Misteriile Antice Si ,misterul Crestin
CUPRINS
Introducere
Grecia antică – contextul social, politic și religios
Cultele misterice în Grecia antică
2.1 Cultele misterice : caracteristici generale. Ideea de purificare și inițiere
2.2 Demeter și misteriile de la Eleusis. Micile și marile misterii
2.3 Dionysos și misteriile dionysiace (Sabazios-Dionysos-Bacchus)
2.4 Pythagoreismul
2.6 Orfismul
Misterii preluate prin aculturația greco-egipteană și babiloniană
3.1 Cultul cuplului Cybele-Attis
3.2 Cultul cuplului Isis-Osiris
3.3 Mithraismul
Concluzii. Misteriile antice și “misterul creștin”
Bibliografie
Introducere
În prezent, trăim o epocă a reconfigurărilor, a revoltei aflate sub imperiul încercărilor de tot felul, pentru că este cunoscut faptul că unul dintre „simptomele post-modernității” îl reprezintă alterarea percepției spirituale. De aceea, marile explicații pe care le-au reclamat spiritualitatea sau știința au fost adesea catalogate ca simple construcții intelectuale, ca narațiuni mitologice, pe care omul trebuie doar să le lectureze. Astfel, o caracteristică importantă a relativismului care tinde să ne sufoce existența este aceea că neagă oricare sistem, de orice natură, deci și a celui religios, capacitatea de a atinge sau formula un adevăr, dar care, prin invazia neopăgânismului reanimat pe diverse căi, îndeosebi cele culturale, determină crearea unor structuri de abordare a realității tot mai instabil, care fac imposibile definițiile de durată. Nu e de mirare că, în universul cunoașterii secolului al XXI-lea reapar elemente ale cultelor misterice, tratate, desigur, într-o notă modernă. Societatea caută mereu senzaționalul facil, iar mijloacele media doar de rating. Numai așa se explică de ce am devenit aproape indiferenți la formulele de neo-păgânism care ne-au invadat subtil cotidianul, într-un polimorfism tot mai greu distins de către neinițiați, „reprezentând tipul de fenomene în care se strecoară cei mai mulți farsori, chiar șarlatani”. Facilitatea acestui demers arată că omul, în general, preferă aceste shortcut-uri mai mult decât efortul personal prin care fiecare poate afla care dintre ele deține adevărul, pentru că aceasta ar presupune o anumită deschidere ontologică spre Hristos, Cel care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Ca teolog am considerat că abordarea acestei teme va readuce în atenție caracteristici istorice, de doctrină sau practice ale acestora, pentru a oferi un răspuns creștin acestor provocări. Scopul lucrării este trasat de componenta ei cognitivă, deoarece oamenii au fost preocupați din cele mai vechi timpuri de cunoaștere. Cunoașterea de sine, a mediului înconjurător, a universului și a viitorului. Tot ceea ce înseamnă necunoscut sau orice lucru care este învăluit într-o aură de mister stârnește pasiuni, dezbateri și un apetit foarte mare care stimulează cunoașterea. Cunoașterea devine o necesitate pentru omul care nu poate trăi fără să cunoască. El este o ființă care își pune întrebări și caută răspuns la acestea. El cunoaște realitatea înconjurătoare văzută, care este obiect al cunoașterii. Noi înșine suntem obiect al cunoașterii pentru alții, dar și obiect al propriei noastre cunștiințe. Realitatea intuită și simțită de noi oamenii ca fiind cauza existenței noastre de dincolo de lume, în afară de ea, dar, într-un anume fel, și înlăuntrul nostru, pe care o numim Dumnezeu, a preocupat dintotdeauna și preocupă mintea omului. Modalitățile de relaționare cu divinul au îmbrăcat hainele „veacurilor”, ceea ce a făcut ca „exterioritatea să se resoarbă în sufletul care contemplă”. Structura lucrării : Lucrarea am structurat-o în trei capitole, după cum urmează:
În primul capitol, Grecia Antică – contextul social, politic și religios, am expus reperele fundamentale necesare tratării acestui subiect, și anume contextul general cultic și evoluția istorică a civilizației elene, noțiunile de arche, sacru, sacerdoțiu și câteva repere fundamentale ale spiritualității antice grecești. Grecia a fost creată de un mic număr de state, care, prin faptele lor eroice, experiențele politice, realizările culturale, a reușit să așeze temelia tradiției occidentale. După unii, grecii ar fi gândit cu anticipație pentru întreaga omenire; rațiunea s-ar fi născut în Grecia (Renan). Despre religia grecilor putem spune că era politeistă (cultul grotelor, venerarea arborelui vieții, cultul șarpelui), dar a cunoscut și faza naturalismului, antropomorfismului și a idolatriei. Un loc deosebit în religia grecilor îl ocupau oracolele (Dodona și Delfi) unde erau cerute, apoi rostite răspunsurile la unele întrebări. Capitolul al doilea, se intitulează Cultele misterice în Grecia antică. Aici, după precizarea trăsăturilor fundamentale, am arătat condițiile apariției și evoluției lor din perspectiva Istoriei și filosofiei religiilor, caracteristicile cultului, pentru fiecare rezervând un subcapitol. Chiar dacă religia națională, elenică, se afirmă prin consultarea oracolelor, prin forma dobândită de marile sanctuare vindecătoare, precum cele de la Epidaur (unde vindeca Asklepios), filosofia începuse deja să pună întrebări pe care vechile mituri nu le mai pot rezolva. Atunci când elita intelectuală a Greciei căuta și altceva în afara religiei oficiale, a cultelor civice, existau și societăți secrete care formau grupuri de misterii, cu virtuți proprii, cu propria lor forță esoterică. Capitolul al treilea, Misterii preluate prin aculturația greco-egipteană și babiloniană, este dedicat cultelor „de împrumut”, cosmopolite. Se știe că misteriile egiptene sunt atât de legate de mitogoniile Egiptului, încât apare de-a dreptul imposibil să le separi. Perfecțiunea, bogăția și splendoarea neasemuită a ritualului evidenția puterea zeităților, care erau consultate înaintea oricărei decizii importante. Zeii erau adorați și slujiți de către „cei puri” și grație acestui gest permanent, cerul era unit cu pământul. Pentru a putea sluji, există un lung ritual de purificare a inițiatului, care își regăsea „starea de grație”, respectiv condiția necesară pentru a putea fi prezentat zeului. După abluțiuni cu apă sfințită și fum de tămâie, el rupea sigiliile și intra în sanctuarul unde avea loc „deschiderea ochilor și gurii zeului”. Această parte a ritualului este, prin esența ei, osiriană, iar inițiații repetau gesturile dramei zeului. Astfel, marea dramă a „renașterii în spirit” avea să anime întreaga doctrină esoterică a Egiptului și vom vedea că acest punct culminant al căutării mistice a omului se regăsește în toate celelalte culte care au fost tratate tot pe subcapitole: Cultul cuplului Cybele-Attis, Cultul cuplului Isis-Osiris și Mithraismul. Concluziile sunt centrate pe o analiză a „misterului creștin”, mai exact am arătat de ce creștinismul nu poate fi considerat o religie misterică. Obiect și subiect de cercetare a specialiștilor în Istoria și Filozofia Religiilor, misteriile și cultele antice păgâne au constituit o preocupare pentru mulți specialiști, din a căror operă am extras informațiile și argumentele necesare abordării temei. Mai departe vom prezenta câteva surse care au fost reprezentative și au constituit o motivație pe măsură pentru întocmirea aceastei lucrări: Prima este cea a lui Alfred Loisy, Misteriile antichității, trad. Gabriel Avram, Editura Herald, București, 2012, care cuprinde date extrem de importante cu privire la aceste culte. El tratează pe rând cultul lui Dionysos și Orfeu, misteriile de la Eleusis, cultul cuplului Cybele-Attis, Isis și Osiris, iar în final cultul lui Mithra. Despre fiecare prezintă date cu privire la mitul și legenda lor, practicile din interiorul fiecărui cult, sărbători importante, ritualurile specifice fiecărui cult, doctrină, sacrificii etc. Chiar el ne spune la începutul lucrării că nu este o lucrare amplă deoarece „o cercetare aprofundată a tuturor documentelor ce privesc misteriile păgâne și originile creștine s-ar putea întinde pe durata mai multor vieți…”. O altă lucrare, mult mai amplă decât prima, este cea a lui Franz Cumont, Misteriile lui Mithra, trad. Alexandru Anghel, Editura Herald, București, 2007. Zicem că este mai amplă deoarece tratează un singur cult și anume originea și istoria religiei mithraice. După anii de muncă și călătorie a reușit să realizeze această lucrare care este împresurată cu informații bogate despre răspândirea cultului, doctrină, liturghia, clerul, adepții și originile mithraismului. Lucrarea Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice este la fel de importantă ca toate celelalte deoarece cuprinde, pe lângă religiile multor alte popoare, și istoria Greciei antice cu numeroase precizări de izvoare, locuri de cult, sacerdoțiu și scrificii, magie etc. Pe lângă toate acestea găsim și câte un sub capitol pentru fiecare cult care a fost considerat a fi reprezentativ pentru religia greacă, și anume: misterele eleusine, misterele dionysiace, orfismul și pitagoreismul. Cartea lui Maurice Briant, Misteriile din Eleusis. Originea și natura lor. Ritualul de inițiere, trad. Maria Genescu, Editura Herald, București, 2009, lecturând-o, mi-am dat seama că prezintă, dacă nu total, măcar parțial, problema misteriilor eleusine, modul în care un cult grec a putut să se nască, să se dezvolte, îmbogățindu-se treptat, până la a deveni religie de sine stătătoare. În același timp se observă din partea autorului o privire de ansamblu asupra religiei grecești.
1. Grecia antică: contextul social, politic și religios
1.1. Repere istorice
Civilizația greacă a fost creată de un mic număr de state, printre care Atena și Sparta. Faptele lor eroice, experiențele politice, cât și realizările culturale au așezat temelia tradiției occidentale. Cultura creată de cele câteva cetăți minuscule care au înflorit vreme de câteva sute de ani pe malurile Mediteranei a sfârșit, cred, prin a fi recunoscută drept: ,,o experiență fondatoare a spiritului european, tot atât de aproape și de departe, de asemănătoare și de străină spiritului nostru cât ne suntem fiecare nouă înșine de cunoscuți și de neștiuți deopotrivă”. Civilizația greacă a fost împarțită de cercetători în cinci perioade: perioada „geometrică”, perioada „arhaică” – când au fost întemeiate colonii pe țărmurile Mării Negre și în Nordul Italiei, creând Magna Grecia, perioada „clasică” – expansiunea lui Alexandru cel Mare în Orient și până în India, perioada „elenistică” – se produce o simbiozã a culturilor, civilizatiilor și religiilor popoarelor care făceau parte din Imperiul Macedonean și, în sfârșit, perioada „romană”, când spiritualitatea veche decade iminent tot mai mult sub influența idolatriei. Spațiul geografic în care s-a desfășurat viața grecilor antici cuprinde trei zone importante: Elada propriu-zisă, inclusiv spațiul egeean; coastele Asiei Mici (Ionia); sudul Italiei („Grecia mare”) și centrele numeroase întemeiate prin expansiune colonizatoare, fie în Mediterana, fie pe coastele Pontului Euxin. Dar sfera de mișcare a grecilor era și mai vastă; interesele lor comerciale i-au împins mult mai spre nord, sud sau vest: în Egipt și pe țărmurile Spaniei. Expansiunea greacă nu se poate explica numai prin factorul geografic marcat de locul central ce-l ocupa în acea vreme, între sud-nord și est-vest. Această poziție acorda, desigur, anumită facilitate de mișcare, dar nu ar putea să ne spună de ce anume grecii au trebuit să-și părăsească locurile natale și să apuce calea mărilor și a necunoscutului. E necesar, deci, să dăm mai multă atenție condițiilor de viață din Grecia continentală, locul de primă emigrare. O explicație a fenomenului filosofic și religios dintr-o epocă sau alta nu se poate încerca în mod științific dacă nu ne referim la condițiile geografice, la structura socială, felul de guvernare, legislația, starea economică, evenimentele politice, la condițiile și fenomenele istorice în care Elada era angajată în exterior, la numită facilitate de mișcare, dar nu ar putea să ne spună de ce anume grecii au trebuit să-și părăsească locurile natale și să apuce calea mărilor și a necunoscutului. E necesar, deci, să dăm mai multă atenție condițiilor de viață din Grecia continentală, locul de primă emigrare. O explicație a fenomenului filosofic și religios dintr-o epocă sau alta nu se poate încerca în mod științific dacă nu ne referim la condițiile geografice, la structura socială, felul de guvernare, legislația, starea economică, evenimentele politice, la condițiile și fenomenele istorice în care Elada era angajată în exterior, la raporturile dintre cetăți, în interiorul spațiului grec și la nivelul de dezvoltare a științei și culturii, în general. După cum se va vedea, acești factori au contribuit hotărâtor la apariția și dezvoltarea culturii eline și, odată cu ea, a unui nou mod de reprezentare a realității – cel filosofic, religios și științific. Cu timpul s-a ajuns la concluzia că pământul Greciei a slujit din cele mai vechi timpuri ca loc de întâlnire a multor popoare care, amestecându-se, a rezultat diferite limbi, culturi materiale și datini religioase. Exploatarea adâncimilor istorice ale poporului grec duce la constatarea existenței unor mișcări succesive și interpătrunderi de populații, iar corespunzător, a unor succesiuni de cultură, asupra cărora nu este cazul să stăruim aici. Istoricul Tucydides, referindu-se la epoca prehomerică, afirma că ,,așa-numita Eladă nu arată a fi locuită statornic de mult timp, ci au avut loc strămutări de noroade înainte, care-și păstrau cu ușurință pământul și se dădeau în lături din fața neamurilor ce veneau peste ele”. Privită pe perioade milenare, dinamica demografică elină se înfățișează, la început, ca un torent care coboară în revărsări succesive din nord la sud, aducând de fiecare dată învolburări haotice și distructive, care trec mai departe, lăsând totuși umiditatea necesară și fertilitatea propice unui nou avânt al culturii și civilizației, împrospătând parcă forțele umane și avânturile creatoare. Explicația firească a acestor repetate invazii nu putea fi decât aceea a unui decalaj prea resimțit dintre nivelurile de viață materială ale populațiilor nordice și cele sudice, care atinseseră spațiul ușor de parcurs al mării. E vorba de mese mari de oameni care aveau viguroase energii de cheltuit, scoțând câștiguri și foloase dobândite cu lancea și sabia. Deși unele dintre aceste populații au înțeles să rămână statornice în spațiul eladic, tendința multora a fost aceea de a căuta noi teritorii, mai bogate, pe care să întemeieze centre de civilizație și bună stare; aceasta nu numai pe calea armelor, ci și cu un mijloc mult mai eficient: comerțul. Cu timpul, s-a ajuns la o vastă rețea de colonii bogate, legate de metropole printr-un comerț intens, bazat pe dezvoltarea meșteșugurilor.
1.2. Organizarea social-politică
Către sfârșitul mileniului al II-lea un val de invadatori se abate asupra Eladei, aceștia fiind dorienii. Această invazie avea să aiba consecințe dezastruase asupra acestui popor printre care amintim: creațiile arhitecturale sunt ruinate, a dispărut organizarea statală monarhică, scrierea și cea mai mare parte a operelor. Grecia a ieșit din lunga perioadă a Anilor Întunecați (sau Epoca obscură) ca un teritoriu mic, în special format din comunități de gospodari în stare să-și asigure existența. Aceste comunități au fost capabile să susțină un oraș care servea ca centru civic, spațiu de întrunire și refugiu pentru vremuri grele. Orașe ca Atena, Sparta, Corint și Teba au fost numele în jurul cărora s-au format și micile orașe state ale lumii grecești. În ciuda faptului că erau orașe mici, orașele state grecești au fost întotdeauna admirate ca un loc în care multitudinea ideilor politice au fost încercate și testate de la început. Epoca obscură este situată cronologic între 1200 î.d.Hr și 800 î.d.Hr. Este o perioadă de regres, dezordine, este Evul mediu pentru greci. Cu toate acestea, în epoca obscură au loc trei mari evenimente cu consecințe asupra civilizației grecilor: 1) nașterea polisului grec; 2) colonizarea greacă (începe în secolul a VIII-lea î.d.Hr); 3) Apar cele patru opere fundamentale ale culturii grecești, elaborate de către cele două mari personalități: Homer (Iliada, Odiseea) și Hesiod (Theogonia, Munci și zile) . Epoca arhaică capătă strălucire datorită dimensiunilor pe care le-a căpătat colonizarea greacă. Dacă Răsăritul european participa la procesul civilizatoric încă de timpuriu, Occidentul intra în civilizație doar prin impulsurile căpătate în urma colonizării grecești. Colonizarea greacă a făcut ca economiile Europei să devină complementare. Universul cultural european a fost modelat prin intermediul colonizării grecești, căpătând influențe mediteraneene. Fără colonizarea greacă nu ne putem explica orizontul atât de bogat pe care l-au avut grecii din punct de vedere cultural în epoca clasică. Își are originea tot aici prima școală de filosofie a grecilor, care s-a numit școala ioniană. Cei patru reprezentanți au fost: Thales din Milet, Anaximandru, Anaximene și Pitagora din Samos. Epoca clasică reprezintă „secolul de aur” al grecilor. Se mai numește și secolul lui Pericle. În secolul de aur, dintre toate cetățile grecești, capătă relevanță Atena. Regimul politic al Atenei s-a aflat în opoziție cu cel spartan. În perspectivă istorică, Atena simbolizează democrația; în opoziție, Sparta simbolizează totalitarismul. Secolul de aur a fost jalonat de două tipuri de războaie care și-au pus amprenta asupra mentalității grecilor și asupra destinului cetăților. Între timp, orașele-state cunosc o schimbare politică rapidă. Monarhiile au fost înlocuite de aristocrații care erau bazate pe domnia unor proprietari nobili. Dar poziția lor a devenit instabilă odată cu creșterea legăturilor comerciale și introducerea sistemului monetar în jurul anului 600 î.d.Hr; grecii au preluat ideea de la regatul lidian, unde fusese inventat recent. Au existat multe conflicte între orașele-state în timpul secolului al VI-lea î.d.Hr. și deseori puterea a fost deținută de tirani. În ceea ce îi privește, tiran, ca și aristocrat, sunt termeni pe care grecii îi folosesc fără a spune prin asta că, de pildă, tiranul ar fi un om crud sau indezirabil. Tiranul a luat puterea prin forță. El se poate dovedi un reformator și poate fi mult mai popular decât aristocrații pe care i-a îndepărtat. În ciuda reformelor introduse de un legiuitor pe nume Solon, puterea a fost preluată la Atena de un tiran capabil numit Pisistratus. Al V-lea secol î.d.Hr. a fost, de asemenea, un timp al marilor clasici ai civilizației grecești, identificați cu atenienii. În timpul dinainte și după această perioadă, alte orașe-state grecești au avut contribuții substanțiale la cultura greacă, de exemplu, crearea poeziei, olăritul, sculptură și primii filosofi care au încercat să explice Universul în termini fizici, în locul proceselor magice și miraculoase. Trăsătura cea mai originală a acestor cetăți aflate în formare este poate dorința lor de a-și recrea un trecut cu ajutorul miturilor și legendelor. Foarte recent, fresca Corăbiilor din Thera, cu reprezentările sale de orașe, războinici, lupte navale, a putut duce la ideea că avem aici, dinainte de 1500, o posibilă marturie a existenței legendelor epice similare celor din textele homerice de mai târziu. Nu este însă inutil să se sublinieze, pentru a conchide, rolul miturilor și legendelor în viziunea pe care cetățile-stat în formare au putut-o avea cu privire la trecutul lor. Totuși, după cum observă gânditorul român D. D. Roșca, importanța momentului grec din evoluția culturii umane a fost uneori exaltată; după unii, grecii ar fi gândit cu anticipație pentru întreaga omenire; rațiunea s-ar fi născut în Grecia (Renan), deci omul însuși, ca animal rațional, s-ar fi născut în Elada. Spirit critic și lucid prin experiență, D. D. Roșca nu trece cu vederea că nu totul a fost preluat de la Greci: ,,Dar, să fim drepți și să nu uităm că trecutul elin continuă să acționeze asupra prezentului, poate nu numai întărind și îmbogățind viața intelectuală a acestuia. În unele privințe, s-ar putea constata că moștenirea greacă ridică în calea inteligenței și oarecare zăgazuri păgubitoare. Căci am moștenit de la elini nu numai ordonatoare idei generale și pozitive cunoștințe de amănunt, nu numai idealuri creatoare de propășire și dexterități ingenioase, ci și câteva prejudecăți și superstiții. Cunoașterea trecutului grec e deci binefăcătoare, și pentru aceste motive ne poate elibera de sub apăsarea pe care o exercită asupra unora dintre moravurile noastre intelectuale această din urmă moștenire”. Cele mai înțelepte și artistice realizări au fost de cele mai multe ori asociate atenienilor. Printre templele reconstruite de pe Acropolis, cel mai frumos este Partenonul, prin proporțiile superbe și prin decorațiunile sculptate. Prima tragedie dramatică în istorie s-a născut din ritualurile atenienilor în onoarea zeului Dionysos. Filozofii care au pus temelia gândirii grecești, Socrate și Platon, au încercat să răspundă la primele întrebări referitoare la moralitatea umană și idealuri politice. Herodot, de asemenea, provenea dintre atenieni, fiind primul istoric adevărat (adică un cercetător critic și nu autorul unor consemnări de zvonuri și povestiri). Nu există istoric al religiei și filosofiei care să nu se îndrepte cu admirație și poate cu fascinație spre tărâmurile unei gândiri care a însemnat o cotitură fundamentală în dezvoltarea culturii umane, cu deosebire a celei europene. Ceea ce au adus grecii la progresul spiritualității umane merită, după Erwin Rohde, ,,un respect etern”. Starea geografică și economică a Eladei erau favorabile fluxului colonizator. Grecia e o țară muntoasă, cu un sol ingrat – cu atât mai mult în condițiile producției din antichitate. Amintind referința lui Herodot, după care sărăcia era perpetuă în Elada, Gomperz aprecia că această stare a fost din mai multe părți salutară pentru greci: a fost un permanent stimulent pentru încordarea și exercitarea forțelor latente ale acestui popor deosebit de dotat; constituia o firească protecție împotriva invadatorilor, pe care nimic nu avea să-i atragă; în sfârșit, a împins pe greci către navigație, emigrație, colonizări și comerț – direcții în care aceștia s-au dovedit deosebit de destoinici. Poziția geografică le oferea mai ales o deschidere spre est și sud: nordul nu le oferea aceleași condiții, deși, după cum vom vedea, ei nu s-au ferit să-și extindă mai apoi relațiile comerciale până la malurile Dunării și Donului, întemeind pe coastele Pontului Euxin unele trainice și bogate colonii care făceau intens negoț și stabileau relații mai apropiate cu popoarele locale și căpeteniile lor. În schimb, spre Orient li se oferea un adevărat pod de insule, pe care treceau cu ușurință pe coastele Asiei Mici, unde au întemeiat cetăți cu un înalt nivel de civilizație pentru acel timp, cetăți care aveau relații comerciale cu țările Orientului apropiat. E de bănuit că pe aceste căi deschise spre Orient vor fi avut acces la vechile centre ale culturii asiatice, cu deosebire prin intermediul fenicienilor. Migrația colonizatoare a grecilor nu s-a desfășurat, așadar, din considerente de aventură militară, ci din trebuințe economice legate de condițiile demografice și de insuficiența producției alimentare. Colonii au fondat grecii în toate timpurile și sub toate regimurile politice – sub regi, ca și sub aristocrație sau democrație. Invaziile din nord au dizlocat și au expatriat unele părți ale populației; apoi, trebuia să se găsească o ieșire pentru clasele sărace, surplusul demografic și indezirabilii politici, pentru a nu se periclita prea mult ordinea socială și cea a echilibrului economic existent. Pe lângă acestea mai era și trebuința de import a unor produse alimentare, pe bază de schimb cu produse confecționate în atelierele grecești. Producția industrială – câtă și cum era pe atunci – necesita importul de materii prime. Cetățile-colonii deveneau necesare ca puncte de sprijin puternice și piețe de tranzacții comerciale cu localnicii. Relații economice intense au avut grecii cu egiptenii, care le-au întemeiat în acest scop orașul Naukratis, unde și-au clădit și un mare templu (Hellenion). Cei mai bătăioși dintre ei s-au angajat ca mercenari, departe de patrie, în Egipt și în alte țări orientale. Coloniile au atins curând un nivel de civilizație și o dezvoltare uneori superioară în raport cu starea comunităților de la care au plecat. Ocupându-ne în mare până aici de evoluția istorică a poporului grec, mai departe vom vorbi despre reperele fundamentale ale spiritualității grecești ca mai apoi să acordăm atenție și filosofiei care a avut un impact deosebit asupra acestui popor.
1.3. Religia vechilor greci: elemente fundamentale
Pentru a putea aborda tema propusă trebuie să subliniem, în câteva repere definitorii, tocmai trăsăturile spirituale ale acestei perioade istorice în care, după cum afirma marele sociolog Émile Durkheim, ,,mai corect ar fi, se pare, să admitem pur și simplu ca definiție minimă a religiei credința în ființele spirituale”. Dar, pentru o corectă înțelegere a acestei perioade îndepărtate, mai este nevoie și de o corectă cunoaștere a etimologiei termenilor. Așadar, termenul care definește această perioadă istorică, „arché” (început, punct de plecare, principiu), de la care, în acest caz, al cercetării istorico-religioase, a păstrat sensul de ,,început”, fapt care semnifică că, din punct de vedere cronologic, perioada arhaică se delimitează în timp de la începuturile civilizației omenești și până în Antichitate. „Profesorul André Leroy-Gourhan aprecia că acest lucru ar fi putut avea loc în urmă cu aproximativ 1.000.000 de ani”. Din perspectivă teologică, termenul este folosit cu același înțeles și în Sfânta Scriptură la Evangheliile după Marcu (1, 1), după Ioan (1, 1) și în Epistola 2 Tes. (2, 13). Analizând perioada arhaică a omenirii, în special cea a civilizației elene, Istoria și filozofia religiilor îl ajută pe om să „înțeleagă, și să-i ajute și pe alții să înțeleagă comportamentul omului religios (homo religiosus) și universul său mental, ceea ce nu este deloc ușor”, având în vedere timpurile la care facem referire, pentru că era o perioadă în care nu s-a ajuns la afirmarea unei ființe supreme sau a unei morale pe rațiunea omului, ci pe un complex fundamental mitologic în care prima mitul. Apariția religiei o dată cu primele urme ale omului pe pământ dovedește importanța și necesitatea acesteia și a persoanelor consacrate, a sacerdoțiului, fapt care provoacă la speculații legate de natura religioasă a omului. Vorbind despre „sacerdoțiu”, în chip obligatoriu trebuie să abordăm și problematica „sacrului”. Trăirea, sentimentul sacralității este un act existențial adânc și înalt, deopotrivă. Prin ea se împlinește menirea noastră ca ființă și se dă contur rostului vieții pe pământ. Prin acest tip de trăire, capabilă să confere unui anumit individ calitatea (funcția) de sacerdot, Wilhelm Dilthey înțelege o pogorâre a spiritului în el însuși, o anumită stare sufletească înaltă aflată în relația cu obiectivitatea lumii înconjurătoare și mai ales observabilă de către membrii unei anumite colectivități umane. Relația cu forțele considerate divine, totuna cu sacrul în cele din urmă, este cea care prevalează în stabilirea funcției sacerdotale. Atunci când facem referire la perioada arhaică, funcția sacerdotală presupunea, înainte de toate, relația de intermedierepe care sacerdotul o realiza între grupul de oameni și forțele spirituale sau cu animalele pe care le divinizau și de aceea, în primele lui faze, sacerdoțiul asigura „comuniunea rituală cu strămoșii”. Din perspectiva Istoriei religiilor, există două concepte diferite, sacrul (sacer) și divinul (sanctum). Sanctum semnifică transcendența, divinul, iar sacer, imanența, sacrul. În ceea ce privește raportul dintre sacru și divin, accentul nu trebuie să cadă nici pe separarea lor, ca în religiile monoteiste, nici pe confuzia lor, ca în religiile indigene. Mircea Eliade spune următoarele cu privire la modul cum percepe omul primitive divinitatea: ,,devalorizarea extazului, însoțită de înalta stimă pentru ,,puteri”, semnifică, după părerea noastră, nu disprețul pentru ,,spiritualitate”, nici frica admirativă în fața ,,magiei”, ci nostalgia unui Paradis pierdut, setea de a cunoaște direct prin simțuri atât Divinitatea, cât și zonele inaccesibile ale realității. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că omul primitiv dorește să întâlnească sacrul încorporat și, în consecință, ușor accesibil. Așa se explică hierofanizarea Cosmosului, faptul că oricare obiect poate încorpora sacrul”. Tabuurile erau adesea reguli de igienă sau prescripții morale. Pe de altă parte, utilitarismul își punea amprenta asupra religiilor arhaice, agonisirea hranei, supraviețuirea, ca și vindecarea fiind fundamentale. În ceea ce privește religia greacă arhaică, aceasta se caracteriza prin politeismul extrem de dezvoltat, oferind cel mai clar și adeseori citat exemplu de politeism apărut pe fond mitologic. Într-o primă etapă putem vorbi de anumite forme de animism, de practici inițiatice și de venerarea unor simboluri cosmologice. Evidențiem aici cultul grotelor sacre, amintim despre venerarea arborelui vieții, dar și cultul șarpelui. Tot acum se evidenția și zoolatria ca reminiscență totemistă, cultul taurului și cel al securii duble, labrys-ul. Erau divinizate și vânturile, ceea ce ne dă de înțeles că avem de-a face cu un popor de marinari. Ea a cunoscut chiar și faza naturalismului, în care primii locuitori considerau ca zeități Soarele, Luna, Pământul, astrele, cerul. Obiect al adorației au devenit și fenomenele naturii de mai mică anvergură. Așa au apărut zeitățile cerești și cele telurice sau chtonice. Naturalismului i-a urmat apoi antropomorfismul: fenomenele zeificate au fost și umanizate, atribuindu-li-se forma corporală și nume omenești. Zeii se căsătoreau, aveau calități și defecte morale pe care le întâlnim și la oameni. Antropomorfismul trebuie interpretat ca expresie a ideii filosofice a umanizării divinului, iar reîncarnarea ca expresie mitică a principiului continuității vieții. Xenophan a atacat antropomorfismul homeric și hesiodic. De altfel, el luase în derâdere doctrina transmigrației sufletului și reîncarnarea din brahmanism, fără a-i înțelege sensul. În venerația față de zei a vechilor greci ni se dezvăluie una din cele mai mari idei religioase ale omenirii – ba putem spune chiar ,,ideea religioasă a spiritualității europene”. Trăitor într-un Univers în care totul este plin de zei, mai ales „pentru omul religios, lipsa de omogenitate spațială se reflectă în experiența unei opoziții între spațiul sacru – singurul care era real, care exista cu adevărat – și restul spațiului, adică întinderea informă care-l înconjoară”. Grecii au practicat și idolatria, cultul imaginilor materiale ale zeilor. Pe lângă acestea, se credea în imortalitatea sufletului, într-o judecată și recompense sau pedeapsă în viața de dincolo. Aici, științele exacte se împleteau cu speculațiile platonice și tot aici se îmbina filosofia cu teurgiile gnostice și hermetiste. Dar, cu timpul, credințele religioase s-au perimat; în vremea lui Pericles, ele nu se mai bucurau de considerație. Va fi contribuit la aceasta și expansiunea colonială; drumurile îndelungi parcurse pe mări, noile teritorii descoperite, nu le-au oferit prilejul grecilor să întâlnească uriașii și monștrii de care vorbește mitologia. Ei nu întâlneau nici un zeu, ci numai fenomene naturale. Astfel, acumularea cunoștințelor reale în toate domeniile submina prestigiul poveștilor mitologice și convingea pe filosofi de inconsistența vechilor credințe. În ceea ce privește cultul, preoția era ereditară, se transmitea din tată în fiu. Cultul era îndeplinit de capul familiei. Pentru Helios, soarele, se făcea o rugăciune dimineața. Pentru Poseidon, zeul mării, se întindeau mâinile spre mare. Foarte răspândite erau întrecerile și jocurile. Acestea erau religioase în sine, fie olimpice, închinate lui Zeus, fie panatheneele, închinate Athenei, fie întrecerile de poezie. Cu timpul sărbătorile și-au pierdut din caracterul religios și devin prilejuri de petrecere și odihnă. Oracolul juca un rol aparte în religia vechilor greci. Exista oracolul de la Dodona, unde frunzele unui stejar vechi comunicau oamenilor, și oracolul de la Delphi, unde preoteasa Pithia intra în extaz și dădea răspunsuri. Se aduceau sacrificii omenești dintre sclavi și prizonieri. Un rol foarte important in religia vechilor greci îl aveau magnificele temple. Nu erau locuri de reunire a credincioșilor pentru a se ruga, precum sinagoga, moscheia sau biserica creștinilor, ci ,,casa zeului” căruia templul respectiv îi era dedicat, încăperea (cella) în care se găsea doar statuia zeului și eventual câteva din obiectele mai de preț aduse ca ofrandă, și în care nu pătrundeau decât preoții și slujitorii templului (altarul pentru sacrificii era în fața templului). Importanța anumitor temple depășea granițele unui stat-oraș, cum era cazul templului lui Apollo din Delfi, celebru pentru oracolul său, sau templele din Istmul de Corint, Nemeea și în special Olympia, în jurul cărora se organizau periodic faimoasele jocuri și concursuri atletice și artistice. Într-un anume sens, templul era un monument în cinstea comunității, o demonstrație cât se poate de vizibilă a măreției, puterii și conștiinței de sine a acestei comunități. Nici măcar tiranii n-au construit palate sau morminte pentru glorificarea lor. Chiar și tiranul se închina în fața comunității. Nu mai puțin importante erau oracolele, unde arta divinației sibilelor va evolua, ea căpătând noi forme ritualice superioare celor de la început, fapt ce va determina apariția acestora. Astfel, ea a intrat în sfera religiei, dar și a politicului, deoarece, în mod sistematic, preoții uzau de sistemul oracolelor pentru a manipula guvernarea laică după propriile interese. ,,Instituție culturală cu caracter de cele mai multe ori local, delimitat de un «loc sacralizat» din punct de vedere formal, oracolul era un spațiu în care erau cerute și apoi rostite răspunsurile ce aveau ca obiect evenimente extraordinare sau neobișnuite, vise, boli sau preziceri finalizate cu orientarea acțiunii umane, atât individuală, cât și publică”. Cel mai vechi oracol din Grecia era Dodona, care a funcționat în Epir, ca o relicvă a vechilor credințe magice. Situat la 22 km de orașul Ioannina, care păstrează și astăzi peste 100 de tăblițe de la acest oracol, a fost la mare cinste în Grecia antică în perioada când civilizația elenică se desfășura în nord, dar va trece pe plan secund în momentul deplasării elenismului spre Sud, însă fără a-i fi uitat vreodată renumele. Preoții care activau în prejma oracolului și se inchinau lui Zeus aveau în comportamentul lor manifestări șamaniste. Preoții-Seli puteau prooroci ascultând doar foșnetul frunzelor stejarului sfânt, după cum ne mărturisește Homer în Iliada, cântecul al XVI-lea. Ei se culcau la pământ atunci când făceau prevestiri, ca și cum ar fi aflat răspunsul la întrebare din interiorul planetei. Alături de acești preoți, un rol important în viața oracolului îl jucau preotesele, un gen evoluat de sibile. Herodot, Pindar, Strabon și Euripide au arătat că aceste profetese erau întotdeauna grupate câte trei. Ele profețeau de la rădăcina unui stejar uriaș de unde pornea un izvor, care reprezenta și locul central al oracolului. Ele profețeau după foșnetul frunzelor arborelui sau după zborul porumbeilor. Oracolul a fost dat uitării chiar începând cu epoca clasică, deoarece fusese construit într-un loc izolat. Homer spune că Dodona era ,,foarte departe”, iar Hesiod considera că era ,,la capătul lumii grecești”. Pe măsură ce faima oracolului din Dodona scădea, un alt oracol căpăta importanță pentru civilizația greciei din acea perioadă – este vorba despre oracolul din Delphi, considerat locul cel mai sfânt al Greciei. Tot aici profețeau și celebrele pythii. Stâncile, culmile sălbatice, munții prăpăstioși și o vale strâmtă, la care se adăuga peștera din spatele templului înălțat în cinstea lui Apollo, dădeau locului un aer de mister. De fapt, această grotă reprezenta centrul de atracție al sanctuarului, căci aici se răspundeau celor care doreau să intre în legătură cu divinitatea. În perioada sa de glorie, oracolul era săvârșit de Pithia, cea de la care vine și numele profeteselor viitoare. Timp de trei zile, Pithia ținea post sever, apoi se purifica în fântâna Kstalia în apa căreia erau macerate frunze și crengi de laur (copacul sacru al lui Apollo). La ieșirea din bazin ea bea mai multe cupe pline cu această apă și mesteca frunze de laur menite să-i provoace delirul propriu-zis. Condusă în templu i se dădea să înghită „lichiorul profetic” apoi era dusă în peștera unde o aștepta mulțimea de pelerini pentru a se consacra divinației. Aceasta era așezată pe trepiedul sacru și inspira vaporii profetici emanați din podeaua grotei (produși din arderea unor plante halucinogene). Pelerinii nu o puteau vedea pentru că ea era în altă cameră, ci doar o auzeau profețind. Cei care au avut îndrăzneala să o privească, au văzut cum fața ei devenea lividă, ochii începeau să i se rotească iar corpul intra în convulsii teribile, se umplea de sudoare și din gură îi curgeau bale. Răspunsurile erau date de preoți, care tălmăceau spusele, de cele mai multe ori cu dublu înțeles, și le transmiteau pelerinilor. Pythonisele erau recrutate din rândul fetelor labile psihic sau posedate, considerându-se că starea lor provenea în urma unui contact cu divinitatea. Starea de ,,delir pythic” se consideră că ar fi fost provocată de frunzele de laur pe care aceasta le mesteca, fie din apa pe care o bea din izvorul Cassotis, fie de vaporii de acid carbonic pe care îi inhala stând pe trepied deasupra unei crăpături în stâncă, prin autosugestie. Orice profeție se realiza contra cost, iar pentru oamenii de rând, chiar și cel mai mic tarif practicat era totuși peste puterile lor. Fiecare client trebuia să aducă ofrandă pe altarul zeului Apollo un pelanos (prăjitură) și aducea pentru sacrificiu o capră. Nebunie sau șarlatanie, nu se știe în mod sigur nici astăzi. Cert este însă faptul că faima oracolului s-a menținut până în anul 390, când a fost închis oficial de împăratul Teodosie. Reputația extraordinară de care s-a bucurat de-a lungul vremii oracolul din Delfi s-a datorat nu atât Pithiei, cât preoților care compuneau oracolul, căci aceștia trebuie să fi fost mari cunoscători ai oamenilor, ai împrejurărilor politice și ai intereselor statelor grecești. S-ar putea spune că preoțimea delfică a condus pentru un timp nu numai viața religioasă și morală a Greciei antice, ci chiar destinele ei politice și dezvoltarea ei culturală. Alte forme mantice importante pentru acele timpuri, după „Apologia” lui Apuleius, sunt: hidromația (ghicitul în bășicile de la fața apei); oniromația (tălmăcirea viselor); geomația (interpretarea viitorului după fenomenele telurice); catoptromația (ghicitul în oglinzi), cu reminiscențe în tradiția unor popoare creștine, cu rol erotic, prin care fetele își ghicesc soțul ursit intr-o oglindă, între două lumânări aprinse, fie în noaptea de Crăciun, fie în cea de Bobotează.
1.4. Filosofia vechilor greci
Despre filosofie putem spune că ea a rămas mai mult sau mai puțin „esoterică” față de marea masă a grecilor, ceea ce era și firesc, deoarece în toate timpurile oamenii și-au găsit și alte îndeletniciri decât aceea de a filosofa. Și în Grecia, filosofia a rămas să aparțină doar unor cercuri restrânse, unor școli sau gânditori izolați. Ea a apărut pentru prima oară în Ionia și cuprinde trei perioade. Începe odata cu declinul regimurilor „tiranice”. Apare întâi în colonii, unde lupta socială era mai dură și, în consecință, corupția mai mare, iar tradițiile mai puțin înrădăcinate decât în Grecia propriu-zisă. Aceasta este prima perioadă. În Grecia propriu-zisă, viața filosofică se dezvoltă de-abia spre sfârșitul secolului al V-lea î.d.Hr. Atunci spiritul grec ajunge la maxima lui strălucire. Aceasta este cea de-a doua perioadă, cea mai lungă, a filosofiei grecești și universale. Era din nou un moment de declin. Nu doar un regim politic, ci întreaga Grecie se fărâmițează în urma catastrofei din războiul peloponesiac. Această perioadă va dura până în anul 322 î.d.Hr., când spiritul grec începe să devină universal. Înflorirea gândirii grecești, însuflețită de tinerețea veșnică a istoriei, de Alexandru Macedon, se răspândește în toată lumea. Începe cea de-a treia perioadă. Dar această răspândire universală a elenismului nu este decât începutul unui declin și mai mare, cuprinzând tot ceea ce trăia în sfera gândirii grecești. Când vorbim de „filosofia grecilor” e într-adevăr doar „un fel de a vorbi”, o modalitate de referință la cei ce „filosofau” cu adevărat în spațiul elin. Deși Grecia a avut foarte mulți filosofi în raport cu alte epoci istorice ale omenirii, ei au rămas doar o infimă minoritate în raport cu masa populației. Filosofia, ca nou mod de a gândi și concepe realitatea, n-a avut extensiune transformatoare de orizont intelectual pentru masele populare, care nici nu o priveau întotdeauna cu ochi buni. Dovadă este și faptul că acuzația de impietate, adusă unora dintre filosofi, era dintre cele mai grave în fața judecătorilor și a avut, nu o dată, deznodăminte dramatice, ca în cazul clasic al lui Socrate. Aceasta înseamnă că vechile mentalități și credințe nu dispăruseră odată cu apariția filosofiei. Concepțiile filosofice vin să se opună religiei și vechilor mituri, dar filosofii aveau oare o religie aparte de cea populară? Am putea spune că ei au trebuit să țină seama în oarecare măsură de aceasta. Dovada o avem în faptul că, deși religia greacă era destul de îngăduitoare cu explicațiile materiale ale „fiziologilor” sau „cosmologilor” filosofi, ea nu admitea depășirea unor limite. Acest lucru l-au simțit cu deosebire Protagoras, condamnat la exil, Anaxagoras, aruncat în închisoare și scăpat cu mare greutate de Pericles de la pedeapsa capitală, și mai ales Socrate, care a plătit cu viața unele idei și atitudini ale sale care au fost taxate ca lipsite de pietate. Ei nu au fost, de altfel, singurii urmăriți pentru ateism. Gândirea antică greacă prezintă, așadar, această dublă înfățișare: pe de o parte ea e privită ca opusă religiei, pe de alta ca pregătire pentru o ,,teologie”. Aceste două aspecte n-au aparținut numai unor gânditori diferiți, ci s-au manifestat în personalitatea unuia și aceluiași filosof. Astfel, Socrate, considerat unul dintre spiritele cele mai religioase ale Greciei, a fost acuzat, cum se știe, și condamnat la moarte pentru impietate, rămânând chiar în timpurile moderne bănuit de ateism. Nu lipsesc, argumente puternice pentru a dovedi o influență orientală – pe care egiptenii o considerau importantă – în informarea și formarea spiritului științific și speculativ grec. Pe de altă parte, religia și instituțiile politice au fost și ele preluate de la egipteni. De la egipteni și-ar fi împrumutat aceștia și doctrinele, artele, instituțiile pe care mai apoi le-au răspândit în Grecia; Herodot consideră că în mai multe domenii egiptenii au prioritate absolută; de pildă, în domeniul astronomiei ei au fost primii care au stabilit durata unui an, care au împărțit anul în douăsprezece luni și care au recunoscut ciclul anotimpurilor; tot ei au inventat geometria, iar de la fenicieni au împrumutat scrisul, traseele comerciale maritime, sticla și săpunul. Democrit le-ar fi datorat egiptenilor astronomia lui, iar Lycurg, Platon și Solon, sistemele legislative. Vorbim de spațiul unde cultura antică și cea creștină își găsesc totodată originea. În același timp, este spațiul și timpul care „despart în două viața omenirii, ca separând în mod real o lume veche de o lume nouă”. Sub influența misticii grecești, Platon considera sufletul ca având o origine divină și că numai în urma unei vini sau ca urmare a unei legi universale, acesta s-a coborât într-un trup muritor pe care abia moartea îl eliberează iarăși, pentru ca apoi – în conformitate cu esența judecății – sa primească o răsplată sau pedeapsă pentru faptele sale. Platon mai accentuează, influențat, poate, de Anaxagora, spre deosebire de mistică, că ceea ce face demnitatea sufletului și-l deosebește de celelalte făpturi este facultatea acestuia de a cunoaște, pentru că, grație acestei facultăți, sufletul se poate pune în legătură cu veșnicia, cu Existența adevărată, cu Ideile. Sufletul se află într-un corp care prezintă o piedică serioasă față de natura divină a acestuia, aceasta din pricină că corpul se lasă mereu prins în mrejele micimilor vieții, a poftelor, a pasiunilor, ceea ce face ca și sufletul să-și întunece reamintirea vieții veșnice. O salvare din această stare nu este posibilă decât în clipa în care se trezește în suflet nostalgia după Veșnic, după originea lui adevărată și, ars de dogoarea Erosului, reușește să se elibereze din lumea senzorialului. Hotărâtor este pentru suflet numai momentul acestei întoarceri, restul n-are nici un sens. Caracterele credinței religioase a grecilor era de natură să favorizeze apariția filosofiei și a științei. Religia în Grecia avea, după cum am mai zis, un caracter naturalist: divinitățile erau reprezentate sub forma fenomenelor naturale, nediferențiate în esență, ci numai superioare în grad ființelor umane. Ca urmare, pentru a intra în contact cu ele, omul nu trebuie să se ridice dincolo de lumea înconjurătoare, nici să iasă din propria natură. Spre deosebire de celelalte religii naturaliste, cea greacă ia în considerare ca formă superioară, esențială a omului, nu numai natura lui fizic-corporală, ci pe cea transfigurată spiritual. Aceasta face ca, în concepția elinilor, spre deosebire de doctrinele orientale, omul să apară oarecum mai puternic în raport cu forțele naturii, să-și afirme independența față de ele și să se considere ca o simplă parte a lumii, luată fără rezistență de valurile existenței universale. Omul își afirmă, la greci, o anumită libertate în fața naturii, dar nu o libertate anarhică, ci una care își găsește plenitudinea în conformarea la ordinea universală. Astfel, grecul își antropomorfizează zeii, idealizându-i prin atribuirea celor mai înalte calități spirituale și frumuseți fizice umane. Religia este cea care, într-un fel, deschide calea gândirii filosofice sub toate formele ei. Șansa filosofiei a stat, printre altele, în faptul că ea nu a fost atât de apropiată de religie încât aceasta să exercite o acțiune prea apăsătoare asupra libertății de cugetare. Preoții nu formau o castă aparte, intermediară omului și divinității: ofrandele, rugăciunile și sacrificiile rituale aveau să le facă orice individ, ca și comunitățile, armatele, familiile. Titlul de preot oferea mai multă onoare decât putere. Cu vremea, rolul lui în ceremonialul religios a crescut, fără a depăși limitele cetății sau localității. Cât privește pregătirea cu privire la slujirea preoțească, putem spune că ei nu au primit niciodată nici un fel de formare pentru a deveni preoți; cazul prezicătorilor este aparte, iar divinația nu se confundă cu calitatea de preot. Ei îndeplineau actele cultului, în esență sacrificii, dar în majoritatea cazurilor ei nu răspândesc nici un fel de învățătură. Fiecare cetățean trebuia să respecte religia țării, zeii statului. Cei ce dădeau dovezi de opoziție sau de dispreț față de zei erau supuși la pedepse aspre. Neexistând o doctrină teologică ca atare, nu erau de combătut sau de sancționat abateri teoretice de la ea; se aveau în vedere numai noutățile în materie de cult. Lipsea învățământul teologic, ca și texte religioase scrise. Nu intrau în considerație decât tradițiile relative la temple, descrierile preoților și credințele poporului, ca izvoare de bază ale credinței. Revenind strict la caracteristicile culturale ale Răsăritului, putem spune că trăsătura principală a acestei perioade este decadența culturală a lumii grecești. Începută în secolele trecute, aceasta se va accentua acum, creând o adevărată antinomie Orient-Occident, într-o perioadă în care lumea era mai puțin împărțită în funcție de continente, iar dominația romană își reclama, de altfel, universalitatea. Separația avea să se facă la nivelul influențelor culturale dintre Orient și Occident. Dacă Occidentul se identifică cu Europa, și în cele din urmă cu Roma, Grecia va fi înglobată cultural Orientului, izvoarele critice istorice și literare ilustrând o deteriorare a spiritului vechii Elade. Secolul I, și nu numai, contabilizează un declin cultural al Greciei, declin ce cuprinde: oratoria, poezia, pictura etc. Ponderea culturii grecești în teologie va fi considerabilă încă de la început. De la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful și până la clasicii veacului de aur, filosofia elină va fi privită ca pregătitoare și necesară teologiei. A doua jumătate a acestui veac aduce în prim plan școala alexandrină, care a format oameni de mare importanță pentru cultura și istoria omenirii. Alexandria avea cea mai renumită Universitate a lumii vechi, dotată cu două mari biblioteci și cu o organizare științifică lăudabilă. În acest spațiu prielnic studiului și performanțelor scriitoricești apar lucrări deosebite de mărturisire a Logosului divin, prin eforturile depuse de Clement Alexandrinul (150-216), de Dionisie al Alexandriei († 265) sau de Origen (182-251). În ce privește gnosticismul, adăugăm constatarea că, la Alexandria, el a luat forma cea mai filosofică și speculativă, exprimându-se prin exponenți de o mare anvergură intelectuală, ca Basilide și Valentin. Școala catehetică din Alexandria era un didaskallion, un institut propriu-zis de cercetare științifică, cu program de studii, profesori și studenți. Funcționarea faimoasei Universități de la Mousein din Alexandria va fi stimulat crearea acestei școli catehetice de către foștii păgâni culți, convertiți la creștinism. Anul de întemeiere a școlii, deși incert, este considerat 150, când la conducerea ei se afla Panten. Dintre alți conducători amintim pe Clement, Origen, Dionisie, Teognost, Petre, Atanasie, Didim și Chiril. Mult mai târziu, chiar Sfântul Ioan Gură de Aur avea să respingă toate metodele de divinație, îndreptând împotriva lor o întreagă cuvântare (Cuvânt despre falșii profeți și falșii învățători și necredincioșii eretici și despre semnele sfârșitului veacului acestuia). Tratând în linii mari aspectele esențiale ale religiei grecești din acea perioadă și contextul în care ea se afla, trebuie să recunoaștem că sunt multe cele pe care nu le putem spune. Misterul acestei religii rămâne mai mare și mai profund decât la oricare altă religie. Căci gândirea greacă ne copleșește prin unicitatea ei. Toate celelalte religii nu ne pot ajuta să o deslușim, religia greacă nu e comparabilă cu nici una dintre ele. De aceea e atât de rar apreciată și de cele mai multe ori înțeleasă greșit, ba uneori e trecută complet cu vederea, căci ne-am învățat să căutăm elementele sacralității în celelalte religii, cărora cea greacă li se opune singură în măreția ei.
2. Cultele misterice în Grecia antică
Credințele religioase ale Epocii arhaice au continuat să pătrundă, mai mult și mai adânc, în viața grecilor. Religia lor este o religie – în linii genereale – optimistă. O religie prin care omul caută să obțină protecția zeilor în timpul vieții, mai mult decât după moarte. O religie care, acceptând în panteonul ei și divinități străine, nu manifestă exclusivismul și intoleranța pe care o vor manifesta iudaismul, creștinismul sau islamismul. Religia greacă este superioară celorlalte religii și prin extraordinara bogăție de mituri pe care le-a creat în jurul zeilor săi și prin implicațiile filosofice sau prin forma poetică a acestor mituri; cât și prin faptul că mitologia greacă a fecundat atât creația literară, cât și domeniile artei, și chiar o mare parte din gândirea filosofică greacă. Grecii nu cred că au altă religie decât a celorlalte popoare, ci doar că îi cunosc pe unii zei și cultul lor, iar alții le sunt necunoscuți. Pentru ei, elenitatea se definște prin civilizație și libertăți civice, nu prin exclusivism religios. Mai stăruie la ei și un animism, din perioada magică, anterioară celei religioase, ideea că fiecare râu, pom, munte sau grotă are zeii sau nimfele lui. Funcțiile zeilor greci sunt multiple și se suprapun. Ares nu e singurul zeu al războilui, ci și alții: Athena se naște în armură de războinic, Artemis și Apollo sunt și ei reprezentați cu arme. În secolul al VII-lea î.d.Hr. în lumea greacă se delimitează clar două niveluri de gândire religioasă, două religii în mod substanțial diverse (și, sub anumite aspecte, chiar incompatibile una cu alta) – religia orașului-stat oficială și religia populară. Prima, își avea constituit panteonul încă din epoca alcătuirii poemelor homerice, în care zeiii apăreau ca niște nobili divinizați și, ca atare, era firesc ca să intereseze în special clasa conducătoare aristocratică. Principalii zei erau în număr de doiprezece, organizați într-o familie; tatăl –Zeus, cu soția sa Hera (care, după Hesiod, îi era soră), cu fratele său Poseidon și cu surorile lui Hestia și Demeter; urmau cei șapte fii ai săi – printre numeroși alți fii și fiice – născuți (cu excepția ultimilor doi) adulterin în afara căminului conjugal: trei fete (Athena, Artemis și Afrodita) și patru fii – Apollo, Hermes, Ares și Hefaistos. Apollo – divinitate anaterioară epocii grecești și apărută în panteonul grec – era originar din Asia Mică (în cultele ce i se dedicau în Grecia purta peste 200 de nume). Cumula o mulțime de atribute, după localitățile unde era venerat; zeu al înțelepciunii, îi inspira pe prezicători, pe cântăreți și pe muzicanți; ca zeu al agriculturii proteja vitele și vegetația. Etern tânăr și frumos, dar arogant și violent, cu numeroase aventuri sentimentale la activ, Apollo a fost văzut de artiști ca prototipul frumuseții atletice. Hermes, figură pitorească, dar nu prea importantă în panteonul olimpic, era mesagerul zeilor și dăruitor de bogății păstorilor; mai târziu a devenit protectorul drumurilor și al călătorilor, al comerțului, al negustorilor și – printr-o asociație malițioasă – al hoților. El a inventat flautul, precum și lira, pe care apoi a adoptat-o Apollo. Foarte puțin popular era Ares, sângerosul și distrugătorul zeu al războiului, urât de toți: slujitorii lui erau Spaima și Groaza. A avut o aventură nefericită cu Afrodita; nu avea locuri importante de cult și nici sculptorii nu l-au reprezentat decât foarte rar. În fine, Hefaistos, făuritorul zeilor din Olimp, zeul focului și al tuturor meșteșugarilor – mai ales al topitorilor de metale (la origine fusese, în Asia Mică, un demon al focului). Era o divinitate binefăcătoare și se bucura de multă popularitate. Teseionul din Atena – cel mai bine păstrat dintre toate templele grecești – îi era dedicat lui. Mitologia îi prezenta așadar pe zeii Olimpului – zeii oficiali ai statelor grecești – concepuți după modelul individului și al familiei societății aristocratice din epoca de apogeu a civilizației miceniene. De obicei, un polis venera în mod special pe unul din acești zei; cultul zeului era apoi obligatoriu pentru toți cetățenii respectivului polis. În cinstea zeilor se făceau sacrificii și se organizau procesiuni, acte de cult care nu mai aveau ca înainte pur și simplu scopul de a mulțumi sau de a implora bunăvoința și ajutorul zeilor, ci deveniseră adevărate serbări fastuoase, ocazii de afirmare orgolioasă a prosperității cetății și prilejuri de a insufla poporului sentimente de mândrie de a se ști cetățeni ai unui stat bogat și puternic.
2.1 Cultele misterice: caracteristici generale. Ideea de purificare și inițiere
Așa cum am menționat anterior, pe lângă această religie oficială a polis-ului – care astfel organizată, devenea un adevărat factor de agregare socială, sporind orgoliul de cetățen și simțul patriotic – mai exista o religie populară, constituită din credințe vechi la care se adăugau influențe noi venite din Orient sau din Tracia, cu un caracter general mistic. Aceste forme religioase organizate într-un fel ca religii independente, cu ceremonii și ritualuri secrete, rezervate numai inițiaților, erau misteriile. Cuvântul mysterion trimite în primul rând la verbul myein (a închide, a încuia). Termenul de „mistere” se referă la o instituție capabilă de a garanta inițierea. ,,Termenul mysteria derivă din mystes, inițiat, și exprimă secretul de care aceste culte sunt învăluite, obligația ca participanții la ele, adică inițiații, să păstreze tăcerea în legătură cu ce au făcut și au văzut în timpul riturilor”. Inițiere vine de la grecescul muo care înseamnă a ține gura închisă. Aceeași traducere o are și cuvântul mist (inițiat). Cât despre mister, putem spune că echivalentul acestuia în creștinism este cel de taină, folosit pentru desemnarea anumitor slujbe efectuate de preoți. Termenul de mister îl întâlnim pentru prima dată la Herodot, având semnificația de lucru tainic, misterios, ceremonie religioasă secretă. În general, misterele sunt acele culte secrete născute din obiceiuri primitive și li se va face simțită prezența mai mult începând cu secolul al VII-lea î.d.Hr. și până în secolul al IV-lea d.Hr. Ceea ce garantează aceste culte este mântuirea după moarte, comuniunea cu divinitatea. Inițierea are drept scop îndumnezeirea participantului. Misteriile – la ale căror ceremonii nu puteau participa decât cei inițiați, iar în Grecia inițiați nu puteau deveni decât cei care vorbeau limba greacă – erau originare din Creta, din Tracia sau din Asia Mică (Frigia). Spre deosebire de ceea ce oferea religia oficială a divinităților Olimpului, misteriile răspundeau unei nevoi intime a individului, de liniște și pace, promițându-i salvarea sufletului, scăpându-l de frica de moarte și ,,asigurându-i” o viață de dincolo senină și fericită. Ceea ce atrăgea îndeosebi toate categoriile de oameni era ritul inițierii, care însemna o ,,renaștere”, începutul unei existențe – adică tot ceea ce în religia oficială lipsea. Misteriile atrăgeau mai ales masele, dar și persoanele instruite, culte, pentru conduita morală pe care o predicau și pe care o pretindeau adepților care, de acum înainte, ,,au înțeles legile ce conduc viața materială”. Misteriile erau recunoscute oficial și chiar protejate. Erau conduse de preoți sau preotese aparținând unei anumite familii. Candidaților la inițiere li se cerea în prealabil o minuțioasă purificare (prin stropire sau prin scufundare în bazinele rituale de pe lângă sanctuare; sau, spre a se purifica de o crimă săvârșită, prin stropire cu sângele unui animal sacrificat); li se cerea să postească și să aducă sacrificii. După care, candidatul era admis să ia parte la o instruire secretă, ținută într-o ambianță stranie, care trebuia să producă asupra candidatului un puternic efect; în cursul unei ceremonii spectaculoase i se arăta un anumit obiect sacru, i se dezvăluia semnificația simbolică, iar la urmă era pus să recite anumite formule rituale. În misteriile grecești (mai ales cele orfice și pitagoreice), se consideră că sufletele așteaptă în Câmpiile Elisee dobândirea unui nou trup. Bând din fântâna Lethe (apa uitării), își uită încarnările precedente Dar, exact și în amănunte nu se știe în ce consta și cum se desfășura actul inițierii. În orice caz, după acest act – la care avea acces oricine, din orice categorie socială și de ambele sexe – inițiatul căpăta convingerea că intra în contact direct cu divinitatea; fapt care îl transporta într-o stare psihică de puternică tensiune. La aceasta concura și caracterul de dramă mistică pe care îl lua desfășurarea cultului unui mister, repetând simbolic drama respectivei divinități. De altfel, însăși apelul la asemenea practici reprezintă o mărturie sine die a laxismului spiritual, a lipsei de orizont sacru în propria viață. Religiile de mistere își depășesc funcția lor de culte ale divinităților naturii care mor și înviază. Ele sunt religii închise, doar cei inițiați puteau fi primiți; putem observa că în cadrul orfismului și al mithraismului doar bărbații erau primiți, femeile fiind excluse. Vom expune câteva trăsături pentru a înțelege mai bine subiectul nostru. Posibil să ne întâlnim cu idei pe care le-am amintit deja. Este vorba mai mult decât de un simplu rit, inițierea poate dura ani îndelungați. El traversează o serie de probe care îl obligă să înfrunte frica, suferința, tortura și mai ales să-și asume un nou mod de a fi, cel propriu adultului. Neofitul moare pentru viața sa infantilă, profană, pentru a reînvia într-o nouă existență care face posibilă cunoașterea, conștiința, înțelepciunea. Inițiatul este un om care știe, care cunoaște misterele, nu numai un nou-născut. Aceste ritualuri se întâlnesc pretutindeni, chiar în societățile cele mai arhaice, ele comportă simbolismul morții și al renașterii. Mai departe vom încerca să reținem ritualul de inițiere care cuprindea patru părți: 1. purificarea (catharsis), iar aceasta includea următoarele aspecte: botezurile, spălările rituale, posturile, spovedania; 2. fuziunea mistică (sistasis) care era formată din sacrificii, procesiuni, cântece, dansuri, și aveau loc înainte, în timpul sau după mistere cu un caracter orgiastic. 3. inițierea propriu-zisă; 4. epopteea, termen care nu se poate traduce în românește, dar care însemna cel mai înalt grad de inițiere; prin ea mistul devenea epopt (văzător); și inițierea și epopteea aveau loc în timpul nopții, cei primiți la ele aveau cuvinte de trecere, iar epopții foloseau semne de recunoaștere. Nu trebuie să uităm că aceste religii de mistere aveau caracteristic faptul că ele promiteau și garantau omului ajutorul și mântuirea atât în această lume, cât și în lumea de apoi. Pentru aceste religii de mistere, lumea de ,,dincolo” era împărțită în două: una pentru cei neinițiați și păcătoși, iar cealaltă pentru inițiați și cuvioși. Prin inițiere și rituri, toate păcatele erau considerate șterse. Cei inițiați și cuvioși erau primiți într-o încăpere din Hades, alături de divintățile infernului, ducând o viață fericită așa cum și-o doreau. Forța de convingere a maselor, popularitatea misteriilor stătea în lipsa unor dogme, precum și tocmai în suscitarea acestor puternice reacții emoționale. Ceea ce este însă semnificativ este faptul că inițiatul căpăta idei, convingeri, norme de comportare morală care religiei oficiale a zeilor Olimpului îi erau cu totul indiferente. Păstrându-și în prealabil structura agrară, aceste rituri se ocupau tot mai mult cu cu soarta miștilor în cealaltă viață. Esențialul era de a te apropia de divinitate și a ajunge să te identifici cu ea. Aceasta se realiza fie prin intermediul orgiilor, fie prin cel al împărtășaniei. În orgii contopirea cu divinitatea se realiza prin ,,entuziasm” la care mai contribuiau într-o foarte mare măsură muzica orientală și țipetele, dansurile, mișcări violente ale capului, lovituri de bici pe corp, rănirea brațelor cu cuțitele etc. S-a crezut de către unii cercetători că pe calea misteriilor, doctrinele orientale și-ar fi transmis concepțiile lor filosofilor greci. Dar misteriile n-au avut nici o filosofie la început; și dacă au avut-o mai pe urmă, aceasta se datorează faptului că au împrumutat-o din filosofia însăși. Misteriile nu erau, prin ele însele, o formă de învățământ, ci pur și simplu o formă de practică a unui cult religios. Ca atare, știința și filosofia ieșeau din orizontul lor. Prin urmare, chiar dacă misteriile vor fi dat oarecare elemente gândirii filosofice, acestea nu prezintă o importanță deosebită. Ceea ce ar fi putut realmente să treacă din mitologie în filosofie este credința în nemurirea sufletelor – credința metempsihozei. Și anume, această credință a trecut în filosofie, nu din mistere în general, ci din anumite mistere, și anume din cele dionisiace și bahice. Misterele din Eleusis făceau o mare diferență între viața viitoare a celor inițiați și a celor profani. Inițierile aveau influență asupra fericirii omului nu numai în lumea de dincolo, dar și în cea de aici. Nu spuneau, însă, în textele lor, că inițiații s-ar fi reîntors vreodată la viața terestră anterioară sau că sufletele lor ar fi fost nemuritoare; în orice caz, nu mai mult decât, sau în felul în care vedeau acest fenomen credințele populare. Cei inițiați aveau în viața viitoare un loc mai apropiat de divinitate, pe când cei răi urmau să se bălăcească într-o mlaștină. Purificarea și inițierea erau două caracteristici principale, comune cultelor și religiilor de misterii și își aveau originea în sistemele de credințe profesate de adepții acestor religii. Mijloacele prin care aceștia credeau că dobândesc starea de puritate erau, în general, tainice, fiind cunoscute bine numai de ei înșiși. Se știe totuși, după unele informații, că ele constau fie din anumite ceremonii rituale, fie din diferite mortificări și penitențe. Mortificările și penitențele erau deci mijloace de purificare. Se poate spune că la inițierile în religiile de mistere, riturile de purificare aveau un caracter solemn, constând în general dintr-o curățire trupească, pe care trebuia să o obțină candidatul, prin aceea că el trăia în abstinență și, în special, se abținea de la anumite alimente. De obicei, aceste rituri se compuneau dintr-o serie de lustrațiuni și spălări destinate să aducă pe viitorul myst în starea de curăție a întregii sale ființe. Ele se desfășurau după o serie de forme prescrise, „în realitate, un ritual magic”; erau însoțite de ideea suferinței și a renunțării. Procedeul era întâlnit – după cum vom vedea – la toate religiile de mistere greco-romane, unde, înainte de inițierea propriu-zisă, un prim grad în acest rit îl ocupa purificarea. Printre cele mai importante religii de mistere greco-romane se număra misterele de la Eleusis, orfismul, misterele mitriace (ale Marei Mame Cybele și ale lui Attis), cele isiatice (ale lui Isis și Osiris) și mithraismul.
2.2 Demeter și misteriile de la Eleusis. Micile și marile misterii
Interesul pentru misteriile Antichității, în general, și pentru Misteriile de la Eleusis, în special, datează de la începutul epocii moderne; mai precis din secolul al XVI-lea, când umaniștii au descoperit religiile de mistere. După cum ne spune Pr. Marian Vâlciu, actul de naștere al studiilor Misteriilor de la Eleusis a apărut în anul 1619, prin cartea lui Joannis Meursi, Eleusiana sive de Cereris Eleusiana sacro ac festo. Apoi au urmat ceilalți cercetători care au introdus aceste misterii în rândul temelor de istorie a religiei, căutând originea acestora dincolo de lumea greacă, în Egipt, sau chiar mai departe, în India și Japonia. Este deci necesar, să înțelegem de ce vreme de peste 300 de ani, misteriile și gândirea mitologică a grecilor „au constituit obiectul de interes al savanților, precum și subiectul numeroaselor cercetări „ermeneutice”. Mai departe ne vom ocupa de acest mister și vom preciza că oamenii veneau în acest loc pentru a îndeplini și a lua parte la rituri secrete. Misterele erau ținute în cel mai mare secret; era interzis să se vorbească despre ce se întâmplă acolo, iar cine încălca regula era susceptibil de pedeapsa cu moartea. Singurele dovezi au fost extrase din literatură, epigrafie și descoperirile arheologice. Toți autorii scriu că participanții la aceste mistere erau oameni binecuvântați, care ajungeau să își cunoască data exactă a morții și care dețineau secretul fericirii. S-a stabilit ulterior că secretul misterelor eleusiene consta de fapt în substanțe halucinogene administrate participanților. Aceste misterii au fost niște sărbători bianuale ținute în Grecia antică, în templul din Eleusis. În secolul al VII-lea î.d.Hr., Eleusis a fost cucerit de atenieni, iar cultul eleusin a devenit un cult oficial al statului atenian. Eleusis este orașul antic unde a fost venerată de-a lungul mai multor secole zeița Demeter și unde există cel mai faimos festival religios, misteriile eleusiene, în cinstea zeiței respective. Conform imnului homeric ,,Către Demeter” (sec. VII î.d.Hr.), când zeița Demeter își căuta disperată fiica, Persephona, răpită de către Hades, a făcut un popas la Eleusis. Aici a fost primită de către regina Metaneria. Pentru a-i mulțumi, Demeter a avut grijă de fiul ei, Demophon, un copil mic și bolnav de multă vreme. În fiecare seară îl ascundea ca pe un tăciune în foc pentru a-l face nemuritor și îl hrănea numai cu ambrozie și nectar, mâncarea zeilor. Într-o seară Demeter a fost surprinsă de Metaneria cum îl ținea pe fiul ei în foc. Nemaiavând încotro, zeița și-a dezvăluit identitatea și a cerut să i se construiască un sanctuar la Eleusis, unde să-i învețe pe oameni ritualuri secrete abia după ce își va regăsi fiica. Prin inițierea în cadrul acestor misterii nu se obține nemurirea, ci sufletul inițiatului se va bucura după moarte de o viață fericită. Potrivit izvoarelor, misteriile se celebrau deja din secolul al VII-lea î.d.Hr. și au fost oficiate la Eleusis vreme de aproape o mie de ani, fiind confirmată vechimea lor și de către izvoarele arheologice. Pe lângă cele două zeițe chtonice a fost sărbătorit mai târziu la Eleusis și Dionysos, numit acolo Iachos, drept reprezentant al forței creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea, urmele lui se găsesc și în Egipt. Sacerdoțiul eleusin era transmis ereditar. Sanctuarul și cultul zeiței Demeter au rădăcini în perioada miceniană preelenică(1500-1425 î.d.Hr.). Ritualul era inițial local și avea mai mult un aspect agrar, legat de muncile câmpului. Perioada de vârf s-a înregistrat în timpul stăpânirii romane, până la proscrierea cultului de către împăratul Teodosie și distrugerea sanctuarului de către goți în 400 d.Hr. Sub controlul politic atenian, ele aveau rolul de a consolida identitatea și unitatea politică a cetățenilor, oferindu-le fericirea în lume, dar și ,,un destin privilegiat”. Asemeni misteriilor orfice, alături de care probabil s-au dezvoltat în mod paralel, festivitățile aveau parțial un caracter esoteric, care presupunea inițierea, și denotau cu ajutorul mitului Persefonei credința în nemurirea sufletului. Puținul pe care îl știm despre ceremoniile secrete indică faptul că suferințele și bucuriile mystilor erau legate de miturile celor două zeițe, Demeter și Kore, deoarece „participarea la durerile zeițelor aducea după sine, în chip firesc, participarea la fericirea lor… adevărata și unica garanție de nemurire care i se dădea inițiatului”. Principalii celebranți ai misteriilor erau Hierofantul (preotul suprem), Daduchos (purtătorul făcliei), Hierokeryx (crainicul sfânt) și Epibomis (preotul celebrant). Inițierea în cult se făcea prin mai multe ceremonii tainice de purificare și prin rostirea unor formule magice. Oficierea ritualurilor eleusine era încredințată unor familii sacerdotale, legate în mod deosebit de mitul celor două zeițe, mamă și fiică, Demetra și Persephona. Cea mai importantă și cea mai venerată era familia Eumolpizilor care-și avea originea într-un strămoș mitic numit Eumolpos, așa cum se povestește în imnul homeric consacrat zeiței Demeter, unde Eumolpos este numit unul dintre mai marii eleusinilor, alături de Triptolemos, Diokles, Polyxeinos și Dolichos. Cealaltă familie, a Kerykizilor, își avea originea în Atena și era subordonată Eumolpizilor, ceea ce semnifică faptul că, la origine, deși atenienii i-au învins pe eleusini într-un război istoric, totuși din punct de vedere spiritual și religios, eleusinii au câștigat războiul . Ca participanți la inițiere în cadrul acestor misterii erau primiți: bărbați, femei, copii, cetățeni ai Atenei, cât și meteci și chiar sclavi. Erau excluși ucigașii și barbarii care nu cunoșteau limba greacă, neputând astfel să înțeleagă și să creadă formulele rituale pronunțate. Cercetările actuale explică popularitatea serbărilor și longevitatea lor prin implicarea subiectivă a participanților, bazată pe o experiență personală a transei. Este evident caracterul prevalent al acestei experiențe în raport cu doctrina inițiatică, date fiind preocuparea obsesivă cu moartea și ritualurile extatice. „Micile Misterii” (Myesis) se țineau primăvara, la Atena, pe data de 20 și 21 ale lunii Anthesterion (februarie-martie) în onoarea lui Heracle, care ca străin nu putuse fi inițiat în „Marile Misterii”. În cadrul Misteriilor Mici se aducea o jertfă de ispășire și purificare, care consta dintr-un purcel peste care oficiantul turna o ofrandă lichidă. Tot ca jertfă erau oferite și maciulii de mac și prăjituri. Ele sunt subordonate misteriilor eleusine, dar cu toate acestea „constituie prin ele însele o inițiere și o garanție de mântuire cu care oamenii se pot mulțumi, deși misteriile de la Eleusis păstrează un mai mare prestigiu și caracterul de inițiere desăvârșită”. Inițierea în micile misterii era condiția prealabilă pentru admiterea în marile misterii. ,,Marile Misterii” aveau loc toamna la Eleusis, timp de nouă zile, începând cu cea de-a 15-a zi a lunii Boedromion (la începutul lui octombrie), și comemorau coborârea Persefonei în infern pentru perioada pe care era obligată să o petreacă alături de Hades. Acestea se desfășurau sub îndrumarea unui mystagog. Participanții trebuiau să își anunțe cu mult timp înainte venirea, își asumau cheltuieli însemnate din cauza animalelor destinate sacrificiilor și erau obligați să postească înaintea procesiunii timp de nouă zile. Cu o seară înaintea începerii inițierilor, la lumina torțelor, tinerii se prindeau cu toții în horă. Torțele jucau un rol foarte important în religia eleusină și era unul dintre simbolurile misteriilor cel mai des reprodus pe monezi, pe vase sau pe basoreliefuri; torțele erau purtate de inițiați; unul dintre preoți, cel mai important în ierarhie după hierofant, se numea „purtătorul de torță”. Eleusiile erau practicate la fiecare cinci ani, fiind oficiate de hierofanți și thisiade (preotese) care purtau coroane de mirt și țineau în mână o cheie, ca simbol al misteriilor. Deși sărbătorile durau cam două săptămâni, nouă zile erau extrem de importante în ritual și ceremonial. Pe 15 august începea sărbătoarea propriu-zisă. În noaptea de 18 august, după calendarul nostru, odată cu sosirea procesiunii la Eleusis, pentru participant începeau inițierile. Urma o noapte de odihnă, iar în ziua de 20 august, are loc un sacrificiu solemn. A noua și cea mai importantă zi se numea plemochoe după numele a două vase umplute cu vin, unul așezat la Est și celălalt la Vest, care erau sparte la sfârșitul ritualului, când se rosteau formule magice și erau invocate geniile creatoare. În noaptea de 21 – căci umbrele sunt propice inițierii, iar nopțile de la Eleusis erau sacre – o primă dramă liturgică (legenda lui Demeter și Kore), urmată de inițierea în primul grad. În noaptea de 22 se juca o a doua dramă liturgică (căsătoria sacră dintre Zeus și Demeter), urmată de inițierea în cel de-al doilea grad, al epopților. Darul pe care hierofantul îl oferea mystilor admiși la gradul superior al inițierii (epopteia) era un spic de grâu. Plutar, în Demetrius, spune că: „Inițierea comporta două trepte; inițierea în cel de-al doilea grad, de Epopție, se făcea numai după efectuarea unui „stagiu” de cel puțin un an; Mystul devenit Epopt, ce s-ar traduce prin „cel ce a văzut”, era de acum înainte un inițiat complet”. Mystii, din ce în ce mai numeroși, veneau la Eleusis în primul rând pentru a căuta siguranța că vor dobândi protecție în viața de dincolo de moarte. În privința aceasta, textele scriitorilor antici nu lasă loc nici unei îndoieli. Înainte de a pătrunde în Telesterion (Sfânta Sfintelor), viitorii inițiați erau supuși mai multor ritualuri, din care cel mai important era acela de a bea din cyceon și de a gusta mâncare din cistă „am postit, am băut kykeon, am luat (ceva) din cutie; după ce am săvârșit (ceea ce trebuia), l-am așezat în coș, apoi (l-am pus înapoi) din coș în cutie”. Cista era un coș în care se țineau obiectele sacre. Cyceon-ul era o băutură specială, mai curând un fel de mixtură, pe jumătate lichidă, pe jumătate solidă, foarte revigorantă, despre care se spunea că a fost băută de Demeter pentru a-și redobândi puterile după un post prelungit. Acest ritual primitiv putea fi un fel de împărtășanie: absorbind acele substanțe, credeau că se împărtășesc cu trupul și cu sângele zeului respectiv, că intră în comuniune directă cu el, „îndumnezeindu-se el însuși”. După sacrificiile și ritualurile pregătitoare – ce aveau loc tot în incinta sacră, dar în afara Telesterionului – se trecea la alte ceremonii, cu mult mai mistice, ce aveau loc în Telesterion. Era ,,o sală susținută de coloane, cuprindea singură pe treptele amplasate în jurul ei circa 3.200 de oameni. În mijlocul ei se înălța sanctuarul în fața căruia se afla tronul hierofanului. Statuia cultuală reprezenta ambele divinități principale din Eleusis, respectiv pe Demeter stând pe un coș și alături de ea pe Kore ținând o faclie”. Marian Vîlciu ne zice că telesterionul era sala de inițiere, avea o arhitectură specială, diferită de cea a celorlalte temple grecești. Originea cea mai probabilă a acestor temple era considerată Creta. Distrugerea acestuia a avut loc în anul 396 d. Hr., o dată cu invazia vizigoților conduși de Alaric, când complexul de la Eleusis a fost devastat în întregime, iar telesterionul distrus. Datorită prestigiului pe care l-au avut, putem spune cu părere de rău că informațiile care ne-au rămas sunt destul de puține, deoarece aceste misterii ,,presupuneau inițieri care trebuiau să rămână secrete”. Cei care nu țineau acest secret erau supuși unor blesteme printre care și acesta: ,,Dar nenorociți fie cei care au venit aici cu gândul de a profana Misteriile! Căci zeița va urmări aceste inimi perverse toată viața lor și nici în regatul umbrelor ea nu-și va scăpa prada!”. Cu toate acestea au existat persoane care într-o oarecare măsură au dezvăluit ceea ce se întâmpla acolo. Aici putem să-l amintim pe Clement Alexandrinul care, înainte de a deveni creștin, a fost inițiat in Misteriile de la Eleusis. Ne mărturisește că tot ce se întâmplă acolo ,,nu este decât desfrâu și poftă”. Dar cum se efectua această inițiere, ce devenise partea cea importantă a misteriilor? Anticii ne vorbesc despre „cele auzite”, despre „cele spuse” și despre „cele văzute”, în care, s-ar părea, făceau o distincție netă. În realitate, pe parcursul nopții mistice petrecute în Telesterion, fiind intim legate între ele, nu se diferențiau. Presupunem că în marea sală a sanctuarului de la Eleusis se reprezenta călătoria sufletului despărțit de trup de-a lungul ținuturilor infernale și, prin acest exercițiu, se întipăreau în mințile mystilor actele rituale ce trebuiau împlinite după moarte, „formulele” ce trebuiau recitate, drumurile ce trebuiau alese sau evitate pentru a se putea ajunge pe Tărâmul Preafericiților. Ceremonia mistică le conferea inițiaților certitudinea că ei vor putea înfăptui cu adevărat, într-un mod cvasi-automat, aceste formalități în lumea de dincolo și că, în final, vor fi „mântuiți”. Alte mărturii cu privire la ceea ce se întâmpla în cadrul misteriilor Eleusine ne vin de la unii autori creștini care susțin că acolo avea loc unirea lui Zeus cu Demeter, în împrejurări care puteau fi interpretate ca fiind necuviincioase. Menționăm pe cea a lui Grigorie din Nazianz care zice că „la noi nu se întâmplă ca vreo Kore să fie răpită, vreo Demeter să rătăcească… căci rușinea mă împiedică să dezvălui la lumina zilei ce se petrece în acea inițiere nocturnă și să înalț nerușinarea la rang de mister. Eleusis o știe prea bine, cum știu și martorii acelor lucruri care nu sunt spuse și care cu adevărat sunt vrednice a fi păstrate sub tăcere”. În realitate, grecii, ca toate popoarele, ca oricare ființă omenească, au simțit aceeași neliniște la gândul morții; în sprijinul acestor aserțiuni pot fi invocate scrierile pur literare precum și alte opere de artă, cum ar fi vestitele picturi ale lui Polygnot de la Delfi reprezentând infernul. Însă textul cel mai limpede și mai decisiv este un pasaj din Plutarh, citat adesea. Acest autor, un bărbat foarte evlavios și foarte informat asupra problemelor religioase din timpul său, încercând să definească starea în care se află sufletul în momentul morții, o compară cu starea de spirit a inițiaților: „sufletul în momentul morții încearcă aceeași impresie ca cei ce sunt inițiați în Marele Misterii. Cuvântul și lucrul se adună la un loc. Mai întâi se merge la o întâmplare cu dureroase întoarceri, cu marșuri neliniștitoare și fără sfârșit de-a lungul și de-a latul tenebrelor. Apoi, înainte de sfârșit, când gnoza este la culme, inițiatul se simte cuprins de frisoane, tremurături, sudori reci, groază. Însă, deodată, o lumină strălucitoare îi apare în fața ochilor, el trece în locuri pure, pe câmpiile în care se aud voci și zvon de dans; parolele sacre, aparițiile divine îi inspiră un respect religios. Din acest moment, omul devine perfect și inițiat, devenind liber și plimbându-se fără nici o opreliște, celebrează misteriile purtând o cunună pe cap, el trăiește laolaltă cu oamenii puri și sfinți”. Poeții și scriitorii, începând cu autorul imnului homeric până la Cicero, Platon sau Sofocle, au preamărit binefecerile spirituale ale inițierii: „Fericit este acela dintre oameni care, trăind pe acest pământ, a văzut aceste misterii; însă acela care nu cunoaște aceste ceremonii sacre și acela care a fost inițiat, nu vor avea parte de aceeași soartă, după moarte, în călătoria de-a lungul tenebrelor”. Cicero ne spune: „Dintre numeroasele instituții minunate și cu adevărat divine pe care le-au creat atenienii voștri și care au îmbogățit viața omenească, nici una nu este mai bună, după părerea mea, decât aceste misterii. Căci, cu ajutorul lor am scăpat de modul nostru de viață barbar și sălbatic și am fost educați și aduși la o stare rafinată de civilizație; și nu întâmplător riturile sunt numite inițieri, căci într-adevăr prin ele am învățat începuturile vieții și am dobândit nu numai puterea de a trăi fericiți, ci și pe cea de a muri cu o speranță mai bună”.
2.3 Dionysos și misteriile dionysiace (Sabazios-Dionysos-Bacchus)
Unul din cele mai vechi ritualuri elenice, probabil primul, este cel al lui Dionysos. Din punct de vedere etimologic, Dionysos vine din asirianul div-an-ausha, care înseamnă zeul (băuturii) nemuririi, și pe această filieră dobândește calitatea stăpânirii, implicit a precogniției timpului. Numele său mai înseamnă ,,Zeus din Nyssa” sau ,,fiul lui Zeus”. George Lăzărescu ne spune despre Dionysos că „era fiu al lui Zeus și al Semelei, zeul vinului și al euforiei în mitologia greacă, corespunzător lui Bachus în cea romană. Era însoțit de satiri și de sileni, care se pretau în totul la faptele stăpânului lor. Proteja și agricultura și, ca atare, era venerat împreună cu Demetra, în Misteriile de la Eleusis. Cei ce nu-i primeau darurile – produse agricole – erau cuprinși de nebunie sau mureau. Era venerat în aceeași măsură cu Afrodita, zeița iubirii. Ca și Apollo, era invocat de poeți și de artiști. Era motiv de bucurie și de entuziasm nelimitat, de inspirație creatoare. Descoperitor al vinului, tot el a inventat și plugul; înveselea munca câmpului, viața artiștilor și ospețele. A fost inspirator al artei dramatice, al ditirambului, al dramei, al comediei și al dansului. Insufla arta profeției celor ce i se dedicau trup și suflet. Era sărbatorit pretutindeni, în Grecia dar mai ales în Attica și la Atena. La Delfos, împreună cu Apollo, era venerat ca liberator, la romani era chiar numit Liber. Menadele sau bacantele îi ofereau sărbători frenetice pe muntele Parnas, îmbrăcate în piei de animal, însoțite de cântece și jocuri orgiastice. A fost reprezentat în multe chipuri ca și Bachus”. Mircea Eliade precizează că Dionysos rămâne un personaj enigmatic al panteonului grec, deși analiza mitului și a misteriilor dionysiace depășește un secol de cercetări: „Prin originea sa, prin ceilalți mari zei. Conform mitului, el este fiul lui Zeus și al unei prințese, Semele, fiica lui Cadmos, regale Thebei. Geloasă, Hera îi întinde o capcană – și Semele îi cere lui Zeus să-l poată contempla în forma sa deplină de zeu al cerului. Imprudenta este lovită de fulger și naște înainte de termen. Dar Zeus își coase copilul în coapsă și după câteva luni Dionysos vine pe lume. El este într-adevăr «născut-de-două ori». A. Nour ne împărtășește și el o legendă grecească, spunându-ne că Dionysos este identic cu marele zeu orfic Zagreus: „ar fi fost fiul lui Zeus și al Persephonei, căruia tatăl său îi dăruise stăpânirea lumii încă de când era copil. Dușmanii lui Zeus, titanii, îndemnați de Hera, căutară să-l ucidă pe copil de mai multe ori, îmbrăcând veșminte ciudate, dar n-au reușit, fiind împiedicați de Uranus. În cele din urmă dăruindu-i o oglindă și în timp ce se privea în ea, încercară din nou crima, dar Zagreus scapă și de data asta transformându-se în diferite animale, până când sub forma unui taur îl prinseră Titanii, îl sfârtecară și-l devorară. Palas-Atena reuși însă să-i ia inima, pe care i-o dădu lui Zeus s-o înghită, renăscând apoi pe Zagreus… după o altă legendă, inima fusese înghițită de Semele, fiica lui Cadmos, care în mitul lui Dionysos trece drept mama sa, și care îl renăscu”. Despre mitul dezmembrării copilului Dionysos-Zagreus aflăm mai multe prin intermediul autorilor creștini care ne-au comunicat informații importante. Hera îi trimite pe Titani, care îl atrag pe copilul Dionysos-Zagreus cu niște jucării, îl masacrează și îl taie în bucăți. Ei îi fierb părțile trupului într-un cazan și, după unii, le mănâncă. O zeiță – Atena, Rhea sau Demeter – primește ori îi salvează inima și o așează într-un sipet. Informat despre crimă, Zeus îi trăsnește pe Titani. Autorii creștini nu fac aluzie la învierea lui Dionysos, dar acest episod este cunoscut de către antici. Epicurianul Philodemos, contemporan cu Cicero, vorbește despre trei nașteri ale lui Dionysos, prima din pântecul mamei sale, a doua din coapsă și a treia când, după sfâșierea de către Titani, Rhea i-a reunit membrele sfârtecate și el a prins din nou viață. Întreaga dramă a lui Dionysos urmărea ca viitorii inițiați să aibă certitudinea sprijinului divin în ceea ce privește trecerea din această lume în cea de dincolo, având un destin privilegiat, identificându-se cu Dionysos „în același timp zeu și ființă muritoare ce a învins moartea”. Născut dintr-o muritoare, Dionysos nu aparținea de drept panteonului olympian, reușind să se facă acceptat, a introdus-o și pe mama sa Semele alături de el și să o scoată din infern pe Ariadna, cu care s-a căsătorit. Figura Ariadnei simboliza sufletul omului. Cu alte cuvinte, Dionysos nu numai că elibera sufletul de moarte, dar se unea cu el într-o nuntă mistică. Faptul că Dionysos este de origine divină este arătat de Homer care ne-a transmis cea mai veche mărturie. În Iliada (VI, 128-40) există un episod celebru cum că eroul trac Licurg le urmărește pe doicele lui Dionysos, „și toate într-un singur gest și-au aruncat instrumentele de cult, în timp ce zeul, cuprins de spaimă, s-a năpustit în valurile mării și Thetis l-a primit în sânul ei, tremurând: un fior puternic îl cuprinsese când a dat strigăt războinicul. Dar Lycurg și-a atras mânia zeilor, Zeus l-a orbit, și el n-a mai trăit multă vreme pentru că ajunsese dușmănit de toți zeii nemuritori”. De aici rezultă una din trăsăturile specifice ale zeului și anume persecutarea dar și faptul că zeii se simt ofensați de acest act de violență al eroului și și-a atras nu numai mânia lui Zeus, dar și a celorlalți. Baccantele lui Euripide este cel mai important document privind cultul dionysiac. Tema „rezistență, persecuție și triumf” își găsește cea mai strălucită ilustrare. Pentheu se opune cultului lui Dionysos pentru că este „un străin, un predicator, un vrăjitor… cu frumoase bucle blonde, înmiresmate, cu obrajii trandafirii și ochii dogorind de harurile Afroditei. Sub pretextul că le învață dulcile și frumoasele taine evoé, el corupe fecioarele”. Femeile sunt stârnite să-și abandoneze casele, să alerge noaptea prin munți, dansând în zgomot de tympane și flaute. Pentheu se temea mai ales de influența vinului, căci „de îndată ce se arată vinul la o petrecere de femei, totul este nesănătos în aceste devoțiuni”. Cu toate acestea observăm că Dionysos reușește să se impună în răspândirea cultului său chiar dacă a întâmpinat opoziție din partea multora, printre care și cei doi amintiți Lycurg și Pentheu. Această opoziție față de Dionysos denotă faptul că el a apărut destul de târziu în Grecia și că este un zeu străin. După Erwin Rohde, majoritatea savanților îl consideră pe Dionysos un zeu trac, introdus în Grecia, fie direct din Tracia, fie din Frygia. La început Dionysos era zeul vegetației, iar prin sacrificiul taurului sau orice altă victimă care i se aducea, adepții aveau convingerea că imitau nașterea și moartea acesteia, cu alte cuvinte „luau parte la acțiunea naturii, de a o înlesni, de a o face să nască, de a-i călăuzi mersul”. Fiind un cult orgiastic și misterios, practicat într-un mod foarte zgomotos și delirant, odată cu trecerea lui în cetățile Greciei a fost oarecum temperat și cumințit. Unirea inițiaților cu zeul se facea printr-un mod brutal. În cadrul acestor misterii ,,nu putem presupune că simbolurile unei împreunări sexuale ar fi fost cu totul excluse din el. Un simbol de acest fel caracteriza inițierea în misteriile lui Sabazios, cu care acelea ale lui Dionysosse se înrudesc îndeaproape”. După cum ne relatează Mircea Eliade, Euripide ne prezintă un cult secret, specific misterelor. Misterul consta în participarea bacanților la epifania totală a lui Dionysos. Riturile sunt celebrate noaptea, departe de orașe, pe munți și în păduri. În cursul jertfirii victimei prin sfârtecare și mâncatul de carne crudă se realizează comuniunea cu zeul. Animalele sfâșiate ori devorate sunt epifanii sau încarnări ale lui Dionysos. Toate celelalte experiențe – forța fizică excepțională, invulnerabilitatea la foc și la arme, minunile, familiaritatea cu șerpii și micile animale – devin posibile prin identificarea cu zeul. Extazul dionysiac înseamnă înainte de toate depășirea condiției umane, descoperirea eliberării totale, dobândirea unei libertăți și a unei spontaneități inaccesibile oamenilor. Baccantul nu facea decât să împărtășească încercările și suferința zeului, era mijlocul cel mai sigur de a intra în comuniune cu el. Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu ne zice că pentru accederea la stadiul de inițiat trebuia mai întâi ca acesta să fie instruit de o preoteasă ca să cunoască toate practicile necesare. Trebuia să postească zece zile, să evite orice act sexual după care lua parte la un ospăț ca mai târziu să se purifice printr-o îmbăiere. Condus în sanctuar, acesta depunea un jurământ. Inițiați puteau fi și copiii și ,,barbarii”. De remarcat este, după Alfred Loisy, rolul precumpănitor al femeilor în cultul și în misteriile lui Dionysos, încă din cea mai îndepărtată Antichitate. Confreriile de bacchante conduc sărbătorile trieterice ale lui Dionysos la Delphi și la Theba, așa cum la Atena vedem femei conducând cultul lui Dionysos din Limnai. Esențialul ritual al al misteriilor dionysiace care-l observăm până aici este omofagia „ce bucurie îl cuprinde pe Dionysos când, în creștetul muntelui, la încheierea cursei thiasurilor, se lasă să cadă la pământ! Înveșmântat cu nebrida sacră, dornic să bea sângele țapului și să-i înfulece carnea crudă, el se avântă către munții Frigiei sau ai Lydiei!”. Victima putea fi un taur sau de cele mai multe ori era sacrificat un pui de căprioară sau un ied „astfel între zeu, victimă și femei există o legătură mistică foarte strânsă”. Scopul acestor practici era de a dobândi o „nemurire preafericită”. Intrând în comuniune cu divinitatea, identificându-se cu ea, inițiatul considera că „o dată dobândită nemurirea zeului, cea a oamenilor nu mai întâmpina vreo greutate”. Cei inițiați pătrundeau într-o lume nevăzută în care stăpânea zeul lor, pe când cei neinițiați și nevrednici urmau să se reîncarneze în lumea terestră . Adepții lui Dionysos erau organizați în Thiasii, dupa cum ne spune A. Nuor. Erau grupuri de asociați pentru orgii, care mai târziu au devenit colegii oficiale, organizate și controlate de cetate. Tot el ne zice că aceste „thiase” erau organizate pe sexe: „Baccai feminine și Baccoi masculine”. Despre epifaniile zeului putem spune că au o strânsă legătură cu tema persecuției. La sărbătorile Agrionia din Cheroneea, femeile îl căutau zadarnic și se întorceau cu vestea că zeul plecase la Muze, care îl ascunseseră. El dispare aruncându-se în fundul Lernei, sau în mare, și reapare – ca la sărbătoarea Anthesteriilor – într-o barcă pe valuri. Aceste epifanii și ocultări periodice îl situează pe Dionysos printre zeii vegetației. Într-adevăr, el manifestă o anume solidaritate cu viața plantelor; iedera și pinul au devenit aproape atributele sale, iar sărbătorile cele mai importante se înscriu în calendarul agricol. Manifestările și disparițiile sale neașteptate reflectă întrucâtva apariția și ocultarea vieții, adică alternanța între viață și moarte și, în cele din urmă, unitatea lor. Prin epifaniile și ocultările sale, Dionysos relevlă misterul, sacralitatea, conjugarea dintre viață și moarte. Dispariție, ocultare sunt expresii mitologice ale coborârii în Infern, deci ale morții. La Atena aveau loc patru sărbători închinate lui Dionysos. Prima dintre ele era Dionysiile Câmpenești. Avea loc în decembrie, când un cortegiu plimba în procesiune un phallus de mari dimensiuni, pe fundal de cântece. Această sărbătoare, phalophoria, a precedat cultul lui Dionysos. Tot acum aveau loc concursuri și întreceri, defilări de măști ori de personaje deghizate în animale. Mai puține informații avem asupra Leneilor, sărbătorite în mijlocul iernii. Anthesteriile erau celebrate cam în februarie-martie, iar Marile Dionysii, de instituire mai recentă, în martie-aprilie. După Tucidide, această din urmă sărbătoare era cea mai veche, dar și cea mai importantă. În prima zi a acestei sărbători se deschideau butoaiele în care se păstra vinul fiind aduse în sanctuarul lui Dionysos pentru a face libațiuni zeului, după care se gusta din vinul cel nou. În cea de-a doua zi avea loc un concurs de băut vin. Tot în această zi un cortegiu format dintr-o corabie transportată pe patru roți de car înfățișa sosirea zeului în cetate. În acea corabie se afla: Dionysos, ținând o viță de vie și doi satyri goi care cântau din flaut. Ei mergeau spre singurul sanctuar deschis în acea zi, Limnaion. De acolo se îndreptau către Boucoleion. Aristotel ne spune că aici avea loc hierogamia dintre zeu și regină. Un alt cult grec în care un zeu să se împreuneze cu regina nu mai este întâlnit. Numele Sabazios, atribuit de greci lui Dionysos sau lui Zeus, este probabil de origine frigiană, deoarece în Frigia apare teonimul Sabas pentru prima oară, ca graffito pe stânci. Diferită de doctrina metempsihozei la orficie credința tracilor într-o înviere reală prin Sabazios, implicând atât nemurirea sufletului, cât și pe cea a trupului. Despre cultul lui Sabazios în Tracia, care era în legătură direct cu cultul lui Dionysos, ne vorbește Clement din Alexandria, Diodor, Strabo și Aristofan în Norii. Acest cult a contribuit la alcătuirea doctrinei orfice și la nașterea cultului lui Zagreus. Din cele relatate, ajungem la concluzia că Dionysos constituie un tip de divinitate radical diferită de cea a olympienilor. El este mai apropiat de oameni decât ceilalți zei datorită ritualurilor prin care ei ajungeau să-l încorporeze pe zeu. De aceea, el „n-a încetat să le dăruiască fidelilor săi noi epifanii, mesaje neprevăzute și speranțe eshatologice”.
2.4 Pythagoreismul
Pytagoreismul era un alt element de bază în religia misteriilor din Grecia antică. Pytagora a fost fiul unui negustor bogat de inele, din Samos, și al unei femei pe nume Parthenis. Grecii, în viziunea lui Jean Mallinger, aveau convingerea că Cerul se interesează de nevoile poporului, iar la o anumită perioadă le trimite câte un Mesager. Astfel, nici Pitagora nu a fost sustras acestei reguli. Tatăl său, Menesarchos, a consultat oracolul Pythiei în legătură cu o călătorie pe care avea s-o facă și primește răspuns că va fi cu succes, iar soția sa Parthenis îi va naște un fiu care va fi de folos neamului omenesc. În urma acestui oracol el și-a numit soția Pythais iar pe copil Pytagora adică „cel care a fost vestit de Pythia”. Alți cercetători zic că el ar fi Apollon sau odrasla acestuia. Darius din Samos spune că Pytagora a avut drept fiu pe Arimnestos, iar dupa alții Theano ar fi fost soția lui care i-a dăruit doi copii, pe Theages și Myia. Despre Myia se zice că atunci când era tânără fată conducea fecioarele din Crotona, iar ca femeie căsătorită, femeile măritate. În privința patriei sale au fost multe neînțelegeri, de aceea Lycos, în cartea a IV-a din Istoriile sale ne spune: „cât privește patria sa și cetatea căreia omul nostru i-a devenit cetățean, nu trebuie să te tulburi de ți se-ntâmplă să nu le cunoști. Căci unii spun că este din Samos, alții, din Philos, iar alții din Metapont”. Tatăl său îi va asigura cei mai buni învățători ai veacului. Hermodamus îl va învăța poemele bătrânului Homer, Pherekydes îl va iniția în tradițiile orfismului cu privire la dualitatea ființei umane și la nemurirea sufletului, iar Anaximandru din Milet a fost profesorul său de matematică. Thales avea să spună cu privire la cunoștințele sale că „nici facultățile mele intelectuale, nici știința mea, rod al studiilor îndelungate, nu egalează ceea ce pot observa în el…”. Despre călătoriile acestuia putem spune că i-au format tinerețea. A vizitat insula Delfos, Creta și Siria. Polycrates, tiran al Samosului, l-ar fi recomandat faraonului Egiptului care domnea pe atunci, Amasis. Aici va avea o lungă ședere, aproape douăzeci și doi de ani, avându-l ca protector pe faraon. Ceea ce l-a atras la acest popor au fost monumentele de proporții colosale, înalta cultură religioasă, Misteriile antice, admirabilele liturghii, dar nu în ultimul rând astronomia și medicina. De toate acestea s-a bucurat până la izbucnirea războiului dintre egipteni și perși unde cei din urmă au pus stăpânire asupra lor și i-au luat în robie, printre care se afla și tânărul Pytagora. În această lungă captivitate nu i-a slăbit curajul, ci s-a dedicat studiului și reculegerii. După inițierea sa egipteană și caldeeană, după ce cunoscuse principiile eterne ale universului și aplicațiile lor, după ce la Babilon învățase multe dintre secretele despre trecutul religiilor si nu numai, a venit timpul ca el să se întoarcă în insula Samos după o absență de treizeci si patru de ani. Ajungând aici își găsește patria strivită, școlile închise, iar poeții și savanții nemaiexistând nici ei. Singura consolare a fost să-l găsească pe primul său maestru Hermodamas, dar și pe mama sa, cu care avea să plece spre Grecia. Debarcând la Crotona (sudul Italiei) a ținut anumite discursuri care i-au marcat pe bătrânii din sfatul cetății și nu numai. S-a adresat apoi tinerilor din cetate cu îndemnuri potrivite vârstei lor și în cele din urmă s-a adresat femeilor care înființară o asociație pentru el. Aceste discursuri i-au uimit pe cetățeni, au făcut ca faima lui să crească și să atragă de partea sa mulți discipoli crotonezi. Pytagora îi învăța ca „sufletul este nemuritor; apoi, că el trece în alte viețuitoare; în plus, că după perioade de timp determinate ceea ce a murit renaște; că nimic nu este cu desăvârșire nou; că toate ființele vii fac parte din aceeași categorie”. Acestea sunt, după tradiție, învățăturile pe care Pytagora, cel dintâi, le-a înfățișat grecilor. De remarcat este faptul că biografii săi i-au atribuit puteri miraculoase. A vestit mulțimii că o navă care avea să intre în port le va aduce un mort. Altădată, după ce a băut dintr-o fântână a prezis că se apropie un cutremur, lucru ce avea să se întâmple după trei zile. Alteori parcurgea distanțe foarte mari într-un timp foarte scurt. Avea darul psihometriei, adică citea scrisorile închise. Făcea să înceteze grindina, furtunile, calma marea furioasă, vindeca mulți bolnavi prin punerea mâinilor etc. În acest ținut, Crotona, Pytagora avea să-și înființeze ordinul său, o confrerie religioasă și etică, un gen de ordin filosofic-religios esoteric, în care el era considerat a fi de origine divină. Gomprez avea să spună despre el: „un talent extraordinar în domeniul matematicilor, întemeietorul acusticii, deschizător de drumuri în astronomie… savant, teolog și reformator moral, a unit în personalitatea sa o bogăție de talente foarte diferite și în parte contradictorii”. Cei ce voiau să devină membri ai ordinului treceau printr-o selecție foarte severă realizată de el însuși. Acorda o mare importanță aspectului fizic iar dincolo de aceasta punea să se facă o cercetare amănunțită candidatului care dura până la doi, trei ani. Erau respinși măcelarii, gladiatorii, mercenarii, vânătorii deoarece spunea el că aceștia nu pot fi inițiați. Datorită acestui mod de recrutare a membrilor săi el și-a atras uneltirea împotriva sa din partea crudului Cylon pe care a refuzat să-l primească în interiorul ordinului. Acesta, mai târziu, avea să ridice mulțimea împotriva maestrului. Formarea candidaților se facea treptat, incluzând patru grade: primul grad (pregătirea), al doilea grad (purificarea), al treilea (perfecțiunea) iar ultimul grad, al patrulea (epifania). Primul grad sau noviciatul dura cel puțin doi ani și se putea prelungi până la cinci. Aceștia mai erau numiți și ascultătorii (akousikoi) supuși regulii tăcerii. Nu aveau voie să aducă nici o obiecție asupra celor auzite. Învingerea pasiunilor era prima îndatorire a inițierii. El le vorbea despre sentimentele naturale, despre primele îndatoriri ale omului la intrarea sa în această lume și le arăta legătura acestora cu legile universale. În cel de-al doilea grad sau mathematicoi, i se dădea inițiatului o formație științifică care cuprindea fizica, astronomia, geometria, matematicile și știința numerelor. Cei din gradul trei sau hermetiștii erau învățați diferitele misterii ale Ordinului care le dădeau răspuns la toate întrebările pe care și le puneau în legătură cu originea sufletului, întruparea sa și destinul său după moarte. Ultimul grad, care mai era numit și politikoi, preda discipolilor secretele armoniei sociale și bazele unei legislații ideale și, nu în ultimul rând, practica justiției și a interpretării legilor. Prin urmare, școala pythagoreică presupunea nu doar o inițiere graduală, ci și o organizare pedagogică în trepte, cu accent pe ordinea învățării și educației filosofice și științifice. O bună parte a filosofiei lui Pythagoras o constituiau numeroasele interdicții de ordin alimentar, moral sau comportamental. Forma învațăturii pythagoreice era dublă: mathematicii își însușiseră temeinic înalta învățătură științifică, cercetând până la cel mai mic amănunt; iar acusmaticii ascultau pe scurt preceptele scoase din scrieri, fără o prezentare mai amănunțită. O zi din viața unui membru pytagoreic începea astfel: la răsăritul soarelui, tinerii discipoli înălțau un imn lui Apollo, dar și un dans dorian, după care făceau o plimbare până la templu. La amiază rosteau o rugăciune adresată eroilor, spiritelor binevoitoare, apoi urma prânzul care se compunea în general din pâine, miere și măsline. După-amiaza era consacrată exercițiilor de gimnastică, studiului și meditației. Seara, după apusul soarelui, se făcea o rugăciune în comun și se cânta un imn zeilor cosmologi. Un aspect important este acela că, dacă vre unul din membrii grupului voia să iasă din comunitate, împotriva lui era luată o decizie deosebită. Adepții grupului erau reuniți într-o adunate specială și luau decizia ca numele fratelui respectiv să fie șters din Cartea membrilor Ordinului, pentru ei acesta era proclamat un om mort, înălțându-i chiar și un monument funerar. Pitagora a sădit în sufletele lor sentimentul de iubire și dragoste ce îi lega între ei pe toți membrii Ordinului. Un astfel de episod ne este relatat de Iamblichos, pe care-l vom expune și noi. Un membru al ordinului, după o călătorie prin deșert s-a rătăcit. A reușit în cele din urmă să se târască până la marginea ținutului locuit sub un copac. Găsit fiind de un locuitor și îngrijindu-se de el, acesta nu știa cum să-l răsplătească pentru că nu mai avea bani. Totuși, slăbit fiind, a reușit să graveze câteva semene pe o plăcuță de lemn pe care l-a pus să o atârne în fața casei. La scurt timp acesta a murit liniștit. După o vreme, un alt membru al grupului trece pe acolo și descifrează semnele de pe plăcuța de lemn. Se interesează de soarta celui decedat, merge la mormântul lui să se reculeagă și să îndeplinească riturile funerare. La urmă plătește toate cheltuielile pe care defunctul i le pricinuise celui care l-a îngrijit. La Crotona izbucnise o prigoană împotriva lui Pytagora și a discipolilor acestuia. Cylon, „un om silnic, ce căuta gâlceavă, fire de tiran, își arătase toată străduința pentru a fi admis în comunitatea pytagoreică și, venind chiar în preajma lui Pytagora, el însuși deja bătrân, acesta l-a respins, dovedindu-l nepotrivit…După ce s-a întâmplat acest incident, porniră un război amarnic, el și prietenii lui, împotriva lui Pytagora și a tovarășilor săi… În cele din urmă, atât de mult uneltiră dușmanii împotriva bărbaților din acea sectă, încât într-o bună zi, când se așezară pytagoreii la sfat, pentru chestiuni politice, … dădură foc locuinței și îi arseră de vii pe cei adunați acolo…”. Pytagora părăsise Crotona, ducându-se la Metapont unde avea să moară. Mai departe vom puncta câteva din caracteristicile misteriilor pitagoreice. Acestea erau o sinteză a tuturor misteriilor din timpul său. Practicau un cult privat, în temple, ferit de cei neinițiați. Diferit de celelalte misterii este faptul că inițiații vor fi separați de lumea profană, vor avea un nou mod de viață, severă, disciplinată, cu o învățătură îndelungată, dificilă și gradată. Vor păstra secretele ordinului și nu le vor divulga în lumea profană. Despre modul cum transmitea Pytagora învățătura sa discipolilor putem spune că aceasta era verbală. Nu a lăsat nici o învățătură scrisă, el însuși i-a format pe discipolii săi. Iamblichos mai precizează: ,,Pitagoricienii, spune el, respectau o muțenie profundă în ceea ce privește dogmele școlii lor, nu le dezvăluiau ezotericilor și le transmiteau fără ajutorul scrierii, ca pe niște mistere divine, pentru memoria celor care trebuiau să le urmeze”. De la Porphyros aflăm că ei nu aduceau niciodată animale vii ca jertfe zeilor deoarece nu voia să stârnească mânia lor. Cele mai frecvente constau din făină, aluat dulce, tămâie, vin îndulcit. Existau excepții când sacrificau pui sau purcei de lapte, dar numai la anumite sărbători. Pytagora a dat o serie de sfaturi membrilor grupului, printre care și acestea: să se vorbească cu religiozitate față de zei, să se poarte cuviincios față de părinți, să se supună legilor, să-i cinstească pe zei, să aducă jertfe zeilor. Aceste sfaturi, numite precepte generale ale filosofiei, sunt mult mai enumerate de Pythagora în Imnuri sacre, încheiate cu promisiunea că omul, respectându-le, va fi ca un zeu, adică „nemuritor, etern și de-a pururi biruitor al morții”. Ceea ce rămâne din pythagoreism, ca formă de gândire, independent de contribuțiile pe plan filosofic și științific, este o anumită religiozitate, aureola de mit care înconjoară figura lui Pythagoras. El a creat un curent filosofico-religios. Din cauză că nu avem nici o scriere rămasă de la acesta, cunoaștem foarte puține din principiile reprezentate de el. Cu privire la suflet ne zice că este de origine divină și că de aceea este nemuritor. După moarte, acesta peregrinează prin corpurile animalelor pentru ca apoi să se întoarcă într-un corp omenesc. El recomanda în legătură cu aceasta cumpătarea și abținerea de la anumite alimente socotite a fi necurate. Având cunoștințe medicale, Pytagora mai recomanda un anumit regim de viață, ce avea ca rezultat sănătatea fizică. Cu privire la scopul final al omului și al umanității, conform doctrinei lui Pytagora, după atâtea vieți, morți și renașteri există un sfârșit al sufletului care va învinge definitiv materia, atunci când, „dezvoltându-și toate facultățile spirituale, va fi găsit în el însuși principiul și finalitatea tuturor lucrurilor, atunci încarnarea nu va mai fi necesară și el va intra în starea divină prin contopirea sa completă cu inteligența divină”. El s-a dovedit a fi un spirit genial în domeniul matematicii și al geometriei. S-a ocupat și cu probleme de astronomie și, nu în ultimul rând, a studiat în legătură cu matematica și muzica, ajungând la concluzia că „numărul și masura sunt principiile ce guvernează lumea și că acestora le revine o esență independentă”. Pe lângă conceptele privind natura și soarta sufletului său, organizarea unei școli filosofice și religioase, ordinul pythagoreic a dezvoltat și o teorie asupra numărului, unde „zece” este numărul desăvârșit. Pytagora spunea că principiile esențiale sunt conținute în primele patru numere, pentru că toate celelalte se obțin prin adunarea și înmulțirea acestora. Numărul șapte avea și el o importanță foarte mare deoarece era compus din trei și patru, care simbolizează uniunea omului și a divinității. Aceasta era cifra adepților, a marilor inițiați și, deoarece exprimă realizarea completă în toate sferele prin cele șapte grade, ea „reprezintă legea evoluției”. În final, putem face o legătură între pytagoreism și orfism, temă de care ne vom ocupa în următorul subcapitol, prin a menționa ceea ce afirmă A. Nour, că „între orphism și pytagoreism sunt strânse legături de apropiere, care merg până la absoluta identitate a esenței lor”. Totuși Rhode punctează faptul că orfismul este alcătuit din foarte multe elemente ale cultului tracic al lui Dionysos, care lipsesc în pitagoreysm. Acest lucru ne face să bănuim că orfismul este mult mai vechi decât doctrina lui Pytagoras.
2.5 Orfismul
Orfismul s-a afirmat în secolul al IV-lea î.d.Hr. Numele lui însemna fie „voce frumoasă”, fie „întunecime”. A. Nour precizează că originile orfismului ca și întregul său ritual mistic se află în Egipt, de unde a fost adus în Tracia de către Orfeu. Povestea lui Dionysos ocupă un loc central și în misteriile orfice și a condus la concluzia că orfismul nu este decât o derivație a cultului lui Dionysos. În acest sens a fost adus argumentul că misteriile dionysiace au fost re-semnificate de către eroul Orfeu, adept al cultului lui Dionysos și inițiat în aceste misterii. Pr. Marian Vîlciu ne relatează că acesta „era fiul lui Eagru, regele Traciei, și al muzei Caliope, sau după o altă variantă, fiul lui Apollon și al muzei Clio, devenit tatăl muzicii datorită lirei primite în dar de la Apollon. El devenise atât de măiestrit în arta cântării, încât și animalele feroce se linișteau și i se culcau la picioare, iar păsările se opreau din zbor ca să-l asculte; vântul își înceta hoinăreala; fluviile își opreau curgerea, iar arborii începeau să foșnească în ritmul muzicii. Tatăl său, Eagru, l-a inițiat în misteriile lui Dionysos în care Orfeu a devenit un fel de pontif expert, dar nu s-a mulțumit numai cu misteriile variantei elenice, ci a întreprins lungi călătorii în Egipt, de unde a adus ritualul ispășirii păcatelor în cultul lui Dionysos și întemeind, astfel, în Tracia, misteriile, numite de atunci orfice”. Mitul său principal este legat de Euridice, care imediat după nunta sa cu Orfeu a fost mușcată de un șarpe și moare. Acesta coboară în lumea umbrelor, iar cu cântecul său îi convinge pe Hades și Persefona să-i înapoieze soția. Totuși, aceștia i-au pus o condiție, iar Orfeu nu avea voie să privească în urmă pe parcursul drumului de întoarcere. Temându-se ca aceasta să nu se rătăcească, Orfeu privește înapoi și o pierde pentru totdeauna. Bacantele l-au omorât pe Orfeu, l-au rupt în bucăți, iar capul, desprins de trup, continua să plutească pe mare și Orfeu continua să cânte și să prorocească. După cum precizează Zoe Petre, orfismul nu este o religie coerentă. Această sectă avea un mod de viață aparte, unde elementul esențial era interdicția absolută a consumului de carne. Ei credeau în transmigrația sufletelor și, din acest motiv, nu sacrificau animale deoarece „oricine omoară și mănâncă un animal, riscă să-și omoare și să-și sacrifice seamănul, ba chiar strămoșul”. Doctrina orfică are la bază păcatul originar și răscumpărarea. Oamenii au acest păcat deoarece s-au născut din cenușa Titanilor care l-au devorat pe Zagreus. Această cenușă conține și substanța făpturii divine, de aceea, în oameni persistă și o scânteie divină. Toți oamenii sunt supuși reîncarnării în trupuri de om sau de animale, potrivit meritelor lor, iar pentru a scăpa de această repetiție și spre a dobândi mântuirea, aceștia trebuiau să fie inițiați în misteriile lui Orfeu. În orfism, omul poartă încă de la naștere păcatul strămoșesc pe care trebuie să îl ispășească prin suferință, idee menținută până azi de creștinism. Teologia orfică acordă o mare extensie doctrinei migrației sufletelor. De obicei, întoarcerea la viața corporală este o pedeapsă; la Pindar, însă, ea e prezentată ca un privilegiu care nu e acordat decât celor mai buni, pentru că le permite o viață fericită – desigur, încă imperfectă, în Hades –, dar și pe aceea superioară din Insulele Prea Fericiților. Pindar cunoștea teoria metempsihozei și, după unele izvoare, se poate deduce că o avea din misterele orfice. Cei aflați în viață puneau cu evlavie la îndemâna defuncților lor ritualul pe care urmau să-l folosească în lumea de dincolo și aveau credința că, cartea însăși acționa într-un fel magic, la fel ca și amuletele. Având inscripționate pe el extrase sau poate rezumate dintr-o posibilă altă Carte a morților, pentru adepți ai religiei Orfice, au fost reproduse pasajele cele mai importante. Drept dovadă se face că în Creta și în sudul Italiei ,,au fost descoperite adevărate ghiduri de comportare morală, scrise pe mici plăci de aur, pe care defunctul înhumat le avea atârnate la gât ca niște amulete, amintindu-ne într-un fel de Cartea Egipteană a morților care avea aceeași destinație”. Alte caracteristici esențiale ale orfismului erau: viziunea despre timp și spațiu ca principii prime și veșnice în Univers, precum și deplângerea tragismului existenței umane. Fanes era părintele nopții, al cerului, al zeilor, dar și al pământului. El era zeul creator. Cosmogonia în orfism se referă la Timpul care a conceput în Aither – oul primordial. Din el se naște primul dintre zei, Eros. Acesta este principiul nașterii. Sunt creați toți ceilalți zei și lumea. Dar Zeus îl înghite și cu el întreaga creație, născând o altă lume. Prin această înghițire simbolică, se recunoaște efortul de a face dintr-un zeu cosmo-creator creatorul lumii pe care o guvernează. Neamul omenesc avea o natură dublă: divină prin elementul dionysiac și demonică prin titani. Sufletul era de natură divină și el. După așa-numita „Teogonie rapsodică” a orficilor, Cronos (Timpul) a creat din Haos și Eter Oul Cosmic. Din aceștia au ieșit puterea vitală, întruchipată de hermafroditul Phanes (numit și Protogonos sau Ericapaios), care a născut-o pe Nyx (Noaptea), cu care i-a creat apoi pe Gaia, Uranus și pe Cronos (Titanul). Zeus, unul dintre fii lui Cronos, l-a înghițit pe Phanes și a dobândit în acest fel puterea întregii lumi. Phanes întrunea în propria ființă atât principiul masculin, Dionysos, care însuflețea Universul, cât și principiul feminin, Metis, întruchiparea cunoașterii și a luminii. Cu fiica sa Persefona-Demetra, care e la orfici o ipostază a zeiței Rhea, Zeus l-a zămislit pe Dionysos Zagreus, care a fost menit a fi stăpânul lumii. Această stăpânire era însă râvnită și de titani, care, instigați fiind de Hera, l-au ademenit pe tânărul Dionysos cu jucării și cu merele Hesperidelor, l-au sfâșiat și l-au mâncat. Doar inima lui a fost recuperată de Atena și adusă lui Zeus, care l-a putut crea astfel cu Semele pe al treilea Dionysos, numit Lyseus, zeul vinului și al orgiilor. Pe titani s-a răzbunat nimicindu-i cu trăsnetul lui. Cenușa lor a ajuns în sufletul oamenilor, asupra cărora apasă deci un păcat originar. În același timp, oamenii poartă în ei urmele lui Dionysos Zagreus. Sufletul omului e închis în trup ca într-un mormânt și e sortit să treacă după moarte în corpul altor viețuitoare. Pentru a fi izbăvit prin Dionysos Lyseus și Persefona, adică pentru a scăpa de lanțul reîncarnărilor, adeptul doctrinei trebuie să ducă o viață ascetică. Papirusul de la Derveni îl interpretează atât pe Lyseus, cât și pe Zagreus ca ipostază a zeului suprem, conform teogoniei tracice. De fapt, Zeus este pentru orfici singurul principiu divin. Iubirea, reprezentată de Afrodita, asigură coeziunea Universului. Pe lângă această ,,Teogonie”, reconstruită în mare parte cu ajutorul resturilor papirusului de la Derveni, există și alte izvoare referitoare la cult sau la principiile etice și filosofice ale orficilor. Lângă ,,casa” lui Hades se află, conform acestui text, un izvor umbrit la dreapta de un chiparos alb, la care se răcoresc umbrele morților. De acest izvor, orficul nu are voie să se apropie, ci să aștepte în coborârea lui până va ajunge la ,,Lacul amintirilor”. Pentru a îndupleca pe paznicii acestui lac să îi permită să bea din apa aceasta miraculoasă, adeptul trebuie să folosească formula: ,,Sunt un fiu al pământului și al cerului înstelat; sunt însă sfârșit de sete și am să pier; dați-mi de aceea degrabă apă rece, din cea care curge din Lacul amintirilor”. Asemenea instrucțiuni practice pentru viața de apoi se găsesc și la pytagoreici. În ceea ce privește ritualul de purificare, inițiații trebuiau să se spele într-o baie de lapte și să rostească formula „Iedule, am căzut în lapte”. Acest rit simbolic al inițierii orfice putea desemna regenerarea inițiatului, calitatea lui de nou născut. Ca și în cazul celorlalte ritualuri, aspectul cel mai important era extazul. Acesta venea în urma unor practici cum ar fi: postul, dansurile, cântecele ș.a. Mircea Eliade ne spune despre acestea că ,,făcea să le răsară în suflet noi simțăminte și, probabil, noi stări de conștiință”. Inițiații dispuneau de indicații și reguli precise cu privire la drumul inițiatic, modul de viață, atitudinea dreaptă și cuvintele care trebuie pronunțate pentru a ieși din cercul nesfârșit al reîncarnărilor. Concluzia pe care o tragem în urma tratării acestui cult este că în același timp „omul participa și la condiția titanică și la cea divină, pentru că cenușa Titanilor conținea în același timp și trupul lui Dionysos copil. Totuși, prin purificări și ritualuri inițiatice, și ducând „viață orfică”, se ajungea să se elimine elementul titanic și inițiatul ajungea în bakhos; altfel spus, era separată și asumată condiția divină, dionysiacă ”.
III. Misterii preluate prin aculturația greco-egipteană și babiloniană
Civilizația greacă suferă prin aculturație influențe masive din partea popoarelor și etniilor cu care intră în contact, chiar dacă religia națională elenică se afirma prin consultarea oracolelor și prin forma dobândită de marile sanctuare vindecătoare, precum cele de la Epidaur (unde vindeca Asklepios) sau Eleusis. Acum, și filosofia începuse să pună întrebări pe care vechile mituri nu le mai pot rezolva. Atunci când elita intelectuală a Greciei căuta altceva în afara religiei oficiale, a cultelor civice, existau societăți secrete care formau grupuri de misterii, cu virtuți proprii, cu propria lor forță esoterică și mantică de inspirație egipteană, cristalizată în practici teurgice capabile să conducă pe myst spre o revelare personală asupra viitorului. Dar, aceste răspunsuri nu pot avea niciodată încărcătura divinului, ci sunt doar pseudo-explicații având darul de a echilibra individul numai pe moment. Rezolvarea permanentelor probleme ale vieții nu se poate produce decât prin efortul individual de modelare a conținutului gândirii și psihicului, și, în mod esențial, de rezolvare a contradicțiilor sociale generatoare de înstrăinare acută a omului care produce regresul cel mai îngrijorător al persoanei umane. Problema care se pune este însă aceea a legăturii dintre aceste culturi, adică a interacțiunii dintre cele două lumi, Orient și Occident. Cultura greacă a începutului de mileniu este încă ispitită de Orient. ,,Mirajul oriental i-a cuprins pe greci în mai multe rânduri: seduși de fata morgana răsăriteană ei s-au considerat tributari și inferiori civilizației de pe malurile Nilului sau celei dintre Tigru și Eufrat. Punct de vedere romantic, care proiectează în Răsărit locul unde va fi fost cândva Paradisul pierdut și unde se vor fi născut tiparele de înțelepciune ale omenirii”. Astfel, marea dramă a „renașterii în spirit” avea să anime întreaga doctrină esoterică a Egiptului și vom vedea că acest punct culminant al căutării mistice a omului se regăsește în toate celelalte culte care au fost tratate tot pe subcapitole: Cultul cuplului Cybele-Attis, Cultul cuplului Isis-Osiris și Mithraismul.
3.1 Cultul cuplului Cybele-Atis
Misteriile lui Attis reprezintă cel mai dezgustător cult de mistere, prin ritualuri de o sălbăticie și de un primitivism înspăimântător. De aceea ar putea fi lăsat deoparte, dacă nu ar fi fost folosit pentru a opri avântul creștinismului, considerat a fi una din cele mai eficiente religii păgâne. Confruntați cu succesul misionarismului creștin, teologii misteriilor au subliniat cu insistență ideea de imortalitate, consecință a răscumpărării pe care ar fi săvârșit-o Attis. Cybele, originară din Frigia, era numită și Matar Kubile (maica Cibela). Numele ei venea de la semiticul Gabel (munte) și era adorată sub forma unei stânci. Adoratorii săi o considerau a fi un fel de divinitate universală, creatoare și protectoare a vieții. Cel mai vestit sanctuar al ei era la Pessinonte, unde se afla și betilul (piatra) care o personifica, dar și mormântul zeului mântuitor Attis. Acesta din urmă, zeul vegetației, era venerat sub forma unui pin împodobit cu viorele. El era și zeul grâului denumit „spicul galben al grâului recoltat”. Cultul cuplului Cybele-Attis a apărut în Grecia încă din perioada arhaică, fiind adus din Orient fără o mitologie bine stabilită. Cea mai răspândită ne este transmisă prin Arnobius, care arată „formarea Mamei (din stânca Agdos), pe care Zeus încearcă să o seducă. Nereușind, el fecundează stânca, astfel apărând hermafroditul Agdistis, care, chinuit în același timp și de instinctele masculine și de cele feminine, amenința ordinea din lumea zeilor și a oamenilor. Zeii l-au trimis pe Dionysos, care i-a legat lui Agdistis părțile genitale de picioare, astfel încât, atunci când s-a trezit, acesta s-a automutilat, iar la contactul sângelui cu pământul a apărut un arbust: rodiul. Fiica regelui Sangarios a cules o rodie, pe care a pus-o la sân, rămânând astfel însărcinată. La nașterea băiatului – Attis -, regele l-a abandonat în sălbăticie, copilul crescând printre capre. Atât Cybele, cât și Agdistis s-au îndrăgostit de băiat, care însă a făcut nunta cu fiica regelui din Pesinus, Midas. Acesta a blocat porțile orașului în timpul nunții, pentru a împiedica imixtiunea divinităților. Însă Mama zeilor a forțat zidurile cetății cu capul, iar Agdistis a răspândit între nuntași un delir colectiv, care a facut-o pe mireasă să-și taie sânii, iar pe Attis să se emasculeze. Mai târziu, Attis, în apropierea unui pin, va oferi organele genitale amputate pentru domolirea lui Agdistis. Sângele său a fecundat pământul din care au apărut viorelele. Agdistis i-a cerut lui Zeus să-l învie pe Attis, însă acesta a refuzat și a permis doar ca degetul mic al mortului să se miște”. În cele din urmă, zeița îi redă lui Attis viața ca recompensă pentru sacrificiul lui, luându-l ca partener în noul cuplu divin. Acest cuplu face parte din categoria de perechi de origine asiro-babiloniană, în care partea feminină este permanent mai puternică, pe când masculinul este cel mult un erou, o anexă a acestui cuplu, cu puteri în ritul de recreare a vegetației. Cultul zeiței Cybele se dezvoltă mai ales în timpul împăratului Claudiu, care organizează ciclul sărbătorilor între 15-27 martie. Ceremoniile se deschideau pe data de 15 martie cu procesiunea canoforilor (intrarea trestiei), care aduceau cu mare pompă la templul de pe Palatin, trestii tăiate de pe malul râului Almo. Această ceremonie era însoțită de un sacrificiu executat de marele preot al Cybelei (arhigalul), pentru belșugul câmpurilor. Era sacrificat un taur de șase ani care putea fi mai degrabă un rit al morții, semnificând omorârea zeului în scopul renașterii sale. La 22 martie, după șapte zile, începea procesiunea dendroforilor (intrarea arborelui), când se tăia un pin din pădure, se împodobea cu panglici și cu viorele apoi era dus cu mare pompă la templul Cybelei din Palatin. Și de această dată se aduce ca jertfă un berbec. Trunchiul de copac simboliza atât elemental falnic, dătător de fertilitate, cât mai ales trupul mort al zeului, care era plâns de zeiță și de toată adunarea. În ziua de 23 martie nu avea loc vreo ceremonie deosebită ci doar sfințirea trâmbițelor care erau legate de serbările lui Attis. Pe 24 martie, era ziua inițierii sacerdotale când Cybele își alegea preoții. Aceștia, cu nouă zile înainte de această sărbătoare trebuiau să respecte anumite reguli printre care și cea de a ține post și abstinența sexuală. Consumarea cărnii era permisă (mai puțin cea de porc, pește și porumbiță) pe când produsele vegetale erau interzise aproape în totalitate. Ei se abțineau să mănânce produse vegetale deoarece, din clipa tăierii pinului și a trestiei, zeul vegetației este considerat mort. Această zi era numită și dies sanguinis (ziua sângelui) deoarece acum are loc o ceremonie cu mare zarvă. Preoții și candidații la inițiere se întărâtau până ajungeau la nebunie iar în zgomotul de fluiere, cymbale și tamburine, se lăsau pradă unor mișcări frenetice, se biciuiau până la sânge și își crestau brațele cu cuțite. Toate acestea se petreceau în jurul pinului lui Attis și simboliza durerea Cybelei pentru zeul mort. Această nebunie se prelungea până în momentul când unul dintre aceștia, având un cuțit de piatră, își tăia membrul viril aducându-l ca ofrandă zeiței. Castrarea asigura zeiței sursa de energie generatoare, care la rândul ei, avea grijă de natura înconjurătoare, animale și oameni. Această mitologie primitivă și riturile sângeroase au ajuns însă originea unei religii a mântuirii, extreme de răspândită în primele secole ale erei creștine. Riturile violente, muzica sălbatică, absorbția de plante halucinogene, totul pentru a forța apropierea divinității sau unirea cu ea, au devenit căi de răscumpărare. Noaptea de 24 spre 25 era petrecută într-o cucernică așteptare iar pe 25 dimineața era anunțată învierea zeului. Pe 26 martie nu avea loc nici o ceremonie, aceasta fiind ziua odihnei. A doua zi avea loc marea procesiune a Cybelei la râul Almo unde avea loc îmbăierea sacră: lavatio. Preoții duceau statuia zeiței la acest râu, o spălau și o împodobeau, ducând-o într-un car cu boi înapoi la templu; tot acum se oferea un ultim ospăț, iar unii dintre participanți se „botezau”, ungându-se cu sângele unui taur ucis, primind numele de renati. Despre riturile secrete ale lui Attis nu știm prea multe deoarece ca toate celelalte erau păstrate în mare taină. Sfântul Augustin ne face să ne dăm seama cât de îngrozitoare puteau fi aceste ceremonii raportându-le la cele publice care erau extrem de șocante. Ritualurile aveau ca scop unirea cu divinitatea, de a intra în comuniune cu aceasta. Cu privire la inițiere, Clement din Alexandria ne lasă formula care constituie cuvântul de trecere al inițiaților: „Am mâncat din tamburină; am băut din cymbal; am purtat kernosul; am intrat sub baldachin”. Tamburina și cymbalul era farfuria și cupa dar ceea ce se afla în ele nu se cunoaște ci doar că era vorba de alimente solide și lichide. Despre kernos se spune că nu era o ofrandă alimentară. Inițierea în misteriile Cybelei se făcea prin intermediul tauroboliului sau al crioboliului când mistul aducea ofrandă Mamei testiculele taurului și ale berbecului. Datorită acestei ofrande, mystul era primit „sub baldachin” în calitate de iubiți sau de soți ai Mamei. Prin ritul sângros al acestui cult nu se urmărea a-i face pe cei ce participau la el nemuritori, ci de a-i face capabili pe aceștia să ia parte la lucrările Mamei și ale lui Attis, la lucrările naturii, la fel cum inițierea dionysiacă îi făcea pe bacchanți și pe bacchante capabili să ia parte la lucrarea lui Dionysos. Între acest cult și religia creștină există multe asemănări, ceea ce a făcut ca membrii acestui cult să afirme că Biserica creștină a contrafăcut riturile lor cele mai sfinte, patimile, moartea și învierea lui Attis, că a plasat, după exemplul lor, la echinocțiul de primăvară ,,săptămâna patimilor”, comemorarea sacrificiului crucii prin care ,,mielul dumnezeiesc” răscumpără neamul omenesc. Creștinii le răspundeau prin faptul că diavolul ar fi știut de apariția noii religii și voia ca, prin aceasta, oamenii să fie uimiți de asemănările dintre cele două și în cele din urmă să nu acorde crezare adevăratei religii.
3.2 Cultul cuplului Isis-Osiris
Doctrina învățată în templele lui Osiris, Isis și Ammon-Ré ne apare ca un simbol covârșitor, ca un exemplu profetic al unității primordiale și ultime a magiei cu religia. Aceste misterii provin din cultul egiptean al lui Osiris și Isis, fiind adaptat la spiritul și obiceiurile elenice. Consultând mitul său aflăm că Osiris a fost fiul lui Geb, zeul pământului și al lui Nut, doamna cerului, care a urmat tatălui său pe tronul Egiptului. Împreună cu Isis, soția sa, i-a învățat pe oameni agricultura, astronomia și nu numai. Datorită invidiei, fratele său Seth îi întinde o capcană împreună cu alți șaptezeci și doi de complici care-l închid într-un sicriu de viu și-l aruncă pe Nil. Sicriul ajunge până la Byblos unde se oprește într-o tufă care, la scurt timp, va fi cuprinsă în trunchiul unui copac uriaș. Acest copac avea să fie tăiat și să ajungă la palatul regelui Malkndros. Aflând Isis de tragedie pornește în căutarea soțului său, iar după anumite peripeții miraculoase, recuperează sicriul pe care-l aduce înapoi în Egipt și-l ascunde. Seth, aflându-se într-o noapte la vânat, descoperă sicriul cu trupul lui Osiris pe care avea să-l taie în paisprezece bucăți și să-l arunce pe Nil. Isis a fost nevoită să-și reia căutările și până la urmă găsește toate bucățile trupului, mai puțin membrul viril pe care-l mâncaseră peștii. Osiris avea să fie înmormântat, iar Horus, fiul său, l-a răzbunat și a urmat la tron tatălui său. Cu privire la locul în care era îngropat Osiris, părerile sunt împărțite, dar cei mai mulți sunt de părere că în Abydos sau orașul Memphis s-ar afla adevăratul lui mormânt. Din această cauză, cei mai mulți își doresc să fie îngropați la Abydos, ca să fie cât mai aproape de mormântul zeului. În Egipt, Osiris era considerat a fi personajul principal, o divinitate populară, dar la trecerea lui în lumea mediteraneeană acesta pierde primul plan, iar Isis îi ia locul. Inițial el este zeul vegetației și al agriculturii, dar, cu timpul, avea să se ocupe mai mult de soarta credincioșilor săi. Era văzut ca zeu-judecător care, împreună cu 42 de asesori, asculta mărturisirile fiecărui nou venit după care fiecare din ei primea răsplata pentru virtuțile sau păcatele lor. Acest cult avea să se răspândească pe întreg teritoriul roman, înălțându-i-se sanctuare, iar riturile inițiatice îi erau practicate, ceea ce a făcut pe scriitorul bisericesc Tertulian să exclame: „Pământul întreg jură în prezent pe Serapis!”. În secolele II-III d.Hr., osirianismul duce o luptă grea cu creștinismul, pe care avea să o piardă dar nu fără a lăsa unele influențe asupra religiei creștine. Creștinismul, declarat fiind religie de stat, pornește persecuția împotriva celorlalte culte, distrugându-le templele și statuile zeilor. Cel mai activ în acest sens este Teofil, episcopul Alexandriei, care obține de la împăratul Teodosie aprobarea de a distruge templul lui Seraphis din Alexandria. Mulți credincioși ai zeiței se retrag în locuri ascunse, iar în anul 560 d.Hr., se închide ultimul templu din insula Philae. Acel templu a fost transformat în biserică creștină, primind hramul Sfântului Ștefan. În continuare vom prezenta câteva sărbători în cinstea lui Osiris, prima fiind o sărbătoare a vegetației, unde regele mima moartea lui Osiris, zeul vegetației, tăind cu secerea un mănunchi de verdeață și jertfind un taur alb consacrat lui Min, zeul energiei fecunde. La 22 Thot se celebra „marea procesiune funebră”, sărbătoarea înmormântării lui Osiris. Cea mai importantă sărbătoare este cea de la 17 Athyr (noiembrie), dura patru zile și evoca căutarea lui Osiris. Din templu era scoasă efigia unei vaci, reprezentând-o pe Isis din lemn aurit. Scoaterea ei simboliza zeița în căutarea lui Osiris. La 19 Athir, preoții și credincioșii mergeau pe țărmul mării, purtând un cufăr de aur, în care vărsau apă proaspătă. Spectatorii strigau că Osiris a fost aflat după care luau pământ, îl amestecau cu mirodenii și tămâie și din el modelau statuia zeului. Ceremonia dramatiza învierea (zeul revenea la viață sub forma statuii de lut). Despre cultul lui Isis și Osiris putem spune că, încă din vechime, cuprinde rituri publice și rituri secrete la care luau parte anumite persoane socotite a fi privilegiate și care aveau datoria de a păstra tăcerea în legătură cu ceea ce au văzut și ceea ce au aflat în interiorul acestora. Scopul lor nu era numai acela de a recruta simpli credincioși, ci și de a le dărui nemurirea, așa cum „Osiris cel mort redobândise integritatea persoanei și fusese readus la viață”. Isis a fost cea care a instituit aceste misterii, de la ea primeau acum oamenii, în acele rituri, „chezășia mântuirii lor”. Vechea religie egipteană era o religie a morții, era legată de moartea și de învierea unui zeu, ajungând să domine, ba chiar să organizeze ritualul zeilor și ritualul morților. Despre ritualul funeraliilor putem spune că acesta consta în a face pe oamenii decedați ceea ce la începutul timpurilor se făcuse pentru Osiris; era calea de a-l preschimba pe cel mort, cu ajutorul riturilor osiriene, într-un alt Osiris. Mitul și ritualul ar putea fi explicate numai printr-o legătură inițială între zeu și rege, între riturile agrare și funcția regală, între sacrificiile săvârșite pentru belșugul recoltelor și funeraliile prințului. Soarta lui Osiris este soarta rezervată regilor din vechime care, asemenea lui Osiris, erau investiți cu puteri divine și se îngrijeau în Egipt de riturile sezoniere, împlineau atât rolul de preoți magicieni, cât și pe acela de conducători care săvârșeau sacrificiile, dar uneori și victime sacrificiale. Se spune că membrele conducătorilor erau împrăștiate în diverse locuri, iar după un anumit interval de timp erau adunate într-o piele cu scopul de a-l reînsufleți pe cel mort asemenea mitului osirian. Cu trecerea timpului, regele s-a putut sustrage de la jertfire, iar locul său este luat de un substituit ori un simulacru. Genul de nemurire oferit de riturile osiriene și de care au beneficiat mai întâi regii s-a extins cu vremea la un număr sporit de persoane. Riturile erau un fel de inițiere a celor morți, cărora li se acorda abia după moarte un mijloc de a deveni nemuritori. Se pare că săvârșirea riturilor osiriene asupra unor persoane aflate în viață nu a fost practicată în Antichitate decât în cazul faraonului și că, destul de timpuriu, ea s-a amplificat ca o favoare excepțională și altor personaje. Cultul celor doi zei era săvârșit în temple, unde slujește un cler numeros, format din preoți și preotese, iar toți aceștia erau conduși de un mare preot. Erau celebrate trei mari slujbe zilnic, una dimineața, alta în jurul orei două și ultima, seara. În mijlocul lor se afla statuia zeiței Isis căreia credincioșii îi vorbeau și aveau grijă de ea. Ei se aflau într-o strânsă legătura cu aceasta fiind considerată Mama divină căreia erau datori să i se dăruiască. Memorabil cu privire la această idee sunt Metamorfozele lui Apuleius, unde zeița îi spune lui Lucius „ține minte că timpul ce ți-a mai rămas de trăit îmi aparține mie până în clipa când îți vei da ultima suflare… În schimb, ai să trăiești fericit, ai să trăiești în slavă sub oblăduirea mea; iar când vei coborî în Infern, după ce zilele vieții tale se vor fi scurs… chiar și acolo…mă vei găsi pe mine, gata să-ți ascult rugile stăruitoare. Dacă vei cinsti prin omagii necontenite și prin slujbe religioase divinitatea noastră și dacă vei urma neabătut rânduielile, să știi că stă în puterea mea să-ți prelungesc viața dincolo de capătul care i-a fost statornicit sorții tale”. Tot din Metamorfozele lui Apuleius aflăm date importante cu privire la inițierea candidaților în rândul acestor misterii, unde personajul principal este Lucius. Se spune despre el că pe timpul noviciatului și-a închiriat o cameră în interiorul templului unde ducea o viață monastică, așteptând pâna când zeița îl va chema la inițiere. Această ședere putea dura pentru novici ani îndelungați dacă zeița nu-i chema. În interiorul templului ei trebuiau să participe la toate ceremoniile celebrate zilnic, dar nu în ultimul rând trebuiau să se abțină de la consumarea alimentelor profane și interzise. În cele din urmă Lucius este chemat la inițiere desemnându-i-l ca inițiator pe marele preot Mithra. Cei doi intră în sanctuar, săvârșesc slujba de dimineață, apoi preotul scoate o carte cu caractere ciudate (pentru a nu fi înțelese misteriile de către profani) și-i citește candidatului obiectele de care are nevoie pentru inițiere. Din templu ei se îndreaptă spre băile din apropiere unde are loc purificarea prin cufundarea în apă, iar la întoarcerea în templu, preotul îi face o admonițiune secretă ca mai apoi să-i impună cu voce tare o abstinență de zece zile, timp în care nu avea voie să consume carne și vin. După trecerea celor zece zile, la apusul soarelui, are loc celebrarea inițierii, iar credincioșii aduc candidatului felurite daruri. După acest moment, Lucius, candidatul, este îmbrăcat cu un veșmânt de in nealbit și introdus în încăperile secrete ale sanctuarului, unde avea loc inițierea propriu-zisă. Începând de aici intervine misterul, deoarece Apuleius nu ne lasă informații exacte cu ceea ce avea să se întâmple mai departe, ci numai niște insinuări, fără a preciza vreun rit sau vreo formulă. În linii mari am putea să ne dăm seama ce se petrecea acolo tot din spusele lui care dau de înțeles că, în acel moment, avea loc ritualul osirian al funeraliilor aplicat mystilor „pentru ca aceștia să intre în comuniune cu Osiris și să-i împărtășească nemurirea: Osiris cel readus acum la viață de către Isis, după ce murise, era inițiatul”. La Strassbourg se păstrează un ostrakon (tăbliță de lut descoperită în antecamera mormântului care cuprindea diferite formule magice și blesteme la adresa celui care cuteza să tulbure somnul celui decedat) având următoarea inscripție: ,,Cuvintele lui Horus apără de moarte prin aceea că ele îl mențin în viață pe cel ce se zbate după aer. Cuvintele lui Horus ne înviorează din nou prin aceea că fac să se înmulțească anii pentru cel ce îl invoca. Cuvintele lui Horus sting focul. Vorbele sale îl însănătoșesc pe cel cu febră. Cuvintele lui Horus salvează orice bărbat, a cărui soartă depinde de el. Vrăjile lui Horus te apără împotriva atacurilor prin aceea că el trimite săgeți înapoi. Vrăjile lui Horus te apără de furie prin liniștea sufletului. Vrăjile lui Horus îl însănătoșesc pe cel bolnav”. De pildă, preotul se adresa unui șarpe, considerat exponent al răului: ,,Nu ai nici o putere asupra mea, căci eu sunt zeul Horus”; sau crocodilului: ,,Dinții tăi nu mă pot atinge, deoarece eu sunt Osiris!”. Cartea lui Toth, un tratat primitiv de magie, cuprindea formule pentru unirea părților unui om decapitat, preluate din mitul lui Isis și Osiris. Următoarea zi de dimineață, are loc ceremonia cu care culminează inițierea, aceasta nemaifiind secretă. Candidatul, acoperit cu douăsprezece veșminte, înaintează în mijlocul templului unde urcă pe o estradă din lemn, în fața statuii lui Isis. Acesta este înfățișat mulțimii care era cuprinsă de admirație. Această ceremonie avea să se încheie printr-un ospăț cu mâncăruri alese și gustoase. Toate aceste ritualuri prezentate până aici aveau ca scop „zeificarea inițiatului, mutarea lui de la întuneric la lumină și trecerea lui de la moarte la o nouă viață, adică la eternitate”.
3.3 Mithraismul
Despre legenda lui Mithra putem spune că în mare parte s-a pierdut, dar basoreliefurile povestesc unele episoade, iar cuprinsul acesteia pare să fie următorul: Tradiția spune că „Piatra Generatoare”, a cărei imagine era venerată și in templele lui Mithra, l-a născut pe acesta pe malurile unui râu la umbra unui arbore sacru, și că doar păstorii, de pe muntele vecin, au văzut cele întâmplate. L-au văzut ieșind dintr-o lespede de piatră, având pe cap o bonetă frigiană, înarmat cu un cuțit, iar în mână ținea o torță. Ei oferă acestuia primele produse ale turmei lor și recoltele lor. Dar eroul s-a ascuns între ramurile unui smochin din care, cu ajutorul cuțitului său, rupe și mănâncă fructul din copac, iar din frunzele lui își facuse veșminte. Pregătit pentru luptă, el își măsoară puterile pentru început cu Zeul Soare pe care-l învinge făcând cu acesta un legământ de prietenie. Cea mai uimitoare luptă a lui Mithra a fost cu taurul. Acesta păștea într-o poiană, eroul se urcă pe spatele lui și, într-un final, animalul obosește și cedează. În fața oamenilor, aceasta era o victorie de neimaginat. Ducându-l în peștera sa, animalul reușește să se elibereze, dar după a doua încercare acesta nu mai are scăpare. Se zice cum că Zeul l-a prins de nări, i-a băgat cuțitul în spate, iar cu ocazia aceasta eroul ar fi ajuns să fie creatorul omenirii, al plantelor și al animalelor. Tot acum ar fi luat ființă și prima pereche de oameni de pe pământ, pe care Mithra a trebuit să-i vegheze. Cult de origine iraniană, tributar mazdeismului, se răspândește din India până în Nordul Africii și Britannia. Cultul său, lipsit de dansurile orgiastice și de obscenitățile celorlalte culte de mistere, s-a extins în cea mai mare parte a vastului Imperiului Roman până în secolele III-IV d.Hr. A reușit să supraviețuiască până în secolul al V-lea în fața creștinismului, transmițând obiceiuri și datini. Cultul secret al lui Mithra reușise să unească moștenirea iraniană cu sincretismul greco-roman și integrase toate curentele spirituale specifice epocii imperiale: astrologia, speculațiile eshatologice, religia solară (interpretată de unii drept monoteism solar). Limba liturgică era latina, căpeteniile misterelor erau italici și alți romani de limbă latină. Lipseau riturile orgiastice sau monstruoase. Religie a militarilor, impresiona prin disciplină și morală care aminteau de vechea tradiție romană. Zeu al oștirilor, pedepsea pe cei care jurau strâmb, garanta împlinirea contractelor și era invocat în jurămintele solemne. De obicei, Mithra era reprezentat între două figuri tinere, una cu o torță ridicată și cealaltă cu ea inversată. Una dintre aceste figuri reprezenta simbolul căldurii, iar cea de-a doua al frigului și al morții. Cei care au răspândit acest cult au fost soldații romani, mari adoratori ai lui Sol Invictus, iar dintre împărații care au susținut acest cult se număra Dioclețian, Galeriu, Maximian și chiar Constantin Chlorus, ultimul ridicând un templu în cinstea lui Mithra la Carnutum, pe malul sudic al Dunării, cu inscripția Dio, Soli Invicto Mithrae Fautori Imperii „Zeul soare neînvins, Mithra protectorul imperiului”. Mai târziu, împăratul Iulian încearcă să impună în imensul său stat religia lui Mithra, dar în urma morții sale, întâmplată în expediția contra lui Sapon, aceasta nu a mai avut loc. Împărații Grațian și Teodosie vor începe persecuțiile împotriva mithraiștilor și distrugerea mithraem-urilor (biserici mithraice). Încercările lor de a se uni cu alte culte spre a putea rezista mai ușor au fost zadarnice. Creștinii nu puteau tolera concurența sa și mai ales nu putea ierta multele analogii dintre creștinism și mithraism. De pildă, la Roma, prefectul Gracchus, spre a arăta dorința sa de a deveni creștin, înainte de a primi botezul, distruge o criptă cu toate obiectele sacre ale mithraem-urilor, astfel că mulți dintre „părinții” mithraiști, și-au aflat sfârșitul în aceste locuri. Scriitorul francez Ernest Renan scria în secolul trecut: dacă creștinismul ar fi fost oprit în creșterea sa de o boală mortală, lumea ar fi fost mithraistă. Într-adevăr, această nouă „religie de mistere” impunea prin forță și originalitate. Spre deosebire de cultele pe care le-am studiat până în prezent, cel al lui Mithra este unul exclusiv al misteriilor, adică nu se celebra decât de și pentru inițiați, pe când celelalte aveau atât un cult public, cât și unul secret care avea loc în temple, și care-i viza pe cei inițiați. Regula de bază a acestuia, ca și a celorlalte culte, era păstrarea secretului. În ceea ce privește modul de desfășurare a acestor mistere mithraice, ele implicau o organizare criptică (peșterile, grotele, cavernele). Această alegere a locului sacru ține și de condițiile de viață ale oamenilor în mijlocul cărora s-a practicat la începuturi acest cult. Dat fiind faptul că grota nu putea fi un mare templu, numărul de adepți ai unei singure confrerii nu depășea niciodată o sută de persoane. Acesta cuprindea de obicei un vestibul, o mică sacristie și apoi cripta, care era camera principală. Modul de orientare a navei ne face să tragem concluzia că această capelă era și sala în care se lua masa. Acest cult de mistere era exclusiv pentru bărbați, femeile fiind înlăturate. Respingerea femeilor, care participau la celelalte culte ale mântuirii într-un număr niciodată cunoscut înainte, făcea imposibilă convertirea lumii la mithraism. Ritualul sanctuarelor mithraice cuprindea slujbe zilnice, ceremonii periodice și ceremonii de inițiere. Fiecare sanctuar avea un preot numit tată, care avea rolul de a întreține focul veșnic mereu aprins, de a face cele trei rugăciuni zilnice către Soare, de a aduce sacrificii și de a face libații. Despre gradele de inițiere putem spune că acestea erau la origine în număr de două, cea de Corb și cea de Leu (novice și inițiat), dar cu timpul au ajuns să fie mai numeroase și anume: gradul Corbilor, al Oculților, Soldaților, Leilor, Peștilor, Trimișilor Soarelui sau Taților. Corbii și Oculții erau grade inferioare. Corbii erau considerați a fi ajutoare, mesageri și servitori și se putea acorda în primul rând copiilor, din rândul cărora se recrutau candidații pentru inițierile în gradele superioare. Despre gradul Oculților nu se cunosc prea multe date deoarece acestea erau ființe care se ascundeau. La reunirile comunităților, aceștia se prezentau cu „fața ascunsă de un văl”. Cei din gradul Soldaților erau adevărații războinici dedicați luptelor și vânătorii. Ei primeau un botez asemenea creștinilor prin punerea unei peceți pe fruntea inițiatului. Dar, între botezul creștin și cel al lui Mithra există o foarte mare diferență, deoarece primul implică doar însemnarea neofitului pe frunte cu semnul Sfintei Cruci, pe când adepții lui Mithra erau însemnați în frunte cu fierul roșu. Scopul ritualului era același, Soldatul i se devota lui Mithra, la fel cum creștinul i se devota lui Iisus Hristos. Nici despre cei din gradul Leilor nu avem informații mai multe decât aceea că, în cadrul lor, mierea avea un rol important și anume se punea pe limba Leilor și se turna pe mâini. Acest ritual era considerat a fi unul de purificare. Mierea era folosită și în ritualul ungerii la Pești. Acest grad aduce aminte de originea etnică a cultului. Următorul grad, cel al Soarelui, ni-l înfățișează pe inițiat ca fiind asimilat soarelui asemenea lui Mithra. Gradul Taților este gradul suprem, ei sunt inițiații desăvârșiți care săvârșesc toate ritualurile, dar și inițierile. Cel mai mare dintre Tați se numea Tatăl Taților, conducătorul întregii comunități. Ritul de inițiere implica ispitirile, care amintesc de ceremoniile prin care se inițiau tinerii în corporațiile militare și care constau în înfometare, flămânzire și drumuri epuizante. Urmau apoi ceremoniile sângeroase, care, după istoricul Lampride, puteau degenera chiar în ucideri de oameni; în acest mod se certifica forța pe care viitorul soldat al lui Mithra își expunea forța. Un alt moment al cultului era Sacrificiul taurului, pe care îl putem vedea în basoreliefuri în care Mithra ucide un taur cu cuțitul. Această ucidere avea simbolul victoriei în luptă. De aceea, cei care îl practicau erau mai ales soldații care se pregăteau să meargă la luptă. Având conotații magice, mai ales pentru lumea militară romană, s-a răspândit în tot Imperiul acolo unde soldații romani își aveau liniile de frontieră pe care le apărau. Ritualul lor cerea lustrații și abluțiuni prin care se crede că se șterg petele sufletului. Abstinența de la anumite alimente, dar și rezistența în fața sexualității era un mod de a lupta împotriva răului. Mithraismul recomanda desăvârșirea morală în vederea atingerii scopului final. Miștilor li se impuneau anumite norme morale în această viață, iar dacă le respectau aveau convingerea că după ce vor muri vor fi răsplătiți sau pedepsiți, în funcție de faptele lor. Sufletul era considerat a fi de origine divină și era trimis pe pământ să se întrupeze în corpuri omenești pentru a lupta contra răului. De aceea, el era considerat a fi mai presus de materie. Viața era concepută ca o luptă continuă, iar oamenii ca luptători. Mithra, zeul luminii și conducătorul luptei contra întunericului, era și zeul adevărului, dușmanul neîmpăcat al minciunii, izvorul dreptății, păzitorul sfințeniei jurămintelor, conducătorul și călăuzitorul oamenilor luminii, care sunt luptători alături de el în bătălia contra întunericului și a forțelor acestuia. De la credincios se cere iubire de adevăr, sinceritate, bărbăție, sfințenia vieții, iubire frățească, asceză. Misterele lui Mithra au apărut mai târziu decât creștinismul, de aceea creștinismul nu le-a putut imita. Așa-zisele asemănări au origini diferite, totuși teologii creștini din secolele II-III d.Hr. au fost foarte îngrijorați din pricina lor. Iustin și Tertulian vedeau imitații diabolice ale creștinismului în folosirea sacramentală a pâinii și a apei și alte elemente. Ei foloseau aceleași formule pe care le folosea preotul creștin în timpul împărtășirii credincioșilor: „Luați, mâncați, acesta este trupul meu…” și „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele nou al legii celei noi…”. Nașterea lui Mithra și a lui Hristos se sărbătoreau la acceiași dată: 25 decembrie. Interpretarea teologică a elementelor asemănătoare era fundamental diferită. Mithra ocupa un loc important în cultul oficial, fiindu-i atribuită în calendar cea de-a șaptea lună, dar și a șaisprezecea zi a fiecărei luni. Numele sărbătorii era Mithrakana și era celebrată la începutul iernii. Cultele de mistere nu ofereau o filosofie, dar „mithraismul a avut o teologie autentică”. Ea ținea să-i facă pe inițiați să depășească barierele naturale prin participarea la ritualuri sacramentale sau tainice. Erau ritualistic plini de râvnă. Cultele de mistere au atras atenția oamenilor asupra speranței vieții veșnice, speranță trecută cu vederea de mitologiile oficiale. Nici unul din cultele de mistere nu s-au ridicat direct contrare creștinismului. Ele au fost însă competitive cu creștinismul și au pierdut în cele din urmă competiția, chiar dacă împărații păgâni le-au susținut cât au putut.
Concluzii. Misteriile antice și „misterul creștin” Limitele făpturii umane de a-și depăși propriile categorii existențiale – iar dintre acestea, cunoașterea ocupă un loc determinant – au devenit vizibile mai ales în filosofia antică, atunci când Platon, intuind setea omului spre luarea în posesie, atât a realității sale înconjurătoare, cât și a ceea ce îi depășea capacitatea sa aprehensibilă, sublinia că „nu ne bucurăm de nimic din cunoașterea divinului prin mijlocirea cunoașterii noastre”. De pe un plan superior, creștinismul, prin actul revelației primește darul unei cunoașteri strâns legată de binomul „credință- iubire”, pentru că „de la pogorârea Sa, de când Duhul se află în această lume, îl cunoaștem pe Dumnezeu în mod liturgic”, nu îl cunoaștem în nici un alt chip. De aceea, repetatele „aplecări” ale lui Dumnezeu sunt semnele iubirii pe care Creatorul o poartă oamenilor. Dimpotrivă, creștinismul dreptmăritor face o schimbare fundamentală de paradigmă, deoarece cunoașterea lui Dumnezeu este o poruncă pe care o știm din Revelația Sa culminantă în Fiul Său făcut Om: "Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17,3). Putem spune, de aceea, că finalitatea tuturor formelor de cunoaștere a mecanismului din noi și din jurul nostru este cunoașterea lui Dumnezeu. Iubirea face posibilă această depășire de sine a omului în istorie, pe care acesta o împlinește în năzuința sa după dăruirea lui către Dumnezeu, îndreptată spre un timp eshatologic și desfășurată într-un spațiu sacru eclesial, ambele dăruite oamenilor ca semn al desăvârșitei iubiri divine. Adică tocmai ceea ce afirma Sf. Grigorie de Nyssa: „Dumnezeu a fost Creatorul naturii umane, nu împins de necesitate, ci în virtutea iubirii”. „Parcurgând istoria religioasă mai veche sau mai nouă a omenirii, vom găsi nenumărate moduri de a-L percepe pe Dumnezeu, de a se adresa Lui și de a intra în legătură cu Divinitatea”. Dincolo de aceste considerații, răzbate ideea că „omul, în calitatea sa de persoană, are nevoie de un Dumnezeu personal, de un Dumnezeu cu care să poată comunica, de un Dumnezeu al iubirii, fiindcă umanul se poate împlini doar în iubire și comuniune. De aceea, adevăratul Dumnezeu și adevărata religie nu pot fi decât Dumnezeul iubirii personale și marea Taină a comuniunii. Restul ține mai degrabă de speculație, de neputința omului de a-și depăși propria condiție”. De aceea, Taina comuniunii cu Persoana divină devine pentru om mijlocul de înaintare nesfârșită în iubire, prin Revelație, întru cunoaștere și rostire. În Biserică mă pot împărtăși de viață, aici mi se împărtășește ea în mod sacramental, prin Taine, când Duhul Sfânt prelungește pe Hristos peste veacuri, transfigurând toate. „Mișcarea este dublă. Hristos se prelungește în timp prin lucrarea Duhului, iar lumea este asumată. Hristos se extinde asumând lumea. Biserica nu este o realitate statică. Ea reprezintă o mișcare, o dinamică transfiguratorie. E nunta neîncetată în spațiu și timp a Creatorului și a creaturii Lui. În acest amestec a naturii create cu cea necreată, Creația se retopește în trupul Domnului, se realcătuiește sacramental, este transfigurată, devine și e vie ca trup al lui Hristos”. Trecerea de la elenism la creștinism nu s-a făcut printr-o ruptură radicală, ci dimpotrivă. Ea a urmat căile concilierii și ale integrării, opunând sincretismului gnostic sinteza vie a unei gândiri preocupate să reunească imanența și transcendența, credința și rațiunea. Clement Alexandrinul (160-125 î.Hr.) și Origen (185-254 î.Hr.) au fost două jaloanele importante ale acestei treceri. Dacă Stromate și Pedagogul, lucrări importante ale lui Clement, ne înfățișează puținele lucruri pe care le știm despre asistența sa, ele ne dezvăluie, în schimb, esențialul învățăturii. Astfel, Stromatele ne oferă informații despre gândirea sa și, în general, despre creștinismul elenizat din Alexandria. Clement apelează, într-adevăr, la aceste două autorități, făcând ruptura dintre cunoașterea transmisă prin Grecia antică și cea transmisă prin Revelația creștină. În Alexandria, aflată încă sub influența cultelor misteriilor, Clement Alexandrinul, avea să „experimenteze” o altă modalitate, poate, cea mai percutantă: resemnificarea gnozei ca iluminare creștină, prin a recunoaște aportul unor poeți și filosofi păgâni, cum ar fi: Homer, Sofocle, Orfeu, Menandru, Hesiod, Euripide, Platon, Xenofon, Antistene ș.a., din operele cărora citează, la pregătirea lumii păgâne pentru creștinism, menționând cu satisfacție concepțiile lor pozitive despre Dumnezeu. Astfel el zicea: „Cuvintele acestea scrise de acești filosofi sub inspirația lui Dumnezeu și alese de mine, sunt îndestulătoare pentru cel care poate să cerceteze puțin adevărul… Numai filosofia nu este de ajuns! Poezia, chiar dacă în totalitatea ei se ocupă cu minciuni, dă din când în când mărturie și despre adevăr; dar, mai bine zis, dă mărturie în fața lui Dumnezeu că, datorită miturilor, se depărtează de adevăr”, în realitate, însă, locul primordial în pregătirea omenirii pentru creștinism îl ocupă Profeții, deoarece ei dau „argumente foarte puternice pentru credința în Dumnezeu” și pun „temelia adevărului”. Ei „ridică pe omul sugrumat de păcate și-i dau reazem în alunecușul vieții”. În culori foarte vii, Clement descrie modul în care oamenii părăsesc Heliconul și Citherionul, pentru a se muta pe muntele Sion de unde vine Legea și Logosul lui Dumnezeu. El face o interesantă paralelă între Orfeu și Logos: dacă Orfeu din mitul grec îmblânzea fiarele cu cântecul său, Logosul a îmblânzit animalele cele mai sălbatice, adică pe oameni. După ce a rânduit lumea și oamenii prin creație, Logosul revine acum pentru a salva neamul omenesc. Datorită acestei acțiuni, cântecul său se poate numi nou, deși el există de la începutul tuturor lucrurilor: „Cântărețul meu nu-i ca acești cântăreți. El a venit să zdrobească robia cea amară a demonilor tirani. Și ducându-ne la jugul cel bun și iubitor de oameni al credinței în Dumnezeu, ne cheamă iarăși la ceruri pe noi, cei aruncați jos pe pământ. Singur El a îmblânzit pe oameni, fiare foarte sălbatice altădată: pe păsări, adică pe oamenii foarte ușuratici; pe târâtoare, adică pe oamenii vicleni; pe lei, adică pe oamenii plini de mânie; pe porci, adică pe oamenii dedați plăcerilor; pe lupi, adică pe oamenii care răpesc averile altora. Pietre și lemn sunt cei fără de minte; dar mai nesimțitor decât pietrele este omul cufundat în neștiință”. Pentru a fi cât se poate de convingător în fața elitei grecești, predominant formată din practicanți ai misteriilor, Clement prezintă Logosul, Fiul lui Dumnezeu, după modelul Sfântului Ioan Evanghelistul, Sfântului Iustin Martirul și Filosoful și al altor Sfinți Părinți ca: „Logos al adevărului, Logos al nestricăciunii, Cel care renaște pe om, urcându-1 la adevărul însuși; boldul mântuirii, care alungă stricăciunea, care izgonește moartea, care zidește templul în oameni, ca să facă sălaș lui Dumnezeu în oameni”. De aceea, lucrarea clementină se încheie cu un impresionant apel la convertire, în esență expresia împlinirii dezideratelor misiunii creștine printre păgâni, din care redăm câteva idei: „Să fugim, dar, de închinarea la idoli! Să fugim de ea ca de o stâncă primejdioasă ieșită din mare, ca de amenințarea Caribei, ca de miticele sirene. Închinarea la idoli înăbușă pe om, îl întoarce de la credința cea adevărată, îl depărtează de viață: legat de cruce, scapi de pieire și de stricăciune! Cuvântul lui Dumnezeu îți va conduce corabia vieții, iar Duhul cel Sfânt o va face să intre în porturile cerurilor… Vino la mine, o, omule! Vino, aruncă ghicitul oracolelor și ceremoniile bahice! Vino să te conduc la credința cea adevărată, la adevăr! Iată, îți dau crucea ca să te sprijini! Grăbește-te! Crede! îți vei recăpăta vederea! Hristos strălucește mai puternic decât soarele… Vei vedea, omule, cerul! O, taină, cu adevărat sfântă! O, lumină, cu totul curată! Făclii mă luminează, ca să contemplu cerul, să contemplu pe Dumnezeu. Fiind inițiat ajung sfânt. Domnul este marele preot și Domnul, luminând pe cel inițiat, îl pecetluiește; îl încredințează Tatălui pe cel ce a crezut, ca să-1 păstreze în veci… împreună cu noi cântă și Cuvântul lui Dumnezeu. Acest veșnic Iisus, singurul mare Arhiereu al Unicului Dumnezeu, care este și Tatăl Lui, El se roagă pentru oameni și-i încurajează, zicându-le: Veniți! Seminții nenumărate!”. Prin urmare, pe drept cuvânt, Protrepticul este considerat „cartea cea mai elegantă și mai bine închegată a lui Clement” care așează antitetic Taina și mysterionul arhaic. Treptat religiile de mistere aveau să fie înlocuite de noua religie a creștinismului. Ceea ce a contribuit la acest proces a fost declinul economic și social-politic al Imperiului Roman. Au existat tendințe de resuscitare prin întemeierea unor culte care erau menite să redea dacă nu vechea splendoare a Imperiului, cel puțin stabilitatea lui de odinioară, însă toate s-au dovedit neputincioase. În acest context avea să apară noua religie a creștinismului, care era îmbrățișată de tot mai mulți credincioși. Masele de sclavi și de năpăstuiți așteptau o soluție salvatoare, pe care vechile religii de mistere, cu exclusivismul lor religios, nu le-o mai puteau oferi. Deosebit de important este răspunsul la o întrebare: DE CE CREȘTINISMUL NU A FOST CONSIDERAT O RELIGIE A MISTERIILOR ? Răspunsul poate căpăta o interpretare multiplă deoarece și răspunsurile pot căpăta interpretări în funcție de perspectiva de abordare. Cu toate acestea, între Taină și misterii nu a fost pus semnul de egalitate. Importanța cultelor de mistere în istoria religiilor se datorează unor trăsături specifice, unor elemente noi, precum și asemănărilor și deosebirilor dintre aceste culte și creștinism. Cultele de mistere au dat sentimentul participării personale și în comun la viața divină. Ele au oferit o experiență personală, individuală, însă fără a fi ruptă de colectivitate. Cultele de mistere nu erau o Revelație în sensul comunicării unei învățături despre Dumnezeu, ci în sensul de a deschide ochii și inima inițiaților, stimulând în ei un sentiment de exaltare, de trăire a unirii cu divinitatea adorată. Acesta era considerat și mijloc de realizare a nemuririi, dar redusă la un simbolism rigid și adesea obscur, fiind legate de vremuri fundamental păgâne. Din punct de vedere moral, unele culte de mistere accentuau puritatea personală, dar ideile lor despre puritate erau adesea imorale, din punctul de vedere al moralei absolute. Oricum, chiar și cultele relativ morale nu aveau ca scop îmbunătățirea moralei societății din vremea lor. Putem constata de aceea că și Clement se încadrează într-o tradiție ale cărei elemente le putem descoperi deja la apologeții creștini sub forma îndemnului la îmbrățișarea noii religii. Cultele de mistere au atras atenția oamenilor asupra speranței vieții veșnice, speranța trecută cu vederea de mitologiile oficiale. Nici unul din cultele de mistere nu s-au ridicat direct contrare creștinismului. Ele au fost însă în competiție cu creștinismul și au pierdut competiția, chiar dacă împărații păgâni le-au sprijinit cât au putut. Ca notă recapitulativă a tuturor cultelor de misterii tratate în această lucrare putem spune că majoritatea sunt rituri agrare, au la bază mitul fertilității ca premisă a veșniciei, în majoritatea cazurilor se întâlnește un cuplu de zeități (masculin și feminin), tăcerea și păstrarea secretului, iar ca scop, dobândirea nemuririi sufletului omenesc.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975.
Clement Alexandrinul, Protrepticum,(I) , trad. Pr. Dumitru Fecioru, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Idem, Stromate (I), trad Pr. Dumitru Fecioru în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, trad. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Dicționare, enciclopedii, lexicoane :
Arthur, Cotterell, Dicționar de mitologie, trad. Elena I. Burlacu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
Cabanes, Pierre, Mic atlas istoric al Antichității grecești, trad. Giuliano Șfichi, Editura Polirom, Iași, 2001.
Eliade, Mircea, Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor, ed. a II-a, trad. Cezar Baltag, Editura Humanitas, București, 1996.
Ferrari, Anna, Dicționar de mitologie greacă și romană, trad. Dragoș Cojocaru, Emanuela Stoleriu, Dana Zămoșteanu, Editura Polirom, Iași, 2003.
Lăzărescu, George, Dicționar de mitologie, Editura Odeon, București, 1992.
Petre Zoe, Lițu Alexandru, Pavel Cătălin, Dicționar de mitologie greco-romană, Editura Corint, București, 2011.
Lucrări :
Achimescu, Nicolae, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Editura Tehnopres, Iași, fără an.
Bala, Paul și Ovidiu Chețan, Mitul creștin, Editura Enciclopedia de Buzunar, București, 1972.
Balcă, Diac. Prof. Dr. Nicolae, Istoria filosofiei antice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Baltag, Cezar, Sfâșierea lui Orfeu, în Eseuri, Editura Porto-Franco, Constanța, 1992.
Bălan-Mihailovici, Aurelian, Istoria culturii si civilizației creștine, Editura Oscar Print, București, 2001.
Bârzu, Ligia, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohâltea Mihuț, Istoria Greciei antice, ed. a II-a, Editura Fundației România de mâine, București, 2006.
Briant, Maurice, Misteriile din Eleusis. Originea și natura lor. Ritualul de inițiere, trad. Maria Genescu, Editura Herald, București, 2009.
Brătescu, Gh. V., Vrăjitoria de-a lungul timpului, Editura Politică, București, 1985.
Căpușan, Cornel, Orfeu, motivul permanenței în lirica Renașterii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
Ceaușescu, Gheorghe, Orient și Occident în lumea greco-romană, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.
Corsetti, Jean-Paul, Istoria esoterismului și a științelor oculte, trad. Valeria Filimon și Sanda Sersescu, Editura Olimp, București, 2000.
Culianu, Ioan Petru, Cult, magie, erezii, trad. Maria Magdalena Anghelescu și Dan Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2003.
Cumont, Franz, Religiile orientale în păgânismul roman, trad. George Scrima, Editura Herald, București, 2008.
Idem, Misteriile lui Mithra, trad. Alexandru Anghel, Editura Herald, București, 2007.
Detienne, Marcel, Stăpânitorii de adevăr în Grecia Antică, trad. Alexandru Niculescu, Editura Symposion, București, 1996.
Deussen, Paul, Elemente ale metafizicii. Alături de o considerație preliminară asupra esenței idealismului, trad. Corneliu Sterian, Editura Herald, București, 2008.
Diogene, Laertios, Viețile și doctrinele filosofilor, trad. C. I. Balmuș,Editura Minerva, București, 1997.
Dumitriu, Luiza Maria, Sacrul monstruos. Ed. Paidea, București, 2007.
Durkheim, Émile, Formele elementare ale vieții religioase, trad. Magda Jeanrenaud și Silviu Lupescu, Editura Polirom, Iași, 1995.
Eliade, Mircea, Sacrul si profanul, trad. Brândușa Prelipceanu, Editura Humanitas, București, 2002.
Idem, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. 1, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
Idem, Mituri, vise și mistere, în Eseuri, trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura Științifică, București, 1991.
Fernand, Robert, Religia Greacă, trad. Marius Lazurca, Ed. Universitas, București, 1998.
Filoramo, Giovanni Istoria religiilor, trad. Smaranda Scriitoru și Cornelia Dumitru, Editura Polirom, Iași, 2008.
Francis E. Peters, Termenii filosofiei grecești, trad. Dragan Stoianovici, Ed. Humanitas, București, 1993.
Gheorghiu, Mihnea, Orfeu în Infern, Editura Univers, București, 1978.
Ionescu Violeta, Sărbătorile Antichității: sanctuare, oracole, preziceri celebre, Editura Axis Libri, Galați, 2009.
Ițu, Mircea, Filozofia și istoria religiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.
Kun, N.A., Legendele și miturile Greciei antice,Editura Lider, București, 2003.
Lascu, Nicolae,Călători și exploratori în antichitate,Editura Sport-Turism, București, 1986.
Lévinas, Emmanuel, Totalitate și infinit. Eseu despre exterioritate, trad., glosar și bibliografie Marius Lazurca, Editura Polirom, Iași, 1999.
Loisy, Alfred, Misteriile păgâne și misterul creștin, trad. Dan Stanciu, Editura Symposion, București, 1996.
Jean Mallinger, Pitagora și misteriile antichității, trad. Cornelia Dumitru, Editura. Herald, București.
Mușu, Gheorghe, Lumini din depărtări: civilizații prehellenice,Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Nellas, Pannayotis, Omul-animal îndumnezeit, trad. Diac Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.
Nour A., Cultul lui Zalmoxis, Editura Tipografia Cărților bisericești, București, 1941.
Otto, Walter F., Zeii Greciei. Imaginea divinității în spiritualitatea greacă, trad. Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, Editura Humanitas, București, 1995.
Ovidiu, Scrisori din exil , trad. Teodor Naum, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, ESPLA, București, 1956.
Petre, Zoe Civilizația greacă și originile democrației, Ed. Erasmus, București, 1993.
Piatkowski, Adelina, Istoria epocii elenistice, Editura Albatros, București, 1996.
Platon, Parmenide (134 e), trad. Sorin Vieru, Ed. Paidea, București, 1994.
Platon, Nicolas, Civilizația egeeană, vol.I., trad. Zoe Petre, Anca Calagiu, Alexandru Niculescu. Cuvânt înainte și mic dicționar de termeni de artă veche și arheologie de Zoe Petre, Editura Meridiane, București, 1988.
Popescu, Prof. Dr. Teodor M., Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Poursat, Jean-Claude, Istoria Greciei antice, trad. Florica Bechet, Ed. Teora, București, 1995.
Porphyros, Viața lui Pytagora, în Pytagora, Imnurile sacre, trad. Radu Duma, Editura Herald, București, 2000.
Rivière, Jean M., Istoria doctrinelor esoterice, trad. Viorica Alistar, Editura Symposion, București, 1996.
Rose, Ierom. Serafim, Cartea facerii, crearea lumii și omul începuturilor, trad. Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2001.
Roșca, D. D., ,„Minune” greacă, în Studii și eseuri filosofice, Editura Științifică, București, 1970.
Schuré, Éduard, Marii inițiați, trad. Iolanta Guțu și Alexandru E. Russu, Editura Lotus, București, 1994.
Scrima, André, Biserica liturgică, trad. Anca Manolescu, Ed. Humanitas, București, 2005.
Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 1996.
Struve V. V., Kllistov D. P., Grecia antică, trad. Maria Gonstein, Editura Științifică, București, 1958.
Tsatsos, Constantin, Filosofia socială a vechilor greci, trad Lia Brad, Editura Univers, 1979.
Ungureanu, Dan, Originile grecești ale culturii europene, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.
Vandenberg, Philipp, Secretul Oracolelor Antice, Editura Saeculum I.O., București, 2001.
Idem, Blestemul faraonilor, Editura Saeculum I.O., București, 2002.
Vîlciu, Pr. Marian, Religiile de mistere. Misterele de la Eleusis, Editura Valahia University Press, Târgoviște, 2008.
Vernant, Jean-Paul, Omul grec, trad. Doina Jela, Editura Polirom, Iași, 2001.
Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia primelor secole creștine, Enciclopedică, București, 1995.
Idem, Ontologie și metafizică la vechii greci, București, Ed. Paideia, 1998.
Xenofon, Amintiri despre Socrate (Apomnemoneumata sau Memorabilia), trad. Grigore Tănăsescu, Editura Univers, București, 1987.
Studii și articole:
Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Mântuirea și sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XXVII (1975), nr. 1-2.
Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Configurația divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologic, în „Teologie și Viață”, Anul XI (LXXVII), Nr. 1-7/ 2001.
Buzescu, Pr. N. C., Logosul în „Protrepticul” lui Clement Alexandrinul, în „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul (XXVIII) 1976, nr. 1-2.
Cristoiu, Ion, Oracolul din Delfi: o afacere, în „Historia”, Nr. 124, aprilie 2012.
Ițu, Prof. dr. Mircea, Mitul, în „Lumină Lină”, XII, nr.3/iulie-septembrie, 2007.
Vasilescu, Emilian, Divinația, falsa prezicere a viitorului, în „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul VI (1954), nr. 9.
Popescu, drd. Mihail, Ideea de purificare în religiile de mistere greco-romane și în creștinism, în „Studii Teologice” Anul XXII (1971), nr. 3-4.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975.
Clement Alexandrinul, Protrepticum,(I) , trad. Pr. Dumitru Fecioru, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Idem, Stromate (I), trad Pr. Dumitru Fecioru în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, trad. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 13, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Dicționare, enciclopedii, lexicoane :
Arthur, Cotterell, Dicționar de mitologie, trad. Elena I. Burlacu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
Cabanes, Pierre, Mic atlas istoric al Antichității grecești, trad. Giuliano Șfichi, Editura Polirom, Iași, 2001.
Eliade, Mircea, Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor, ed. a II-a, trad. Cezar Baltag, Editura Humanitas, București, 1996.
Ferrari, Anna, Dicționar de mitologie greacă și romană, trad. Dragoș Cojocaru, Emanuela Stoleriu, Dana Zămoșteanu, Editura Polirom, Iași, 2003.
Lăzărescu, George, Dicționar de mitologie, Editura Odeon, București, 1992.
Petre Zoe, Lițu Alexandru, Pavel Cătălin, Dicționar de mitologie greco-romană, Editura Corint, București, 2011.
Lucrări :
Achimescu, Nicolae, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Editura Tehnopres, Iași, fără an.
Bala, Paul și Ovidiu Chețan, Mitul creștin, Editura Enciclopedia de Buzunar, București, 1972.
Balcă, Diac. Prof. Dr. Nicolae, Istoria filosofiei antice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Baltag, Cezar, Sfâșierea lui Orfeu, în Eseuri, Editura Porto-Franco, Constanța, 1992.
Bălan-Mihailovici, Aurelian, Istoria culturii si civilizației creștine, Editura Oscar Print, București, 2001.
Bârzu, Ligia, Rodica Ursu Naniu, Florica Bohâltea Mihuț, Istoria Greciei antice, ed. a II-a, Editura Fundației România de mâine, București, 2006.
Briant, Maurice, Misteriile din Eleusis. Originea și natura lor. Ritualul de inițiere, trad. Maria Genescu, Editura Herald, București, 2009.
Brătescu, Gh. V., Vrăjitoria de-a lungul timpului, Editura Politică, București, 1985.
Căpușan, Cornel, Orfeu, motivul permanenței în lirica Renașterii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
Ceaușescu, Gheorghe, Orient și Occident în lumea greco-romană, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.
Corsetti, Jean-Paul, Istoria esoterismului și a științelor oculte, trad. Valeria Filimon și Sanda Sersescu, Editura Olimp, București, 2000.
Culianu, Ioan Petru, Cult, magie, erezii, trad. Maria Magdalena Anghelescu și Dan Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2003.
Cumont, Franz, Religiile orientale în păgânismul roman, trad. George Scrima, Editura Herald, București, 2008.
Idem, Misteriile lui Mithra, trad. Alexandru Anghel, Editura Herald, București, 2007.
Detienne, Marcel, Stăpânitorii de adevăr în Grecia Antică, trad. Alexandru Niculescu, Editura Symposion, București, 1996.
Deussen, Paul, Elemente ale metafizicii. Alături de o considerație preliminară asupra esenței idealismului, trad. Corneliu Sterian, Editura Herald, București, 2008.
Diogene, Laertios, Viețile și doctrinele filosofilor, trad. C. I. Balmuș,Editura Minerva, București, 1997.
Dumitriu, Luiza Maria, Sacrul monstruos. Ed. Paidea, București, 2007.
Durkheim, Émile, Formele elementare ale vieții religioase, trad. Magda Jeanrenaud și Silviu Lupescu, Editura Polirom, Iași, 1995.
Eliade, Mircea, Sacrul si profanul, trad. Brândușa Prelipceanu, Editura Humanitas, București, 2002.
Idem, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. 1, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
Idem, Mituri, vise și mistere, în Eseuri, trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura Științifică, București, 1991.
Fernand, Robert, Religia Greacă, trad. Marius Lazurca, Ed. Universitas, București, 1998.
Filoramo, Giovanni Istoria religiilor, trad. Smaranda Scriitoru și Cornelia Dumitru, Editura Polirom, Iași, 2008.
Francis E. Peters, Termenii filosofiei grecești, trad. Dragan Stoianovici, Ed. Humanitas, București, 1993.
Gheorghiu, Mihnea, Orfeu în Infern, Editura Univers, București, 1978.
Ionescu Violeta, Sărbătorile Antichității: sanctuare, oracole, preziceri celebre, Editura Axis Libri, Galați, 2009.
Ițu, Mircea, Filozofia și istoria religiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.
Kun, N.A., Legendele și miturile Greciei antice,Editura Lider, București, 2003.
Lascu, Nicolae,Călători și exploratori în antichitate,Editura Sport-Turism, București, 1986.
Lévinas, Emmanuel, Totalitate și infinit. Eseu despre exterioritate, trad., glosar și bibliografie Marius Lazurca, Editura Polirom, Iași, 1999.
Loisy, Alfred, Misteriile păgâne și misterul creștin, trad. Dan Stanciu, Editura Symposion, București, 1996.
Jean Mallinger, Pitagora și misteriile antichității, trad. Cornelia Dumitru, Editura. Herald, București.
Mușu, Gheorghe, Lumini din depărtări: civilizații prehellenice,Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Nellas, Pannayotis, Omul-animal îndumnezeit, trad. Diac Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.
Nour A., Cultul lui Zalmoxis, Editura Tipografia Cărților bisericești, București, 1941.
Otto, Walter F., Zeii Greciei. Imaginea divinității în spiritualitatea greacă, trad. Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, Editura Humanitas, București, 1995.
Ovidiu, Scrisori din exil , trad. Teodor Naum, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, ESPLA, București, 1956.
Petre, Zoe Civilizația greacă și originile democrației, Ed. Erasmus, București, 1993.
Piatkowski, Adelina, Istoria epocii elenistice, Editura Albatros, București, 1996.
Platon, Parmenide (134 e), trad. Sorin Vieru, Ed. Paidea, București, 1994.
Platon, Nicolas, Civilizația egeeană, vol.I., trad. Zoe Petre, Anca Calagiu, Alexandru Niculescu. Cuvânt înainte și mic dicționar de termeni de artă veche și arheologie de Zoe Petre, Editura Meridiane, București, 1988.
Popescu, Prof. Dr. Teodor M., Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Poursat, Jean-Claude, Istoria Greciei antice, trad. Florica Bechet, Ed. Teora, București, 1995.
Porphyros, Viața lui Pytagora, în Pytagora, Imnurile sacre, trad. Radu Duma, Editura Herald, București, 2000.
Rivière, Jean M., Istoria doctrinelor esoterice, trad. Viorica Alistar, Editura Symposion, București, 1996.
Rose, Ierom. Serafim, Cartea facerii, crearea lumii și omul începuturilor, trad. Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2001.
Roșca, D. D., ,„Minune” greacă, în Studii și eseuri filosofice, Editura Științifică, București, 1970.
Schuré, Éduard, Marii inițiați, trad. Iolanta Guțu și Alexandru E. Russu, Editura Lotus, București, 1994.
Scrima, André, Biserica liturgică, trad. Anca Manolescu, Ed. Humanitas, București, 2005.
Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 1996.
Struve V. V., Kllistov D. P., Grecia antică, trad. Maria Gonstein, Editura Științifică, București, 1958.
Tsatsos, Constantin, Filosofia socială a vechilor greci, trad Lia Brad, Editura Univers, 1979.
Ungureanu, Dan, Originile grecești ale culturii europene, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.
Vandenberg, Philipp, Secretul Oracolelor Antice, Editura Saeculum I.O., București, 2001.
Idem, Blestemul faraonilor, Editura Saeculum I.O., București, 2002.
Vîlciu, Pr. Marian, Religiile de mistere. Misterele de la Eleusis, Editura Valahia University Press, Târgoviște, 2008.
Vernant, Jean-Paul, Omul grec, trad. Doina Jela, Editura Polirom, Iași, 2001.
Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia primelor secole creștine, Enciclopedică, București, 1995.
Idem, Ontologie și metafizică la vechii greci, București, Ed. Paideia, 1998.
Xenofon, Amintiri despre Socrate (Apomnemoneumata sau Memorabilia), trad. Grigore Tănăsescu, Editura Univers, București, 1987.
Studii și articole:
Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Mântuirea și sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul XXVII (1975), nr. 1-2.
Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Configurația divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologic, în „Teologie și Viață”, Anul XI (LXXVII), Nr. 1-7/ 2001.
Buzescu, Pr. N. C., Logosul în „Protrepticul” lui Clement Alexandrinul, în „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul (XXVIII) 1976, nr. 1-2.
Cristoiu, Ion, Oracolul din Delfi: o afacere, în „Historia”, Nr. 124, aprilie 2012.
Ițu, Prof. dr. Mircea, Mitul, în „Lumină Lină”, XII, nr.3/iulie-septembrie, 2007.
Vasilescu, Emilian, Divinația, falsa prezicere a viitorului, în „Studii Teologice”, Seria a II-a, Anul VI (1954), nr. 9.
Popescu, drd. Mihail, Ideea de purificare în religiile de mistere greco-romane și în creștinism, în „Studii Teologice” Anul XXII (1971), nr. 3-4.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Misteriile Antice Si ,misterul Crestin (ID: 167734)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.