumpărarea trupului, când toți, ca fii adoptivi ai lui Dumnezeu vor intra în gloria sa, revelându-li-se întreaga lor identitate de fii ai Tatălui ceresc, identitate pe care în timpul de acum o trăiesc doar în credință, prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Rom 8,21-24). Vorbind despre această răscumpărare a trupului, sfântul Paul nu se referea la altceva decât la învierea de apoi.
În cadrul soteriologiei pauline trebuie, așadar, precizat faptul că în mântuirea înfăptuită de Cristos învierea este coesențială patimii și morții. El a înviat pentru a dărui justificarea și viața cea nouă (cf. Rom 4,25) iar ca Domn glorificat la dreapta Tatălui continuă să lucreze în fiecare mântuirea, mijlocind înaintea Tatălui și trimițându-l pe Duhul Sfânt (cf. Gal 4,6-7) care este primul rod al justificării (cf. Rom 8,23) și arvuna slavei viitoare (cf. 2Cor 1,22; 5,5). Paul consideră că precum în Adam umanitatea trăiește în trupul supus păcatului în Cristos va reînvia spre glorie și viață veșnică, deoarece el este pârga – ảparhé – învierii celor adormiți, principiu și cauza ei. Învierea sa nu este doar un exemplu sau semn, în baza căruia se crede, dar este primul rod al vieții umanității care prin comuniunea cu el este recondusă la Tatăl, spre destinul ei veșnic fericit.
Într-o primă concluzie se poate afirma faptul că kerigma paulină proclamă adevărul primar al credinței creștine care este aceasta: moartea și învierea lui Cristos sunt cauza mântuirii, el eliberându-i pe oameni de vina păcatului, dându-le viața nouă divină și speranța fericirii veșnice.
Mântuirea lui Cristos și roadele ei se dăruiesc fiecăruia în parte printr-un act personal al propriei libertăți, în puterea credinței (cf. Rom 10,10) pecetluite prin Botez cu sigiliul Duhului Sfânt (cf. Ef 1,13). Ea este, în mod exclusiv, gratuită, pur har – cháris (cf. Tit 2,11; 3,7) -, bogăție a harului și rod al iubirii lui Dumnezeu (cf. Ef 2,6-8). Prin credință, Biserică și sacramente creștinul trăiește plinătatea mântuirii deja și nu încă; el a fost deja destinat pentru cer în Cristos Isus (cf. Ef 2,5), pentru sfințenie înaintea Tatălui ceresc (cf. Ef 1,4) iar trupul mort pentru păcat, prin viața nouă a harului, va învia cu Cristos (cf. Rom 6,4-6). Această înviere este nutrită în speranță (cf. Rom 8,24-25) iar atunci când se va împlini toți creștinii vor fi la fel ca Fiul glorificat și în împărtășire perfectă cu Tatăl.
Într-o a doua concluzie se poate elabora teza generală a soteriologiei pauline în modul următor: Cristos, Fiul Tatălui, este înfăptuitorul prin excelență al mântuirii; în scrisorile pastorale este numit chiar Sotẽros (cf. Tit 1,4; 2,13; 3,6; 2Tim 1,10), adică Mântuitorul. El este Mântuitorul lumii, în existența ei istorică și în finalitatea ei ultimă, unind în om existența personal istorică cu destinul lui escatologic prin învierea existențială și darul vieții celei noi în Duhul Sfânt. Lui i se cuvine titlul de Domn – Kyrios – care la a doua sa venire în glorie va împlini așteptările tuturor credincioșilor (cf. Tit 2,13; 3,7). Mântuirea se desfășoară în istoria umană atât într-un sens actual cât și escatologic.
2. Harul, credința, justificarea
Premisă
În sfera teologiei pauline, harul credința și justificarea, ca efecte salvifice ale operei pascale ale lui Cristos, sunt într-o conexiune dinamică care explică lucrarea mântuirii în viața și ființa creștinului. Toate aceste trei daruri izvorăsc din iubirea Tatălui, dar sunt raportate la Cristos, înfăptuitorul și mijlocitorul mântuirii. Cristos este centrul și conținutul esențial al acestor daruri, ele izvorând din încorporarea în el și, ca atare, din comuniunea cu el. Așadar, harul lui Cristos, credința în Cristos și justificarea prin Cristos sunt realități divine și adevăruri dogmatice de credință care vor fi analizate.
2.1. Harul lui Cristos
În sensul în care este prezentat în Noul Testament, ca și darul prin excelență al acțiunii iubitoare a lui Dumnezeu, harul – cháris – este un subiect constant întâlnit în toate scrisorile pauline. Sensul general este acela de bunăvoință, bunătate (cf. Rom 3,24; Ef 1,6), generozitate, dar (cf. 1Cor 16,3; 2Cor 8,4). Deși harul desemnează atât izvorul său, pentru cele care dă, cât și efectul în cel care-l primește, sfântul Paul folosește, în mod distinct, și cuvântul chárisma care înseamnă un dar specific al harului (cf. Rom 5,15; 6,23; 11,29; 12,6; 1Cor 12,4). Pe lângă acest fapt, mai trebuie precizat că acest termen nu este niciodată folosit de apostol la plural deoarece el exprimă structura formală a mântuirii, este pură reflexie și manifestare a iubirii lui Dumnezeu în economia mântuirii, constantă și rod al acțiunii sale în favoarea omului (cf. Rom 6,14; Tit 2,11; 3,4). Așadar, noua economie a mântuirii în Noul Testament este economia harului. Pentru a înțelege, însă, deplina specificitate a identității harului în teologia paulină, natura sa teologică trebuie particularizată sub trei aspecte, acela de dar divin, de calitate divină și de putere divină.
Un prim har, ca și dar al lui Dumnezeu Tatăl, este persoana lui Cristos (cf. Rom 16,20; 2Cor 8,9) și opera sa de mântuire (cf. Ef 1,7). Cristos și opera sa pascală sunt una; el se dăruiește prin această operă împreună cu toate roadele ei, care roade constituie bogăția harului (cf. Ef 1,7). Cu alte cuvinte, creștinul primește harul prin încorporarea în Cristos, trăiește în har prin însușirea operei sale salvifice și are viața cea nouă a harului în Duhul Sfânt (cf. Rom 6,4.6; 8,2.4-5). Comportamentul pe măsura harului constă în slujirea lui Dumnezeu (cf. 2Cor 6,4), înțelepciune, dreptate, evlavie (cf. Tit 2, 11-12), dragoste (cf. Gal 5,5), fapte bune (cf. Ef 2,10), într-un cuvânt sfințenie (cf. Rom 6,19.22), în vederea vieții veșnice (cf. Rom 6,23). De aici rezultă și calitatea divină a Fiului lui Dumnezeu de a fi în har, calitate care constă pentru creștin în a fi nouă creatură după chipul lui Cristos (cf. Rom 8,29), justificat (cf. Rom 5,16) și sfințit prin eliberarea de păcat (cf. Rom 6,14), de către Cristos în Duhul Sfânt, Duhul sfințeniei (cf. 1Cor 6,10-11; Rom 1,4) pentru moștenirea Tatălui împreună cu Fiul (cf. Rom 8,17). Din această încorporare în Cristos și viață nouă în Duhul Sfânt se naște o putere a harului, o putere în ispite și suferințe (cf. 2Cor 12,9), în fața păcatului și a concupiscenței trupului (cf. Rom 5,20; 6,12).
Darurile particulare ale harului sunt harul chemării la credința în Cristos (cf. Gal 1,6), harul cunoașterii și primirii Evangheliei (cf. Col 1,6) și carismele particulare (cf. 1Cor 12,5) pentru slujirea comunității (cf. Col 1,25).
În concluzie, se poate enunța teza principală asupra harului, așa cum rezultă din scrisorile pauline, astfel: harul este darul prin excelență gratuit și nedatorat (cf. Rom 11,6), care izvorăște din iubirea Tatălui (cf. Gal 1,3) și se manifestă plenar și culminant în persoana și opera lui Cristos (cf. 2Cor 1,2) în care Tatăl a ales și a chemat pe toți la mântuire (cf. Rom 1,5; Gal 1,15; Gal 1,6), dăruiește noua viață divină spre sfințenie și dobândirea vieții veșnice. Învierea lui Cristos este manifestarea copleșitoare a harului divin (cf. Ef 2,7; Rom 5,15.20); de aceea, Cristos-ul înviat este dăruitorul vieții harului (cf. Rom 6; 8,1) în Duhul său Sfânt (cf. Rom 8,2), în a cărui posesie a fost pus (cf. 1Tim 3,16), până la paruzie. Prin viața lui suntem mântuiți (cf. Rom 5,10).
Harul dă credinței puterea pentru faptele cele bune (cf. Ef 2,10); omul eliberat de păcat aduce roadele sfințeniei (cf. Rom 6,22). Harul este pentru Paul izvor de activitate; el face din apostol tot ceea ce este și tot ceea ce are (cf. 1Cor 15,10).
Harul este cauză eficientă de transformare a vieții conform noii creaturi în Cristos (cf. 2Cor 5,7; Rom 6,4.8.11.13), dar solicită o colaborare constantă, în primul rând de ascultare a sa (cf. 2Cor 1,12).
Dacă harul reprezintă nașterea la o nouă existență experiența acestei noi existențe este cea a Duhului Sfânt; deci orânduirea harului este cea a Duhului (cf. Rom 6,14; 7,6). Duhul confirmă spiritului creștinului că harul lui Dumnezeu l-a făcut să fie fiu al său (cf. Rom 8,15-17).
Harul este pentru Paul obiectul general al tuturor acțiunilor lui Dumnezeu Tatăl în Cristos; în har creștinul a primit totul, dreptatea mântuirii și viața cea nouă a sfințeniei.
2.2. Harul credinței în Cristos
În scrisorile pauline, credința, dincolo de a fi virtute, este darul lui Dumnezeu și atitudine ființială de deschidere față de inițiativa divină. Credința este, astfel, izvorul gratuității harului. Credința este încredere până la supunerea totală a minții și voinței și până la fidelitatea totală care angajează întreaga persoană și o face să se abandoneze acelor realități care nu se văd. Pentru denumirea credinței sfântul Paul folosește în principal termenul de pístis care înseamnă acceptare a adevărului (cf. Rom 3,3), credință în Dumnezeu (cf. Rom 1,8), încredere (cf. Rom 4,5), credință într-o persoană (cf. Rom 3,22), credință care reunește pe credincioși (cf. Gal 3,23), și termenul pépoitha cu sensul de certitudine.
Specificitatea credinței neotestamentare, în învățătura sfântului Paul, constă în faptul că ea este o credință pascală în Isus Domnul (cf. 1Cor 12,3) care este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,13) ce împlinește planul său de mântuire (cf. Fap 13,27-39). Această credință mărturisită de Paul este darul lui Dumnezeu (cf. Ef 2,8), care deschide omului comorile înțelepciunii și ale cunoașterii ce sunt în Isus Cristos (cf. Col 2,3), deci posibilitatea de a-l cunoaște pe Cristos și iubirea sa (cf. Fil 3,8), cunoaștere revelată prin Duhul Sfânt (cf. Ef 1,13). Credința este cunoscută prin ascultarea Evangheliei (cf. Rom 1,5).
Credința pascală este, în același timp, și una eclezială. Călăuzit prin credință la Botez și la primirea Duhului Sfânt, care îl introduc pe deplin pe creștin în Biserică, cel care a dat crezare Cuvântului ia parte la învățătura și spiritul acestei Biserici în care Dumnezeu lucrează mântuirea (cf. 1Cor 1,18). În Biserică credința se trăiește și ca virtute teologală împreună cu speranța și dragostea (cf. 1Cor 13,13). Credința lucrează prin dragoste (cf. Gal 5,6), desăvârșește conștiința Legii (cf. Rom 6,31) și este menținută prin fidelitatea absolută în acela în care creștinul a crezut (cf. 2Tim 1,12). Nu există dihotomie între credință și fapte, deoarece apostolul afirmă că mântuirea este împlinită datorită credinței dar și în vederea faptelor bune (cf. Ef 2,8-10); altfel spus, credința este anterioară faptei și fapta oglindește credința, deoarece Cristos nu este slujitorul păcatului (cf. Gal 2,17).
Valoarea supremă a credinței creștinei pascale și ecleziale constă în aceea că prin ea creștinul primește în ființa sa mântuirea, justificarea, viața cea nouă, filiația divină și garanția vieții veșnice, întrucât creștinul este încorporat în Cristos și curățat prin darul Duhului Sfânt. Se poate da, deci, credinței, care justifică și mântuiește, următoarea definiție: credința este un act personal și liber de recunoașterea nevredniciei omului și de adeziunea la Cristos, de abandonare și trăire totală în el (cf. Gal 2,16; 3,24), instaurând astfel o relație de har și iubire (cf. Rom 8,10).
Afirmând mântuirea prin credință, sfântul Paul dorește să întărească foarte mult ideea că această mântuire este în mod exclusiv har al lui Dumnezeu; Dumnezeu îl face pe om atât să voiască cât să și înfăptuiască (cf. Fil 2,13) iar credința îl asigură pe creștin că este iubit de Dumnezeu în Cristos (cf. Rom 8,38 ș.u.); credinciosul nu se poate sprijini deloc pe faptele sale așa cum făcea Saul farizeul (cf. Fil 3,4-9; 2Cor 11,16).
2.3. Harul justificării prin credința în Cristos
Justficarea, ca rod al misterului pascal al lui Cristos, este prezentată de sfântul Paul mai mult decât ceilalți apostoli în Evanghelii și în Scrisorile catolice, fiind o temă fundamentală a teologiei sale, dezbătută în cadrul controversei cu iudaizanții.
În lumea biblică a fi justificat sau îndreptățit înseamnă a câștiga o cauză în fața unui adversar demonstrându-ți nevinovăția, corectitudinea și drepturile ce-ți revin, nefiind neapărat vorba despre o confruntare înaintea unui tribunal sau despre un adversar care să fie în același timp și în relație de dușmănie cu revendicatorul. Îndreptățirea omului înaintea lui Dumnezeu reprezintă un scop al său pe care doar Dumnezeu îl realizează din considerație și iubire față de creatura sa.
Termenii dikaiosyné – dreptate justificare – și dedikaíomai – a justifica, a face sau a declara drept – sunt utilizați de sfântul Paul în special în Scrisoarea către Romani și Scrisoarea către Galateni. Prin justificarea divină el vrea să indice un aspect esențial al mântuirii personale a fiecăruia, și anume că ea constă în actul unitar de decizie și de har prin care Dumnezeu Tatăl dăruiește în Fiul său înviat și glorificat și prin credința baptismală, totala iertare de păcate și nevinovăția, filiația divină în Fiul și viața nouă în Duhul Sfânt, viață care se va dezvolta până la împlinirea definitivă escatologică în viața veșnică. Această definiție vastă trebuie explicitată pas cu pas pentru a putea înțelege rațiunea paulină a justificării, rațiune care face parte din însuși misterul de mântuire al Tatălui.
Justificarea este în primul rând lucrarea particulară pe care Dumnezeu Tatăl o înfăptuiește în fiecare creștin care primește credința în Cristos, lucrare de însușire efectivă a mântuirii obiective obținute prin Cristos. Această lucrare constă într-un act suveran și liber de decizie și de har al Tatălui ceresc prin care eliberează de păcate, îl face pe om creatură nouă și fiu al său, în vederea destinului ultim al vieții veșnice. Sfântul Paul subliniază că acest act de justificare este pur gratuit, harul exclusiv al Tatălui (cf. Rom 3,24; 5,2). De ce? Pentru că are loc în Cristos și, în al doilea rând, pentru că se împlinește prin credința în Cristos (cf. Rom 3,22.24; 5,1-2). Justificarea are loc în Cristos înviat (cf. Rom 4,25) și în baza jertfei sale (cf. Rom 3,24-25; 5,9) nu printr-un simplu verdict legalo-judiciar de achitare, de dragul acestui Fiu al Tatălui, dar printr-o recunoaștere pozitivă a dreptății creștinului însoțită de o transformare, adică făcându-l capabil de a avea față de el o atitudine de fiu în Fiul (cf. Rom 8,14-17). Acest lucru este meritat de către Cristos, în jertfa, ascultarea și dreptatea lui (cf. Rom 4,25; 5,16-19). Eliberarea de păcate prin justificare înseamnă deci curățarea de ele, ștergerea oricărei vinovății (cf. Rom 3,25-26) și condamnări (cf. Rom 8,33-34), iar mai presus de toate o nouă relație filială (cf. Rom 8,29) de prietenie, de pace și de har cu Tatăl (cf. Rom 5,10; 6,14.21; 8,1-2.37-38), relație care este trăită prin efuziunea Duhului Sfânt ca primul rod al justificării (cf. Rom 5,4;8,14-17; Gal 3,2).
După cum s-a precizat, lucrarea justificării Dumnezeu Tatăl o îndeplinește prin credința baptismală în Evanghelia, Persoana și opera pascală a Fiului său. Harul lucrează doar din credință, iar credința presupune harul și faptul că mântuirea este doar împlinirea promisiunii divine (cf. Rom 4,16; Gal 3,18.22.29). Afirmând rolul indispensabil al credinței justificatoare ca dar și principiu de comuniune cu Cristos, Paul vrea să corecteze o eroare fundamentală în mentalitatea poporului său, aceea de a pretinde că împlinind operele drepte ale Legii, chiar ca expresie a voinței lui Dumnezeu, prin voința și rațiunea proprie, omul și-ar putea aroga vreun merit în fața lui Dumnezeu pentru a fi justificat. Omul nu poate face nimic de la sine decât să accepte credința în Cristos mort, înviat și glorificat (cf. Rom 4,25). Legea iudaică nu curăță de păcate, deoarece omul nici nu poate împlini întru totul exigențele ei și ea, Legea, nu dă viață și nici putere interioară ci doar manifestă prezența păcatului, corectează și acuză (cf. Rom 7,7-9; Gal 3,22-23). Legea, nu prin sine însăși dar prin cunoașterea și prin încălcarea ei, este spre moarte, acuzând păcatul (cf. Rom 7,7-12). Cristos prin răscumpărarea adusă a eliberat omul de conștiința vinovăției și de conștiința literei Legii (cf. Rom 7,4-6) pentru ca prin faptele justificării să desăvârșească Legea ajutându-l pe om să o împlinească ca pe o lege a lui Dumnezeu (cf. Rom 7,22), ca pe o lege a credinței (cf. Rom 3,27), nu din frică, ci în puterea harului (cf. Rom 6,14). Viața în sânul Vechii Alianțe, de care se bucurau evreii prin împlinirea Legii ( cf. Lev 8,5), se desăvârșește prin noua viață din credința în Cristos și Duhul Sfânt (cf. Rom 6; 8); Paul relevă faptul că însuși Abraham, care a primit promisiunea lui Dumnezeu prin credință înainte de revelarea Legii, este typos-ul creștinului care crezând în Cristos primește promisiunea mântuirii împlinită doar în Cristos (cf. Rom 4-5,1-5; Gal 3,6-9.14). Toți, de la Abraham până la Cristos, aveau nevoie de această mântuire, deoarece toți, evrei și păgâni, erau în păcat (cf. Rom 1-3), în nelegiuire, în dușmănie cu Dumnezeu, pasibili de judecata și condamnarea sa (cf. Rom 5,10.16). Doar singur Cristos a salvat omenirea. De aceea însuși sigiliul circumciziei lui Abraham și a întregului popor ales nu este decât simbolul sigiliului justificării prin credința sa; astfel că Abraham este părintele și al celor circumciși și al celor necircumciși (cf. Rom 4,11-12).
În urma acestei dezbateri asupra realității justificării, se impun anumite considerații care să puncteze aspectele ei esențiale:
– justificarea este însușirea efectivă a răscumpărării și reconcilierii obținute de Cristos, în baza credinței în el și printr-o decizie suverană și plină de iubire din partea lui Dumnezeu Tatăl (cf. Rom 3,21-31; Gal 2,16-21; 3,6-29); este deci pur har divin;
– justificare nu este o simplă declarație legalo-judiciară dar o transformare reală prin darul Duhului Sfânt și al filiației divine; însușindu-și toate roadele pascale creștinul descinde într-o trăire lăuntrică și concretă a păcii divine, a tăriei și a speranței, animat de Duhul Sfânt și într-o relație de comuniune ontologică cu Cristos, sfântul Paul mărturisind că însuși Cristos trăiește în el ( cf. Gal 2,20);
– proclamând justificarea prin credință, sfântul Paul nu vrea să ateste altceva decât că doar acesta ne pune în relație cu Cristos; deci, nu Legea în sine se opune acestei justificări ci arogarea vreunui merit al unei fapte sau al unei dorințe de dreptate din partea omului; justificarea coincide cu întreaga viață a creștinului în relația sa nouă cu Dumnezeu, desăvârșind conștiința strictă a Legii;
– justificarea este pusă de Paul în relație cu reconcilierea, cu răscumpărarea, cu toate roadele mântuirii care sunt viața harului, comuniunea cu Dumnezeu, filiația divină și speranța vieții veșnice; totuși el o relevă, în primul rând, ca prim moment în procesul mântuirii fondate pe autodăruirea și învierea lui Isus, înviere care este garanția desăvârșirii finale în escatologie a lucrării de mântuire (cf. Rom 5,6-11); în fidelitatea și ascultarea lui Cristos răstignit și înviat omenirea este făcută părtașă de promisiunea mântuirii;
– viața nouă concretă a creștinilor justificați înseamnă renaștere și inserare în Cristos ca făpturi noi care se conformează morții și învierii sale prin sfințenie și fapte bune (cf. 1Cor 1,30; 2Cor 5,17; Ef 2,8-10; Gal 6,15);
– justificarea, chiar dacă nu este inima sau centrul teologiei pauline, este o axă importantă a reflexiei asupra experienței creștine a mântuirii, experiență care se fondează pe credința pascală în Cristos răstignit, mort și înviat prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit iubirea sa și viața deplină prin eliberarea de păcat;
3. Viața nouă în Duhul Sfânt în comunitatea salvifică a Bisericii, Trupul mistic al lui Cristos
Premisă
Motivația studiului acestei teme din teologia paulină constă în aceea că viața nouă în Duhul sfânt al lui Cristos înviat și a Bisericii, Trupul întreg al lui Cristos jertfit și glorificat, sunt roade pascale care poartă sigiliul escatologic al desăvârșirii finale în Cristos. Deoarece această tematică este deosebit de vastă ea va fi prezentată în două etape. Într-o primă etapă se va analiza viziunea paulină asupra vieții noi în Cristos și Duhul Sfânt, urmărind mai ales evidențierea raportului dintre această viață nouă și Duhul Sfânt. Într-o a doua etapă studiul va fi concentrat asupra vieții noi inserate în comunitatea pascală salvifică a Bisericii, urmărind ilustrarea ecleziologiei pauline relativ la misterul pascal, deoarece Biserica este comunitatea creștinilor dobândită de Cristos prin sângele său (cf. Tit 2,14) și consacrată prin Duhul său Sfânt (cf. 1Cor 6,11.18-20).
3.1. Viața nouă în Cristos și Duhul Sfânt
Viața nouă a creștinului izvorăște din justificarea sa și din filiația divină prin Botez și revărsarea Duhului Sfânt. Pătruns de misterul filiației divine a lui Isus, predicat de apostoli, Paul a înțeles că prin învierea sa Tatăl l-a manifestat oamenilor în identitatea lui divină de Fiul al lui Dumnezeu, răscumpărător, Domn și izbăvitor la sfârșitul timpurilor. Doar prin comuniunea cu acest Fiu al său Tatăl mântuiește pe oameni (cf. 1Cor 1,9). Această comuniune îl ridică pe creștin la demnitatea filiației adoptive divine, filiație dobândită prin credința în Cristos (cf. Gal 3,26; Ef 1,5) și prin revărsarea Duhului Sfânt, principiul acestei filiațiuni (cf. Gal 4,6 ș.u.; Rom 8,14-17). Prin filiația divină creștinii sunt predestinați să reproducă în ei chipul Fiului unul născut (cf. Rom 8,29) și să fie împreună moștenitori cu el în Împărăția sa (cf. Col 1,13). Acest lucru presupune o adevărată regenerare (cf. Tit 3,5), o viață nouă de comuniune cu viața Fiului (cf. Rom 6,4). Iată, deci, care este în linii mari misterul vieții celei noi. Fiind fiu al Tatălui prin Cristos în Duhul Sfânt, creștinul este renăscut la o viață nouă în Cristos înviat, prin acest Duh Sfânt. Expresia în Cristos – en Christō – este specifică lui Paul, neavând un sens local dar indicând acea legătură ființială de apartenență la el și faptul că el săvârșește lucrarea de mântuire și de sfințire; această lucrare o împlinește, însă, ca Domn înviat și glorificat, numai prin Duhul său Sfânt.
A fi în Cristos înseamnă deci comuniunea ființială de viață cu el, a fi asimilat lui, una cu el, configurat vieții și destinului său. Cum se concretizează însă această comuniune? Pentru a o înțelege trebuie urmărit pas cu pas procesul sau modul de inserare al creștinului în misterul vieții lui Cristos, proces prezentat de sfântul Paul nu în mod sistematic și organic dar în funcție de situațiile pastorale concrete. Misterul vieții de comuniune cu Cristos este exprimat sintetic ca și program de viață în Scrisoarea către Coloseni:
Așadar, dacă ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus unde Cristos șade de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetați la cele de sus și nu la cele de pe pământ, căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu. Când se va arăta Cristos viața voastră, atunci și voi vă veți arăta împreună cu el în glorie (Col 3,1-4).
Comuniunea cu Cristos începe în mod deplin prin sacramentul Botezului prin care creștinul devine apartenent la viața de sfințenie a lui Cristos prin renunțarea la poftele trupului (cf. Gal 5,24). Cristos săvârșește actual și efectiv lucrarea de mântuire și de sfințire în ființa creștinului (cf. Rom 8,1) care trăiește o nouă viață prin Cristos înviat (cf. Rom 6,1-14.23). Această viață de unire cu Cristos mort și înviat înseamnă, în primul rând, o conformare cu el, în moartea și învierea sa, a omului vechi supus păcatului, prin însăși puterea care izvorăște din opera sa pascală. Astfel, eliberat de păcat, prin moartea lui Cristos, din creștin este dezrădăcinat păcatul în mod definitiv, fiind conformat unei vieți noi de sfințenie și de unire intimă cu Cristos, viață care izvorăște din însăși viața lui Cristos înviat. Acest fapt nu reprezintă ceva abstract. Creștinul devine imagine vie a lui Cristos la toate nivelele ontologice: uman spiritual, rațional, moral și operativ. Rezultă deci că viața de unire cu Cristos îmbracă o dimensiune harică existențială și una profund interioară, spirituală.
Dimensiunea harică existențială se manifestă la nivelul etico-dinamic al vieții creștinului pătruns de viața lui Cristos. Astfel, prin jertfa și mântuirea adusă de Cristos, din creștin este dezrădăcinat păcatul, modul păcătos de a gândi și de a acționa, începând un drum de desăvârșire spre conformarea totală spre Cristos, până când forma lui Cristos se va desăvârși în el (cf. Fil 2,5). În condiții concrete, aceasta înseamnă dezlipirea inimii de tot ceea ce nu este plăcut Domnului, de duritatea inimii (cf. Rom 2,5), de o viziune legalistă în raport cu Dumnezeu (cf. Rom 7,4-8), și înfăptuirea cuvântului evanghelic pentru creșterea în iubire (cf. Rom 1,17; 3,12) și pentru a depăși și învinge concupiscența trupului care este considerat ca acea parte din om care se împotrivește voinței lui Dumnezeu și unei vieți duhovnicești (cf. Gal 4,29; 5,16-17.19-23; Rom 8,4.7-8; Fil 3,3; Col 2,11); pătruns de iubire și de har, creștinul este tare în încercări, în credință (cf. 2Cor 4,16-18; 13,4-5), este în stare să-și dea viața pentru Cristos (cf. Fil 1,20-21). Deviza vieții creștinului s-ar putea sintetic cuprinde în îndemnul adresat colosenilor și efesenilor:
Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și iubiți, îmbrăcați-vă deci cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate cu umilință, cu blândețe și cu răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertați-vă! Așa cum v-a iertat Domnul la fel să vă iertați și voi. Însă mai presus de toate acestea îmbrăcați-vă cu iubire care este legătura desăvârșirii. Să domnească în inimile voastre pacea lui Cristos la care ați fost chemați ca să fiți un singur trup și fiți recunoscători (Col 3,12-15).
Îmbrăcați-vă cu omul cel nou, cel creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului (Ef 4,24).
Creștinul trăiește viața dinamică de unire cu Cristos, animat de speranță și de așteptare a vieții veșnice care se va împlini prin învierea fiecăruia într-un trup glorificat asemenea lui Cristos în ziua paruziei sale (cf. Fil 1,10). Viața veșnică sperată și așteptată va consta pentru creștin în fericirea gloriei împărăției lui Cristos (cf. Rom 8,28-30; Ef 5,5) când Dumnezeu va fi totul în toți (1Cor 15,29), adică toți creștinii vor avea împărtășire perfectă cu Tatăl și cu Fiul, eliberați de orice determinare a păcatului și a morții. Dar nu doar prin învierea trupului creștinii vor intra în fericirea divină, ci imediat după moartea trupească, deoarece cei care mor în Cristos intră imediat în mărirea sa și în viața sa (cf. Fil 1,23; 2Tim 2,10-12).
În concluzie viața nouă a fiului lui Dumnezeu, în dimensiunea harului, este viața lui Cristos care este totul în toate (Col 3,11), viață care începe la Botez, parcurge un drum de creștere pe pământ și ajunge la desăvârșire după moarte prin întâlnirea definitivă cu el, iar în escatologie această viață se va revela în plinătate în fața întregii lumi și a întregului univers.
Dimensiunea harică interioară a vieții noi a creștinului se manifestă la nivelul vieții sale spirituale. Ca proprietate a lui Cristos, el renunță la operele cărnii (cf. Rom 8,7-8; Gal 5,16.19-23), la mentalitatea și poftele lumii (cf. Rom 12,1-2) și este orientat către realitățile cerești și bunurile spirituale (cf. Col 3,1). El parcurge și un drum ascetic de desăvârșire, animat de dorința de a deveni din ce în ce mai perfect (cf. 1Tes 1,9; 3,13), fiind preocupat de a se pregăti cât mai bine pentru întâlnirea cu Domnul (cf. 1Tes 5,23). Creștinul care a devenit un om nou se simte cu adevărat eliberat de păcat, adică eliberat atât de determinismul păcatului cât și de situația existențială, respectiv spirituală, de a fi în păcat. Astfel el poate să-și pună trupul doar în slujirea Domnului (cf. Rom 6,7.12-13), să se mortifice și să vegheze asupra vieții sale (cf. Gal 5,24).
Desăvârșirea creștinului trebuie să urmeze două traiectorii principale: desăvârșirea credinței prin cunoașterea experiențială a lui Cristos, nu în sens fizic, ci în sens mistic (cf. Fil 4,8-9; Col 1,9-10; 3,16), și desăvârșirea în dragoste (cf. Gal 5,13; 1Tes 3,12-13; Fil 1,9). Prin cultivarea vieții interioare existența creștinului se realizează ca și cult spiritual adus Domnului (cf. Rom 12,1).
Cea mai importantă specificitate a teologiei pauline în ceea ce privește viața nouă a creștinului încorporat în Cristos este că această viață începe și se dezvoltă sub acțiunea interioară a Duhului Sfânt – Pneuma Hághíos – care la Botez inabitează ființa creștinului, punându-l în comuniune cu Cristos (cf. Rom 8,9-10), ca și forță a vieții celei noi, ca principiu al filiației divine, ca și sigiliu escatologic în vederea învierii viitoare (cf. Rom 8,1-11). În scrierile pauline termenul pneuma indică o putere de origine divină dăruită trupului, puterea prezenței și acțiunii Duhului Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, care călăuzește pe creștin la adevăr și virtute, împodobindu-l cu daruri suprafirești și carisme prin a căror sfințenie se desăvârșește conștiința Legii. Primul dar este iubirea care se manifestă printr-un larg evantai de daruri care sunt bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea (cf. Gal 5,16-25). Multiformitatea darurilor și carismelor este originată de același Duh prezent și operant în mod egal în credincioși, întărindu-i în mărturisirea lui Cristos și învățându-i adevărul misterului lui Dumnezeu (cf. 1Cor 2,10-16; 12,3-4). Așadar, se poate afirma că Duhul Sfânt este coînfăptuitorul lucrării de mântuire și de sfințire și izvorul tuturor darurilor divine, fiindu-i revelat lui Paul ca prim dar al mântuirii, al filiației divine și al vieții celei noi (cf. Rom 8,1-2.5-10.14-17.23), Duhul învierii viitoare (cf. Rom 8,11), Duh de viață (cf. Rom 8,2), de putere (cf. 2Cor 4,13), de înțelepciune (cf. Ef 1,17) și de iubire (cf. Rom 5,5). El face să piară dorințele păcătoase ale trupului (cf. Rom 8,9-10), dăruiește pacea și bucuria învierii (cf. Rom 14,17) și a speranței vieții veșnice (cf. Gal 5,5), îl transformă pe creștin în templu viu al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,19; Ef 2,19-22). Pentru ca darurile Duhului să se manifeste ca putere harică, creștinul trebuie să se deschidă și să corespundă acestor daruri printr-o angajare continuă a vieții și printr-un discernământ al voinței sale; altminteri lucrarea acestui Duh ar putea fi stinsă (cf. 1Tes 5,19), apostolul atenționând pe creștini să nu-l întristeze pe Duhul Sfânt (cf. Ef 4,30).
Principalele mijloace prin care creștinul întreține în el viața nouă sunt rugăciunea către Tatăl în unire cu Cristos (cf. Ef 3,14), colaborarea cu harul, prin urmarea căii adevărului și virtuții (cf. Ef 4-5,1), și ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ef 6,10 ș.u.).
În concluzie, omul nou este omul renăscut prin botez în Duhul Sfânt la viața lui Cristos, o viață divină de har și de comuniune cu Dumnezeu. Cristos și Duhul Sfânt locuiesc în creștin (cf. 2Cor 4,10) și-i deschid calea către Tatăl care-l cheamă la sfințenie și la fericirea veșnică (cf. 1Tes 4,7). Omul nou este omul interior (cf. Ef 1,16; 4,24) care, renăscut prin Botez, primește vitalitatea divină și sigiliul nemuririi și al incoruptibilității, aspirând profund prin toate facultățile sale să împlinească voința lui Dumnezeu.
Spiritualitatea paulină este cristocentrică și pneumatică, în același timp, viața creștină fiind, de fapt, plinătatea vieții prin Cristos înviat și prin Duhul său Sfânt. Cristos este centrul misterului de iubire a lui Dumnezeu și de unire a omului cu Tatăl ceresc (cf. Ef 1,9). Doar prin moartea și învierea lui Isus omul devine o creatură nouă și participă la viața și destinul său (cf. Rom 6,1-23; 8,1-39). La nivel personal omul se întâlnește cu Cristos mort și înviat; jertfa și învierea lui Cristos au împreună putere de operativitate în viața și ființa creștinului. Duhul Sfânt are un rol distinct dar împlinit prin Cristos; este Duhul lui Cristos, Duh care inabitează ființa creștinului, Duhul filiației, al vieții noi, al sfințeniei și al harului, al iubirii, al tăriei, al Înțelepciunii revelate; sub influxul prezenței și acțiunii sale creștinul se revelează, prin viața sa, ca fiu al lui Dumnezeu în mijlocul lumii păgâne.
3.2. Noua viață creștină în Biserică
Viața nouă în Cristos și în Duhul Sfânt îi unește pe creștini, în Biserică. Biserica are misiunea de a-l predica pe Cristos tuturor oamenilor. Astfel, conform kerigmei și învățăturii pauline, Biserica este comunitatea salvifică pascală, pneumatică și organică; are o dimensiune mistică care este definită de constituția ei organică ca Trup unic și deplin al lui Cristos înviat (cf. Ef 1,23; 4,12.16; Col 1,18.24;) și al fiilor adoptivi ai Tatălui (cf. Rom 8,14-25.29; Ef 1,5), în așteptarea paruziei. Așadar, natura corporativă a Bisericii este natura lui Cristos însuși.
Plecând de la această definiție generală, se poate argumenta de ce viața nouă creștină se subscrie vieții Bisericii și se desăvârșește în ea. Toate argumentele sunt de o profundă natură teologică.
Primul argument pleacă de la natura esențială a Bisericii ca și comunitate a lui Dumnezeu – ekklēsia tou Theou (1Cor 1,2) -, comunitatea celor sfințiți prin justificarea prin Cristos (cf. 1Cor 6,11). Această comunitate este salvifică, pascală și pneumatică, deoarece este chemată împreună la mântuire (cf. Tit 1,1; 2,11.14) prin mărturisirea misionară a aceleiași credințe în Cristos Domnul mort și înviat, în forța Botezului (cf. 1Cor 1,2; Rom 10,13) și a revărsării Duhului Sfânt (cf. Tit 2,5-6), prin celebrarea Euharistiei, actualizare a morții și învierii sale (cf. 1Cor 11,23-26), prin hrănirea cu Trupul și Sângele său și trăirea comuniunii ecleziale în așteptarea venirii sale (cf. 1Cor 11,17.22). Se poate constata, însă, că chemarea Bisericii la credință și mântuire, vocația ei misionară și de celebrare a misterului pascal al lui Cristos, din care se hrănește și subzistă în istorie ca și comunitate salvifică, coincid cu chemarea, rolul și trăirea fiecărui creștin; altfel spus, creștinul se realizează în vocația și identitatea sa în Biserică prin legătura unității ei.
Al doilea argument pleacă de la natura organică a Bisericii ca trup unic și deplin al lui Cristos. Cristos și Biserica sunt una. Biserica este Cristosul întreg (cf. Ef 1,23) și Cristos este plinătatea Bisericii (cf. Col 1,19; Ef 4,12-13). Paul folosind imaginea trupului, pentru Biserică, vrea să indice că Cristos trăiește și acționează în istorie în membrii ei într-un mod unitar, fiecare având funcția și darul său într-o armonioasă interdependență; Cristos este, de fapt, unicul agent și cap (cf. Ef 1,22-23). În acest Trup mistic creștinii își desăvârșesc împreună viața cea nouă primită la Botez, prin hrănirea cu Trupul și Sângele lui Cristos, prin comuniunea frățească și prin sfințenie. Comuniunea frățească, realizată deja în misterul pascal al lui Cristos (cf. Rom 8,29), în unitatea credinței (cf. Rom 9,3-4) și sacramentelor Botezului (cf. 1Cor 12,13) și Euharistiei (cf. 1Cor 11,17.23), este exprimată faptic prin dragoste, rugăciune și slujire reciprocă.
Dacă se interpretează îndemnul apostolului «Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei care plâng!» (Rom 12,15-16), dragostea trebuie să fie empatică, să urmeze exemplul lui Cristos, sentimentele sale (cf. Fil 2,5). Forța dragostei este Duhul Sfânt (cf. Gal 5,22). Ea este suprema virtute sinteza virtuților (cf. 1Cor 13,13) și poruncilor (cf. Rom 13,8-10), carisma prin excelență care constituie atmosfera vieții creștine, legătura desăvârșirii (Col 3,14).
Rugăciunea creștinilor trebuie să fie continuă și reciprocă (cf. Col 4,2; Ef 6,18). Ea se înalță către Tatăl (cf. Rom 8,15) prin Cristos Mijlocitorul (cf. 2Cor 1,20) în Duhul Sfânt care este izvorul ei (cf. Rom 8,26-27).
Slujirea reciprocă se împlinește prin multiplicitatea ministerelor și diversitatea carismelor. Ministerele și carismele sunt exercitate spre susținerea și sfințirea întregului trup al lui Cristos până când toți vor ajunge la desăvârșire în unitatea credinței, în cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, pentru a atinge măsura staturii plinătății lui Cristos (cf. Ef 4,12-13). Această dublă desăvârșire în credință și în cunoașterea lui Cristos înseamnă, de fapt, una singură, și anume maturitatea spirituală întru Cristos a credinței ferme, nezdruncinate, a experienței întâlnirii cu el printr-o statornică comuniune de viață și de iubire, și a vieții concrete trăite cât mai conform cu viața sa.
Desăvârșirea în sfințenia vieții creștine în Trupul mistic și unic al lui Cristos este statutul și aura creștinilor. Paul îi numește pe creștini sfinți (cf. Rom 1,7), deoarece au fost sfințiți de Cristos în Duhul Sfânt pentru a moșteni Împărăția lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,10-11). Duhul Sfânt este Duhul Sfințeniei (cf. Rom 1,7), Duhul noii vieți a lui Cristos glorificat, care sfințește și însuflețește întreg neamul omenesc. Sfințenia caracterizează întreaga ființă a creștinilor prin aceea că au fost curățați de păcat și consacrați în totalitate, trup și suflet, pentru Domnul (cf. 1Cor 6,11.13-14), deci uniți cu el prin inabitarea Duhului Sfânt care-i transformă în temple vii ale vieții divine (cf. 1Cor 6,18-20). Această sfințenie se manifestă și în conduita cotidiană, prin umblarea în curăție și în nevinovăție, conducându-l pe creștin spre scopul său ultim care este viața veșnică și spre întâmpinarea Domnului Isus Cristos la a doua sa venire (cf. Rom 6,19-23; 1Tes 5,3).
Concluzia finală este, așadar, aceasta: viața nouă a creștinului începe în Biserica Trupului lui Cristos, apoi prin Biserică și împreună cu Biserica urmează un drum de desăvârșire până în viața veșnică; de aceea Biserica este și noul popor escatologic care așteaptă în unire cu Cristos revelarea slavei sale, celebrându-i misterul pascal și trăind într-o viață de sfințenie prin puterea Duhului său Sfânt. În Biserică viața nouă se desăvârșește printr-o spiritualitate cristocentrică sacramentală și de comuniune. Viața morală izvorăște din comuniunea mistică, din trăirea dragostei și slujirea carismatică.
4. Escatologia paulină
Escatologia se inserează în teologia misterului pascal, deoarece învierea în Cristos cel înviat, fericirea veșnică întru Cristos glorificat și desăvârșirea tuturor lucrurilor întru Cristos, Capul și Domnul întregului univers, sunt realități și evenimente care reprezintă mântuirea finală escatologică împlinită doar în virtutea operei pascale ecleziale și universale de mântuire a lui Cristos. Misterele escatologice se discern și se înțeleg la lumina misterului pascal, sunt inițiate prin înfăptuirea acestui mister. Paul pare că insistă mai mult pe mântuirea universală escatologică deoarece ea este desăvârșirea și scopul eliberării de păcat și a vieții noi.
În ansamblul ei, escatologia paulină are o marcă cristologică și pneumatologică. Evenimentele escatologice îl au în centru pe Cristos, ca început și sfârșit al istoriei și creației, ca început al participării la glorificarea sa. Timpul escatologic este inaugurat prin revărsarea darului Duhului Sfânt asupra credincioșilor care trăiesc în timpul plinătății mântuirii. Duhul Sfânt în istorie desăvârșește acea plinătate absolută a mântuirii atinsă în Cristos; ca principiu a filiație, sigiliu și prim dar al mântuirii, împlinește acea reînnoire radicală în creștini pentru ca ei să poată intra în bucuria și libertatea escatologică. El este anticiparea gloriei și bucuriei depline a filiației divine (cf. 2Cor 5,6).
De asemenea, mai trebuie precizat faptul că escatologia paulină este una apocaliptică și colectivă. Escatologia individuală și, respectiv, intermediară este prezentată în mod implicit. Deși moartea reprezintă sfârșitul pământesc al omului până la învierea trupului, totuși, Satana nu mai are nici o putere prin moarte asupra celor aleși ai lui Cristos; prin Botez în ei lucrează viața iar prin comuniunea euharistică ei sunt destinați învierii; dacă în ziua cea de pe urmă cei drepți nu vor mai trebui să moară aceasta înseamnă că după Cristos moartea iese de sub puterea Satanei și a păcatului, ea nefiind decât o treaptă sau o trecere spre înviere. În trupul creștinului, supus morții prin păcatul lui Adam (cf. Rom 6,23), lucrează viața lui Cristos (cf. 2Cor 4,11-22). Sfântul Paul nu afirmă în mod explicit starea sufletului după moarte dar subliniază clar că moartea nu-i separă pe creștini de influența lui Cristos (cf. 1Tes 4,14.16); moartea, după modelul aceleia a lui Cristos, îi conduce pe creștini la Cristos (cf. Fil 1,23; 2Tim 4,6). Ceea ce apostolul vrea să evidențieze este că toți, și cei morți și cei vii, la paruzie vor intra în bucuria perfectă și în fericirea deplină împreună cu Cristos, de vreme ce afirmă că cei morți sunt doar adormiți în Cristos, deci nu au intrat în condiția definitivă escatologică (cf. 1Tes 4,13-17).
4.1. Speranța creștină escatologică
Dat fiind că scopul creștinilor este viața veșnică (cf. Rom 6,19-23) și ei sunt fiii promisiunilor divine (cf. Gal 4,28; Rom 9,8) înainte de începutul veacurilor (cf. Tit 1,2), speranța creștină escatologică este vocație creștină (cf. Ef 1,18). Ea este darul Tatălui (cf. 2Tes 2,16), din momentul justificării, și întreținută de Duhul Sfânt (cf. Gal 5,5; Rom 14,13). Obiectul ei principal este Cristos (cf. 1Tes 1,3), fiind orientată spre venirea sa în glorie ca Domn și Mântuitor (cf. Tit 2,13), spre viața veșnică și spre mântuirea escatologică (cf. Tit 3,7).
Mântuirea escatologică este personală și colectivă. Cea personală constă în izbăvirea și răsplata creștinului pentru fidelitate (cf. 1Tes 5,8; Fil 3,14).
Paul a ilustrat cel mai mult, însă, faptul mântuirii escatologice colective care constă în învierea și glorificarea trupului (cf. 1Cor 15; Rom 8,23-24; Fil 3,21), intrarea în patria cerească (cf. Fil 3,20), participarea la gloria lui Cristos, primirea propriei glorii din partea Domnului (cf. Ef 1,4; 2Cor 4,17; Rom 5,8) și intrarea în Împărăția Fiului iubirii Tatălui, care este moștenirea celor sfinți (cf. Col 1,12-13).
Toată această mântuire creștinii o vor obține prin viața lui Cristos înviat (cf. Rom 5,10). El este cel care izbăvește de mânia timpurilor escatologice (cf. 1Tes 1,10).
Speranța creștinilor în Dumnezeul speranței se exprimă adesea ca certitudine, apostolul afirmând că creștinii sunt deja de pe pământ concetățeni ai sfinților și oameni de casă ai lui Dumnezeu (Col 1,12-13). Ea se transformă și într-o așteptare arzătoare (cf. Fil 1,20) sau într-un simțământ al venirii iminente a lui Cristos, apostolul exclamând «Domnul este aproape!» (Fil 4,5); acest simțământ rezultă din puternica comuniune cu Cristos, sprijinul și bucuria întregii vieți. Nutrită de credință, speranța este forța creștinilor în încercări, în așteptarea mângâierilor veșnice (cf. 2Cor 16,18; 2Tes 2,16).
4.2. Venirea glorioasă a lui Cristos, învierea morților și judecata
Speranța creștină, întemeiată pe marele eveniment al Paștelui, nu va fi pentru nimeni o deziluzie. Toți credincioșii vor participa la triumful lui Cristos asupra păcatului și a morții.
A doua venire a lui Cristos, biruitorul universal prin cruce și înviere, este principalul eveniment escatologic pe care Paul îl prezintă tesalonicenilor ca fiind un adevăr revelat (cf. 1Tes 4,15). Creștinii trebuie să aștepte această venire în mod activ, construind Biserica în caritate, credință și speranță (cf. 1Tes 5,2-8) și dorind întoarcerea lui Cristos, fără să știe când va veni (cf. 1Tes 5,1-4). Speranța că această venire ar putea avea loc în timpul vieții apostolului era facilitată pe de o parte de doctrina sa despre Trupul mistic, conform căreia toți credincioșii sunt coprezenți, contemporani cu Cristos, iar pe de o parte de dorința sa personală de a se găsi viu la reîntoarcerea Domnului (cf. 2Cor 5,1-10). De fapt, fraternitatea euharistică răscumpărată și reconciliată este, în același timp, și una escatologică care se hrănește cu Trupul și Sângele lui Cristos proclamându-i misterul pascal până la venirea sa (cf. 1Cor 11,26). Venirea lui Cristos este indicată atât într-un sens nedeterminat, adică neprecizându-i-se nici o dimensiune temporală, cât și într-un sens determinat, Paul precizând că ea va fi într-o zi a gloriei și răsplății sale (cf. 2Tes 1,5-10), ziua dezvăluirii lucrării fiecăruia (cf. 1Cor 3,13), ziua mâniei (cf. Rom 2,5), ceasul mântuirii imediate (cf. Rom 13,11-14), timpul sau ziua prin excelență a manifestării puterii și gloriei lui Cristos (cf. 2Tes 2; 1Cor 1,6-8).
Principala caracteristică a acestei a doua veniri a lui Cristos este revelarea completă a gloriei sale ca Dumnezeu, Domn și Mântuitor (cf. 1Tes 3,13; Tit 2,13; 1Cor 1,6-8) și a Împărăției sale (cf. 2Tim 4,1). Această glorie exprimă puterea și măreția transcendentă a dumnezeirii sale. Ea este prezentată în Scrisoarea întâi către Tesaloniceni prin imagini ale literaturii apocaliptice și ale teofaniilor veterotestamentare, precum vocea arhanghelului, trâmbița, norii, întâlnirea cu Domnul în văzduh (cf. 1Tes 4,16-18). Toată gloria lui Cristos este prezentă în Cristos mort, înviat, glorificat (cf. 2Cor 4,6; 1Tim 3,16) și din el va iradia asupra tuturor (cf. 2Cor 3,18) ca lumină a noii creații care ne face cunoscută gloria lui Dumnezeu.
Sunt două principale semne ale venirii lui Cristos: dezlănțuirea și lucrarea puterii amăgitoare a Satanei și opțiunea definitivă a unora de refuza credința și adevărul lui Cristos (cf. 2Tes 2). Această putere a Satanei numită taina fărădelegii (2Tes 2,7), va lucra prin omul nelegiuirii și fiul pierzării care se împotrivește lui Dumnezeu (cf. 2Tes 2,3-4). În persoana nelegiuitului (cf. 2Tes 2,8) sfântul Paul vrea să-l indice pe Anticrist care este un personaj colectiv, reprezentând pe toți făcătorii de fărădelege și toate structurile păcatului din lumea păgână; Satana însuși, înaintea venirii lui Isus Cristos, va fi dezlegat ca să-și dezlănțuie taina fărădelegii atrăgându-i definitiv în cursa sa pe cei care se complac în nedreptate și nu iau în serios cuvântul Evangheliei. Apostolul, însă, încurajează pe creștinii din Tesalonic că ei nu vor cădea în acest pericol deoarece sunt ajutați de Dumnezeu și vor fi făcuți părtași de sfințenia lui Cristos, transformați în trup după gloria trupului lui Cristos.
În aura gloriei divine venirea lui Cristos înseamnă desăvârșirea operei sale atât în judecata dreaptă a faptelor cât și prin dăruirea mântuirii promise celor sfinți ai săi; mântuirea escatologică și judecata se includ în unica operă salvifică a lui Dumnezeu Tatăl. Domnul nu va veni până când nu va da posibilitatea fiecărui credincios să crească în har și nevinovăție (cf. 1Cor 6,8), până când cel care a păcătuit grav nu-și va fi împlinit pedeapsa, pentru a fi izbăvit de condamnare (cf. 1Cor 5,5) până când credința fiecăruia nu va fi probată prin încercări (cf. Fil 2,12-16), până când nu va fi răspândită lucrarea mântuirii prin cuvântul Evangheliei (cf. Fil 1,6).
Judecata lumii se leagă de ziua prin excelență a lui Cristos pentru că el este misterul lui Dumnezeu; Dumnezeu va judeca pe fiecare prin Cristos (cf. Rom 2,16) la venirea sa (cf. 2Tim 4,1). Această judecată este după adevărul și după dreptatea lui Dumnezeu la care nu este părtinire (cf. Rom 2,2.11.5). Judecata după adevăr este o evidențiere în subiect a binelui sau a răului faptelor sale (cf. 2Cor 5,10), o manifestare a stării sale reale înaintea lui Dumnezeu. Dacă operele bune nu sunt necesare per se în vederea justificării, ele sunt necesare pentru creștin în ordinea mântuirii (cf. Rom 6,12-13), în slujba lui Dumnezeu în sfințenie (cf. Rom 6,19) întrucât sunt expresia și dezvoltarea ființei sale spirituale, vieții celei noi prin care a fost înnobilat (cf. Gal 5,25). Tot Cristos va fi apărătorul la judecată (cf. Rom 8,33-34). El va oferi dreaptă răsplată după fapte (cf. 2Cor 5,10), va revela meritul suferinței creștinului pentru Împărăția lui Dumnezeu (cf. 2Tes 1,4-5), dar va condamna cu pieire veșnică pe cei care n-au crezut în el și n-au ascultat de Evanghelia sa; această pieire veșnică înseamnă excluderea din gloria, din comuniunea veșnică cu el. (cf. 2Tes 1,5-10). Judecata este întâlnirea inițiativei salvifice a lui Dumnezeu cu libertatea omului, întâlnire manifestată în conștiința sa, în care este înscrisă legea, și în decizia de a se converti recunoscând bunătatea divină (cf. Rom 2,4.14-15).
Mântuirea escatologică promisă celor aleși și chemați (cf. 2Tes 2,13-14), adică tuturor celor care au răspuns la invitația Evangheliei, înseamnă transfigurarea celor vii, învierea celor morți și intrarea tuturor în gloria lui Cristos (cf. 2Tes 2,4), în Împărăția sa, în comuniunea veșnică cu Dumnezeu (cf. 1Tes 2,12).
Adevărul revelat lui Paul este transfigurarea celor contemporani paruziei lui Cristos (cf. 1Cor 15,51-52). Se poate înțelege aceasta făcând legătură cu teologia sa privitoare la transformarea radicală a omului în Cristos prin Botez. De la primul Adam neamul omenesc a moștenit un trup muritor și coruptibil datorită păcatului; însă omul ceresc, adică Cristos înviat și glorificat îi transmite creștinului viața sa, iar Duhul Sfânt îl transformă din ce în ce mai mult, după imaginea sa (cf. 2Cor 3,18), până când în momentul parusiei trupurile vor deveni asemănătoare cu cel al lui Cristos înviat, adică incoruptibile și nemuritoare, în măsură să participe la gloria Împărăției lui Dumnezeu, la viața divină, în totală opoziție cu carnea și sângele trupului păcatului.
Doctrina despre învierea morților ocupă un loc important în escatologia paulină, fiind în strânsă legătură cu misterul pascal al lui Cristos. După cum s-a mai precizat, credința apostolului cu privire la soarta celor morți este plină de speranță. Creștinul moare în Cristos, adică împărtășește misterul morții sale, dar moartea nu-l separă de Cristos; Dumnezeu împlinește astfel în creștin opera lui Cristos, pregătindu-l pentru învierea împreună cu el (cf. 1Tes 4,14-16). Învierea reprezintă realizarea prin excelență a Împărăției lui Dumnezeu în care moartea va fi distrusă pentru totdeauna. Speranța în înviere ocupă în învățătura lui Paul un spațiu mai mare decât acela pe care îl deține predica lui Isus; învierea este subordonată paruziei și ea este predicată pentru a corecta concepția potrivit căreia mântuirea finală nu va avea legătură cu istoria și nu va include și trupul.
În primul rând, învierea este o speranță a celor morți că vor putea participa la paruzia glorioasă a lui Cristos, devenind o condiție în vedere acestui eveniment (cf. 1Tes 4,13-18). Așadar învierii îi este atribuit un moment temporal determinat, la venirea a doua – en tê parousia autou – a lui Cristos în slavă (cf. 1Cor 15,23; Tit 2,13). În acest fel paruzia se delimitează ca un eveniment care încheie istoria. Învierea din morți înseamnă învierea omului întreg, trup și suflet. Dar cum va fi posibil aceasta și care va fi natura acestui trup? Învierea este o lucrare a lui Dumnezeu de reînsuflețire a trupului și, în același timp, o transformare a lui după trupul glorificat și spiritual a lui Cristos. Apostolul argumentează această lucrare divină în două moduri. În primul rând folosește o imagine din natură. Precum dintr-o sămânță Creatorul poate să facă să renască un nou organism, care substanțial este identic cu sămânța și totuși diferit de ea, tot la fel prin puterea sa poate să facă să renască un corp superior din unul material supus putreziciunii, un corp spiritual, incoruptibil, glorios și plin de putere (cf. 1Cor 15,35-43). După cum în natura terestră există diferite forme fenomenale și cu toate acestea o identitate tot astfel după înviere va exista un trup complet nou și totuși identic fizic cu trupul în care omul a trăit și a murit. În al doilea rând, apostolul aduce un argument teologic. Dacă prin solidaritatea umană naturală cu primul Adam creștinul a moștenit un trup pământesc – fihikon – prin solidaritatea divină cu Cristos, noul Adam, el trebuie să dobândească trupul său ceresc (cf. 1Cor 15,44-50), doar în acest mod putând participa la triumful lui Cristos și intra în Împărăția sa cerească.
Subiectul lucrător, acela care învie este Dumnezeu însuși. Învierea va avea loc în Cristos ca și principiu, model, cauză primară și exemplară (cf. 1Cor, 15,20-23); lucrarea învierii, însă, va fi săvârșită de către Duhul Sfânt care locuiește în creștin; Dumnezeu nu lucrează din exterior ci din interior, prin Duhul Său Sfânt, Duhul lui Cristos care are puterea dătătoare de viață în omul muritor (cf. Rom 8,9; 1Cor 15,45).
În concluzie, se poate afirma că deși Paul nu expune o clară escatologie intermediară cu privire la starea sufletului după moarte, el oferă prin predicarea comuniunii cu Cristos, mort și înviat cheia de interpretare a acestui mister. Murind pentru păcat întru moartea lui Isus, creștinii renasc definitiv la viața nouă a comuniunii cu el; moartea fizică devine secundară, o limită relativă; învierea de apoi presupune învierea prin Botez și Duhul Sfânt, ca și culme a acestei învieri. Paul crede în comuniunea mai intensă cu Cristos după moarte (cf. Fil 1,21-24), dar această stare este tranzitorie; astfel speranța supremă rămâne în învierea trupului (cf. 1Cor 15,53). Atât credința în nemurirea sufletului cât și cea în înviere coexistă în credința apostolului.
Învierea este sigură și face parte din plenar al misterului de mântuire. Este sigură pe cât de sigură este învierea lui Cristos și Cuvântul Evangheliei. Este desăvârșire a mântuirii, ca rod al operei lui Cristos cules de el la a doua sa venire în triumful final asupra păcatului și morții. Paruzia va dezvălui regalitatea sa universală (cf. Col 3,1-2) și faptul că el este plinătatea și desăvârșirea tuturor lucrurilor (cf. Col 1,17.19) și sensul întregii istorii pe care o va introduce în eternitatea sa. În această speranță trăiește creștinul până la deplina manifestare în glorie a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,18-19).
4.3. Viața veșnică și desăvârșirea finală în Cristos
Paruzia și învierea lui Cristos este inaugurarea desăvârșirii vieții noi divine de comuniune cu Dumnezeu, începute deja aici pe pământ, prin intrarea în viața veșnic fericită a Împărăției sale. Mai rămân însă câteva lucruri de aprofundat cu privire la misterul vieții veșnice în învățătura paulină. În ce constă această viață veșnică? În ce dimensiune va trăi creștinul fericirea eternă după ce prin moartea trupească va intra definitiv în biruința vieții lui Cristos și va gusta din viața însăși a lui Dumnezeu când el va fi totul în toți (1Cor 15,28)?
Sfântul Paul încearcă o descriere a vieții veșnice într-un mod generic. El ne spune că ea constă într-o viață cerească de glorie, de domnie împreună cu Isus Cristos în Împărăția Tatălui, împreună cu toți sfinții săi, în bucuria și pacea Duhului Sfânt. În această Împărăție de glorie omul înviat va privi nu ca-ntr-o oglindă, prin credință, dar față către față pe Dumnezeu (cf. 1Cor 13,12) și se va bucura de ceea ce ochiul pe pământ nu poate să vadă și inima să simtă (cf. 1Cor 2,9). Expresiile cheie prin care Paul indică viața eternă ar putea fi considerate următoarele: locuință veșnică în ceruri (2Cor 5,1), moștenirea gloriei sale (Ef. 1,18), moștenirea sfinților…în împărăția Fiului iubirii sale (Col. 1,12-3), împărăția lui Dumnezeu din ceruri (2Tim. 4,18).
Sfântul Paul definește cerul ca fiind locuința noastră paternă (cf. 2Cor. 5,8), deoarece acolo creștinul va trăi maxima apropiere de Dumnezeu în condiția de nemurire. Patria veșnică din ceruri este locuința lui Isus Cristos înviat care va coborî să ne învie; apostolul folosește termenul politeuma care înseamnă colonie ce ține de un imperiu, în care locuitorii au cetățenia imperiului (cf. Fil 3,20). Bucuria gloriei și a împărăției Tatălui este dată în dar ca moștenire împreună cu Isus Cristos, în virtutea îndreptățirii și a filiației divine, ca o desăvârșire a configurării cu el (cf. Rom 5,17; 8,17; 8,30; 2Cor 3,8.11) prin lucrarea de sfințire a Duhului Sfânt (cf. 1Cor 6,10; 2Cor 3,18).
Preamărirea creștinilor împreună cu Isus Cristos în ceruri înseamnă perfecta comuniune cu el și cu Tatăl în Împărăția sa, deplina intimitate cu dumnezeirea, perfecta cunoaștere a dumnezeirii pornind de la relația personală cu Isus Cristos.
Acest fapt al comuniunii ființiale, personale cu Dumnezeu, Paul îl exprimă prin expresia prosopon pros prosopon (cf. 1Cor 13,12), adică persoană către persoană, voind să spună că omul în ceruri va sta în vederea și în prezența lui Dumnezeu, într-o maximă deschidere a persoanei umane în virtutea autotranscendenței sale prin ipostazierea divină, întrucât va fi desăvârșită imagine a lui Isus Cristos (cf. Rom 8,29) care va fi totul în toate (Col 3,11); Sfântul Ireneu explică acest lucru astfel: La sfârșit, Cuvântul Tatălui și Duhul Sfânt, unindu-se vechiului trup al lui Adam, modelat din țărână, îl vor însufleți și desăvârși pe om făcându-l capabil să-l înțeleagă perfect pe Tatăl.
Împărăția lui Dumnezeu este realitatea fundamentală care include toate înfăptuirile escatologice. Ea este Împărăția puterii și lucrării lui Isus Cristos și a Duhului Sfânt în lume și în fiecare creștin. Paruzia, așadar, și înfăptuirile escatologice, înseamnă definitiva și plenara ei instaurare ca desăvârșire a mântuirii și a reînnoirii umanității în Isus Cristos. Prin întruparea, învierea și înălțarea sa, El a început, Împărățirea sa și lumea escatologică; moartea a devenit un element al vieții în bucuria Duhului Sfânt și a Împărăției sale. La sfârșitul istoriei, prin venirea sa glorioasă, Isus Cristos își va revela regalitatea sa și întreaga operă de mântuire, de sfințire și de creație.
Desăvârșirea mântuirii constă, în primul rând, în învierea tuturor credincioșilor care aparțin lui Isus Cristos prin Botez (cf. 1Cor 15,22 ). În al doilea rând această desăvârșire constă în nimicirea sau supunerea totală, până la inoperativitate, a tuturor domniilor, stăpânirilor și puterilor care reprezintă puterile cosmice, malefice și toate puterile politice care se succed în istorie ca și structuri ale păcatului.
Lui Isus Cristos, ca și răscumpărător și Domn, Tatăl i-a supus toate pentru a nimici până la sfârșitul lumii pe toți dușmanii săi dintre care ultimul este moartea (cf. 1Cor 15,24-27).
Această victorie a început cu învierea sa și își atinge culmea triumfului la sfârșitul veacurilor. Prin nimicirea morții, ca dușman al lui Isus Cristos, regalitatea sa absolută se revelează a fi și escatologică și mesianică, moartea fiind văzută de Paul ca o putere cosmică, care a intrat în legea creației. Isus Cristos este adevăratul Fiu al Omului, adevăratul rege Mesia, care stă la dreapta puterii divine investit cu domnia mesianică (cf. Ps 109,1). Este unica dată când în scrisorile protopauline se vorbește despre împărăția lui Isus Cristos asupra tuturor lucrurilor în mod exclusiv. Cât privește apoi motivul veterotestamentar al încredințării împărăției mesianice lui Dumnezeu Tatăl de către Isus Cristos (cf. 1Cor 15,24.28), aceasta nu reprezintă o contradicție sau o încetare a regalității lui. Ceea ce Paul vrea să sublinieze este că în regalitatea absolută a lui Isus Cristos nu se include însuși Dumnezeu Tatăl care i-a dăruit această regalitate (cf. 1Cor 15,27). Dumnezeu Tatăl este unicul principiu teologic al suveranității, este unicul principiu originant al mântuirii și puterii lui Isus Cristos; prin Isus Cristos el își realizează planul său de mântuire, de readucere a lumii la sine, de domnie a sa asupra oricărei creaturi și asupra întregii creații, excluzând tot ceea ce i se împotrivește. Așadar, faptul că Dumnezeu Tatăl va fi totul în toți – panta en pasin – nu indică un fel de imanență divină asupra creatului escatologic ci tocmai împlinirea plenară a dorinței și puterii Tatălui de mântuire, căci el are suprema putere suverană, împlinire care va depăși sfera de exercitare a libertății omului.
Suprema desăvârșire a operei lui Isus Cristos, constă în redarea comuniunii cu Tatăl, preamărirea finală a Tatălui în Duhul Sfânt (cf. Ef 2,18) și în gloria veșnică împreună cu el. Dumnezeu Tatăl este capul lui Isus Cristos, Cristos este capul umanității, (cf. 1Cor 11,3), prin Isus Cristos mântuirea este a oamenilor, ca har al dragostei Tatălui, iar toți au calea deschisă către comuniunea cu Tatăl și cu Fiul său în Duhul Sfânt, Duhul comuniunii. În aceasta constă suprema și veșnica moștenire a Împărăției lui Isus Cristos și a lui Dumnezeu (cf. Ef 5,5).
4.4. Noua creație și misterul recapitulării tuturor lucrurilor în Cristos
În gloria escatologică va fi inserată creația întreagă – ktisis -, totalitatea ființelor din universul creat de Dumnezeu pentru om, printr-o eliberare a ei de vanitatea și coruptibilitatea prezentă (cf. Rom 8,19-22). El se situează pe linia unei tradiții neotestamentare care are conștiința dramei introduse de păcatul strămoșesc în creație, aceea a coruptibilității și efemerității (cf. 1Cor 7,31). În Cristos o nouă creație a fost deja inaugurată, în primul rând în omul lăuntric reînnoit prin botez după chipul Creatorului (cf. Col 3,10) și devenit făptură nouă (cf. Gal 6,15) prin moartea omului vechi (cf. 2Cor 15,17). Totuși, această nouă creație nu și-a atins încă împlinirea; omul recreat lăuntric geme în așteptarea răscumpărării trupului său în ziua învierii (cf. Rom 8,23). În jurul său, întreaga creație supusă deșertăciunii și coruptibilității așteaptă să fie eliberată, deci mântuită de aceste robii, pentru a participa la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Acest fapt va consta într-o transfigurare finală a universului. În unire cu transfigurarea și învierea omului, libertatea escatologică a creației face parte din gloria fiilor lui Dumnezeu, va fi efectul prezenței active și libere a lui Dumnezeu. Această libertate indică deci faptul că și creația va fi mântuită în escatologie împreună cu omul, mântuire care va fi în strânsă legătură cu glorificarea omului, cu acea spiritualizare a sa prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Rom 8,11; 1Cor 15,44). Omul, așadar, nu va înceta să rămână în comuniune cu universul creat pentru el, univers care va participa și el la împlinirea finală a omului; Paul vede acest lucru prin intervenția eliberatoare a lui Dumnezeu. Astfel, după cum din cauza păcatului omului a intrat în creație dezordinea și moartea, coruptibilitatea și blestemul (cf. Gen 3,17ș.u.), tot la fel prin mântuirea finală a omului ea va fi restaurată.
Restaurarea va fi de ordin moral și fizic. Restaurarea de ordin moral va consta în faptul că ființele iraționale nu vor mai fi supuse capriciilor omului, ci păcii fixate de Creator, atingându-și scopul final de a-l glorifica pe acesta. Restaurarea de ordin fizic va consta în faptul că tot universul material va participa la noua condiție a umanității, în sensul că gloria învierii omului va avea un reflex și asupra creației care va fi astfel eliberată de forțele sau legile distrugătoare și îmbrăcată în splendoare, frumusețe desăvârșită, perfecțiune, în măsură să fie un spațiu demn pentru o umanitate reînnoită și motiv în plus pentru ca omul să dea glorie lui Dumnezeu; transformarea universului va fi, deci, în armonie cu transfigurarea omului. Creația va trebui să fie în slujba omului, care va fi imagine perfectă a lui Dumnezeu, și să treacă de la o condiție incoruptibilă la una spirituală; omul chemat să participe la viața divină, din neascultarea sa a privat creația de bunurile pe care le-ar fi avut dacă omul ar fi rămas statornic în această vocație.
Restaurarea omului și creației în gloria cerească a Împărăției escatologice a lui Dumnezeu, face parte din misterul recapitulării tuturor lucrurilor în Cristos, mister inaugurat la împlinirea timpurilor și constând în aceea că Tatăl reconciliază toate lucrurile cu sine în Fiul Său (cf. 2Cor 5,18ș.u.; Col 1,20), le reia, le reînnoiește și le reunește în acest Fiu ca și Cap al întregului creat și al întregii omeniri răscumpărate (cf. Ef 1,10). În Cristos întrupat, jertfit, înviat și glorificat, creația și răscumpărarea obiectivă, personală și escatologică se întâlnesc, omul redescoperindu-se pe sine ca făptură a lui Dumnezeu reînnoită în Cristos, în vederea sfințeniei (cf. Ef 2,10) și a fericirii comuniunii veșnice cu Dumnezeu.
Afirmarea umanității noi în Isus Cristos (cf. Ef 2,15; 4,24) îl conduce, probabil, pe Paul să evidențieze paralelismul foarte mare între prima creație și cea de pe urmă. La început Dumnezeu l-a făcut pe Adam capul seminției sale și i-a încredințat lumea spre a o stăpâni; la împlinirea timpurilor Fiul lui Dumnezeu făcut om a intrat în istorie ca noul Adam (cf. 1Cor 15,21.45) și Tatăl l-a făcut Capul întregii omeniri răscumpărate care este Trupul lui (cf. Col 1,18). În el, ca și Cap, vor fi statornicite și desăvârșite toate, cele din cer și cele de pe pământ (cf. Ef 1,10), căci el este plinătatea tuturor lucrurilor (cf. Col 1,19; 2,10; Ef 4,10) și reînnoirea lor prin Duhul Sfânt (cf. Rom 8,14-17; Gal 3,26 ș.u.).
În concluzie se poate afirma că recapitularea – anakefalaiozia – include întreaga lucrare de mântuire a lui Cristos, lucrare care este în toate constantele ei împlinire a timpurilor, a economiei veterotestamentare și restaurare a creației . În escatologie ea se va manifesta și realiza ca desăvârșire finală a acestei lucrări. Așadar recapitularea are două dimensiuni principale soteriologice: o dimensiune cosmologică și una escatologică. Dimensiunea cosmologică constă în actul întrupării și operei pascale a lui Cristos care, astfel, ridică omul căzut în neascultare (cf. Rom 5,12-21). Sfântul Ireneu consideră cuprinse în acest act unirea omului cu Dumnezeu, redarea incoruptibilității și nemuririi, prin noua viață divină și prin nimicirea morții în trupul muritor, eliberarea de păcat, învingerea diavolului; în trupul său, Cristos i-a recapitulat pe protopărinți și toată economia veterotestamentară. Cristos recapitulează toată creația, tot neamul omenesc și toate etapele istoriei. Cu el începe o nouă eră care nu este doar restaurarea omenirii în condiția ei originară, dar este desăvârșirea omului prin Duhul Sfânt prin care împlinește astfel toată economia divină a mântuirii. Sfântul apologet interpretează mărturiile pauline în această prismă a recapitulării, ajungând la concluzia că mântuirea constă într-un dublu schimb; Cuvântul s-a făcut ceea ce suntem noi, pentru a face din noi ceea e este el, adică fii ai Tatălui ceresc plini de viața divină.
În Cristos, Adam și întreaga omenire după el a fost mântuită desăvârșită și reunită într-un singur popor nou și om nou. Acestea sunt principalele trăsături ale recapitulării în sens soteriologic.
Opera Fiului, începută la întrupare, în misterul pascal se împlinește în mod universal; el reia, rezumă, restaurează în sine în mod universal și total orice lucru și orice eveniment, într-un cuvânt întreaga istorie în centrul căreia se află omul.
Dimensiunea escatologică a recapitulării constă în realizarea ei, ca desăvârșire definitivă a mântuirii, la paruzie. Prin desăvârșirea definitivă a mântuirii se induce faptul că mântuirea urmează un drum progresiv în istorie prin aderarea la Cristos, prin trecerea prin moartea și învierea sa, pentru a putea învia întru el și a ajunge la plinătate. Din ansamblul doctrinei sfântului Ireneu despre recapitulare reiese că aceasta cuprinde și paruzia ca împlinire a tuturor așteptărilor escatologice sau este orientată spre paruzie ca împlinire desăvârșită a mântuirii. Între prima venire a lui Cristos și paruzia sa, recapitularea se împlinește prin darul și lucrarea Duhului Sfânt. Doar prin Duhul Sfânt recapitularea împlinește istoria. Sfântul Ireneu, evaluând teologia paulină cu privire la Duhul Sfânt, îl face pe Cristos capul Duhului, deoarece el conduce Duhul către oameni, iar, la rândul său, Duhul îi conduce și îi adună pe oameni, făcând din Isus Cristos capul omenirii noi, adică al Bisericii.
Recapitularea îmbrățișează deci toată istoria salvifică și toată istoria omenirii și a creației prin misterul întrupării, prin misterul pascal și prin misterul paruziei lui Cristos.
Considerații concluzive
După amplul studiu din acest capitol este necesară o relecturare sintetică a vastei soteriologii și escatologii pauline pentru o viziune generală care să evidențieze misterul pascal cu toate efectele sale salvifice care se află într-o determinantă legătură.
Efectul primar și global al misterului pascal este mântuirea. Într-o definiție generală, se poate spune că mântuirea este iertarea și eliberarea de păcat, precum și deschiderea și autocomunicarea liberă și vivificantă a lui Dumnezeu omului. Realitatea mântuirii se exprimă printr-o diversitate de termeni care au însă un sens fundamental, acela de liberă voință divină de a-l ierta pe om, iertare care-l transformă radical; această iertare s-a realizat în istorie prin Isus Cristos și tot prin el este comunicată omului. Cristos este mijlocitorul istoric unic și definitiv al mântuirii, în el s-a realizat mântuirea obiectivă și întru el se realizează mântuirea personală a fiecăruia. Răscumpărarea nu înseamnă un preț plătit cuiva dar este o metaforă a realei eliberări a omului.
În teologia paulină protagonistul principal și primar al mântuirii este Dumnezeu Tatăl. Numele întreg Isus Cristos este rar asociat cu cel de Mântuitor. Isus este înfăptuitorul efectiv și mediatorul absolut al mântuirii. Tatăl este izvorul iubirii care reconciliază, cel care l-a făcut pe Cristos mântuire, îndreptățire și sfințenie pentru oameni (cf. 1Cor 1,30), cel care primul dorește izbăvirea oamenilor; în Cristos el a comunicat iubirea sa tuturor și i-a predestinat pe toți la mântuire. Actul decisiv al mântuirii, respectiv a răscumpărării, a fost moartea lui Isus, dar înfăptuirea sa plenară stă atât în moartea și în învierea sa, ambele care constituind evenimentul mântuirii. În moartea și învierea reală a Fiului său Tatăl dăruiește mântuirea, reconcilierea și justificarea. Învierea este desăvârșirea salvifică a morții sale și victoria definitivă asupra morții omului.
Efectele imediate ale mântuirii sunt eliberarea de păcat, de sub puterea diavolului și de moarte. Diavolul, păcatul, moartea sunt puteri care au fost distruse. Prin învierea și mântuirea adusă de Isus se schimbă radical situația istorică a umanității; fiecare om prin credința în Isus poate să intre în noua condiție a mântuirii, adică să primească justificarea și darul Duhului Sfânt.
Ca eliberare de păcat mântuirea devine reconciliere cu Tatăl deoarece păcatul este alienare de Dumnezeu și conduce la moartea totală, la intrarea sub stăpânirea Satanei.
Un prim rod al mântuirii este darul Duhului Sfânt care este sigilul de apartenență la Dumnezeu Tatăl ca fii ai săi, ca popor nou al său.
Un aspect particular în soteriologia paulină îl constituie relevarea solidarității naturale a lui Isus cu omul, în afară de păcat. Isus se naște ca om, moare ca om, asumă deci efectele și consecințele păcatului în trupul său.
Mântuirea se identifică cu persoana lui Isus (cf. 1Tim 4,10), el fiind unica cale de mântuire pentru toți, fără părtinire. Fără harul mântuirii și al justificării omenirea ar fi rămas neajutorată, ca o massa damnata în stăpânirea păcatului, omul ar fi fost pentru totdeauna divizat în el însuși, incapabil să facă binele, destinat pieirii eterne.
În acest context se inserează și realitatea harului. Harul este darul gratuit al mântuirii și justificării prin puterea cuvântului Evangheliei predicată de apostoli; acest dar este conținut în însăși persoana lui Cristos și primit în credința baptismală. Prin Botez omul devine una cu el, asemănător cu el, în moartea pentru păcat și învierea la o viață nouă, nesupusă trupului păcatului, și dobândește speranța învierii fericite. Aceasta nu este un lucru magic ci o realitate pe cât de misterioasă pe atât de experențială. În Cristos toți creștinii sunt biruitori asupra păcatului și în Cristos vor învia în forța solidarității sale cu ei; această solidaritate este de tip personal.
Operatorul vieții noi și hrănitorul speranței noi escatologice este Dudul Sfânt care se opune dorințelor păcătoase ale trupului, tendințelor omului vechi, ajutându-l pe noul Fiu al lui Dumnezeu să rămână în comuniune cu Tatăl, cu Cristos și cu semenii.
Un dar special al harului este credința. Oarecum diferit de evangheliști și apostoli, care au ilustrat credința ca și încredere în faptele minunate al lui Dumnezeu prin Fiul său și ca recunoaștere a acestui Fiu Isus Cristos drept Mesia, sfântul Paul pătrunde mai în profunzime, proclamând credința drept cunoaștere și acceptarea a persoanei lui Cristos în misterul său pascal. Credința este răspunsul integral și necondiționat al omului la Cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu. Cuvântul credință se întâlnește în scrisorile pauline de 242 de ori, după cuvintele Dumnezeu, Cristos, Domn, Duh, îmbrăcând în sens obiectiv prin faptul că se delimitează clar conținutul ei principal care este kerygma (cf. Rom 10,8; Gal 1,23; 3,2.5; Ef 4,5). Ea asumă și anumite sensuri particularizate cum sunt încrederea fără rezerve în planul și promisiunile divine, fidelitatea față de Dumnezeu, după exemplul lui Cristos, docilitatea la vestirea Evangheliei, depozit al tuturor adevărurilor revelate, încredințat prin succesiunea apostolică, cunoașterea progresivă a misterului lui Cristos și a mântuirii. Credința este un pur dar al harului. Dacă Dumnezeu nu s-ar deschide către om, atrăgându-l la sine, i-ar fi imposibil omului să creadă și deci să se mântuiască. Străduința umană e doar un răspuns la precedenta inițiativă a lui Dumnezeu care-l cheamă pe fiecare prin glasul Evangheliei, la convertire și la credință. Credința este deci indispensabilă pentru mântuire, pentru învierea existențială și pentru învierea din morți spre gloria veșnică. Credința care-l învie pe creștin este credința în puterea lui Dumnezeu, care se manifestă prin cuvântul Evangheliei.
Momentul inițial prin care omul intră personal în posesia mântuirii, adică primul moment al justificării, este momentul credinței. Prin excluderea oricărei fapte bune, Paul nu înțelege numai împlinirea Legii mozaice dar orice acțiune sau dorință meritorie venită în precedență din partea omului. Doar în forța credinței omul este justificat. Justificarea, însă, constă și într-o adevărată transformare ontologică. Creștinul devine capabil să trăiască o viață sfântă prin darul Duhului Sfânt, primul rod al justificării. Sfințenia se exprimă printr-un dinamism spiritual nu numai la nivel moral, dar, în primul rând, în raportul personal cu Dumnezeu și cu semenii. Din punct de vedere moral și al relațiilor cu semenii, sfântul Paul îndeamnă mult la practicarea carității și la întreținerea aprinsă a speranței. La nivelul personal al relației cu Dumnezeu apostolul ilustrează acel raport strâns cu el, bazat pe dorința și perseverența de a face doar ce este plăcut și demn în fața lui și de a rămâne în comuniune cu el prin comuniunea cu Cristos și legătura dragostei. Toate aceste atitudini sunt necesare pentru intrarea în fericirea veșnică la venirea Domnului în slavă. Ceea ce trebuie înțeles însă ca esențial este că și operele bune izvorăsc din iubirea și sfințenia lui Dumnezeu, sunt tot daruri ale sale, sunt rodul Duhului Sfânt.
Credința, harul, sfințenia, iubirea și toate celelalte virtuți și carisme sunt conținutul vieții noi de comuniune cu Cristos și Duhul Sfânt. Viața nouă este un alt efect global al misterului pascal. Noutatea aceste vieți este una de natură ființială și existențială. Creștinul trăiește ca făptură nouă mântuită, în comuniune cu Sfânta Treime, în har sfințenie și iubire în așteptarea vieții veșnice.
Viața nouă are o dimensiune spirituală și una escatologică. Dimensiunea spirituală constă în aceea că viața nouă a creștinului este continuă și totală dependență de Tatăl, de Fiul și de Duhul Sfânt prin care creștinul primește toate harurile și toate carismele. Unirea și comuniunea cu Cristos înviat este exprimată de Paul prin triada de prepoziții în – prin – cu. El vrea astfel să indice că a fi și a trăi în Cristos constituie o realitate profundă, persoana umană fiind asimilată, configurată în Cristos, astfel încât Cristos devine una cu creștinul iar creștinul devine un singur trup cu Cristos. Această unire cu Cristos are loc prin opera Duhului Sfânt care inabitează ființa creștinului și transformă întreaga personalitate a acestuia. Astfel creștinul trebuie să știe, să înțeleagă și să voiască totul în conformitate cu Cristos. Comuniunea cu Cristos este, deci, și un concret modus vivendi după viața lui Cristos mort și înviat, cunoscând suferința și înălțarea sa în glorie. Așadar această comuniune este simțită, este trăită și, de asemenea, ea introduce pe un drum de progresivitate în cunoașterea și imitarea lui Cristos.
Biserica, Trupul unic al lui Cristos se constituie în fiecare comunitate locală și este locul vieții noi sacramentale, ca și comunitate reconciliată, iar ca și comunitate escatologică este semn și mijloc de reunificare a lumii și de mântuire a ei și a întregii creații. Viața nouă este deci limitată la comunitatea celor renăscuți prin Botez și Duhul Sfânt și care trăiesc în speranța escatologică prin hrănirea cu Trupul și Sângele lui Cristos. Botezul, ca misiune a Bisericii, este începutul vieții noi și actualizează în creștin opera și destinul lui Cristos, făcându-l să treacă de la moartea păcatului la viața harului și a comuniunii cu Dumnezeu. Botezul se săvârșește în Cristos, în misterul său pascal, configurându-se astfel Biserica în care creștinul își exprimă viața sa nouă de credință de ascultarea și de sfințenie. În momentul Botezului este revărsat Duhul Sfânt care dezvoltă viața cea nouă, o configurează și o asimilează vieții Fiului, comunică creștinului conștiința filiației divine și a iubirii mântuitoare a Tatălui, îi hrănește speranța pe drumul pământesc al vieții. Duhul Sfânt este deci Duhul filiației, Duhul iubirii și comuniunii.
A fi fii ai lui Dumnezeu înseamnă a fi într-o relație cu Tatăl analoagă celei dintre el și Fiul. Viața cea nouă este viața în care Tatăl acționează prin Cristos în Duhul Sfânt, o viață acoperită de vălul umilinței și al suferinței cotidiene, dar plină de credință, de speranță de dragoste, și de sfințenie, o viață înnoită printr-o mentalitate total opusă lumii păgâne, mentalitatea sfințeniei și a iubirii. Iubirea este anterioară și superioară oricărei carisme ordinare sau extraordinare, este carisma prin excelență, este legătura desăvârșirii. Sfințenia este mărturia apartenenței creștinilor lui Cristos și lui Dumnezeu Tatăl, al chemării lor la mântuire și la fericirea veșnică. Ei trebuie să fie orientați către realitățile cerești, să dorească a ajunge acolo unde Cristos șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Ea este manifestarea vieții lor în comunitatea escatologică reconciliată, salvifică și sacramentală a Bisericii.
Dimensiunea escatologică este o a doua componentă a vieții celei noi. Viața nouă creștină este determinată escatologic și, ca atare, desăvârșită în escatologie. Este determinată escatologic prin învierea lui Cristos, fiind îndreptată spre un scop final metaistoric și ultraterestru, scopul vieții veșnice în gloria și comuniunea perfectă cu Dumnezeu în Împărăția sa, împreună cu Cristos; desăvârșirea vieții noi este desăvârșirea lucrării de mântuire a lui Dumnezeu în fiecare creștin, reprezentând și paștele escatologic și desăvârșirea misterului pascal.
Evenimentele escatologice care inaugurează viața veșnică sunt paruzia, judecata lui Cristos, învierea morților și transfigurarea celor vii. Paruzia este așteptată cu ardoare de creștini. Ea are un moment precis, este ziua Domnului Isus Cristos când el se va arăta în slava sa divină în care l-a înălțat Tatăl după învierea și înălțarea sa la cer. Atunci el va fi recunoscut de toți ca mântuitor și biruitor. În el și creștinii se vor arăta biruitori prin învierea lor din morți și prin transfigurarea celor care vor fi rămas în viață. Învierea trupului este învierea la o nouă condiție cerească prin puterea Tatălui și prin Duhul Sfânt, Duhul puterii sale și al vieții celei noi. Noua condiție va consta în aceea că trupul înviat va fi glorificat, spiritualizat, asemenea cu trupul înviat al lui Cristos. Învierea este plinătatea cerească a omului nou. Cristos este pârga și principiul învierii; dacă el, ca și Cap al Trupului, a înviat vor învia și membrele sale. Atunci când va învia Trupul întreg al lui Cristos gloria sa și Împărăția sa se vor manifesta în totala grandoare. Moștenirea gloriei Împărăției lui Dumnezeu precum și vederea sa nemijlocită sunt principalele realități ale vieții veșnice ilustrate de Paul.
Intrarea în gloria veșnică prin învierea din morți va consta în perfecta posesie a perfecțiunii, a vieții și a splendorii divine care pe pământ sunt ascunse în creștini sub vălul umanității. În acea glorie ei îl vor putea vedea pe Dumnezeu față către față, adică vor putea contempla și cunoaște ființa în sine a lui Dumnezeu în mod evident, nemijlocit, în starea trupului glorificat. Creștinii nu trebuie să se teamă de judecata mâniei lui Cristos la a doua sa venire. Această venire va însemna pentru ei intrarea definitivă în Împărăția gloriei veșnice căreia îi aparțin încă de pe pământ prin puterea lui Dumnezeu în momentul în care au primit Evanghelia lui Isus Cristos. Împărăția escatologică este deci revelarea plenară și definitivă a Împărăției lui Dumnezeu, al prezenței și a lucrării salvifice a Tatălui prin Cristos și Duhul Sfânt. În ea creștinul va fi eliberat de concupiscența și coruptibilitatea trupului păcatului și se va bucura de gloria eternă, de viața divină și de iubirea lui Dumnezeu Tatăl împreună Cristos. S-ar putea spune că învățătura paulină relevă în mod implicit faptul că Împărăția veșnică este anticipată și pregătită prin lucrarea Evangheliei, a apostolilor și a Bisericii, deoarece prin toate acestea Împărăția lui Dumnezeu irupe și devine operantă prin opera mântuitoare a lui Cristos care transformă lumea din interior. La sfârșitul veacurilor Cristos va instaura definitiv domnia Tatălui în lumea întreagă, în sensul că Dumnezeu, fiind atunci totul în toți, va pătrunde totul cu prezența, cu iubirea și splendoarea sa. Tot în mod implicit, se poate deduce că înfăptuirile escatologice reprezintă împlinirea istoriei și a economiei divine a mântuirii, desăvârșirea recapitulării tuturor lucrurilor în Cristos, deoarece învierea, viața veșnică și transfigurarea universului reprezintă desăvârșirea operei sale de perfecționare și reunire a făpturilor sub el, ca și Cap, pentru a ne conduce la Tatăl. Această operă a fost înfăptuită prin înomenirea sa kenotică și prin misterul său pascal, dar se va manifesta în plinătate în escatologie.
Într-o ultimă considerație trebuie relevat adevărul fundamental că Paștele lui Cristos, în toată grandoarea misterului său, nu este doar o sărbătoare și un rit, dar este o nouă dimensiune și condiție a vieții. Prin Botez creștinul este inserat în destinul salvific al lui Cristos, în moartea și învierea sa care înseamnă trecerea de la moarte la viață, de la o mentalitate și un comportament al morții la o nouă condiție și opțiune fundamentală de viață. Experiența vieții creștine este începutul și pregătirea paștelui escatologic. Paștele este deci un dinamism al mântuirii și al eliberării care irupe în matca istoriei umane din momentul în care Dumnezeu s-a coborât ireversibil în ea prin întruparea, moartea și învierea lui Cristos.
CONCLUZIE
La sfârșitul acestui studiu complex asupra misterului pascal în Scrisorile sfântului apostol Paul, se impune o evaluare generală a întregii analize biblice și dogmatice efectuate pentru a discerne dacă a fost atins obiectivul acestei lucrări, acela de a ilustra că misterul pascal al lui Cristos este centrul învățăturii și teologiei pauline. Acest obiectiv a presupus o elaborare sintetică a întregii teologii pauline cu elementele ei specifice. În urma acestei elaborări se poate afirma că teologia sfântului Paul este centrată pe cristologie, iar cristologia este axată pe soteriologie.
În urma analizei biblice și dogmatice efectuate în primul capitol, pot fi evaluate următoarele aspecte ale misterului pascal în scrisorile pauline: identitatea sa salvifică și escatologică și caracteristicile sale de unitate și unicitate.
Sub aspectul identității salvifice și escatologice, se poate afirma că misterul pascal al pătimirii, morții, învierii și glorificării lui Isus Cristos este misterul plenar al mântuirii și al istoriei, atât în sens oikonomic cât și economic. În sens oikonomic el este culme a misterului Tatălui de mântuire și de recapitulare a tuturor lucrurilor în Fiul său Isus Cristos. Misterul pascal își are originea în misterul voinței de mântuire și de iubire veșnică a Tatălui, mister în care sunt incluși toți oamenii; Tatăl îl dăruiește oamenilor pe Fiul care din cauza păcatelor lor este dat la moarte, (cf. Gal 4,4; Rom 8,3). Astfel, în Fiul lumea este reconciliată cu Tatăl care, prin puterea sa, îl învie pe Fiul, justificând astfel, în el, pe toți oamenii. În sens economic, misterul pascal este împlinire desăvârșită a misterului de mântuire și a planului de binecuvântare a Tatălui; binecuvântarea alegerii veșnice spre mântuire, binecuvântarea creației în vederea filiației divine și a configurării totale chipului lui Isus Cristos, binecuvântarea revelației iubirii și mântuirii divine, binecuvântarea unității tuturor oamenilor în Isus Cristos se împlinesc în misterul pascal și tot prin acest mister se vor desăvârși în escatologie. În ordinea economiei mântuirii, misterul pascal este relevat în teologia paulină drept misterul cristologic prin excelență, deoarece este înfăptuit, actualizat istoric de Fiul Tatălui întrupat ca om în persoana lui Isus Cristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat, Mesia și Răscumpărător, Domn glorificat prin înviere și mijlocitor al mântuirii. Tatăl înfăptuiește mântuirea în mod efectiv și obiectiv prin Isus Cristos și o comunică fiecărui om de-a lungul istoriei prin actul justificării în baza jertfei și mijlocirii Fiul înviat. Se poate spune apoi că Paul tot ceea ce atribuie Tatălui, atribuie și Fiului; Fiul se dăruiește pe sine în ascultarea kenotică față de Tatăl (cf. Gal 1,4: 1Tim 2,6) și din iubire față de oameni (cf. Gal 2,20; Ef 5,2.25).
Tot în ordinea economiei mântuirii, misterul pascal este misterul plenar al istoriei, deoarece împlinindu-se în istorie conferă acesteia un sens salvific și escatologic, introducând-o în dimensiunea kairosului. Timpul istoric al umanității, prin opera lui Isus Cristos, devine un kairos, un timp al plinătății mântuirii, adică un timp în care lucrarea de mântuire se desfășoară în mod plenar, prin actualizarea misterului pascal și inserarea creștinului în el; astfel creștinul dobândește roadele pascale prin credința Bisericii, revelată în predicarea Evangheliei, și prin sacramente. Isus Cristos, în misterul său pascal, unește Vechiul și Noul Testament. Conform teologiei istoriei, schițată în scrisorile pauline, Isus Cristos în misterul său pascal nu este centrul istoriei și nici centru al economiei mântuirii, ci culme supremă a lor. Timpul nu mai este considerat în sens platonic, ca reflex al eternității imutabile, ci ca mod de maximă participare a omului la viața și veșnicia lui Dumnezeu. Misterul recapitulării tuturor lucrurilor în Isus Cristos (cf. Ef 1,10) evidențiază faptul că Cristos, prin recapitularea omului și istoriei consumă timpul chiar până în punctul escatologic, introducându-l într-un prezent al maximei împliniri și posesii a mântuirii, în dimensiunea kairosului, adică a timpului favorabil de maximă lucrare a mântuirii (cf. 2Cor 6,2; Ef 5,16). Creștinul botezat trăiește la nivel mistic sfârșitul timpurilor, prin viața cea nouă în Isus Cristos și Duhul Sfânt (cf. 2Cor 6,2). Această viață este sigiliul și forța intrării creștinului în bucuriile escatologice. În experiența lui Paul și în viața creștină, era escatologică este inaugurată prin revelația lui Isus Cristos, prin cruce și înviere, ca Dumnezeu și Mesia, noul Adam, care face trecerea de la omul vechi la omul nou, de la o valoare relativă la o valoare veșnică a vieții și istoriei, de la un dinamism al distrugerii și al păcatului în om și în creație, la un sens salvific și escatologic, acela de a participa la gloria și veșnicia lui Dumnezeu. Astfel că în viziunea paulină istoria are patru etape: a protopărinților, a căderii în păcat și a dăruirii Legii; a erei mozaice, a Legii și a evenimentului Isus Cristos – noul Adam – care-l ridică din nou pe om în harul pierdut prin păcat și-l eliberează de conștiința condamnării dobândită prin Lege (cf. Rom 5).
Misterul pascal are două caracteristici principale: noutatea și unicitatea. Sub aspectul noutății, misterul pascal este revelarea supremă a înțelepciunii, puterii și dreptății divine; sfântul Paul accentuează aspectul dreptății divine, deoarece, conform viziunii veterotestamentare, dreptatea divină este supremul bine și suprema mântuire dată omului prin actul de fidelitate a lui Dumnezeu. Noutatea soteriologico-escatologică a misterului pascal constă în aceea că umilirea, jertfa și învierea lui Isus Cristos au putere de mântuire, revelează puterea și iubirea lui Dumnezeu, determină și inaugurează destinul escatologic al omului răscumpărat.
Sângele lui Isus Cristos este sângele Noii Alianțe a lui Dumnezeu cu umanitatea; în cadrul acestei alianțe creștinul nu mai trăiește sub frica Legii ci în libertatea harului și al Duhului, în libertatea nevinovăției. Moartea și învierea lui Cristos este evenimentul capital al harului. Eficacitatea lor salvifică se fondează pe solidaritatea naturală istorică a lui Isus cu omul; aplicând principiul solidarității universale antropologice în primul om Adam, Paul relevă faptul că Isus Cristos solidarizându-se natural cu întreaga umanitate, devine noul Adam și noul principiu de mântuire universală și de înviere. Atât crucea cât și învierea au o centralitate în kerigma și teologia paulină. Crucea și moartea au eficacitate salvifică universală, sunt unica cale de mântuire pentru toți; exclude orice merit și orice fel de înțelepciune omenească,. Astfel crucea este revelația lui Isus ca Mesia, ca Fiu ascultător al Tatălui, revelația înțelepciunii și puterii dragostei lui Dumnezeu. În înțelepciunea Tatălui jertfa lui Cristos are o valoare de ispășire, de răscumpărare, iar în înviere crucea se revelează și ca putere care mântuiește și justifică. Sângele lui Cristos nu este un preț plătit cuiva, dar are valoare de răscumpărare din situația de sclavie a păcatului și a diavolului, pentru ca omul să intre în noua condiție de fiu adoptiv al Tatălui, de proprietate a lui Dumnezeu (cf. 2Cor 6,20). Învierea lui Isus Cristos, ca victorie deplină și definitivă asupra păcatului, morții și diavolului, este suprema putere inovatoare a lumii. Cristos înviat dăruiește justificarea și viața nouă în Duhul Sfânt. Într-un mod unitar, se poate spune că Dumnezeu Tatăl, prin moartea și învierea Fiului său, se unește cu umanitatea mântuită într-un mod nou față de modul de dinainte de păcat. Tot în prisma noutății soteriologico-escatologice a misterului pascal, trebuie subliniat faptul că Paul vede în persoana și opera pascală a lui Cristos, nu un centru al unui plan global și complex de mântuire a Tatălui, ci pura împlinire a promisiunilor și perfecta desăvârșire a evenimentelor mântuitoare din Vechiul Testament. Cristos este plinătatea și înfăptuirea planului veșnic al Tatălui (cf. Ef 3,11) de a-i face pe oameni fii adoptivi ai săi (cf. Ef 1,5) și de a recapitula toate lucrurile (cf. Ef 1,9). Acest plan unic de a-l trimite în lume pe Cristos este misterios și dezvăluit lumii în înțelepciunea sa prin puterea Evangheliei, deci după ce Cristos și-a îndeplinit misiunea sa (cf. Ef 3,6). Cristos este astfel și plinătatea misterului lui Dumnezeu, supremul mister (cf. Ef 3,3.4.9) care conține în sine orice înfăptuire salvifică. Așadar, Paul folosind termenul oikonomia, se referă la un decret sau o dispoziție obiectivă salvifică a lui Dumnezeu Tatăl împlinită în Cristos, iar aceste dispoziții sunt: predestinarea spre mântuire și filiație divină, revelarea sa în Fiul, unitatea tuturor popoarelor în Fiul, darul credinței. Folosind, de asemenea termenul mysterion Paul indică dorința tainică a lui Dumnezeu de mântuire; este un concept mai degrabă escatologic și apocaliptic. Paul nu are o viziune completă a mântuirii sau a destinului universal al omenirii, dar ilustrează în evenimentul Cristos, ca împlinire a timpurilor, corespondența dintre evenimentul veterotestamentar al promisiunii și evenimentul împlinirii ei. Istoria mântuirii pentru Paul este un arc al promisiunilor în care alianțele veterotestamentare se leagă de evenimentul Cristos. Persoanele, instituțiile și evenimentele mântuitoare din Vechiul Testament sunt imagini miniaturale – typikos -(cf. 1Cor 10,11) și reprezentări profetice ale plenitudinii mântuirii atinse în Isus Cristos. Astfel, legătura dintre Vechiul și Noul Testament nu se realizează în forța continuității istorice a istoriei mântuirii, dar în forța împlinirii acestei istorii în Cristos. De asemenea mântuirea este percepută de Paul din interiorul ființei sale și nu din exterior printr-o inovație istorică. Ca exemple, în acest sens, sunt justificarea omului prin credință, experimentarea mântuirii prin viața nouă a harului, certitudinea vieții veșnice prin reînvierea interioară existențială, perceperea timpului prezent de acum ca un timp favorabil al mântuirii – tō nym kairo – (2Cor 6,2; Rom 3,26).
Noutatea cosmologico-existențială a misterului pascal constă în aceea că prin kenoza întrupării, pătimirii și morții sale, iar apoi prin învierea sa, Cristos de la nivelul omului căzut în păcat și pe măsura situației sale, îl ridică dând vieții sale un nou sens și un nou destin escatologic, care în viața pământească sunt trăite prin dobândirea justificării și a vieții divine, iar după moarte sunt trăite prin unirea deplină cu Isus Cristos; creștinul este îmbrăcat cu Isus Cristos, aparține total lui (cf. Gal 3,27). De asemenea, întregii creații îi este imprimat un sens salvific și escatologic; eliberată de vanitate și coruptibilitate ea va participa la gloria fiilor lui Dumnezeu.
Noutatea ecleziologico-sacramentală a misterului pascal constă în aceea că Isus Cristos vrea să-i reunească pe toți oamenii prin Biserica sa și prin sacramentul Botezului, în unicul popor nou al Tatălui, format prin alianța în sângele său. Încorporarea în Cristos este prin sine însăși încorporarea în Biserică, Trupul unic al lui Cristos, doar astfel creștinii sunt conduși la Tatăl sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Unicitatea misterului pascal al lui Cristos constă în aceea că este unicul mister de mântuire atât existențială cât și escatologică. Este misterul definitiv și irepetabil, la care creștinii participă prin Botez și pe care îl actualizează prin Euharistie, semn și exprimare a comuniunii cu Cristos și a comuniunii ecleziale mistice.
Astfel misterul pascal este centrul teologiei și cristologiei pauline. În centrul învățăturii sale este Cristos al credinței, misterul prin excelență al Tatălui, misterul întrupat, care prin pătimire, moarte, înviere și glorificare împlinește și desăvârșește mântuirea. Cristos este centrul mântuirii și deplina manifestare a ei, este principiu de mântuire și conținut principial al ei. Într-o definiție finală, se poate afirma cu claritate că misterul pascal este misterul plenar de mântuire originat și actualizat de Tatăl prin înfăptuirea Fiului, care devine astfel, în dubla sa natură și în unica sa Persoană, Domnul cerului și al pământului, mântuitor istoric și mijlocitor al mântuirii în economia harului și a Duhului Sfânt; Duhul Sfânt este deci Duhul noii economii a harului, primul dar al inserării creștinului în misterul pascal, cel care-l pune pe acesta în posesia roadelor pascale ale mântuirii.
Teologia misterului pascal este astfel o conturare a cristologiei pauline în aspectele ei specifice, esențiale. Persoana lui Isus Cristos este prezentată prin anumite modele cristologice de bază, care sunt modelul mesianic și modelul sapiențial. El respectă liniile doctrinare ale creștinismului primar adăugând experiența sa personală și pastorală. Nu pune accent pe biografia istorică a lui Isus, dar pe dublul eveniment mântuitor al morții și învierii sale. Evanghelia lui Isus Cristos constă în întruparea și misterul său pascal. Revelarea lui Isus Cristos înviat și glorificat fundamentează atât credința sa cât și tradiția Bisericii; el spune: Dacă l-am cunoscut pe Isus după trup, acum nu-l mai cunoaștem astfel (2Cor 5,16). Între Isus prepascal și Cristos al credinței, predicat după efuziunea Duhului Sfânt și formularea kerigmei Bisericii primare, este o corespondență substanțială. Cristos înviat este Cristos care mântuiește, este forța lumii noi mântuite, este spirit creator și dătător de viață – pneûma zōopoioûn – (1Cor 15,45). Cristos în misterul său pascal este culmea revelației Tatălui, este adevăratul Mesia care are o misiune transcendentă, aceea de a-i răscumpăra pe toți și de a-i pune pe toți în relație cu Dumnezeu. Titlurile cristologice folosite de Paul atestă identitatea divină, mesianică și regală a lui Isus Cristos prin kenoza și glorificarea sa. Numele de Isus Cristos sau Cristos Isus este întâlnit de cele mai multe ori în scrisorile pauline. Isus este numele obișnuit al lui Mesia istoric în dimensiunea vieții sale pământești. Cristos este supranumele onorific al lui Isus glorificat, revelat ca Mesia, alesul lui Dumnezeu. Astfel, numele Isus Cristos exprimă întreaga sa identitate umano-divină precum și opera sa salvifică și glorificarea sa. Acest nume este pus împreună cu titlul de kyrios – Domn – indicându-l pe Isus Cristos glorificat, care va veni a doua oară în slavă ca Domn al Împărăției escatologice și mântuitor, întrucât a triumfat asupra puterilor răului. Numele de Fiul lui Dumnezeu este folosit de puține ori de Paul. Acest nume indică divinitatea lui Cristos și preexistentă kenozei; însă prin kenoza sa și glorificarea umanității sale el manifestă puterea și lucrarea lui Dumnezeu. Mai mult, apostolul numindu-l pe Isus chipul lui Dumnezeu, (2Cor 4,4), se referă la Cristos, mort și înviat, imaginea sau reflexul gloriei lui Dumnezeu (cf. 2Cor 4,6).
Din cristologia scrisorilor deuteropauline transpare modelul sapiențial. Cristos este numit cap al Bisericii și al întregii creații. Cristos este cap deoarece este plinătatea divinității și a mântuirii, ca răscumpărător și reconciliator, este revelatorul dumnezeirii și mijlocitorul mântuirii. Este cap al Bisericii, deoarece este începutul și viața ei; Biserica este întregul și unicul trup al său, în care se realizează unificarea noii umanități. Este cap al creației, deoarece este primul născut între toate creaturile (Col 1,15-20), adică creatorul și susținătorul ei, principiul ei de ordine și de armonie; prin opera sa răscumpărătoare, ca Domn înviat și glorificat, care va veni în slava paruziei sale pentru judecata divină, este deasupra puterilor și stăpânirilor, adică superior și suveran atât asupra forțelor universului cât și asupra forțelor malefice din lume și univers, fie impersonale fie personale.
Specifice cristologiei și soteriologiei pauline sunt expresiile cu Cristos și în Cristos. Creștinul va fi cu Cristos în modul cel mai perfect în escatologie, dacă a copătimit împreună cu El (cf Rom 8,17) și s-a conformat imaginii sale (Rom 8,29). Faptul de a fi în Cristos înseamnă a fi încorporat, unit cu El în misterul său pascal, dobândind astfel speranța escatologică, învierea existențială din moartea păcatului și viața cea nouă, care nu este de un caracter fizic sau pur etic, ci o reală condiție ontologică care determină viața și destinul ultim al omului; așadar prepoziția în nu tinde spre a da un sens local misterului comuniunii cu Cristos, dar un sens cauzal, instrumental și modal.
Așadar din teologia misterului pascal, ca și centru al teologiei sfântului Paul reiese forte bine evidențiată identitatea persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat. Isus Cristos este Om și Dumnezeu, Mesia, Domn, înviat și glorificat, centru al credinței creștine, culme a mântuirii, suprema și ultima revelație a lui Dumnezeu la sfârșitul Vechiului Testament. În El se realizează raportul personal și desăvârșit al omului cu Dumnezeu, prin lucrarea și roadele mântuirii. El este plinătatea vieții omului, încă de aici de pe pământ. Vechiul Testament nu este decât Testamentul Legii și al promisiunilor, testamentul împlinit total în Cristos. Paul îl numește pe Cristos în mod direct mântuitorul (cf. Tit 1,4.13; 3,6; Fil 3,20) pentru a ilustra în special epifania sa escatologică ca Domn înviat, ca răscumpărător, principiu al învierii, mijlocitor al mântuirii prin jertfa în trupul său; prin aceste epifanii se subliniază și eficacitatea salvifică divină a misterului pascal; astfel, Cristos a suferit în trupul său, a fost manifestat în carnea sa, dar a fost justificat în Duh (cf. Tim 3,16), adică a adus dreptatea lui Dumnezeu, a devenit mijlocitorul divin al mântuirii.
În concluzia celui de-al doilea capitol se poate spune că cele trei etape ale misterului lui Cristos sunt kenoza întrupării, kenoza pătimirii și morții, și glorificarea învierii și înălțării lui Cristos, om și Dumnezeu, la dreapta Tatălui. Kenoza este primul act în înfăptuirea misterului pascal, este condescendența Logosului care începe cu întruparea și ajunge la culme prin pătimire și moarte; întruparea țintește spre actul salvific al pătimirii și morții. Kenoza este despuierea tranzitorie a Fiului de gloria divină, revelează iubirea intratrinitară, iubirea Tatălui pentru oameni și puterea sa tainică mântuitoare care se manifestă în slăbiciunea crucii. Prin kenoza sa, umanitatea lui Cristos este glorificată, iar Cristos glorificat este revelat în egalitatea sa cu Tatăl veșnic, este revelat ca și Logos creator prin aceea că este Domn cu putere de mântuire peste întreg universul, la dreapta Tatălui; puterea de mântuire nu înseamnă deci dominare, dar triumful lui Cristos asupra răului și lucrarea sa până la sfârșitul veacurilor, pentru ca oamenii să fie mântuiți, și creația întreagă să fie eliberată de determinarea păcatului și a morții.
Kenoza pătimirii și morții este unită cu glorificare învierii. Moartea și învierea constituie un unic mister al mântuirii, o unică cauză de mântuire. Învierea îl revelează pe Cristos ca Domn și Mesia, mijlocitor al mântuirii, dăruitor al vieții noi și a Duhului Sfânt până la paruzie.
Realitatea istorică a morții și învierii lui Cristos estre atestată de însăși revelația sa, de mărturia apostolului neamurilor, de însăși forța credinței și a mărturiei creștinilor, de experiența harului și a comuniunii cu Cristos, deci de însăși dobândirea mântuirii și de experiența vieții creștine. Nu ar putea exista credință, mântuire și justificare dacă Cristos nu ar fi îndeplinit în mod obiectiv opera mântuirii.
Noua existență creștină în misterul pascal este inaugurată prin revărsarea Duhului Sfânt la Botez și prin inserarea în comuniunea Trupului mistic. Prin Botez creștinul este încorporat în Cristos, adică unit cu el prin inserarea în misterul său pascal, prin care moare pentru păcat, pentru omul vechi și învie la viața harului și a sfințeniei lui Cristos, a dragostei și a speranței escatologice. Cristos este centrul, scopul, idealul creștinului, este perfecta posesie și asemănarea omului cu Dumnezeu.
Celebrarea Paștelui lui Cristos are loc în primul rând prin conformarea vieții cu Cristos în misterul său pascal. Ea are loc și prin rit, în prima zi a săptămânii, prin frângerea pâinii (cf. Fap 20,7-12) în adunarea fraternă de sărbătoare care este și ocazie de a face și gesturi de caritate (cf. 1Cor 16,2). Cina celebrativă îl face prezent pe Cristos înviat în mijlocul creștinilor adunați în numele său, în așteptarea paruziei (cf. 1Cor 16,22; 11,26).
Cel de al treilea capitol, prin vastitatea sa, este un compendiu al soteriologiei și escatologiei pauline care sunt strâns unite între ele, deoarece în centrul lor stă Cristos jertfit și înviat. S-ar putea face o distincție între efectele pascale ca și consecințe obiective ale operei de mântuire a lui Cristos, și roadele pascale ca și darurile rezultate din dobândirea mântuirii, daruri care constituie noua ființă și noua trăire a omului mântuit și justificat. Efectele pascale sunt: mântuirea, justificarea, filiația divină, învierea din morți și viața veșnică în escatologie. Roadele pascale sunt: credința, harul, viața cea nouă, Duhul Sfânt cu toate darurile și carismele sale, între care principalele sunt iubirea și speranța escatologică. Principiile operative prin care creștinul dobândește toate aceste efecte și roade pascale sunt Evanghelia, credința și sacramentul Botezului. Este important de precizat că, în teologia paulină, în Cristos și misterul său pascal s-a realizat obiectiv atât mântuirea existențială cât și cea escatologică; s-ar putea vorbi despre o unică mântuire. În viața pământească la nivel existențial și ontologic, omul este mântuit prin eliberarea de păcat, de moartea păcatului, de sclavia diavolului, de condamnarea păcatului, și este ridicat din nou în har și în comuniunea cu Dumnezeu. Însă scopul ultim și desăvârșirea acestei mântuiri existențiale este dobândirea vieții și fericirii veșnice, care sunt conținute în mod mistic în noua viață în Duhul Sfânt și în noua speranță escatologică. Așadar mântuirea adusă de Cristos este o mântuire desăvârșită deja și nu încă. Momentul prim și decisiv al mântuirii este în jertfa lui Cristos, învierea fiind, însă, coesențială jertfei. Prin înviere Cristos revelează și mijlocește mântuirea, începând lucrarea ei în lume. Cristos este înfăptuitor și cauză de mântuire, principiu și mijlocitor al mântuirii.
Ca și eliberare și gratuitate, mântuirea este numită de Paul și răscumpărare. Efectul prim al mântuirii este reconcilierea cu Tatăl, adică noua relație cu el și eliberarea de condamnarea păcatului și intrarea în Împărăția lui Cristos, adică în sfera lucrării sale de mântuire și de călăuzire a lumii către Tatăl.
Ca pur har, mântuirea obiectivă este dobândită de om, în mod personal, prin credința baptismală prin care se obține justificarea care este actul liber a lui Dumnezeu Tatăl de a-i acorda iertarea și de a-l transforma în făptură nouă ca fiu adoptiv al său, plin de viața divină.
Credința este condiție supremă și universală a justificării, putând fi calificată astfel drept izvorul gratuității harului. Revelată prin Evanghelie, ea este forță și atitudine de acceptare a lui Cristos și de adeziune totală la el.
Duhul Sfânt și filiația divină sunt primele daruri ale justificării. Duhul Sfânt revarsă și face rodnic harul divin în creștin. Filiațiunea divină este o nouă configurare ontologică și existențială lui Cristos, și primirea în mod nedatorat a dreptului la gloria și fericirea veșnică împreună cu El. Omului îi este restaurată în Cristos asemănarea cu Dumnezeu,; el devine asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu (cf. Rom 8,29). Această reînnoită asemănare constă într-o viață nouă de comuniune cu Cristos și de har prin inabitarea Duhului Sfânt.
Comuniunea cu Cristos este o comuniune ontologică și personală, creată prin inserarea în misterul său pascal, inserare prin care, murind pentru păcat, creștinul împărtășește viața de har și de sfințenie a lui Cristos, precum și destinul său de suferință și de înviere. Comuniunea cu Cristos se manifestă la nivel existențial, la care creștinul caută să se conformeze total în modul său de a fi, lui Cristos, devenind imagine vie a sa, precum și la nivelul spiritual, lăuntric, nivel la care creștinul experimentează harul său, puterea sa de sfințenie și de iubire. Duhul Sfânt este coînfăptuitorul lucrării de sfințire, deoarece, inabitând ființa creștinului îl pune pe acesta în comuniune cu Cristos și rămâne în el manifestându-se ca forță interioară care-i dezvoltă viața nouă și-i călăuzește inima și conștiința, îl determină în aspirațiile și atitudinile sale.
Comuniunea creștinilor cu Cristos și cu Duhul Sfânt îi unește în comunitatea Trupului unic al lui Cristos, Biserica în care se desăvârșește viața nouă până la paruzie și care are datoria misionară a vestirii Evangheliei. Din ecleziologia paulină se poate desprinde o teologie spirituală și o mistică paulină. Spiritualitatea paulină este una de comuniune, cristocentrică și pneumatologică. Experiența mistică este experiența sacramentală și trăirea suferinței după modelul lui Cristos (cf. 2Cor 5,14), prin care îl urmează și îl face prezent.
În ultima etapă de studiu în capitolul al treilea, s-a tratat despre escatologia paulină, deoarece evenimentele escatologice sunt desăvârșire finală a lucrării de mântuire a lui Cristos în misterul său pascal. Astfel, în Cristos înviat, ca principiu și cauză primară și exemplară, creștinii vor învia. Cristos înviat, ca Domn glorificat va judeca lumea și va instaura Împărăția escatologică veșnică a lui Dumnezeu. El se va revela în dumnezeirea sa împreună cu toți îngerii săi pentru a dărui tuturor creștinilor viața, fericirea și gloria veșnică. Așadar centrul evenimentelor escatologice este Cristos, începutul și sfârșitul lumii prezente. Inaugurarea timpului escatologic este încă de pe pământ, căci prin revărsare Duhului Sfânt creștinii trăiesc în timpul plinătății mântuirii, îndreptați prin credință și speranță către bunurile cerești.
Etapele escatologice sunt următoarele: învierea lui Cristos și revărsarea Duhului Sfânt, paruzia lui Cristos, învierea morților în Cristos și transfigurarea celor vii contemporani paruziei, intrarea în viața veșnică și judecata, glorificarea creației. Viața veșnică va consta în participare la gloria lui Cristos, adică la măreția și fericirea sa divină, și în comuniunea perfectă cu dumnezeirea care va fi contemplată de om față către față în trupul său glorificat, în virtutea ipostazierii sale divine adică a asemănării perfecte cu Cristos, a participării sale la viața divină.
Se pot identifica, de asemenea, și trei semnificații principale ale evenimentelor escatologice: mântuirea omului întreg, desăvârșirea lucrării de mântuire și încununarea recapitulării tuturor lucrurilor în Cristos. Mântuirea omului întreg este reprezentată de învierea sa în trupul glorificat, asemănător cu cel al lui Cristos; în acest trup glorificat omul va participa la viața divină și nu va mai fi supus concupiscenței și coruptibilității. Desăvârșirea lucrării de mântuire va consta în realizarea deplină a Împărăției lui Dumnezeu, când el va fi totul în toți; Împărăția lui Dumnezeu reprezintă prezența și lucrarea mântuitoare a lui Cristos și a Duhului Sfânt. Încoronarea recapitulării tuturor lucrurilor în Cristos este reprezentată tocmai de desăvârșirea mântuirii omului la care se adaugă și glorificarea creației prin eliberarea ei de zădărnicie și stricăciune. Prima etapă a recapitulării, ca restaurare a omului și imprimarea unui nou sens creației, a avut loc prin întruparea și misterul pascala lui Cristos care a redat omului comuniunea cu Dumnezeu și noua viață a harului, viață care, la nivel mistic este început și chezășie a incoruptibilității și nemuririi viitoare. În instaurarea Împărăției escatologice a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, comuniunea cu Dumnezeu și viața divină vor ajunge la desăvârșire.
În învățătura și teologia paulină misterul pascal este deci misterul plenar al mântuirii și dinamismul mântuirii. Viața creștină este începutul și pregătirea paștelui escatologic. Misterul pascal este, de asemenea centrul credinței creștine, este misterul proclamat, celebrat și trăit în comuniunea eclezială. El este mister salvific și escatologic al lui Cristos prin care a redat oamenilor comuniunea cu Tatăl și cu Duhul Sfânt introducându-i în misterul vieții veșnice a lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
Aa.Vv., Mysterium salutis. L’evento Cristo, 6, Queriniana, Brescia 1971.
Aa.Vv., Il messaggio della salvezza. Lettere di San Paolo e Lettera agli Ebrei, 7, ElleDi Ci, Torino, 1990.
Aa. Vv., Lettere paoline e altre lettere, Elle Di Ci, Torino 1996.
Badea Gh., Dicționar grec-român al Noului Testament, Societatea Biblică Interconfesională din România, București 1999.
Balarinni L., ed., Dizionario di teologia biblica, Morceliana, Brescia 1965.
Barbaglio G. – Dianich S., ed., Nuovo dizionario di teologia, Paoline, Roma 19823.
Barbaglio G., La prima lettera ai Corinzi, Dehoniane, Bologna 1995.
Bonora A.- Cavedo R. – Maistrello F., ed., Grande commentario biblico, Queriniana, Brescia 1973.
Bultmann R., Theologie des Neuen Testament, Tübingen 1958.
Caserta N., Il dottore delle genti, ITA, Roma 1958.
Conzelmann H., Teologia del Nuovo Testamento, Paideia, Brescia 1972.
Dunn J. D. G., La teologia dell’apostolo Paolo, Paideia, Brescia 1999.
Ferenț E., Escatologia creștină, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2002.
Idem, Isus Cristos Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Presa Bună, Iași 1998.
Gal M., La umbra aripilor tale. Despre har și escatologia creștină, Serafica, Roman 2005.
Goppelt L., Teologia del Nuovo Testamento, 2, Morcelliana, Brescia 1983.
Irineo di Lione, Contro le eresie, Jaca Book, Milano 1981.
Krimmer H., Epistola către Romani, Lumina lumii, Korntal 2001.
Riva G., ed., Dizionario biblico, Queriniana, Brescia 1966.
Schweitzer A., Geschichte der paulinischen Forschung, Tübingen 1911.
Scognamiglio E., Ecco, Io faccio nuove tutte le cose, Messaggero, Padova 2002.
Slușanschi D., ed., Dicționar enciclopedic al Bibliei, Humanitas, București 1998.
Stadelmann H., Epistola către Efeseni, Lumina lumii, Korntal 2001.
Pasquetto V., Chiamati a vita nuova, 2, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2002.
Léon-Dufour Xavier, ed., Vocabular de teologie biblică, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Misterul Pascal (ID: 167063)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.