Misiunile Traditionale ale Fortelor de Ordine Si Siguranta Publica
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I
MISIUNILE TRADIȚIONALE ALE FORȚELOR DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ
1.1. Teoria generală a ordinii publice interne
1.1.1. Ordinea publică internă a statelor
1.1.2. Serviciul public al ordinii interne
1.1.3. Forțele de ordine
1.1.4. Metode și mijloace de acțiune
1.2. Evoluția organizării și funcționării forțelor de ordine
și siguranță publică
1.2.1. Poliția Română
1.2.2. Jandarmeria Română
1.2.3. Poliția de Frontieră
1.2.4. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență
1.3. Misiunile forțelor de ordine și siguranță publică
1.3.1. Capacitatea instituțională și funcțională a MAI
1.3.2. Misiunile forțelor de poliție
1.3.3. Activitățile Jandarmeriei pentru apărarea
ordinii și siguranței publice
1.3.4. Misiunile Poliției de frontieră
1.3.5. Misiunile Inspectoratului General pentru Situații de Urgență
1.3.6. Alte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor implicate în activități de ordine și siguranță publică
1.3.6.1 Oficiul Român pentru Imigrări
1.3.6.2. Agenția Națională de Prevenire a Traficului de Persoane și Monitorizare a Asistenței Acordate Victimelor Traficului de Persoane
1.3.6.3. Centrul de Cooperare Polițienească Internațională
1.3.6.4. Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor
1.4. Aspecte de drept comparat privind misiunile forțelor de ordine și siguranță publică
1.4.1. Tradiții comune ale statelor europene în protecția ordinii publice
1.4.2. Franța
1.4.3. Italia
1.4.4. Anglia
1.4.5. Germania
1.4.6. Reglementări în materie în SUA
1.4.7. Structuri de cooperare polițienească în cadrul Uniunii Europene
Capitolul II
MUTAȚIILE SUFERITE DE MISIUNILE FORȚELOR DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ DATORITĂ GLOBALIZĂRII
2.1. Teorii asupra ordinii publice mondiale
2.1.1. Ordinea publică internațională a statelor
2.1.2. Provocări la adresa ordinii publice internaționale
2.1.3. Forțele de ordine globală și mijloacele lor de acțiune
2.1.4. Necesitatea adaptării ordinii publice mondiale la realitățile mileniului al treilea
2.2. Globalizarea și noile vulnerabilități la adresa ordinii de drept
2.2.1.Globalizare și integrare. Răspândirea modelului democratic de guvernare
2.2.2. Noile vulnerabilități la adresa ordinii de drept.
Criminalitatea trasnfrontalieră
2.2.3. Apropierea dintre misiunile forțelor armate și cele ale forțelor de ordine și siguranță publică
2.3. Impactul globalizării asupra misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică
2.3.1.Trecerea generalizată de la misiuni specifice statului polițienesc la misiuni specifice statului de drept
2.3.2. Necesitatea întăririi cooperării internaționale pentru îndeplinirea misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică
2.3.2.1. Cooperarea polițienească pentru prevenirea și combaterea criminalității transnaționale
2.3.2.2. Cooperarea internațională pentru combaterea terorismului
2.3.2.3.Instituția Atașatului de Afaceri Interne(AAI)
2.3.3. Crearea forțelor supranaționale de ordine și siguranță publică
2.3.3.1. EUROPOL(Oficiul european de poliție)
2.3.3.2. Forța de Jandarmerie Europeană
2.3.3.3. Forța de Poliție Civilă a Națiunilor Unite
2.4. Adaptarea misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică la noile cerințe impuse de procesul globalizării
2.4.1. Operații de poliție civilă desfășurate de către ONU
2.4.2. Aspecte polițienești în misiunile OSCE ȘI NATO
2.4.3. Uniunea Europeană și operațiile polițienești de
gestionare a crizelor
Capitolul III
PARTICIPAREA FORȚELOR DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ LA MISIUNI INTERNAȚIONALE
3.1. Rolul și misiunile forțelor de ordine și siguranță publică în acțiunile organismelor internaționale pentru gestionarea crizelor
3.1.1. Organizarea forțelor specializate în vederea participării la operații de stabilitate
3.1.2. Interoperabilitatea forțelor române de ordine și siguranță publică cu celelalte forțe participante la operații de stabilitate
3.1.3. Principalele caracteristici ale concepției de întrebuințare și angajare a forțelor de ordine și siguranță publică în operații de stabilitate
3.1.3.1. Primatul obiectivelor politice asupra celor militare
3.1.3.2. Aspecte strategice și operaționale ale operațiilor de stabilitate
3.1.3.3. Descurajarea activă
3.1.3.4. Potențialul de reacție și acțiune rapidă
3.1.3.5. Acțiunea flexibilă
3.1.3.6. Primatul loviturii
3.1.3.7. Diversitatea operațiilor de stabilitate
3.1.3.8. Utilizarea forțelor
3.2. Repere juridice și operaționale ale activității forțelor de ordine și siguranță publică în cadrul misiunilor internaționale de menținere a păcii
3.2.1. Principalele atribuții specifice ale polițiștilor internaționali
3.2.2. Repere juridice de drept internațional umanitar
3.2.2.1. Legea care guvernează conducerea ostilităților
3.2.2.2. Tratamentul persoanelor deținute și a civililor
3.2.2.3. Protecția răniților, a bolnavilor, a personalului medical și de ajutorare
3.2.3.Norme interne elaborate pentru protecția și securitatea generală a personalului misiunii
3.3. Participarea forțelor române de ordine și siguranță publică la misiuni internaționale
3.3.1. Baza legală a participării forțelor române la misiuni internaționale
3.3.2. Prezența Poliției Române în misiuni internaționale
de menținere a păcii
3.3.2.1. Misiunea ONU din Kosovo- UNMIK
3.3.2.2. Misiunea ONU din Haiti – MINUSTAH
3.3.2.3. Misiunea ONU din Timorul De Est – UNMIT
3.3.2.4. Misiunea ONU din R.D. Congo- MONUC
3.3.2.5. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în Bosnia Herțegovina – EUPM
3.3.2.6. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în RD Congo – EUPOL
3.3.2.7. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în Kosovo – EUPT
3.3.2.8. Misiunea OSCE din Macedonia
3.3.3. Organizarea misiunilor de menținere a păcii sub mandat internațional de către Jandarmeria Română
3.3.3.1. Pregătirea misiunilor internaționale
3.3.3.2. Faza pregătitoare – suportul logistic
3.3.3.3. Dislocarea, rotația și repatrierea
3.3.3.4. Particularități privind acțiunile structurilor de jandarmi în operații de stabilitate
3.3.3.5.Cooperarea cu celelalte instituții din zona de responsabilitate.178
3.3.4.Poliția de Frontieră și importanța acesteia în operațiile de stabilitate
3.3.4.1. Misiunea EU BAM RAFAH
3.3.4.2. Kosovo
3.3.4.3. Haiti
3.3.5. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și activitățile desfășurate pe plan internațional
3.3.6. Misiunile externe ale Serviciului de Protecție și Pază sub egida ONU
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
LISTA ABREVIERILOR
LISTA ACRONIMELOR
GLOSAR DE CONCEPTE ȘI SINTAGME
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
LISTA ANEXELOR TEZEI
INTRODUCERE
Preocupările științifice asupra acestei teme nu lipsesc, s-au publicat o serie de studii, sub diverse aspecte, dar lucrările de anvergură, mai ales în plan juridico-militar sunt puține, tema fiind extrem de complexă și sensibilă, cu implicații politice, diplomatice, militare și economice. Participarea structurilor MAI la misiuni internaționale reprezintă încă un domeniu cu multe necunoscute, un domeniu important și mereu actual al dreptului internațional public și al intereselor statelor și organizațiilor internaționale.
Instrument al politicii statale de ordine și siguranță publică, Ministerul Administrației și Internelor trece, la acest început de secol și de mileniu, prin transformări esențiale la fel ca și celelalte instituții ale statului, în scopul perfecționării misiunilor și eficienței structurilor organizatorice ținând cont de noile realități geopolitice și geostrategice precum și de evoluția criminalității, în special a celei organizate datorată și impactului globalizării asupra tuturor domeniilor vieții sociale. Premisa de la care am plecat în studierea acestei problematici a relațiilor internaționale a fost aceea a dinamicii și alternanței păcii și războiului în raporturile dintre actorii mediului internațional contemporan ținând cont de faptul că războiul a predominat viața social-politică a comunităților umane ceea ce a amplificat rolul structurilor specializate ale statelor în apărarea și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului atât pe plan intern dar mai ales în afara granițelor naționale, pe plan regional și global.
Pe de altă parte, războiul a fost întotdeauna în alternanță cu pacea ca stare a scenei mondiale care asigură evoluția social-politică a societății, iar de aproape 60 de ani, operațiile de sprijinire a păcii, ca acțiuni care combină pacea și războiul, diplomația și recursul la forța, sunt la ordinea zilei. Operațiile de sprijin ale păcii par să înlocuiască tot mat mult războiul în viitor, în beneficiul nu numai al fiecărui stat implicat în parte, ci și al ansamblului comunității de state, reprezentând întreaga comunitate internațională.
Lucrarea de față a fost elaborată pe baza unei cercetări amănunțite a misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică de la apariția acestora ca instituții ale statului de drept și până în prezent. Cercetarea participării structurilor de ordine și siguranță publică la misiuni internaționale nu poate fi făcută în mod corect fără a ne referi la mecanismele statului de drept care au menirea de a interveni, de a preveni și soluționa acele cazuri în care forțele de ordine și siguranță publică sunt chemate să intervină pentru apărarea ordinii firești a lucrurilor atât pe plan intern cât mai ales în afara teritoriului țării. De altfel, o altă ipoteză fundamentală a analizei a fost aceea că în nici un caz nu trebuie neglijate misiunile tradiționale ale forțelor de ordine publică, acestea rămânând în continuare rațiunea de a fi și funcția primordială a MAI, mai ales în condițiile actuale ale recrudescenței fenomenului infracțional sub forma criminalității organizate și utilizării violenței armate în comiterea faptelor ilicite, cauzate parțial de criza financiară și recesiunea economică mondială care afectează toate statele lumii.
Pornind de la faptul că în literatura juridică de specialitate nu există o lucrare care să se refere în detaliu la problema participării forțelor de ordine și siguranță publică la misiuni internaționale, am acordat în lucrarea de față un spațiu suficient tratării tactice și tehnice, derulării acțiunii forțelor de ordine în situații de conflicte și tensiuni interne și internaționale, precum și prezentării cu elemente de detaliu a forțelor implicate în menținerea ordinii și liniștii publice.
Ceea ce diferențiază această cercetare științifică de alte abordări ale participării structurilor MAI la misiuni internaționale este faptul că, plecând de la evidențierea rolului forțelor de ordine și siguranță publică în menținerea securității și stabilității interne, vom încerca să arătăm că, datorită noilor realități ale lumii contemporane, în care un rol aparte îl joacă globalizarea (cu efecte asupra tuturor domeniilor vieții sociale), criminalitatea transfrontalieră și terorismul, structurile MAI au fost nevoite să își adapteze misiunile în raport cu situația nou creată, să urmărească dezvoltarea colaborării cu instituții similare din toate statele lumii și, nu în ultimul rând, să participe cu forțe în afara teritoriului național pentru sprijinirea comunității internaționale în eforturile acesteia de a făuri o lume mai sigură, ca mijloc de apărare și a ordinii interne.
Logica abordării sistematice a subiectului ales pentru teza de doctorat ne-a determinat ca primul capitol al acesteia să prezinte misiunile tradiționale ale forțelor de ordine și siguranță publică, insistând, în special, pe evoluția organizării și funcționării acestora, pe misiunile forțelor de ordine și siguranță publică de la apariția acestora ca instituții ale statului de drept și până în prezent precum și pe aspectele de drept comparat în domeniul ordinii și siguranței publice. Consemnarea stadiului cercetării științifice în domeniul gl3.1. Baza legală a participării forțelor române la misiuni internaționale
3.3.2. Prezența Poliției Române în misiuni internaționale
de menținere a păcii
3.3.2.1. Misiunea ONU din Kosovo- UNMIK
3.3.2.2. Misiunea ONU din Haiti – MINUSTAH
3.3.2.3. Misiunea ONU din Timorul De Est – UNMIT
3.3.2.4. Misiunea ONU din R.D. Congo- MONUC
3.3.2.5. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în Bosnia Herțegovina – EUPM
3.3.2.6. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în RD Congo – EUPOL
3.3.2.7. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în Kosovo – EUPT
3.3.2.8. Misiunea OSCE din Macedonia
3.3.3. Organizarea misiunilor de menținere a păcii sub mandat internațional de către Jandarmeria Română
3.3.3.1. Pregătirea misiunilor internaționale
3.3.3.2. Faza pregătitoare – suportul logistic
3.3.3.3. Dislocarea, rotația și repatrierea
3.3.3.4. Particularități privind acțiunile structurilor de jandarmi în operații de stabilitate
3.3.3.5.Cooperarea cu celelalte instituții din zona de responsabilitate.178
3.3.4.Poliția de Frontieră și importanța acesteia în operațiile de stabilitate
3.3.4.1. Misiunea EU BAM RAFAH
3.3.4.2. Kosovo
3.3.4.3. Haiti
3.3.5. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și activitățile desfășurate pe plan internațional
3.3.6. Misiunile externe ale Serviciului de Protecție și Pază sub egida ONU
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
LISTA ABREVIERILOR
LISTA ACRONIMELOR
GLOSAR DE CONCEPTE ȘI SINTAGME
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
LISTA ANEXELOR TEZEI
INTRODUCERE
Preocupările științifice asupra acestei teme nu lipsesc, s-au publicat o serie de studii, sub diverse aspecte, dar lucrările de anvergură, mai ales în plan juridico-militar sunt puține, tema fiind extrem de complexă și sensibilă, cu implicații politice, diplomatice, militare și economice. Participarea structurilor MAI la misiuni internaționale reprezintă încă un domeniu cu multe necunoscute, un domeniu important și mereu actual al dreptului internațional public și al intereselor statelor și organizațiilor internaționale.
Instrument al politicii statale de ordine și siguranță publică, Ministerul Administrației și Internelor trece, la acest început de secol și de mileniu, prin transformări esențiale la fel ca și celelalte instituții ale statului, în scopul perfecționării misiunilor și eficienței structurilor organizatorice ținând cont de noile realități geopolitice și geostrategice precum și de evoluția criminalității, în special a celei organizate datorată și impactului globalizării asupra tuturor domeniilor vieții sociale. Premisa de la care am plecat în studierea acestei problematici a relațiilor internaționale a fost aceea a dinamicii și alternanței păcii și războiului în raporturile dintre actorii mediului internațional contemporan ținând cont de faptul că războiul a predominat viața social-politică a comunităților umane ceea ce a amplificat rolul structurilor specializate ale statelor în apărarea și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului atât pe plan intern dar mai ales în afara granițelor naționale, pe plan regional și global.
Pe de altă parte, războiul a fost întotdeauna în alternanță cu pacea ca stare a scenei mondiale care asigură evoluția social-politică a societății, iar de aproape 60 de ani, operațiile de sprijinire a păcii, ca acțiuni care combină pacea și războiul, diplomația și recursul la forța, sunt la ordinea zilei. Operațiile de sprijin ale păcii par să înlocuiască tot mat mult războiul în viitor, în beneficiul nu numai al fiecărui stat implicat în parte, ci și al ansamblului comunității de state, reprezentând întreaga comunitate internațională.
Lucrarea de față a fost elaborată pe baza unei cercetări amănunțite a misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică de la apariția acestora ca instituții ale statului de drept și până în prezent. Cercetarea participării structurilor de ordine și siguranță publică la misiuni internaționale nu poate fi făcută în mod corect fără a ne referi la mecanismele statului de drept care au menirea de a interveni, de a preveni și soluționa acele cazuri în care forțele de ordine și siguranță publică sunt chemate să intervină pentru apărarea ordinii firești a lucrurilor atât pe plan intern cât mai ales în afara teritoriului țării. De altfel, o altă ipoteză fundamentală a analizei a fost aceea că în nici un caz nu trebuie neglijate misiunile tradiționale ale forțelor de ordine publică, acestea rămânând în continuare rațiunea de a fi și funcția primordială a MAI, mai ales în condițiile actuale ale recrudescenței fenomenului infracțional sub forma criminalității organizate și utilizării violenței armate în comiterea faptelor ilicite, cauzate parțial de criza financiară și recesiunea economică mondială care afectează toate statele lumii.
Pornind de la faptul că în literatura juridică de specialitate nu există o lucrare care să se refere în detaliu la problema participării forțelor de ordine și siguranță publică la misiuni internaționale, am acordat în lucrarea de față un spațiu suficient tratării tactice și tehnice, derulării acțiunii forțelor de ordine în situații de conflicte și tensiuni interne și internaționale, precum și prezentării cu elemente de detaliu a forțelor implicate în menținerea ordinii și liniștii publice.
Ceea ce diferențiază această cercetare științifică de alte abordări ale participării structurilor MAI la misiuni internaționale este faptul că, plecând de la evidențierea rolului forțelor de ordine și siguranță publică în menținerea securității și stabilității interne, vom încerca să arătăm că, datorită noilor realități ale lumii contemporane, în care un rol aparte îl joacă globalizarea (cu efecte asupra tuturor domeniilor vieții sociale), criminalitatea transfrontalieră și terorismul, structurile MAI au fost nevoite să își adapteze misiunile în raport cu situația nou creată, să urmărească dezvoltarea colaborării cu instituții similare din toate statele lumii și, nu în ultimul rând, să participe cu forțe în afara teritoriului național pentru sprijinirea comunității internaționale în eforturile acesteia de a făuri o lume mai sigură, ca mijloc de apărare și a ordinii interne.
Logica abordării sistematice a subiectului ales pentru teza de doctorat ne-a determinat ca primul capitol al acesteia să prezinte misiunile tradiționale ale forțelor de ordine și siguranță publică, insistând, în special, pe evoluția organizării și funcționării acestora, pe misiunile forțelor de ordine și siguranță publică de la apariția acestora ca instituții ale statului de drept și până în prezent precum și pe aspectele de drept comparat în domeniul ordinii și siguranței publice. Consemnarea stadiului cercetării științifice în domeniul globalizării și influențele acesteia asupra misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică, prezentat în capitolul doi, ne permite să demonstrăm necesitatea și importanța intensificării colaborării între structurile MAI și instituții similare din alte state în vederea dezvoltării unei concepții unitare de răspuns la noile riscuri și amenințări din mediul actual de securitate. În capitolul al treilea vom încerca să sistematizăm caracteristicile actuale ale participării structurilor MAI la misiuni internaționale, concepțiile de organizare și executare a misiunilor, plecând de la premisa că forțele de ordine și siguranță publică sunt o parte componentă a acestor misiuni, motiv pentru care ele trebuie să se conformeze procedurilor, regulilor și tacticilor acestora de planificare, comandă și control. Precizăm că, deși am utilizat cu precădere noțiunile de „operații în sprijinul păcii” sau „operații de menținere a păcii” lucrarea are în vedere sensul atotcuprinzător al acestora, de instrumente ale prevenirii conflictelor și de gestionare a situațiilor de criză. Semnificativ este faptul că și în misiunile internaționale structurile MAI desfășoară tot activități de apărare a ordinii și siguranței publice și de prevenire și combatere a infracționalității. Analiza participării structurilor MAI la misiuni internaționale demonstrează totodată că, dacă mijloacele și metodele de acțiune pentru realizarea acestor atribuții sunt aceleași cu cele din ordinea publică internă a statelor naționale, există elemente specifice cu privire la organizarea și desfășurarea acțiunilor, comanda și controlul forțelor de ordine și siguranță publică participante la misiuni internaționale.
Scopul principal al tezei de doctorat este de a perfecționa participarea forțelor de ordine și siguranță publică române la misiuni internaționale, făcând astfel mai eficientă contribuția țării noastre la asigurarea păcii și securității regionale, continentale și globale. Ținând cont de această finalitate practică, demersul științific pe care l-am întreprins se încadrează, normal și firesc, în demersurile realizate de alți autori și specialiști care au evidențiat necesitatea integrării forțelor de ordine și siguranță publică în eforturile colective ale comunității internaționale, în combaterea riscurilor și amenințărilor la adresa ordinii și stabilității mondiale într-o lume globală.
În final am apreciat că se impune să evidențiem o serie de concluzii și propuneri care să sintetizeze conținutul unei teme extrem de vastă și complexă cum este Participarea structurilor Ministerului Administrației și Internelor la misiuni internaționale. Importanța cercetării științifice a acestei teme este relevată și de faptul că, în afara unor subiecte asemănătoare realizate la alte instituții organizatoare de doctorat, în cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I” ea a fost abordată sub diferite aspecte numai în anii 2007-2008 în aproape 15% din tezele de doctorat elaborate de diverși specialiști din perspectiva științelor militare; noutatea și originalitatea acestei noi lucrări ar putea consta în evidențierea atât a stadiului cercetărilor până în prezent cât și, mai ales, prezentarea transformării misiunilor tradiționale interne ale structurilor MAI în misiuni internaționale sub impactul globalizării și al integrării europene și euro-atlantice a României, într-un nou cadru legislativ și organizatoric al guvernării naționale și supranaționale și cu asimilarea și perfecționarea metodelor polițienești moderne de asigurare a ordinii publice la diferitele nivele ale comunităților umane organizate. Trebuie să subliniem și faptul că ne vom concentra numai asupra structurilor de ordine publică ale MAI, urmând ca structurile de administrație publică să facă obiectul altor teze de doctorat, într-o cercetare la fel de interdisciplinară, care să includă științele politice, istorice, sociologice, psihologice și de altă natură
Capitolul I
MISIUNILE TRADIȚIONALE ALE FORȚELOR DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ
Îndeplinind funcția esențială a guvernării statale de asigurare a ordinii publice, Ministerul Administrației și Internelor are în organigrama sa o multitudine de structuri îndeplinind misiuni de siguranță publică care includ în mod tradițional poliția, jandarmeria, grăniceri, intervenție la dezastre s.a. Înțelegerea specificului acestor structuri și misiuni presupune analizarea și prezentarea succesivă a teoriei generale a ordinii publice interne, a evoluției organizării și funcționării forțelor de ordine și siguranță publică, a misiunilor acestora în România și în alte țări.
1.1. Teoria generală a ordinii publice interne
Încă de la apariția dreptului și constituirea societății în stat, una din misiunile fundamentale ale autorităților publice a fost aceea de realizare, menținere și apărare a ordinii publice interne. Experiențele acumulate în acest domeniu, asemănătoare și totuși atât de diverse în diferitele societăți statale, s-au cristalizat cu timpul, la nivelul științei și practicii politice, într-o adevărată teorie generală a ordinii publice interne. Deși interesează toate ramurile dreptului și fiecare din cele trei puteri fundamentale ale statului, ca și numeroasele științe sociale, teoria generală a ordinii publice intră indisolubil în sfera de cercetare a dreptului administrativ; aparținând fenomenului administrației în sensul său general, ea analizează cu precădere caracteristicile ordinii publice, natura serviciului public și al ordinii interne, organizarea forțelor de ordine și mijloacele de acțiune administrativă în acest domeniu.
1.1.1. Ordinea publică internă a statelor
Noțiunea de „ordine publică” poate părea, la prima vedere, deosebit de complexă dacă nu chiar vagă, referindu-se la o multitudine de aspecte ale organizării și desfășurării vieții sociale și interferându-se cu noțiunile de „ordine constituțională,” „ordine legală”, și „ordine de drept”. Decurgând dintr-o „ordine” naturală, firească a lucrurilor, analizată de filozofie și științele exacte, ea se impune cu necesitate și în viața societăților organizate, fără a fi implacabilă și absolută ci având raporturi dialectice cu termenul opus – „dezordine” pentru combaterea căreia s-a creat de timpuriu departamentul de gestionare a forțelor sub denumirea ministerului „treburilor din lăuntru” , „afacerilor interne” ori „administrației și internelor”. Într-adevăr, comunitățile umane nu pot funcționa fără un minim de ordine a raporturilor sociale iar legile și celelalte acte normative nu fac decât să consemneze juridic această așezare a relațiilor sociale, impunând sancțiuni pentru aceia care încalcă prescripțiile stabilite în interes general. Legislația modernă definește ordinea publică prin indicarea misiunilor forțelor de ordine, adică asigurarea liniștii publice, a securității publice și a salubrității publice.
De fapt, aceste trei elemente definitorii ale ordinii publice nu reprezintă un obiectiv abstract al societăților organizate ci o necesitate a apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în sensul că nu individul există pentru comunitate ci societatea este constituită pentru facilitarea și armonizarea intereselor sociale. Acesta este motivul pentru care atât legislația internațională cât și cea statală dispun că exercitarea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrânsă numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru motive care includ și aspecte ale ordinii publice, între care „ apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, siguranța publică, protecția sănătății sau a moralei, protecția drepturilor și libertăților altora”. Având un caracter cu totul general, noțiunile de ordine, liniște, securitate, și salubritate publică acoperă, prin interpretările ce i se pot da în acțiunea practică orice aspecte ale vieții societății organizate.
Din definiția ordinii publice rezultă că ori de câte ori o autoritate învestită cu puteri de poliție ia măsuri vizând în funcție de circumstanțele factuale, asigurarea liniștii, siguranței sau salubrității publice, chiar în lipsa unui text de lege care să prevadă expres acțiunea respectivă (având în vedere că realitatea este întotdeauna mai diversă decât poate actul normativ să o reglementeze), intervenția forței de ordine este legitimă se încadrează în competențele atribuite legal de societate prin intermediul contractului social aprobat de organul reprezentativ suprem cu funcție legiuitoare; chiar și în situații de urgență, precum și în starea de urgență ori în cea de asediu, menținerea ordinii publice este legitimă pentru că în statul de drept stările excepționale sunt reglementate legal în scopul conservării comunității naționale. De aceea, în lipsa unui text care să-i dea o competență specială, autoritatea învestită cu apărarea ordinii publice nu-și fundamentează puterea de a interveni decât pe misiunea fundamentală de apărare a liniștii, securității și sănătății publice, pe baza a ceea ce științele juridice numesc „putere discreționară” a administrației care nu trebuie nicidecum confundată cu „abuzul de drept”
Trebuie menționat și faptul că definiția ordinii publice ne ajută să înțelegem natura sa materială și exterioară, ca stare de fapt opusă dezordinii, motiv pentru care în sfera sa de reglementare nu pot intra aspectele spirituale, ca menținerea ordinii etice, a gândurilor, sentimentelor și credințelor, domenii în care forțele de ordine se pot manifesta doar în regimurile totalitare; dacă însă dezordinea morală se exteriorizează până la punctul în care aduce atingere ordinii materiale ori poate chiar s-o amenințe, atunci autoritățile administrației publice au îndatorirea legală de a interveni. Câteodată este dificil de apreciat și interpretat acest punct critic, așa cum a fost cazul intervenției cu prilejul summitului NATO de la începutul lunii aprilie 2008 împotriva unei organizații antiglobalizare care intenționa să-și exercite dreptul la exprimare deși Strategia de securitate națională ca și cea a ordinii publice disting între pericolele și riscurile externe, pe de o parte, și amenințările și vulnerabilitățile interne, pe de altă parte. În aceste condiții, conceptul de ordine publică internă trebuie înțeles în sensul că poliția poate asigura ceea ce denumim moralitate și decență publică adică absența scandalului public, a atingerii ideilor morale admise în general la un moment dat, într-o anume împrejurare și prin metode specifice. Așa ar fi cazul cu protecția spectatorilor de violența sportivă ori de manifestările pornografice publice dar și, spre exemplu, a celor care demonstrează pașnic pentru drepturile homosexualilor, motiv pentru care autoritățile de ordine publică au intervenit, în baza legii, pentru a combate chiar și intenția de a produce violențe, brutalități și alte perturbări ale liniștii și securității publice.
1.1.2. Serviciul public al ordinii interne
Potrivit principiului specializării și profesionalizării autorităților publice, ordinea publică internă, ca misiune a statului în beneficiul societății organizate este realizată de un serviciu special destinat acestui scop. Legislația ordinii publice conține reglementări precise referitoare la organizarea și funcționarea acestui serviciu public în toată complexitatea sa iar unii autori îl caracterizează ca fiind chiar unul din marile servicii publice naționale, clasificate în sectorul protecțiilor, sectorul intelectual și cel social.
Istoria statului și dreptului ne demonstrează prin fapte că protecția și conservarea colectivității a fost considerată ca prima sarcină a statelor, dacă nu cea mai veche, atunci măcar una din misiunile originare și tradiționale între cele pe care le cunoaștem astăzi, de necontestat datorită chiar naturii și esenței statului. Și aceasta deoarece, după cum am menționat deja, teoria generală a ordinii publice pleacă de la ideea că ordinea interioară evocă nu numai apărarea regimului politic contra insurecțiilor și răzvrătirilor dar și pe aceea de „liniște publică” contra agitațiilor de mai mică amploare violentă ci și, pe un plan mai localizat și mai individual, măsurile vizând asigurarea respectării legilor, executarea sentințelor judiciare, și a deciziilor administrative; în acest înțeles, ordinea publică, a cărei garantare este recunoscută ca una din primele misiuni statale și un serviciu public esențial, este foarte complexă fiind corespondentul conceptului de „ securitate internă„ a membrilor societății pentru conservarea drepturilor fiecărei persoane și a proprietății publice și private.
Protecția ordinii sau siguranței publice interne astfel înțeleasă se realizează în practică prin două căi complementare care fac parte din serviciul public specializat în acest domeniu. Prima este ansamblul măsurilor juridice normative sau individuale care constituie poliția administrativă iar cea de-a doua, complementară celei dintâi, realizarea materială a protecției ordinii adică acțiunea specifică a forțelor de ordine și siguranță publică în realizarea misiunilor serviciului public respectiv. În ceea ce privește poliția administrativă, amintind că noțiunea de poliție este utilizată în sensuri foarte diferite, precizăm că obiectul acțiunii polițienești este limitat la grija de a asigura, a menține sau a restabili ordinea în țară, serviciile publice polițienești fiind absolut necesare pentru ca oamenii să trăiască într-o societate care nu este ideală (Anexa nr.1). În realitate, un anumit număr de fapte contrare ordinii publice sunt considerate de lege ca fiind infracțiuni iar constatarea infracțiunilor, căutarea autorilor lor și adunarea probelor reprezintă atribuții ale poliției judiciare care, astfel, cooperează la menținerea ordinii; pe de altă parte, asigurarea ordinii în toate celelalte cazuri rămâne în sarcina poliției administrative care trebuie să prevină orice act susceptibil de a tulbura liniștea, siguranța și salubritatea publică. Ar fi greșit însă să considerăm că poliția administrativă se ocupă doar de prevenire iar cea judiciară de reprimare deoarece nici măcar poliția judiciară nu are competența reprimării ci doar a intervenției pentru sprijinirea represiunii rezultate din condamnarea pronunțată de instanțele judiciare. Poliția administrativă menține ordinea prin urmărirea respectării regulamentelor în vigoare, intervenind atunci când regulile sunt încălcate și chiar reprimând prin utilizarea forței fără a recurge la aprobarea unui magistrat.
În concluzie, serviciul public al poliției administrative are sarcina de a menține, asigura și restabili ordinea publică internă prin prevenirea și încercarea de a preveni tulburările și dezordinile liniștii, siguranței și salubrității publice, prin reglementări, ordine și instrucțiuni, prin apărarea persoanelor fizice și juridice și prin autorizațiile pe care le pot acorda. Dacă reprimarea nu este niciodată suficientă pentru asigurarea liniștii publice, fiind necesar să fie dublată de acțiunea preventivă a poliției administrative, atunci înțelegem de ce distincția dintre aceasta și poliția judiciară are o anumită penetrare reciprocă a personalului celor două servicii publice, în sensul că unii membri ai poliției administrative participă la poliția judiciară, așa cum este cazul primarilor, prefecților, comisarilor de poliție și ofițerilor de jandarmerie, atât în timp de pace cât și în situații excepționale. Teoria generală a ordinii publice interne conține și următoarele elemente ale caracterizării serviciului public respectiv: obligația de a discrimina apărarea națională a țării de menținerea liniștii securității și sănătății publice interne, chiar dacă această distincție este astăzi relativă uneori din cauza globalizării și a existenței guvernărilor ineficiente; separarea misiunilor de apărare externă de serviciile de menținere a ordinii interne nu este în nici un caz absolută, în sensul posibilității combinării amenințărilor interne cu cele externe; distingerea între forțele armate și forțele de ordine publică internă chiar dacă uneori ele pot acționa în comun, atât pe timp de pace cât și în operații multinaționale; obligația garantării legale a forțelor de ordine internă prin folosirea graduală și proporțională a forței în funcție de gravitatea dezordinilor sau a amenințărilor; predominanța rolului statului în menținerea ordinii, ceea ce nu neagă rolul colectivităților substatale și supranaționale în acest domeniu.
1.1.3. Forțele de ordine
Dreptul administrativ, știința administrației ca și teoria generală a ordinii publice folosesc diferite criterii de prezentare a forțelor de ordine specifice serviciului public respectiv. Astfel, după criteriul apartenenței la administrația centrală și cea locală, se distinge între agenții forței publice aparținând serviciilor statale și cei care sunt subordonați colectivităților locale, adică între poliția generală și cea comunitară. Acțiunea poliției generale se întinde pe întreg teritoriul național, autoritățile învestite în acest scop prin legi speciale putând interveni oriunde și oricând există amenințări la adresa liniștii, siguranței și sănătății publice, chiar dacă s-a implicat poliția locală datorită avantajului dat de proximitate. În ceea ce privește poliția comunitară(municipală, rurală, gardă orășenească) ea are menirea de a asigura buna desfășurare a vieții publice pe plan local pe teritoriul administrativ al comunei respective. Merită relevat și faptul că atât la nivel central cât și la nivel local sarcinile de poliție în diverse domenii de activitate(ordine, securitate, sanitar – veterinar, frontieră, pescuit – vânătoare etc) se împletesc cu cele de combatere a degradărilor cauzate de accidente și catastrofe naturale și provocate de mâna omului(ambulanțe, protecția mediului, protecția civilă, pompieri, descarcerare s.a.).
După anumite principii de organizare a serviciului și modalitățile concrete de utilizare a forței publice, distingem, de asemenea, între agenții civili ai forței publice (poliția națională și comunitară, vameșii, agenții de vânătoare și pescuit, garda financiară și de mediu etc) și agenții militari ai forței publice (jandarmeria și, eventual, în situațiile excepționale, armata). Pluralitatea forțelor de ordine reprezintă o precauție contra pericolelor pe care un monopol al forțelor de ordine internă în mâna unui singur deținător le-ar reprezenta pentru funcționarea autorităților în serviciul cetățenilor. Dacă această amenințare este îndepărtată în situația militarilor prin punerea acestora sub control civil democratic, în cazul forțelor de ordine civile, constituirea mai multor forțe de poliție reprezintă garanția aplicării cu responsabilitate a legilor conform principiilor statului de drept și îndepărtează pericolul eventual al instituirii unui regim polițienesc specific statului – jandarm totalitar. De altfel, forțele de ordine publică se intersectează în activitatea lor nu numai cu alte autorități publice ale statului, cu armata și instanțele judecătorești ci și cu serviciile de informații ale statului cu care chiar trebuie să coopereze pentru îndeplinirea eficientă a misiunilor de menținere și asigurare a ordinii publice. Totuși, chiar și în aceste condiții, trebuie evitat cu orice preț ca în aceeași ordine juridică să existe forțe de ordine publică paralele și concurențiale fiind de dorit dacă nu fuziunea și unificarea acestora sub aceeași comandă a ministrului de interne măcar delimitarea precisă a atribuțiilor și responsabilităților astfel încât ordinea publică să fie realizată eficace.
Referitor la jandarmerie, aceasta constituie unul din elementele, originare și tradiționale ale sistemului forțelor de ordine, trăsătura sa caracteristică fiind aceea că este forță militară specializată în acest domeniu, de unde rezultă și misiunile specifice: sarcini de poliție administrativă „obișnuite” deosebit de diverse, prin care jandarmii sunt considerați apți și competenți pentru tot ceea ce ține de ordinea publică; participarea la serviciile de poliție judiciară, în special în ceea ce-i privește pe ofițeri; rolul militar, de intermediar între autoritățile militare și cetățeni în situații excepționale, inclusiv sarcini de poliție militară în timp de război; sarcinile de sprijinire a unor ministere „tehnice” pentru aplicarea propriilor reglementări și decizii, mai ales în domeniul finanțelor, justiție, agricultură, lucrărilor publice, culturii, în special pentru pază și protecție. Teoria generală a ordinii publice trebuie să analizeze și să ofere soluții în domeniul forțelor de ordine și în ceea ce privește necesitatea și posibilitatea participării societăților private de pază și protecție la asigurarea ordinii publice și protecției civile, fenomenul „privatizării” serviciului de ordine internă fiind deosebit de intens la începutul mileniului.
1.1.4. Metode și mijloace de acțiune
Aflându-se sub comanda propriilor autorități și sub controlul autorităților superioare competente în domeniul ordinii publice, forțele publice din acest domeniu esențial pentru siguranța statului și a cetățenilor săi au ca principală metodă de îndeplinire a misiunilor aplicarea regulamentelor de poliție în cazuri determinate. În acest scop, personalul forțelor de ordine publică are competența de a ordona și interveni în baza legii și regulamentelor pentru ca dezordinea să nu se producă, în caz contrar fiind pasibile de a răspunde pentru omisiunea de a acționa. Atât în acțiunile de prevenire a încălcării liniștii, siguranței și sănătății publice cât și în combaterea dezordinilor, forța de ordine publică are dreptul de a folosi gradual și proporțional violența forței materiale căci numai indivizilor le este interzis recursul la arme(cu excepția legitimei apărări) iar monopolul statelor în acest domeniu se fundamentează pe o veritabilă necesitate socială. Această utilizare a forței nu trebuie confundată cu reprimarea penală în care întotdeauna avem de a face cu o sentință judiciară, poliția și jandarmeria având obligația de a interveni în cazul comiterii faptelor ilicite fără vreo aprobare anterioară a magistratului ci doar prin autorizarea dată de lege și, eventual, de superiorii ierarhici.
Teoria generală a ordinii publice conține două ocazii și modalități de menținere a ordinii, pe de o parte, acțiunea spontană și izolată vizând împiedicarea unei eventuale dezordini printr-o reacție imediată a agenților forței de ordine în cadrul atribuțiilor lor profesionale(intervenția la un flagrant delict, proces verbal, ajutor acordat unei persoane în pericol etc.) și, pe de altă parte intervenția organizată declanșată la solicitarea unei autorități competente cu ocazia monitorizării unor tensiuni sociale sau a existenței unei amenințări de tulburare a liniștii, securității și salubrității publice. În această ultimă situație se aplică principiul folosirii graduale a diverselor specii de forțe de ordine publică, în funcție de vocația lor naturală și de puterea mijloacelor de care dispun, ceea ce reprezintă o adaptare a mijloacelor la scopuri în cadrul oricărei acțiuni administrative inclusiv în domeniul militar; jurisprudența europeană a consacrat în acest sens principiul că misiunile de poliție administrativă trebuie să fie proporționale cu gravitatea amenințărilor la adresa ordinii publice. Sub acest aspect, dacă ordinul de a folosi diversele forțe de ordine nu este reglementat în mod precis, se aplică regula că mai întâi se apelează la forțele civile iar în cazul forțelor militare, armata nu trebuie să intervină decât pe baza legii, complementar și în ultimă instanță.
De altfel, elementul fundamental al regimului juridic al menținerii ordinii prezintă un caracter și mai precis decât principiul enunțat anterior și anume distincția categorică între forțele civile și cele militare în ceea ce privește utilizarea lor, în sensul că forțele civile sunt puse în acțiune prin ordinele ierarhice ale autorității civile(până la ministrul de interne și șeful statului) în timp ce militarii se activează în domeniul ordinii publice interne pe calea „rechiziției”; evident că este vorba de sensul opus al rechiziției în timp de război când armata poate cere sprijinul autorităților civile pentru îndeplinirea misiunilor primite, militarii putând fi „rechiziționați” în situații de pace pentru a ajuta forțele de ordine publică în executarea sarcinilor de poliție administrativă și judiciară în caz de pericol grav și imediat, de flagrant delict sau de necesitatea executării mandatelor judiciare, caz în care au obligația de a se supune „rechiziției” civile. Este evident că „rechiziția” civilă a armatei trebuie să fie prevăzută de lege și utilizată în scopuri legale, lăsând autorității militare libertatea de a alege mijloacele de executare așa cum este cazul apelului la unele funcții de sprijin militar în situațiile de urgență(inundații). În ultimele decenii, teoria ordinii publice interne s-a îmbogățit cu noi elemente, cum ar fi necesitatea prevenirii și combaterii crimei organizate și a terorismului, participarea MAI la cooperarea bilaterală și multilaterală de contracarare a fenomenului infracțional transfrontalier ori de aplicare a sancțiunilor internaționale (O.U.G. nr. 202/2008 publicată în Mon. Of. nr. 825/2008).
În perioadele de criză și de război, menținerea ordinii publice interne capătă aspecte particulare și prezintă exigențe sporite datorită posibilității combinării amenințărilor rezultate dintr-o eventuală subversiune internă cu pericolul rezultat din acțiunea militară împotriva adversarilor externi. Este vorba, bineînțeles, de aplicarea regimului stării de urgență și stării de asediu în care unele din prerogativele autorităților civile pot fi exercitate de către forțele armate după declararea situațiilor excepționale respective. Ordinea publică internă trebuie menținută cu orice preț în astfel de cazuri, astfel încât pot fi schimbate și modalitățile obișnuite de acțiune ale forțelor de ordine, crescând și rolul structurilor de protecție civilă, astfel încât populația să fie ferită pe cât posibil de consecințele desfășurării acțiunilor militare iar obiectivele luptei armate să fie îndeplinite. Rămâne ca teoria generală a ordinii publice interne să analizeze și să aprofundeze soluțiile în cazul noilor amenințări la adresa securității naționale, în special al prevenirii conflictelor și gestionării crizelor cauzate de riscurile asimetrice precum terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată transnațională și guvernarea ineficientă. Teoria generală a ordinii publice interne se concretizează în mod specific în formele de evoluție ale organizării și funcționării forțelor de ordine și siguranță publică
1.2. Evoluția organizării și funcționării forțelor de ordine
și siguranță publică
Societatea modernă nu poate funcționa fără ordine, siguranță și respectarea prevederilor legilor în funcțiune, cerințe care sunt îndeplinite de către forțele de ordine și siguranță publică. Instituția forțelor de ordine și siguranță publică a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății omenești și a cunoscut un proces continuu de dezvoltare. Istoria statului se împletește strâns cu cea a dreptului precum și cu evoluțiile instituționale ale funcției de organizare a apărării ordinii și siguranței publice. La început prevalau formele polițienești de control ale comportamentului cetățenilor, care n-au dispărut nici în epoca modernă, ba chiar s-au accentuat înspre forme totalitare, ca în cazul Germaniei naziste, unde partidul unic a acaparat întregul complex polițienesc al statului, transformându-l într-o poliție puternic unificată, centralizată, militarizată și nazificată, condusă de SS și Gestapo, organizații declarate criminale la sfârșitul războiului prin sentința Tribunalului de la Nurenberg, pentru planificarea și organizarea industrială a crimelor în Germania și în teritoriile ocupate; grupând atât poliția de ordine (Poliția urbană, Jandarmeria, Poliția administrativă, Poliția fluvială, Poliția de coastă, Pompierii, Apărarea Pasivă și Poliția Tehnică Auxiliară) cât și Poliția de Siguranță (Gestapo, Poliția Secretă de Stat, Poliția Criminalistică) naziștii au „perfecționat” mașinăria polițienească în scopul așezării Germaniei și întregii Europe prin metode inumane. Atât teoria cât și practica ordinii publice ne arată însă că există și o istorie a statelor democratice, în care forțele de ordine și siguranță publică îndeplinesc doar funcțiile necesare desfășurării activității organizate a statului și societății în conformitate cu drepturile și libertățile cetățenești proclamate prin legi fundamentale
În țara noastră, evoluția și rolul(misiunile) forțelor de ordine și siguranță publică se împletesc strâns cu istoria poporului și statului român la mijlocul secolului al XIX-lea Ministerului Trebilor din Lăuntru devenind o instituție bine structurată, iar după realizarea Marii Uniri, din 1918, prin “Legea pentru organizarea Poliței Generale a Statului”, s-au pus bazele unei poliții moderne și puternice, care va deveni, alături de celelalte componente ale Ministerului de Interne, o instituție de bază a statului român până în toamna anului 1940. După cel de-al Doilea Război Mondial, în țara noastră, intrată sub dominația Uniunii Sovietice, polițiile politice au avut un rol important în instaurarea unor regimuri politice dictatoriale. În urma evenimentelor din 1989-1990, în fostele țări socialiste, instaurându-se statul de drept, s-au reînființat organele de ordine și siguranță publică, care au avut un rol important în dezvoltarea societății democratice, în apărarea și respectarea drepturilor și libertăților, în asigurarea ordinii interne. Forțele de ordine și siguranță publică tradiționale integrate în cadrul MAI sunt cele prezentate în structura organizatorică a acestuia publicată în Monitorul Oficial nr. 30/2009 (Anexa nr.2). Creșterea fenomenului infracțional, mai ales în domeniul criminalității organizate și cel al violenței infracționale armată ne determină să subliniem că misiunile tradiționale ale forțelor de ordine și siguranță publică rămân de o mare actualitate și la acest început de secol și de mileniu
1.2.1. Poliția Română
Poliția Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor este instituția specializată a statului, care exercită atribuții privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectare ordinii și liniștii publice în condițiile legii. Activitatea Poliției Române constituie serviciu public specializat și se realizează în interesul persoanei, al comunității, precum și în sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii.
În îndeplinirea misiunilor care îi revin Poliția Română cooperează cu instituțiile statului și colaborează cu asociațiile și organizațiile neguvernamentale, precum și cu persoanele fizice și juridice, în limitele legii și se organizează corespunzător împărțirii administrativ-teritoriale a țării. Poliția Română se poate organiza și conform specificului unor sectoare ale economiei naționale – transporturi feroviare, aeriene, navale – sau al unor obiective economice și sociale, în funcție de importanța și de numărul acestora.
Poliția este o instituție importantă a statului contemporan de drept, având menirea asigurării ordinii interne, siguranței naționale, liniștii publice și de a veghea la respectarea prevederilor legilor în vigoare.
Începând cu Legea de organizare a poliției edictată de Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) și de Legea pentru organizarea poliției generale a statului (8 iulie 1929), competențele organelor de poliție sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate. De aici putem trage concluzia că Poliția era un organ al statului de drept, în înțelesul de atunci al noțiunii – în contradicție cu misiunile polițienești din perioada regimurilor dictatoriale, după 1938, când au devenit organe de represiune, în special în perioada comunistă.
Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înființează Miliția, care avea misiunea de a urmării și cerceta toate infracțiunile săvârșite pe întreg teritoriul țării fiind obligată, în același timp, să dea concursul organelor de justiție pentru executarea hotărârilor luate de organele de judecată.
Cu toate acestea, așa cum rezultă și din Raportul Tismăneanu – cu privire la condamnarea comunismului – ofițerii de securitate și din alte unități ale Ministerului de Interne erau cei care acționau direct pentru supravegherea și intimidarea populației. Securitatea, miliția, procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secțiilor specializate ale CC al PCR. Miniștrii de interne și șefii Securității au fost cu toții soldați fideli ai partidului.
Principalele acțiuni criminale menționate în Raport la care organele de miliție și-au adus aportul în mod direct sunt:
(1) abandonarea intereselor naționale prin servilism în relațiile cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta – se concluzionează – a debutat o perioadă care a dus la întârzierea istoriei noastre cu câteva decenii.
(2) anihilarea statului de drept și a pluralismului prin înscenări și fraude, mai ales după furtul alegerilor din noiembrie 1946.
(3) distrugerea partidelor politice și a continuității constituționale a statului român, prin abdicarea forțată a Regelui Mihai.
(4) sovietizarea, prin forță, a României, mai ales în perioada 1948-1956 și impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
(5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei de clasă. Cei mai de seamă reprezentanți ai elitelor din România au fost eliminați fie prin asasinat, fie prin deportare, întemnițare, muncă forțată sau marginalizare. S-a recurs la o logică a vinovăției colective și persecutarea familiilor celor bănuiți de intenții ori acțiuni anticomuniste. S-a recurs la utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge șansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de a studia în învățământul superior. În pofida acestor acțiuni reprobabile, în lupta cu infractorii și pentru asigurarea unui climat de ordine, liniște și siguranță publică, numeroși ofițeri și subofițeri de miliție și-au sacrificat chiar viața, căzând la datorie.
Prin Decretul – Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînființează Poliția Română ale cărei competențe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 și prin Legea 218 din 23 aprilie 2002. Din 1990, Poliția Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranța persoanelor, a colectivităților, drepturilor legitime ale cetățenilor, precum și a altor drepturi prevăzute în acte internaționale la care România este parte.
Cadrul juridic general ce reglementează activitatea Poliției Române, la momentul actual, este Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea si funcționarea Poliției Române(Vezi Anexa 3). Noul Statut al polițistului, adoptat prin Legea nr. 360/2002, completează și detaliază dispozițiile privind desfășurarea, în limitele și conform legii, a acestei activități pusă în slujba comunității. Astfel, articolul 1 al acestei legi, statuează că polițistul este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă de regulă uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului. Dispozițiile referitoare la activitatea poliției, cuprinse secvențial în alte legi de organizare și funcționare a instituțiilor statului, au fost completate cu legi speciale ce vizează combaterea unui anumit tip de infracționalitate.
O deosebită atenție a fost acordată modificării și completării Codului Penal și Codului de Procedură Penală, protecției agentului acoperit, a martorului și a datelor, Legii Administrației publice locale, a celei privind combaterea crimei organizate, precum și legii privind combaterea infracțiunilor comise prin mijloacele tehnologiei de vârf.
Programul și politicile de reformă ale Ministerului Administrației și Internelor au în vedere alinierea Poliției Române la standardele Uniunii Europene, consolidarea ca instituție civilă în folosul persoanei și comunității locale. Dacă în misiunile internaționale e necesară o colaborare mai activă a MAI cu MAE și MAN, în cele tradiționale este obligatorie o cooperare interinstituțională mai eficace cu Justiția, cu Ministerul Public și cu serviciile de informații pentru a asigura eficacitatea combaterii fenomenului crimei organizate și infracțiunilor cu violență armată atât de prezente în spațiul public, ceea ce presupune și colaborarea interdepartamentală cu jandarmeria.
1.2.2. Jandarmeria Română
Armă de bază în structurile de menținere a ordinii interne în sistemul național de apărare, Jandarmeria Română este instituția specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administrației și Internelor, care exercită, în condițiile legii, atribuțiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a proprietății publice și private, la prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum și la protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism. Jandarmeria Română, prin atribuții, organizare, pregătire și dispunere teritorială, contribuie la garantarea suveranității, independenței, autorității, unității și securității statului, democrației constituționale pe întregul teritoriu național atât în timp de pace, cât și în situații de criză.
Jandarmeria Română cooperează, în îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin potrivit legii, cu celelalte componente ale Ministerului Administrației și Internelor, cu structuri ale sistemului de apărare și securitate națională și colaborează cu organizații, instituții și autorități ale administrației publice centrale și locale, organizații neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum și cu persoane fizice.
Apariția, dezvoltarea Jandarmeriei Române se înscrie firesc pe coordonatele modernizării societății, perfecționării mecanismului statului, progreselor înregistrate pe planurile economic, politic, juridic, cultural, etc. Mărturiile vremii probează demersul „edificatorilor României moderne” de a constitui pe lângă forța armată, poliție și servicii de informații și o structură cu organizare militară, de apărare și menținere a ordinii interne.
Momentul care marchează întemeierea Jandarmeriei Române a fost 3 aprilie 1850 când, printr-un ofis domnesc, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a aprobat hotărârea Divanului obștesc, semnând "Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi". Prin această lege, s-a dat statut juridic armei Jandarmeriei și i s-au stabilit principiile de organizare și funcționare. Totodată, în această lege se stabilea Jandarmeriei următoarele misiuni: privegherea siguranței publice, ținerea unei bune orânduieli și ducerea la îndeplinire a legilor. În ceea ce privește executarea serviciului, se prevedea că Jandarmeria execută un serviciu ordinar, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor sale și un serviciu extraordinar, pe care îl execută la solicitarea autorităților. De asemenea, se prevedea pentru executarea serviciului extraordinar, constituirea de subunități mobile.
În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel toate instituțiile statului național modern român. Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în Legion de jandarmi, începe și procesul de înlocuire treptată a escadroanelor și companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanți, pe baza Ordonanței nr.896 din 20 iunie 1864. Apoi, prin Legea de organizare a puterii armate în România, din noiembrie 1864 Jandarmeria este organizată pe principii noi, scoasă de sub administrația Ministerului de Interne și subordonată direct Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente.
Prin organizare, pregătire și mod de funcționare, Jandarmeria română în timpul Războiului de independență a asigurat poliția armatei, iar în situații deosebite a fost angajată în acțiuni de luptă împreună cu unitățile militare și chiar independent. Efectivele Jandarmeriei se cifrau la 798 jandarmi (din care 6 ofițeri).
Necesitatea unei forțe specializate puternice, a cărei misiune principală să o constituie paza și ordinea de stat, asigurarea liniștii și libertății cetățeanului, precum și a modului de aplicare și respectare a legilor țării, au determinat intensificarea acțiunilor factorilor de conducere politică și militară pentru elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei în întreaga țară.
Această lege prevedea instituirea unui corp de pază și ordine, cu structură militarizată, în toate localitățile rurale din țară, deoarece structurile anterioare practic neprofesionalizate, nu făceau față situației complexe de pe teren și nici nu corespundeau instituțiile unui stat modern european, din acea vreme. Demn de remarcat este faptul că legiuitorul (Lascăr Catargiu în principal) a pus accentul pe menținerea și garantarea siguranței publice, cât și pe executarea legilor.
Primul război mondial a oferit României prilejul să recurgă la mijloacele sale politico-militare pentru reîntregirea hotarelor firești: între componentele Sistemului Militar Național care s-a angajat fără reținere să servească cauza națiunii, s-a aflat și Jandarmeria. Înfăptuirea României Mari a inaugurat în viața societății noastre și a statului un amplu proces de remodelare a structurilor existente înainte de primul război mondial, inclusiv a celor destinate menținerii și apărării ordinii interne. La 23 martie 1929, Parlamentul a pus bazele unei legi moderne și complete de organizare a Jandarmeriei rurale.
După intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941, trupele de jandarmi din interior au primit misiuni specifice pentru starea respectivă: combaterea acțiunilor teroriste; paza unor obiective economice importante; întărirea măsurilor de ordine internă, contracararea acțiunilor de desant și a parașutiștilor, supravegherea elementelor din opoziție etc. Unitățile de jandarmi din zona armatelor de operații au îndeplinit, în mod firesc, misiuni cu un caracter militar mai pronunțat decât cele din zona de interior. Pe lângă misiunile obișnuite de poliție militară, nu o dată au participat nemijlocit la luptă.
Prin Ordinul nr.10052 din 23 ianuarie 1949 al secretariatului pentru trupe al M.I. se înființează Trupele de Securitate. Ulterior, toate trupele de jandarmi și centrele de instrucție au trecut la Comandamentul trupelor de Securitate, iar toată Jandarmeria rurală s-a subordonat Direcției Generale a Miliției. Aceasta a pus capăt, pentru un timp, existenței principalei instituții organizată militar în România democrată pentru paza, protecția și menținerea ordinii constituționale și de stat, pentru apărarea libertății cetățenești, a proprietății, a persoanelor fizice și juridice.
În hotărârea Secretariatului CC al PMR din 10 iulie 1948, se stabilea ca Direcția Generală a Securității Poporului(DGSP) să se organizeze „pe baze militare, introducându-se principii militare”, fără a se da publicității „schema de organizare, principiile, bugetul și personalul”, iar la punctul 6 se arată că Secretariatul „va da toată atenția nevoilor de cadre a DGSP, trimițând numai elemente verificate, ca în timpul cel mai scurt să se poată acoperi întreg efectivul, conform schemei de organizare”. Teohari Georgesu primea sarcina ca “în timpul cel mai scurt să aplice în viață hotărârile de mai sus, astfel ca DGSP să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în față”.
Securitatea a fost înființată prin decret la finalul luptei de cucerire a puterii, ca un corolar al acestui proces. Înființarea ei reprezintă momentul de maturizare a represiunii ca armă politică, determinantă în impunerea, consolidarea și perpetuarea regimului comunist. Astfel, noul regim „s-a autocertificat în mod oficial drept un stat polițienesc”. Securitatea, care avea ca scop declarat „apărarea cuceririlor democratice”, deci menținerea și consolidarea sistemului prin anihilarea oricărei disidențe față de linia impusă de conducerea comunistă, constituia transpunerea în România Populară a principiului exprimat de decretul leninist.
Transformarea societății românești inaugurată prin Revoluția din Decembrie 1989 și reașezarea instituțiilor de stat pe temelii democratice de drept au favorizat în mod decisiv atât remodelarea instituției Jandarmeriei, cât și elaborarea unei concepții noi cu privire la locul și rolul forțelor de ordine internă, la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI.
În conformitate cu Hotărârea de Guvern nr.0749 din 5 iulie 1990, cu privire la creșterea capacității de acțiune și îmbunătățirea structurii organizatorice a Ministerului de Interne, Comandamentul trupelor de Pază și Ordine s-a transformat în Comandamentul Trupelor de Jandarmi; ulterior, prin Legea nr.40 din 18 decembrie 1990, s-au legiferat structura și atribuțiile trupelor de jandarmi, instruite pentru a veghea la executarea legilor, la supravegherea și informarea organelor superioare asupra stării de fapt în situații în care se amenință siguranța și ordinea publică în caz de tulburări interne pentru intervenția în scopul restabilirii ei.
Un moment important în construcția României democratice îl reprezintă promulgarea Legii nr.16 din 18 iunie 1998, privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române. Prin acest act legislativ se poate considera că s-a marcat un moment decisiv în procesul modernizării instituției și pe plan mai larg, al stabilizării României pe coordonatele statului de drept.
Având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a Legii nr.116/1998 și până în prezent, societatea românească, situația geostrategică și geopolitică internațională și regională au suferit mutații profunde, ținând seama de necesitatea armonizării acestei legi cu noile principii consacrate prin Legea de revizuire a Constituției, precum și cu noua Strategie de ordine publică aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării la data de 22 iunie 2004, cât și cu legislația conexă, s-a impus elaborarea Legii nr.550 din 29.11.2004 privind organizarea(Vezi Anexa 4) și funcționarea Jandarmeriei Române.
Prin acceptarea ca membru cu drepturi depline în Asociația Polițiilor și Jandarmeriilor Europene și Mediteraneene cu statut militar, Jandarmeria Română capătă vocație europeană, iar misiunile îndeplinite peste hotare, în spațiul ex-Iugoslav, sub egida ONU, sunt cea mai palpabilă dovadă a profesionalismului jandarmilor, instruiți și educați să fie furnizori, garanți și apărători de liniște, ordine de drept și acumulări democratice.
1.2.3. Poliția de Frontieră
Organism cu vechi tradiții de-a lungul veacurilor în asigurarea ordinii la granițele române, Poliția de Frontieră se afirmă ca o instituție cu personalitate proprie și individualitate în executarea misiunilor, fiind în măsură să scoată în evidență, încă de la frontieră, adevărata imagine a statului de drept și autentica democrație și civilizație a poporului român.
Cu aproximativ 3.150 kilometri de graniță aflată în responsabilitate, Poliția de Frontieră Română se confruntă permanent cu o problematică extrem de variată și cu diverse motivații ilicite de tranzitare a frontierei române, pornind de la migrația ilegală, traficul cu stupefiante, armament și autoturisme furate și terminând cu contrabanda – sub toate formele ei de manifestare.
Organizată după modelul instituțiilor similare din statele Uniunii Europene(Vezi Anexa 5), Poliția de Frontieră Română depune eforturi susținute pe linia prevenirii și combaterii fenomenelor infracționale transfrontaliere și pentru aplicarea și respectarea legislației interne și internaționale în vigoare, astfel încât, la frontierele României, activitățile specifice să se alinieze standardelor internaționale.
Mărturiile istorice demonstrează incontestabil că instituția apărării frontierelor a existat din cele mai vechi timpuri, cunoscând o serie de transformări și perfecționări până s-a ajuns la actuala structură organizatorică. Indiferent de forma de organizare și denumire – plăieși, potecași, mărginași, cordonași, călărași, martologi, dorobanți, grăniceri, polițiști de frontieră – întotdeauna conținutul misiunilor a fost același, cu anumite particularități, în funcție de caracterul perioadei istorice existente: în timp de pace străjuirea hotarelor, prevenirea activităților ilegale la adresa siguranței interne, pornind de la graniță, a intereselor externe ale țării, iar în timp de război, participarea, alături de celelalte forțe combatante, la lupta pentru apărarea teritoriului național.
În anul 1834, pe timpul Regulamentului Organic, s-a înființat pentru prima data, în Muntenia, Corpul Grănicerilor, având la bază "Proectul asupra pazei Dunărei și a graniței dinspre Austria și Moldova". După Unirea Principatelor (1859), Corpul Grănicerilor a continuat să rămână cu aceeași organizare până în 1864, când s-au înființat în Moldova 15 companii de grăniceri și s-a făcut organizarea totală a grănicerilor din toată țara.
În perioada 1869-1914 au loc mai multe modificări în evoluția instituției grănicerești și a legislației, datorate atât evoluției instituționale (în 1880 – dorobanții sunt trecuți la trupele teritoriale), cât și efectelor Războiului de Independență din 1877. Prin legea de organizare a armatei din 1881 regimentele de dorobanți au fuzionat cu cele de infanterie, iar după această dată nu au mai avut atribuțiuni pe linia asigurării ordinii publice și siguranței statului, controlul documentelor de călătorie fiind efectuat de către revizorii vamali, șefii gărilor de frontieră și comisarii speciali din stațiile căilor ferate.
Anul 1919 a găsit instituția grănicerească într-o nouă postură: organizarea pazei frontierei României Mari. Realizarea visului de secole al românilor a determinat implicit și profunde reorganizări ale grănicerilor. În perioada 1919 – 1940, Corpul de Grăniceri s-a reorganizat în mai multe rânduri pe brigăzi, regimente și companii, numărul brigăzilor și regimentelor fiind la început una, respectiv trei, ajungând, în anul 1935, la patru, respectiv opt mari unități și unități. Tot în această perioadă s-a înființat Grupul Navelor de Grăniceri, cu șalupe și ambarcațiuni auxiliare. În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, forțele grănicerești au îndeplinit misiuni caracteristice războiului, iar pentru modul în care ele au fost îndeplinite au fost citate prin Ordin de Zi pe Unitate, inclusiv prin Ordin de Zi pe Întreaga Armată.
La 21 iunie 1947, prin Legea nr. 208, Comandamentul Trupelor de Grăniceri a fost scos din subordinea Ministerului Apărării Naționale și trecut în cea a Ministerului de Interne, având aceeași misiune – paza și apărarea frontierelor. Pe linia și zona de frontieră grănicerii aveau atribuțiuni de poliție generală, iar comandanții de unități de pază și subofițerii comandanți de plutoane erau împuterniciți ca ofițeri ai Poliției Judiciare.
Comandamentul Trupelor de Grăniceri a funcționat în subordinea Ministerului Afacerilor Interne (cum se redenumise ulterior), până în anul 1960, când a revenit în structurile M.Ap.N., subordonare care a durat până în anul 1992, când, prin Legea nr. 56/1992 privind Frontiera de Stat a României, Comandamentul Trupelor de Grăniceri s-a transformat în Comandamentul Național al Grănicerilor și a trecut în structura Ministerului de Interne.
Prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 113 din 16 decembrie 1998 privind Programul M.I. de restructurare a forțelor cu competențe la frontiera de stat s-a dispus ca să se constituie Poliția de Frontieră Română, condusă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, pentru îndeplinirea misiunilor de pază, supraveghere și controlul frontierei de stat, iar prin O.U.G. nr. 80 din 4 iunie 1999 s-a înființat Poliția de Frontieră Romană, prin preluarea structurilor și efectivelor C.N.Gr. și D.P.F. din cadrul Direcției Generale de Poliție de Frontieră, Străini, Probleme de Migrări și Pașapoarte. La data intrării în vigoare a ordonanței s-a înființat și Garda de Coastă, în structura I.G.P.F., prin preluarea unităților de marină grănicerească maritimă și fluvială din cadrul C.N.Gr. și a unor posturi ale Poliției T.N. din cadrul I.G.P., stabilite prin Ordin al ministrului de interne.
Realitățile juridice actuale din sfera protecției și managementul integrat frontierei cât și din mecanismul funcțional al instituției poliției de frontieră, ce privesc suportul legislativ, cadrul structural, dimensiunea organizatorică cât și algoritmul relațional, își au consacrarea și materializarea în următorul corp de acte normative: O.U.G. nr. 104 din 27.06.2001, aprobată prin Legea nr. 81 din 26.02.2002, O.U.G. nr. 105 din 27.06.2001, aprobată prin Legea nr. 243 din 29.04.2002, H.G. nr. 445 din 6.05.2002 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105 privind frontiera de stat cât și strategiile de securizare a frontierei de stat și cea privind managementul integrat al frontierei.
1.2.4. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență
Despre primele organizări în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor există date și informații încă din antichitate. La Roma și în alte orașe ale imperiului funcționau așa numitele cohorte de vigiles însărcinate cu supravegherea modului în care era folosit focul, dar și cu intervenția în caz de incendiu. Evul mediu, cu cetățile și orașele sale aglomerate, nesistematizate, cu majoritatea clădirilor construite din lemn, a consacrat formula echipelor de intervenție puse la dispoziție de bresle, care acționau la chemarea mai marilor orașelor cu mijloace de stingere specifice profesiei: găleți și butoaie (sacale) pentru apă, pompe manuale, topoare și alte mijloace de dezvelit și demolat, scări etc.
Epoca modernă inaugurată de prima revoluție industrială, care a făcut posibilă trecerea de la producția manufacturieră la cea de masă, industrială, generată de apariția mașinilor și mecanismelor acționate de abur, a permis dezvoltarea comunităților umane, creșterea în dimensiune a orașelor, apariția unor noi pericole de incendiu. Acestea sunt argumentele care au condus la apariția serviciilor de apărare împotriva incendiilor, alcătuite din oameni plătiți și pregătiți permanent să facă față pericolelor. Asemenea organizări aflate sub autoritatea organelor administrative ale marilor orașe din Muntenia și Moldova, în principal la Iași și la București, dar și din Transilvania au apărut încă din secolele XVII – XVIII. Însă eficiența respectivelor servicii era mult diminuată fie datorită slabei organizări și motivații pentru pregătire și intervenție, fie datorită slabei dotări și inexistenței unor reglementări clare în domeniul prevenirii incendiilor (mai ales în Muntenia si Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglementările impuse de Cancelaria de la Viena). Autorul ideii de organizare militară a pompierilor a fost un general rus, aflat în Muntenia, pe nume Starov. Inițial la 1833, proiectul de organizare – „Formiruirea comandei de foc supt numirea de roata de pompieri pentru orașul București”, va fi aplicat de domnul Moldovei, Mihail Grigore Sturza, la Iași. Practic după o perioadă de numai patru luni și jumătate, la 15 mai același an „roata de pojarnici” de la Iași își intră în atribuții. Caracterul militar al respectivei formațiuni provenea din însăși denumirea ei, „roată” corespunzând structurii și organizării companiei, ca subunitate militară valabilă și astăzi.
Anul revoluționar 1848 va consacra pentru totdeauna virtuțile patriotice și jertfa de sine – de această dată pentru idealurile democrației și independenței – ale pompierilor militari. La 13 Septembrie 1848, sângele ostașilor pompieri din București și a infanteriștilor, a înroșit cazarma din Dealul Spiri și împrejurimile sale.
Eficiența organizării de tip militar și pregătirea pompierilor se va materializa pe timpul Războiului pentru Independența de Stat a României din anii 1877 – 1878. Participanți, în compunerea bateriilor de coastă și a bateriilor active, dar și a coloanelor de transport muniții, ei și-au adus contribuția la asediul Vidinului, Rahovei și Plevnei, jurnalele de operații menționându-i ca pe ostași destoinici, plini de curaj și profesionalism.
După Războiul de Independență, cele 14 baterii de pompieri-artileriști au trecut direct în subordinea regimentelor de artilerie, situație care a durat până în anul 1912 când, prin înaltul Decret Regal 2222 s-a înființat Inspectoratul Pompierilor Militari. Procesul de reformă a instituției pompierilor stagnează pe timpul primului război mondial și va fi reluat odată cu terminarea acestuia când apar și formațiunile de apărare pasivă împotriva atacurilor, ce se vor dezvolta ulterior în structuri ale protecției civile integrate astăzi, alături de pompieri în IGSU.
La jertfa de sânge a țării pe câmpurile de luptă din est ori din vest, în timpul celui de-al doilea război mondial (cifrate după unii autori la peste șapte sute de mii de vieți) s-a adăugat și cele ale pompierilor. După anul 1940, în dotarea pompierilor nu s-a mai introdus nici o mașină de stins incendii, toate eforturile fiind îndreptate către dotarea armatei. Sfârșitul războiului găsește unitățile de pompieri din Basarabia, Bucovina și Moldova evacuate (care au mai apucat), în curs de evacuare, distruse sau desființate (batalioanele din Odessa, Chișinău și Cernăuți), iar pe cele din Muntenia la limita supraviețuirii. Chiar și așa, puținele mijloace care le mai rămăseseră (în special mașinile de transport și caii) au fost rechiziționate de armata sovietică. În domeniul organizatoric, sfârșitul războiului debutează cu modificări importante. Astfel, în Ordinul Marelui Stat Major nr. 51.666 din 5 mai 1945 se stipula că „Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea și situațiile armatei – Ministerul de Interne va prelua asupra sa dotarea, întrebuințarea și instrucția acestui personal".
Cu anul 1948 începe un prim ciclu organizatoric, de după război din viața instituției pompierilor militari. Cu acest prilej se va pune problema existenței unei companii de pompieri în fiecare capitală de județ (lucru ce nu s-a realizat decât peste 20 de ani, în 1968), vor fi organizate două centre de instrucție ale pompierilor, la Grozăvești și Târgu Mureș, iar cu prilejul centenarului Revoluției de la 1848 s-a discutat, pentru prima oară, despre necesitatea organizării unui muzeu permanent al pompierilor, realizat în 1963. Legea 57/1968 pentru organizarea administrativ-teritorială a țării, conform căreia se înființau 39 de județe, marchează apariția grupurilor județene de pompieri și a Grupului de pompieri ai municipiului București, ca mare unitate de pompieri. După 1968, modificări de substanță în organizarea pompierilor nu s-au mai produs, decât poate prin apariția unor companii de pompieri amplasate pe unele platforme industriale.
Momentul decembrie 1989 a constituit un nou început și pentru pompierii militari, mai ales privind fundamentarea cadrului legal de organizare și funcționare. Cele mai importante acte normative privind organizarea pompierilor, dar și a propriei activități, au fost Legea 121/1996 privind organizarea și funcționarea Corpului Pompierilor Militari și Ordonanța Guvernului 60/1997, aprobată cu Legea 212 din același an.
Procesul de modernizare a prevenirii și intervenției pentru limitarea efectelor incendiilor și altor tipuri de dezastre, calamități, catastrofe, explozii, accidente de orice natură, denumite în mod generic situații de urgență, nu ar fi fost complet și eficient dacă nu ar fi reunit din punct de vedere organizatoric și al reglementărilor specifice două instituții care, de altfel, au mai funcționat împreună în anii 1933 – 1945. Este vorba de instituția pompierilor militari și protecția civilă, reprezentate la nivel central de către Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari și Comandamentul Protecției Civile, iar în plan teritorial de către grupurile și brigăzile de pompieri militari și de către inspectoratele județene de protecție civilă. În mod concret, fuziunea celor două instituții a fost prevăzută încă prin Ordonanța Guvernului 291/2000, care nu a putut fi aplicată în cursul anului 2001 din cauza multelor imperfecțiuni, apoi de către Ordonanța 88/2001, act normativ completat și modificat în repetate rânduri, ultima completare mai importantă fiind prin Ordonanța de Urgenta nr. 25/2004 aprobată și modificată prin Legea 329/2004, care a suferit, la rândul ei, modificări prin Ordonanța Guvernului 191/2005.
Aplicarea Ordonanței Guvernului 88/2001, cu suita de modificări și completări menționate, n-ar fi fost posibilă fără stabilirea concepției și a cadrului general, dar specific, de organizare și funcționare a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, lucru realizat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 21/2004, modificată și aprobată de Legea nr. 15/2005, precum și de o serie de hotărâri ale Guvernului României din 2004.
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, este organul de specialitate din subordinea Ministerului Administrației și Internelor ce asigură coordonarea unitară și permanentă a activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență. După cum se observă în Anexa 6 în cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență se organizează inspecția de prevenire, centrul operațional național și alte structuri adecvate pentru managementul situațiilor de urgență, încadrate cu personal specializat pe tipuri de riscuri, în comunicații, informatică și relații publice. Centrul operațional îndeplinește permanent funcțiile de monitorizare, evaluare, înștiințare, avertizare, prealarmare, alertare și coordonare tehnică operaționalã la nivel național a situațiilor de urgență. Inspectoratul General, prin centrul operațional național, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Național, preluând în acest sens, la data desființării Comisiei Guvernamentale de Apărare Împotriva Dezastrelor, secretariatul tehnic permanent al acesteia.
Toate acestea, precum și asimilarea standardelor europene în domeniile apărării împotriva incendiilor și protecției civile, fac din instituția serviciilor profesioniste de urgență una compatibilă cerințelor Uniunii Europene, condiții pe care le-a îndeplinit încă din anul 2006 în urma evaluării efectuate, la nivelul Ministerului Administrației și Internelor, de către un grup de experți ai acesteia.
1.3. Misiunile forțelor de ordine și siguranță publică
Rolul Ministerului Administrației și Internelor, prin structurile sale specializate, este de a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului, proprietatea publică și privată, de a elabora și coordona implementarea prevederilor, strategiilor și programelor de reformă și restructurare în domeniile administrației publice și afaceri interne, de a îndeplini obligațiile ce îi revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene și de a participa la procesul de elaborare a politicilor și actelor normative comunitare în domeniile sale de competență.
1.3.1. Capacitatea instituțională și funcțională a MAI
Ministerul Administrației și Internelor acționează pentru asigurarea ordinii și siguranței publice și întărirea capacității instituționale a administrației publice centrale și locale, în vederea susținerii unui climat de siguranță și încredere și a unei administrații eficiente pentru cetățeni. Ministerului Administrației și Internelor este autoritatea administrației publice centrale de specialitate care exercită atribuțiile prevăzute de lege cu privire la respectarea ordinii publice și conduce în mod unitar activitatea forțelor principale de ordine publică.
Forțele de ordine publică reprezintă autoritățile care dețin competență în domeniul ordinii publice și cărora, prin lege, li se conferă sarcini în exercitarea dreptului de poliție a statului. Forțele de ordine publică se compun din forțe principale, forțe complementare și forțe de excepție. La acestea se adaugă structurile informative, care contribuie prin activități specifice la buna desfășurare a acțiunilor forțelor de ordine.
a. Forțele principale de ordine publică sunt constituite din categorii de forțe de ordine publică, mari unități și unități aflate în structura Ministerului Administrației și Internelor, specializate pe misiuni și activități.
Acestea reprezintă componenta de bază a forțelor destinate ordinii de drept și asigură atât caracterul unitar al activității statale, pentru garantarea respectării drepturilor și libertăților cetățenilor, cât și funcționarea normală a celorlalte componente ale sistemului național de apărare. Forțele principale de ordine publică cuprind următoarele categorii: Poliția, Jandarmeria, Poliția de Frontieră, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, alte mari unități și unități. Sunt organizate pe principiul teritorial și în raport cu situația operativă specifică.
b. Forțele complementare de ordine publică sunt unitățile și subunitățile de poliție militară, formațiunile speciale ale penitenciarelor, structurile specializate ale serviciilor de informații, formațiunile Gărzii Financiare, unitățile și formațiunile poliției comunitare, formațiunile civile de pompieri, de inspecție sanitar-veterinară, de pază a bunurilor și protecție a persoanelor.
Structurile informative care participă la restabilirea ordinii constituționale sunt: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Serviciul de Pază și Protecție, serviciul de Informații externe, organele informative ale ministerelor apărării, de interne și justiției, cât și ale altor structuri legal constituite. Structurile informative joacă un rol important în activitatea de prevenire, prin culegerea la timp a datelor și informațiilor necesare, analiza, centralizarea, sintetizarea și furnizarea oportună a concluziilor referitoare la intențiile forțelor destabilizatoare, astfel încât organele decidente să întreprindă măsurile de contracarare ce se impun pentru dejucarea planurilor acestora.
c. Forțele de excepție se compun din mari unități și unități ale Ministerului Apărării Naționale. Acestea acționează pentru restabilirea ordinii constituționale când instituțiile democratice sunt în pericol și toate celelalte măsuri de reinstaurare a ordinii au fost epuizate, iar posibilitățile forțelor principale sau complementare de ordine publică au fost depășite. Forțele de excepție acționează numai în situațiile și în condițiile prevăzute de lege. Ca instituție centrală a puterii și componentă principală a sistemului de apărare, Ministerul Apărării Naționale este autoritatea administrației publice de specialitate care exercită atribuțiile prevăzute de lege, în domeniul apărării naționale, pentru garantarea suveranității, independenței, unității statale, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale.
În domeniul managementului operațional structurile de ordine și siguranță publică au fost supuse unui amplu proces de modernizare instituțională concomitent cu asigurarea unui cadru legislativ omogen, complet și în concordanță cu sistemul european legislativ. Au fost elaborate principalele documente de planificare și orientare strategică pentru dezvoltarea instituțională: strategii naționale și sectoriale, concepții de reorganizare și planuri de acțiune, în vederea transpunerii în actualitate a obiectivelor Programului de Guvernare.
Eficacitatea structurilor MAI a depins întotdeauna în epoca modernă de cooperarea dintre forțele polițienești din statele vecine, datorită faptului că, în primul rând, perturbatorii ordinii publice au căutat să se pună la adăpost de brațul legii în teritorii străine și, în al doilea rând, din fenomenul evident al creării în Europa a unui spațiu comun de ordine publică prin eforturile organizațiilor europene de după cel de-al război mondial; cooperarea bilaterală și multilaterală tradițională a statelor Europei s-a perfecționat treptat sub auspiciile Consiliului Europei, în mecanismul polițienesc european fiind atrasă treptat și România după democratizarea structurilor sale de ordine și siguranță publică și intrarea în principalele organizații europene de promovare a statului de drept și a libertăților fundamentale.
În acest sens a fost adoptată Ordonanța de Urgență nr.103 publicată în Monitorul oficial nr. 1019 din 21.XII.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale. Această ordonanță are ca scop dezvoltarea cadrului legislativ și instituțional intern privind cooperarea polițienească internațională și se aplică activităților specifice de cooperare și asistență polițienească internațională, potrivit legislației naționale, acordurilor, convențiilor și tratatelor internaționale la care România este parte, și instrumentelor juridice ale Uniunii Europene.
În cadrul procesului de reformă au fost folosite multiplele recomandări ale experților europeni realizate cu ocazia monitorizărilor realizate pe parcursul anilor 2004-2006. În cadrul principalelor structuri de ordine și siguranță publică s-au creat structuri specializate pentru genurile noi de criminalitate sau considerate prioritare de Uniunea Europeană sau la nivel național. Pentru a face față noilor provocări ale societății informaționale și pentru a răspunde standardelor europene în domeniul securității informației, au fost dezvoltate structuri de securitate pentru tehnologia informației.
În prezent, structurile de ordine și siguranță publică au o nouă arhitectură instituțională și îndeplinesc standardele tehnice și profesionale care le fac capabile să răspundă eficient la toate provocările acestui început de mileniu.
1.3.2. Misiunile forțelor de poliție
Creșterea și diversificarea formelor de manifestare ale criminalității demonstrează necesitatea unei noi abordări conceptuale a locului și rolului poliției în comunitate. Tendințele actuale ale infracționalității, crima organizată, recrudescența violenței la nivel individual, intrafamilial și de grup, amploarea faptelor penale de natură economică și a celor care determină accentuarea sentimentului de insecuritate personală, impun o orientare flexibilă a strategiilor de acțiune necesare activității poliției la schimbările din societate, care influențează la rândul lor criminalitatea.
Ca o consecință a acestor fenomene este mai mult decât utilă o extindere a interesului în relațiile poliție-comunitate, urmărindu-se elaborarea unor metodologii de acțiune care să aibă la bază principiile descentralizării și strânsei interacțiuni între cetățeni și polițiști, în calitate de coautori ai siguranței publice. Această filozofie se bazează pe convingerea că identificarea și diminuarea factorilor care favorizează criminalitatea depinde de instituirea unor forme noi de relații între poliție și persoanele din comunitate, care să permită acestora din urmă participarea activă la stabilirea priorităților activității poliției și implicarea ei în eforturile de ameliorare a calității vieții.
Din punct de vedere al evoluției instituționale în România, misiunile forțelor de poliție moderne pot fi grupate pe trei mari perioade.
Prima perioadă încheiată în 1938, a fost marcată de preocupările oamenilor politici ai vremii pe linia modernizării aparatului de stat și creării unor noi organe care să asigure condiții favorabile progresului economic al țării, întăririi ordinii și siguranței statului.
Definirea pentru prima dată a atribuțiilor (misiunilor) de poliție generală a statului, care se exercitau pe întreg teritoriul țării, s-a realizat prin Legea de organizare a Poliției din 1 aprilie 1903, care stabilea la articolul 1 că
„Poliția generală a Statului este datoare:
A veghea la menținerea ordinii publice și a siguranței interne a statului;
A apăra libertatea, proprietatea și siguranța persoanelor;
A preveni infracțiunile de la legi și regulamente, respectând legile privitoare la garantarea libertății individuale;
A constata, conformându-se regulilor de procedură penală, orice infracțiuni și a trimite pe făptuitori înaintea justiției;
A executa măsurile prevăzute prin legi și regulamente speciale”.
Sporirea sarcinilor care se ridicau pe linia ordinii publice și necesitatea creării unor servicii și compartimente noi în cadrul organelor de poliție și siguranță au determinat cercurile conducătoare române să adopte noi legi care să reglementeze și să definească cu multă claritate activitatea organelor de ordine și informații. În acest sens, s-a adoptat la 8/21 iulie 1929, Legea pentru organizarea poliției generale a statului – ce constituie baza modernizării poliției române – care a stabilit că principalul organ de stat însărcinat cu îndrumarea, coordonarea și realizarea activității de ordine și informații pe întreg teritoriul țării să poarte denumirea de Direcțiunea Generală a Poliției.
În afară de misiunile fundamentale de asigurare a ordinii și siguranței publice, Legea pentru organizarea poliției generale a statului stabilea că poliția trebuie să se ocupe și de alte acțiuni pentru asigurarea normelor de bună conviețuire a cetățenilor, pentru realizarea liniștii necesare și pentru respectarea prevederilor legilor în vigoare, precum: supravegherea programului de funcționare a magazinelor, îndeosebi al farmaciilor și drogheriilor; verificarea respectării repausului duminical de către patroni; controlarea cetățenilor dacă posedă acte de identitate și reținerea celor care nu posedă asemenea documente; efectuarea de razii pentru depistarea și reținerea infractorilor; verificarea vagabonzilor și cerșetorilor; intervenția efectivelor de poliție pentru apărarea avutului și proprietății cetățeanului împotriva hoților și delapidatorilor; protecția minorilor, bătrânilor și femeilor contra agresorilor; asigurarea siguranței adunărilor și întrunirilor publice; reținerea persoanelor condamnate care au evadat din închisori și lagăre; supravegherea jocurilor de noroc; asigurarea ordinii cu prilejul desfășurării unor manifestări sportive de masă etc.
Această lege a fost în vigoare până la data de 11 februarie 1938, când prin înaltul Decret regal nr. 856 s-a instaurat regimul de autoritate monarhică.
Cea de-a doua perioadă semnificativă în evoluția misiunilor forțelor de poliție corespunde cu cea în care la conducerea statului român s-au aflat regimuri totalitare, respectiv anii 1938-1989.
În anii regimului de autoritate monarhică(1938-1940), organele Poliției au avut o contribuție de seamă în reprimarea Gărzii de Fier care devenise un pericol iminent pentru siguranța statului român. În perioada dictaturii militare(septembrie 1940-august 1944), organele polițienești din întreaga țară au avut sarcini importante și pe linia executării exercițiilor de alarmare și de apărare pasivă. În timpul campaniilor din est și vest, organele de poliție au desfășurat o neobosită activitate pentru supravegherea și urmărirea informativă a persoanelor care periclitau siguranța statului, ordinea internă și integritatea teritorială a României. Demn de remarcat este preocuparea constantă a autorităților administrativ-polițienești pentru asigurarea unor condiții optime de viață, serviciu, asistență sanitară, ordine și liniște celor peste o sută de mii de refugiați din țările ocupate de naziști. Autoritățile polițienești care asigurau paza lagărelor de prizonieri de război au avut o comportare plină de umanism față de populația civilă și față de sutele de mii de prizonieri, a căror viață nu a fost primejduită ca în teritoriile aflate sub controlul trupelor germane.
După lovitura de stat din 23 august 1944, poliția a trebuit să asigure ordinea și siguranța în timpul luptelor cu trupele germane, să prevină actele de diversiune și terorism, să lichideze urmările bombardamentelor aviației germane, să captureze militarii germani izolați, să apere bunurile populației contra hoților. Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949, Poliția a fost desființată, locul său fiind luat de Miliție. În perioada regimului comunist miliția, pe lângă atribuțiile prevăzute de lege, a fost un veritabil braț înarmat al partidului contribuind din plin la starea de teroare impusă de acesta.
Literatura memorialistică dezvăluie numeroase fațete ale brutalității acțiunilor Miliției. „Câinilor, o moarte de câine”, proclama o lozincă stalinistă, ilustrând duritatea politicii de teroare îndreptată de autoritățile comuniste împotriva celor care se împotriveau regimului totalitar. Securitatea și Miliția au confirmat, nu o dată, brutalitățile lor exersate în diverse forme de tortură, după ce au fost cunoscute și în afara lagărelor și închisorilor, i-au cutremurat și înspăimântat deopotrivă pe cei ce fuseseră închiși, ca și pe cei liberi. „Brațul înarmat” al partidului, „tăiș al sabiei” în lupta de clasă, Miliția a utilizat neomenia din închisori și din lagăre, exersată în anii 1950, drept experiență pentru violența statală dezvoltată ulterior. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temnițelor și chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranță a cetățenilor.
În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominație sovieto–comunistă la care românii au fost supuși, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercusiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare și utilizare a fricii drept instrument de dominație, cât și pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obținerea unor informații considerate utile de către aparatul de stat. În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă așa-numitele „metode necorespunzătoare” folosite înainte de 1964 de către anchetatori.
Miliția a funcționat până la data de 27 decembrie 1989, când, prin Decretul-Lege nr.2, denumirea de Miliție s-a schimbat în Poliție, prin aceasta marcându-se practic începerea transformărilor structurale în spiritul statului de drept, democrației și drepturilor omului în această instituție(cea de-a treia perioadă). Adoptarea Legii nr. 26/1994, privind organizarea și funcționarea poliției, marchează realizarea unei identități noi, real democratice a poliției, prin care sunt statuate atât drepturile și obligațiile polițiștilor, cât și atribuțiile lor, fixând rolul și locul Poliției în societatea românească contemporană.
Cadrul juridic general ce reglementează activitatea Poliției Române este Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. Noul Statut al polițistului, adoptat prin Legea nr. 360/2002, completează și detaliază dispozițiile privind desfășurarea, în limitele și conform legii, a acestei activități pusă în slujba comunității. Astfel, articolul 1 al acestei legi, statuează că polițistul este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă de regulă uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului.
Potrivit Art. 26 din Legea nr. 218 / 23 aprilie 2002 privind organizarea si funcționarea Poliției Române, Poliția Română are următoarele atribuții principale: apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea privată și publică, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității, aplică măsuri de menținere a ordinii și liniștii publice, a siguranței cetățeanului, de prevenire și combatere a fenomenului infracțional și de identificare și contracarare a acțiunilor elementelor care atentează la viața, libertatea, sănătatea și integritatea persoanelor, a proprietății private și publice, precum și a altor interese legitime ale comunității, sprijină unitățile de jandarmerie cu informații pentru asigurarea sau restabilirea ordinii și liniștii publice, cu ocazia mitingurilor, manifestațiilor cultural-sportive și altele asemenea; asigură, direct sau în cooperare cu alte instituții abilitate potrivit legii, executarea controalelor tehnice și intervențiilor pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea și neutralizarea dispozitivelor explozive amplasate în scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrității corporale, sănătății persoanelor sau provocării de daune proprietății publice ori private, avizează și controlează, în condițiile legii, înființarea societăților private de detectivi, pază, supraveghere și gardă de corp; culege informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite; realizează activități de prevenire și combatere a corupției, a criminalității economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracțiunii în domeniul informaticii și a crimei organizate; desfășoară, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea; asigură paza și funcționarea, în condițiile legii, a locurilor de reținere și de arest preventiv organizate în cadrul unităților de poliție; constată contravenții și aplică sancțiuni contravenționale, potrivit legii; asigură protecția martorului, informatorului și a victimei, în condițiile legii; asigură, conform legii, protecția magistraților și a familiilor lor, în cazurile în care viața, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor amenințări; desfășoară activități de depistare a persoanelor care se sustrag urmăririi penale, executării pedepselor sau altor hotărâri judecătorești, precum și a persoanelor dispărute; desfășoară activități de prevenire și combatere a migrației ilegale; folosește metode și mijloace tehnico-științifice în cercetarea locului săvârșirii infracțiunilor și la examinarea probelor și a mijloacelor materiale de probă, efectuând, prin laboratoarele și specialiștii proprii acreditați, expertize criminalistice și constatări tehnico-științifice, dispuse în condițiile legii; exercită controlul, potrivit legii, asupra deținerii, portului și folosirii armelor și munițiilor, a materialelor explozive, asupra modului în care se efectuează operațiunile cu arme, muniții și materii explozive, precum și asupra funcționării atelierelor de reparat arme și asupra poligoanelor de tir; exercită controlul asupra respectării regimului materialelor radioactive și nucleare, substanțelor toxice și stupefiante, precum și asupra altor obiecte și materii supuse autorizării, potrivit legii; supraveghează și controlează circulația pe drumurile publice, în afara cazurilor exceptate prin lege, și colaborează cu alte autorități publice, instituții, asociații și organizații neguvernamentale, pentru îmbunătățirea organizării și sistematizării circulației, asigurarea stării tehnice a autovehiculelor, perfecționarea pregătirii conducătorilor auto și luarea unor măsuri de educație rutieră a participanților la trafic; desfășoară activități specifice de poliție în domeniul transporturilor feroviare, navale și aeriene; exercită controlul asupra legalității stabilirii domiciliului sau reședinței cetățenilor români și străini aflați pe teritoriul țării, în condițiile legii; organizează, în condițiile legii, cazierul judiciar pentru ținerea evidenței persoanelor condamnate ori împotriva cărora s-au luat alte măsuri cu caracter penal și constituie baza de date necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor operative specifice poliției; efectuează studii și cercetări privind dinamica infracționalității în România și propune măsuri de prevenire a acesteia; acordă sprijin, potrivit legii, autorităților administrației publice centrale și locale în vederea desfășurării activității acestora; participă, în condițiile legii, împreună cu alte unități ale Ministerului de Interne, în colaborare cu trupe ale Ministerului Apărării Naționale, unități de protecție civilă și alte organe prevăzute de lege, la activitățile de salvare și evacuare a persoanelor și bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii, accidente, epidemii, calamități naturale și catastrofe, precum și de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente; colaborează cu instituțiile de învățământ și cu organizațiile neguvernamentale pentru pregătirea antiinfracțională a populației; conlucrează cu structuri de profil din alte state și de la nivelul unor instituții internaționale pentru prevenirea și combaterea criminalității transfrontaliere; participă la constituirea forțelor internaționale de poliție, destinate unor misiuni de instruire, asistență și cooperare polițienească sau pentru acțiuni umanitare; îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin Poliția Română își organizează propria bază de date, potrivit legii. Prin dispoziție a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliției Române sunt desemnați polițiștii care au calitatea de organ de cercetare penală. În îndeplinirea activităților specifice polițistul are competența teritorială corespunzătoare unității de poliție din care face parte. În caz de continuare a unei măsuri sau activități specifice polițistul poate acționa și pe raza teritorială a altor unități de poliție, comunicând despre aceasta unității competente. În caz de detașare sau misiune ordonată pe raza teritorială a altei unități de poliție polițistul are competența teritorială stabilită pentru acea unitate. Polițistul încadrat în Inspectoratul General al Poliției Române are competență teritorială generală. Polițistul este obligat să intervină și în afara orelor de program, a atribuțiilor sale de serviciu și a competenței teritoriale a unității din care face parte, când ia cunoștință de existența unei infracțiuni flagrante, precum și pentru conservarea probelor în cazul altor infracțiuni a căror cercetare va fi efectuată de organele competente.
Se poate observa că prin această lege misiunile poliției au fost adaptate noilor realități social-politice și puse în concordanță cu cerințele impuse de procesul de aderare la structurile euro-atlantice, urmărindu-se, în același timp, uniformizarea mijloacelor și metodelor de acțiune împotriva oricăror încălcări ale normelor de conviețuire socială.
1.3.3. Activitățile Jandarmeriei pentru apărarea
ordinii și siguranței publice.
Arma Jandarmeriei – care se numără printre instituțiile de temelie ale statului de drept, având ca misiune principală menținerea și asigurarea ordinii interne, stabilității regimului democratic, precum și participarea în cadrul Sistemului Național de Apărare a țării la respingerea oricărui atac la adresa independenței și integrității teritoriale a României – are o vechime de peste 150 de ani, începuturile ei coincid, așadar, cu fondarea statului modern, după cum întreaga sa dezvoltare ca structură militară cu misiuni specifice se subordonează liniilor de forță ale modernizării și perfecționării edificiului de instituții ale națiunii noastre.
Legea Jandarmeriei din 3 aprilie 1850 constituie un moment de însemnătate istorică, punând bazele apariției unei noi Arme. Prin această lege s-a dat statut juridic Jandarmeriei și i s-au fixat principiile de organizare și funcționare, înscriindu-se printre cele mai moderne instituții de specialitate.
Printre primele misiuni ale Jandarmeriei pot fi amintite:
— principala misiune era aceea că: „Jandarmeria este o putere înființată pentru a priveghea siguranța publică, ținerea bunei rânduieli și aducerea la împlinire a legilor, o privire necontenită și înfrânătoare sunt cele de căpetenie îndatoriri ale slujbei sale”;
— îndeplinirea atribuțiilor se efectua pe baza prevederilor cuprinse în Regulamentul special al poliției, fără a primi dispoziții de la autoritățile civile;
— se interzicea utilizarea Jandarmeriei în alte scopuri decât cele precizate în actul normativ;
— Jandarmeria era obligată să informeze autoritățile civile cu toate problemele ce afectau ordinea publică;
— în cazul producerii de infracțiuni, jandarmii erau împuterniciți să-i aresteze pe infractori, instrumentându-le dosare ce erau întocmite conform prevederilor cuprinse în Regulamentul special al poliției judecătorești; în final, aceștia erau predați autorităților civile;
— era interzis pătrunderea jandarmilor pe proprietățile particulare fără aprobarea autorităților competente, cu excepția cârciumilor, târgurilor și altor locuri publice;
— Jandarmeria era obligată să acorde sprijin la cererea oricărei persoane aflate în primejdie.
Înfăptuirea Unirii din 1859, câștigarea independenței pe câmpul de luptă în Războiul din 1877-1878, făurirea României Mari în 1918, au reprezentat momente de referință în viața românilor, precum și etape în perfecționarea instituțiilor de stat. În privința Jandarmeriei, se remarcă elementele de înnoire ce au însoțit transformările din viața statului: clarificarea rolului, misiunilor și organizării sale, îmbunătățirea permanentă a instituției și dotării; crearea forțelor de Jandarmerie din comunele rurale, în 1893; integrarea mai riguroasă a Jandarmeriei în sistemul de apărare și securitate națională.
Unitățile și subunitățile de jandarmi s-au remarcat printr-o pregătire militară exemplară, fiind considerate întotdeauna de către conducerea superioară a statului român ca elemente de elită ale sistemului național de apărare. Mărturie stau faptele de arme săvârșite pe câmpurile de luptă de la Plevna, Rahova și Vidin, de la Jiu, Mărăști, Odessa, Stepa Calmucă, Stalingrad din Munții Crimeii sau din Munții Slovaciei, din București sau Valea Prahovei.
La campanie, jandarmilor le-a revenit îndeplinirea unor misiuni importante, precum: organizarea serviciului de poliție pentru susținerea unităților operative, razii, baraje de poliție, escortări de prizonieri; paza punctelor de comandă; gărzi fixe și mobile; controlul circulației; însoțirea convoaielor militare; lupta împotriva parașutiștilor, partizanilor și a grupurilor inamice înarmate rămase în spatele frontului; paza depozitelor, podurilor; asanarea câmpului de luptă; constituirea de gărzi personale pentru însoțirea comandanților, folosirea în misiuni de ariegardă sau avangardă; evacuarea populației; cartiruirea trupelor; atunci când situația a impus, participarea cu arma în mână, împreună cu unitățile armatei din eșalonul întâi la acțiunile împotriva inamicului și la alte multe misiuni de care s-a achitat în mod onorabil. Cu toate acestea, în anul 1949, într-o Românie inclusă forțat în sfera de influență a U.R.S.S., guvernul condus de dr. Petru Groza a desființat în mod abuziv Jandarmeria.
Momentul care marchează reînființarea trupelor de jandarmi, l-a constituit Hotărârea de Guvern nr.0749 din 5 iulie 1990 privind crearea Comandamentului Trupelor de Jandarmi. Ulterior, prin Legea nr.40 din 18.12.1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne au fost stabilite structura organizatorică și atribuțiile trupelor de jandarmi. Potrivit acestui act normativ, trupele de jandarmi făceau parte din structura Ministerului de Interne și exercitau atribuții și competențe pe întreg teritoriul național, pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a avutului public și privat și menținerea ordinii și liniștii publice.
Un moment important în evoluția istorică a Jandarmeriei l-a marcat adoptarea Legii nr.116 din 1998 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române. Acest act normativ a stipulat la art.1 conținutul și caracteristicile Jandarmeriei Române: „instituția militară specializată a statului, componentă a Ministerului de Interne, care exercită, potrivit legii, atribuțiunile ce-i revin cu privire la asigurarea pazei și apărării unor obiective, a bunurilor și valorilor de importanță deosebită, menținerea și restabilirea ordinii publice, îndeplinirea misiunilor de prevenire și combatere a infracțiunilor și a altor încălcări ale normelor legale în vigoare, de prevenire și neutralizare a actelor teroriste și de diversiune pe teritoriul României”.
Prin urmare, Jandarmeriei Române i-au fost stabilite atribuții în serviciul societății, reînnoindu-se atât tradițiile Armei, cât și precizarea clară a exigențelor referitoare la locul și rolul acesteia în statul de drept.
Având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a Legii nr.116/1998 și până în prezent, societatea românească, situația geostrategică și geopolitică internațională și regională au suferit mutații profunde, ținând seama de necesitatea armonizării acestei legi cu noile principii consacrate prin Legea de revizuire a Constituției, precum și cu noua Strategie de ordine publică aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării la data de 22 iunie 2004, cât și cu legislația conexă, s-a impus elaborarea Legii nr.550 din 29.11.2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.
Prin noua lege au fost reevaluate și puse de acord, modul de organizare și funcționare, rolul și atribuțiile Jandarmeriei Române, drepturile și obligațiile personalului acesteia, cu actuala dinamică a misiunilor, precum și cu prevederile actelor normative de organizare și funcționare ale celorlalte instituții din sistemul național de ordine publică, intrate în vigoare după anul 1998 și până în prezent.
Pentru început este necesară o comparație cu Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române (nr.218 din 9 mai 2002) care la art. 1, stipulează: „Poliția Română face parte din Ministerul de Interne și este instituția specializată a statului, care exercită atribuții privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice, în condițiile legii”.
În noua Lege privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, la art. 1, alin.(1) se stipulează: „Jandarmeria Română este instituția specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administrației și Internelor care exercită, în condițiile Legii, atribuțiile ce-i revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a proprietății publice și private, prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum și la protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism”.
Este evident faptul că, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut în mod expres că Jandarmeria Română este forță de poliție a statului; această caracteristică rezultă din similitudinea conținutului celor două articole în cauză, în care atât Poliția cât și Jandarmeria sunt definite ca instituții specializate ale statului și potrivit domeniului de competență și autoritate reiese clar atributul polițienesc.
Putem concluziona că, deja s-au pus bazele unui dualism al forțelor de poliție, care va fi operațional numai prin aplicarea legii în litera și spiritul său. La nivelul statului se exclude astfel monopolul unei singure forțe de poliție, asigurându-se un echilibru instituțional cu poliția.
Art.1, alin.(2), prevede că: „Jandarmeria Română, prin atribuții, organizare, pregătire și dispunere teritorială, contribuie la garantarea suveranității, independenței, autorității, unității și securității statului, democrației constituționale pe întreg teritoriul național, atât în timp de pace, cât și în situații de criză”. Astfel, prin statutul militar, Jandarmeria Română se conturează ca un veritabil garant al atributelor definitorii / fundamentale ale statului român și implicit al valorilor democratice imanente.
Interesant este că legiuitorul a prevăzut și faptul că, Jandarmeria contribuie și la garantarea autorității statului, fapt determinat și de unele „modificări” care pot să apară în relația ordine publică – ordine de drept – ordine constituțională: revizuiri frauduloase (oculte, informale, politice) ale Constituției; instabilitatea și incoerența politică; scăderea autorității statului; posibilitatea apariției unor alte forțe politice/sindicale, într-un climat de violență; diferite tipuri de agresiuni neconvenționale; agresiune armată asupra statului.
Din art.2 „Jandarmeria Română își desfășoară activitatea în interesul cetățenilor, al comunității și în sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii”, rezultă clar caracteristica de instituție în serviciul public cotidian și care îmbină organic statutul militar, cu misiunile de natură civilă în societate, exclusiv pe baza și în executarea legilor statului.
Art.3, alin.(1) – Jandarmeria Română cooperează, în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, potrivit legii, cu celelalte componente ale Ministerului Administrației și Internelor, cu structuri ale sistemului de apărare și securitate națională și colaborează cu organizații, instituții și autorități ale administrației publice centrale și locale, organizații neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum și cu persoane fizice.
alin.(2) – Jandarmeria Română participă, în condițiile legii, la acțiunile organizate în cadrul Asociației Forțelor de Poliție și Jandarmeriei Europene și Mediteraneene cu Statut Militar sau la cele organizate de către organismele similare ale altor state și îndeplinește misiuni de menținere a păcii, potrivit angajamentelor internaționale asumate de România.
Din analiza prevederilor acestui articol, putem concluziona următoarele caracteristici:
Jandarmeria Română prin dubla calitate de forță cu statut militar și forță de poliție și în același timp specializată, are capacitatea de a coopera pentru îndeplinirea atribuțiilor atât în domeniul ordinii publice, domeniul luptei armate / specifice;
Jandarmeria Română are deja un parteneriat solid cu societatea civilă și este deschisă oricărei colaborări în societate;
faptul că Jandarmeria Română este membru cu drepturi depline în F.I.E.P., demonstrează că instituția Jandarmeriei este recunoscută pe plan european și că este interoperabilă cu astfel de structuri europene, dar totodată interoperabilă și cu structurile sistemului de apărare și securitate națională.
Prin conținutul său, art.19, alin.(3) „Jandarmeria Română răspunde solicitării magistratului de a participa, împreună cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale”, deja reglementează juridic o realitate și practică judiciară, dar mai ales asigură libertatea și independența justiției, de a solicita una dintre cele două forțe (jandarmerie, poliție), exclusiv pe baza și în executarea legii.
Asemănător și în același spirit, sunt prevăzute atribuțiile la art.22, alin.(1), pe timpul stării de asediu, la mobilizare și în timp de război, concomitent cu îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art.19, în calitate de componentă a Ministerului Administrației și Internelor, Jandarmeria Română îndeplinește următoarele atribuții: apără, prin mijloacele și metodele prevăzute de lege, viața, integritatea corporală și libertatea persoanei, proprietatea publică și privată, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor, precum și interesele legitime ale comunității și statului; execută misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia mitingurilor, marșurilor, demonstrațiilor, procesiunilor, acțiunilor de pichetare, acțiunilor promoționale, comerciale, manifestărilor cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, precum și a altor asemenea activități, care se desfășoară în spațiul public și care implică aglomerări de persoane; execută misiuni de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acțiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare; execută, la solicitarea Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, pe baza planurilor de cooperare, misiuni de asigurare și restabilire a ordinii publice în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat; execută, la solicitarea Inspectoratului General al Poliției Române, misiuni de menținere a ordinii publice pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor în stațiuni montane și pe traseele turistice din zona acestora, precum și pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării ori în stațiuni balneare, sau în alte zone de interes turistic; execută, în cooperare cu instituțiile abilitate ale statului, misiuni de asigurare a ordinii publice pe timpul vizitelor oficiale sau a altor activități la care participă înalți demnitari români sau străini pe teritoriul României, în zona obiectivelor și a locurilor de desfășurare a activităților; execută, la solicitarea poliției, misiuni de urmărire și prindere a evadaților; participă la misiuni de intervenție antiteroristă la obiectivele aflate în responsabilitatea Jandarmeriei sau pentru capturarea și neutralizarea persoanelor care folosesc arme de foc ori alte mijloace, ce pot pune în pericol siguranța persoanelor, bunurilor, valorilor și transporturilor speciale; asigură, în condițiile legii, paza / protecția și apărarea obiectivelor, a bunurilor și valorilor de importanță deosebită, stabilite prin hotărâre a Guvernului și a obiectivelor aparținând Ministerului Administrației și Internelor, stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor; asigură, în condițiile legii, paza / protecția transportului unor valori importante, precum și a transportului armelor, munițiilor, materialelor explozive, stupefiantelor, substanțelor toxice sau radioactive ori a altor materii sau substanțe periculoase, definite astfel prin lege; participă, în cooperare cu celelalte instituții ale statului abilitate prin lege, la misiuni de prevenire și neutralizare a actelor teroriste pe teritoriul României; participă, împreună cu alte instituții abilitate, la supravegherea, controlul și asigurarea protecției și conservării fondului cinegetic și piscicol natural, a fondului silvic și de protecție a mediului, prin măsuri specifice de prevenire și combatere a oricăror încălcări ale prevederilor normelor legale; participă la protecția corespondenței secrete pe timpul transportului acesteia pe întreg teritoriul României; participă la limitarea și înlăturarea consecințelor dezastrelor naturale, tehnologice, de mediu sau complexe; participă, la solicitarea Președintelui României și cu aprobarea Parlamentului României, în afara teritoriului național, cu efective și tehnica din dotare, la activități de instruire, la constituirea forțelor internaționale destinate îndeplinirii unor misiuni în cadrul acțiunilor de prevenire a conflictelor și gestionării situațiilor de criză, de întărire–consiliere, asistență, formare, control – a forțelor de ordine locale sau de substituție a acestora în toate domeniile lor de activitate. În timpul îndeplinirii acestor misiuni, efectivele de jandarmi participante, beneficiază de drepturile stabilite prin lege pentru militarii care execută misiuni în străinătate; asigură măsuri de ordine și protecție a zonelor în care s-au produs sau există pericolul iminent de producere a unor incendii, explozii ori a altor situații de urgență, ce pun în pericol viața, integritatea fizică a persoanelor sau bunurile acestora; constată contravenții și aplică sancțiuni contravenționale, potrivit legii; efectuează, în condițiile legii, acte necesare începerii urmăririi penale pentru infracțiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice potrivit prevederile art.214 din Codul de procedură penală; constituie baza de date de interes operativ, necesare executării misiunilor specifice cu persoanele cunoscute cu antecedente în comiterea de acte de dezordine, cu prilejul unor manifestări publice, cu cele cunoscute ca aparținând unor grupuri cu comportament huliganic, precum și cu alte date de interes operativ necesare executării misiunilor; execută orice alte atribuții prevăzute prin lege.
Pe timpul stării de asediu, la mobilizare și în timp de război, Jandarmeria Română, pe lângă îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art.19, în calitate de componentă a forțelor armate îndeplinește și următoarele atribuții: execută paza / protecția și apărarea obiectivelor stabilite de autoritățile militare, altele decât cele la care se asigură pază militară în timp de pace; participă la descoperirea, capturarea sau neutralizarea inamicului desantat sau debarcat pe teritoriul țării, în locurile de dispunere a unităților sau subunităților de jandarmi; participă la apărarea unor localități; asigură paza bunurilor aparținând domeniului public sau privat, în cazurile de evacuare impuse de acțiunile inamicului; participă la acțiunile de înlăturare a efectelor loviturilor executate de către inamic din aer, cu mijloace de nimicire în masă, incendiare sau clasice; execută, în cooperare cu alte forțe abilitate, acțiuni pentru descoperirea, capturarea sau neutralizarea elementelor paramilitare care activează pe teritoriul național; participă la acțiuni de evacuare a populației, controlul și îndrumare a circulației, escortare a prizonierilor de război și paza acestora în obiective din zona interioară, dirijare și îndrumare a refugiaților, pază și apărare a unor raioane cu destinație specială; participă la anunțarea și trimiterea la unitățile Ministerului Administrației și Internelor a personalului necesar pentru completarea acestora, în situații de urgență sau criză; execută orice alte atribuții și misiuni privind apărarea țării, potrivit legii.
Ca urmare a calității de forță de poliție, determinată de dimensiunea ariei de competență în domeniul ordinii publice, prin acțiunile de prevenție, structurile operaționale ale jandarmeriei sunt permanent în misiune, iar în cuplul acțional acțiune-reacțiune, se găsesc în planul acțiunii (prevenției), având inițiativa și libertatea de acțiune în spațiul operativ.
În exercitarea atribuțiilor, potrivit legii, personalul militar este învestit cu exercițiul autorității publice și are următoarele drepturi și obligații:
să acorde sprijin persoanelor cu funcții ce implică exercițiul autorității publice, dacă acestea întâmpină rezistență fizică în exercitarea sarcinilor de serviciu;
să legitimeze orice persoană, când există indicii temeinice că a săvârșit, săvârșește sau se pregătește să săvârșească o faptă ce constituie infracțiune ori contravenție, precum și persoanele care solicită intrarea într-un perimetru restricționat;
să folosească, cu acordul proprietarului sau deținătorului, orice mijloace de transport și telecomunicații, proprietate publică sau privată, cu excepția celor aparținând corpului diplomatic, pentru luarea unor măsuri legale ce nu suferă amânare și care nu pot fi aduse la îndeplinire altfel;
să folosească gratuit, pe baza legitimației de serviciu mijloace de transport în comun, pentru executarea unor misiuni care nu pot fi îndeplinite altfel;
să solicite sprijinul cetățenilor pentru urmărirea, prinderea, imobilizarea și luarea măsurilor legale împotriva persoanelor care au comis infracțiuni;
să aplice măsura ridicării în vederea confiscării a obiectelor periculoase, substanțelor sau armelor deținute fără drept sau a altor persoane, măsura fiind menționată în procesul-verbal.
În exercitarea atribuțiilor de serviciu, personalul militar are obligația să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să asigure îngrijiri medicale persoanelor care au nevoie de acestea ca urmare a intervenției în forță; le este interzis să comită acte de tortură, aplicarea unor măsuri degradante sau inumane, precum și executarea ordinelor vădit ilegale.
O atenție specială este acordată precizării condițiilor în care se pot întrebuința armamentul și mijloacele din dotare.
Art.30 din lege precizează că în caz de absolută necesitate și atunci când folosirea altor mijloace de imobilizare sau de constrângere nu a dat rezultate, jandarmii fac uz de armă, în condițiile strict prevăzute de lege.
Un capitol distinct al legii este rezervat asigurării materiale și financiare. Jandarmeria Română are în înzestrare armament, tehnică, muniție, echipament și aparatură specifică, necesare îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege.
Acest demers ne permite, în final, să apreciem că Jandarmeria Română va avea un rol sporit în sistemul forțelor de ordine publică, prin reflectarea mai clară a atribuțiilor acesteia în domeniul apărării vieții, integrității corporale și libertății persoanelor, proprietății publice și private, celorlalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor, comunității și ale statului, precum și a misiunilor de menținere a ordinii publice, de prevenire, descoperire și combatere a infracțiunilor și a altor încălcări ale normelor legale în vigoare, în strânsă interacțiune cu atribuțiile și misiunile celorlalte instituții ale Ministerului Administrației și Internelor, în special cu cele ale Poliției Române, care sunt, în multe privințe, complementare.
.
1.3.4. Misiunile Poliției de frontieră
Poliția de Frontieră Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor si este instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului român pe Dunărea interioară și Canalul Sulina situate în afara zonei de frontieră, în zona contiguă și în zona economică exclusivă, respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență, în condițiile legii.
Cadrul legal ce reglementează organizarea și activitatea Poliției de Frontieră Române îl reprezintă O.U.G. nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, O.U.G. nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României, H.G. nr. 445 din 9 mai 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
În articolul 1 din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române se statuează atât atribuțiile generale, cât și competența generală a acestei instituții. Reglementările referitoare la activitatea Poliției de Frontieră Române, cuprinse secvențial în alte legi de organizare și funcționare a instituțiilor statului, au fost prevăzute în legi speciale ce vizează combaterea unui anumit tip de infracționalitate. Statutul polițistului, adoptat prin Legea nr. 360 din 6 iunie 2002, completează și detaliază dispozițiile privind desfășurarea, în limitele și conform legii, a acestei activități pusă în slujba comunității.
În zona de competență Poliția de frontieră română are următoarele atribuții generale: execută supravegherea frontierei de stat a României; previne și combate migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră în zona de competență, precum și orice altă încălcare a regimului juridic al frontierei de stat; realizează controlul documentelor pentru trecerea frontierei de stat în punctele de trecere deschise traficului internațional, la intrarea și la ieșirea din zonele libere, în punctele de mic trafic și treceri simplificate sau în alte locuri, după caz, potrivit legii; asigură derularea fluentă, corectă și civilizată a traficului de călători și mărfuri prin punctele de trecere a frontierei de stat, împreună cu celelalte autorități care au, potrivit legii, competențe de control privind trecerea frontierei de stat; asigură controlul trecerii peste frontiera de stat, în condițiile legii, a armelor, munițiilor, armelor de panoplie și de autoapărare, munițiilor aferente acestora, substanțelor explozive și a dispozitivelor încărcate cu substanțe toxice ori radioactive; supraveghează, prin observare directă permanentă, spațiul aerian adiacent frontierei de stat și mării teritoriale; asigură aplicarea prevederilor tratatelor, acordurilor, convențiilor și protocoalelor cu privire la frontiera de stat și la controlul trecerii frontierei, încheiate de România cu statele vecine, cu alte state, cu organizații internaționale sau regionale; asigură supravegherea și controlul semnelor de frontieră; organizează și realizează cooperarea, în domeniile specifice de activitate, cu organele similare ale statelor vecine, ale altor state sau comunități de state, conform înțelegerilor bilaterale sau multilaterale la care România este parte; organizează acțiuni pentru descoperirea și identificarea persoanelor care au încălcat sau despre care se dețin date că intenționează să încalce normele regimului juridic al frontierei de stat, precum și alte prevederi legale stabilite în competență; desfășoară activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea, conform legii; constată contravențiile și aplică sancțiunile contravenționale, potrivit legii; participă, împreună cu alte formațiuni ale M.A.I. în colaborare cu trupe ale Ministerului Apărării, cu unități de protecție civilă și cu alte autorități prevăzute de lege, la activitățile de salvare și evacuare a persoanelor și bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii, accidente, calamități naturale și catastrofe, precum și de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente; apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea publică și privată, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și comunității; supraveghează și asigură respectarea drepturilor statului român în apele din zona de competență; participă la supravegherea, controlul și asigurarea protecției și conservării fondului cinegetic și pișcicol natural, prin prevenirea și combaterea vânatului și pescuitului ilegal, precum și a exploatării ilegale a altor resurse biologice și nebiologice din apele aflate în zona de competență; caută navele aflate în pericol în apele din zona de competență și în marea liberă și participă la salvarea echipajelor acestora în caz de necesitate, iar la solicitare desfășoară acțiuni de salvare a navelor și a încărcăturii lor, conform dreptului maritim internațional; execută supravegherea și participă la controlul pentru respectarea normelor privind ordinea și siguranța navigației în apele din zona de competență și în porturi, în colaborare cu organele zonale ale căpităniilor de port; interzice, direct sau cu participarea, la cerere, a unităților de nave ale Ministerului Apărării, accesul navelor străine în anumite zone, sectoare sau raioane ale mării teritoriale și căilor navigabile fluviale aflate sub jurisdicția statului român, prin suspendarea temporară a dreptului de trecere inofensivă, conform legii; asigură protecția și participă la apărarea obiectivelor de importanță deosebită aflate în apele din zona de competență, în colaborare cu unitățile de nave ale Ministerului Apărării, cu alte forțe, în conformitate cu planurile aprobate din timp; culege, stochează, prelucrează, valorifică și face schimb de date și informații, în condițiile stabilite de lege, în scopul exercitării atribuțiilor legale, cu autoritățile publice interesate, pe baza de protocol, și cu organisme similare din alte state, pe baza înțelegerilor la care România este parte; introduce date și exploatează datele introduse în Sistemul de informare național privind circulația persoanelor și bunurilor prin frontiera (S.I.F.), în scopurile și în condițiile prevăzute de lege; exercită orice alte atribuții stabilite prin lege.
Din analiza modului de organizare și a misiunilor se poate observa că Poliția de Frontieră Română a preluat foarte multe elemente din modul de funcționare al Poliției de Frontieră Germane, elemente pe care a încercat să le adapteze specificului țării noastre.
O mare parte a specialiștilor în domeniu consideră, însă, că modelul german al poliției de frontieră este specific acestei țări, este unul interior spațiului Schengen, susținut de sisteme și mecanisme foarte complexe și de o filozofie de land; în consecință, el nu poate fi pur și simplu transplantat în România, țară aflată la granița dintre lumi și civilizații, abia ieșite din strânsura imperiilor și a influențelor de tot felul.
Contrar tuturor discuțiilor existente, Poliția de Frontieră Română, și-a demonstrat până în prezent eficiența urmând ca în anii următori să dea adevărata „probă de foc”, respectiv, îndeplinirea atribuțiilor funcționale la un alt nivel, cel impus de calitatea României de stat membru al Uniunii Europene.
1.3.5. Misiunile Inspectoratului General pentru Situații de Urgență
Politica națională în domeniul reducerii riscurilor dezastrelor este exprimată printr-o serie de acte legislative care abordează acest domeniu atât integral, în ansamblul său, cât și sectorial, pe tipuri de riscuri și autorități ale administrației publice centrale și instituții publice de specialitate care au responsabilitatea gestionării domeniilor respective. Actele legislative de bazã referitoare la politica națională privind managementul situațiilor de urgență în România sunt reprezentate de Legea privind Protecția Civilă nr.481 din 04.11.2004 și O.U. 21/15.04.2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență aprobată prin Legea 15/2005.
La nivel național sistemul de gestionare al situațiilor de urgență, a trecut printr-un proces de reorganizare și redefinire a responsabilităților tuturor instituțiilor naționale sau locale cu atribuții în domeniu. Pe baza unor acte legislative și normative elaborate în perioada 2005- 2006 au fost organizate noi instituții și structuri operative ce asigură în mod unitar și profesionist, protecția populației, infrastructurii și mediului, pe timpul producerii situațiilor de urgență.
Potrivit Ordonanței de Urgențã nr. 21/2004, Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență are în compunere:
a) Comitete pentru situații de urgență;
b) Inspectoratul General pentru Situații de Urgență;
c) Servicii de urgență profesioniste;
d) Centre operative pentru situații de urgență;
e) Comandantul acțiunii.
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU) a fost înființat în 15 decembrie 2004, conform H.G. 1490 din anul 2004, modificată și completată de H.G. 1514 din anul 2005, prin fuziunea Comandamentului Protecției Civile și Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari ca unitate subordonată Ministerului Administrației și Internelor.
La nivel național IGSU coordonează toate organizațiile implicate în managementul situațiilor de urgență, în concordanță cu reglementările internaționale. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență este organul de specialitate din subordinea Ministerului Administrației și Internelor, care asigură coordonarea unitară și permanentă a activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență. Structura Inspectoratului General pentru Situații de Urgență cuprinde inspecția de prevenire, centrul operațional național și alte structuri adecvate pentru managementul situațiilor de urgență, încadrate cu personal specializat pe tipuri de riscuri, în comunicații, informatică și relații publice. Inspectoratul General pentru Situații de Urgențã, prin centrul operațional național, asigură Secretariatul tehnic permanent al Comitetului Național, fiind responsabil pentru realizarea cooperării și reprezentarea la nivel național în domeniile protecției civile, apărării împotriva incendiilor și gestionării tuturor situațiilor de urgență generate de dezastre.
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență are stabilite următoarele atribuții principale: analizează, evaluează și monitorizează tipurile de risc, efectuează prognoze asupra evoluției acestora în scopul identificării stărilor potențial generatoare de situații de urgență, propunând totodată măsuri pentru avertizarea populației și prevenirea agravării situației; asigură coordonarea aplicării unitare, pe întreg teritoriul țării, a măsurilor și acțiunilor de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență; coordonează derularea programelor naționale de pregătire în domeniul apărării împotriva dezastrelor; asigurã informarea populației prin mass-media despre iminența amenințării ori producerea situațiilor de urgențã, precum și asupra mãsurilor întreprinse pentru limitarea sau înlăturarea efectelor acestora; asigură coordonarea tehnică și de specialitate a centrelor operaționale și a centrelor operative și asigură menținerea permanentă a fluxului informațional cu acestea; cooperează cu organismele de profil pe plan internațional, pe baza convențiilor la care statul român este parte; coordonează planificarea resurselor necesare gestionării situațiilor de urgență la nivel național și elaborează proiectul planului de asigurare cu resurse umane, materiale și financiare pentru astfel de situații; acordă asistență tehnică de specialitate autorităților publice centrale și locale privind gestionarea situațiilor de urgență.
Programul de guvernare actual se înscrie în coordonatele strategice aprobate de Parlamentul României pentru perioada 2009-2012 și a fost fundamentat pornind de la analiza complexă a situației economice și sociale existente în România, corespunzătoare perioadei de tranziție de la o economie centralizată la o economie de piață viabilă, precum și a contextului internațional în care aceste obiective trebuie să se realizeze. În cadrul Planului de acțiune al Programului actualei guvernări există un Plan sectorial pentru gestionarea riscurilor, care cuprinde acțiuni și măsuri concrete pentru dezvoltarea în profil teritorial, respectându-se principiile de dezvoltare durabilă. În vederea reducerii riscului inundațiilor, acest plan cuprinde modernizarea sistemului informațional hidrometeorologic, execuția de lucrări noi și de reabilitare prin îndiguiri, regularizări cursuri de apă, sisteme de desecare, combaterea eroziunii solului și alunecărilor de teren.
Măsurile și acțiunile manageriale întreprinse nu trebuie să se limiteze doar la rezolvarea situațiilor de urgență, ci trebuie să urmărească inițierea și derularea unor activități de reconstrucție, reabilitare, refacere pe termen lung în context cu principiile unei dezvoltări durabile, cu implicarea organismelor regionale și internaționale de specialitate.
Comunitatea științifică internațională este necesar să fie implicată mai mult în organizarea unor rețele internaționale, regionale de studiu și aprofundarea cunoștințelor privind reducerea și prevenirea dezastrelor iar unitățile de învățământ, mediile academice să se implice în susținerea unor curriculare școlare cu tematică de gestionare a dezastrelor, inclusiv în învățământul postuniversitar.
1.3.6. Alte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor implicate în activități de ordine și siguranță publică.
1.3.6.1 Oficiul Român pentru Imigrări
Oficiul Român pentru Imigrări este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administrației și Internelor înființat la data de 01.07.2007, prin reorganizarea Autorității pentru străini și a Oficiului Național pentru Refugiați, precum și prin preluarea problematicii ce vizează eliberarea documentului ce atestă dreptul de muncă al străinilor. Oficiul Român pentru Imigrări își exercită atribuțiile ce îi sunt date prin lege pentru implementarea politicilor României în domeniile migrației, azilului, al integrării străinilor și a legislației relevante în aceste domenii. Activitatea Oficiului Român pentru Imigrări constituie serviciu public și se desfășoară în interesul persoanei și al comunității, în sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii.
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, Oficiul Român pentru Imigrări cooperează cu alte structuri din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și cu alte instituții ale statului care au atribuții în asigurarea ordinii de drept, colaborează în acest sens cu cetățenii și poate încheia acorduri cu instituții similare din străinătate, precum și cu organizații internaționale, în condițiile legii.
1.3.6.2. Agenția Națională de Prevenire a Traficului de Persoane și Monitorizare a Asistenței Acordate Victimelor Traficului de Persoane
Agenția este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administrației și Internelor și are ca scop coordonarea și evaluarea activităților de prevenire a traficului de persoane și monitorizarea asistenței acordate victimelor acestuia.
Agenția cooperează cu organizațiile neguvernamentale române și străine, precum și cu organizațiile interguvernamentale în vederea conștientizării opiniei publice asupra fenomenului și consecințelor acestuia.
1.3.6.3. Centrul de Cooperare Polițienească Internațională
Centrul de Cooperare Polițienească Internațională este o structură relativ recentă – iunie 2005 – a Ministerului Administrației și Internelor, preluând însă întreaga experiență și istorie a celor doi piloni de bază ai săi, Punctul Național Focal și Biroul Național INTERPOL .
Centrul de Cooperare Polițienească Internațională formează o platformă națională de cooperare polițienească, păstrând individualitatea specifică a fiecărei structuri înglobate, stabilită anterior, conform legislației în vigoare și a obligațiilor asumate de România, pe segmente de activitate, asigurându-se astfel: organizarea și realizarea schimbului de date și informații operative desfășurat între autoritățile competente române și structurile similare din străinătate, precum și cu organisme ori instituții internaționale; realizarea cooperării la nivel operațional în domeniul polițienesc pe segmentul schimbului de date și informații, cu respectarea regulilor de confidențialitate și de protecție a datelor cu caracter personal, precum și a legislației în domeniu; informarea autorităților competente române și străine cu privire la traficul de droguri, falsificarea de monedă și alte titluri de valoare române sau străine, furturile de obiecte de artă și autovehicule, activitatea infractorilor străini sau români urmăriți internațional; alte forme de cooperare și asistență polițienească ce derivă din tratate la care România este parte sau din instrumente juridice comunitare; dezvoltarea cooperării internaționale în lupta împotriva criminalității și coordonarea permanentă a activității atașaților de afaceri interne și ofițerilor de legătură români acreditați în străinătate, în domeniul schimbului de date și informații operative; coordonarea schimbului de date și informații între autoritățile competente române și străine, în scopul desfășurării unor acțiuni comune care necesită realizarea de operațiuni pe teritoriul mai multor state; asigurarea schimbului de experiență cu structurile similare din străinătate.
Cele mai utilizate modalități de cooperare internațională polițienească sunt: asistența juridică internațională în materie penală – reglementată în România prin Legea nr. 302/2004 și schimbul internațional operativ de date și informații cu caracter polițienesc – reglementat în România prin Statutul OIPC–INTERPOL, Acordul România – EUROPOL și Acordul SECI.
Asistența juridică internațională în materie penală cuprinde derularea și executarea unor acte de procedură demarate de către organele de justiție din diferite state, realizându-se mai ales prin intermediul comisiilor rogatorii internaționale și vizează faza de mijloc sau finală a procesului penal în care autorii infracțiunilor sunt identificați/prinși și se află în curs de judecată, sau au fost deja condamnați, iar statele fac apel la Convenția Europeană în materie sau la convențiile bilaterale de cooperare în domeniu.
Schimbul de date și informații cu caracter polițienesc are ca obiect, în principal, prima fază a procesului penal în vederea identificării rețelelor de infractori precum și a mijloacelor de probațiune. Aceste activități se desfășoară între unitățile de poliție din diferite state prin intermediul unor organisme internaționale – OIPC – INTERPOL, EUROPOL.
1.3.6.4. Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor
Organizarea, coordonarea și controlul activității de evidență a persoanelor, realizată la nivelul întregii țări, sunt atribuții, stabilite prin lege, ale Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor.
Inspectoratul este organ de specialitate al administrației publice centrale, care funcționează în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, fiind înființat în septembrie 2004, prin reorganizarea Direcției de Evidență a Populației, în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr.84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, aprobată prin Legea nr. 372/2002 cu modificările și completările ulterioare.
Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor asigură punerea în aplicare, într-o concepție unitară, a legislației în vigoare în domeniul evidenței persoanelor și al stării civile, precum și a programelor de reformă privind modernizarea relațiilor dintre administrația publică centrală și locală, pe de o parte și cetățean, pe de altă parte.
Inspectoratul are obligația de a sprijini, îndruma, coordona și controla din punct de vedere metodologic activitatea tuturor serviciilor publice comunitare teritoriale de evidență a persoanelor, de a lua măsuri pentru îmbunătățirea activităților ce intră în sfera sa de competență și de a da dispoziții pe linia muncii specifice.
În îndeplinirea prerogativelor cu care este învestit, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor cooperează cu celelalte unități ale Ministerului Administrației și Internelor și colaborează, pe probleme de interes comun, potrivit prevederilor actelor normative în vigoare, cu autoritățile publice, agenții economici, precum și cu persoanele fizice.
1.4. Aspecte de drept comparat privind misiunile forțelor de ordine și siguranță publică
În societățile democratice, guvernate de principiul legalității, forțele de ordine și siguranță publică îndeplinesc funcțiile tradiționale de prevenire, de luptă și de detectare a criminalității, de ocrotire a liniștii publice, de respectare a legii și ordinii publice și de protejare a drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult, în cadrul acestor societăți, forțele de ordine și siguranță publică asigură diverse servicii cu caracter social, care sprijină celelalte activități. Pentru a duce aceste misiuni la bun sfârșit, ele beneficiază de o largă capacitate de inițiativă. În statele democrate, forțele de ordine și siguranță publică contribuie la menținerea valorilor democrației și ele însele sunt penetrate de aceste valori. În general, publicul acceptă și chiar aprobă exercitarea autorității legale a poliției atâta timp cât aceasta este percepută ca îndeplinindu-și misiunile într-un mod etic acceptabil și are obiective valabile și democratice. Când aceste condiții sunt îndeplinite, poliția este îndreptățită să se aștepte ca publicul să aibă încredere și să-i ofere ajutor și sprijin în exercitarea funcțiunilor menționate. Această concepție, privind exercitarea atribuțiilor forțelor de ordine și siguranță publică în democrații, reprezintă punctul central al viziunii Consiliului Europei.
Statele europene sunt unite între ale prin tradițiile constituționale și legale comune ale practicii ordinii publice și libertăților fundamentale ale cetățenilor. După experiența nefastă în unele țări ale statului pretorian, jandarm, polițienesc și totalitar, s-a trecut în întreaga Europă la sistemul democrației prin drept în ceea ce privește organizarea și misiunile forțelor de ordine și siguranță publică, fundamentat pe teoria serviciului public în folosul cetățenilor și cea a ordinii publice ca parte a activității de executare a legii.
1.4.1. Tradiții comune ale statelor europene în protecția ordinii publice
Obiectivul forțelor de ordine și siguranță publică – respectarea statului de drept – este de a acoperi două sarcini distincte, dar unite între ele: aceea de a supraveghea la aplicarea legilor fundamentale ale Statului, asigurând o situație generată de liniște publică și sarcina comuna, de a se limita strict la puterile ce le sunt conferite, abținându-se de la orice act arbitrar și respectând libertățile și drepturile individuale ale cetățenilor. Rolul forțelor de ordine și siguranță publică în apărarea și ocrotirea preeminenței dreptului este atât de important, că deseori se poate astfel aprecia stadiul unei democrații, observând comportamentul acestora. Consiliul Europei s-a interesat foarte devreme de problemele privind poliția. Aceasta, într-adevăr, joacă un rol atât de important în legătură cu protecția valorilor fundamentale ale Consiliului Europei (democrație pluralistă, Statul de drept și drepturile omului), deoarece Consiliul Europei oferă un forum, adaptat dezbaterilor privind rolul poliției într-o societate democratică.
Conceptual, activitatea de afaceri interne a unui stat presupune existența unui sistem organizatoric piramidal și pe cât posibil unitar, care să gestioneze multitudinea de activități specifice organizării executării legii și punerea ei în practică, sistem capabil să elaboreze acte de aplicare a legii, să creeze structurile necesare elaborării și difuzării acestora, precum și structuri teritoriale care să pună în aplicare legea și care la nevoie să aibă competențe pentru a interveni și sancționa nerespectarea legii. Astfel de structuri presupun existența unor organe administrative centrale, organe administrative locale, poliții centrale (știut fiind faptul că orice stat își asumă și un rol de poliție administrativă în teritoriu, pe lângă alte funcții și funcțiuni clasice), poliții locale sau regionale, organe de „guvernământ local” cum ar fi organele constituite prin alegeri locale de mai mică sau mai mare amploare în funcție de factori de exemplu, caracterul de stat național sau stat multinațional, stat unitar sau stat federal etc.
Analizând această sumă de activități generic numită „sistem de afaceri interne” în țările europene, de-a lungul timpului, constatăm că în general spațiul european nu cunoaște o varietate foarte mare de forme și structuri organizaționale, iar conceptual, media analizei relevă predominanța a două sisteme mari, etalon de organizare, anume, cel francez și cel britanic, anglo-saxon. Desigur că, odată cu trecerea anilor, s-au dezvoltat în Europa strategii politice, militare, economice și chiar sociale diferite, iar odată cu cristalizarea principalelor coordonate ale sistemului Uniunii Europene, structurile de afaceri interne naționale prezintă anumite caracteristici.
1.4.2. Franța
Sistemul francez, de mai bine de două secole păstrează în centrul administrației publice, Ministerul de Interne, al Securității Publice și Libertăților Locale, care are ca fundamentală misiune asigurarea coeziunii funcționării instituțiilor naționale în teritoriu. Modul său de organizare, resursele materiale și umane reprezintă un instrument privilegiat al Statului pentru a garanta cetățenilor francezi exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, precum și asumarea obligațiilor reglementate de Constituție.
Astăzi, cele mai importante misiuni ale acestui minister se grupează în jurul a două mari scopuri anume administrarea teritoriului și garantarea securității cetățenilor și a bunurilor acestora.
Aceste misiuni sunt executate de către serviciile subordonate direct Ministrului, de către Direcțiile Generale, Direcțiile specializate ale administrației ministerului, iar desfășurarea lor este asigurată pe întreg teritoriul de către prefecturi și subprefecturi, poliția națională și securitatea civilă.
În Franța, conform legilor în vigoare de problematica aplicării legii și
"bunei păstrări a ordinii publice se ocupă trei organisme:
a) Politia Națională – forța civilă, cu responsabilități în special în zona urbană, se află sub conducerea Ministerului de Interne;
b) Jandarmeria Națională – forța militară, cu atribuții în zona rurală și a instalațiilor militare. Se află sub controlul Ministerului Apărării și uneori sub controlul operațional al Ministerului de Interne;
c) Vama. Se află sub controlul guvernului.
Din punct de vedere al competențelor, Decretul 99-57-din 29 ianuarie 1999, stabilește explicit în sarcina fiecărei Direcții ceea ce poate și trebuie să facă pentru atingerea celor cinci obiective fundamentale ale existenței Ministerului de Interne. Actul normativ citat precizează că Ministrul de Interne dispune asupra Inspecției Generale a Administrației. Directorul general al administrației coordonează activitățile ce țin de administrația teritoriului și de afaceri politice, gestionează personalul, formarea personalului și grupurile de acțiune socială. Directorul general al colectivităților locale coordonează serviciile însărcinate cu gestionarea finanțelor, acțiunile economice ale colectivităților locale, regulile aplicabile aleșilor locali și colectivităților locale, fiind de asemenea însărcinat cu realizarea difuzării documentelor specifice activităților ministerului, a studiilor și statisticilor în materie de colectivități locale. Directorul general al poliției naționale gestionează activitățile ce țin de Direcția Administrației Poliției Naționale, precum și a Direcțiilor și Serviciilor active de poliție. Directorul libertăților publice și afacerilor juridice coordonează servicii care reglementează statutul străinilor și al circulației transfrontaliere, precum și reglementări interne în materie de libertăți publice precum și cele care privesc securitatea statului, ordinea și liniștea publică, securitatea rutieră, salubritatea etc. De asemenea, acesta asigură consilierea ministrului în problemele juridice.
Acțiunea forțelor de ordine și siguranță publică în cazuri de conflicte și tulburări interne – ca de altfel întreaga activitate a acestora – este reglementată prin "Codul de Procedură Penală" și "Codul Deontologic al Polițistului”. În acest context este de arătat că „în situațiile de tensiuni interne polițistul poate face uz de armă, proporțional cu gravitatea situației în care se află. În legătură cu aceasta este de subliniat că mulți analiști sunt de părere că o asemenea precizare pe de o parte dă polițistului posibilitatea ca atunci când este atacat să aprecieze exact cum să acționeze și în același timp, pune în gardă pe posibilii atacatori că „polițiștii nu au asupra lor armament ca accesorii de decor.”
În același timp, conform Codului de Procedură Penală, "polițistul este obligat să ia toate măsurile legale, intervenind pentru restabilirea ordinii” și „Ofițerul de poliție judiciară, poate să rețină pentru necesitățile anchetei, orice persoană în legătură cu care există indicii că a comis, sau pune la cale comiterea unei infracțiuni” Așa cum se menționa în editorialul intitulat „Poliție și democrație” din 5 noiembrie 2006, aceste două indicii coroborate „ar trebui să confere organismelor de menținerea a ordinii o eficiență sporită, în toate împrejurările”. Din păcate însă ultimele evenimente din suburbiile Parisului, o adevărată intifadă franceză a dovedit necesitatea revizuirii sistemului legislativ în materie de ordine publică. Permisivitatea nu trebuie confundată cu delăsarea și toleranța, cu lipsa de reacție sau reacția târzie. Pe acest fond analistul Pierre Lacouste notează „ceea ce s-a întâmplat în suburbiile Parisului este o dovadă clară că nu este de ajuns o legislație clară și temeinică; mai trebuie și polițiști care să o aplice. Timorați, sub presiunea politică a ministrului de interne, membrii forțelor de ordine au fost depășiți de situație. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nu de experiența acțiunilor de intervenție în forță duce lipsa poliția franceză.
1.4.3. Italia
În Italia, structura sistemului național de afaceri interne este inspirată de asemenea, în mod evident, de modul de gândire francez în acest domeniu, Ministerul de Interne italian având în responsabilitate atât structuri care se ocupă de administrarea teritoriului cât și structuri naționale de poliție care gestionează activitatea de securitate publică.
Astfel, din punct de vedere al organizării piramidale, acest minister are în frunte un ministru, patru secretari de stat, un Comitet Național pentru Ordine și Siguranță Publică, un Consiliu de Administrație, un Serviciu de Control Intern, un Oficiu Central pentru Afaceri Legislative și Relații Internaționale și patru Departamente specializate: Departamentul Securității Publice, Departamentul pentru Afaceri Interne și Teritoriale, Departamentul pentru Libertăți Civile și Imigrație și Departamentul Pompierilor , Urgențelor Publice și Apărării Civile. Din punct de vedere operativ, în subordinea directă a ministrului se regăsesc doar trei structuri, Cabinetul Ministrului, Serviciul de Control Intern și Oficiul Central pentru Afaceri Legislative și Relații Internaționale, problematica generală a afacerilor interne în Italia fiind de competența Direcțiilor generale și celorlalte oficii centrale din minister: Departamentul Securității Publice, Direcția Generală pentru Administrație Generală și pentru Afaceri de Personal, Direcția Generală pentru Afacerile Cultelor, Direcția Generală pentru Servicii Civile, Direcția Generală de Protecție Civilă și pentru Servicii Împotriva Incendiilor, Oficiul Central pentru Sisteme Informative Automatizate, Oficiul Central pentru Problemele din Zonele de Frontieră și pentru Minorități Etnice.
De remarcat, că activitatea Ministerului de Interne italian este direcționată pe trei vectori principali, anume securitatea publică, afacerile interne și cooperarea internațională.
Securitatea internă constituie activitatea de bază a departamentului de specialitate, (Departamentul Securității Publice) care are ca organizare o schemă destul de complexă, acest departament fiind însărcinat de legea italiană și cu activitățile specifice luptei antimafia. Structura Departamentului este împărțită în 14 Direcții. În conformitate cu atribuțiile fiecăreia identificăm ca fiind importante Direcția pentru Coordonarea și Planificarea Forțelor de Poliție, Direcția Centrală a Serviciilor Antidrog, Direcția Investigativă Antimafia, Direcția Centrală pentru Resurse Umane, etc. De asemenea de acest Departament depind și instituțiile de pregătire a ofițerilor și agenților de poliție. Departamentul Securității Publice este condus de un prefect care îndeplinește și funcția de șef al poliției.
Afacerile interne ale statului sunt gestionate de Departamentul pentru Afaceri Interne și Teritoriale, condus de asemenea de un prefect, care are următoarele funcții și responsabilități:
– administrarea generală și sprijinirea activității de reprezentare generală a Ministerului și Guvernului în teritoriu, așa cum întâlnim și în sistemul de afaceri interne francez ;
– garantarea constituirii și desfășurării corespunzătoare a activității organelor elective, finanțelor locale și a colaborării cu autoritățile locale;
– gestionarea resurselor umane ale administrației civile, ca și a celor financiare și tehnice cerute de exigențele generale ale ministerului.
Cooperarea internațională în cadrul Administrației Publice din Italia s-a integrat de câțiva ani într-un sistem complex de relații, datorită și caracterului transnațional al unor domenii de competență cum ar fi traficul de droguri, lupta împotriva crimei organizate, terorismul etc, toate acestea determinând o participare din ce în ce mai diversificată și specializată a structurilor competente din subordinea Ministerului de Interne la activitățile a numeroase organizații internaționale, în special ale Uniunii Europene.
În acest sens, Italia desfășoară o intensă activitate la nivelul Uniunii Europene mai ales prin faptul că ministrul de interne și ministrul justiției sunt membri în Consiliul Justiție-Afaceri Interne al Uniunii, organism cu competențe depline în domeniul azilului, migrației, liberei circulații a persoanelor, cooperarea polițienească și cooperarea judiciară în materie civilă și penală.
În domeniul cooperării bilaterale Ministerul de Interne italian a promovat începând cu anii ′80 o politică de contacte directe cu ministerele partenere din țările europene și din afara continentului în special în sfera luptei împotriva fenomenelor infracționale cu caracter transnațional, de-a lungul anilor, progresiv, adăugându-se domenii precum protecția civilă și administrația locală.
Din punct de vedere al cooperării în cadrul organismelor internaționale în ultimul deceniu s-a remarcat preocuparea tot mai amplă pentru implicarea Italiei în activitatea specifică desfășurată în toate zonele globului sub egida ONU, sau G8, sau activități de restabilire și menținere a ordinii publice în spațiul ex-iugoslav, după cum este deja de notorietate și activitatea desfășurată de Ministerul de Interne italian în organismele de cooperare cu caracter regional, cum ar fi Inițiativa Central Europeană (ICE), Inițiativa Cvadrilaterală (Italia, Slovenia, Ungaria, Croația) sau cooperarea dintre Miniștrii de Interne din Mediterana Occidentală și cea dintre Miniștrii de Interne din Arcul Alpin.
1.4.4. Anglia
Sistemul anglo-saxon de organizare a activităților forțelor de ordine și siguranță publică ,considerat unul deosebit de eficient, se concentrează asupra următoarelor componente:
a) conlucrarea activă cu indivizii și comunitățile, într-un real cadru partenerial
b) construirea unei societăți sigure, drepte și tolerante
c) oferirea de oportunități și șanse egale pentru toți cetățenii
d) întrepătrunderea deopotrivă a drepturilor și responsabilităților cetățenilor
e) menținerea și întărirea permanentă a protecției și securității populației.
Aceste scopuri fundamentale pot fi atinse de orice autoritate statală care:
folosește ca mijloace de ansamblu politici coerente în raport cu populația proprie;
structurează o justiție penală coerentă și obiectivă, în acord cu interesele generale ale societății;
utilizează metode și mijloace eficiente de controlare a problemelor de imigrare și naturalizare, pentru a păstra omogenitatea și coerența structurală a societății administrate;
asigură egalitatea și recunoaște diversitatea rasială;
asigură siguranța documentelor de identitate și călătorie ale persoanelor fizice;
previne traficul și consumul de droguri etc.
În Anglia organismele de menținere a ordinii publice în general, și Poliția în special, se află sub directa conducere a Ministerului de Interne (Home Office). Reglementările de bază în acțiunile acestora sunt cuprinse în documentul intitulat "Police and Criminal Evidence”, act aprobat de Parlament în anul 1984. Acesta cuprinde prevederi sectoriale, numite și coduri, notate cu litere ale alfabetului, începând cu litera A, fiecare referindu-se la un domeniu de acțiune al poliției. În anul 2000 documentul a fost completat cu amendamentul intitulat "Terrorism Act 2000", iar în anul 2005, Parlamentul a aprobat documentul „Serious Organised Crime and Police Act” , în fapt un amendament la secțiunea 110 a „Police and Criminal Evidence Act”. „Serious Organised Crime and Police Act” statuează înființarea unei agenții de luptă împotriva infracțiunilor deosebite intitulate "THE SERIOUS ORGANISED CRIME AGENCY " (SOCA), în cadrul căreia poliției i se prevăd atribuții și drepturi care au iscat controverse reale. Așa cum subliniază și cercetătorul J.Skolnik, „prin asemenea document, practic tradiția liberului oratorio de tip englezesc nu mai există.” În fapt documentul stabilește o arie de exclusivitate de un kilometru în jurul Pieții Parlamentului, unde nu se mai permit demonstrații, de nici o natură. „De asemenea organizatorii demonstrației trebuie să notifice cu 24 de ore înainte locul de pornire al demonstrației, traseul parcurs, staționările, timpul de desfășurare numărul de persoane (aproximativ) participante, scopul demonstrației și, lucru deosebit de important, să semneze un angajament prin care se obligă să plătească toate daunele produse, adică stricăciuni materiale, dar și pentru disconfortul locatarilor și al trecătorilor din zonă. Totodată, în afara faptului că se mențin prerogativele poliției de a lua toate măsurile care se impun pentru menținerea și restabilirea ordinii publice se acordă dreptul de a aresta orice persoană care se dedă la acte contrare libertăților cetățenești sau despre care se dețin date certe că pun sau pot pune la cale asemenea acte." Așa cum observă și autorul citat, practic poliției i se acordă "noi drepturi, prin care crește eficiența acesteia în acțiunile cu caracter preventiv și proactiv, implicând comunitatea, într-un mod mai substanțial, la menținerea ordinii publice”.
1.4.5. Germania
În Republica Federală Germană, Ministerul Federal de Interne are ca principale obiective ale funcționării sale: siguranța internă și protecția constituției, (prin intermediul Oficiului Federal pentru Protecția Constituției, Oficiului Federal al Poliției Criminale (BKA) și Poliția Federală de Frontieră, în calitate de poliție a federației); dezvoltarea serviciilor publice din cadrul administrației (prin implementarea conceptului de „stat activ”: modern, eficient, orientat spre cetățean, dreptul administrativ german trecând acum printr-un proces de reformă pentru a deveni mai flexibil); gestionarea politicilor naționale privind străinii și azilanții care se găsesc pe teritoriul german, (în acest sens, începând cu data de 01 ianuarie 2002 instituția juridică a cetățeniei în Germania a suportat relevante modificări în sensul introducerii ca mod de dobândire a cetățeniei și nașterea pe teritoriul național a copiilor cu părinți străini și scurtarea termenelor de dobândire a cetățeniei pentru cei care locuiesc timp îndelungat în Germania); formarea politică a cetățenilor germani, prin gestionarea programelor de educare a populației în domeniile de implicare socială a cetățenilor; gestionarea și coordonarea activităților desfășurate de administrația publică și alte structuri în cazuri de calamități și catastrofe, prin intermediul serviciilor de asistență tehnică precum și prin subordonarea serviciilor pregătite pentru asistență tehnică de specialitate în străinătate (cum a fost cazul inundațiilor din august 2002 sau a intervenției tehnice în domeniul protecției mediului de pe coasta Spaniei din același an); ministrul german de interne reglementează și răspunde de repatrierea populației germane din teritoriile est-europene și integrarea ei în societatea federală germană, precum și pentru protecția și promovarea minorităților naționale în Germania.
Din punct de vedere organizatoric, ministerul federal de interne este condus de un ministru, având în subordine doi secretari de stat și doi secretari de stat parlamentari precum și un reprezentant al Guvernului pentru probleme de migrație și minorități naționale la nivel politic, iar din punct de vedere structural, dezvoltăm pe scurt atribuțiile celor mai importante instituții din organigramă.
În primul rând, Oficiul Federal pentru Compensații, în calitate de autoritate federală independentă este coordonată din punct de vedere juridic de Ministerul Federal de Interne și Ministerul de Finanțe și îndeplinește în principal sarcini de compensare financiară la nivel federal prin administrarea unui fond special pus la dispoziția Președintelui acestui Oficiu, de către Parlament.
Oficiul Federal pentru Recunoașterea Refugiaților Străini este cel responsabil cu derularea procedurilor specifice acordării calității de azilant. Această instituție este abilitată de asemenea să decidă și asupra cererilor de preluare și repreluare în relația cu statele cu care există acorduri în acest sens.
Academia Federală pentru Administrație Publică face parte organizatoric din Ministerul Federal de Interne și are sarcina de a asigura perfecționarea profesională la nivelul guvernului federal în măsura în care această activitate nu este asigurată de instituții specializate.
Procurorul federal disciplinar de pe lângă Curtea Federală Administrativă asigură exercitarea măsurilor disciplinare la nivelul guvernului federal (toate ministerele), ținând cont de interesele Serviciului public. Activitatea sa este reglementată pe bază de decret.
Oficiul de Achiziții al Ministerului Federal de Interne, asigură necesarul de achiziții pentru toate autoritățile care țin de Ministerul Federal de Interne, cu condiția ca suma necesară pentru achiziții să fie superioară unui plafon stabilit prin lege. Această instituție reprezintă veriga de legătură între autoritățile statului și industrie, comerț, anual fiind încheiate peste 3000 de contracte.
Însărcinatul Federal pentru Protecția Datelor este o instituție independentă, nesubordonată operativ nici unei alte autorități federale, dar care ține de Ministerul Federal de Interne, având ca sarcini consilierea și controlul autorităților statului federal, întreprinderile de telecomunicații și servicii poștale precum și a firmelor private care intră sub incidența „Legii privind verificările de securitate”. Prezintă la fiecare doi ani un raport Bundestag-ului.
Oficiul Federal pentru Apărarea Constituției are sarcina de a obține informații, date și alte documente privind acțiunile îndreptate împotriva ordinii democratice fundamentale, prevenirea acțiunilor informativ-operative în favoarea unei puteri străine, etc.
Poliția Federală de Frontieră este coordonată la nivel central de către Ministerul Federal de Interne și are în componența sa cinci prezidii (Nord, Est, Central, Sud și Vest), având ca sarcini protecția frontierelor și acțiuni pe teritoriul federal, în scopul securizării frontierelor federale. Are de asemenea, acolo unde este cazul, și sarcini de poliție navală, de protecție a spațiului aerian etc.
Institutul Federal pentru Cercetări Demografice, efectuează cercetări științifice în probleme de demografie și familie, Institutul consiliază din acest punct de vedere guvernul federal și sprijină Ministerul Federal de Interne în activitatea acestuia de relații internaționale pe această linie.
Oficiul Federal Judiciar, coordonează cooperarea între autoritățile federale și de land în domeniul judiciar, fiind „sediul materiei” pentru activitățile informativ-operative ale poliției judiciare și execută sarcini polițienești în sfera urmăririi penale, mai ales în domeniul protecției martorilor, membrilor lor de familie sau a personalului din instituțiile constituționale.
Oficiul federal de Cartografie și Geodezie, are ca sarcini actualizarea și realizarea de hărți topografice/cartografice analoage sau digitale și reprezintă RFG în relațiile internaționale în domeniu.
Centrala Federală pentru Educație Politică promovează învățământul politic general și conștiința democratică în rândul populației, cu scopul de a întării cooperarea politică a cetățenilor prin publicare de lucrări și broșuri de popularizare și inițiere a unor măsuri la nivel supraregional.
Oficiul Federal pentru Securitatea Tehnicii de Informații care are ca sarcini cercetarea riscurilor de securitate în cazul utilizării tehnicii de informații, precum și elaborarea de norme de securitate, sprijinirea poliției și autorităților statului în domeniul lor de activitate, acest organism fiind similar într-o măsură destul de mare Institutului de Studii Superioare de Securitate Internă din Franța.
Oficiul Federal Administrativ este autoritatea centrală de administrație la nivel federal, având competențe în peste 100 de domenii diferite, cum ar fi decontarea cheltuielilor de personal și cheltuieli secundare cu personalul pentru diferite autorități, efectuarea de analize sau verificări privind organizarea și preluarea de imigranți de origine germană în primă instanță, măsuri de promovare în domeniul sportului și culturii, organizarea Registrului central pentru străini, etc.
Autoritatea Federală de Asistență Tehnică are ca misiuni acordarea de asistență tehnică pentru protecția civilă și combaterea catastrofelor a stărilor publice de urgență și accidentelor de mare amploare, inclusiv în străinătate, etc. Activitatea de poliție propriu-zisă este organizată la nivel de landuri, fiecare land având ministrul său de interne, legea sa de organizare și funcționare a poliției și Constituție proprie.
1.4.6. Reglementări în materie în SUA
Chiar dacă nu aparține teritorial spațiului european, teoria ordinii publice din SUA are multiple legături prin originile comune și prin mecanismele democratice de aplicare a legilor cu modul european de organizare a misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică, ceea ce obligă la prezentarea succintă a reglementărilor americane în această materie. Menținerea ordinii reprezintă în SUA una dintre cele trei componente majore ale sistemului judiciar.. În SUA atribuțiile menținerii ordinii publice revin în special departamentelor locale ale Poliției, aflate sub jurisdicția autorităților locale.
Acțiunile Poliției se desfășoară în virtutea Constituției SUA și a Reglementărilor cuprinse în Charta referitoare la Drepturile Omului. Potrivit acestor reglementări acțiunile Poliției sunt focalizate pe trei domenii principale: a) menținerea ordinii. Prin aceasta Poliția este mandată să mențină ordinea și liniștea întregii comunități, pentru aceasta fiind îndreptățită să ia, prompt și cu eficiență, toate măsurile necesare;
b) impunerea legii. Aceste practice sunt folosite în special acolo unde legea a fost încălcată și suspecții identificați. Cele mai întâlnite cazuri de acest gen sunt tâlhăriile, omuciderile, spargerile;
c) asigurarea de servicii. Asigurarea de informații pentru grupuri de turiști, dar și de educație legislativă în școli, universități si grupuri educaționale.
Între acestea ponderea semnificativă o are menținerea ordinii. Din contextul acțiunilor întreprinse până în prezent se relevă nu atât permisivitatea intervențiilor Poliției, cât necesitatea ca aceasta să acționeze prompt și cu eficiență și, mai ales, apelând la „toate măsurile necesare”; așa cum subliniază D.H.Bayley, acestea certifică și intervenția în forță, și folosirea mijloacelor tehnice de dispersare, a armelor neletale, gazelor toxice, etc, iar atunci când este cazul permite forțelor de elită ale departamentelor poliției să apeleze chiar la armele din dotare, la bastoane electro-șoc, grenade luminiscente, etc. Pe acest fond, respectarea drepturilor omului este primordială, „dar nu trebuie să ducă la timorarea celor implicați în menținerea ordinii publice, fie că este vorba de organisme locale sau componente guvernamentale.”
Mai mult, în urma atentatelor de la 11 Septembrie 2001, la 26 octombrie 2001 a fost adoptat documentul intitulat Uniting and Strenthing America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism Act of 2001, cunoscut și sub denumirea de „PATRIOT ACT” prin care se acreditează „terorismul intern” drept o nouă categorie de crimă și care acordă poliției prerogative să intervină atunci când constată acte de violență la adresa vieții cetățenilor, apariția unor cazuri efective sau posibile de coerciție asupra indivizilor sau grupurilor, sau de acțiuni menite să tulbure, direct sau indirect, activitatea comunității. După cum arată și analistul Emest Bittner, „aparent este vorba de acordarea de noi prerogative coercitive poliției și celorlalte agenții americane implicate în problematica menținerii ordinii. În fapt, se reliefează atitudinea clară a executivului SUA de protecție a vieții cetățeanului și promovarea actului de „toleranță zero” în fața crimei de orice natura.”
1.4.7. Structuri de cooperare polițienească în cadrul Uniunii Europene
Apariție mai nouă pe scena teoriei și practicii ordinii publice europene, cooperarea polițienească în cadrul UE a deviat în mod natural din formele clasice de colaborare internațională între structurile naționale de ordine și siguranță publică, sub impactul integrării și construcției instituționale și funcționale cu caracter supranațional. Ea se desfășoară în cadrul Planului al treilea al UE, cooperare în justiție și afaceri interne și își propune crearea la nivel unional a unui spațiu de libertate, securitate și justiție care, potrivit specialiștilor, face parte din dreptul administrativ european.
Recrudescența criminalității pe continentul european a determinat în această parte a globului una din cele mai complexe și dese rețele de cooperare polițienească cuprinzând toate sferele unei colaborări eficiente. În acest context au fost încheiate o serie de convenții, înțelegeri și acorduri printre care amintim:
A. EUROPOL (Oficiul european de poliție)
Europol este organizația europeană de impunere a legii care are drept scop îmbunătățirea cooperării efective a autorităților polițienești competente din statele membre în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, a traficului ilegal de droguri și a altor forme grave ale crimei organizate internaționale. Misiunea Europolului este de a aduce o contribuție semnificativă acțiunilor forțelor de ordine ale Uniunii Europene, împotriva crimei organizate cu o accentuare asupra organizațiilor criminale implicate.
Baza Europolului a fost pusă în Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene din 7 februarie 1992, pentru a îmbunătății cooperarea dintre statele membre în domeniul traficului de droguri, terorismului și a altor forme serioase ale crimei organizate internaționale. Cu sediul la Haga, în Olanda, Europol a început operațiuni limitate pe 3 ianuarie 1994 sub forma Unității Europol Antidrog (EDU), prin lupta împotriva drogurilor și treptat s-au adăugat și alte domenii importante ale criminalității.
Europol a fost înființat la 26 iulie 1995 prin actul Consiliului Europei, întrunit la Bruxelles, cunoscut sub denumirea de „Convenția Europol”, încheiată de către statele membre în baza Titlului VI al Tratatului Uniunii Europene, decizându-se ca sediul acestuia să fie la Haga în Olanda.
Convenția a intrat în vigoare la 1 mai 1999, după încheierea procesului de ratificare de către cei 15 membri ai Uniunii Europene .
Obiectivul comun al Europol prevăzut în actul constitutiv, constă în îmbunătățirea cooperării polițienești între statele membre, și a eficacității serviciilor naționale de poliție în ceea ce privește prevenirea și lupta împotriva terorismului, a traficului ilicit de droguri, și a altor forme grave ale criminalității internaționale organizate, dacă sunt indicii concrete care dezvăluie existența unei structuri sau a unei organizații criminale și dacă două sau mai multe state membre sunt afectate de aceste forme de criminalitate, astfel încât datorită amplorii, gravității și consecințelor infracțiunilor, se impune o acțiune comună a acestora.
B. Grupul TREVI, ce a luat ființă în 1976 în cadrul geografic al celor 12 țări din comunitatea economică europeană, grup ce se împarte în patru grupuri:
– TREVI I – este grupul cel mai vechi, el funcționând încă din 1976 și reunește specialiști din cele 12 țările ale CEE, în lupta împotriva terorismului.
– TREVI II – are competențe multiple realizând schimbul de informații și de experiență în domeniul menținerii ordinii publice (reprezentanții fiecărei țări în cadrul întrunirilor prezintă soluții practice adaptate în domeniul menținerii și restabilirii ordinii publice); realizează de asemeni schimb de informații privind dotarea și pregătirea cadrelor de poliție.
– TREVI III – este organismul de luptă contra criminalității organizate.
Serviciile specializate efectuează permanent schimb de informații privitoare la posibilitățile de acțiune în scopul definirii de noi tactică și strategii.
– TREVI IV sau TREVI 92 – este ultimul din grupurile Trevi. A fost creat în urma deschiderii frontierelor și are drept scop rezolvarea problemelor privind siguranța socială a cetățenilor din țările semnatare.
C. Acordul Schengen
La data de 14 iunie 1985, Franța, Germania, Belgia, Olanda și Luxemburgul din cadrul Comunității Economice Europene au încheiat un acord privind desființarea graduală a controalelor la granițele comune. Acest acord a fost semnat în localitatea Schengen din Luxemburg fiind gândit să încurajeze libera mișcare a mărfurilor și serviciilor în cadrul statelor membre ale Comunității Economice Europene. Încă din momentul constituirii sale, Comunitatea Economică Europeană s-a obligat să faciliteze fluxul liber în interiorul granițelor sale comune, a mărfurilor, capitalului, serviciilor și lucrătorilor (celor 4 libertăți). În rezoluția sa de adoptare a Declarației Dreptului și Libertăților Fundamentale, Parlamentul European consideră că „cetățenii comunității europene trebuie să aibă dreptul de a se deplasa liber și dreptul de a-și alege rezidența în limitele teritoriului comunitar”, fapt considerat ca fiind fundamental.
Acordul Schengen inițial a stipulat anumite prevederi pentru stabilirea unei politici și a unor măsuri de securitate. În iunie 1990, a fost introdusă Convenția de Implementare Schengen prin care se prevedea desființarea controalelor la frontierele interne în cazul statelor semnatare. Această Convenție introducea un sistem de măsuri compensatorii centrate pe activitățile de poliție și imigrație, menite să rezolve numărul crescând al infracțiunilor transfrontaliere.
Inițiativele născute sub imperiul Acordului Schengen au propulsat cooperarea între state în cadrul Uniunii Europene, în domeniul combaterii criminalității și al securității, având ca scop viitor crearea unei zone a libertății securității și justiției.
D. Clubul de la Berna, a fost creat în 1971 și reunește șefii polițiilor de informații din 8 țări ale Comunității Economice Europene în plus Elveția și S.U.A. Preocuparea principală este găsirea căilor și mijloacelor pentru combaterea terorismului.
E. Clubul celor 5 sau Clubul de la Viena, a luat ființă în 1979 reunind reprezentanți din Franța, Italia, Germania, Austria și Elveția.
Reprezentarea statelor respective are loc la două niveluri:
– de miniștri;
– de înalți funcționari cu responsabilități de poliție.
Obiectul întrunirilor îl constituie terorismul și mijloace de luptă împotriva acestei infracțiuni.
F. Grupul POMPIDOU, creat în 1971 de către țările europene occidentale, are drept scop cooperarea polițienească în scopul găsirii celor mai eficace măsuri și mijloace de combatere a toxicomaniei. Acest grup a fost încorporat în Consiliul Europei în 1990. Este o organizație interguvernamentală alcătuită din 35 de state membre printre care și România care a aderat la acest grup prin Legea nr. 64 din 23 martie 2005.
Grupul adoptă o abordare multidisciplinară împreună cu toate sectoarele implicate în efortul de reducere a abuzului de droguri, inclusiv sănătate, asistență socială, educație, justiție, cadru legislativ, sport, tineret.
Scopurile grupului sunt:
– stimularea schimbului de cunoștințe și experiență între cei care stabilesc politica drogurilor, grupurile de profesioniști și cercetători în problematica drogurilor, politici și programe;
– promovarea strategiilor antidrog cuprinzătoare la nivel național, regional și local;
– îmbunătățirea sistemului de colectare a datelor în Europa, monitorizarea noilor tendințe și probleme și definirea liniilor de acțiune.
Prin Legea nr. 64 din 23 martie 2005 Parlamentul a aprobat participarea României, ca membru cu drepturi depline, la activitățile Grupului de cooperare pentru combaterea abuzului și traficului ilicit de droguri (Grupul Pompidou) al Consiliului Europei, iar reprezentantul țării noastre a luat parte la cele două reuniuni semestriale din 2005 ale Corespondenților Permanenți ai Grupului.
G. Grupul QUATICO a fost creat în 1979 la inițiativa FBI și cuprinde în cadrul său cu preponderență țări europene. Grupul și-a propus inițial să dezbată problema terorismului croat, apoi sfera s-a lărgit cu problematica terorismului armean și a celui șiit.
Concluziile parțiale pe care le putem desprinde în finalul acestui capitol se referă la faptul că prin „poliție” în sensul său cel mai general, înțelegem atât serviciul public folosit în activitatea executivă de guvernare a statului pentru menținerea și restabilirea ordinii publice cât și activitatea specifică a autorităților administrației publice prin care se supraveghează respectarea normelor general obligatorii în diferitele domenii ale vieții sociale, în care se includ atât misiuni tradiționale de poliție generală, administrativă și comunală cât și misiuni de asistență și ajutor la frontieră, în navigația portuară, fluvială și maritimă, în domeniul sanitar, veterinar, al construcțiilor, apelor, comerțului, vânătorii și pescuitului, protecția mediului, financiar etc sau la producerea dezastrelor naturale ori cauzate de activități umane; de asemenea, prin noțiunea de „misiune” înțelegem însărcinarea, atribuțiile, funcția și rolul încredințat unei persoane sau instituții, misiunea internațională fiind aceea îndeplinită în afara teritoriului național, în timp ce prin „structuri ale MAI de ordine și siguranță publică” înțelegem sistemul care include toate autoritățile administrației publice centrale și locale, relațiile dintre acestea conform nivelului de competență precum și modul de organizare și funcționare a fiecărei autorități publice în parte; în principiu, el este un sistem ierarhizat, aflat sub conducerea unei autorități supreme în subordinea căreia funcționează servicii publice descentralizate în relații de tip Supraordonare–Subordonare și care se organizează și funcționează la nivelul unităților administrativ-teritoriale, statelor și formațiunilor suprastatale. Din punctul de vedere al dreptului și științei administrației, avem de a face cu două domenii ale aplicării legilor, menținerea ordinii și funcționarea de servicii publice, motiv pentru care cei care acționează în cadrul sistemului sunt denumiți generic „responsabili cu aplicarea legilor”. Prezentarea teoriei și practici forțelor MAI ne-a permis să constatăm că acțiunea administrației publice ce are drept scop menținerea ordinii publice a fost denumită generic „poliție” indiferent de misiunea specifică exercitată, noțiune care, din literatura franceză a fost preluată în mai toate statele europene, inclusiv în clasificarea activităților de poliție după domeniul de activitate, și anume poliția circulației, a clădirilor, a pădurilor a apelor, judiciară sau penală etc. Iar considerațiile asupra misiunilor tradiționale ale forțelor de ordine și siguranță publică ne permite să trecem, în continuare, la analizarea transformărilor produse în acest sector de fenomenul globalizării și integrării, prin apariția unor funcții noi, atât la nivelul guvernării locale și naționale cât și, mai ales al celei suprastatale.
Capitolul II
MUTAȚIILE SUFERITE DE MISIUNILE FORȚELOR DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ DATORITĂ GLOBALIZĂRII
După încheierea Războiului Rece, cea mai mare amenințare la adresa păcii a devenit instabilitatea cauzată de noile provocări, precum naționalismul și conflictele etnice, tulburările sociale, degradarea mediului înconjurător și atacurile teroriste, după cum au demonstrat tragicele evenimente din Statele Unite ale Americii. Încercând să reducă și să înlăture aceste noi cauze de instabilitate, țările din întreaga lume pun accent sporit pe ideea că bunăstarea și stabilitatea pot fi periclitate de conflictele din afara frontierelor – așa numitele „efecte de propagare” . În era globalizării, care beneficiază de un flux liber de informații și comunicații moderne, nici o țară nu-și poate permite să stea de o parte, în timp ce au loc noi conflicte și acte de terorism astfel încât încearcă să-și adapteze permanent misiunile forțelor de ordine și siguranță publică pentru a face față acestor noi riscuri, amenințări, vulnerabilități și provocări. Cercetarea acestui fenomen de transformare presupune analizarea teoriilor asupra ordinii publice mondiale.
2.1. Teorii asupra ordinii publice mondiale
Ordinea politică și juridică internațională instituită în 1945, ca o perfecționare a sistemului Ligii Națiunilor bazat pe tratatele de pace de la Paris din 1919 poate fi observată în textul Cartei ONU. Astfel, încă din Preambul se arată hotărârea Popoarelor Națiunilor Unite de a-și uni eforturile pentru menținerea păcii și securității internaționale, acceptarea principiilor și instituirea metodelor care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul comun, menținerea păcii și securității internaționale fiind unul din dezideratele principale ale organizației. Esența ordinii publice internaționale instituite după 1945 o regăsim în capitolul V al Cartei dedicat Consiliului de Securitate căruia îi este conferită, de către membrii ONU, principala răspundere pentru menținerea păcii și securității internaționale, spre a asigura acțiunea rapidă și eficace a Organizației și recunoașterea faptului că acest organ acționează în numele tuturor statelor în îndeplinirea îndatoririlor impuse de această răspundere, în conformitate cu Scopurile și Principiile Națiunilor Unite.
2.1.1. Ordinea publică internațională a statelor
Comunitățile umane își elaborează căi și mijloace pentru păstrarea și restabilirea ordinii prin constituirea autorităților care dețin puteri publice în acest scop prin elaborarea regulilor comune pentru toți și prin instituirea mijloacelor respective de asigurare a respectării autorității și a regulilor. Statul și mecanismele sale de exercitare a autorității și controlului reprezintă forma perfectă de instituire a ordinii în comunitățile naționale delimitate de frontiere prin care toți cetățenii sunt organizați sub forțe constrângătoare a dreptului, ordinea statală fiind o ordine constituțională și de drept. Este constituțională pentru ca se bazează pe contractul social care specifică atribuțiile autorităților publice în asigurarea nevoii cetățenilor de ordine dar și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și este legală deoarece organizarea societății se face pe baze juridice iar desfășurarea vieții sociale e subordonată prescripțiilor de drept, ceea ce înseamnă ca regulile de conduită instituite de ordinea de drept sunt însoțite de constrângeri care să asigure respectarea lor. Dar obiectivul de a institui ordinea publică este aplicabil oricărui tip de guvernare, de la cea locală și regională până la cea continentală și globală.
Oricât ar părea de surprinzător, ordinea e specifică și comunității internaționale a statelor și se poate spune că ordinea internațională este, la rândul ei, constituțională, prin efectul Cartei ONU, și este legală, prin efectul tratatelor internaționale. Chiar dacă ordinea mondială este orizontală (neierarhică) în raport cu ordinea vertical ierarhică a statelor, ea rămâne o ordine juridică la care statele își dau consimțământul și pe care se angajează s-o respecte. Prin introducerea regulilor de drept în cadrul societății internaționale se urmărește realizarea echilibrului și ordinii mondiale, respectarea intereselor statelor și înlăturarea surselor de dezordine. În pofida slăbiciunii și imperfecțiunii sancțiunii în dreptul internațional, regulile de comportament în mediul internațional sunt însoțite și ele de măsuri de constrângere cu și fără folosirea forței pentru a se asigura respectarea lor, astfel încât statele nu au de ales între a respecta sau nu normele în vigoare deoarece pot fi confruntate cu perspectiva aplicării de sancțiuni. Lipsa ordinii de drept duce la degradare socială, la dezorganizare și haos, răspândindu-se asupra tuturor componentelor mediului internațional. Societățile contemporane sunt confruntate cu numeroase fenomene de dezordine, mișcări contestatare, terorism și crimă organizată, întâmpinând adesea dificultăți în găsirea căilor de asigurare a ordinii, situație care poate genera război și hegemonism în lumea mondiala.
Literatura relațiilor internaționale evidențiază că există două concepte diferite de ordine. Primul implică ideea de cauzalitate și elimină întâmplarea, dar cum cauzele nu pot fi cunoscute deoarece nu dispunem de tehnologia, resursele sau timpul necesar pentru observarea lor, această ordine fundamentală rezultă din posibilitățile noastre teoretice și nu din cele empirice; în acest sens, lumea este un spațiu ordonat doar în baza unei prezumții inițiale, imposibil de dovedit dar a cărei existență este și imposibil să o negăm. Al doilea sens al ordinii se referă la conținut, la tiparele consacrate ale politicii mondiale, care se pot reproduce în complexitatea lor de motive, atitudini, acțiuni, interacțiuni și relații ce formează aranjamente fundamentale ce urmează cursul evenimentelor în orice perioadă istorică; aceasta e ordinea bazată pe aranjamente structurate (nu pe premisa că efectele au cauze), considerându-se, pe bună dreptate, că atunci când asemenea aranjamente se destramă sau se transformă „vechea ordine” este înlocuită cu una „noua”. Oricum, trebuie să evidențiem că ordinea publică globală nu se realizează de o autoritate care să se impună în mod suveran statelor naționale sau acționând împotriva lor, ci dimpotrivă, se coagulează numai prin contribuția și în interesul statelor lumii.
2.1.2. Provocări la adresa ordinii publice internaționale
Istoria relațiilor internaționale consideră că sistemele internaționale moderne care au fost cele mai stabile – cel al Congresului de la Viena și cel dominat de Statele Unite după 1945 -au avut avantajul de a fi percepute uniform; cei care au conceput sistemul de la Viena au fost aristocrați care vedeau chestiunile intangibile în același fel și au căzut de acord asupra aspectelor fundamentale iar liderii americani care au modelat lumea postbelică veneau dintr-o tradiție intelectuală de o extraordinară coerență și vitalitate. Că opera lor a fost viabilă s-a demonstrat prin persistenta ordinii mondiale stabilite prin Carta ONU, chiar daca realitatea relațiilor internaționale i-a pus în față multiple provocări.
Prima provocare majoră la adresa ordinii stabilite în 1945 a intervenit la puțin timp după instituirea ei. Deși părea suficient de perfecționat și de eficace, sistemul mondial de securitate colectivă n-a putut fi transpus integral în practică deoarece mecanismul a fost blocat prin împărțirea lumii în blocuri militare opuse ceea ce a condus la menținerea încordării în relațiile internaționale și perpetuarea războaielor; un exemplu concludent al renașterii „orgoliilor” statale a fost faptul că nici până în zilele noastre nu s-a putut crea Comitetul de Stat Major prevăzut de art.45-47 ale Cartei sau „greva” reprezentantului URSS la activitatea Consiliului de Securitate în anul 1950. În această situație nouă, organizația mondială n-a rămas pasivă ci a căutat să mențină ordinea instituită prin alte mijloace decât cele prevăzute în Cartă. Așa s-au născut operațiunile de menținere a păcii, ca o necesitate stringentă de a limita folosirea forței în relațiile internaționale și ca un mecanism ad-hoc de a preîntâmpina extinderea conflictelor prin gestiunea crizelor. Apariția lor pe scena istoriei trebuia să mărească încrederea opiniei publice în legalitatea internațională, în eficacitatea mijloacelor de care dispunea ONU pentru menținerea păcii și securității internaționale. Dar între sistemul originar de securitate și mecanismul ad-hoc de menținere a păcii era o deosebire esențiala: în timp ce primul prevedea aplicarea de măsuri de constrângere cu folosirea forței armate împotriva agresorului, cel de-al doilea se baza pe principiul intervenției neutre și imparțiale în gestionarea crizei. Putem spune că prin intermediul operațiilor de pace desfășurate peste patru decenii idealismul Cartei s-a transformat în pragmatism, dovedindu-se astfel că atunci când exista voința politică mondială, mecanismele ordinii politice și juridice universale pot fi adaptate cu ușurință realităților relațiilor internaționale concrete.
A doua provocare majoră pentru ordinea universală instituită prin Carta ONU s-a produs o dată cu terminarea războiului rece. Istoricii consideră că aceasta a schimbat scena internațională sub trei aspecte: eliminând în totalitate sau punând în umbră toate rivalitățile și conflictele care au modelat politica mondială de dinainte de cel de-al doilea război mondial; congelând situația internațională și stabilizând ceea ce era, în esență, o stare de lucruri provizorie; umplând lumea cu o cantitate incredibilă de arme. Sfârșitul războiului rece a dat brusc la o parte toate proptelele care țineau în picioare vechea structură internațională. Ceea ce a rămas a fost o lume dezorientată și în pragul prăbușirii deoarece nimic nu înlocuiește acele puncte de sprijin. La vremea respectivă, ideea vehiculată de americani că vechea ordine bipolară ar putea fi înlocuită printr-o nouă ordine mondială bazată pe o singură superputere, care tocmai pentru că era singură părea mai puternică ca oricând, s-a dovedit a fi nerealistă. Nu mai era posibil tocmai pentru că ordinea publică internațională instituită prin Carta ONU însemna un sistem de securitate colectivă și nu mai exista posibilitatea întoarcerii în trecut. S-a crezut un timp că s-ar putea repune în funcțiune sistemul originar de securitate colectiva prevăzut de Cartă dar nici asta nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, nu se putea renunța la experiența deja câștigată în menținerea păcii astfel încât s-au elaborat noile concepte ale diplomației preventive, restabilirii și impunerii păcii ca și consolidării post conflictuale a acesteia.
Sfârșitul războiului rece s-a dovedit a fi sfârșitul unei epoci nu numai pentru statele comuniste ci și pentru întreaga lume chiar daca există puțină certitudine cu privire la natura și perspectivele unei noi ordini care, oricum, trebuia să țină seama de schimbările extraordinare, fundamentale și fără precedent prin care trecuse societatea internațională de la începerea războiului rece. Spre deosebire de ceea ce se întâmplase la Viena în 1815 sau la San Francisco în 1945, se părea că ordinea în curs de apariție trebuia construită de oameni de stat reprezentând culturi cu totul diferite; iar unicul model disponibil de sistem multistatal era unul construit de societățile occidentale pe care, în virtutea democrației internaționale, alții îl pot respinge. Ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul mileniului al doilea în Războiul din Golf, în Somalia, Ruanda, Bosnia și Kosovo n-a fost decât încercarea de experimentare a unor noi instrumente prin care se viza adaptarea ordinii internaționale instituite în 1945 la realitățile relațiilor internaționale aflate în permanentă modificare. În planul teoriei relațiilor internaționale, paradigma bipolară a războiului rece a fost înlocuită în anii '90 cu mai multe paradigme ce concurau pentru hegemonie în cadrul disciplinei, cele ale lui Fukuyama și Huntington fiind cele mai cunoscute, dar nici una nu a avut suficienta putere lămuritoare pentru întreaga gama de dinamici care caracterizează sistemul mondial.
A treia provocare majoră la adresa ordini mondiale este reprezentată de fenomenul globalizării, și a fost puternic favorizată de sfârșitul războiului rece și intensificată în a doua jumătate a deceniului zece al ultimului secol, ca un proces ce oferea o justificare pentru presiunile integratoare și procesele de fragmentare generate de conexiunile globale din ce în ce mai convingătoare. Dacă firmele și piețele multinaționale, ca și organizațiile internaționale financiare și comerciale au reușit să se impună în dauna rolului statelor suverane, acest proces a adus cu sine și diminuarea democrației, criticii globalizării afirmând că aceasta e însoțită de opresiune, exploatare și injustiție deoarece nu mai există state suverane care să apere interesele indivizilor astfel încât sunt subminate culturile și civilizațiile tradiționale. Așa se face că odată cu globalizarea a apărut și mișcarea contrară – antiglobalizarea. În timp ce globalizarea se bazează pe ideea instituirii unei noi ordini mondiale, mișcarea antiglobalizare preferă vechea ordine și este adeseori violentă și provocatoare de dezordine.
Ultima și cea mai importantă provocare a ordinii publice internaționale instituită în 1945 este reprezentată de teroarea globală declanșată prin atacurile de la 11 septembrie 2001; intervenită chiar la începutul noul mileniu, ea a favorizat sentimentul că acesta va fi cu totul altfel decât provocările anterioare, ceea ce înseamnă că și ordinea internațională va fi alta. Înainte de acest eveniment, în vechea ordine politică lumii, acțiunea militară a statelor împotriva actelor teroriste era mult dezbătută și criticată, neexistând un consens în calificarea lor ca acțiuni în autoapărare sau simple acte de răzbunare ori de pedepsire; așa s-a întâmplat în cazul acțiunilor israeliene de pe aeroportul din Beirut din 1968 (ca răspuns la un atac terorist împotriva unui avion israelian la Atena) sau din Tunisia în 1985 (atacarea cartierului general al OEP) ori în cazul acțiunilor americane din Libia în 1986 (ca răspuns la atacurile teroriste împotriva americanilor în Germania), din Bagdad în 1993 (după un presupus atentat împotriva fostului președinte G.Bush) sau din Sudan și Afganistan în 1998 (ca răspuns la bombardarea ambasadelor SUA din Kenya și Tanzania). Imediat după 11 septembrie 2001, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1368 care precizează că atacurile respective constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale împotriva căreia trebuie luate toate masurile necesare.
Chiar daca și în aceste condiții forța trebuie folosită conform cerințelor dreptului internațional referitoare la necesitate și proporționalitate ori sub controlul Consiliului de Securitate, gravitatea amenințării teroriste dar și forța militară și de persuasiune a SUA au condus la un proiect de creare a unei coaliții internaționale pentru promovarea justiției și ducerea războiului pe o perioadă de timp indefinită împotriva rețelelor și statelor care promovează teroarea globală. Legitimarea războiului total împotriva terorismului global s-a bazat pe utilizarea paradigmelor lui Huntington și Fukuyama în contextul fenomenului globalizării, în sensul că statele democratice trebuie să-și folosească puterea, pe de o parte, pentru a atinge idealuri precum pacea, justiția, drepturile omului, dezarmarea, mediul, bunăstarea și, pe de altă parte, pentru a contracara acțiunile celor care sprijină teroarea globală; în această nouă paradigmă bipolară în care „civilizațiile bune” trebuie să se coalizeze împotriva „civilizațiilor rele” ce trebuie să-și sfârșească istoria, nu exista neutralitate sau nealiniere. Dincolo de faptul că noua ordine internațională preconizată nu este încă acceptată de toți actorii scenei internaționale, ea nu este suficient reflectată în dreptul internațional astfel încât legitimitatea sa este mereu contestată, fapt constatat cu prilejul atacării Irakului în martie 2003, care a divizat (cel puțin temporar) chiar și „civilizația buna” reprezentată de ONU, UE sau NATO.
2.1.3. Forțele de ordine globală și mijloacele lor de acțiune
Dreptul internațional public conceput ca și teoria generală a ordinii publice internaționale nu cuprinde dispoziții referitoare la forțele destinate să mențină și să asigure ordinea publică internațională. Dispoziții referitoare la aceste forțe găsim în Carta ONU; de asemenea practica relațiilor internaționale a ultimilor ani ne oferă suficiente informații pentru a putea trage o concluzie în acest sens. Astfel, așa cum rezultă din Carta ONU, art. 42-51, în situația în care mijloacele de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale nu au dat rezultate, Consiliul de Securitate, în baza art.42 din Carta ONU poate întreprinde, cu forțele aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Această acțiune poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre ale Membrilor Națiunilor Unite. Din dispozițiile de mai sus rezultă că ordinea publică internațională este apărată, menținută și restabilită cu forțe armate (aeriene, navale, terestre) aparținând statelor care au aderat la idealurile și principiile prevăzute în Carta ONU iar expresiile referitoare la unele state că ar fi „polițistul lumii” sau „jandarmul mondial” sunt mai mult sau mai puțin literare atunci când nu există o autorizare legitimă ca statul respectiv să acționeze în numele și în interesul comunității internaționale a statelor.
Articolul 43 al Cartei ONU dispune că toți Membrii Națiunilor Unite trebuie să contribuie la menținerea păcii și securității internaționale, în acest sens obligându-se să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea sa și în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forțele armate, asistență și înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale. Acordul sau acordurile menționate mai sus vor stabili efectivele și natura acestor forțe, gradul lor de pregătire și amplasarea lor generală, precum și natura înlesnirilor și asistentei care urmează să fie acordate și vor fi negociate la inițiativa Consiliului de Securitate. Ele se vor încheia între Consiliul de Securitate și Membri ai Organizației sau între Consiliul de Securitate și grupuri de Membri ai Organizației și vor fi supuse ratificării statelor semnatare, în conformitate cu procedura lor constituțională. Aceste forțe care participă la operații de apărare a ordinii publice internaționale poartă uniforma și însemnele statului căruia îi aparțin dar acționează în interesul organizației, pe timpul desfășurării misiunii subordonându-se comandantului operațiunii stabilit de Consiliul de Securitate (asistat de Comitetul de Stat-Major).
După ce ordinea a fost restabilită este impetuos necesar ca aceasta să fie menținută, un rol esențial în acest sens avându-l operațiile de menținere a păcii desfășurate de către ONU. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite creează și definește mandatul unei operații de menținere a păcii. Mandatul este de fapt descrierea obiectivelor și misiunilor de îndeplinit. Secretarul general ONU administrează și coordonează misiunile și răspunde în fața Consiliului pentru îndeplinirea mandatelor acestora. De obicei, operațiile de amploare sunt conduse de un Reprezentant Special al secretarului General, iar Departamentul ONU pentru operațiunile de menținere a păcii (DPKO) îl asistă pe secretarul general în formularea politicilor și procedurilor, făcând recomandări asupra oportunității înființării unei noi misiuni sau administrarea celor aflate în derulare. De asemenea, DPKO acordă sprijinul necesar și unui număr mic de misiuni politice, cum ar fi cea din Afganistan. Oficialitățile militare de rang înalt, militarii angajați și observatorii militari aflați sub mandatul unei misiuni ONU sunt angajați direct de către Națiunile Unite (de obicei, sunt detașați de la forțele armate, de poliție sau jandarmerie naționale). Trupele de menținere a păcii, cunoscute sub denumirea de „căști albastre”, participă la operații în condiții strict stabilite cu guvernele țărilor pe care le reprezintă și își desfășoară activitatea sub autoritatea acestor guverne. Atât trupele, cât și comandanții acestora, se deplasează în teatrul de operații ca și contingente naționale, raportând din punct de vedere operațional Comandantului Forțelor și, prin acesta, Reprezentantului Special al Secretarului General ONU. Consiliul de Securitate poate decide ca operațiile de menținere a păcii să fie administrate și de alte organisme, însă trupele respective nu se se află sub mandat ONU. În 1999, de exemplu, atunci când s-a încheiat campania de bombardamente a NATO, Consiliul de Securitate a autorizat NATO să mențină pacea în Kosovo. În același timp, Consiliul a înființat Misiunea Interimară de Administrare a provinciei Kosovo (UNMIK) – o operațiune de menținere a păcii -, mandatând-o să administreze teritoriul respectiv, să asigure respectarea legii și a ordinii publice și să creeze instituții democratice pentru auto-guvernare, inclusiv o poliție civilă eficienta. În același an, Consiliul de Securitate autoriza o forță internațională (sub comanda Australiei) să restaureze pacea în Timorul de Est. Forța internațională a fost înlocuită un an mai târziu de o operație ONU de menținere a păcii. În 2001, Consiliul autoriza o coaliție internațională să mențină prezența militară în Afganistan, dar în același timp înființa o misiune politică menită să sprijine guvernul de tranziție.
„Căștile albastre au dreptul să riposteze atât pentru propria apărare, cât și pentru a-i proteja pe cei pe care sunt mandatați să-i apere”, a spus Secretarul General ONU, subliniind că „noua doctrină” nu trebuie interpretată ca o metodă de a transforma ONU într-o mașinărie de război. Utilizarea forței trebuie să fie întotdeauna considerată ultima ca și soluție.
2.1.4. Necesitatea adaptării ordinii publice mondiale la realitățile mileniului al treilea
S-ar putea spune că de la abordările teoretice prezentate mai sus s-a plecat în elaborarea Declarației Mileniului, adoptata prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, la 8 septembrie 2000, întrunind consensul șefilor de state și de guverne ale țărilor membre ale ONU. Declarația stabilește principalele linii directoare ale cooperării internaționale la începutul noului mileniu, fiind un document relevant pentru întărirea ordinii internaționale.
I. Valori și principii. În zorii noului mileniu, forumul mondial și-a reafirmat credința în ONU și în Carta sa ca fundamente indispensabile ale unei lumi mai pașnice, mai prospere și mai drepte, recunoscând că pe lângă responsabilitățile fata de statele proprii, șefii de stat și de guvern au răspunderea colectivă a ridicării principiilor demnității umane, egalității și echității la scara mondială, astfel încât, în calitatea lor de conducători au astfel de obligații față de toate popoarele lumii și, mai cu seamă, față de cele mai vulnerabile și mai ales fata de copiii lumii, cărora le aparține viitorul. S-a reafirmat devotamentul față de scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite, care s-au dovedit a fi mereu actuale și universal valabile, importanța și vocația lor de a constitui un punct de referință crescând pe măsură ce națiunile și popoarele au devenit tot mai legate și interdependente. S-a exprimat hotărârea de a construi o pace justă și durabilă în întreaga lume în concordanță cu obiectivele și principiile Cartei, reafirmându-se angajamentul de a sprijini toate eforturile pentru menținerea suveranității și egalității statelor, respectul pentru integritatea lor teritorială și independența politică, soluționarea diferendelor pe cale pașnica și în conformitate cu principiile echității și ale dreptului internațional, dreptul la autodeterminare al popoarelor rămase sub dominație colonială și ocupație străină, neamestecul în treburile interne ale statelor, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, garantarea de drepturi egale pentru toți, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie și cooperarea internațională în scopul soluționării problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural și umanitar.
În scopul transpunerii în practică a acestor valori comune, Declarația Mileniului a identificat următoarele obiective prioritare cu semnificații speciale:
II. Pace, securitate și dezarmare. Se vor depune toate eforturile pentru a elibera popoarele de flagelul războiului intern sau interstatal, care a răpit mai mult de 5 milioane de vieți în ultima decadă, încercând să se elimine pericolele pe care le presupun armele de distrugere în masa prin deciderea următoarelor acțiuni: întărirea respectării normelor de drept, atât pe plan internațional cât și pe plan național, și mai ales asigurarea îndeplinirii de către statele membre a deciziilor Curții Internaționale de Justiție; creșterea eficienței ONU în menținerea păcii și securității, prin alocarea resurselor și mijloacelor necesare pentru prevenirea conflictelor, soluționarea pașnică a diferendelor, menținerea, restabilirea și reconstrucția păcii după încetarea conflictului, luându-se în considerare Raportul Grupului de Lucru asupra Operațiunilor de Pace ale ONU și cerându-se Adunării Generale să țină seama de urgență de recomandările sale; stimularea cooperării dintre ONU și organizațiile regionale, conform capitolului VIII din Cartă; aplicarea, de către statele membre a tratatelor din domeniul controlului armelor și dezarmării, dreptului internațional umanitar și al drepturilor omului, statele fiind chemate să aibă în vedere semnarea și ratificarea Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale; luarea de măsuri concertate împotriva terorismului internațional și aderarea pe cel mai scurt timp la toate convențiile internaționale din domeniu; dublarea eforturilor pentru punerea în practică a angajamentelor luate în cadrul luptei împotriva drogurilor; intensificarea eforturilor în lupta împotriva infracționalității transfrontaliere, sub toate aspectele sale, incluzând atât traficul și contrabanda cu oameni cât și spălarea de bani; micșorarea efectelor negative asupra populației civile ale sancțiunilor economice impuse de ONU, sancțiunile respective fiind supuse unui regim de revizuire periodică, eliminându-se efectele adverse ale acestora asupra unor terțe persoane; intensificarea luptei pentru eliminarea armelor de distrugere în masa, mai ales a armelor nucleare, statele rămânând deschise oricărei alternative pentru atingerea acestui scop, inclusiv posibilitatea de a se organiza conferință internațională care să identifice modalitățile de eliminare a pericolului pe care îl presupune activitatea nucleară; luarea unor măsuri concertate pentru eliminarea traficului cu arme de calibru mic și cu armament ușor, mai ales prin realizarea unei transparente mai mari în transferul armelor și prin susținerea acțiunilor regionale de dezarmare, ținând seama de toate recomandările viitoarei Conferite a ONU asupra traficului ilicit de arme de calibru mic și armament ușor; invitarea tuturor statelor să ia în considerare posibilitatea aderării la Convenția privind interzicerea folosirii, depozitarii, producției și traficului de mine antipersonal și distrugerea lor precum și la modificările Protocolului asupra minelor la Convenția privind armele convenționale.
III. Eradicarea sărăciei și dezvoltarea. Se vor depune toate eforturile pentru a-i ajuta pe semenii noștri să nu mai trăiască în condiții dezumanizante și abjecte în sărăcia extremă în care sunt mai mult de un miliard de oameni, luându-se angajamentul ca dreptul la dezvoltare să devină o realitate pentru fiecare, asigurându-se îndeplinirea nevoilor elementare, astfel încât omenirea sa nu mai sufere de foame. S-a decis crearea, atât la nivel național cât și internațional a unui mediu propice pentru dezvoltare, apt să ducă la eliminarea sărăciei, atingerea cu succes a acestor obiective depinzând de asigurarea unei bune guvernări în cadrul fiecărei țări, a unei bune gestiuni la nivel internațional și de existența transparenței în sistemul financiar, monetar și în comerț; s-a exprimat îngrijorarea față de obiectivele pe care le întâmpină țările în curs de dezvoltare în privința mobilizării resurselor necesare finanțării lor durabile, depunându-se toate eforturile ca Reuniunile internaționale și interguvernamentale la nivel înalt pentru finanțarea dezvoltării să se țină cu succes. Șefii de stat și de guvern și-au propus să facă cunoscute nevoile speciale pe care le au țările slab dezvoltate, salutându-se a treia Conferință a ONU asupra Țărilor Slab Dezvoltate căreia i se poate asigura succesul prin strădanii mai mari și cerându-se țărilor industrializate: să adopte o politică vamală fără taxe și restricții cantitative pentru exporturile provenind din țările slab dezvoltate; sa aplice de urgență programul intensiv pentru diminuarea datoriilor țărilor sărace supraîncărcate cu datorii și să ajungă la un acord în privința anulării tuturor datoriilor oficiale în relațiile bilaterale ale acelor țări, în schimbul unor angajamente efective de reducere a sărăciei; să acorde o mai generoasă asistență pentru dezvoltare, mai cu seama țărilor care depun eforturi reale de a-și utiliza resursele în vederea diminuării sărăciei.
IV. Protecția mediului înconjurător. Se vor depune toate eforturile pentru a scuti umanitatea, mai ales pe copiii și nepoții noștri, de pericolul de a trăi pe o planetă ruinată în mod iremediabil de activitățile oamenilor și ale cărei resurse nu vor mai fi suficiente pentru nevoile lor. S-a reafirmat sprijinul pentru principiile unei dezvoltări durabile, inclusiv cele stabilite în Agenda XXI, rezultat al Conferinței ONU pentru Mediu și Dezvoltare și s-a hotărât adoptarea în toate acțiunile privind mediul a unei noi etici de păstrare și administrare a acestuia, încercându-se mai întâi: angajarea în reducerea emisiilor de gaze care provoacă efectul de seră; intensificarea eforturilor colective pentru gestionarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a tuturor tipurilor de păduri; grăbirea aplicării totale a Convenției asupra Diversității Biologice și a Convenției pentru Combaterea Deșertificării în țări care au un nivel ridicat al secetei, mai ales în Africa; oprirea utilizării iraționale a resurselor de apă, prin dezvoltarea unor strategii de administrare a apei la nivel regional, național și local, care să permită atât o distribuire echitabilă, cat și resurse adecvate; intensificarea cooperării în vederea reducerii numărului și efectelor dezastrelor naturale sau provocate de om; asigurarea accesului liber la informațiile asupra genomului uman.
V. Drepturile omului, democrație și guvernare echitabila.
Se vor depune toate eforturile pentru promovarea democrației și întărirea normelor de drept precum și pentru respectarea tuturor drepturilor omului și a libertăților fundamentale recunoscute pe plan internațional, inclusiv a dreptului la dezvoltare, prin următoarele hotărâri: respectarea cu strictețe a Declarației Universale a Drepturilor Omului; lupta pentru protecția și promovarea în toate țările a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; întărirea capacității tuturor statelor de a aplica principiile și practicile democrației și respectării drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităților; acționarea pentru combaterea tuturor formelor de violenta împotriva femeilor și pentru aplicarea Convenției de eliminare a tuturor formelor de discriminare față de femei; luarea măsurilor necesare pentru a asigura respectarea și protecția drepturilor omului ale emigranților, ale muncitorilor itineranți și ale familiilor lor, pentru a elimina actele de rasism și xenofobie tot mai dese în multe societăți și pentru a promova o mai mare armonie și toleranță în toate societățile; depunerea de eforturi colective pentru implementarea proceselor politice integratoare care să permită participarea reală a tuturor cetățenilor la guvernare; asigurarea libertății presei și îndeplinirea rolului său esențial și respectarea dreptului publicului de a avea acces la informații.
VI. Protejarea persoanelor vulnerabile. Depunerea tuturor eforturilor pentru ca toate țările să se asigure că întreaga populație civilă, copiii care suferă de pe urma dezastrelor naturale, genocidului, conflictelor armate și altor urgente umanitare vor primi întreaga protecție și asistență de care se dispune, astfel încât să se poată reveni la cursul normal al vieții cât mai curând posibil, hotărându-se în acest sens: extinderea și întărirea protecției civililor în situații de urgență complexe în conformitate cu dreptul internațional umanitar; întărirea cooperării internaționale, inclusiv prin repartizarea sarcinilor și coordonarea asistenței umanitare către țările ce găzduiesc refugiați și ajutarea tuturor refugiaților și persoanelor strămutate să se întoarcă în mod voluntar la casele lor, în condiții de siguranță și demnitate pentru a se integra progresiv în societățile lor; încurajarea ratificării și deplinei implementări a Convenției asupra Drepturilor Copilului și a Protocoalelor asupra interzicerii implicării copiilor în conflicte armate și asupra vânzării de copii, prostituției și pornografiei juvenile.
VIII. Întărirea Organizației Națiunilor Unite. Șefii de state și de guverne vor depune toate eforturile pentru a face din ONU un instrument cât mai eficient în urmărirea următoarelor priorități: lupta pentru dezvoltarea tuturor popoarelor lumii; lupta împotriva sărăciei, analfabetismului și a bolii; lupta împotriva nedreptății; lupta împotriva violenței, terorii și crimei; lupta împotriva degradării și distrugerii casei noastre comune. Pentru aceasta s-a decis: reafirmarea poziției centrale a Adunării Generale ca organ principal deliberativ, politic și reprezentativ al Națiunilor Unite și sprijinirea acesteia pentru a-și îndeplini rolul în mod efectiv; intensificarea eforturilor pentru a realiza o reformă cuprinzătoare a Consiliului de Securitate; întărirea în continuare a Consiliului Economic și Social, pe baza realizărilor recente ale acestuia și sprijinirea lui în îndeplinirea rolului conferit de Carta; întărirea Curții Internaționale de Justiție, pentru a asigura dreptatea și supremația legii în relațiile internaționale; încurajarea consultărilor după un program regulat cât și coordonarea între principale organe ale Națiunilor Unite în îndeplinirea funcțiilor lor; asigurarea ca Organizația să dispună la timp și în mod complet de resursele de care are nevoie pentru aducerea la îndeplinire a mandatului său; Secretariatului ONU i s-a cerut cu insistență să utilizeze cât mai rațional aceste resurse, în concordanță cu regulile precise de procedură adoptate de Adunarea Generala, în interesul statelor membre, prin adoptarea celor mai adecvate practici manageriale și tehnologii de care dispune și prin concentrarea asupra acelor obiective care reflectă prioritățile convenite de statele membre; promovarea aderării statelor la Convenția asupra securității personalului ONU și a celui asociat; asigurarea unei mai mari coerențe politice și unei mai bune cooperări între Națiunile Unite, agențiile sale, instituțiile de la Bretton Woods și Organizația Mondială a Comerțului cât și cu alte organe multilaterale, în vederea unei abordări pe deplin coordonate a problemelor păcii și dezvoltării; întărirea în continuare a cooperării între Națiunile Unite și parlamentele naționale prin organizația mondială a acestora, Uniunea Interparlamentară, în variate domenii, inclusiv pacea și securitatea, dezvoltarea economica și socială, dreptul internațional și drepturile omului, democrație și alte probleme de acest gen.
În final s-a cerut Adunării Generale să examineze în mod regulat progresele obținute în implementarea prevederilor Declarației Mileniului și să se solicite Secretarului General să elaboreze rapoarte periodice pentru a fi luate în considerare de către Adunarea Generală ca bază pentru acțiunile viitoare. De asemenea, se reafirmă solemn cu aceasta ocazie istorică faptul că ONU e căminul comun și indispensabil al întregii umanități prin care se încearcă realizarea aspirațiilor noastre universale către pace, cooperare și dezvoltare. Toate acestea demonstrează că ordine publică internațională nu poate fi realizata decât în cadrul ONU iar statele vor trebui s-o susțină. Toate aceste valori, principii și obiective prioritare au avut ca finalitate instaurarea unei ordini publice internaționale favorabilă întregii umanități și tuturor statelor care respectă democrația și drepturile fundamentale. Din păcate, în timpul scurs de atunci s-au putut consemna puține realizări în restructurarea ordinii publice internaționale datorită lipsei de consens a componentelor guvernării mondiale, atât state dar și organizații internaționale, cât și acțiuni oarecum haotice a consecințelor globalizării și apariției unor noi vulnerabilități la adresa ordinii de drept
2.2. Globalizarea și noile vulnerabilități la adresa ordinii de drept
Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificații. Prin acest termen putem înțelege dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea corporațiilor transnaționale și dominația lor crescândă asupra economiilor naționale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piață în acele domenii de care ele nu aparțin în mod tradițional, pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea informației și a culturii, despre răspândirea televiziunii, a internetului și a celorlalte forme de comunicare și despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.
2.2.1.Globalizare și integrare. Răspândirea modelului democratic de guvernare
Globalizarea este un fenomen de o complexitate deosebită, atât prin conținutul și ritmul alert în care se derulează, cât și prin caracterul său omniprezent și atotcuprinzător. Practic, nu există sector sau domeniu de activitate umană care să nu suporte, direct sau indirect, impactul globalizării. De asemenea, efectele pe care ea le generează sunt multiple, de durată și cu consecințe încă insuficient studiate. De fapt, într-o anumită măsură, globalizarea reprezintă o modalitate concretă de înfăptuire a unei noi ordini mondiale. Inițial, s-a crezut că fenomenul va fi implicat doar în domeniul economic, ulterior s-a constatat, pe măsură ce acesta s-a extins și s-a intensificat, că este prezent în întreaga viață și activitate umană, atât la nivel individual și grupal, cât și la cel al comunităților umane, fără deosebire de mărime, zonă geografică, număr de locuitori, putere economică și militară. Efectele sale, pozitive sau negative, încă nu sunt pe deplin, cunoscute nici de către partizanii acestui fenomen, nici de cei care încearcă să i se împotrivească. Globalizarea, ca realitate cotidiană, trebuie acceptată ca o formă de dezvoltare relativ durabilă a societății umane. Problemele sociale, politice, militare, economice, culturale, etnice, religioase cu care se confruntă fiecare stat, regiune sau comunitatea internațională par a fi, uneori, generate de globalizare. Cu bugete derizorii, slab dotate și slab pregătite, structurile de securitate interne din unele state fac față cu tot mai multă dificultate acestor sfidări moderne, mai ales noilor misiuni de tip mai sofisticat – spălări de bani, infiltrări bancare etc.
Integrarea pare a fi un răspuns adecvat al statelor la solicitările și exigențele globalizării, o modalitate prin care acestea se adaptează ritmului și sensului dezvoltării omenirii. De aici tendința constituirii unei palete largi de organizații economice, mai ales, în toate regiunile lumii. În general, integrarea regională ar putea fi descrisă ca un proces multidimensional caracterizat prin: interdependențe între spațiile economice naționale (reperabile la nivel de fluxuri de mărfuri, de capital și de muncă); convergențe între economii (vizibile în termeni de indicatori de convergență, economică și financiară); proiecte unite (cooperare funcțională și tematică): proiecte de coordonare, de armonizare chiar unificare a politicilor economice ce se traduc prin transferuri de suveranitate de la statul național către diverse instituții/organizații regionale și/sau mondiale. Concepția instituționalistă a integrării consideră că aceasta este pusă în practică de un sistem comun de reguli din partea puterilor publice în relație cu actorii privați, ceea ce va avea efecte și asupra organizării și misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică din fiecare stat. Integrarea poate fi percepută ca un proces ce dezvoltă relații de interacțiune dinamică și de interdependență între două entități distincte – sistemul care se integrează și sistemul care integrează. În cursul acestui proces, atât în sistemul care se integrează cât și în cel ce integrează au loc mutații. În funcție de caracterul activ al primului și de capacitatea de răspuns a mediului care integrează, se disting mai multe stadii ale acestui proces: acomodarea, adaptarea, participarea și integrarea propriu-zisă. Dacă se analizează ansamblul demersurilor României pentru aderarea la Uniunea Europeană se va constata că au fost parcurse toate aceste stadii, inclusiv în ceea ce privește afacerile interne specifice MAI
Unul dintre ingredientele absolut necesare unui sistem internațional modern și eficient este asigurarea cadrului de dezbatere democratică și autentică între state bogate și sărace, între exponenții unor abordări diferite ale problemelor globale. Acest tip de comunicare va determina la rândul său stabilirea dialogului între popoare, între categorii sociale și indivizi, care sunt tot mai mult chemați să trăiască într-un spațiu politic comun. Dacă nu există interacțiune între grupuri ale căror interese și concepții sunt divergente, neînțelegerile și incompatibilitățile se vor regla prin dezvoltarea de ideologii opuse, mișcări migratorii masive sau violență. Chiar dacă nu se poate imagina o societate planetară care să funcționeze prin instituții democratice de tipul celor care funcționează în țările civilizate, aspirația spre o astfel de instituționalizare democratică trebuie să anime eforturile organizației mondiale.
Globalizarea, în ciuda impactului negativ cum ar fi cel generat de trecerea frontierelor naționale de către sindicatele crimei, criminalitatea internațională, rețelele teroriste și cartelurile de droguri, are și un impact pozitiv de răspândire a democrației și a economiei de piață. Pe de altă parte, globalizarea poate duce la o lume mai stabilă în care interesele naționale se reunesc într-un scop general de promovare a păcii, stabilității și a prosperității economice. În această lume, supremația legii și exercițiul sistemelor politice pluraliste va continua să se răspândească iar numărul economiilor libere de piață se va extinde, răspândind prosperitatea, cu influențe și asupra forțelor de ordine publică.
La începutul anilor 1990, democratizarea țărilor membre a început să fie recunoscută la ONU ca un cadru politic esențial pentru protecția drepturilor omului. ONU nu poate impune democrația și nici instala guverne democratice, ea poate însă să contribuie la promovarea și consolidarea culturii democratice în societate, în două contexte fundamentale. Un prim context este planificarea operațiunilor de restabilire și menținere a păcii, sau de reconstrucție instituțională post-conflictuală. În multe dintre cazurile în care ONU realizează aceste operațiuni este vorba de conflicte interne. Cauzele lor sunt complexe, determinate de regimuri sociale, economice și politice, în care categorii largi ale populației se simt alienate. Măsurile de creare a potențialului de participare al celor excluși sunt parte a reglementării de pace negociate. Acolo unde conflictele au mai mult caracterul unei lupte pentru putere între facțiuni rivale, alegerile democratice vor fi o componentă esențială a unui acord de pace. Asistând consolidarea unor acorduri de pace, ONU devine un factor esențial în promovarea unei culturi democratice.
Un al doilea context este organizarea eforturilor generale de promovare a dezvoltării umane, prin asistarea statelor membre în furnizarea unei guvernări echitabile și eficiente și prin întărirea societății civile. ONU recunoaște că democratizarea oferă o nouă zonă de asistență tehnică utilă țărilor în dezvoltare. Astfel de domenii ar putea fi consolidarea partidelor politice, asistența în organizarea de alegeri naționale, asistența în relația cu mass-media, instituirea de mijloace de control ale răspunderii și transparenței pentru conducătorii politici, îmbunătățirea situației drepturilor omului.
Intensificarea aplombului pentru acțiuni în favoarea democrației a făcut să nu mai poată fi evitată discuția privind democratizarea ONU în sine. Pentru numeroși observatori, guvernele lumii a treia, reprezentanții societății civile, autori din mediul academic, reforma devine sinonimă cu democratizarea ONU. L. A. Sicilianos observă că asistența electorală și schimbarea de atitudine față de loviturile de stat formează doar partea vizibilă a aisbergului acțiunii onusiene, care tinde să consacre principiul legitimității democratice la nivel universal. În extinderea activităților organizației, se profilează încetul cu încetul în practică un proiect ambițios care constă în construcția democratică internă. Pornind de la constatarea că restaurarea democrației se dovedește a fi adesea precară în lipsa unor instituții democratice bine ancorate și a perspectivelor de dezvoltare economică și socială, ONU și agențiile sale specializate includ, în apelurile și programele lor, restructurarea statelor în tranziție către democrație, ca o consecință firească și ireversibilă a procesului de globalizare.
În condițiile răspândirii peste tot în lume a modelului democratic de guvernare, gestiunea ineficientă a intereselor publice ne apare ca o amenințare majoră la adresa securității. După cum se menționează și în Strategia de securitate națională a României din 2007, guvernarea neeficientă – efect al deficitului democratic și al corupției instituționale, tendințe autoritariste, lipsa de transparență și responsabilitate publică – afectează siguranța cetățenilor și a instituțiilor publice și constituie un risc major la adresa securității statelor.
Toate aceste fenomene conexe și complexe ale globalizării și integrării influențează problematica ordinii publice, implicit acțiunea forțelor de menținere și restabilire a acesteia. Putem evidenția, în mod conclusiv, și următoarele idei:
dispariția cvasi completă a polițiilor politice, private și totalitare sub impactul globalizării democratizării;
statuarea instrumentelor juridice de drept internațional al drepturilor omului ca documente fundamentale ale apropierii și desfășurării misiunilor de poliție naționale și internaționale, în acestea din urmă fiind aprobate și instrumentele de drept internațional umanitar;
restructurarea ordinilor juridice naționale în ordini juridice regionale (ca cele create în Europa de Consiliul Europei și UE ) și globală în cadrul cărora se pot desfășura misiuni polițienești multinaționale.
2.2.2. Noile vulnerabilități la adresa ordinii de drept.
Criminalitatea trasnfrontalieră
Prezentând riscurile, amenințările, fenomenele grave, vulnerabilitățile și disfuncționalitățile care pun în pericol securitatea națională, strategia difuzată în timpul anului 2007 (Anexa nr.7) accentuează asupra generalizării vulnerabilităților pe plan intern cât și pe plan extern, la nivel global sau regional. Evoluțiile mediului de securitate în ultimii ani au condus la diminuarea ponderii ori periculozității unor riscuri de tip tradițional, în paralel cu emergența celor de tip non-militar, îndeosebi cu caracter transfrontalier, asociate în principal:
criminalității organizate, în diversele sale forme de manifestare:
– traficul de droguri și alte substanțe psihotrope, respectiv precursori ai acestora;
– migrația ilegală și traficul de persoane ori organe umane;
– contrabanda cu diverse valori, arme, muniții și explozibili;
– spălarea de bani (de proveniență ilicită, incluși apoi în circuite fianciar-bancare și economice licite), infracțiune la care adesea se asociază evaziunea fiscală și corupția;
– fraude financiar-bancare și de altă natură derulate prin sisteme computerizate ori contrafacerea de monedă și alte mijloace de plată;
proliferării unor fenomene negative, precum și traficul ilicit al:
– armelor, componentelor și combustibililor nucleari (ori precursorilor acestora și tehnologiei duale, susceptibilă a fi folosită în scopul producerii de arme nucleare);
– armelor chimice și bacteriologice (ori a precursorilor și tehnologiei aferente);
– experienței științifice în domeniul nuclear, chimic și bacteriologic (studii, aplicații etc.) pentru state care nu urmează valorile bunei guvernări.
România nu a făcut excepție de la reconfigurarea riscurilor de securitate, mai ales în condițiile în care persistența unor surse de tensiune în spații adiacente, permeabilitatea granițelor unor state din vecinătate, aflate în diverse stadii ale tranziției și perpetuarea unor conflicte înghețate în regiune au favorizat dezvoltarea unui spectru complex de activități ilegale cu caracter transfrontalier. Pe de altă parte, responsabilitățile ce revin țării noastre în calitate de membru NATO și UE au impus consolidarea capacității instituțiilor abilitate ale statului de a preveni și contracara eficient – inclusiv prin cooperare cu structurile similare din comunitatea euro-atlantică – aceste noi riscuri și amenințări. În consecință, în cadrul Ministerului Administrației și Internelor a fost creată o unitate specializată (Centrul de Cooperare Polițienească Internațională) pentru identificarea, prevenirea și contracararea amenințărilor transfrontaliere non-militare, altele decât cele asimilate terorismului, care fac obiectul preocupărilor unui departament distinct.
În contextul marilor schimbări politice și sociale contemporane, al dezechilibrelor internaționale și al proceselor tensionate, determinate de acestea, noile forme de criminalitate au luat o amploare deosebită, mai ales în țările aflate în tranziție la economia de piață. Noțiunea de criminalitate transfrontalieră a evoluat în timp, reflectând complexitate temporală, în sensul multiplicării exemplelor aduse în prim-plan de fenomenul criminalității odată cu trecerea timpului și al cuprinderii spațiale, în sensul transnaționalizării și globalizălii crimei organizate. Din studiile efectuate rezultă că una dintre primele definiții privind crima organizată a fost dată de organismele de aplicare a legii în SUA, unde FBI-ul a declarat crima organizată ca fiind "acea organizație (grup mai mare sau mai mic) care folosește și perpetuează conspirația criminală, are o structură organizată, își bazează existența pe teamă și teroare, corupție și manipulări ilicite și urmărește obținerea de beneficii financiare și alte avantaje. "
În timp, FBI a dat extindere definiției la nivelul crimei organizate internaționale, identificându-i activitatea în mai mult de o țară. Dar o asemenea definiție, deși se referă la câmpul operațional internațional al unei organizații criminale, nu identifică totuși activitatea criminal-organizată drept un fenomen transnațional. În opinia unui reputat specialist, primul care a făcut o asemenea distincție a fost Phil Williams, care în 1996 a demonstrat că, crima organizată s-a remodelat, concomitent cu globalizarea societății în ansamblul ei și, în multe cazuri, chiar devansând aceste procese. Practic, organizațiile criminale au devenit asemănătoare „corporațiilor transnaționale operând pe întreg globul. Ele au o bază de pregătire și iradiere a activităților lor. Pot fi localizate într-o țară, dar prin relațiile create pot fi prezente oriunde pe glob, la mare distanță de țara de bază.”
În fața situației create, îngrijorarea comunității internaționale a devenit tot mai mare. Așa cum se arată în Preambulul Rezoluției A/55/383 a Adunării Generale a ONU, prin Convenția împotriva Crimei Organizate Transnaționale, țările membre ale Organizației Națiunilor Unite sunt:
"Profund preocupate de implicațiile economice și sociale negative pe care le are crima organizată și convinse de urgența întăririi cooperării în prevenirea și combaterea mai hotărâtă a unor asemenea activități, atât la nivel național cât și internațional,
Ținând seama cu profundă preocupare de dezvoltarea legăturilor dintre crima organizată transnațională și grupările teroriste internaționale, având în vedere Charta Națiunilor Unite si rezoluțiile relevante ale Adunării Generale,
Hotărâte să nu acorde refugiu acelora care sunt implicați în activități de crimă organizată sau sunt cercetați pentru asemenea activități, oriunde s-ar afla aceștia,
Puternic convinse că prin Convenția ONU împotriva Crimei Organizate Transnaționale se va constitui un instrument efectiv și necesar în cadrul cooperării internaționale legale de combatere a tuturor formelor crimei organizate, între care și spălarea de bani, corupția, traficul ilicit” [ … ]
Forumul mondial menționează în mod clar că:
,,Adoptarea Convenției ONU împotriva Crimei Organizate Transnaționale este completată și prin alte documente precum Protocolul pentru Prevenirea, Suprimarea și Pedepsirea Traficului de Persoane, în special Copii și Femei, Protocolul privind lupta împotriva Contrabandei cu Migranți pe pământ, pe mare sau pe calea aerului. "
Așa cum remarcă majoritatea analiștilor, pe această bază ,,Rezoluția care a fost adoptată în cadrul Conferinței de la Palermo reușește să realizeze o unificare a definițiilor; stabilind un standard al identificării crimei transnaționale,, astfel:
Articolul 1 – Declarație de intenție:
Intenția (țelul) acestei Convenții o reprezintă promovarea în prevenirea și combaterea mai eficace a crimei organizate transnaționale.
Articolul 2 – Folosirea termenilor:
a) Grup criminal organizat înseamnă un grup structurat din trei sau mai multe persoane, existente de o perioadă de timp și acționând împreună în vederea comiterii a uneia sau mai multor activități criminale grave sau infracțiuni prevăzute de prezenta Convenție, în scopul obținerii, direct sau indirect, de beneficii financiare sau de altă natură.
b) Crime (infracțiuni) grave sunt acele infracțiuni care pot fi pedepsite cu privare de libertate de la patru ani până la maximum de pedeapsă.
c) Grup structurat înseamnă un grup care nu s-a alcătuit la întâmplare, ci pe reguli structurate, definind rolul fiecărui membru, continuitatea în acțiune și dezvoltarea structurii.
Articolul 3 – Scopul aplicării:
2. În virtutea paragrafului 1 al acestui Articol, o infracțiune este de natură transnațională dacă:
a) este comisă în mai mult de un stat;
b) este comisă într-un stat, dar o parte substanțială a infracțiunii este organizată, planificată, coordonată și condusă pe teritoriul altui stat;
c) este comisă pe teritoriul unui stat, dar implică un grup organizat (care desfășoară activități criminale pe teritoriile mai multor state, sau
d) este comisă pe teritoriul unui stat, dar are efecte substanțiale, asupra altor state.
Există și păreri conform cărora asemenea "crime se diferențiază de crimele internaționale, recunoscute și pedepsite ca atare de către legile internaționale sau de jurisdicția națională." În ce ne privește, considerăm că această definiție este printre cele mai cuprinzătoare și, prin conținutul ei, dă posibilitatea unirii eforturilor, la nivel internațional, în combaterea criminalității organizate transfrontaliere, una dintre cele mai mari amenințări la adresa întregii comunități internaționale. Importantă este și definiția dată de Strategia de securitate națională a României din 2007, potrivit căreia, criminalitatea transfrontalieră organizată reprezintă o formă de infracționalitate foarte gravă care a dobândit capacitatea de a influența politica statelor și activitatea instituțiilor democratice, de a constitui atât o expresie a proliferării unor fenomene negative ce se manifestă în condițiile globalizării, cât și o consecință directă a gestionării ineficiente a transformărilor politice, economice și sociale mondiale produse după prăbușirea regimurilor comuniste.
Prin prisma definiției menționate pot fi identificate mai multe categorii ale crimei transnaționale: spălarea de bani, activitățile teroriste, furtul obiectelor de artă și de patrimoniu cultural, furtul proprietății intelectuale, traficul ilicit de arme, pirateria (sub toate formele ei – aeriană, pe uscat sau pe mare), răpirile de persoane, fraudele în domeniul asigurărilor, crima computerizată (cyber-crima), crimele împotriva mediului, traficul de persoane, comerțul cu organe umane, comerțul ilicit cu droguri, bancrută frauduloasă, infiltrarea în afaceri legale, coruperea și mituirea funcționarilor publici, precum și alte activități infracționale în care sunt angrenate grupări din diferite țări (Anexa nr.8).
În acest sens, cunoscutul program „The Millennium Project”, realizat de cercetători ai Universității California din Berkeley și de experți mondiali în problema dezvoltării omenirii, menționează, între cele 15 probleme majore care privesc mapamondul acum, la începutul mileniului III, drept crucial răspunsul la întrebarea – „Cum trebuie stopate relațiile crimei organizate transnaționale pentru a nu deveni mai puternice și mai complexe la nivel global?”, iar Secretarul General al ONU sublinia că „în prezent Crima Organizată Transnațională reprezintă o amenințare majoră la adresa păcii și securității internaționale. Așa se face că, alături de terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă și guvernarea ineficientă, crima organizată este considerată ca o amenințare la adresa securității atât în Strategia europeană de securitate cât și în Strategia națională de securitate (inclusiv România) ceea ce influențează măsurile de apărare a societății de aceste pericole, în sensul apropierii dintre misiunile forțelor armate de cele ale forțelor de ordine și siguranță publică.
2.2.3. Apropierea dintre misiunile forțelor armate și cele ale forțelor de ordine și siguranță publică
Globalizarea și integrarea internațională, inclusiv sub aspectul noilor amenințări și vulnerabilități la adresa securității au obligat forțele armate să îndeplinească misiuni de ordine publică internă și, pe de altă parte, ca forțele de ordine și siguranță să execute misiuni internaționale. Atunci când poliția și armata acționează în același context, intern sau internațional, distincția tradițională dintre misiunile polițienești și cele militare s-a estompat în ultimele decenii, astfel încât, uneori, ambele categorii de forțe realizează funcții oarecum asemănătoare în menținerea ordinii publice naționale, regionale sau globale.
Statul reprezintă principala instituție prin care se exercită puterea politică în societate, în limitele unui anume teritoriu, de către un grup organizat de oameni care își impun voința membrilor societății privind modul de organizare și de conducere a acesteia. În compunerea sa intră un ansamblu de instituții, a căror menire este să asigure funcționarea normală a societății, adică potrivit unor principii, valori, norme și reguli proprii, conținute în acte normative și cutume. Printre scopurile declarate ale oricărui stat se află și asigurarea ordinii constituționale, garantarea drepturilor și bunurilor cetățenilor săi, crearea și menținerea unui climat de siguranță, de securitate a individului, a comunităților ce îl compun. În realizarea acestui scop, statul de drept acționează potrivit principiului separației puterilor în cadrul său, atât la nivel central, cât și local. Astfel, există o delimitare strictă a competențelor și o separare riguroasă a atribuțiilor componentelor sale, adică a puterii legislative, a puterii executive și a puterii judecătorești. La rândul său, fiecare dintre aceste componente de putere din stat are în alcătuirea sa un aparat specializat compus din diferite instituții (parlament,guvern, tribunal, ministere, armată, poliție).
Armata și forțele de ordine și siguranță publică, prin modul lor de organizare, prin obiectivele urmărite, prin formele de activitate proprii reprezintă două subsisteme ale sistemului social. Ambele stabilesc raporturi atât cu sistemul global, cât și între ele. Ca subsistem social, armata este constituită din totalitatea subunităților, unităților, marilor unități, comandamentelor, care au ca misiune fundamentală, pe plan intern, apărarea suveranității, integrității teritoriale și a independenței naționale, iar pe plan extern, apărarea colectivă a partenerilor din Alianța Nord-Atlantică a cărei membră este și România din 2004 și executarea unor misiuni militare și nonmilitare sub egida NATO și ONU. Ea este o formă de organizare socială ai cărei membri acționează pe baza corelației dintre normele instituționalizate și executarea rolurilor. De asemenea, potrivit Constituției țării noastre, armatei îi revine, printre altele și misiunea de a garanta democrația constituțională. Aceasta presupune următoarele:
1) armata să răspundă prompt, adecvat și flexibil, întrebuințând toate mijloacele și instrumentele specifice de care dispune, prin voința societății, tuturor amenințărilor externe care ar pune în pericol existența statului român, a ordinii constituționale, a securității indivizilor și grupurilor umane. De fapt, aceasta ar fi funcția de apărare pe care armata o are de îndeplinit prin însuși statutul său social.
2) armata să se implice activ în viața societății, desigur, atunci când puterea civilă decide acest lucru. În principal, armata participă la garantarea democrației constituționale în: situația decretării stării de urgență sau a stării de asediu; cazurile în care forțele de ordine ar fi depășite de evenimente, nemaiputând restabili ordinea publică; în situația în care autoritățile locale ordonă intervenția militarilor din zona lor de responsabilitate, fie în sprijinul forțelor de ordine, a protecției civile, fie a intervenției umanitare, în cazul unor calamități naturale în localitatea de reședință și împrejurimi.
Este esențial de menționat că orice participare a armatei la acțiuni menite să garanteze democrația constituțională se face potrivit prevederilor legale în vigoare. De asemenea, pe timpul acestor activități, militarii au drepturile conferite tot prin lege. Altfel spus, ei trebuie să acționeze numai în perimetrul competențelor date de lege și nu trebuie manifestat, sub nici o formă, excesul de zel, care, de fapt, ar însemna încălcarea mandatului pe care armata l-a primit pentru îndeplinirea misiunii respective. De exemplu, arestarea unor persoane, percheziția unor locuințe, în timpul îndeplinirii unor sarcini de restabilire a ordinii publice, se execută doar de către cei abilitați prin lege să facă acest lucru. Militarii nu au acest drept. În plus, se cere ca pe timpul participării la executarea misiunilor menționate anterior, militarii să coopereze cu forțele de ordine (poliție, jandarmerie, poliție de frontieră), să le acorde sprijinul solicitat, fără a depăși competențele legale și fără să-și atribuie roluri pe care nu sunt împuterniciți să le îndeplinească.
Se cuvine făcută mențiunea că participarea unor structuri ale armatei la asemenea misiuni înseamnă doar susținerea de către acestea, nu substituirea forțelor de ordine și siguranță publică. Aceasta pentru că armata nu are competența legală, dotarea și calificarea necesare executării eficace a unor astfel de sarcini, pe de o parte, și i-ar dăuna semnificativ imaginii sale publice, ca instituție a statului agreată și apreciată de populație, pe de altă parte. Dimpotrivă, implicarea activă și consistentă a armatei în acțiuni umanitare, în caz de dezastre naturale, la solicitarea autorităților publice, nu este doar o acțiune legitimă, ci și una cu un puternic impact pozitiv asupra populației. De asemenea, armata își poate oferi sprijinul de specialitate și tehnice necesară în cazul unor accidente chimice, biologice sau nucleare. Implicarea armatei în activități pe timpul decretării stării de asediu sau stării de urgență se face în conformitate cu prevederile actului normativ referitor la astfel de situații de excepție.
Organizarea activităților de ordine și siguranță publică se realizează pentru menținerea, asigurarea și restabilirea ordinii publice. Menținerea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor, activităților și acțiunilor organizate și desfășurate cotidian de către forțele de ordine și siguranță publică, pentru funcționarea normală a instituțiilor statului, protejarea și respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, a normelor de conduită civică, regulilor de conviețuire socială, a celorlalte valori supreme, precum și a avutului public și privat.
Asigurarea ordinii publice cuprinde măsurile ce se întreprind pentru respectarea legalității, prevenirea și descurajarea unor acțiuni care vizează tulburări sociale sau manifestări de violență pe timpul adunărilor și manifestațiilor publice, activităților culturale și sportive, precum și altor manifestări similare cu participare numeroasă și se asigură de forțele principale(poliție, jandarmerie) și de sprijin(poliție de frontieră, pompieri, protecție civilă), potrivit competențelor.
Restabilirea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor legale întreprinse pentru repunerea acesteia în situația inițială, atunci când a fost tulburată grav, cu mijloace pașnice ori prin folosirea exclusivă a forței.
Atribuțiile forțelor de ordine și siguranță publică în timp de pace: se referă la un registru larg de acțiuni care cuprind organizarea și executarea activităților de asigurare/restabilire a ordinii publice, de combatere a manifestărilor de violență, precum și de prevenire și combatere a corupției, criminalității și a crimei organizate, contracararea faptelor ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale sau alte ilegalități ce vizează misiunile, patrimoniul și personalul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, restabilirea împreună cu alte forțe legitime ale statului, ordinea publică grav tulburată etc.
Pe timpul stării de urgență și stării de asediu activitatea se referă în principal la: culegerea de informații și date referitoare la intențiile unor persoane predispuse la acte de tulburare a ordinii publice ori la atacarea sediilor instituțiilor publice, unităților militare sau a demnitarilor; reținerea persoanelor cu comportament turbulent, în special pe cele care incită la violență și dezordine; descoperirea persoanelor care dețin ilegal armament și muniții, explozivi sau substanțe toxice ori radioactive; facilitarea deplasării cu prioritate a forțelor de intervenție pe traseele de deplasare către zona de acțiune; interzicerea accesului vehiculelor și, după caz, al persoanelor în zonele în care ordinea publică a fost grav tulburată; depistarea celor care încearcă să introducă în țară armament, muniții, materiale explozive, radioactive, substanțe toxice ori stupefiante; descoperirea persoanelor date în urmărire generală sau internațională ori alte persoane care intenționează să intre în țară în scopul amplificării efectelor crizei.
Pe timpul stării de mobilizare și în timp de război, forțele de ordine și siguranță publică, pe lângă atribuțiile firești în calitate de componente ale forțelor armate(prin Jandarmeria Română), îndeplinesc următoarele atribuții: execută paza, protecția și apărarea obiectivelor stabilite de autoritățile militare, altele decât cele la care se asigură pază militară în timp de pace; participă la descoperirea, capturarea sau la neutralizarea inamicului desantat ori debarcat pe teritoriul țării; participă la apărarea unor localități; asigură paza bunurilor aparținând domeniului public sau privat, în cazurile de evacuare impuse de acțiunile inamicului; participă la acțiunile de înlăturare a efectelor loviturilor executate de către inamic din aer, cu mijloace de nimicire în masă, incendiare sau clasice; execută, în cooperare cu alte forțe abilitate, acțiuni pentru descoperirea, capturarea sau neutralizarea elementelor paramilitare care activează pe teritoriul național; participă la acțiuni de evacuare a populației, control și îndrumare a circulației, de escortare a prizonierilor de război și pază a acestora în obiective din zona interioară, de dirijare și îndrumare a refugiaților, pază și apărare a unor zone cu destinație specială; cooperează cu celelalte componente ale sistemului de apărare și securitate națională pentru asigurarea și protecția mobilizării și participă la asigurarea punerii în aplicare a ordonanțelor militare, potrivit legii. Pe durata stării de război, Jandarmeria Română se subordonează operațional autorității militare naționale la nivel strategic.
Din analiza atribuțiilor pe plan intern putem concluziona că apropierea dintre misiunile forțelor armate și ale celor de ordine și siguranță publică se realizează, mai cu seamă, pe timpul stărilor excepționale, la mobilizare și război. Misiunea forțelor de ordine și siguranță publică constituie serviciu public specializat și se desfășoară în baza actelor normative în vigoare. Atunci când instituțiile democratice sunt în pericol și toate celelalte măsuri de restabilire a ordinii publice au fost epuizate, iar posibilitățile forțelor de ordine și siguranță publică(principale, complementare, de sprijin) au fost depășite, forțele Ministerului Apărării Naționale vor acționa pentru restabilirea ordinii constituționale.
Pe timp de război, misiunile forțelor de ordine și siguranță publică vor fi adaptate în raport cu situația operativă și cu necesitățile politico-militare, unele componente ale acestora(cum ar fi jandarmeria, pompierii etc.) putând trece sub conducerea operativă a armatei și chiar pot participa în mod direct la acțiuni specifice luptei armate.
Globalizarea efectelor destabilizatoare ale conflictelor interne dar și noile amenințări la adresa securității precum și vulnerabilitățile actuale ale ordinii publice au determinat ca justificarea umanitară a intervenției să se suprapună, în mare măsură, cu nevoia imperativă de a preveni internaționalizarea acestor conflicte interne, amenințări și vulnerabilități.
În acest sens operațiunile pentru pace au apărut și s-au dezvoltat gradual încă de la începutul secolului al XIX-lea, pe timpul intervențiilor în colonii, sub forma asistenței militare pentru administrație, operațiuni la frontiere sau operații multinaționale.
Experiența în domeniu arată că, în menținerea păcii și în implementarea misiunilor de poliție, contează foarte mult conducerea de înaltă calificare și coeziunea. De asemenea, este nevoie de mult mai mult decât pregătirea pentru o singură sarcină, iar militarii din forțele internaționale trebuie să fie supuși unor pregătiri multidisciplinare și multisituaționale. „Este eronat să considerăm că solicitările operațiunilor de menținere a păcii sunt în contradicție cu profesionalismul militar”. Referitor la sintagma "operațiuni polițienești", trebuie menționat că, în mod forțat, aceasta a fost folosită pentru a desemna alte activități decât războiul. Ori, este evident că nu acesta este adevăratul sens al termenului, pentru că, în orice context, numai poliția se ocupă cu aplicarea legilor civile. Pentru a clarifica această mare diferență și pentru a delimita poliția civilă, de poliția militară, Națiunile Unite au inventat termenul de "Poliție Civilă" pe scurt UNCIVPOL sau CivPol. Această sintagmă a fost introdusă și folosită doar după anul 1994, când a fost luată decizia ca unitățile CivPol să poarte întotdeauna uniformele țărilor din care provin, la care se adaugă beretele și insignele albastre ale ONU. Este interesant de văzut că, militarii au preferat termenul de „forțe polițienești”, pentru că avea tradiții și legătură cu vechea jandarmerie. În limbajul american curent, forțele polițienești semnificau forțele organizate pe lângă forturile militare, pentru a asigura aplicarea legii și stabilitatea într-un mediu destabilizat, pe cale de normalizare. Aceste organizații embrionare, care aveau și atribuții polițienești, au constituit nucleul viitoarelor forțe pure de poliție.
Operațiunile de pace au loc în țări unde forțele de apărare a legii au fost dezorganizate, distruse ori au demisionat, pentru că poliția nu a reușit să fie apolitică, așa cum cer regulile democratice. Condițiile anarhice se pot dezvolta acolo unde lipsesc legile și instituțiile care să le aplice, iar restaurația presupune modificarea legislației, a instituțiilor juridice și a forțelor de ordine.
În funcție de starea forțelor de poliție din statele gazdă, rolul, locul, misiunile și atribuțiile poliției internaționale pot lua diverse forme. Oricum, trei dintre misiuni sunt în întregime ori parțial preluate de acestea:
– monitorizarea și supravegherea organizațiilor locale pentru aplicarea legii;
– antrenarea și pregătirea poliției locale;
– preluarea unor atribuții în domeniul aplicării legii.
Este contraproductivă părerea și atitudinea că forțele militare sau de poliție internațională să înlocuiască pe termen lung poliția locală, deoarece poliția poate acționa cu succes doar în condițiile de stabilitate pe termen lung și foarte lung. Forțele armate pot îndeplini sarcini ale poliției într-un mediu instabil, pe o perioadă scurtă de timp, dar pentru obținerea stabilității durabile și a securității politice, este necesar să fie recreate/reformate structurile polițienești locale.
Logica societăților politice obligă la utilizarea forței în interes public, pentru realizarea contractului social, în promovarea obiectivelor generale ale comunităților umane organizate. Realitățile sociale din toate statele demonstrează că nu se poate renunța la factorul militar. Astfel, fie că e vorba de reconstrucția globală a unei societăți, așa cum se întâmplă în Bosnia sau în Kosovo, fie că avem de-a face cu reorganizarea unor societăți întregi după război, ca în Afganistan și în Irak, fie că avem de-a face cu o anumită instabilitate a administrației în urma unei catastrofe naturale, cum s-a întâmplat în SUA în septembrie 2005, există momente când intervenția factorului militar se impune cu o necesitate ineluctabilă. Oricât de evoluată ar fi societatea, oricât de moderne ar fi relațiile sociale, imperfecțiunile naturii umane pot constitui oricând cauze ale unor crize în care menținerea ordinii publice e imposibilă fără aportul militarilor. „Deși pare ciudat, victoria militară este cea mai ușoară parte a luptei. Abia după aceasta începe partea grea: restabilirea unui mediu sigur deschide oportunități pentru reclădirea națiunii.” Deci, abia după ce operațiunile pentru pace conduc spre un mediu stabil, eforturile umanitare și de altă natură pot avea un rezultat durabil.
Tendința de a limita acțiunile militare la acțiuni de mică restaurație, este consecința dorinței sau a nevoilor guvernelor vestice de a preveni deplasarea de lungă durată a personalului și de a reduce costurile. Dar, un mediu stabil doar în aparență, se poate prăbuși imediat după retragerea trupelor de intervenție. Cu cât comunitățile internaționale au succes în restaurarea și reintroducerea legii, pe baza unui sistem juridico-penal acceptabil, cu atât crește șansa ca un nou conflict să nu mai izbucnească și să nu mai fie necesară o nouă intervenție în viitor.. Reconstrucția unei țări este o sarcină de lungă durată, în care atât armata, cât și poliția au roluri proprii. Ecuația "pace = ordine + justiție" descrie echilibrul care trebuie să existe între armată și forțele de ordine și siguranță publică. În timp ce armata asigură „ordinea” din ecuație, poliția și sistemul judiciar trebuie să asigure „justiția”. De asemenea, poliția civilă nu se poate substitui prezenței armatei, dacă cea din urmă este necesară pentru asigurarea unui mediu stabil. După cum spunea colonelul Larry Forster, directorul Institutului pentru Menținerea Păcii din Națiunile Unite, „nivelele macro și micro ale securității (respectiv armata și poliția) sunt interactive și este necesar să funcționeze ca un întreg”.
Multe operațiuni pentru pace au avut loc după războaie civile, insurecții sau după căderea regimurilor opresive. Forțele de poliție existente reprezentau, de cele mai multe ori, o parte a conflictului, sau erau demisionare. Paradoxal, în unele acțiuni de înăbușire a revoltelor, armata a încercat să semene cu poliția, din cauză că „inamicii” nu formau o forță armată convențională, în timp ce poliția avea tendința să adopte atitudini militare, pentru că atribuțiile lor depășeau aria respectării legii. Astfel, ambele forțe au adoptat trăsături „paramilitare”. De aceea, la sfârșitul revoltei a fost nevoie ca forțele polițienești să fie reorganizate pentru a reveni la rolul lor original. Un exemplu recent l-a reprezentat reforma poliției din Africa de Sud, care a fost crucială în procesul de pace din această țară. Istoria a mai demonstrat și că, în operațiile de sprijin al păcii poliția nu poate funcționa fără suportul armatei. Eforturile pentru reorganizarea forțelor polițienești locale trebuie să meargă mână în mână cu eforturile forțelor armate pentru menținerea ordinii. Abia atunci poate apărea un efect durabil. Din toate aceste motive, forțelor armate participante la operațiuni de stabilitate și sprijin li se impun, ca și forțelor polițienești, un comportament conform Codului de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor (Anexa nr.9).
Lecțiile istoriei sunt clare și inechivoce. Ele ne conduc la câteva concluzii valabile pentru întreaga problematică pusă în discuție:
– numai armata este capabilă să asigure securitatea în situații instabile, atunci când forțele de ordine și siguranță indigene și instituțiile sunt incapabile să funcționeze sau nu reușesc să mențină legea și ordinea. Amânarea instituirii unui cadru de monitori internaționali conduce la … "deployment gap";
– armata nu este, însă, pregătită pentru operațiuni tehnice de lungă durată și de aceea preferă să nu se implice în funcțiunile poliției civile, cu toate că în realitate, în timpul unei operațiuni pentru pace, se pot forma „goluri de aplicare a legii”, iar armata trebuie să execute și misiuni specifice poliției.
Cu toate că se tinde către separarea funcțiilor de sorginte militară de cele care au un conținut non-militar, în operațiile multinaționale, practica a demonstrat o apropiere, în ambele sensuri, între misiunile forțelor armate și ale forțelor de ordine și siguranță publică impusă de necesitățile operative. Astfel, forțele armate vor executa, în continuare, și misiuni polițienești, dacă situația o va impune (arestări, percheziții, asigurarea ordinii publice, paza unor instituții), iar forțele de ordine și siguranță publică pot fi nevoite să adopte forme și procedee de acțiune specifice forțelor armate(apărarea, lupta în încercuire, ambuscade, etc.). Numai așa se poate realiza reușita operațiunilor de stabilitate și sprijin în contextul luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere, proliferării armelor de distrugere în masă, dezordinii caracteristice statelor ineficient guvernate sau conflictelor destructurate (în care nu mai există autoritățile naționale responsabile) dar și contra traficului ilicit de droguri, persoane și arme, fenomene care prin violența și consecințele lor amenință autoritatea guvernării universale, regionale și naționale. Opinăm că, în această situație, forțele armate devin tot mai mult responsabile de aplicarea legilor în sensul polițienesc al cuvântului, în timp ce polițiștilor li se impune adesea intervenția în forță, eventual prin intermediul jandarmeriei.
2.3. Impactul globalizării asupra misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică
Limbajul politico-juridic al ultimilor ani s-a îmbogățit cu o nouă expresie și anume aceea a „bunei guvernări” cunoscută uneori și ca un nou drept al omului, acela de a fi „bine administrați”, ambele expresii făcând referire la necesitatea „managementului eficient” al problemelor sociale. De fapt, idealul „bunei orânduiri” a societății este tot atât de vechi ca și statele ca forme de organizare a comunităților umane, fiind strâns legat de una din principalele funcții ale aparatului statal și anume aceea de a elabora regulile juridice necesare bunei funcționări a organismului social prin aplicarea dreptului. Că politica și dreptul reprezintă fenomene ale vieții sociale e un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat: sunt însă necesare explicații asupra faptului că noțiunea de „bună guvernare” a apărut mai întâi în politică, că ea s-a manifestat multă vreme ca o valoare morală, că în statele moderne a obținut și valențe juridice și că, abia de curând obligației autorităților și instituțiilor publice de a conduce treburile publice conform valorilor impuse de poporul suveran, i s-a adăugat și dreptul acestuia la o bună administrare a intereselor generale ale comunității.
2.3.1.Trecerea generalizată de la misiuni specifice statului polițienesc la misiuni specifice statului de drept
Statul reprezintă o formă de organizare a societății care își exercită puterea asupra unei populații, pe un anumit teritoriu. Statul este o instituție politică cu o personalitate juridică aparte. Puterea politică este instituționalizată prin stat. Exercitarea puterii suverane a statului determină organizarea unei societăți în baza unei anumite concepții și, în conformitate cu o anumită ordine de drept, asigură apărarea acestei organizări. Statul de drept este rezultatul dezvoltării istorice a coexistenței celor două fenomene sociale interdependente – statul și dreptul, ambele cu rol esențial în organizarea și guvernarea societății.
Dacă statul de drept se bazează pe principiul separației și echilibrului puterilor în stat, cât și pe limitarea puterii statului prin autoritatea dreptului, finalitatea statului polițienesc, ca regim politic opus statului de drept, este în aceste condiții, câștigarea unei puteri absolute față de cetățeni, prin instaurarea unei societăți represive, dominate de teamă. Acest lucru reprezintă o mare distanțare față de finalitatea statului de drept: garantarea anumitor drepturi individuale în raport cu autoritatea de stat ; separația puterilor în stat, independența puterii judiciare în raport cu celelalte puteri, pentru a se reuși o protecție optimă a drepturilor individului.
Într-un stat polițienesc, autoritatea administrativă acționează nu doar în mod autoritar, ci și discreționar, având o totală libertate de decizie și de apreciere, în raport cu un parlament slăbit, dacă nu cu un rol formal. Spre deosebire de guvernământul despotic sau arbitrar, statul polițienesc acordă un mare rol dreptului, dar acesta este lipsit de orice element de ambivalență, de orice caracter de reciprocitate. Plasat sub semnul unilateralității, el nu este decât expresia supremației etatice acoperit de puterea sa. Ori în statul de drept, dreptul nu este numai un mijloc de acțiune al statului, dar și un vector de limitare a puterii lui. El are deci un caracter ambivalent pentru administrație în sensul că permite acesteia să acționeze, dar în același timp se obligă să acționeze în cadrul și în limitele pe care dreptul le prescrie. Statul de drept trebuie înțeles ca un stat, care, în raporturile sale cu supușii săi și pentru garantarea statutului lor individual, se supune el însuși unui regim de drept, ale cărui norme, unele prevăd și determină însuși drepturile de care cetățenii se bucură, iar altele fixează căile și mijloacele ce vor fi folosite de către agenții administrației, în vederea realizării scopurilor statale.
Adevărul este că de la instaurarea dictaturii regale în 1938, continuată cu dictatura antonesciană și apoi până în decembrie 1989 cu dictatura comunistă, România a fost un stat polițienesc, ceea ce face ca dispariția monopolului asupra proprietății să fie o condiție necesară dar insuficientă pentru procesul de transformare democratică. „O schimbare democratică profundă, reală a societății românești nu poate avea loc decât prin dispariția mecanismelor specifice statului polițienesc” în care misiunile armatei, forțelor de ordine publică și ale serviciilor de informații se concentrau doar în susținerea dictaturii prin controlarea strictă nu numai a opozanților regimului ci a întregii societăți.
Misiunile forțelor de ordine și siguranță publică în special în perioada regimului comunist au fost dirijate, în mare măsură de partid. Ele au fost parte a unui sistem politic a cărui regulă de recunoaștere „permite și/sau impune o aplicare nelegitimă, imprevizibilă și difuză, chiar și în ceea ce privește oameni evident nevinovați, a unor mijloace coercitive interzise de ordinea legală proclamată”. O instituție caracteristică unui sistem care „obstrucționează sau anulează activitatea juridică și transformă guvernul într-un agent activ în lupta pentru putere”. Aparatul politic era cel care identifica inamicul, iar Securitatea se ocupa de anihilarea acestuia. Aparatul poliției politice a avut, tocmai de aceea, un rol esențial în acțiunea de consolidare a comunismului, prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa atribuție a constat în inocularea și administrarea sentimentului de frică, o componentă fundamentală în administrarea actului de poliție politică. Practic, acesta a fost rolul Securității în regimul comunist din România, iar evoluția aparatului său a fost circumscrisă acestui scop, în funcție de specificitatea contextului intern și internațional în care acționa.
Dacă în 1945-1947 acțiunile represive au fost întreprinse din interiorul vechilor structuri polițienești sau a celor cu atribuții informative, fiind utilizate și adaptate situațiilor în lupta împotriva opozanților politici de cei fideli comuniștilor aflați în interiorul acestor instituții, la 30 august 1948, poliția politică a devenit atributul explicit al unei instituții a statului. În acest context, pentru cei înregimentați deja în acțiunile represive ordonate de comuniști în vederea „consolidării democrației populare”, înființarea Securității nu a fost percepută drept un episod special, ci drept o reorganizare – așa cum apare de altfel menționat momentul în documente ale timpului, reorganizare marcată în același timp și de o schimbare de titulatură. Era practic o mai bună repartizare a atribuțiilor și o centralizare a activității represive de care se ocupa acum, cu preponderență, noua Direcțiune Generală a Securității Poporului.
Revoluția din decembrie 1989 a inaugurat în România un amplu proces de remodelare a instituțiilor de bază ale statului, încadrat în planul mai larg al transformărilor societății în ansamblul său, pe coordonatele democrației, economiei de piață, afirmării depline a personalității umane. Punerea întregii societăți pe bazele dreptului, transformarea instituțiilor de stat în sens profund democratic sunt obiective majore, vitale pentru edificarea unui sistem social-politic și economic cu adevărat modern, pentru triumful reformei în România. Raportarea tuturor activităților și atitudinilor manifestate în societate la Constituție și legislație, implică însă și un serios demers în vederea remodelării instituțiilor de ordine publică și funcționării lor concrete. Practic, aceste instituții au obligația de a se încadra într-o adevărată ordine de drept – stare a relațiilor sociale care se statornicește ca urmare a respectării stricte a prevederilor legale de către toți cetățenii și de către organele statului, cu respectarea strictă a legii în cadrul întregului sistem social.
Actul fundamental al funcționării instituțiilor în statul de drept – stat ce are nu numai autoritate, ci și obligații legal precizate față de societate – este reprezentat de Constituția României, adoptată în anul 1991 și revizuită în 2003. Aceasta pune în prim plan demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, afirmarea liberă a personalității umane și le proclamă valori supreme, alături de pluralismul politic, proprietatea privată, dreptatea, în toate formele sale de manifestare. Spre deosebire de regimul comunist în care partidul-stat uzurpase principalele libertăți ale cetățeanului și exercita o conducere cvasidespotică – statul de drept român trebuie să acționeze în cadrul societății, în serviciul și sub controlul cetățenilor, mai exact, el are menirea de a apăra și favoriza acțiunea socială și personalitatea umană. Puterile acestui stat sunt clar definite și separate, Constituția fixându-le conținutul, forma și modalitățile de exercitare.
Transformarea societății românești, inaugurată prin Revoluția din Decembrie 1989 și reașezarea instituțiilor de stat pe temelii democratice de drept au favorizat în mod decisiv atât remodelarea Ministerului de Interne și serviciilor de informații cât și elaborarea unei concepții noi cu privire la locul și rolul forțelor de ordine internă, la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. A fost creat cadrul legislativ necesar pentru o corectă încadrare a acestora în structurile statului de drept și pentru reînodarea firului istoric al evoluției lor. Schimbarea esențială la nivelul structurilor de siguranță și ordine publică constă în abandonarea definitivă a unor misiuni specifice statului polițienesc și întemeierea mecanismelor sale de funcționare pe Constituție, acte normative și regulamente de tip nou, pe respectul drepturilor omului și cetățeanului.
Din punct de vedere organizatoric, se remarcă redefinirea cadrului juridic și restructurarea forțelor de menținere a ordinii interne, la nivelul exigențelor statului de drept și ale democrației de tip european. Noțiunea de forțe de ordine publică în sens larg desemnează acele forțe învestite să exercite dreptul la poliție; instituții și autorități de competențe și atribuții în materie de ordine publică, cu drept de a soma pe orice individ, în scopul de a respecta anumite reguli de conduită pe care le-a încălcat, cu alte cuvinte, dreptul de a chema la ordine. Acestea, ca și alte instituții similare din statele moderne, funcționează în acest cadru, tocmai ca o instituție specializată a statului în domeniul apărării drepturilor și libertăților cetățenești, ale asigurării ordinii și liniștii publice, care are ca misiune esențială apărarea acestor valori supreme. Pe lângă precizarea cadrului juridic în care acționează forțele de ordine este necesară și evidențierea unor situații speciale, în care se cere intervenția lor promptă și eficientă, îndeosebi în așa-numitele situații de criză.
În evoluția majorității statelor se întâlnesc, de regulă, două perioade distincte: una de pace și alta de război. Perioada de pace cuprinde situații de criză, acestea din urmă fiind caracterizate de tensiuni interne, dezordini, tulburări, stări excepționale, revoluții, insurecții etc. Toate acestea desemnează o situație contrară justiției, ordinii, stabilității, liniștii interioare. În consecință, este firesc și necesar ca primordialitatea principiului de ordine să străbată întreaga societate, în toate momentele sale, iar Statul să-și elaboreze o politică a ordinii, în cadrul căreia un loc important îl ocupă activitatea complexă de gestionare a situațiilor de criză, îndeosebi a celor care afectează securitatea națională.
Întrebuințarea efectivelor Ministerului Administrației și Internelor, în situații de criză, are la bază următoarele principii: acțiunile în forță se vor desfășura cu respectarea regulilor legale; armele și munițiile se vor folosi diferențiat, apelându-se îndeosebi la armele neomorâtoare; recurgerea în toate cazurile posibile la mijloacele nonviolente(spre deosebire de acțiunile specifice statului polițienesc, în acest domeniu, când erau ignorate toate principiile enumerate mai sus). Atât în situații normale, cât și în cele de criză și război, forțele de ordine ale statului de drept au obligația de a respecta în orice moment legalitatea, drepturile constituționale și personalitatea umană. Realitățile contemporane solicită factorilor de decizie politică și autorităților de stat, pentru prevenirea atentatelor la adresa siguranței colectivității și contracararea forțelor provocatoare, să creeze cadrul juridic necesar și să dispună permanent de forțe și mijloace de intervenție specializate, adaptate realităților sociale, pentru asigurarea ordinii publice și stabilității sociale.
În concluzie, sistemul de siguranță națională și ordine publică, pentru a funcționa eficient, la parametrii epocii moderne – s-a modelat în conformitate cu cerințele concepției despre statul de drept ca o consecință ireversibilă a globalizării riscurilor și amenințărilor la adresa societății internaționale. În funcționarea lor normală, componentele sistemului de siguranță și ordine publică se prezintă în calitate de structuri care exercită autoritatea de stat (organele puterii de stat, administrația de stat, justiția, parchetul, poliția, jandarmeria etc.). Aceste funcții ce implică exercitarea autorității de stat conferă reprezentanților structurilor de ordine și siguranță publică investiri cu atribuții speciale, competențe în a da dispoziții și a lua măsuri; reprezentanții instituțiilor respective au – în statul de drept – calitatea de funcționari publici fiind în slujba cetățenilor(serviciu public specializat).
Deosebit de importante sunt astăzi – într-o epocă de profunde transformări în societate, dar în care continuă să se manifeste fenomene periculoase (de felul terorismului, traficului de arme, stupefiante etc.) asimilarea conținutului și respectarea regulilor și comportamentelor ordinii de drept și ordinii publice. Ele asigură structurilor specializate ale statului, inclusiv forțelor de ordine și siguranță publică, exercitarea atribuțiilor lor în concordanță cu spiritul și structurile statului de drept. Menționăm că după căderea Zidului Berlinului, tot mai multe țări au cunoscut fenomenul trecerii la misiuni specifice statului de drept, iar acolo unde nu s-a realizat această transformare au apărut vulnerabilități ce au condus spre catastrofe umanitare a căror gestionare au obligat la intensificarea cooperării interstatale.
2.3.2. Necesitatea întăririi cooperării internaționale pentru îndeplinirea misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică
După cum este statuat în „Declarația referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile de prietenie între state”, cooperarea este o exigență majoră pentru asigurarea păcii în lume. În acest document internațional se consacră faptul că statele trebuie să coopereze unele cu altele pentru menținerea păcii și securității internaționale (pct. a, alin. 2 Cap.IV). Până nu demult, se părea că maximum de legalitate internațională ar consta în respectarea de către toate statele a unor obligații de a se abține de la săvârșirea de acte ilicite, deci obligații „in non faciendo”, la care se mai adaugă și obligații „in patiendo”, constând în a tolera anumite acțiuni ale altui stat dacă ele îi erau necesare acestuia din urmă fără a cauza statului în cauză un detriment.
Dreptul internațional implică obligația de cooperare și colaborare care, așa cum o demonstrează desfășurarea cotidiană a relațiilor internaționale, dă un conținut mai bogat obligațiilor internaționale ale statelor, anume de a îndeplini obligații „in faciendo”. Admiterea unei obligații de cooperare a statelor tinde să înalțe legalitatea internațională pe o treaptă nouă, superioară, unde statele, popoarele, guvernele se privesc ca asociați la înfăptuirea de acțiuni comune, în interes comun. În numeroase documente ale ONU, și alte documente internaționale se revine insistent asupra principiului cooperării, statuându-se forme și modalități practice concrete ale dezvoltării relațiilor interstatale în lumina exigențelor sale.
Este cunoscut faptul că la sesiunea de la Geneva a Comitetului Special al O.N.U pentru codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și colaborarea între state, s-a propus ca în fruntea codificării principiului cooperării să se consemneze că: „toate statele, mari sau mici, au dreptul și obligația să coopereze unele cu celelalte, fără deosebire de sistemele lor politice, economice și sociale, în diferite sfere ale relațiilor internaționale, pe baza respectului strict al suveranității și independenței naționale, egalității în drepturi, neintervenției în treburile interne ale altora și avantajului reciproc, spre a menține pacea și securitatea internațională și a promova stabilitatea și progresul economic internațional pentru bunăstarea generală”.
Această inițiativă a avut în vedere, în primul rând îmbunătățirea textului inițial supus Comitetului Special al O.N.U, pentru proclamarea dreptului, nu numai a obligației, de a coopera cu toate statele, iar în al doilea rând pentru a se preciza că nu orice fel de cooperare constituie un drept și o obligație pentru state, ci numai o cooperare care se bazează pe principiile fundamentale ale legalității internaționale contemporane.
După cum arată practica, cooperarea internațională ca principiu de dezvoltare a vieții internaționale moderne presupune subiecte active și egale în drepturi și se realizează concret prin intermediul acordurilor bilaterale și multilaterale pentru combaterea criminalității organizate transfrontaliere cât și a terorismului internațional (Anexa 10). Acțiunile lor pe planul relațiilor internaționale trebuie să se afle sub semnul bunei credințe. Nu este vorba de o cooperare de moment, cu titlu excepțional, ori pentru un caz izolat, ci de necesitatea ca totalitatea relațiilor internaționale să se întemeieze pe cooperarea și colaborarea tuturor statelor fără deosebire de mărime, fără îngrădiri excepții sau discriminări; deoarece guvernarea globală și regională nu presupune necesitatea înființării unor structuri de autoritate superioare statelor ci întărirea cooperării dintre acestea pentru realizarea scopurilor comune.
Desigur că realizarea acestor deziderate nu este posibilă decât cu condiția negocierii, interpretării și aplicării acordurilor internaționale, instrumente importante ale cooperării internaționale, precum și pe respectarea principiilor ce stau la baza cooperării dintre state., inclusiv în domeniul menținerii și restabilirii ordinii publice în cadrul căreia o importanță deosebită o au cooperarea polițienească pentru prevenirea diferitelor forme de criminalitate organizată transnațional dar și crearea forțelor supranaționale de ordine și siguranță publică.
2.3.2.1. Cooperarea polițienească pentru prevenirea și combaterea criminalității transnaționale
Cooperarea polițienească pentru prevenirea și combaterea traficului de droguri este unul din primele domenii de interacțiune multinațională împotriva crimei organizate transfrontalier. Traficul de droguri se înscrie în aria factorilor generatori de criză prin amenințarea permanentă pe care o reprezintă pentru sănătatea publică, pentru suveranitatea statelor, pentru securitatea internațională. Procesul de spălare a banilor care însoțește traficul de droguri se ridică la mai multe sute de milioane de dolari anual.
Studiul atent al fenomenului relevă însă nu atât pericolele la nivel geografic, local sau regional, cât extensia, mondializarea, prin construcția și definirea unor structuri transnaționale ce cuprind segmente care privesc întreaga gamă infracțională de la producție, prospectare și dezvoltare a piețelor și până la desfacere. Sumele și profiturile vehiculate și obținute de pe urma vânzării drogurilor ating cote fabuloase. Sumele obținute din comerțul cu droguri se "reciclează". pe diverse traiectorii, regăsindu-se mai apoi ca izvor al acțiunilor unor grupări politice sau mafiote.
Amploarea internațională a traficului ilicit de droguri, asociat adesea cu alte componente ale crimei organizate și terorismul internațional obligă societățile statale să intensifice cooperarea internațională sub forma schimbului de informații, de pregătire, de forțe și de activitate, un rol important revenind Interpol și Europol dar și la întărirea rolului organismelor naționale din componența MAI, cum este Agenția Națională Antidrog.
Rolul Interpol în combaterea traficului ilicit de droguri
Rolul primordial al Interpol în stoparea drogurilor îl constituie identificarea noilor orientări și organizații criminale care operează la nivel internațional și sprijinirea tuturor organismelor, interne și internaționale, angrenate în combaterea producerii ilegale, traficului și folosirii abuzive a canabisului, heroinei, sau a drogurilor sintetice.
În esență, activitatea Interpol în combaterea producerii și traficului ilegal de droguri, așa cum se prevede și în Constituția organizației se referă la:
1. Colectarea și analizarea datelor obținute din partea țărilor membre ale organizației în vederea întocmirii strategiilor în domeniul luptei antidrog și informarea operativă asupra dinamicii acesteia, la nivel regional și internațional;
2. Ajutorul acordat în coordonarea investigațiilor antidrog la nivelul cooperării a cel puțin două state;
3. Organizarea întâlnirilor operaționale de lucru între două sau mai multe țări membre unde Interpol a identificat aspecte comune în cazuri de investigații care privesc țările respective;
4. Organizarea de conferințe cu vocație regională sau globală pe tema luptei antidrog, a căror idee centrală o constituie analiza cât mai profundă a fenomenului, schimbul de informații în domeniu, punerea în evidență a celor mai noi tehnici de investigație și dezvoltarea cooperării în interiorul comunităților cu atribuții în lupta antidrog.
Organizațiile Criminale și Subdirectoratul pentru Drog se află în cadrul Directoratului pentru Crimă Specializată din Secretariatul General al Interpolului. Acționează ca un birou de decontare pentru colectarea, confruntarea, analiza și diseminarea informațiilor legate de drog. De asemenea, monitorizează situația drogurilor la scară globală, coordonează investigațiile internaționale și menține legătura cu Națiunile Unite, agențiile specializate și alte organizații internaționale și regionale implicate în activități de control al drogurilor.
Una dintre funcțiile sale importante este aceea de a fi o sursă de sfaturi profesionale și tehnice în probleme de narcotice, pentru organele Interpolului, cum ar fi: Adunarea Generală, Comitetul Executiv și Birourile Naționale Centrale.
Misiunea Organizațiilor Internaționale și a Subdirectoratului este aceea de a asigura cooperarea între țările membre și de a stimula schimbul de informații dintre organele naționale și internaționale implicate, referitoare la producția ilicită, traficul și uzul de narcotice și substanțe psihotrope.
Având un parteneriat alcătuit din 186 de state, Interpolul se află în situația de a ști tot ce se întâmplă în lume în problema traficului de droguri.
De asemenea, oferă posibilitatea de a realiza legături între cazurile de acțiuni antidrog, condus de administrații naționale. Când este clar stabilit că există un bun potențial pentru dezvoltarea unui caz important, i se dă un nume operațional. Dacă acel caz este dezvoltat, poate fi organizată o întâlnire de lucru a țărilor interesate care să discute toate aspectele acestui caz și să găsească o strategie. Ofițerii care se ocupă de caz aduc cu ei informații cum ar fi: amprente, adrese, fotografii, documente de identitate, numere de telefon și orice alte informații referitoare la cazul în care sunt implicați.
Rolul Europol în combaterea traficului ilicit de droguri
Producția pe scară largă și traficul ilicit de droguri continuă să afecteze Uniunea Europeană într-un mod foarte serios. Pentru a furniza informații importante țărilor membre, Europol a organizat al IV-lea Raport al Situației Uniunii Europene asupra producției și traficului de droguri, bazat pe contribuțiile statelor membre și pe informațiile din țările lumii a treia de la alte organizații și din alte surse. Raportul descrie evoluția diferitelor tipuri de droguri, sursele și regiunile de tranzit, rutele de contrabandă către și în interiorul Uniunii, schimbul, activitățile desfășurate de poliție și inițiativele politice din Uniunea Europeană referitoare la această gravă problemă. Raportul face de asemenea referire la rutele efective parcurse de stupefiante, precum și la o statistică a capturilor de acest gen.
Baza de date Europol s-a dezvoltat foarte mult de-a lungul anilor 2007-2008; 484 de diferite tipuri de probe au fost clasificate până în decembrie cu posibilitatea identificării unor legături între capturile de stupefiante.
Mai mult au fost puse la punct o metodă chimică de identificare a drogurilor sintetice și un sistem de indicare a purității drogurilor într-o strânsă colaborare cu Biroul Federal German de Poliție (BKA) și Institutul Rețelelor Europene al Științelor Criminalistice (ENFSI).
În cadrul Sistemului de Avertizare Timpurie, Europol, într-o strânsă colaborare cu Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și a Dependenței de Stupefiante a analizat pericolele pe care nou-apărutele substanțe, MBDB și 4-MTA, le reprezintă atât pentru sănătate cât și pentru societate, cu scopul de a preveni autoritățile legislative și forțele de poliție. MBDB a fost subiect și al unei conferințe menită să aducă la cunoștință influențele negative grave ale acestui stupefiant. Un material destinat forțelor de poliție, cu privire la laboratoarele de preparare a drogurilor ilicite a fost pus la punct și distribuit statelor membre. A fost foarte bine primit și au mai fost cerute o serie de exemplare suplimentare de către agențiile de poliție. Proiectul unui manual pentru sprijinirea agenților forțelor de poliție în acțiunile împotriva cultivării ilicite de cannabis este de asemenea pe cale de a fi finalizat.
Agenția Națională Antidrog – instituție de coordonare și integrare
Amploarea fără precedent a fenomenului drogurilor, in special a consecințelor sale dezastruoase pe toate planurile, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, a determinat statele membre ale Uniunii Europene să adopte politici și programe de combatere a acestui flagel. Planul de acțiune pentru perioada 2004-2008 preconizează o abordare globală, pluridisciplinară și integrată de luptă contra drogurilor, care să fie și eficientă.
Problema drogurilor relevă atât aspecte sociale și de sănătate care trebuie să fie luate în calcul, cât și legătura dintre consumul de droguri, delincventă și criminali tate, Atât în Strategia Antidrog a Uniunii Europene, dar mai ales in Planul său de acțiune, se pune accent prioritar pe cooperarea interinstituțională, națională și internațională, pe crearea unor structuri cu rol de cooperare care să gestioneze mai bine lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri.
Înființată în anul 2002 prin H.G, nr. 1489 și devenită operațională începând cu iulie 2003, Agenția Națională Antidrog reprezintă o dovadă a angajamentului României de a lupta împotriva producției, traficului și consumului ilicit de droguri, fiind o instituție care tinde să se alinieze standardelor structurilor similare din statele membre ale Uniunii Europene, prin care se asigură monitorizarea fenomenului drogurilor și administrarea fluxului informațional, conform Strategiei Naționale Antidrog 2005-2012.
Agenția Națională Antidrog funcționează ca organ de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Administrației și Internelor și, conform art.2 din cadrul aceleiași hotărâri, stabilește concepția de ansamblu și asigură coordonarea unitară, pe baza unei strategii naționale, a luptei împotriva traficului și consumului ilicit de droguri, desfășurată de către autoritățile competente, de alte instituții ale statului și de organizați neguvernamentale, centralizează și monitorizează rezultatele cooperării dintre instituțiile abilitate române și instituțiile și organizațiile străine cu atribuții în acest domeniu. Agenția este condusă de un președinte, cu rang de secretar de stat numit prin decizie de către Primul –Ministru.
Pe fondul unor resurse umane și materiale limitate, a unor dotări insuficiente și neconforme cu nevoile muncii specifice și standardele europene în materie, Agenția Națională Antidrog a demarat activitățile corespunzătoare atribuțiilor conferite de actul normativ de înființare, contribuind la implementarea Strategiei Naționale Antidrog prin identificarea instituțiilor direct implicate în realizarea obiectivelor sale și asigurarea cadrului viitor de colaborare cu acestea, prin crearea bazei de date privind fenomenul drogurilor și prin coordonarea relațiilor internaționale care vizează problematica drogurilor, toate acestea contribuind la afirmarea identității sale în plan național și internațional. De fapt atât forțele armate cât și cele de siguranță și ordine publică destinate participării la misiuni internaționale se confruntă adesea cu îndeplinirea de sarcini concrete de combatere a traficului ilicit de droguri dar și a traficului ilicit de persoane.
Cooperarea polițienească pentru prevenirea traficul cu ființe umane reprezintă un alt domeniu al combaterii prin mijloace internaționale a rețelelor criminalității organizate transfrontalier. Traficul de ființe umane este recunoscut ca una dintre cele mai grave forme ale criminalității organizate, cu factori multipli care îl încurajează și, de asemenea, cu multiple efecte negative la nivelul individului sau al societății. Traficul de ființe umane este strâns legat de situația socio-economică complexă a țărilor de origine, dar și de existența unei "piețe" (cereri) în țările de destinație.
La nivel regional se estimează că 10%-15% din numărul persoanelor traficate îl reprezintă adolescente sub 18 ani, traficate în scopul prostituției. Copiii sub 13 ani, atât fete cât și băieți, sunt traficați din Albania, R. Moldova și România în țările vestice, în special în scopul exploatării prin muncă. De asemenea, numărul copiilor neacompaniați și al femeilor care migrează a crescut, aceștia având un grad ridicat de risc de a fi traficați (Trafficking in Human Beings in South Eastem Europe, UNICEF, UNOHCHR, OSCE-ODIHR, 2003).
Una dintre definițiile cele mai cuprinzătoare ale traficului de ființe umane ar putea fi, potrivit Protocolului privind Prevenirea, Combaterea și Sancționarea Traficului de Persoane, în special de Femei și Copii, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva Crimei organizate transfrontaliere, adoptată la 25 octombrie 2000 aceasta: „Traficul de persoane înseamnă recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea persoanelor, prin amenințare cu forța sau a altor forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de putere sau situația de vulnerabilitate sau prin oferirea sau acceptarea de plăți sau foloase pentru obținerea consimțământului unei persoane care deține controlul asupra unei alte persoane în scop de exploatare. Exploatarea va include, cel puțin, exploatarea prostituției altora sau alte forme de exploatare sexuală, muncă sau servicii forțate, sclavie sau practici similare sclaviei, servitute sau prelevarea organelor.”
Rapoartele Interpol și ale organelor specializate din majoritatea țărilor civilizate de pe mapamond arată că scopurile traficului cu ființe umane includ, dar nu se limitează la: prostituția forțată, munca în condiții de sclavie, munca în contul datoriilor, utilizare în calitate de mamă-surogat, cerșit, sex-turism, pornografie, contrabandă, adopții ilegale, mariaj forțat, prelevarea de organe. Odată trecute fraudulos peste hotare, despre marea majoritate a victimelor traficului de ființe umane se află puține lucruri. Sistemul de tip mafiot al rețelelor impune, în primul rând, o "lege a tăcerii" consfințită sub teroare. Sindicatele crimei profită de slaba legislație în domeniu și au parte de profituri imense. Este o problemă globală, față de care forțele specializate încearcă să îmbunătățească impunerea legii și cooperarea, în scopul combaterii acestor crime.
În acest sens, „Protocolul pentru prevenirea, suprimarea și pedepsirea traficului cu persoane” îndeamnă la intensificarea schimbului de informații între state pentru a determina:
1. dacă există persoane care trec sau intenționează să treacă granița, cu documente aparținând altor persoane, și dacă aceștia sunt criminali sau victime;
2. tipul documentului de călătorie de care indivizii s-au folosit sau au intenționat să se folosească în scopul trecerii granițelor, pentru a face trafic de persoane;
3. mijloacele și metodele folosite de grupurile criminale organizate în scopul traficului cu persoane.
Traficul de ființe umane este unanim recunoscut ca o componentă a crimei organizate transfrontaliere și se manifestă cu precădere în zonele în care lipsește o legislație corespunzătoare, dar și un sistem de cooperare între diferite organisme guvernamentale și ONG-uri, a căror activitate comună trebuie să aibă ca obiect prevenirea traficului.
Deși fenomenul ia amploare, în întreaga lume, nu doar în țara noastră, prea puțini traficanți au fost prinși, ceea ce se explică prin absența unei legislații corespunzătoare în multe dintre țările sursă. Deși există convenții internaționale și alte documente adoptate de diverse organisme, este nevoie și de o legislație proprie fiecărei țări. În România, a fost adoptată Legea pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane (Legea 678/2001), precum și Planul Național de acțiune pentru combaterea traficului de persoane. În Raportul Anual al Departamentului de Stat al SUA, referitor la traficul de persoane, dat publicității în luna iunie 2004, România era una dintre țările nominalizate, considerată a fi lider regional în lupta anti-trafic de persoane.
În raport se arăta că Guvernul României, deși nu îndeplinește standardele minime pentru combaterea traficului, face eforturi deosebite pentru contracararea fenomenului. Au fost votate legi importante, pentru a întări pedepsele aplicate traficanților, au fost sporite resursele puse la dispoziția poliției, pentru anchetarea și aducerea în fața instanței a celor implicați în acest comerț cu ființe umane și se preconiza înființarea de adăposturi care să ofere ajutor victimelor traficului de persoane, în momentul în care acestea se întorc în România.
Legislația privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane este și ea relativ nouă, iar experiența în implementarea acesteia este redusă. Chiar dacă sunt deferite justiției multe cazuri de trafic de ființe umane, majoritatea dosarelor nu conțin probe suficiente, iar procurorii sunt nevoiți să schimbe tipul infracțiunii. Din acest punct, până la condamnarea finală, urmează o procedură complexă, care are șanse scăzute să se finalizeze cu condamnări privind infracțiunea de trafic de ființe umane, datorită administrării inițiale a dovezilor, lipsei acestora sau retragerii plângerii victimei. În multe din operațiunile multinaționale la care participă și militari, jandarmi și polițiști români, există mandate specifice de intensificare a cooperării pentru prevenirea traficului de ființe umane, uneori în contextul combaterii terorismului care-i asigură resursele financiare din aceste fapte specifice criminalității organizate transfrontaliere.
2.3.2.2. Cooperarea internațională pentru combaterea terorismului
În conformitate cu Strategia de securitate națională a României elaborată și promulgată în 2007, participarea la efortul internațional de luptă împotriva terorismului reprezintă o necesitate obiectivă pentru democrațiile responsabile și o dovadă a eficienței lor. Neutralitatea în războiul global împotriva terorismului nu este posibilă. Terorismul nu poate fi ignorat și nu poate fi tolerat.
Unele din aspectele care se impun din ce în ce mai pregnant pe scena mondială este cel al legăturii indisolubile dintre terorism, traficul de droguri și crima organizată. Terorismul, traficul de droguri și crima organizată se intercondiționează reciproc din ce în ce mai mult, deși la început aveau existențe complet separate. Grupurile organizate și rețelele de crimă organizată colaborează din ce în ce mai mult, amplificându-și capacitățile de a provoca daune societăților democratice, atât cu arme convenționale, cât și, foarte posibil în viitor, cu arme nucleare și de distrugere în masă, precum și alte forme de război neconvențional (inclusiv cel cibernetic și informațional). ,,O asemenea apropiere se produce deja și fără tehnologie, de exemplu între baronii drogurilor care caută să-și protejeze fermele de cultură a plantelor stupefiante și teroriștii care au nevoie de bani pentru a cumpăra arme și pentru recrutări”.
La nivel tactic, grupările teroriste se pot baza pe rețelele de crimă organizată în vederea procurării de armament, iar rutele organizate de bandele criminale pot fi foarte utile pentru teroriști. În compensație, grupările teroriste pot antrena membrii organizațiilor criminale în folosirea armelor și explozivilor și pot garanta libera trecere prin teritoriile controlate de ele în schimbul unei plăți făcute de grupurile de crimă organizată.
„Dacă interacțiunea cu asociațiile transnaționale ale răufăcătorilor funcționează suficient de bine – în special cu narcotraficanții – infrastructurile acestor interacțiuni ar puțea fi destul de solide pentru a da teroriștilor o ocazie veritabilă de a prolifera armele de distrugere în masă … consecințele unei asemenea infrastructuri sunt evidente”.
Legăturile stabilite între crima organizată, grupurile teroriste, traficul de arme și traficul de droguri multiplică riscurile pentru securitate din fiecare țară și din cadrul comunității internaționale. Cercetările în domeniu au scos în evidență faptul că terorismul are ca motivație intrinsecă, interpretarea subiectivă a realității, care diferă de percepțiile guvernelor și societăților cu care se confruntă teroriștii sau care reprezintă motivul frustrării.
La baza emergenței oricărui act terorist stă sistemul de convingeri format din imagini, simboluri și mituri dominante, de percepții și interpretări eronate care determină trecerea de la nemulțumire și frustrare la acțiuni violente și speranțe de schimbare a statutului real, dar neconform al societății atacate.
Cel mai adesea teroriștii au conștiința superiorității lor morale, considerându-se mai sensibili, în fond niște idealiști pe care societatea nu-i merită. Este cunoscut faptul că orice fenomen social nociv trebuie combătut și eradicat prin studierea și eliminarea cauzelor care l-au generat sau îl întrețin. În legătură cu flagelul terorismului contemporan se impune constatarea că, analizând rezultatele nenumăratelor reuniuni, întâlniri, conferințe și alte manifestări internaționale în domeniu, inclusiv dezbaterile în cadrul Organizațiilor Națiunilor Unite, iese în evidență faptul că preocupările pe marginea factorilor care generează terorismul nu au dus la nici un rezultat, concluzie ce se desprinde și din parcurgere a bogatei literaturi consacrate terorismului.
Pe parcursul timpului s-a conturat tot mai mult ideea că, din punct de vedere juridic, terorismul constituie o infracțiune internațională a cărei combatere implică o participare activă a tuturor statelor, în măsură să asigure nu numai cooperarea lor pe plan penal, dar și eradicarea cauzelor acestui fenomen, prin studierea și analizarea atentă a împrejurărilor care îl generează sau favorizează, în scopul adoptării unor măsuri eficiente care să-l combată.
Ca o consecință a atentatelor teroriste din S.U.A, în 11 septembrie 2001, în cadrul ONU, a fost constituit un Comitet de luptă împotriva terorismului prin Rezoluția nr.1373/2001, adoptată la 28 septembrie 2001, care a definit cadrul general al luptei comunității internaționale împotriva acestui flagel și s-a creat un mecanism de punere în aplicare a recomandărilor Consiliului de Securitate. Prin această Rezoluție Consiliul de Securitate a decis ca toate statele membre să prevină și să suprime finanțarea actelor de terorism. Rezoluția nr. 57/27 a Adunării Generale a ONU din 19 noiembrie 2002 a salutat eforturile de implicare în lupta împotriva terorismului ale Departamentului pentru Prevenirea Terorismului (Terrorism Prevention Branch) din cadrul Centrului pentru prevenirea Crimei Internaționale și ale Biroului pentru Controlul Drogurilor și Prevenirea Crimei din Secretariatul ONU. În acest sens, este apreciată publicarea de către Secretariatul ONU a volumului intitulat „Legi și reglementări naționale asupra prevenirii și suprimării terorismului internațional”. La 13 aprilie 2005 Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 59/290 a adoptat „Convenția Internațională pentru Suprimarea Actelor de Terorism Nuclear” deschisă pentru semnare de la 14 sept. 2005 până la 31 decembrie 2006.
La momentul actual, organizarea luptei interne și multinaționale împotriva terorismului se face în conformitate cu legea –cadru a domeniului, prin care sarcini importante revin în acest domeniu SRI, MAN și MAI precum și unor organisme specializate ale acestora. Potrivit Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, terorismul reprezintă ansamblu de acțiuni sau amenințări care prezintă pericol public și afectează securitatea națională, având următoarele caracteristici: sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile față de alte entități împotriva cărora acționează prin modalități violente sau distructive; au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică; vizează factori umani și/sau materiali din cadrul autorităților publice, populației civile sau oricărui alt segment aparținând acestora; produc stări cu puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra scopurilor urmărite.
În baza art. 29 al Tratatului Uniunii Europene, care face referire la terorism, ca fiind una din cele mai importante și periculoase infracțiuni, Consiliul UE a aprobat la 19 septembrie 2001, Decizia-Cadru, care cuprinde o formă mai completă a definiției terorismului, specificând și infracțiunile teroriste ca fiind: omorul; vătămarea corporală; răpirea sau luarea de ostateci; jaful; furtul, hoția sau tâlhăria; ocuparea ilegală sau distrugerea facilităților guvernamentale sau de stat; fabricarea, posesia, achiziționarea, transportul sau livrarea de arme sau explozivi, livrarea de substanțe care prezintă pericol de contaminare, producerea de incendii, explozii sau inundații, punerea în pericol a oamenilor, proprietăților, animalelor sau mediului; obstrucționarea sau distrugerea livrării de apă, electricitate sau alte resurse fundamentale; atacul prin intervenția la sistemele informaționale; amenințarea cu comiterea oricărei infracțiuni din cele arătate; conducerea unui grup terorist; promovarea, susținerea sau participarea la un grup terorist.
Reglementarea respectivă denumește "grup terorist", o organizație structurată stabilă pentru o perioadă de timp, cu mai mult de două persoane, care acționează în scopul de a comite infracțiunile sau acțiunile teroriste specificate în Decizia-Cadru la paragrafele a-k. Această definiție include terorismul în conceptul de criminalitate organizată.
Definit de unii autori ca un „război ascuns nedeclarat,, sau „conflict de mică intensitate cu obiectiv limitat” acest flagel al lumii contemporane a depășit stadiul improvizațiilor, al unor simple asasinate sau atentate cu bombe. Manifestările sale violente precis orientate și foarte bine organizate, crează o psihoză paralizantă a terorii în rândul populației, atât în timp de pace, în situații de criză sau în caz de război.
2.3.2.3.Instituția Atașatului de Afaceri Interne(AAI)
O modalitate de intensificare a cooperării internaționale pentru combaterea criminalității o reprezintă instituția AAI. România poate încheia tratate având ca obiect trimiterea în misiune a atașați lor de afaceri interne și a ofițerilor de legătură pe o perioadă determinată în scopul promovării și accelerării cooperării cu celelalte state, în special prin acordarea de asistență: sub forma schimbului de date și informații în scopul prevenirii și combaterii criminalității; pentru soluționarea cererilor de asistență polițienească și judiciară în materie penală precum și în legătură cu atribuțiile autorităților responsabile cu supravegherea frontierelor externe.
Prin atașat de afaceri interne se înțelege persoana desemnată de ministrul de interne să reprezinte Ministerul in statul de acreditare. Atașatul de afaceri interne se trimite în misiune permanentă în străinătate cu durata de doi ani care poate fi prelungită pentru o nouă perioadă de până la maxim doi ani, în funcție de rezultatele obținute și pentru asigurarea continuității la post. Posturile de atașați de afaceri interne se ocupă prin examen sau concurs. Modalitatea de cooperare se realizează prin două componente: atașați de afaceri interne străini acreditați în România; atașați de afaceri interne români acreditați în alte state.
Atașații de afaceri interne dețin ca misiune preventivă recunoașterea și asistența polițienească, monitorizarea problemelor situaționale ale poliției din cadrul statului acreditar precum și menținerea contactelor cu autoritățile din statul acreditar.
Trimiterea personalului Ministerului Administrației și Internelor în misiuni în străinătate, pentru a îndeplini funcția de atașat de afaceri interne se realizează cu respectarea principiului voluntariatului. Activitatea de coordonare pentru selecționarea, pregătirea, încadrarea și trimiterea la post a atașaților de afaceri interne se realizează de către o comisie formată din reprezentanții la nivel de director sau director adjunct din Direcția Management Resurse Umane a Ministerului Internelor si Reformei Administrative, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă și Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale din Ministerului Internelor si Reformei Administrative, prezidată de secretarul de stat pentru integrare europeană și relații internaționale (Comisia de coordonare).
În prezent MAI are un număr de peste 30 atașați de afaceri interne și adjuncți acreditați în următoarele state: Bulgaria, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Spania, Italia, Olanda, Polonia, Austria, Republica Cehă, Marea Britanie, Turcia, Ucraina, Molova, Elveția, Norvegia, Suedia, Portugalia, Irlanda, Finlanda, Danemarca, Cipru, Letonia, Lituania, S.U.A., Georgia, Azerbaidjan, China, Armenia, Rusia.
Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale din cadrul Ministerului stabilește și actualizează periodic necesarul de posturi de atașați de afaceri interne, stabilind permanent necesitatea înființării de noi posturi, de rechemare în țară, precum și de prelungire succesivă a misiunilor. Biroul atașatului de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în străinătate cuprinde ansamblul personalului și mijloacelor afectate postului de atașat de afaceri interne în statul acreditar. Personalul biroului atașatului de afaceri interne se compune din: atașat de afaceri interne și, după caz, atașat adjunct de afaceri interne, sau ofițer de legătură, precum și personal auxiliar. Atașații de afaceri interne se află în subordinea directă a secretarului de stat care coordonează activitatea de integrare europeană și relații internaționale, fiind subordonați nemijlocit șefului Direcției Integrare Europeană și Relații Internaționale.
Personalul auxiliar este subordonat direct șefului Direcției Integrare Europeană și Relații Internaționale și nemijlocit atașatului de afaceri interne din statul acreditar. Activitatea atașaților de afaceri interne se desfășoară cu respectarea prevederilor corespunzătoare din Statutul Corpului Diplomatic și Consular, ale Regulamentului privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, a misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și centrelor culturale. Atașații de afaceri interne, și personalul birourilor acestora din cadrul misiunilor diplomatice ale României se conformează regulilor de ordine interioară stabilite de șeful misiunii.
În exercitarea atribuțiilor sale, atașatul de afaceri interne trebuie să respecte suveranitatea, legile și jurisdicția statului acreditar.
Atașații de afaceri interne promovează și facilitează cooperarea bilaterală, multilaterală în domeniul afacerilor interne în ceea ce privește acordarea sau primirea de asistență de către autoritățile de resort din România, pentru următoarele activități:
a) schimbul fluent și eficient de informații operative necesare prevenirii și combaterii criminalității în scopul menținerii și restabilirii ordinii publice;
b) facilitarea îndeplinirii cererilor de asistență polițienească și judiciară în materie penală;
c) exercitarea misiunilor autorităților implicate în controlul frontierelor și în supravegherea respectării regimului străinilor;
d) facilitarea contractelor și realizarea obiectivelor de cooperare bilaterală sau multilaterală în materie de afaceri interne, prevăzute în instrumentele juridice încheiate de Ministerul Administrației și Internelor din România sau de Guvernul României cu autoritățile statului acreditar;
e) sprijinirea procesului de integrare europeană și euroatlantică, armonizarea legislativă și adaptarea în România a practicilor și standardelor comunitare relevante în domeniul Justiție și Afaceri Interne.
De asemenea, atașatul de afaceri interne asigură consilierea șefului misiunii diplomatice pe lângă care își desfășoară activitatea, în domeniul său de competență. Atașatul de afaceri interne asigură totodată consultanță, întocmește informări și acordă asistență pe lângă serviciile competente ale statului acreditar, precum și facilitarea comunicării dintre acestea și instituțiile omoloage din România.
2.3.3. Crearea forțelor supranaționale de ordine și siguranță publică
2.3.3.1. EUROPOL(Oficiul european de poliție)
Europol este organizația care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene și care operează cu informațiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăți eficacitatea și cooperarea autorităților competente din statele membre în ceea ce privește prevenirea și combaterea formelor grave de crimă internațională organizată și terorism. Europol are misiunea de a-și aduce o contribuție semnificativă la acțiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate și a terorismului, concentrându-și eforturile asupra organizațiilor criminale. Așa cum menționează Max-Peter Ratzel, director al Europol, „în îndeplinirea unei asemenea misiuni de mare cinste și răspundere, Europol cooperează strâns cu statele membre ale UE, cu statele candidate, precum și cu alte organisme de aplicare a legii implicate activ în lupta împotriva crimei organizate, cu respectarea totală a legii și a drepturilor omului”.
Înființarea organizației Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga, Olanda, Europol a început să-și desfășoare activitatea pe 3 ianuarie 1994 sub denumirea de Unitate a Drogurilor Europol (EDU), acțiunile sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat alte domenii importante ale criminalității. Începând de la 1 ianuarie 1998, mandatul Europol s-a extins pentru a cuprinde toate formele grave de criminalitate internațională, așa cum sunt acestea enumerate în Anexa la Convenția Europol. Convenția Europol a fost ratificată de toate statele membre și a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai multor hotărâri cu caracter juridic cu privire la Convenție, Europol a început să își desfășoare toate activitățile pe 1 iulie 1999. O dată cu aderarea la UE, România a adoptat OUG nr.61/2007 conținând misiuni de punere în aplicare a Convenției Europol.
Europol dispune de un staff de 410 persoane și de 90 ofițeri de legătură angajați în sprijinirea activităților de aplicare a legii desfășurate de statele membre, îndreptate în special împotriva:
•traficului ilegal de droguri;
• rețelelor ilegale de imigrație;
• falsificării banilor (falsificarea monedei euro) și a altor mijloace
de plată;
• traficului cu ființe umane inclusiv pornografia infantilă;
• traficului ilegal cu vehicule;
• spălării banilor.
În plus, principalele priorități ale Europol includ infracțiunile împotriva persoanelor, infracțiunile financiare și infracțiunile cibernetice. Competențele sale se aplică atunci când este implicată o structură de crimă organizată și sunt afectate două sau mai multe state membre.
Europol nu are puteri executive ci oferă sprijin calificat prin:
• Facilitarea schimbului de informații, potrivit legii naționale, dintre ofițerii de legătură ai Europol (OLE). Ofițerii de legătură sunt detașați pe lângă Europol de către statele membre, ca reprezentanți ai agenții lor naționale ce se ocupă de aplicarea legii din aceste state;
• Oferirea de analize operative în vederea sprijinirii operațiunilor;
• Elaborarea de rapoarte strategice (de ex. evaluarea amenințării) și analiza activităților criminale, pe baza informațiilor și datelor oferite de statele membre și de terți;
• Oferirea de expertiză și sprijin tehnic pentru anchetele și operațiunile realizate în cadrul UE, sub supravegherea și cu răspunderea legală a statelor membre interesate.
Europol este, deci, o agenție multidisciplinară, cuprinzând nu numai forțele obișnuite de poliție, dar și membri ai staffurilor altor organisme de aplicare a legii din statele membre ale Uniunii Europene, cum ar fi: vama, servicii de imigrare, poliția de frontieră, poliția financiară etc. De asemenea, Europol ajută la depășirea barierelor lingvistice în cooperarea polițienească internațională, în sensul că orice ofițer din componența organismelor de aplicare a legii, din orice țară membră UE, inclusiv România și Bulgaria, poate adresa orice solicitare către European Național Unit (ENU), în limba maternă și vor obține răspuns în aceeași limbă.
Dat fiind că activitățile ce țin de crimă organizată la nivel internațional nu se opresc la granițele naționale, Europol și-a îmbunătățit cooperarea privind aplicarea legii internaționale prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau strategice cu alte state și organizații internaționale, după cum urmează: Columbia, Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (OLAF), Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri, Islanda, Interpol, Norvegia, Elveția, Turcia, Statele Unite ale Americii, Biroul ONU privind Drogurile și Criminalitatea, Organizația Mondială a Vămilor, România și Rusia.
Convenția Europol creează posibilități de inițiere de contacte și cu state care nu sunt membre ale UE sau cu alte organizații internaționale. În fapt, Convenția cuprinde indicațiile și condițiile în care se poate efectua schimbul de informații cu aceste state și organizații, principala cerință fiind protecția și securitatea datelor, fiind în același timp o formă eficace de combatere multinațională a crimei organizate transfrontalier dar și o reflectare a transformărilor misiunilor forțelor de ordine, la fel ca și Forța de Jandarmerie Europeană aflată în curs de organizare
2.3.3.2. Forța de Jandarmerie Europeană
Gestionarea civilă a situațiilor de criză necesită punerea la dispoziție a diferitelor capacități, în special a celor de poliție, ținându-se cont de concluziile trase în urma operațiunilor de restabilire a păcii conduse în Balcani de la începutul anilor ’90. Mai multe state membre ale Uniunii Europene, ca și România de altfel, dispun de două tipuri de forțe de poliție: cu statut civil si cu statut militar de tip jandarmerie. Forțele de tip jandarmerie s-au arătat deosebit de eficiente în contextul situațiilor degradate și sunt perfect capabile de a coopera cu forțele armate într-un teatru de operații. Deja prezente în cadrul operațiilor în curs de desfășurare, aceste forțe de jandarmerie ale celor cinci state membre ale Uniunii Europene(Franța, Italia, Spania, Portugalia si Olanda) au hotărât crearea unei noi entități, Forța de Jandarmerie Europeană(FJE), care dispune de un Stat Major și de mijloace proprii. România, care dispune deja de o forță de poliție de tip jandarmerie, Jandarmeria Română, care dezvoltă relații foarte strânse cu forțele omoloage ale celor cinci țări menționate anterior, și-a manifestat rapid interesul cu privire la FJE.
Pentru a răspunde cît mai bine la nevoile impuse de către transformarea naturii crizelor internaționale, ministrul apărării din Franța, a propus în cursul anului 2003 ca Spania, Italia, Portugalia, Tarile de Jos și Franța care dispun de forțe de poliție cu statut militar, să lucreze împreună pentru crearea unei Forțe de Jandarmerie Europene (FGE în limba franceza și FJE în limba română) în măsură să efectueze misiuni pe întreg palierul ordinii publice, în beneficiul unei forțe terestre. Începând cu luna octombrie 2003, s-au desfășurat mai multe reuniuni care au permis întâlnirea factorilor responsabili din Franta, Italia, Spania, Portugalia și Olanda, finalizate prin elaborarea unei declarații de intenție și semnata de către 5 miniștri ai apărării în timpul reuniunii neoficiale a miniștrilor apărării ai UE din data de 17 septembrie 2004 în Olanda la Noordwijk.
Misiunea FJE trebuie să poată acoperi toate aspectele unei operații de gestionare civilă a crizelor, fiind în măsură să intervină: în timpul fazei militare a crizei FJE este angajată în spatele forței militare, asigurând misiunile de menținere a ordinii și misiunile de poliție judiciară; în timpul fazei de tranziție-criză de intensitate medie FJE ar putea să-și continue misiunea în cadrul forței militare, facilitând coordonarea și cooperarea cu unitățile de poliție; în faza de stabilizare a teatrului FJE ar putea, sub autoritatea civilă internațională, să faciliteze trecerea la acțiuni de cooperare sau să fie dezangajată. Totodată, FJE ar putea fi angajată preventiv în absența unei forțe militare desfășurată în prealabil, FJE ar putea fi utilizată în cazuri foarte bine identificate. În conformitate cu mandatul fiecărei operații, FJE va putea interveni pe un spectru larg de misiuni decurgând din capacitățile lor de poliție, cum ar fi:
Executarea misiunii de restabilire și menținere a ordinii publice
Supravegherea și consilierea unei poliții locale în activitatea sa cotidiană, inclusiv în ceea ce privește investigația judiciară;
Conducerea procesului de supraveghere a controlului de trafic ilicit, executarea misiunilor de poliție de frontieră și celor de cercetare generală;
Executarea muncii de investigație judiciară, acoperind sfera depistării de acte de delincvență, urmărirea infractorilor și transferul lor sub autoritățile judiciare competente;
Protecția populației și a bunurilor și restabilirea ordinii în cazul unor manifestații publice cu grad ridicat de risc;
Pregătirea la standarde internaționale a ofițerilor de poliție;
Pregătirea instructorilor, în special în cadrul programelor de cooperare.
Cadrul de întrebuințare a efectivelor prevede că Forța de Jandarmerie Europeană, instrument militar al gestionării civile a crizelor, va fi angajată cu prioritate în beneficiul Uniunii Europene. De asemenea, concepția de întrebuințare prevede și punerea sa la dispoziția organizațiilor internaționale (ONU, NATO, OSCE) sau a unei coaliții formate ad-hoc. Ea este concepută ca un instrument polițienesc integrat, cuprinzând astfel funcția polițienească de o manieră globală, regrupând ansamblul misiunilor care îi sunt atribuite, restabilirea ordinii publice, asigurarea și menținerea ordinii publice, poliție judiciară, cercetare și exploatare a informațiilor. Instrument de tranziție a gestionării de crize, FJE poate, în aceste condiții, să-și îndeplinească misiunile la fel de bine sub comandă militară, în spatele dispozitivului în timpul unui conflict de mare intensitate, dar și pe timpul instalării unui regim democratic, sub autoritate civilă.
Organizarea Forței de Jandarmerie Europeană(Vezi Anexa 11) se inspiră din Euroforce, și pune problema existenței unui Stat Major permanent proiectabil și a capacității de rotire a personalului acestuia între diferitele țări. Acesta va permite un antrenament specific și va fi capabil să se desfășoare rapid. Italia și-a manifestat voința de a găzdui Statul Major pe teritoriul său, la Vicenza. FJE va avea la dispoziția sa:
un Stat Major multinațional, suplu și proiectabil, necesar planificării graduale, desfășurării și conducerii forței de jandarmerie europene care va dispune de capacitățile de susținere logistică.
grupare operativă, compusă din structuri de jandarmerie mobilă sau din unități echivalente, specializate pe misiunile de menținere și de restabilire a ordinii publice.
structură de jandarmi specializată, în misiuni de poliție judiciară, de luptă împotriva criminalității, de culegere și exploatare a informației, de protecție a personalităților sau a martorilor, de control al mișcării populațiilor, de luptă antiteroristă și de intervenții specializate, lucrând în comun cu structurile de jandarmerie mobilă.
structură logistică capabilă să asigure susținerea logistică a forței.
Statul Major de la Vicenza este operațional din 2005, iar în prezent se proiectează un acord între cele 5 țări.
Jandarmeria Romană are capacitatea de a pune la dispoziție personal specializat, dar și unități integrate. În perioada 13-17 iunie 2005, Jandarmeria Română a fost invitată să participe cu un ofițer, în calitate de observator, la primul exercițiu de Comandament organizat de către Statul Major al FJE din Vicenza. Exercițiul a fost organizat în Franța, la Saint-Astier, în același Centru unde anual sunt organizate și desfășurate stagiile de antrenament pentru Forța de Poliție Europeană, la care Jandarmeria Română participă în calitate de co-organizatoare alături de Jandarmeria Națională Franceză, Garda Civilă Spaniolă și Poliția de Frontieră Germană.
La data de 17 decembrie 2008, cu prilejul Reuniunii Comitetului Interministerial de Rang Înalt (CIMIN), care se desfășoară în regiunea Coimbra, din Portugalia, România, prin intermediul Jandarmeriei Române, a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Forței de Jandarmerie Europeană. Cu acest prilej, inspectorul general al Jandarmeriei Române a semnat Declarația Unilaterală de aderare la FJE de către România, documentația ce aă statutul instituției în cadrul F.J.E. De asemenea, concomitent cu Reuniunea CIMIN s-a desfășurat și Exercițiul FJE de Stat major – EGEX 08, la care participă și trei ofițeri jandarmi români cu funcții de comandă, din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.
2.3.3.3. Forța de Poliție Civilă a Națiunilor Unite
În mod curent, ca expresie concretă a guvernării globale a tuturor statelor, Națiunile Unite desfășoară un număr mare de Operațiuni pentru Menținerea Păcii, în cele mai multe dintre acestea fiind implicați și ofițeri de poliție din Statele Membre. Prin misiunile și mandatul acreditat de CSONU, forțele de menținere și sprijinire a păcii reprezintă o formă sui generis de organisme supranaționale de ordine și siguranță publică în teritoriile în care acționează. Începând cu anul 1948, au fost desfășurate 55 de Operațiuni pentru Menținerea Păcii. Astăzi, mai sunt desfășurate în jur de 15 acțiuni, dar între anii 1988 și 2002 numărul lor s-a ridicat la 42. În anul 1988, instituției, „Operațiuni pentru Menținerea Păcii” i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace. Monitorii păcii, recunoscuți prin celebrele Căști sau Berete Albastre ale Națiunilor Unite, sunt desfășurați de Consiliul de Securitate cu scopul de a sprijini implementarea acordurilor de pace, monitorizarea încetării focului, patrularea zonelor de conflict, crearea zonelor tampon între forțele opozante, a condițiilor de negociere și soluționare a diferendelor. În cele din urmă, succesul operațiunilor depinde de consensul și cooperarea dintre părțile aflate în conflict. Forțele Națiunilor Unite utilizate în Operațiunile pentru Menținerea Păcii au în structura lor componente militare, polițienești, politice umanitare. Acționând astfel, puterea și autoritatea monitorilor păcii constă în imparțialitatea, neutralitatea și echidistanța adoptate în toate împrejurările. Ei folosesc convingerea și un minimum de forță, doar pentru a detensiona situațiile explozive și a preveni reluarea eventualelor lupte.
Guvernele, care se oferă să trimită ofițeri de poliție pentru operațiuni, au obligația să se îngrijească de negocierea condițiilor de participare la misiuni a forțelor naționale, începând cu aspectele privind conducerea forțelor și controlul respectării condițiilor negociate. Pentru fiecare operațiune în parte, Statele Membre oferă voluntar efectivele și echipamentul necesar, pentru care primesc compensațiile echivalente din fondul special destinat menținerii păcii. În ultimă instanță, întreaga autoritate asupra propriilor forțe care servesc sub faldurile Națiunilor Unite, incluzând problematica statuară și disciplinară, și cea privind retragerea de pe teritoriul de operațiuni a efectivelor atunci, când o doresc, revine statelor contribuitoare. Indiferent de rangul sau profilul lor, polițiștii nu depun jurământ de credință față de Națiunile Unite. Ei poartă propriile lor uniforme și echipamente. Pentru a se identifica între ei, ca monitori internaționali, ei poartă beretele albastre și insignele Națiunilor Unite.
Misiunile Poliției Civile a Națiunilor Unite sunt o expresie elocventă a mutațiilor suferite de sarcinile forțelor de ordine publică datorită globalizării Evoluția istorică a Operațiunilor pentru Menținerea Păcii reprezintă, în fapt, istoria dezvoltării și perfecționării acestui gen de misiuni, deceniul zece al secolului trecut aducând cu sine cele mai importante clarificări din acest punct de vedere, statuând poziția distinctă și importanța covârșitoare a forțelor de Poliție Civilă în ansamblul Forțelor Internaționale. Ofițerii de poliție din cadrul CivPol(Poliția civilă a Națiunilor Unite) trebuie să fie pregătiți și capabili să îndeplinească cele mai variate atribuții, începând de la activități de natură pur polițienească, până la atribuții de protecție a altor misiuni desfășurate de Națiunile Unite sau chiar a populației locale ori a refugiaților. După ample analize, încercând să se răspundă întrebărilor care privesc rațiunea existențială a CIVPOL, au fost ordonate și grupate principalele misiuni și atribuții, precum și modalitățile practice de exprimare în teren a acestor forțe, astfel:
A) Monitorizarea poliției locale
Prin această activitate, comună tuturor misiunilor de la începuturile Operațiunilor pentru Pace, se urmărește asigurarea că ordinea și legea sunt respectate, menținute și apărate, iar drepturile omului și libertățile fundamentale ale cetățenilor protejate, prin: pregătirea și instruirea efectivelor poliției locale pentru a fi capabilă să-și îndeplinească atribuțiile în orice situație; determinarea poliției locale de a-și asuma întreaga responsabilitate care îi revine pe plan intern; participarea, alături de poliția locală, la îndeplinirea activităților curente; primirea și verificarea plângerilor împotriva abuzurilor comise de poliția locală; supravegherea investigațiilor efectuate de poliția locală; preluarea și finalizarea din proprie inițiativă a unor cercetări în situațiile în care buna-credință a poliției locale este pusă la îndoială.
B) Asigurarea securității persoanelor afectate de conflict și sprijinirea reîntoarcerii refugiaților
Protejarea persoanelor vătămate sau fără adăpost și respectarea generală a drepturilor omului, au reprezentat preocupări esențiale care s-au regăsit de-a lungul timpului la marea majoritate a operațiunilor desfășurate de CivPol.
Dimensiunea acestei misiuni variază de la operațiune la operațiune. Deceniul trecut a menținut-o ca latură extrem de importantă a operațiunilor din Africa, Europa și Asia. De fapt, problematica exodului unui mare număr de persoane, suferințele provocate victimelor conflictelor au fundamentat și motivat intervențiile care au avut loc în spațiul ex-iugoslav, dar și conținutul mandatului forțelor internaționale.
C) Controlul și supravegherea securității publice în aria de operațiuni
Ordinea și securitatea publică în aria de operațiuni sunt importante pentru succesul întregii misiuni. Ele se constituie în premize esențiale ale reconstrucției, reclădirii încrederii între foștii beligeranți, reîntoarcerii refugiaților, pregătirii alegerilor democratice, creării instituțiilor statului de drept, promovării drepturilor și libertăților cetățenești.
Stabilizarea securității în zona operațiunilor contribuie esențial la insuflarea încrederii populației în administrația locală și în agenții poliției locale.
D) Participarea la reorganizarea Poliției Locale și la instruirea agenților acesteia în respectul drepturilor și libertăților universale ale omului
Reclădirea instituției poliției a ridicat multiple dificultăți, îndeosebi în țările cu sisteme de conducere dictatoriale, în care forțele polițienești, utilizate exclusiv ca instrumente de impunere prin forță a dictaturii, nu au mai fost acceptate de către populație.
Funcție de situațiile concrete ale zonei de operațiuni, s-a procedat la reînființarea instituției poliției (Kosovo), la monitorizarea regrupării, cantonamentului și a dezarmării/demobilizării forțelor de poliție (în Angola, Congo, Africa de Sud, ș.a.) și/sau la instruirea forțelor de poliție existente pentru a fi capabile să acționeze modern în respectul drepturilor și libertăților universale ale omului
E) Asistarea acțiunilor umanitare ale Națiunilor Unite, asociațiilor non-guvernamentale și autorităților nou înființate în zonele de conflict
Diferită de la situație la situație, dimensiunea acestei misiuni a fost amplificată emoțional. Cu toate acestea, pe fond , ea a rămas esențială pentru conducerile operațiunilor, întrucât numărul acțiunilor, al organismelor implicate, ca și cel al materialelor și bunurilor transportate și distribuite a crescut considerabil.
De la înființarea unor centre de hrană și depozite de materiale umanitare (corturi, cantine, farmacii, mijloace de transport, sedii provizorii, ș.a.), la crearea podurilor aeriene, securitatea aeroporturi lor, gardarea transporturilor și protecția persoanelor implicate, gama de activități și atribuții ale unităților internaționale de poliție s-a lărgit din ce în ce mai mult.
F) Garantarea securității și asigurarea mediului politic propice dialogului pașnic și desfășurării procesului electoral
Ținta oricărei intervenții a Națiunilor Unite rămâne reinstaurarea și menținerea unui climat de pace în zona operațiunii, bazat pe acordul părților (inițial), pe reclădirea încrederii în propriile instituții și introducerea unui sistem politic democratic, bazat pe alegeri libere și corecte (ulterior).
Pentru aceste considerente, prevenirea oricăror animozități, a pericolului unor noi dispute ori reluării ostilităților, eliminarea intervențiilor violente și a intimidărilor, asistarea procesului pregătirii alegerilor și monitorizarea întregii activități în ziua desfășurării lor, constituie tot atâtea acțiuni importante ale operațiunilor de menținere a păcii. Evoluția forțelor și operațiilor ONU de sprijin a păcii, desfășurate cu sprijinul statelor și în strânsă cooperare cu organizațiile internaționale regionale, demonstrează creșterea necontenită a funcțiilor polițienești în ordinea publică mondială pusă în pericol de noile tipuri de amenințări precum și apropierea dintre misiunile forțelor armate și cele ale poliției civile. În acest context, merită să dezvoltăm cercetarea pe necesitatea adaptării misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică la noile cerințe impuse de procesul globalizării.
2.4. Adaptarea misiunilor forțelor de ordine și siguranță publică la noile cerințe impuse de procesul globalizării
2.4.1. Operații de poliție civilă desfășurate de către ONU
Operațiile ONU în sprijinul păcii sunt destinate să țină sub control conflictul înțeles ca o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, până la găsirea unei soluții politice, prin desfășurarea de personal civil sau militar. Rolul general al forțelor destinate acestor operațiuni este de a executa și finaliza rezoluțiile Consiliului de Securitate privind statutul unei regiuni.
Operațiile ONU pentru menținerea ordinii juridice internaționale au fost înființate în timpul Războiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neînarmat sau purtând numai arme ușoare. Trupele se aflau sub comanda ONU și interveneau între cele două forțe armate aflate în conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internaționale mandatau Națiunile Unite să intervină pentru încetarea conflictului (așa numitul proxi-război) care amenința stabilitatea regională și pacea și securitatea internațională.
Forțele de menținere a păcii nu trebuiau să răspundă la foc cu foc. Ca regulă generală, rolul lor era acela de a interveni atunci când se înceta focul și când cele două părți implicate consimțeau asupra prezenței lor. Trupele evaluau situația din teren și raportau cu imparțialitate dacă s-a încheiat acordul de încetare a focului, dacă insurgenții și-au retras trupele și dacă au fost îndeplinite și alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau răgazul necesar pentru ca diplomații să îndepărteze cauzele conflictului.
Încheierea Războiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operațiunilor ONU de menținere a păcii. În noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a înființat misiuni mai ample si mai complexe, adesea având mandatul de a aplica acordurile de pace între protagoniștii conflictelor din interiorul unor țări. Mai mult, noțiunea de „menținere a păcii” a început să includă tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura durabilitatea păcii. Departamentul operațiunilor ONU de menținere a păcii a fost creat în 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescândă de operațiuni complexe.
În ansamblu, operațiunile au fost încununate de succes. În El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substanțial la asigurarea unei păci durabile. Nu a mers însă totul conform planului probabil și din cauza unei evaluări supra-optimiste a rezultatelor așteptate. În timpul derulării misiunilor din Cambodgia și Mozambic, Consiliul de Securitate mandata operațiuni în alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, țară în care nu încetase nici focul și nici beligeranții nu ajunseseră la un consens. Astfel de operații nu s-au bucurat de sprijinul politic atât de necesar în îndeplinirea mandatului. Eșecurile – cele mai dureroase fiind masacrul din Srebenita din 1995 (Bosnia si Herțegovina) și genocidul din Ruanda din 1994 – au determinat Națiunile Unite să își examineze și să își reconsidere propriile operații.
În 1999 s-a decis că reformarea misiunilor de menținere a păcii este absolut necesară. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a început o evaluare profundă a evenimentelor care au condus la eșecurile enunțate anterior și a solicitat o anchetă independentă asupra acțiunilor derulate de Națiunile Unite în timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Toate analizele au demonstrat necesitatea îmbunătățirii capacității Națiunilor Unite de a organiza operațiuni de menținere a păcii, în special de a asigura detașarea rapidă și autorizarea în funcție de cerințele din teren. Misiunile de menținere a păcii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai bună coordonare între Secretariatul ONU din New York și agențiile ONU în ceea ce privește planificarea și detașarea trupelor în teatrul de operații, precum și de o cooperare mai bună între ONU și organizațiile regionale. În plus, ONU trebuia să-și întărească preocupările de protejare a civililor în fața conflictului.
Concomitent, cererile pentru intervențiile misiunilor ONU au continuat să crească atât cantitativ, cât și calitativ: misiunile de menținere a păcii începuseră să se ocupe și de asigurarea respectării legii, de administrație, de dezvoltare economică sau de drepturile omului. În 1999, ONU a fost mandatată cu administrarea interimară în Timorul de Est, pregătind drumul către independența acestei regiuni. În același an, ONU a preluat și misiunea de administrare a tranziției din Kosovo după încetarea raidurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei. În 1999 și 2000, Consiliul de Securitate decidea înființarea a trei noi operațiuni în Africa (Sierra Leone, Republica Democrată Congo și Etiopia și Eritrea). În martie 2000, secretarul general ONU a cerut unui grup de experți internaționali conduși de Lakhdar Brahimi (fost ministru algerian de externe) să analizeze operațiunile de menținere a păcii și să identifice unde și când ar fi putut să fie acestea mai eficiente și, mai ales, în ce mod.
Cerințele sunt imense. În Republica Democratică Congo, de exemplu, ONU sprijină guvernul de tranziție al unei țări imense, cu o infrastructură aproape inexistentă și cu foarte puțină coeziune națională. În Kosovo, ONU sprijină părțile implicate în negocieri și provincia pentru a obține statutul final. Misiunea din Liberia este în plină dezvoltare, în timp ce misiunile din Timor Leste și din Sierra Leone își reduc amploarea. În tot acest timp apar crize noi și noi acorduri de pace trebuie semnate. Câteva dintre cele mai performante unități militare ale lumii sunt deplin angajate (în special în Irak și Afganistan), în timp ce țările în curs de dezvoltare – principalii 10 contribuitori la operațiunile ONU de menținere a păcii – au resurse limitate.
ONU consideră “supremația legii” ca fiind o componenta extrem de importantă în planificarea unei misiuni, înregistrând progrese notabile în dezvoltarea capacității polițienești și juridice care să sprijine și să corecteze din mers activitățile aflate în derulare.
În societățile post-conflict, sistemul juridic (cadru legislativ, curți, judecători, procurori, penitenciare) trebuie să fie capabil să funcționeze independent și corect încă de la început. Dacă forțele de poliție și-au pierdut credibilitatea în rândul populației, s-ar putea dovedi necesară desfășurarea temporară a unor forțe internaționale sau derularea unui program de re-profesionalizare profundă. Situația ar putea necesita înființarea unui tribunal special care să judece crimele de război sau înființarea unei comisii de reconciliere și stabilire a adevărului.
Secretarul general ONU administrează și coordonează misiunile și răspunde în fața Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea mandatelor acestora. De obicei, operațiunile de amploare sunt conduse de un Reprezentant Special al secretarului General, iar Departamentul ONU pentru operațiunile de menținere a păcii (DPKO) îl asistă pe secretarul general în formularea politicilor și procedurilor, făcând recomandări asupra oportunității înființării unei noi misiuni sau administrarea celor aflate în derulare. De asemenea, DPKO acordă sprijinul necesar și unui număr mic de misiuni politice, cum ar fi cea din Afganistan. Guvernele dețin autoritatea de a trimite sau a retrage trupele de menținere a păcii cu care s-au angajat în operațiune, având în plus responsabilitatea de a le plăti salariile și răspunderea în aspecte disciplinare sau de personal.
Ofițerii de poliție civilă sunt tot o contribuție a statelor membre și își desfășoară activitatea după principiile observatorilor militari – experți în misiune, plătiți de Națiunile Unite.
În unele medii post-conflict, impunerea legii și a sistemului juridic poate fi prima instituție civilă locală cu autoritate care trebuie să fie reclădită imediat după încetarea ostilităților. În astfel de cazuri, instituțiile de justiție și cele de aplicare a legilor sunt instituții "pepiniere" din care administrația publică democratică se va împrăștia în toate mediile post-conflict. În consecință, în operațiile de pace, CivPol(poliția civilă a Națiunilor Unite) este adesea întrebată ce rol important joacă în tranziția de la un conflict la o pace durabilă, securitate și dezvoltare.
Împuternicirile Consiliului de Securitate sunt diverse. Acest consiliu poate autoriza CivPol să inițieze o serie de programe de antrenament pentru a deveni mai puternici și a întări și mai mult serviciile poliției locale și a le face mult mai eficiente și mai de efect, mai ales în conducerea responsabilităților serviciilor publice. Iar aceste servicii publice trebuie să furnizeze securitate și siguranță în mediul din jur, în care, de asemenea, reprezentanții țării pot să își exercite stabilitatea legală și în care să se bucure de recunoașterea drepturilor omului. Aceste împuterniciri ale Consiliului de Securitate pot, de asemenea, să autorizeze CivPol să reformeze și să restructureze agențiile poliției locale și/sau să monitorizeze ofițerii poliției din zonă. Aceste activități nu se exclud reciproc și sunt în concordanță cu practicile folosite de Națiunile Unite.
În zonele de misiune, unde este aproape un vid de autoritate locală format, Consiliul de Securitate poate, de asemenea, să mandateze o operațiune de menținere a păcii din partea Națiunilor Unite ca să se îngrijească de o administrare tranzitorie. Cuprinsă într-un astfel de mandat, CivPol poate fi – autorizată să își exercite o autoritate executivă de întărire a legislației deja existente, în cadrul întregului sistem juridic. Când este astfel autorizată, componenta CivPol își va exercita prerogativele în sistemul juridic și de respectare a legilor nelimitat, comparabil cu prerogativele legislative atribuite tuturor statelor membre. Componenții CivPol trebuie să posede și o autoritate executivă, și asta până când serviciile poliției locale pot să își asume responsabilitatea pentru impunerea legilor, care, până la urmă, este totuși dorința tuturor statelor ce compun activitatea CivPol. Trebuie să se recunoască, însă, că, atunci când încredințează autoritatea de impunere legislativă, componenții CivPol sunt mandatați efectiv de către Consiliul de Securitate să execute două distincte și separate responsabilități, prima fiind aceea de a furniza ordine și justiție pentru toți locuitorii din zona de misiune și în al doilea rând să poată să fie predată această autoritate unui nou format serviciu local de poliție. După cum forța militară poate fi mandatată să se ocupe de reorganizarea armatei statului respectiv, componenta de poliție poate primi misiunea de reformare și restructurare a agenților de poliție locală, în strânsă legătură cu reformele similare ale sistemului judiciar, monitorizate de alte organisme specializate ale componentei civile a misiunii ONU. Creșterea importanței acestui gen de misiuni polițienești ne determină să prezentăm în Anexa nr.12 etapele programului de restructurare a poliției locale în cadrul misiunilor ONU
Trebuie să fie, de asemenea, semnalat faptul că, membrii CivPol sunt autorizați să își exercite autoritatea executivă, și să fie preluate acele responsabilități abia după ce aceste autorității au fost o perioadă sub controlul unor forțe internaționale militare de menținere a păcii pentru o mai mare perioadă de timp. O serie de tranziții ale autorității executive de la o forță militară intervențională la componenta CivPol și, în ultimul rând, la servicii ale poliției locale sunt dificile și pun mari probleme tuturor părților interesate să micșoreze perioadele în care se pot ivi acele vid-uri în securitatea din zonă.
Activitățile componentei de poliție civilă în operațiunile de menținere a păcii pot fi împărțite în patru mandate de bază: instruirea; reformă și restructurare; supervizare și monitorizare; fondare și reconstrucție. Aceste patru mandate pot fi influențate de tipul de misiune încredințate CivPol: cu atribuții executive sau non-executive.
Indiferent de tipul de mandat sub care operează componenta de poliție civilă, activitățile acesteia pot avea repercusiuni politice semnificative. Într-un mediu post-conflict toate activitățile CivPol vor influența într-un fel sau altul echilibrul de putere dintre forțele politice locale. În același timp succesul unei operații a CivPol depinde de consensul sau acceptanta acțiunilor sale de către aceste forțe politice locale. Recunoașterea gradului de influență la nivel politic al activităților componentei de poliție civilă mărește importanța integrării componentei în strategia generală a operațiunii de menținere a păcii.
Succesul pe termen lung a componentei CivPol necesită un efort consistent și de durată pentru instruirea personalului de poliție local fie că e vorba de noi recruți sau de ofițeri cu experiență. Un element cheie în cadrul acestui efort este asistența oferită pentru implementarea unor sisteme manageriale care se pot autosusține și sunt adaptabile la nevoile poliției locale.
În operațiunile de menținere a păcii CivPol este investită cu autoritate executivă și își îndeplinește atribuțiile de menținere a ordinii și impunere a legii doar după ce aceste activități au fost executate pe o perioadă îndelungată de timp de către o forță militară internațională. La începutul operațiunii CivPol trebuie stabilite și implementate modalitățile de transfer ale autorității polițienești de la componenta militară la componenta civilă. În mod similar la sfârșitul mandatului CivPol trebuie să predea autoritatea executivă către un serviciu funcțional de poliție locală. Programele de instruire și supervizare/ monitorizare sunt principalele metode de a asigura un transfer eficient al autorității executive spre poliția locală.
Mandatele recente emise de Consiliul de Securitate au acordat componentei CivPol putere executivă. În toate cazurile sarcina de a asigura respectarea legii și ordinii în țările gazdă trebuie considerată ca măsură provizorie. În executarea sarcinilor specifice polițienești CivPol trebuie să țină seama doar de standardele emise de ONU. Deși posedă autoritate executivă, personalul CivPol trebuie să țină cont și să înțeleagă cultura și obiceiurile locale și să adapteze modul de aplicare a standardelor ONU la nevoile concrete ale populației.
Personalul CivPol poate avea autorizarea deținerii armelor de foc în zona de misiune. Este imperativ ca personalul CivPol să aibă instrucțiuni clare și concise în privința portului și uzului de armă pe timpul misiunii. Aceste instrucțiuni trebuie să includă printre altele modul de depozitare a armamentului, formalități de ridicare a armamentului, reguli clare de purtare a armelor și de folosire în caz de forță majoră. Când personalul CivPol este autorizat să poarte arme de foc o serie de activități și funcțiuni auxiliare sunt necesare, cum ar fi facilități pentru trageri de antrenament cu armamentul din dotare, facilități de mentenanță a armamentului, depozite de armament securizate.
Datorită complexității mandatelor de menținere a păcii în zonele post conflict componenta CivPol colaborează și își coordonează activitățile împreună cu alte componente, organizații partenere și agenții care își desfășoară activitatea în zona misiunii. Mai mult, în mediile post conflict componenta CivPol poate fi chemată să îndeplinească funcțiuni care nu se regăsesc în mod normal în activitățile tradiționale polițienești.
Sarcina principală a forțelor internaționale în misiuni de pace este de a securiza și menține încetarea ostilităților în zonele de conflict. De regulă, forțele militare sunt primele care sunt dislocate în zone de operații și își pot asuma responsabilități de impunere a legii până când componenta CivPol este dislocată în regiune și este deplin funcțională. Colaborarea între componenta militară internațională și componenta CivPol este esențială deoarece încetarea ostilităților dintre părțile beligerante, menținerea legii și ordinii nu coincid. Este de asemenea important ca cele două componente să colaboreze deoarece anumite activități specifice CivPol în mediul post-conflict, cum ar fi confiscarea armamentului, nu pot fi posibile fără suportul activ din partea militarilor. Componenta militară internațională este, în ultimă instanță, forța majoră de impunere a legii și servește ca sprijin de forță pentru componenta CivPol.
În ciuda rolurilor indispensabile îndeplinite de componenta poliției civile, există limitări în ceea ce poate să realizeze această forță, de exemplu deși CivPol poate să dețină suficientă putere de foc pentru a face față unor potențiali agresori și a asigura securitatea civililor din zona de operații, îi lipsește pregătirea de tip militar și tipul de echipament necesar în eventualitatea unui atac substanțial. În aceste cazuri, când grupuri armate ostile prezintă un risc substanțial la adresa populației locale, unitățile de poliție civilă sunt necesare dar nu suficiente. La ora actuală necesarul de personal pentru componenta CivPol în cadrul operațiunilor de menținere a păcii este mai mare decât oferta.
În 2004, raportul ONU asupra amenințărilor și zonelor de conflict preciza: „majoritatea operațiunilor de menținere a păcii necesită existența activităților de tip polițienesc și de menținere a ordinii, instalarea întârziată a contingentelor de poliție, afectând în mod negativ anumite operațiuni”. Raportul continuă prin solicitarea adresată ONU de a înființa „un corp restrâns de ofițeri de poliție cu rang înalt și managerii care pot prelua inițierea unei misiuni și organiza dislocarea componentei de poliție civilă din operațiunile de suport al păcii”. Importanța componentei CivPol în operațiunile de sprijin al păcii a fost încă o dată subliniată în raportul Secretarului General al ONU din septembrie 2005, în care s-a propus înființarea unei unități CivPol gata de a acționa în orice moment.
Pentru îmbunătățirea eficienței activității componentei de poliție civilă în operațiuni viitoare pot fi propuse următoarele măsuri: încurajarea cunoașterii reciproce a sistemului și capabilităților între componenta militară și componenta de poliție civilă participante la misiuni; dezvoltarea unei percepții mai bune a realităților din teren; stabilirea clară încă de la început a rolului și necesităților forței internaționale de poliție în cadrul unei operațiuni; integrarea mai bună a activităților polițienești în cadrul ansamblului sistemului judiciar local; asigurarea suportului politic cât mai larg atât la nivel internațional cât și la nivel local în zona de operații.
2.4.2. Aspecte polițienești în misiunile OSCE ȘI NATO
Organizația pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE), una dintre cele mai importante instituții de securitate din regiunea paneuropeană de la sfârșitul "războiului rece", a avut un rol vital în asigurarea securității europene, care nu poate fi suplinit de nici o altă organizație sau formă de cooperare multilaterală, precum NATO, UE, Consiliul Europei, Comunitatea Statelor Independente. OSCE este singura organizație de securitate europeană care îmbină dimensiunea politico-militară a securității cu dimensiunea umană. Această organizație asigură cadrul normativ al securității europene, asigură dezvoltarea măsurilor de creștere a încrederii și securității, consolidarea dimensiunii umane a securității, inclusiv prin respectarea drepturilor omului, promovarea democrației și a statului de drept. De asemenea, organizația joacă un rol semnificativ în prevenirea conflictelor și în identificarea unor soluții de rezolvare a conflictelor violente.
OSCE cuprinde 55 de state din zona ce se întinde de la Vancouver până la Vladivostok, incluzând toate statele europene, SUA, Canada și toate republicile din fosta URSS. Toate statele membre au statut egal, iar regula de bază în adoptarea deciziilor este consensul. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identității de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcțional, normativ și operațional. Avantajele OSCE în această privință rezidă în: abordarea atotcuprinzătoare a securității (militară, politică, economică și umană); participarea, pe bază de egalitate, a tuturor țărilor implicate; principii, norme, valori și standarde comune; instrumente, mecanisme și experiență unică în domeniul diplomației preventive. De asemenea, se poate spune că misiunile OSCE reprezintă o mixtură între misiunile de informare și raportare și operațiunile de menținere a păcii de mică amploare.
Deși misiunile OSCE nu au o componentă militară, există diferite argumente referitoare la întrebarea dacă această componentă ar consolida eficiența OSCE, având în vedere focalizarea acesteia asupra cooperării, a rezolvării conflictelor pe cale amiabilă. Faptul că realizările și succesele OSCE sunt mai puțin cunoscute, se datorează mai multor factori. În primul rând, majoritatea cazurilor de succes ale OSCE par minore în comparație cu atrocitățile războaielor din regiunile post-sovietice și post-iugoslave din Eurasia. În al doilea rând, succesul OSCE nu este mediatizat; de obicei, războiul și violența fac titlurile ziarelor, iar prevenirea violenței trece neobservată. În realitate, mecanismele OS CE au fost implicate în gestionarea mai multor situații conflictuale intrastatale (aproximativ 20 de țări) decât oricare alta instituție europeană și a jucat un rol semnificativ în crearea unei păci sustenabile în fosta Uniune Sovietică, unde puține instituții europene au putut interveni.
Misiunile OSCE au acoperit, de asemenea, toate etapele managementului conflictelor: prevenirea conflictelor (Estonia, Letonia, Belarus, Kosovo, Macedonia, Ucraina), gestionarea crizelor și rezolvarea conflictelor (Georgia, Moldova, Tadjikistan, Cecenia, Nagomo-Karabah), precum și reabilitarea post-conflict (implementarea Acordului de la Dayton în Bosnia-Herțegovina, Croația, Albania, Kosovo, în 1999).
În prezent, OSCE este implicată în 18 misiuni în Europa de Est și de sud-est, Caucaz și Asia Centrala, iar alte 7 misiuni au fost deja încheiate. Aceste situații nu au fost toate egale ca importanță și nici nu au avut același potențial de escaladare sau extindere a violenței. Dar, au inclus, zona cu cel mai mare potențial de izbucnire a unui conflict în Europa, după sfârșitul "războiului rece", și anume statele baltice. Intervenția OSCE în statele baltice constituie un exemplu elocvent al succesului strategiei de diplomație preventivă. Implicarea OSCE s-a realizat din timp, a fost coordonată adecvat, a avut un mandat clar, care a fost implementat atent. Au existat și eșecuri în acțiunile OSCE, în special în Iugoslavia, dar și în alte state. Atât misiunile de scurtă durată cât și cele cu caracter îndelungat au o importantă componentă polițienească și administrativă vizând în țările și organele respective modalitatea de executare a funcțiilor polițienești (Anexa 13).
Intervenția OSCE în Georgia demonstrează problemele care pot apărea în cazul unei intervenții târzii și subliniază atât avantajele, cât și dezavantajele mecanismelor OSCE de prevenire a conflictelor. Atât OSCE, cât și ONU au depus eforturi intense pentru a crea condiții propice de negociere și de rezolvare a conflictului, în situația în care Rusia dorea să dețină supremația asupra gestionării problemelor în regiune.
De asemenea, chiar cele două organizații s-au confruntat inițial cu dificultăți de cooperare, în ciuda acestor probleme, pe ansamblu, OSCE poate califica drept succese eforturile sale în rezolvarea conflictelor.
OSCE este un intermediar care încearcă să găsească soluții și calea de mijloc pentru rezolvarea conflictelor. Nici o altă organizație, inclusiv ONU, nu a dedicat atât de mult timp și energie pentru a identifica metodele optime de aplicare a diplomației preventive.
Tocmai fiindcă OSCE este unica organizație care dispune de mijloacele necesare pentru a îndeplini această sarcină. Abordarea cuprinzătoare a conceptului de securitate plasează disputele într-un context mai larg, ajutând, astfel, organizația să vadă și să trateze cauzele principale ale disensiunilor mai repede decât alte organizații. Inabilitatea OSCE de a avea un rol mai coercitiv în prevenirea conflictelor, deși percepută de obicei ca un dezavantaj structural, are în contrapondere efectul benefic de a-i permite organizației să treacă peste dilema folosirii mijloacelor coercitive sau a intermedierii restrictive.
Prin lipsa mijloacelor de a impune respectarea angajamentelor și a convențiilor internaționale, OSCE își poate folosi propriile instrumente mai rapid și eficient, evitând impasul altor organizații care trebuie să aleagă între mijloacele coercitive și nemilitare sau o combinație a acestora.
Datorită capacității și experienței sale unice în domeniul diplomației preventive, al prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, al consolidării respectării drepturilor omului, al democrației și statului de drept și al promovării tuturor aspectelor societății civile, OSCE va contribui esențial la promovarea unui spațiu comun de securitate. Nici o organizație nu este capabilă să gestioneze singură toate problemele, riscurile și conflictele care caracterizează Europa contemporană.
Astfel, OSCE constituie o componentă majoră a rețelei de interlocking institutions, care au determinat regimul de securitate transeuropean de la sfârșitul "războiului rece" până în prezent.
North Atlantic Treaty Organization (NATO) a fost creată prin Tratatul de la Washington, încheiat la 4 aprilie 1949. Tratatul a fost semnat de Belgia, Danemarca, Franța, Marea Britanie, Islanda, Italia, Canada, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia și Statele Unite ale Americii. În 1952, Grecia și Turcia au devenit membri, iar – în 1955 – R.F. Germania. Prin extinderea spre Estul Continentului, în 1999, Cehia, Polonia și Ungaria au devenit membri.
În baza Tratatului de la Washington, părțile se obligă să-și rezolve diferendele pe cale pașnică și, să se abțină, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau de la folosirea forței. În baza articolului 5 din tratat, un atac armat împotriva unuia dintre statele membre se va considera un atac împotriva tuturor, urmând să se acționeze în baza articolului 51 din Carta ONU., invocându-se dreptul de autoapărare individuală și colectivă.
România a fost prima țară care a semnat Acordul privind Parteneriatul pentru Pace, iar – la 10 aprilie 1996 – a fost ratificat Acordul dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și România. În martie 2004, odată cu cel de-al doilea val de aderare la Alianța nord-atlantică, România, alături de alte 6 state europene, este invitată să adere la cea mai importantă alianță politico-militară din istorie. În aprilie 2008, cu ocazia summit-ului de la București, Albania și Croația au fost invitate să adere la NATO.
De la începutul anilor 1990, Aliații NATO au făcut reduceri mari de forțe și au adaptat structura militară de comandă pentru a îndeplini noi roluri și pentru a coordona misiuni de rezolvare a situațiilor de criză, de menținere a păcii și de sprijin al păcii. Aliații cooperează activ cu țările din Europa care nu sunt membre NATO, prin intermediul Parteneriatului pentru Pace. În luna decembrie a anului 2000, miniștrii apărării și de externe din țările NATO s-au întâlnit cu omologii lor ruși, mareșalul Igor Sergeyev și ministrul Igor Ivanov, în cadrul unor ședințe ministeriale ale Consiliului Comun Permanent, la sediul NATO, unde și-au afirmat angajamentul de a crea un parteneriat stabil și puternic prin intermediul Consiliului Comun Permanent, în vederea întăririi securității și stabilității în regiunea euro-atlantică, conform Actului de Constituire NATO-Rusia, semnat împreună cu Federația Rusă în mai 1997, subliniindu-se faptul că „mesajul principal al acestui document este la fel de relevant ca întotdeauna”, iar Consiliul Comun Permanent „este unul dintre cele mai importante noi aranjamente instituționale care au fost făcute în urma Războiului Rece”.
Primul Summit al NATO cu 26 de aliați a prezentat o agendă transatlantică de cooperare nouă într-o mare măsură. Deciziile luate la Istanbul au avansat procesul de transformare lansat la Summit-ul de la Praga din 2002, reafirmând rolul global crescând al NATO și anunțând o schimbare în prioritățile Alianței în privința unor domenii politice. Liderii aliați au reafirmat importanța pe termen lung a legăturii transatlantice și a împărtășirii acelorași valori transatlantice și au căutat să realizeze punți de cooperare către alte regiuni. Ei au decis să extindă obiectivele și natura operațiilor aliate, stabilind o legătură puternică între angajamentele politice și accesul la resursele necesare pentru a le pune în practică, au luat măsuri în vederea continuei îmbunătățiri a capabilităților Alianței pentru a face față noilor provocări de securitate, în special a celei reprezentate de amenințarea terorismului, și și-au dat acordul pentru inițiativele care vizează întărirea relațiilor cu actualii parteneri, inclusiv în ceea ce privește o reorientare a atenției spre Caucaz și Asia Centrală și realizarea unor relații cu noi parteneri, mai ales în Orientul Mijlociu.
Summitul NATO de la București, din 2-4 aprilie 2008 a adus în discuția aliaților trei probleme majore, și anume: situația din Afganistan, Extinderea NATO și problema scutului antirachetă. În legătură cu situația din Afganistan, s-a hotărât suplimentarea numărului de militari în raport cu posibilitățile fiecărui stat. Problema scutului antirachetă rămâne încă a se lămuri în discuții viitoare și datorită opoziției Rusiei. Au fost invitate să adere doar Albania și Croația, Macedonia fiind amânată datorită opoziției Greciei
Misiuni în curs de desfășurare ale NATO vizează și anumite aspecte ale activităților forțelor de ordine și siguranță publică (Anexa nr.14)
A. Operațiunea Enduring Freedom în Afganistan
NATO este o componentă esențială a acțiunii de angajare a comunității internaționale în Afgansitan, ajutând autoritățile afgane în încercarea acestora de a furniza securitate și stabilitate, pavând calea reconstrucției si bunei guvernări.
“Aceasta este una dintre cele mai solicitante acțiuni la care NATO s-a angajat vreodată, dar reprezintă totodată o contribuție de o importanță critică la securitatea internațională” a spus secretarul general al NATO Jaap de Hoop Scheffer.
Scopul alianței este de a ajuta la înfăptuirea condițiilor prin care Afganistanul, după decenii de conflict, distrugeri și sărăcie, să se poată bucura de un guvern reprezentativ și de o pace și o securitate auto-întreținută.
Rolul NATO reprezintă o componentă esențială a Convenției Afganistan, un plan pe cinci ani între guvernul Afganistanului și comunitatea internațională, care stabilește sarcinile privitoare la securitate, guvernare si dezvoltarea economică a țării.
Acțiunea NATO se desfășoară pe trei coordonate: prin mandat sub comanda ONU s-a constituit Forța de Asistență pentru Securitatea Internațională, o forță internațională care dispune de 47.000 de militari (incluzând aici și elemente de suport național) care asistă autoritățile afgane în extinderea și exercitarea autorității și influenței lor în teritoriul țării, creând condițiile stabilizării și reconstrucției țării; un reprezentant civil, responsabil cu analiza aspectelor politico-militare ce țin de obligația asumată de Alianță față de țară, reprezentant ce lucrează îndeaproape cu Forța de Asistență pentru Securitatea Internațională, întreținând legături cu guvernul afgan și cu alte organizații internaționale, menținând totodată contacte cu statele vecine; un program substanțial de cooperare cu Afganistanul, concentrat pe reforma apărării, crearea de instituții de apărare și aspecte militare ce țin de reforma în sectorul apărării.
B. Asistența acordată de NATO catre Uniunea Africană pentru Darfur.
Din Iunie 2005 până în decembrie 2007 NATO a oferit asistență Misiunii Uniunii Africane în Sudan. A fost implicat in coordonarea Misiunii Uniunii Africane în Sudan cu privire la personalul din transportul aerian – împreună cu Uniunea Europeană. De asemenea NATO a ajutat prin instruirea personalului angajat în Misiunea Uniunii Africane în Sudan. Misiunea Uniunii Africane din Sudan a urmărit să pună capăt violenței și să îmbunătățească situația umanitară într-o regiune care suferă din 2003 din cauza conflictului.
Sprijinul alianței s-a încheiat pe 31 decembrie 2007 când Misiunea Uniunii Africane în Sudan a fost transferată către ONU-Misiunea Uniunii Africane in Darfur. Alianța și-a arătat disponibilitatea de a da curs oricărei solicitări de a sprijini noua forță hibridă de menținere a păcii ONU- Uiunea Africană, care se intenționează să fie alcătuită din aproximativ 20.000 de forțe de menținerea păcii și 6000 de ofițeri de poliție civili.
C. Asistența NATO în IRAK
Cu toate că NATO nu a avut un rol direct în forțele internaționale de stabilizare aflate in Irak din martie 2003, Alianța a ajutat prin antrenarea personalului militar irakian, susținând dezvoltarea instituțiilor de securitate ale țării si coordonând livrările de echipament. Decizia de înființa a o misiune de antrenament a NATO în Irak a fost luată în 2004 ca un răspuns la cererea guvernului interimar al Irakului. Toate statele membre NATO contribuie la efortul de a antrena trupele irakiene dinăuntrul sau din afara țării prin donații de fonduri sau de echipament.
NATO este implicat în antrenarea, echiparea și asistența tehnică – nu militară. Scopul este de a ajuta Irakul să ajungă la capacitatea de a avea un guvern care să poată acoperi nevoile de securitate ale poporului irakian. NATO antrenează si perfecționează personal de nivel mediu și superior din forțele de securitate irakiene dinăuntrul și din afara Irakului, la școlile NATO și la centrele de pregătire. Alianța coordonează de asemenea și ofertele de antrenament și echipament venite din partea țărilor membre NATO sau partenere.
Cum s-a ajuns la această politică? La summit-ul din Istambul din 28 Iunie 2004 șefii statelor și guvernelor din țările membre NATO au căzut de acord să ajute Irakul prin antrenarea forțelor sale de securitate. O misiune de implementare a ajutorului a fost demarată pe 30 2004 iulie. Misiunea NATO este una distinctă sub controlul politic al Consiliului Atlanticului de Nord. Este coordonată împreună cu Forțele multinaționale conduse de SUA.
D. NATO în Kosovo.
NATO a fost liderul operațiunilor de menținere a păcii din Kosovo din iunie 1999 susținând eforturile internaționale mai largi de a clădi pacea și stabilitatea în Kosovo. Forțele din Kosovo conduse de NATO, numite KFOR au fost angrenate într-o campanie aeriană de 78 de zile, lansată de alianță în Martie 1999 pentru a stopa catastrofa umanitară care se desfășura în acele momente.
După declarația de independență a Kosovo din 17 februarie 2008, Alianța a reafirmat faptul că forțele KFOR vor rămâne în Kosovo în baza rezoluției ONU 1244, conform înțelegerii miniștrilor de externe din Decembrie 2007, cu excepția cazului în care Consiliul de Securitate va decide altfel. Forțele conduse de NATO vor coopera îndeaproape cu populația din Kosovo, cu ONU, cu UE si cu alte organisme internaționale în scopul dezvoltării stabilității, democrației, toleranței multi-etnice și păcii în Kosovo. NATO are în prezent aproximativ 15.900 de militari KFOR în Kosovo pentru a ajuta la menținerea păcii și securității pentru toți cetățenii indiferent de limbă și origine etnică.
E. Operațiunea Active Endeavour
Sub operațiunea Active Endeavour (încercarea activă) navele NATO patrulează în Marea Mediterană, monitorizând transporturile maritime și oferind escortă navelor civile prin strâmtoarea Gibraltar pentru a oferi protecție împotriva activității teroriste. Operațiunea a evoluat prin răspunsul imediat al NATO împotriva atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001.
Odată cu consolidarea rolului Alianței în anii care au urmat, mandatul operațiunii a fost în repetate rânduri revizuit, iar termenul a fost prelungit. Ținta operațiunii este de a demonstra solidaritatea NATO legată de lupta împotriva terorismului, conducând la detectarea și erodarea structurilor teroriste ce desfășoară activități în Mediterană. Forțele NATO au monitorizat peste 75.000 de vase. Mai mult, peste 480 de nave au beneficiat de escorta NATO. Prezența sporită NATO în aceste ape a fost în beneficiul tuturor navelor care au trecut prin Strâmtoare, îmbunătățind conceptul de securitate. Desfășurarea forțelor a fost una dintre cele opt măsuri adoptate de NATO pentru a sprijini Statele Unite după atacurile din 11 Septembrie, prin invocarea articolului 5, clauza defensivei colective, pentru prima oară în istoria alianței.
Anumite națiuni NATO, în special Grecia, Italia, Spania și Turcia contribuie în mod direct la operațiune prin punerea de nave la dispoziția NATO. Operațiunile de escortă din Strâmtoarea Gibraltar implică folosirea de bărci de patrulare ale aliaților din Nordul Europei, precum Danemarca, Germania și Norvegia. Spania contribuie, de asemenea cu alte echipamente la operațiuni. Operațiunea, Încercarea Activă, se sprijină puternic pe sprijinul acordat de țările membre NATO riverane la Marea Mediterană. Rusia si Ucraina s-au oferit să ofere sprijin, clauzele participării fiind în curs de finalizare.
2.4.3. Uniunea Europeană și operațiile polițienești de
gestionare a crizelor
Conștientă de importanța sa mondială din punct de vedere economic și comercial, Uniunea Europeană își folosește influența atât în interes propriu, cât și în interesul celorlalți membri. Uniunea promovează prosperitatea și sprijină valorile democratice în lumea întreagă; în același timp, aceasta sprijină consolidarea stabilității și bunăstării pentru cetățenii din interiorul frontierelor sale. Integrarea de noi state membre în UE consolidează rolul acesteia pe scena internațională. UE este cel mai mare partener comercial mondial, dar, în același timp, este cel mai mare furnizor de ajutor pentru țările în curs de dezvoltare. Uniunea a creat o politică externă și de securitate proactivă, cu posibilitatea de a efectua misiuni de gestionare a crizelor și de menținere a păcii în Europa și în întreaga lume. În contextul internațional complex de astăzi, UE a adăugat noi instrumente, la instrumentele tradiționale ale politicii externe.
În cursul anului 2007, Uniunea Europeană a continuat să îmbunătățească vizibilitatea și eficacitatea acțiunilor sale externe. Și-a consolidat coerența și sinergiile pentru a-și atinge obiectivele în toate domeniile externe, inclusiv politica de securitate, comerțul, ajutorul pentru dezvoltare și prevenirea conflictelor. Uniunea și-a urmărit în continuare obiectivul de multilateralism efectiv, sprijinind simultan mai multe procese de pace și reconstrucție, mobilizând ansamblul instrumentelor de relații externe pentru misiuni civile (de tipul misiunilor de stat de drept) și operațiuni militare.
De asemenea, 2007 a fost primul an în care a fost pus în aplicare Instrumentul de stabilitate (care a înlocuit Mecanismul de reacție rapidă). Instrumentul de stabilitate acoperă o serie largă de activități care sprijină acțiunile de mediere, măsurile de instaurare a unui climat de încredere, crearea și funcționarea unei administrații interimare, justiția de tranziție, măsurile civile referitoare la demobilizarea și reintegrarea combatanților, precum și reabilitarea infrastructurilor și a răspunsului în caz de catastrofă.
Anii 2007 si 2008 au cunoscut progrese importante referitoare la coordonarea răspunsului la situațiile de criză. Comisia a dat instrucțiuni șefilor delegațiilor privind măsurile concrete care trebuie luate pentru a facilita coordonarea pe teren între serviciile Comisiei și coordonarea cu statele membre și organizațiile internaționale în timpul momentelor celor mai dificile ale situațiilor de criză și a creat o rețea de corespondenți pentru situațiile de criză în delegații. De asemenea, în iulie a fost creat un grup de studiu privind rolul Comisiei în răspunsul la situațiile de criză, grup care lucrează în special la consolidarea și coordonarea operațională. Grupul se ocupă cu analiza scenariilor de criză din trecut, în scopul de a identifica punctele forte și punctele slabe din răspunsul respectiv. La începutul anului 2009 bilanțul operațiilor UE de gestionare civilă și militară a crizelor consemna 24 de misiuni și operații desfășurate în Europa, Africa, Orientul Mijlociu și Asia, 7 din acestea fiind de tip militar (dintre care 4 încheiate și 3 în desfășurare, în Bosnia, Ciad/RCA și Somalia) iar 17 de natură civilă, polițienească, administrativă și judiciară (dintre care mai sunt în activitate 11 și anume în Bosnia, Kosovo, Moldova/Ucraina, Georgia, Congo, Guinea Bissau, Palestina, Irak, Afganistan). Amănunte în această direcție sunt prezentate în Anexa nr. 15.
Chestiunile legate de răspunsul Uniunii la situațiile de criză au făcut, de asemenea, obiectul unei conferințe la nivel înalt, intitulate „De la avertizarea timpurie la acțiunea timpurie: cum poate fi îmbunătățit răspunsul Uniunii Europene la situațiile de criză și la amenințările pe termen lung”, la 12 și 13 noiembrie 2007.
Ratificarea Tratatului de la Lisabona, din 13 decembrie 2007 va oferi Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Terorismul este permanent în atenția Politicii Europene de securitate și apărare. În februarie 2007, Uniunea Europeană și-a revizuit strategia adoptată în decembrie 2005 pentru a combate radicalizarea și recrutarea în scopuri teroriste. UE și-a concentrat acțiunea asupra terorismului săvârșit și inspirat de Al-Qaeda.
Comisia susține o serie de proiecte referitoare la lupta împotriva terorismului, în special în domeniul protecției frontierelor și al luptei împotriva finanțării terorismului, în regiuni care se întind din Balcani până în Asia de Sud-Est.
Noul instrument de stabilitate (2007-2013), intrat în vigoare în ianuarie, îi va permite Uniunii să își sporească substanțial sprijinul acordat țărilor terțe în vederea consolidării capacităților de luptă împotriva terorismului. La 16 iulie 2007 a fost lansată prima acțiune comună a Uniunii privind terorismul. Acțiunea comună alocă un ajutor financiar centrului de luptă împotriva terorismului al Uniunii Africane, cu sediul la Alger.
Contribuția la pacea și stabilitatea în Africa reprezintă o componentă importantă a programului european de gestionare civilă și militară a crizelor. În 2007 a fost consolidat parteneriatul între Europa și Africa, datorită unor contribuții voluntare ale statelor membre la Facilitatea pentru pace în Africa în cadrul Misiunii Uniunii Africane în Sudan/Darfur și al Misiunii Uniunii Africane în Somalia.
Aspectele civile și militare ale intervenției PESA în Africa au fost din ce în ce mai prezente în 2007. În luna octombrie, intervenția cea mai importantă s-a desfășurat în estul Ciadului și în nord-estul Republicii Centrafricane, precum și în zonele învecinate cu Darfur, nu în Republica Democratică Congo, ca în trecut. De altfel, o parte importantă a acțiunilor hotărâte sau planificate în cadrul instrumentului de stabilitate este destinată acestor regiuni, precum și altor zone de criză din Africa.
În concluziile sale din 22 ianuarie privind Sudanul, Consiliul s-a declarat foarte preocupat de situația intolerabilă întâmpinată de Darfur pe planul securității, în domeniul umanitar și al drepturilor omului. Consiliul a solicitat încetarea impunității în regiune.
Consiliul a amintit, în concluziile sale din 5 martie, angajamentul major al Uniunii și al statelor sale membre cu privire la Misiunea Uniunii Africane în Darfur: din 2004 i-au fost vărsate 400 de milioane EUR, prin intermediul Facilității pentru pace în Africa și datorită contribuțiilor bilaterale ale statelor membre. În urma invitației Comitetului politic și de securitate de la 24 iulie, Secretariatul Consiliului și Comisia, în strânsă colaborare cu reprezentantul special al Uniunii Europene pentru Sudan, au prezentat elementele unui plan pentru consolidarea acțiunii politice a Uniunii în Darfur și în regiune. Planul implică sprijinul direct, tehnic, financiar și politic oferit de Uniune procesului de negociere și sprijin pentru medierea efectuată de Uniunea Africană și de Organizația Națiunilor Unite în vederea rezolvării conflictului din Darfur. Uniunea încurajează contactele între toți actorii internaționali, după „modelul Tripoli”, incluzând China, țările arabe și, de asemenea, actorii regionali, în special Egiptul, Eritreea, Libia și Ciadul.
Consiliul European a reamintit în repetate rânduri sprijinul pe care l-a acordat activității efectuate de EUSEC RD Congo. EUPOL RD Congo, noua misiune de poliție condusă de Uniunea Europeană în cadrul PESA și interfața acesteia cu justiția a succedat misiunii EUPOL Kinshasa, care s-a încheiat cu succes la 30 iunie 2007.
În urma adoptării în unanimitate a Rezoluției 1778(2007) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite care aprobă trimiterea unei forțe multidimensionale în Ciad și în Republica Centrafricană și autorizează Uniunea Europeană să asigure dimensiunea militară, UE și-a trimis forțele în aceste țări pentru o perioadă de 12 luni, începând de la declarația de capacitate operațională inițială. Operațiunea EUFOR Ciad/
De asemenea Republica Centrafricană se înscrie în cadrul unui efort global al Uniunii Europene menit să contribuie la găsirea unei soluții durabile la conflictul care a făcut ravagii în Darfur și să promoveze stabilitatea regională.
Consiliul a precizat că, în urma unei misiuni inițiale de informare pe care a efectuat-o în mai 2007, împreună cu Comisia în Guineea-Bissau, a fost demarată o reflecție privind posibilitatea de a trimite în această țară, pentru a sprijini procesul național de reformă în domeniul securității, un mic număr de experți tehnici civili și militari, în cadrul unei misiuni PESA de consiliere și asistență.
Și Procesul de pace din Orientul Mijlociu a constituit un obiectiv al sprijinului UE în materie de forțe de ordine și siguranță publică. Continuarea procesului de pace din Orientul Mijlociu a fost serios compromisă printr-o recrudescență a violenței la începutul lui 2007, cauzată de o confruntare interpalestiniană între facțiuni armate, deosebit de brutală, în Fâșia Gaza, dar și de lupte între forțele armate libaneze și rebelii islamiști în Liban. Perspectiva unei soluții durabile în conflictul israelo-palestinian a recăpătat totuși o speranță ca urmare a întâlnirilor repetate dintre președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, și prim-ministrul israelian, Ehud Olmert, și a Conferinței internaționale care a avut loc în noiembrie la Annapolis.
Anul 2007 a fost marcat de tensiunea dintre Israel și guvernul Autorității Palestiniene, controlat de mișcarea Hamas. În concluziile sale din 22 ianuarie 2007, Consiliul i-a cerut Israelului să transfere o parte din veniturile fiscale și din veniturile din taxele vamale palestiniene pe care le deținea. Consiliul s-a arătat, de asemenea, preocupat de implantarea unor colonii de populare și de continuarea construcției barierei pe teritoriul palestinian. În plus, Consiliul a solicitat eliberarea imediată a soldatului israelian răpit și a miniștrilor și parlamentarilor palestinieni deținuți în Israel.
În concluziile sale din 23 aprilie 2007, Consiliul și-a exprimat sprijinul acordat relansării inițiativei de pace în cadrul declarației reuniunii la nivel înalt a Ligii Arabe din 29 martie. Consiliul a solicitat, de asemenea, eliberarea imediată și necondiționată a jurnalistului BBC, Alan Johnston, răpit la 12 martie în Gaza. Parlamentul European s-a alăturat acestei cereri într-o rezoluție din 26 aprilie.
La 23 mai, Consiliul a adoptat o acțiune comună privind instituirea Misiunii de Asistență la Frontieră a Uniunii Europene pentru punctul de trecere Rafah (EUBAM Rafah), care prelungește misiunea Uniunii până la 24 mai 2008 și alocă 7 milioane EUR, destinate acoperirii cheltuielilor legate de misiune.
Pentru a consolida progresele realizate până în prezent și a profita de perspectivele oferite de procesul actual, în concluziile din 19 și 20 decembrie 2007, Consiliul a invitat cele două părți să ia măsuri suplimentare pentru a-și onora angajamentele pe care și le-au asumat deja, mai ales în cadrul foii de parcurs și al acordului privind deplasările și accesul.
La 10 decembrie, Consiliul s-a felicitat pentru organizarea conferinței de la Annapolis privind procesul de pace din Orientul Apropiat și pentru acordul la care au ajuns prim-ministrul israelian, Ehud Olmert, și președintele palestinian, Mahmoud Abbas, care au convenit să lanseze fără întârziere negocieri bilaterale și să negocieze, de bună credință, în vederea încheierii unui tratat de pace înainte de sfârșitul anului 2008.
Condițiile de securitate în Liban au fost marcate de impasul politic în care se află țara din noiembrie 2006. În concluziile sale din 22 ianuarie 2007, Consiliul s-a felicitat pentru programul ambițios de redresare, de reformă și de reconstrucție adoptat de Liban la 4 ianuarie, precum și pentru decizia guvernului libanez de a adopta planul de acțiune care se înscrie în cadrul politicii europene de vecinătate.
La 25 ianuarie 2008, a avut loc la Paris o conferință internațională de susținere a Libanului. Uniunea Europeană și statele sale membre s-au angajat să acopere mai mult de 40 % din ajutorul cu o valoare de peste 7,6 miliarde de dolari alocat de către comunitatea internațională, în vederea susținerii poporului și a guvernului legitim și democratic ales în Liban.
Cu ocazia reuniunii din 17 și 18 iunie 2008, Consiliul și-a exprimat îngrijorarea față de deteriorarea dramatică a condițiilor de securitate în Liban în luna mai, ca urmare a confruntărilor dintre forțele armate libaneze și militanții Fatah el-Islam.De asemenea, Consiliul a condamnat asasinarea, la 13 iunie, a dlui Eido, membru al Parlamentului, a fiului său, precum și a altor persoane. Consiliul și-a reînnoit apelul și a invitat toate forțele politice din Liban să găsească o soluție pentru impasul politic actual și să dezvolte consensul cel mai larg posibil în vederea viitoarei alegeri a președintelui republicii. Consiliul a declarat că întâmpină în mod favorabil crearea unui tribunal special care să judece asasinarea fostului prim-ministru libanez, dl Rafic Hariri, permițând astfel poporului libanez să își afirme respectul față de statul de drept în propria țară.
La 23 iulie 2008, Consiliul a condamnat atacurile teroriste lansate împotriva Forței Interimare a Organizației Națiunilor Unite în Liban (FINUL), în special cel care a ucis șase militari din forțele de menținere a păcii, contingentul spaniol, la 24 iunie. Consiliul și-a exprimat îngrijorarea constantă față de violențele continue din Liban și, în mod special, față de confruntările din tabăra de refugiați palestinieni de la Nahr al-Bared.
De asemenea Procesul de reconstrucție în Afganistan și Irak reprezintă o altă modalitate a componentei polițienești, administrative și judiciare a Politicii de Securitate și Apărare Comună a UE. În 2007, Uniunea Europeană a continuat să joace un rol major în cadrul procesului de reconstrucție din Afganistan. Comisia a rămas unul dintre principalii donatori de fonduri acordate Afganistanului și se numără printre puținii donatori care și-au luat un angajament multianual. În mai, Comisia și-a lansat noua strategie privind Afganistanul și a făcut public un program orientativ de asistență cu o valoare de 610 milioane EUR pentru perioada 2007-2010. Acest nou pachet de asistență se concentrează pe trei domenii prioritare: reforma justiției și a poliției, dezvoltarea rurală, care prevede unele alternative pentru producerea macului, și sănătatea.
Noul program în domeniul justiției a reprezentat un progres major în anii 2007-2008. Comisia a plasat, în cadrul principalelor instituții ale justiției, experți responsabili de întocmirea unui program de reformă în profunzime a serviciilor juridice și judiciare afgane, în scopul de a îmbunătății calificările profesionale, modalitățile de recrutare și sistemele de remunerări și de cariere. Susținerea acordată de Comisie poliției naționale afgane a continuat și în 2007. În iulie, cu ocazia conferinței de la Roma privind statul de drept în Afganistan, a fost confirmată acordarea unui ajutor de 200 de milioane EUR pentru susținerea poliției ți a sistemului judiciar. Acest sprijin se înscrie în noua dorință de a pune accentul pe consolidarea statului de drept și a guvernanței în provincii.
Cu ocazia reuniunii din 17 și 18 iunie, Consiliul s-a felicitat pentru lansarea unei misiuni de poliție a Uniunii Europene în Afganistan (EUPOL Afganistan), în cadrul politicii europene de securitate și apărare. Această misiune oferă un ajutor pentru crearea unor instrumente durabile și eficiente în domeniul operațiunilor civile de menținere a ordinii, sub gestiune afgană. Misiunea, cu un mandat de minimum trei ani, constă în supravegherea, consilierea și contribuția adusă la formarea profesională la nivelul Ministerului de Interne din Afganistan, precum și la nivelul regiunilor și provinciilor. În plus, majoritatea statelor membre ale Uniunii au continuat să participe la Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (FIAS), sub comanda Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), creată sub mandatul ONU. Contribuția totală a acestora la FIAS se ridică la aproximativ 17 000 de militari.
Comisia a continuat să contribuie în mod substanțial la efortul internațional de reconstrucție a Irakului, fiind principalul donator către Fondul internațional pentru reconstrucția Irakului (IRFFI), administrat de Banca Mondială și de ONU. IRFFI își concentrează ajutorul, în special, pe serviciile de bază (educație, sănătate și alimentație, modernizarea infrastructurilor, asistența acordată refugiaților), pe agricultură și resursele naturale, pe consolidarea capacităților (guvernanța, dezvoltarea umană și susținerea instituțională), precum și pe sprijinul acordat alegerilor.
Ajutorul Comisiei, care s-a ridicat la 90 milioane EUR în 2007, a oferit un sprijin statului de drept, energiei, procesului politic, reformei gestiunii finanțelor publice, asistenței acordate refugiaților irakieni din Iordania și din Siria. Comisia a efectuat o evaluare globală a necesităților refugiaților, în vederea creării unei strategii globale pe termen mediu. În plus, 4 milioane EUR au fost mobilizați pentru sprijinirea persoanelor strămutate în interiorul Irakului. Comisia a contribuit, de asemenea, la consolidarea sistemului statului de drept în Irak prin intermediul misiunii Eujust LEX. În plus, în 2007 au avut loc două serii de negocieri în vederea încheierii unui acord comercial și de cooperare cu Irakul.
În ceea ce privește gestionarea militară a crizelor, în anul 2003, pe lângă susținerea unor misiuni militare și de poliție militară, cum ar fi Misiunea de Poliție Militară din Bosnia și Herțegovina, Operațiunea Concordia din Macedonia, pe fondul deciziei NATO de a încheia misiunea SFOR din Bosnia și Herțegovina, Uniunea Europeană a lansat oferta de a pregăti o misiune de menținere a păcii în aceastã zonă, care să preia responsabilitățile NATO. Așa cum se afirmă în Conceptul pentru Operația Militară a Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina – Operațiunea Althea – adoptat la 29 septembrie 2004, la Bruxelles, Consiliul European confirmase încă din decembrie 2003 că Uniunea este pregătită pentru o misiune militară în Bosnia, fundamentată pe aranjamentele de tip Berlin Plus. În cadrul Summit-ului de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004, NATO a convenit sã încheie oficial misiunea SFOR la sfârșitul anului 2004 și a recunoscut intenția Uniunii de a acționa ca și continuator de securitate în zonă. La data de 2 decembrie 2004, misiunea EUFOR a fost inaugurată. La 22 noiembrie 2004, a fost adoptată Rezoluția nr. 1575 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, care a legitimat forța UE de menținere a păcii EUFOR în Bosnia și Herțegovina, a prevăzut încheierea operațiunii de menținere a păcii a NATO (SFOR), a autorizat mandatul noii forțe UE-EUFOR, ca succesor legal al SFOR, stabilind în același timp și coordonatele continuării prezenței NATO în această țară.
La nivel european, principalul document care legiferează prima misiune cu componentă militară a Uniunii Europene în spațiul balcanic, este Acțiunea comună 2004/570/PESC privind operațiunea militară a Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina, adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 12 iulie 2004. Acesta este un document amplu, care acoperă întregul spectru al misiunii, numirea Comandantului Operațiunii, înființarea Comandamentului Operațional al Forței, exercitarea controlului politic și strategic, coordonarea militară, participarea statelor terțe, aranjamentele financiare, menținerea legăturilor cu NATO, intrarea în vigoare și publicarea.
În urma încheierii misiunii SFOR, NATO își menține prezența pe teritoriul Bosniei și Herțegovina printr-o misiune mult mai mică, constituită dintr-un comandament (Comandamentul NATO de la Sarajevo – NATO HQ SARAJEVO), fără trupe în teren, cu funcțiuni preponderent de consiliere. Prezența acestui comandament în zonă semnifică angajamentul NATO pentru păstrarea securității și stabilității Bosniei și Herțegovina.
EUFOR acționează sub incidența Cap. VII din Carta Națiunilor Unite în scopul de a asigura respectarea Acordului de la Dayton/Paris (Acordul Cadru General de Pace în Bosnia și Herțegovina) și menținerea unui mediu de securitate stabil în Bosnia și Herțegovina. EUFOR este un exemplu al modului coerent al UE de abordare a situației din zonă, venind să se adauge angajamentului politic al acestui organism și programelor sale de asistență (misiunile de poliție și de monitorizare), în scopul de a ajuta Bosnia și Herțegovina în eforturile sale de integrare europeană, în contextul Procesului de Stabilizare și Asociere. Misiunea EUFOR se desfășoară cu folosirea mijloacelor și capabilităților NATO, în baza prevederilor Acordului “Berlin Plus”. Comandamentul misiunii EUFOR (EUFOR HQ) este dislocat la Sarajevo, lanțul de comandă fiind asigurat în continuare prin intermediul Comandamentului Operațional, Comitetului Militar (MC) al UE, Comitetului Politic și de Securitate (PSC) al UE și Consiliului UE. Teritoriul Bosniei și Herțegovina este împărțit în 3 zone, fiecare dintre acestea fiind aria de responsabilitate a câte unui grup de luptă multinațional (MNTF), toate fiind sub comanda EUFOR HQ. Grupurile de luptă multinaționale funcționează pe baza principiului unei “națiuni conducătoare” (“lead nation”), astfel: Marea Britanie pentru MNTF-NW, Finlanda pentru MNTF-N și Franța pentru MNTF-S. În plus față de aceste grupuri de luptă multinaționale, sub comanda EUFOR se află și o Unitate Integrată de Poliție (IPU). La EUFOR participă un număr de 33 de țări, atât din rândul țărilor membre UE, cât și a celor ne-membre (printre care și România).
Consiliul European de la Bruxelles din 14 decembrie 2007 a subliniat că UE este pregătită să joace un rol de conducere în consolidarea stabilității în regiune, în conformitate cu perspectiva sa europeană, și punerea în aplicare a unei soluții care să definească statutul viitor al Kosovo. Consiliul European a declarat că UE este pregătită să sprijine Kosovo pe calea către o stabilitate durabilă, inclusiv printr-o misiune de Politică europeană de securitate și apărare (PESA) și prin participarea în cadrul unui oficiu civil internațional, în cadrul prezențelor internaționale. Consiliul pentru Afaceri Generale și Relații Externe a fost invitat să stabilească modalitățile de desfășurare a misiunii și momentul lansării acesteia. Secretarului General/Înaltului Reprezentant i s-a solicitat să pregătească misiunea în cauză în colaborare cu autoritățile competente din Kosovo și cu Organizația Națiunilor Unite.Misiunea Uniunii Europene de sprijinire a supremației legii în Kosovo se va desfășura în contextul unei situații care s-ar putea deteriora și ar putea aduce atingere obiectivelor de politică externă și de securitate comună prevăzute la articolul 11 din tratat.
EULEX KOSOVO sprijină instituțiile din Kosovo, autoritățile judiciare și organismele de aplicare a legii în progresul lor către durabilitate și responsabilitate, pentru dezvoltarea și consolidarea în continuare a unui sistem judiciar multietnic independent, a unui sistem vamal și de poliție multietnic, asigurându-se că aceste instituții sunt libere de orice intervenții politice și aderă la standardele recunoscute la nivel internațional și la cele mai bune practici europene. În vederea aducerii la îndeplinire a mandatului prevăzut la articolul 2, EULEX KOSOVO:
(a) monitorizează, îndrumă și consiliază instituțiile competente din Kosovo în toate domeniile care au legătură cu supremația legii (inclusiv serviciul vamal), păstrând, în același timp, anumite responsabilități executive;
(b) asigură menținerea și promovarea supremației legii, a ordinii publice și a securității, inclusiv, în cazul în care este necesar, prin consultarea cu autoritățile civile internaționale competente prezente în Kosovo, prin revocarea sau anularea deciziilor operaționale luate de către autoritățile competente din Kosovo;
(c) ajută la garantarea faptului că toate serviciile care asigură supremația legii în Kosovo, inclusiv serviciul vamal, nu sunt supuse vreunei intervenții politice;
(d) se asigură că toate cazurile de crime de război, terorism, criminalitate organizată, corupție, criminalitate interetnică, infracțiuni economico-financiare și alte infracțiuni grave sunt investigate, supuse urmăririi penale și judecate adecvat, iar hotărârile sunt puse în executare în mod corespunzător, în conformitate cu legile aplicabile, inclusiv, atunci când este cazul, de organe de cercetare penală, procurori și judecători internaționali care acționează în colaborare cu organele de cercetare penală, procurorii și judecătorii din Kosovo, sau în mod independent, și prin măsuri precum crearea de structuri de cooperare și coordonare între poliție și procuratură, după caz;
(e) contribuie la consolidarea cooperării și coordonării pe toată durata procedurii judiciare, în special în domeniul criminalității organizate;
(f) contribuie la lupta împotriva corupției, fraudei și infracțiunilor financiare;
(g) contribuie la punerea în aplicare a strategiei anticorupție și a planului de acțiune anticorupție din Kosovo;
(h) își asumă alte responsabilități, în mod independent sau în sprijinul autorităților competente din Kosovo, în vederea asigurării menținerii și promovării supremației legii, a ordinii publice și a securității, prin consultare cu agențiile relevante ale Consiliului;
(i) se asigură că toate activitățile sale respectă standardele internaționale referitoare la drepturile omului și abordarea integrată a egalității între femei și bărbați.
Noul cadru juridic creat de declararea unilaterală a independenței Kosovo va suscita evidente discuții legate de oportunitatea și legitimitatea misiunii de poliție a UE în Kosovo, ținând cont și de disensiunile existente în cadrul Uniunii legate de recunoașterea independenței acesteia.
EUMM Georgia a fost înființată pentru a contribui la stabilizarea situației în Georgia și în regiune. Misiunea are în vedere monitorizarea aspectelor civile ale activității părților în conflict, inclusiv din punctul de vedere al aplicării în totalitate a Acordului în șase puncte, în coordonare cu ONU și OSCE, prezenți în Georgia. EUMM Georgia este constituit pe patru piloni: stabilizare, normalizare, sporirea încrederii între părți și fundamentarea politicilor UE față de Georgia.
Baza legală a desfășurării misiunii o constituie: Acordul de încetare a focului în șase puncte încheiat la 12 august 2008; Înțelegerea de la 8 septembrie 2008 dintre părțile în conflict cu privire la măsurile de punere în aplicare a Acordului în șase puncte; Acțiunea comună 2008/736/CFSP adoptată de Consiliul UE în 15 septembrie 2008, amendată ulterior prin Acțiunea comună 2008/759/CFSP din 25 septembrie.
România participă cu o echipă de 20 de monitori la Misiunea UE de monitorizare în Georgia (EUMM Georgia). România este direct interesată de stabilizarea regiunii Mării Negre, aceasta fiind una dintre prioritățile noastre de politică externă, iar prin participarea eficientă la EUMM Georgia, România se dovedește a fi un actor responsabil în această regiune.
Securitatea internă, în epoca de început a globalizării, devine din ce în ce mai mult o problemă a tuturor. Ea nu iese din sfera de atribuții și din competența statului de drept – nici nu ar fi posibil așa ceva -, dar se redefinește pe un palier mult mai larg, extins, practic, la întreaga comunitate internațională. Acest lucru este condiționat complex de creșterea gradului de interdependență dintre state, de „globalizarea" pericolelor și amenințărilor clasice și de apariția altora noi, îndeosebi asimetrice. Legislația internă care statuează ordinea de drept, siguranța cetățeanului, a acțiunilor sale, a proprietății și a instituțiilor publice și private trebuie să se adapteze în permanență la legislația internațională, în timp ce legislația internațională se sprijină pe noile realități ale acestei lumi, prelungindu-le și proiectându-le în viitor.
În concluzie procesul de globalizare este necesar și firesc. El răspunde tendinței de extindere, de universalizare a legilor, principiilor și normelor care definesc relațiile internaționale, relațiile între oameni și între activitățile acestora, în sensul asigurării stabilității, securității și siguranței cetățeanului planetei, activităților sale, proprietății, comunității internaționale, instituțiilor publice și private. Fără a fi împinși de sentimente exagerate, putem preciza că, tocmai în aceste condiții de o complexitate aparte, România a avut curajul, diplomația necesară și știința de a se angaja – așa cum se va vedea în cuprinsul capitolului trei – la momentul oportun, în soluționarea crizelor din Balcani și din alte zone fierbinți ale globului. Eforturile țării noastre s-au manifestat pe întreaga sferă a domeniilor: politic, diplomatic, militar și economic, iar contribuțiile aduse stabilizării zonei au fost recunoscute pe plan internațional.
Capitolul III
PARTICIPAREA FORȚELOR DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ LA MISIUNI INTERNAȚIONALE
Sunt peste 17 ani de la prima contribuție a României la Operațiile pentru Menținerea Păcii. La scurt timp după reinstaurarea democrației, în 1991, Guvernul României a decis să se alăture eforturilor Comunității internaționale în domeniul păcii și securității. România a participat la o serie de misiuni pentru pace sub egida ONU sau NATO, incluzând și misiuni ale Poliției Civile și este pregătită să-și îmbunătățească și să-și diversifice contribuția la astfel de activități.
Crearea forțelor românești de menținere a păcii și participarea lor la misiuni în afara țării reprezintă consecința directă a reformei forțelor armate și poliției naționale, expresia angajării României în asumarea responsabilităților pentru menținerea păcii. Privind retrospectiv, vom constata că, începând din 1991, peste 6.000 de militari români au participat la diverse operațiuni sub auspiciile ONU, NATO sau altor coaliții de state. De asemenea, Poliția și, ulterior, Jandarmeria din România au contribuit semnificativ la misiunile pentru pace.
Ținem să subliniem, de la bun început, că participarea la misiunile internaționale pentru menținerea păcii stă sub semnul calității profesionale și umane a efectivelor participante. Într-o misiune în care acționează împreună polițiști din 44 (Bosnia-Herțegovina), respectiv 55 de state (Kosovo) trebuie avute în vedere, analizate și armonizate o serie de criterii, standarde prestabilite, contradicții și disfuncții.
Punctul de plecare și sedimentul principal al pregătirii monitorilor naționali, pe lângă nivelul universitar al monitorilor și o specializare pe diferite domenii și linii de muncă polițienești, l-a constituit Dreptul Internațional Umanitar și Drepturile Omului, în general, și asimilarea elementelor specifice situației operative din zonele de operații, îndeosebi din provincia Kosovo, unde au continuat și continuă să se producă fenomene specifice unui conflict intern deschis.
3.1. Rolul și misiunile forțelor de ordine și siguranță publică în acțiunile organismelor internaționale pentru gestionarea crizelor
De-a lungul timpului au fost folosiți mai mulți termeni pentru a identifica forțele de ordine și siguranță publică care operează în misiunile internaționale de menținere a păcii. Deși caracteristicile generale ale forțelor implicate sunt echivalente, sunt deosebiri importante asociate acestor termeni care nu sunt vizibile întotdeauna. Astfel, Națiunile Unite dislocă „Formed Police Units” – Unități de Poliție Constituite, care se află obligatoriu sub comandă civilă. NATO folosește termenul Multinational Specialized Units(MSU) – Unități Multinaționale Specializate, care operează sub comandă militară, în timp ce Unitățile Integrate de Poliție(IPU) aparținând Uniunii Europene, pot opera îndeobște sub comandă militară sau civilă. Atunci când Națiunile Unite au dislocat pentru prima dată aceste unități în Kosovo, ele au fost denumite Unități de Poliție Specială (SPU) și au operat sub comandă civilă.
3.1.1. Organizarea forțelor specializate în vederea participării la operații de stabilitate
Operațiile ONU de menținere a păcii au fost înființate în timpul Războiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neînarmat sau purtând numai arme ușoare. Trupele se aflau sub comanda ONU și interveneau între cele două forțe armate aflate în conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internaționale mandatau Națiunile Unite să intervină pentru încetarea conflictului (așa numitul proxi-război) care amenința stabilitatea regională, pacea și securitatea.
Încheierea Războiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operațiilor ONU de menținere a păcii. În noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a înființat misiuni mai ample și mai complexe, adesea având mandatul de a aplica acordurile de pace între protagoniștii conflictelor din interiorul unor țări. Mai mult, noțiunea de „menținere a păcii” a început să includă tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura durabilitatea păcii. Departamentul operațiunilor ONU de menținere a păcii a fost creat în 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescândă de operațiuni complexe.
În 1999 s-a decis că reformarea misiunilor de menținere a păcii este absolut necesară. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a început o evaluare profundă a evenimentelor care au condus la eșecurile anterioare si a solicitat o anchetă independentă asupra acțiunilor derulate de Națiunile Unite în timpul genocidului din 1994 din Rwanda. Toate analizele au demonstrat necesitatea îmbunătățirii capacității Națiunilor Unite de a organiza operații de menținere a păcii, în special de a asigura detașarea rapidă și autorizarea în funcție de cerințele din teren. Misiunile de menținere a păcii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai bună coordonare între Secretariatul ONU din New York și agențiile ONU în ceea ce privește planificarea și detașarea trupelor în teatrul de operații, precum și de o cooperare mai bună între ONU și organizațiile regionale. În plus, ONU trebuia să-și întărească preocupările de protejare a civililor în fața conflictului.
Concomitent, cererile pentru intervențiile misiunilor ONU au continuat să crească atât cantitativ, cât și calitativ: misiunile de menținere a păcii au început să se ocupe și de asigurarea respectării legii, de administrație, de dezvoltare economică sau de drepturile omului.
Tratatul Uniunii Europene (TUE) pune deja în circulație, ca un domeniu în plus al politicii externe și de securitate comună (PESC), definirea progresivă a unei politici comune de apărare, în cazul unei decizii a Consiliului European în acest sens, adică fără să se precizeze o avizare ulterioară a deciziei respective de către parlamentele naționale.
Prima expresie a politicii comune de apărare, care începe să se definească, apare deja în textul TUE. Ea constă în asumarea de către Uniunea Europeană a misiunilor operative ale UE, cunoscute drept misiunile de la Petersberg, respectiv:
misiuni umanitare și de salvare;
misiuni de menținere a păcii;
misiuni în care intervin forțele armate pentru gestionarea unei crize;
misiuni de pacificare.
Însușindu-și misiunile operative ale UE, este evident că noua PESC se pregătește să dezvolte, cu caracter imediat, un tip de apărare comună care, pentru că este aplicabilă în principal în situații de criză ce s-ar produce dincolo de frontierele UE, ar putea fi calificată drept apărare indirectă a acesteia, lăsând pentru mai târziu realizarea apărării directe, în sensul în care este prevăzută aceasta în Tratatul de la Bruxelles (UEO) și din cel de la Washington (NATO), adică față de o agresiune armată împotriva unuia sau unora dintre statele membre.
Prin dezvoltarea misiunilor de tip Petersberg – care acoperă practic toate acțiunile operative din domeniul gestionării crizelor – va fi posibil să se neutralizeze în mod oportun orice risc care ar putea apărea la adresa securității în mediul geografic al Europei, evitându-se astfel degenerarea sa într-o amenințare reală la adresa păcii și stabilității UE. Deoarece marea amenințare din Est a dispărut odată cu sfârșitul războiului rece, iar până în acest moment nici o alta nu i-a luat locul, se poate spera că această politică de apărare indirectă a UE, inițiată recent, va fi suficientă pentru a se evita apariția unor viitoare amenințări serioase împotriva securității și pentru a se face inutilă, în consecință, activarea apărării comune directe, de care Uniunea nu dispune încă. Dar, în orice caz, dacă această speranță nu se va adeveri, se va putea conta întotdeauna pe capacitatea de apărare a statelor membre și, mai ales, pe capacitatea de apărare oferită de NATO.
Includerea în PESC a politicii de apărare indirectă la care s-a făcut referire mai înainte, politică ce implică realizarea încă de acum a unor operații în domeniul prevenirii și gestionării crizelor, deschide calea creării unei Forțe Europene de Intervenție (al cărei efectiv este estimat de unii specialiști militari la 150.000 – 200.000 de militari), care este capabilă să îndeplinească toate misiunile operative stabilite la Petersberg, pe care trebuie să le îndeplinească UE, luând ca punct de pornire pentru formarea sa ansamblul de state majore și forțe multinaționale ale UE care există deja. Consiliul European (șefii de stat și de guvern), din care fac parte țările membre UE, constituie eșalonul superior comun al ierarhiei UE, iar această caracteristică trebuie să faciliteze în viitor conducerea și acțiunea comună a celor două instituții, în plus, TUE a întărit competențele într-un sector de cel mai mare interes funcțional: dreptul de a stabili strategii comune pentru realizarea obiectivelor PESC, strategii care trebuie să le determine scopul și durata, precum și mijloacele pe care trebuie să le furnizeze Uniunea și statele membre.
Prima structură specializată din țara noastră, care participă la îndeplinirea de misiuni în afara teritoriului național a fost creată în 2001 și aparține Jandarmeriei Române. În prezent, Jandarmeria Română are două astfel de structuri, una se află în misiune în Kosovo, iar una se află la pregătire. Acestea au o organizare similară cu ale celorlalte structuri europene participante la astfel de misiuni, fiecare fiind compusă din 115 jandarmi, 12 ofițeri și 103 subofițeri. În realitate, în teatrele de operații observăm împletirea misiunilor militare cu cele civile ca și a acțiunii statelor membre ale diferitelor organizații internaționale globale și regionale, un exemplu concludent în acest sens fiind prezența internațională civilă și de securitate (militară ) în Kosovo (Anexa nr.16) din care se poate vedea diferența de mandat dintre cele două componente ale misiunii, ceea ce nu înseamnă un mod de acțiune separat ci o adevărată interoperabilitate în realizarea obiectivelor de restabilire a ordinii publice. În acest sens, Strategia de securitate națională a României din 2007 fundamentează prioritatea participării active a României la construcția securității internaționale ca o condiție imperativă a etapei actuale pentru a beneficia de avantajele globalizării iar Strategia națională de apărare a țării aprobată de Parlament și publicată în Monitorul Oficial nr.799/2008 pune în prim plan interesul comun al tuturor cetățenilor de a se bucura de un spațiu eficace de securitate, libertate și justiție. De asemenea, Programul de guvernare actual, publicat în Monitorul Oficial nr.869/2008 dispune că scopul fundamental al actului guvernamental în domeniul securității naționale îl reprezintă crearea condițiilor politice, organizatorice și administrative necesare pentru ca printr-o guvernare eficientă să se poată garanta securitatea prin exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești, perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului de drept în condițiile supremației legii și prin afirmarea României ca membru activ cu drepturi egale al comunității europene, euroatlantice și internaționale, în timp ce Strategia MAI de realizare a ordinii și siguranței publice (Mon. Of. nr. 243/2005) evidențiază necesitatea colaborării pe plan extern în domeniul ordinii publice
3.1.2. Interoperabilitatea forțelor române de ordine și siguranță publică cu celelalte forțe participante la operații de stabilitate
Din perspectiva securității colective, România a acționat hotărât în direcția realizării interoperabilității structurilor sale de ordine publică printr-o activitate susținută de modernizare, optimizare și profesionalizare a forțelor specializate, care să-i permită apropierea de standardele acceptate în organizațiile euroatlantice.
Realizarea interoperabilității la nivelul componentelor sistemului securității colective reprezintă un proces complex, în condițiile geopolitice și geostrategice contemporane și, totodată, reprezintă o condiție prin care se asigură articularea și conjugarea concepțiilor și acțiunilor structurilor cu atribuții în domeniul securității colective pentru realizarea compatibilității în domeniul doctrinar, tehnic, administrativ și de conducere. Acesta constă în intensificarea și adâncirea interdependenței componentelor sistemului de securitate colectivă, în special la nivel continental având drept țintă armonizarea permanentă, conceptuală și acțională, pe de o parte, iar pe de alta, articularea sa la concepția de organizare și desfășurare a acțiunilor în concordanță cu normele, standardele și politicile organizațiilor euroatlantice.
Din punct de vedere conceptual considerăm că interoperabilitatea trebuie să se concentreze asupra a patru dimensiuni: a) legislație explicită și coerentă; b) unitate de strategie și doctrină; c) standardizare managerială; d) informatizare. Un rol deosebit în procesul de interoperabilitate intrinsecă în cadrul fiecărei structuri îl au și integrarea factorului timp – prin utilizarea de timp real – și vectorizarea activităților și procesărilor și a factorului uman – acesta fiind o cerință strâns corelată cu obiectivul de interoperabilitate la nivelul aplicațiilor software, în plan funcțional.
Interoperabilitatea în acțiunile desfășurate de forțele de ordine și siguranță publică din România se referă în special la angajarea simultană a forțelor, în toate mediile și în mai multe zone de operare unde se desfășoară acțiuni de stabilitate sau combatere a activităților sau atitudinilor de natură a pune în pericol securitatea colectivă, precum și la armonizarea și coordonarea acțiunilor și activităților structurilor și trebuie să vizeze:
realizarea compatibilității sistemelor de comunicații și mijloace informaționale-deoarece alături de forțe, infrastructură și resurse, conducerea constituie un element distinct cu rol determinant în cadrul sistemului național de securitate;
existența unor prevederi doctrinare (normative) comune – la care nu se poate ajunge decât prin adoptarea și finalizarea legislației în domeniu, a doctrinelor operaționale care să facă funcțional întregul sistem și în care fiecare instituție să aibă clar precizate rolul, locul și atribuțiile ce-i revin;
profesionalizarea personalului și instruirea acestuia în vederea lucrului în echipă. Aceasta trebuie să facă obiectul unei strategii de instruire care să integreze eforturile unor colective interdisciplinare, pentru a asigura o viziune coerentă asupra nevoilor de competențe impuse de necesarul de securitate al începutului de secol și mileniu.
Eficiența în acțiunile desfășurate și obținerea unor performanțe înalte, în cadrul sistemului forțelor multinaționale se pot materializa în optimizarea proceselor manageriale și de execuție. Adaptarea flexibilă la schimbări și progres, precum și reducerea riscului operațional în luarea deciziilor, prin furnizarea unor informații oportune, relevante și consistente necesită o infrastructură informațională puternică, deschisă și un sistem avansat de management informațional. Acestea se pot realiza prin folosirea tehnicilor de flux de activitate integrat, prevenirea fundamentării activității bazate pe funcții și realizarea unui mediu de lucru cooperant; sporirea mobilității dispozitivelor de acțiune prin asigurarea libertății de acțiune și inițiativei;
securitatea acțiunilor, a forțelor și mijloacelor în cadrul operațiilor întrunite care asigură condiții sporite de siguranță informațională, acțională, morală și materială necesară pregătirii și desfășurării acțiunilor, prevenirii surprinderii și reducerii vulnerabilității forțelor proprii în raport cu misiunea, adversarul, timpul, spațiul și necesitățile impuse de situație.
Experiența de până acum și rezultatele remarcate chiar de organismele internaționale demonstrează că forțele românești de ordine și siguranță publică sunt în prezent pregătite, în ceea privește modul și posibilitățile de acțiune, să participe la desfășurarea misiunilor de stabilitate alături de celelalte instituții specializate ale viitoarei Europe Unite.
3.1.3. Principalele caracteristici ale concepției de întrebuințare și angajare a forțelor de ordine și siguranță publică în operații de stabilitate.
Spre deosebire de război, în care obiectivele politice direcționează acțiunile militare doar la nivel strategic, în operațiile de stabilitate obiectivele politice dețin supremația asupra obiectivelor militare, pe care le determină la toate nivelurile, de la cel tactic la cel strategic.
3.1.3.1. Primatul obiectivelor politice asupra celor militare
O caracteristică distinctivă a operațiilor de stabilitate constă în gradul ridicat în care obiectivele politice influențează operațiile respective.
Două aspecte referitoare la supremația obiectivelor politice asupra celor militare trebuie luate în considerare în mod imperios.
În primul rând, înțelegerea clară a obiectivelor politice facilitează evitarea unor acțiuni care ar putea avea efecte negative. Nu este deloc neobișnuit ca în operațiile de stabilitate, de exemplu, în operațiile de menținere a păcii, unii comandanți militari ai unor eșaloane de nivel redus, plutoane și companii chiar, să ia decizii cu profunde implicații politice.
În al doilea rând, comandanții tuturor eșaloanelor trebuie să rămână conștienți nu numai de schimbările din situația operațională, ci și de cele din situația politică. Uneori aceste schimbări nu sunt ușor de identificat, mai ales de către cei care nu sunt familiarizați cu specificul unor situații cu care iau contact pentru prima dată, în special dacă este vorba de a acționa pe teritoriul unui alt stat, cu elemente de cultură materială, dar mai ales spirituală (tradiții, obiceiuri, cutume) diferite de cele din țara de origine a militarilor angrenați în operațiile respective.
De aceea, orice acțiune militară din această categorie necesită o pregătire minuțioasă, implicând o bună cunoaștere a civilizației specifice zonei respective, înțelegerea exactă a conținutului și a limitelor mandatului încredințat, precum și a regulilor de angajare valabile pentru fiecare misiune.
În consecință, comandanții de la toate eșaloanele trebuie să deruleze un proces continuu de analiză a situației, să detecteze chiar și cele mai neînsemnate și subtile schimbări ale acesteia, orice modificare intervenită în raporturile dintre părțile implicate, care, în timp, ar putea determina o lipsă de concordanță, o discrepanță între obiectivele politice și acțiunile militare care li se subordonează. Incapacitatea de a sesiza la timp schimbările intervenite în situația locală sau generală, precum și în dinamica obiectivelor politice ale părților implicate poate conduce la operații militare ineficiente și ineficace sau, în unele cazuri, chiar contraproductive.
Aspecte strategice și operaționale ale operațiilor de stabilitate
Operațiile de stabilitate contribuie la atingerea obiectivelor strategice de securitate națională ale statelor care le organizează sau, uneori, în egală măsură a celor privind securitatea internațională (atunci când acțiunile au loc într-un mediu multinațional).
Acoperind o gamă largă de forme de manifestare, de asistență umanitară la lovituri cu obiectiv limitat, operațiile de stabilitate au drept rezultat strategic descurajarea agresiunii externe și crearea unui climat internațional de cooperare pașnică între state, precum și asigurarea ordinii de drept, a liniștii și păcii sociale, a sentimentului de securitate.
În timp de pace, misiunea principală a Forțelor Armate este de a asigura descurajarea oricărui tip de agresiune, adică atât a acțiunilor agresive externe, a celor subversive interne, cât și a celor combinate.
Cea mai mare parte a acțiunilor agresive externe (presiunile militare-demonstrațiile de forță; aplicațiile militare nenotificate desfășurate în apropierea granițelor țării, cu forțe militare numeroase și importante cantități de tehnică de luptă, redislocarea în apropierea frontierelor naționale a unor unități militare, blocadele și acțiunile terorist-diversioniste), cât și acțiunile agresive interne, acțiunile separatiste și cele terorist-diversioniste executate în interior pot fi descurajate numai prin asigurarea unei capacități reale și credibile a forțelor armate precum și a celor de ordine și siguranță publică existente la pace. Starea acestora, capacitatea lor de reacție și acțiune, imaginea pe care și-o proiectează pot determina potențialii agresori să renunțe la utilizarea violenței pentru a-și atinge obiectivele. Capacitatea de descurajare se întemeiază mai ales pe convingerea eventualului agresor că reacția sub forma unei riposte reale este nu numai probabilă, ci și posibilă în situația trecerii la agresiune, că agresiunea militară nu are șanse reale de succes, iar costurile acesteia ar depăși cu mult câștigul posibil, în consecință, un agresor potențial va renunța la declanșarea agresiunii de teama insuccesului, a costurilor ridicate sau a consecințelor juridice internaționale.
Capacitatea României de a pregăti și a executa operații de stabilitate în timp scurt și cu efective existente la pace concură la managementul crizelor, indiferent de zona de manifestare (interne sau internaționale), de domeniul (politic, militar, social) și gradul lor de predictibilitate (previzibile și imprevizibile).
3.1.3.3. Descurajarea activă primul dintre conceptele operaționale, se referă la păstrarea unei capacități militare pregătite permanent sau într-un interval de timp prestabilit, în scopul operaționalizării ei, pentru a contracara o agresiune atât prin măsuri specifice defensive, cât și utilizând procedee ofensive, în plan tactic și operativ, menținând însă un caracter strategic de defensivă. Descurajarea activă se poate realiza doar în situația asigurării și menținerii unei puteri militare adecvate a armatei și, respectiv, a structurilor militare ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Spre exemplu, puterea militară a Jandarmeriei Române are următoarele părți constructive: gradul de implicare în ansamblul funcțional al armatei; personalul militar, armamentul și tehnica militară; structura organizatorică; capacitatea de regenerare și redimensionare; coeziunea forțelor, starea și practica disciplinară; instrucția pentru luptă a forțelor; capacitatea comandamentelor de a gândi, planifica, opera și acționa întrunit și multinațional.
În cazul unităților și marilor unități destinate executării unor operații de stabilitate, alocarea unui număr suficient de unități de arme și tipuri adecvate fiecărei misiuni în parte generează efectul de descurajare activă atunci când acțiunile militare urmează a fi executate într-un mediu operativ și tactic ostil, fie pe teritoriul național, fie în afara acestuia.
3.1.3.4. Potențialul de reacție și acțiune rapidă constituie un alt concept operațional, deosebit de important în operațiile de stabilitate.
Acestea se materializează în plan acțional într-o stare de pregătire ridicată pentru intervenție și luptă a trupelor, bazată pe o încadrare corespunzătoare cu personalul calificat și antrenat, pe asigurarea de tehnică militară și de materiale, nu numai în cantitățile prevăzute în statele de organizare, ci și cu performanțele superioare calitative.
Acțiunea rapidă constă în posibilitatea executării misiunii primite, indiferent care este aceasta, într-un timp foarte scurt față de momentul la care a fost ordonată sau transmisă de către Autoritatea Națională de Comandă (ANC) sau de către comandantul abilitat, conform ierarhiei militare.
În multe dintre operațiile de stabilitate, potențialul de reacție și acțiune rapidă este determinant, mai mult decât celelalte concepte operaționale, pentru îndeplinirea cu succes a misiunii și a mandatului încredințat.
Acțiunea trebuie să fie rapidă deoarece însăși acțiunea ostilă care se cere contracarată este o succesiune foarte rapidă de secvențe care, dacă nu sunt întrerupte într-un timp scurt, pot produce consecințe uneori disproporționat de mari în raport cu efortul material și uman depus de inamic, cu final dramatic chiar, constând în pierderi a numeroase vieți omenești și în mari pagube materiale.
3.1.3.5. Acțiunea flexibilă constă în posibilitatea trecerii în timp scurt de la o misiune la alta, de la un tip de acțiune la altul și, de asemenea, de a schimba atitudinea foarte rapid, adică de a trece de la acțiuni cu caracter de apărare la cele cu caracter ofensiv și invers. Acțiunea flexibilă are la bază pregătirea multilaterală a comandanților și statelor majore, eliminarea șablonismului, a schematismului și a stereotipiei mentale, dar și stimularea inițiativei comandanților la toate eșaloanele, evitând voluntarismul. Acțiunea flexibilă trebuie să pornească de la o analiză rapidă și realistă a situației tactice, operative și a nevoilor strategice (incluzând, bineînțeles, și aspecte politice), pe baza căreia comandanții să facă o estimare a realității concrete, apoi să elaboreze și să analizeze diferite cursuri ale acțiunilor posibile, să le compare în cadrul unor jocuri de război și să stabilească în final cursul de acțiune optim.
Aceasta este baza planificării ulterioare a acțiunii, a luptei sau a operației, după caz, opțiunea pentru un tip sau altul depinzând în mod concret de natura și de tipul acțiunii respective.
Pentru ca forțele să fie capabile să aplice conceptul acțiunii flexibile este necesară utilizarea adecvată a acestora, bazată pe manevră dominantă, pe lovituri de precizie, supremație informațională și concentrare logistică, acestea fiind, în primul rând, conceptele operaționale pe care își întemeiază doctrina toate armatele moderne.
3.1.3.6. Primatul loviturii este un alt concept operațional, care însă nu poate fi utilizat decât în câteva situații în cadrul operațiilor de stabilitate, în război, primatul loviturii este un concept care asigură surprinderea inamicului și, în plus, concentrarea eforturilor elementelor dispozitivului de luptă operativ sau strategic, după caz, pentru îndeplinirea misiunii principale ori pe direcția principală de efort.
În operațiile de stabilitate însă, primatul loviturii poate fi aplicat doar în acțiunile de autoapărare, pentru neutralizarea unor forțe ostile ori pentru contracararea unor acțiuni cu caracter ostil, dacă aceste forțe ori acțiuni constituie, conform regulilor de angajare stabilite, un pericol major și iminent pentru viața ori pentru integritatea corporală a militarilor proprii.
Conceptul primatului loviturii intră în contradicție cu principiul reținerii, care este unul dintre principiile de bază ale operațiilor de stabilitate. La nivel individual sau la cel al micilor unități, mai ales în condiții de izolare și autonomie acțională, ceea ce constituie o situație relativ frecvent întâlnită în unele tipuri de operații de stabilitate, protecția trupelor prin exercitarea dreptului de autoapărare poate impune luarea unor decizii vizând deschiderea focului împotriva unor obiective ostile, respectându-se însă întocmai regulile de angajare în acțiunile militare, care sunt stabilite cu precizie prin mandat.
3.1.3.7. Diversitatea operațiilor de stabilitate
Operațiile de stabilitate cuprind o gamă largă de activități în care instrumentul politico-militar al puterii naționale este folosit pentru: prevenirea războiului; rezolvarea conflictului; promovarea păcii; sprijinirea autorităților civile în soluționarea crizelor.
Această gamă largă de opțiuni furnizează eșaloanelor strategice de comandă (politice și politico-militare) o multitudine de răspunsuri posibile în situația unei crize, de o mare varietate și flexibilitate, mergând de la operații necombatante, ca, de exemplu, asistența umanitară, la operații implicând utilizarea luptei armate, cum sunt operațiile de impunere a păcii, loviturile cu obiectiv limitat și raidurile.
Operațiile de stabilitate care implică utilizarea sau amenințarea cu utilizarea forței, în ciuda eforturilor de a promova pacea, condițiile existente într-o regiune sau țară pot determina izbucnirea unui conflict armat. Atunci când alte instrumente permise de dreptul internațional și de Carta ONU nu sunt în măsură să influențeze o situație în curs de deteriorare, care cauzează victime omenești, suferință inutilă și distrugeri de bunuri materiale, Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană sau alte organisme și organizații cu vocații de securitate globală sau regională pot lua decizia de a utiliza forța militară ori amenințarea cu utilizarea ei, pentru a demonstra dorința și voința comunității internaționale de a impune respectarea legii și a ajunge la o rezolvare a situației conflictuale, în termeni acceptabili pentru toate părțile implicate.
Operațiile de stabilitate care nu implică utilizarea forței sau amenințarea cu aceasta. Utilizarea forțelor armate și a celor de ordine în timp de pace ajută la reducerea tensiunii internaționale, atunci când acțiunile militare se desfășoară într-un mediu multinațional și concură la creșterea stabilității interne și la îndeplinirea unora dintre obiectivele strategice ale securității naționale a statelor, atunci când se întreprind pe plan intern. Aceste acțiuni militare includ asistența umanitară, sprijinul militar acordat autorităților civile, sprijinul operațiilor antidrog, controlul armamentului, evacuarea personalului necombatant dintr-un mediu ostil, operațiile de menținere a păcii (Anexa 17).
Asemenea acțiuni au, de regulă, caracteristicile unor operații întrunite, la care participă elemente ale mai multor categorii de forțe reglementată prin mai multe acte normative specifice domeniului militar, între care fundamentală este Doctrina Armatei Române elaborată de SMG în anul 2007, din care decurg celelalte manuale, regulamente, instrucțiuni și proceduri ori reguli operaționale, un asemenea document favorabil și pentru forțele de ordine și siguranță publică ale MAI. Deși asemenea acțiuni nu implică în mod obligatoriu angajarea acțiunilor de luptă, este necesar ca forțele utilizate să fie pregătite în orice moment să acționeze pentru a se auto apăra și a face față unor situații neprevăzute și schimbătoare.
Trebuie remarcat faptul că în toate tipurile de acțiuni militare, altele decât războiul, atunci când există pericolul unei amenințări la adresa forțelor proprii angajate, comandanții de la nivelurile ierarhice trebuie să ia măsurile de planificare și organizatorice necesare atât pentru a trece la utilizarea forței și la acțiuni de luptă, cât și, la nevoie, pentru părăsirea zonei devenite nesigure.
3.1.3.8. Utilizarea forțelor
Regulile de angajare în acțiunile militare sunt directive emise de autoritățile militare competente care precizează circumstanțele și limitele în cadrul cărora forțele armate precum și cele de ordine și siguranță publică vor iniția sau vor continua acțiunile de luptă cu forțele adverse. Conceptul de reguli de angajare în acțiunile militare este utilizat în cadrul NATO încă din 1973, instituirea acestor reguli fiind cerută de necesitatea stabilirii unor norme unitare, care să prevadă multitudinea de situații și condiții în care se poate utiliza forța letală de către militari în timpul serviciului, atât în timp de pace cât și în situație de criză și de război.
Regulile de angajare sunt diferite pentru situațiile specifice stării de război față de cele în care se utilizează forța militară în timp de pace.
În timp de pace, regulile de angajare sunt guvernate de principiile necesității și proporționalității, cele două elemente ale autoapărării.
Conform principiului necesității, recurgerea la forța armată în scop de autoapărare se poate face numai ca răspuns la un act sau o acțiune ostilă ori dacă se manifestă o intenție ostilă din partea unor forțe militare, paramilitare, asimilate acestora sau din partea unor grupări teroriste. Principiul proporționalității cere ca uzul de forță să fie rezonabil ca intensitate, durată și amploare, bazat pe toate datele și informațiile cunoscute de comandant la momentul respectiv, pentru a contracara în mod decisiv actul sau acțiunea ostilă ori intenția ostilă, în scopul de a asigura o siguranță continuă forțelor militare proprii.
Componentele regulilor de angajare, în legătură directă cu principiile necesității și proporționalității, sunt:
Actul sau acțiunea ostilă. Un act/acțiune ostilă constă într-un atac sau orice altă formă de utilizare a forței, de către elemente aparținând forțelor armate ale unui stat ori unor grupuri teroriste, împotriva altui stat, a forțelor sale armate, în anumite circumstanțe chiar împotriva cetățenilor săi și a proprietăților acestora, a navelor, aeronavelor și vehiculelor sau bunurilor aparținând statului respectiv, a altor forțe militare aparținând unor state străine, unor cetățeni străini sau proprietății acestora. De asemenea, este un act ostil orice folosire a forței pentru a împiedica îndeplinirea unei misiuni a forțelor armate ale statului respectiv, incluzând opoziția la recuperarea bunurilor aparținând statului în cauză.
Intenția ostilă constă în amenințarea iminentă cu utilizarea forței de către forțe armate străine sau de către structuri teroriste (organizații sau indivizi izolați) împotriva unui stat, a forțelor sale armate și, în anumite circumstanțe, a cetățenilor săi, a proprietății lor, a navelor, aeronavelor și autovehiculelor statului respectiv, a unor alte forțe armate sau cetățeni aparținând unui stat sau a bunurilor ce constituie proprietatea acestora. Dacă intenția ostilă se manifestă, militarii au dreptul să utilizeze forța în mod proporțional cu amenințarea existentă, incluzând utilizarea forței armate, în autoapărare, prin toate mijloacele necesare, pentru a descuraja sau a anihila potențialul atacator, iar dacă este necesar, pentru a nimici sau a distruge acele elemente care constituie o amenințare.
Forțele ostile. Orice forțe militare ori structuri teroriste, cu sau fără apartenență națională determinată cu precizie, care au comis sau comit un act ostil, care au demonstrat intenții ostile ori au fost declarate ostile fac parte din categoria forțelor ostile.
Declararea unei forțe ca ostilă. O dată ce o forță este declarată ostilă de către autoritatea competentă, forțele armate ale statului respectiv nu au nevoie să observe un act ostil ori demonstrarea unei intenții ostile înainte de a angaja acea forță. Responsabilitatea de a exercita dreptul și obligația autoapărării la nivel național și de a declara o forță ca fiind ostilă este o problemă de importanță strategică, ce necesită o temeinică analiză a situației și o atentă evaluare a consecințelor politice, diplomatice și militare ale acestui fapt. Exercitarea dreptului de autoapărare națională de către autoritatea națională competentă (în cazul țării noastre, de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării) este în completarea exercitării dreptului la autoapărare la nivel de unitate și nu se substituie acestuia. Dreptul de exercitare a autoapărării la nivelul structurilor militare revine comandanților, iar în cazul unor acțiuni individuale fiecărui militar în parte.
Autoapărarea are trei niveluri de abordare: un nivel național, un nivel al alianțelor sau coalițiilor – autoapărare colectivă – și, în fine, cel deal treilea, al diferitelor structuri militare – autoapărarea unităților militare. Pentru primele două niveluri, autoritatea de a lua decizia exercitării autoapărării aparține organelor de conducere politică și politico-militară, în baza Constituției și a legilor statului respectiv, a acordurilor și tratatelor internaționale la care acest stat este semnatar. Exercitarea dreptului de autoapărare la nivel național este prevăzută în Carta ONU. Un exemplu concludent de autoapărare colectivă este cuprins în art.5 al, Tratatului Nord-Atlantic care prevede că un atac împotriva unuia dintre statele membre ale alianței este considerat un atac împotriva tuturor statelor NATO, care vor lua măsuri militare corespunzătoare pentru contracararea sa.
Exercitarea dreptului de autoapărare la nivelul unității militare se bazează pe autoritatea și obligația tuturor comandanților de a utiliza toate mijloacele necesare, de a lua toate măsurile adecvate și posibile și de a întreprinde toate acțiunile pentru apărarea unităților (prin unitate înțelegându-se orice structură militară) și a altor militari ori a personalului civil al statului respectiv aflați în apropiere, împotriva unui act ostil ori a unei intenții ostile, în exercitarea dreptului de autoapărare comandanții trebuie să utilizeze forța militară necesară pentru a contracara în mod decisiv actul ori intenția ostilă respectivă și pentru a asigura securitatea neîntreruptă a forțelor proprii.
Toate mijloacele existente și posibil să fie folosite pot fi utilizate în scop de autoapărare și pot fi întreprinse orice acțiuni necesare în acest scop. Pentru executarea unor asemenea acțiuni se vor urma câteva reguli: se încearcă menținerea (sau punerea) situației sub control, fără utilizarea forței; se utilizează forța proporțional cu amenințarea, pentru a controla situația. Atunci când este necesară utilizarea forței în autoapărare, natura, durata și obiectivele angajării forțelor nu trebuie să depășească nivelul necesar pentru a contracara decisiv un act ostil ori o intenție ostilă și trebuie să fie în măsură să asigure siguranța neîntreruptă a forțelor proprii, a altor categorii de personal și de bunuri aflate sub protecția acestora; atacul scoaterii di luptă sau al nimicirii. Un atac pentru a scoate din luptă ori pentru a nimici o forță ostilă este autorizat atunci când o asemenea acțiune este singurul mijloc prudent și eficace prin care un act ori o intenție ostilă pot fi prevenite ori contracarate. Când aceste condiții sunt îndeplinite, angajarea forțelor proprii împotriva celor ostile se autorizează numai până în momentul în care ultimele nu mai reprezintă o amenințare iminentă; urmărirea imediată a unei forțe ostile, în autoapărare, forțele proprii pot urmări și se pot angaja împotriva unei forțe ostile care a comis un act ostil ori a demonstrat intenții și care rămâne o amenințare iminentă.
În situații de acest fel, în special atunci când trebuie să facă față unor grupuri numeroase de persoane cu intenții ostile, care aparent nu sunt înarmate, regulile de angajare prevăd următorul algoritm general valabil:
avertizare verbală: se comunică persoanelor cu intenții ostile să nu se apropie, să se oprească ori să se disperseze, după caz;
demonstrație de forță: se mânuiește armamentul din dotare astfel încât persoanele ori grupurile ostile să se convingă că militarii dețin superioritatea în forțe și mijloace și să se descurajeze să mai acționeze în continuare;
focul de avertizare: se trage foc de avertizare, dacă este utilizat prin regulile de angajare specifică. Focul de avertizare poate fi însă interpretat de către forțele adverse ca fiind tras în plin, putând avea consecințe contrare efectului scontat;
sprayul cu efect iritant-lacrimogen: se utilizează sprayul cu efect iritant-lacrimogen dacă este autorizat prin regulile de angajare specifice și dacă forțele ostile sunt suficient de aproape;
bastonul cu șocuri electrice: se lovește cu bastonul, dacă se prevede utilizarea lui în regulile de angajare specifice și dacă persoanele ostile sunt suficient de aproape. Se utilizează întâi asupra părților cărnoase ale corpului, apoi asupra mâinilor și picioarelor, iar dacă este necesar și asupra capului;
utilizarea focului ochit în scopul de a răni persoanele ostile;
utilizarea focului ochit pentru a ucide persoanele ostile.
În caz de dezordini civile de amploare, de acțiuni secesioniste, de revolte etc., unitățile armatei acționează întotdeauna în cooperare cu forțele de menținere a ordinii publice, care rețin și arestează infractorii, fără ca unitățile armatei să se substituie acestora în îndeplinirea misiunilor specifice. Aceste misiuni sunt îndeplinite de organele de poliție, conform prevederilor legale.
O altă problemă importantă constă în stabilirea intențiilor unei persoane sau ale unui grup ca fiind ostile sau nu.
Estimarea aceasta se face pe baza următorilor factori:
număr – cu câți indivizi sunt confruntate forțele proprii;
activitatea – ce fac și ce atitudine generală au forțele cu care se confruntă forțele proprii; dacă sunt sau nu înarmate și, dacă da, ce fac cu armamentul pe care îl posedă (dacă îndreaptă armele spre forțele proprii); .
localizare – dacă persoanele potențial ostile se află la distanța de tragere ochită a armamentului portativ de calibru mic, dacă persoanele respective se află în poziții de tragere pregătite sau dacă au intrat într-o zonă interzisă;
apartenența la o structură militară (paramilitară) sau teroristă dacă persoanele respective poartă uniforme și dacă sunt parte a unei structuri organizate și declarate ca atare;
timpul – în cât timp persoanele potențial ostile pot lua contact fizic cu forțele proprii;
dotarea – dacă persoanele potențial ostile sunt înarmate, cu ce tip de armament, în ce cantitate și care este distanța de tragere eficace cu acest armament.
După analiza acestor factori, comandantul unității (respectiv marii unități sau subunității respective) determină dacă cei cu care se confruntă sunt o forță ostilă sau nu și dă ordine în consecință.
Toate deciziile de acest tip au valoare juridică.
După cum rezultă din cele de mai sus, regulile de angajare furnizează direcții de acțiune privitor la utilizarea forței atât pentru comandanți cât și pentru indivizi, bazate pe trei tipuri de considerente :
Considerente legale. Regulile de angajare sunt o reflectare a dreptului internațional și a legilor interne, precum și a politicii generale a statului respectiv.
Considerente politice. Parțial, regulile de angajare sunt o reflectare a voinței politice, într-un stat de drept forțele armate sunt angajate în baza Constituției și a legilor statului respectiv, iar decizia utilizării instrumentului militar de putere aparține puterii legislative și executive, conform atribuțiilor pe care le au prin lege. Stabilirea regulilor de angajare la nivelul autoapărării naționale este de competența organelor similare (Consiliului Suprem de Apărare a Țării din România), în plus, chiar atunci când acționează într-un mediu multinațional, stabilirea regulilor de angajare necesită un proces diplomatic de negociere cu celelalte țări implicate, eventual cu autoritatea emitentă a mandatului misiunii – dacă este cazul (ONU, NATO, OSCE etc.).
Considerente militare. Regulile de angajare stabilite în mod judicios ajută la îndeplinirea misiunilor prin asigurarea utilizării forței într-un asemenea mod, încât să corespundă obiectivului militar al operației sau acțiunii.
De asemenea, acestea sprijină măsurile de siguranță, dar și îndeplinirea misiunii. Regulile de angajare previn începerea neintenționată sau prin accident a ostilităților sau înainte de a se asigura capacitatea combativă necesară a unităților militare.
Asigurând aplicarea principiului economiei forțelor și protejând de distrugere infrastructura teritorială, regulile de angajare au consecințe pozitive și în plan logistic, mai ales în faza de post conflict militar.
3.2. Repere juridice și operaționale ale activității forțelor de ordine și siguranță publică în cadrul misiunilor internaționale de menținere a păcii
Folosite pe scară largă pentru restabilirea și menținerea ordinii publice în urma unor intervenții militare internaționale de impunere și menținere a păcii, unitățile de poliție civilă și/sau militare și-au dovedit din plin eficiența în concertul general al măsurilor de coordonare și sprijin al operațiunilor de acest gen.
Toți analiștii militari deopotrivă, consideră asigurarea și restabilirea ordinii publice prioritatea numărul 1 după încheierea campaniei militare internaționale, iar succesul tuturor celorlalte activități depinde de aceasta, în condițiile în care unitățile militare combatante nu sunt nici pregătite și nici echipate a face față misiunilor de restabilire a ordinii publice sau a îndeplini atribuții de aplicare a legii.
S-au desfășurat peste 55 de operațiuni de menținere a păcii din anul 1948 și până în prezent, din care majoritate au fost sub mandatul Organizației Națiunilor Unite, fiind angajate 80 de state membre cu un efectiv ce a depășit 46.000 de militari și ofițeri de poliție civilă.
Rolul unităților de poliție civilă ONU a crescut continuu, de la prima dislocare a acestora în anul 1960 în operațiunea de menținere a păcii în Congo, astfel că în anul 1999 a fost pentru prima dată când Poliția Civilă ONU a fost însărcinată cu atribuții de poliție executivă și de menținere a ordinii publice – în Kosovo.
3.2.1. Principalele atribuții specifice ale polițiștilor internaționali
Atitudinea și comportamentul personalului ONU de menținere a păcii, la toate nivelele, trebuie să fie în concordanță cu conceptele imparțiale ale ONU. Aceste principii trebuie să fie respectate de personalul misiunii și constau în principal în evitarea folosirii forței, imparțialitate, claritatea scopurilor, fermitate, integrarea și respectul față de populația locală.
Printre cele mai importante atribuții pot fi amintite: monitorizarea poliției locale, care este desemnată să asigure și să mențină ordinea publică și să aplice normele legale valabile, în conformitate cu mandatul misiunii; supraveghează respectarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale prin sprijinul acordat efectiv în teren poliției locale pentru rezolvarea problemelor cotidiene, inerente, care apar în timpul desfășurării serviciului, primirea plângerilor și reclamațiilor, supravegherea cercetării penale efectuate de polițiștii locali, desfășurarea, la inițiativa proprie, a poliției internaționale civile, a urmăririi penale; asigurarea securității și drepturilor refugiaților precum și a persoanelor evacuate; supravegherea și controlul securității publice în teritoriul misiunii prin stabilirea situației din punct de vedere al siguranței și realizarea încrederii între localnici, administrație, organizații internaționale participante și poliția locală; garantarea și oferirea unei politici neutre împotriva interferențelor în procesul electoral; sprijinul în pregătirea și reorganizarea poliției locale; monitorizarea proceselor de dezarmare și demobilizare a forțelor locale existente la debutul misiunii ONU de menținere a păcii; menținerea legăturilor între diversele unității de poliție; sprijinul organizațiilor umanitare în livrarea hranei și asigurarea securității acestor locuri de distribuție; efectuarea investigațiilor în cazul accidentelor sau a altor fapte de ne respectare a mandatului în care este implicat personalul ONU; asigurarea securității diferitelor întâlniri din cadrul misiunii. Numărul sarcinilor de serviciu depinde de specificitatea fiecărei misiuni ONU de conținutul mandatului, de situația politico-militară din teritoriul respectiv și de condițiile social-economice ale populației locale. Aceste îndatoriri implică deplasări în teren pentru observarea și monitorizarea poliției, verificări efectuate de către personalul ONU, patrule mobile, investigații și cercetări ale incidentelor raportate, negocieri și legătura cu populația locală, misiuni de escortă, sprijinul și dezvoltarea programelor de pregătire a populației locale.
În timpul când polițistul se află în misiune sub mandat ONU( ca polițist civil sau ca monitor ) el va fi sub comanda și responsabilitatea Comandantului misiunii respective Polițiștii civili internaționali își vor exercita atribuțiile în interesul ONU și nu se subordonează ordinelor sau instrucțiunilor altor autorități din exteriorul Organizației. De asemenea își mențin imparțialitatea și obiectivitatea în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, fiind descurajați să aibă legături familiare sau apropiate cu localnici sau organizațiile locale, care le-ar putea crea suspiciuni privind neutralitatea lor.
Selecționarea polițiștilor pentru misiune va ține cont de familiarizarea lor cu limba oficială a misiunii, engleza, franceza, sau spaniola, fiind considerați experți în scris și vorbit. Polițiști se vor bucura de imunitățile și privilegiile internaționale, așa cum sunt ele planificate în Convenția ONU asupra privilegiilor și imunităților experților din misiune. De asemenea ei trebuie să respecte legislația și regulamentele țărilor din care provin. În situațiile de indisciplină, responsabilul contingentului internațional de poliție va putea lua măsurile disciplinare necesare, cea extremă fiind repatrierea. Secretarul General are dreptul și autoritatea să retragă imunitatea și privilegiul internațional acordat în orice situație când acestea vor împiedica desfășurarea normală a justiției. În cazurile considerate excepționale, Consiliul de Securitate va autoriza polițiștii civili internaționali să poarte arme asupra lor. În aceste situații vor fi emise instrucțiuni privind portul și întrebuințarea armamentului din dotare.
Polițiștii trebuie să realizeze că-și vor desfășura activitatea într-un mediu străin, diferit de cel cunoscut de acasă, care de obicei incumbă condiții dificile de viață, în situații de stres ridicat și în situații când nu vor utiliza limba lor națională, în cazul celor care nu-s vorbitori nativi ai limbi utilizate în misiune. Ca reprezentanți ai ONU și ai țărilor din care provin trebuie foarte atent făcută selecția lor, să fie astfel aleși încât să fie capabili să realizeze atribuțiile ce le vor reveni. Această selecție dacă va fi bine făcută va reflecta imaginea țării din care provin în cadrul organizației. Polițiștii selectați trebuie să fie bine pregătiți fizic, intelectual, să fie maturi în atitudine și comportament și să aibă calificative care să le permită participarea la misiune.
Starea lor mentală trebuie să fie de asemenea foarte bună. Cei selectați trebuie să aibă caractere puternice, să fie echilibrați din punct de vedere al personalității și să fie apți din punct de vedere medical, fără nevroze sau probleme psihologice și este imperativ necesar să se descurce în situații extreme de stres și de pericol. Atitudinea și comportamentul personalului ONU de menținere a păcii, la toate nivelele, trebuie să fie în concordanță cu conceptele imparțiale ale ONU. Aceste principii trebuie să fie respectate de personalul misiunii și constau în: evitarea folosirii forței, imparțialitate, claritatea scopurilor, fermitate, integrarea și respectul față de populația locală. Forța va fi utilizată numai pentru a stopa conflictul, ai pune capăt, fiind un principiu fundamental de bază al misiunilor ONU de menținere a păcii. Dealtfel în cursurile pregătitoare ale polițiștilor, dinaintea misiunilor, se va pune accent pe acest concept, ei vor fi instruiți și atenționați despre posibilele reacții ale forțelor ONU de menținere a păcii și de modul de desfășurare a misiunilor, deoarece există mari diferențe date de specificul fiecărei misiuni.
Misiunile internaționale cu polițiști înarmați sunt considerate cu risc înalt, iar înarmarea polițiștilor se face numai în scopul autoapărării, iar uzul de armă sau al forței se vor face numai în circumstanțe excepționale. Utilizarea forței în autoapărare va fi făcută numai după epuizarea completă a eforturilor de prevenire, evitare a ei și dacă situația din teren în urma negocierii spre o soluționare fără violență a conflictului impune folosirea focului pentru obținerea efectului de intimidare ca unica și ultima soluție, acest lucru se va face după atenționarea verbală și cu minimum de forță permisă.
Operațiile de menținere a păcii se vor desfășura cu respectarea populației locale, acesta fiind un alt principiu de bază al ONU. De asemenea mandatul misiunii va fi prelungit ținându-se cont de opinia Guvernului țării gazdă, ce a solicitat intervenția forței de menținere a păcii. Membrii misiunii vor beneficia de imunitate și privilegii, dar în același timp ei trebuie să respecte legile și obiceiurile țării gazdă, reamintindu-și permanent că forța ONU de menținere a păcii nu este o forță ocupatoare.
Imparțialitatea și neutralitatea sunt esențiale în păstrarea adevărului și încrederii părților aflate în dispută. O singură scăpare în aplicarea lor poate duce la greutăți în aplicarea mandatului misiunii, la punerea în pericol a operațiunii de menținere a păcii.
Referitor la claritatea scopurilor, este esențial pentru părțile aflate în conflict să fie conștiente despre ce încearcă să realizeze misiunea de menținerea păcii. Insuficientele informații ar putea conduce la neînțelegeri și la neîncrederi, ce-ar putea duce la exacerbarea conflictului și ar face ca atribuțiile poliției internaționale civile să fie mai dificil de realizat.
Pentru a respecta principiile poliției internaționale civile trebuie mereu acționat cu fermitate și solidar, altfel misiunea ar fi compromisă. Astfel dacă vreuna din părțile implicate în conflict amenință cu folosirea forței, este de așteptat ca Guvernul în funcțiune s-o atenționeze, iar Consiliul de Securitate împreună cu comunitatea internațională să i se opună, să respingă categoric acest tip de amenințări. În situații haotice și critice este important ca părțile să recunoască că depind de poliția internațională care acționează obiectiv pe parcursul desfășurării mandatului.
Situațiile ce ar putea provoca violențe ar trebui să fie anticipate cât mai din timp, pentru a putea acționa în consecință pentru evitarea și prevenirea escaladării violențelor. Vor fi deplasate forțe de poliție suplimentare în zona sensibilă pentru prevenirea incidentelor și evitarea scăpării de sub control a situației.
Poliția internațională este o poliție multinațională care este implicată în întreaga operațiune de menținere a păcii având sarcini complexe conform atribuțiilor ONU. Contingentele naționale din cadrul ei depind unul de altul. Responsabilitatea logistică a comunicațiilor este împărțită între națiunile participante astfel încât să fie eliminate disfuncționalitățile dintre ele.
Când se anticipează o confruntare între forța de menținere a păcii și una sau mai multe părți, aflate în conflict, este înțelept să se pregătească o operațiune cu un grup de polițiști din cât mai multe contingente naționale, pentru crearea solidarității și unității echipei care va interveni pentru aplanarea situației.
Forțele de menținere a păcii reprezintă cel mai mare efort de cooperare din câte au existat vreodată pentru asigurarea păcii. De la primele misiuni scopurile esențiale au fost îndreptate spre menținerea păcii și securității internaționale. Reușitele au fost obținute greu și s-au sprijinit pe cele anterioare, folosind experiențele din trecut, într-un proces continuu și complex.
3.2.2. Repere juridice de drept internațional umanitar
O problemă importantă a aplicabilității dreptului internațional umanitar în conflictele armate actuale constă în raportul în care se găsește acesta față de operațiunile de sprijinire a păcii. Cu toate că operațiunile de pace nu sunt conflicte armate ele au o strânsă legătură cu dreptul umanitar deoarece se desfășoară în condițiile existenței unui conflict armat pe care încearcă să-l dezamorseze în vederea soluționării sale definitive pe cale pașnică. Aplicabilitatea dreptului internațional în operațiunile de pace este legată intrinsec de faptul că starea de război între foștii beligeranți n-a încetat decât temporar și ostilitățile ar putea reizbucni oricând. Strategiile organizațiilor internaționale care pregătesc și desfășoară operații de pace prevăd ca membrii misiunilor de sprijinire a păcii au obligația de a respecta principiile și normele dreptului umanitar, în special cele patru Convenții de la Geneva din 1949 împreuna cu Protocoalele lor adiționale din 1977 și cu Convenția de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale. Acordurile încheiate de organizațiile internaționale cu statele contribuitoare cu trupe prevede obligația acestora din urmă de a asigura cunoașterea de către personalu1 contingentului său naționa1 a normelor DIU atunci când participă la misiuni de pace: iar în ultimii ani chiar organizațiile internaționale de securitate precum ONU, OSCE, NATO sau UE, și-au adoptat instrumente proprii în acest sens asumându-și astfel propriul angajament de a asigura respectarea convențiilor de drept internațional umanitar.
Problema aplicării dreptului conflictelor armate în operațiile de pace prezintă două aspecte. În primul rând, este vorba de faptul dacă soldații păcii trebuie să respecte principiile și normele dreptului războiului(Vezi Anexa 18). Deși misiunea lor nu este de a participa la ostilitățile militare (ci, dimpotrivă, de a le opri), este indubitabil faptul că în toate acțiunile pe care le desfășoară, căștile albastre trebuie să aplice dreptul internațional al conf1ictelor armate, în special în ceea ce privește protecția victimelor și asistența umanitară a acestora. Institutul de Drept Internațional ca și însăși ONU au reiterat în repetate rânduri obligația forțelor Națiunilor Unite de a aplica în ostilitățile în care sunt angajate regulile relative la conflictele armate chiar dacă acestea din urmă n-au caracter internațional; astfel, Instrucțiunile Standard de Operare (SOP) dispun că membrii forței de pace sunt ținuți să respecte principiile și spiritul convențiilor internaționale referitoare la conducerea ostilităților iar Buletinul Secretarului General al ONU din august 1999 prevede expres că principiile fundamentale și de drept internațional umanitar statuate sunt aplicabile forțelor Națiunilor Unite atât în cazul angajării lor ca forțe combatante în situații de conflict armat, pe durata și în zona angajamentului respectiv, cât și, funcție de situație, în acțiunile de impunere sau în operațiunile de menținere a păcii în care folosirea forței este permisă doar în autoapărare.
În al doilea rând, este vorba de faptul că, având obligația de a-l respecta, forțele de pace au în mod egal dreptul la protecția oferită de Convențiile de la Haga și Geneva. Aceasta este o problemă care ține de securitatea căștilor albastre atât de precară uneori. Deși soldații păcii nu sunt și nu pot fi considerați combatanți în conflictul pe care încearcă să-l gestioneze (cu excepția operațiunilor de impunere a păcii), ei au fost în nenumărate rânduri uciși, răniți, atacați, făcuți ostatici sau folosiți ca monedă de schimb ori scut uman: în toate aceste cazuri, părțile beligerante acționând în modalități teroriste n-au respectat față de ei nici măcar un minim de standarde umanitare, sfidând în acest fel întreaga comunitate internațională. Acesta a fost unul din motivele pentru care în unele conflicte ONU a dispus fie retragerea forței respective, fie creșterea măsurilor de securitate până la crearea unei forțe de intervenție rapidă în sprijinul lor, fie crearea de tribunale internaționale care sa judece crimele de război ale teroriștilor comise împotriva membrilor misiunilor de pace.
3.2.2.1. Legea care guvernează conducerea ostilităților
A. Distincția între civili și combatanți
Dreptul Forțelor ONU de a alege metodele și mijloacele de luptă nu este nelimitat. Trebuie făcută o distincție clară între civili și obiectivele civile de pe o parte, și persoanele care participă direct la ostilități și obiectivele militare, pe de altă parte. În consecință, operațiunile militare vor fi adresate numai obiectivelor militare. Atacurile asupra civililor sau obiectivelor civile sunt interzise. Trebuie luate toate măsurile posibile pentru a evita, și în orice caz, a micșora pierderile incidentale de vieți civile, precum și daunele colaterale provocate bunurilor civile.
În zona aflată sub controlul lor, Forțele ONU se vor abține de la amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau lângă zonele dens populate și vor lua toate măsurile de precauție necesare pentru protejarea populației civile, a cetățenilor sau a bunurilor acestora împotriva pericolelor rezultate în urma operațiunilor militare.
Este interzis a se lansa operațiuni de o asemenea natură care, în mod probabil ar putea lovi fără discriminare, atât obiectivele militare, cât și civile. Operațiunile de pe urma cărora se anticipează că vor rezulta pierderi incidentale de vieți în rândul populației civile și daune colaterale, ce ar fi excesive în raport cu avantajele militare anticipate concrete și directe, sunt interzise. Represaliile împotriva populației și obiectivelor civile sunt interzise(Anexa 18).
B. Mijloace și metode de luptă
Regulile care interzic sau limitează folosirea anumitor arme și metode de luptă descrise în instrumentele relevante ale legii umanitare vor fi respectate. În mod deosebit, este interzisă angajarea metodelor de luptă care pot cauza vătămări superfluu și suferințe inutile, sau care sunt intenționate, ori de la care se anticipează să cauzeze pagube întinse, severe și pe termen lung mediului înconjurător.
Este interzisă folosirea armelor sau a metodelor de luptă care agravează suferința în mod inutil sau care produc moartea în mod inevitabil. Este interzis să se ordone că nu trebuie să existe supraviețuitori.
Bunurile culturale vor respectate și protejate. Este interzisă atacarea monumentelor de artă, arhitectură și istorie, șantierelor arheologice, lucrărilor de artă, lăcașurilor de cult, muzeelor și bibliotecilor care constituie moștenirea culturală sau spirituală a popoarelor. În zona de operații, Forțele ONU nu vor folosi astfel de bunuri și proprietăți culturale, sau locurile din imediata lor apropiere, pentru atingerea unor scopuri ce le-ar expune la distrugere sau pagube. Furtul, jaful, preluarea sau orice act de vandalism intentat asupra bunurilor culturale este interzis cu strictețe.
Este interzisă atacarea, distrugerea, înlăturarea sau scoaterea din uz a obiectivelor indispensabile pentru supraviețuirea populației civile, cum ar fi hrana, recoltele, animalele domestice și instalațiile pentru apă potabilă și aprovizionare. Instalațiile conținând forțe periculoase, cum ar fi barajele, digurile, stațiile generatoare de energie nucleară și electrică, nu vor face obiectul operațiilor militare dacă astfel de operații pot cauza eliberarea acestor forțe care ar avea drept consecință pierderi severe în rândul populației civile. Acțiunile militare împotriva obiectivelor și instalațiilor protejate descrise în aceasta secțiune sunt interzise.
3.2.2.2. Tratamentul persoanelor deținute și a civililor
Persoanele care nu iau parte sau nu mai iau parte la operațiunile militare, incluzând civilii, membrii forțelor armate care și-au depus armele și persoanele scoase în afara luptei din motive de boală, rănire sau detenție trebuie, în toate împrejurările, să fie tratate cu umanitate și fără nici o discriminare bazată pe motive de rasă, sex, convingeri religioase sau motive de alt fel. Următoarele acte împotriva oricăreia dintre persoanele menționate mai sus, sunt interzise în orice împrejurare și în orice loc: violența îndreptată împotriva vieții și a integrității fizice sau ultrajul asupra demnității personale; pedepse colective; represalii; luarea ostaticilor și condamnarea sau executarea lor fără un proces corect.
Femeile și copiii vor face obiectul unui tratament special și vor fi protejați în mod deosebit împotriva oricărei forme de agresare indecentă. Femeile a căror libertate a fost restricționată vor fi ținute în perimetre separate de cele ale bărbaților, și se vor afla sub supravegherea nemijlocită a cadrelor femei. Membrii deținuți ai forțelor armate sau alte persoane care nu mai iau parte la operațiile militare din motive de detenție, trebuie tratați cu umanitate și respectul cuvenit demnității lor. Fără a li se prejudicia statutul lor legal, ei trebuie tratați în conformitate cu prevederile celei de a-III-a Convenții de la Geneva, conform principiului mutatis mutandis.
În mod deosebit :
Capturarea și detenția lor trebuie sa fie anunțată fără nici o întârziere părții de care ei depind și Centrului pentru Urmărirea și Găsirea Persoanelor din cadrul CICR, în mod deosebit pentru a informa familiile lor ;
Ei trebuie ținuți într-o clădire sigură care le acordă toate garanțiile posibile pentru igienă și sănătate și nu trebuie deținuți într-o zonă expusă pericolelor din zona de luptă.
Ei sunt îndreptățiți să primească hrană și îmbrăcăminte, asistență medicală și de igienă.
Este interzisă orice formă de tortură sau de maltratare.
Trebuie respectat și garantat dreptul CICR(Crucii Roșii Internaționale) de a vizita prizonierii și persoanele deținute.
Forțele ONU nu vor deține civilii care nu iau parte la operațiunile militare, decât dacă sunt mandatați în mod special de către Consiliul de Securitate să procedeze astfel. Civilii deținuți în mod legal se vor bucura, cel puțin de garanțiile esențiale de mai sus și, cu excepția situațiilor prevăzute în mod expres, nu vor fi lipsiți de drepturile pe care le au conform standardelor internaționale recunoscute pentru drepturile omului.
3.2.2.3. Protecția răniților, a bolnavilor, a personalului medical și de ajutorare
Membrii forțelor armate și alte persoane care sunt rănite sau bolnave, aflate în puterea Forței ONU, vor fi respectați și protejați în toate împrejurările. Ei vor fi tratați cu umanitate și vor primi îngrijirea medicală și atenția cuvenită condiției lor, fără nici o distincție discriminatorie. În ce privește ordinea administrării tratamentelor, prioritatea va fi autorizată numai în baza motivelor medicale urgente. Ori de câte ori circumstanțele vor permite, se va conveni asupra încetării focului sau se vor face alte aranjamente locale, menite să permită căutarea și identificarea răniților, bolnavilor și a morților rămași pe câmpul de luptă, și se va permite adunarea, îndepărtarea, schimbul și transportarea lor.
Așezămintele medicale și unitățile mobile nu vor fi atacate în nici o circumstanță. Ele vor fi respectate și protejate tot timpul, cu excepția situațiilor când sunt folosite în afara sarcinilor lor umanitare, să atace sau în alte privințe, să comită acte periculoase împotriva forțelor ONU. Personalul medical angajat exclusiv în căutarea, transportarea sau tratarea răniților și bolnavilor, precum și personalul religios, va fi respectat și protejat în toate împrejurările. Transporturile de răniți și bolnavi sau cu echipament medical vor fi respectate și protejate în același mod ca și unitățile medicale mobile. Represaliile împotriva răniților, bolnavilor precum și a personalului, așezămintelor și echipamentelor protejate de prevederile prezentei secțiuni, sunt interzise.
Emblemele Crucii Roșii și Semilunii Roșii vor fi respectate în toate circumstanțele. Ele nu vor fi folosite decât pentru a indica sau proteja unitățile și așezămintele medicale, personalul și materialele de acest gen. Orice folosire improprie a emblemelor Crucii Roșii și Semilunii Roșii este interzisă.
Dreptul familiilor de a afla despre soarta rudelor lor bolnave, rănite sau decedate va fi respectat. În acest scop, trebuie facilitată munca Centrului pentru Urmărirea și Găsirea Persoanelor din cadrul CICR. Activitatea desfășurată în cadrul operațiunilor de ajutorare are un caracter umanitar și imparțial. Aceasta va fi autorizată și facilitată fără nici o distincție discriminatorie ; de asemenea, vor fi protejate personalul, vehiculele și clădirile implicate în astfel de operațiuni.
La finalul enunțării acestor principii și reguli de angajare a forței în situația participării la misiuni în mediul internațional, este lesne de a observat că acestea denotă un anume grad de complexitate și simultaneitate, ce ne duce cu gândul la legislația internă privind uzul de armă – ceea ce impune în mod similar acesteia, nu numai însușirea « la perfecție », ba chiar ceva mai mult – înțelegerea deplină a resorturilor logico-juridice a acestor îndrumări, care, așa cum se vede, au caracter imperativ. Trebuie menționat, de asemenea, că și alte organizații internaționale de securitate care utilizează forțe de ordine și siguranță publică, precum NATO și UE, dispun de reglementări specifice privind aplicarea DIU iar în cadrul național, MAI are responsabilități specifice în cadrul Comisiei Naționale de DIU înființată în 2006 (Anexa nr. 19).
3.2.3.Norme interne elaborate pentru protecția și securitatea generală a personalului misiunii
În conformitate cu scopurile și principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite, Departamentul de Menținere a Păcii (DPKO) este dedicat pentru a asista statele membre și pe Secretarul General în eforturile lor de a menține pacea și securitatea internațională. Departamentul are misiunea de a planifica, pregăti, administra și direcționa operații de menținere a păcii ale ONU, astfel încât acestea să își îndeplinească în mod eficient mandatele sub autoritatea generală a Consiliului de Securitate și Adunării Generale și sub comanda Secretarului General.
DPKO conduce politic și executiv operațiile de menținere a păcii ale ONU, și menține legătura cu Consiliul de Securitate, trupe de colaboratori și financiare, și părțile aflate în conflict în vederea punerii în aplicare a mandatului Consiliului de Securitate. Fiecare misiune de menținere a păcii are un anumit set de sarcini de mandat, dar toate au ca scop comun atenuarea suferinței umane, și a crea condiții și a construi instituții de auto-susținere pentru pace.
Operațiile de menținere a păcii pot consta în mai multe componente, incluzând o componentă militară, care poate sau nu poate fi înarmată, civile și de diverse componente care să cuprindă o gamă largă de discipline. În funcție de mandatul lor, misiunile de menținere a păcii, pot fi necesare pentru: a preveni izbucnirea conflictului sau de a se extinde de-a lungul frontierelor; stabilizarea situației conflictuale, pentru a crea un mediu pentru ca părțile să ajungă la un acord de pace durabilă; ajută la punerea în aplicare a acordurilor de pace cuprinzătoare; sprijină state sau teritorii, la o tranziție către un guvern stabil, pe baza principiilor democratice, a bunei guvernări și a dezvoltării economice.
DPKO vizează reducerea la minimum a riscurilor la care pot fi expuși membrii forțelor participante la astfel de misiuni, în acest sens elaborându-se o serie de norme și reguli interne necesare pentru creșterea gradului de securitate al personalului misiunii. Printre cele mai importante amintim: personalul să fie atent și pregătit tot timpul, să observe faptele și evenimentele care par mai neobișnuite, concluzionând că oricând ar putea deveni o victimă; să evite rutina, utilizarea frecventă a aceluiași traseu spre sau dinspre sectorul de responsabilitate; să fie metodic și disciplinat în respectarea și menținerea regulilor procedurile de securitate; în astfel de misiuni internaționale este vitală menținerea comunicării pentru asigurarea securității. În cazul când se pierde contactul radio se recomandă să se schimbe poziția autoturismului, să se caute o poziție mai înaltă în configurația terenului și să se încerce contactarea bazei; dacă nu se reușește este recomandată întoarcerea la vechea locație de unde a existat primul contact cu baza. În cazul pierderii contactului cu echipele de patrulare aflate în teren, persoana răspunzătoare de schimbul respectiv va raporta superiorului conform lanțului comenzii despre ultima locație a echipei respective. Acesta va raporta la sediul central al poliției, care va informa toate unitățile din cadrul misiunii, autoritățile locale, despre ultima poziție a echipei de patrulare sau a personalului misiunii, iar apoi se va proceda la căutarea lor (astfel de evenimente se pot întâmpla frecvent în misiunile internaționale); după intrarea în zona de responsabilitate, în primele urgențe, trebuie să se operaționalizeze procedurile de siguranță pentru reacții în timp real în cazul evenimentelor nedorite; adresa fiecărui polițist internațional trebuie comunicată la unitatea din care face parte; orice deplasare în teritoriu trebuie anunțată și făcută în zonele fără risc.
Informațiile primite vor fi analizate din punct de vedere al securității și apoi transmise unităților competente. Se va căuta crearea și menținerea unității în cadrul formațiunilor de lucru, care cuprind polițiști din diverse țări, lucru greu de realizat din cauza modului de viață specific fiecărui polițist internațional, culturii din care provine, diferențelor profesionale care există, vârstei, experienței etc. În toate cazurile urgente la luarea deciziilor se va ține seama de propunerile și concluziile colegilor. Este indicată pregătirea psihologică a polițiștilor participanți la misiune, care se pot confrunta oricând cu diverse situații în care trebuie să ia decizii privind grupuri de persoane sau pentru diverși indivizi în parte. Întotdeauna polițiștii internaționali trebuie să urmeze politica misiunii, să nu transporte personal înarmat în vehiculele poliției și personal care nu este angajat al organizației.
Amenințările cu moartea trebuie foarte serios luate în calcul, procedându-se la păstrarea confidențialității. În acest sens se întăresc măsurile de precauție și se consultă liderii echipelor de protecție și pază. Ulterior trebuie identificată sursa amenințării, monitorizarea persoanelor aflate în atenție cu astfel de preocupări, culegerea informațiilor despre respectivele persoane privind poziția lor socială, emoțională, fizică, mentală, realizându-se astfel controlul situației create. O mare preocupare se acordă în aceste măsuri de siguranță personalului feminin din cadrul O.N.U., despre modul cum să se adapteze la rigorile misiunii, la impactul cultural al acesteia, la modul cum sunt percepute de populația locală, fiind sfătuite cum să se îmbrace, cum să-i abordeze pe localnici, cum să călătorească (se evită călătoriile pe timpul nopții), cum să se protejeze în diferite situații în care pot fi implicate.
Securitatea documentelor cu caracter secret trebuie să fie asigurată și realizată în siguranță. De asemenea cele care sunt clasificate ca ultrasecrete vor fi la dispoziția unui număr restrâns de persoane, iar circulația lor va fi riguros controlată și înregistrată. Acestea se păstrează în seifuri cifrate, ușor de identificat în cazul unor măsuri urgente care se pot lua pentru transportul lor, iar parolele vor fi cunoscute doar de persoanele răspunzătoare de aceasta.
Evacuarea personalului se realizează în baza planului de alarmare și de securitate al ONU realizat pentru teritoriul misiunii. Aceasta va conține lista membrilor misiunii, reactualizată periodic, cu domiciliile și locurile de muncă. Totodată se constituie un sistem ușor de citit privind atenționarea stărilor de urgență prin diverse culori (alertă-roșie se consideră o situație cu risc înalt, alertă-galbenă o situație de atenționare, alertă-verde o situație normală) Acest sistem este menționat zilnic în rapoartele de informare întocmite de către serviciile de operații care există în fiecare regiune. Culorile pot să difere de la o regiune la alta în funcție de evenimentele care au loc.
În cuprinsul planului de evacuare în caz de urgență se specifică locul în care poliția internațională și tot staful ONU vor fi transferați pentru siguranța personală, în locuri sigure din alte țări. Important în cazurile de evacuare este păstrarea legăturii cu șefii ierarhici și organizarea acasă și la locul de muncă a unui minim necesar de hrană, apă, medicamente, autonomie de carburant pentru distanța ce urmează a fi parcursă.
În cadrul măsurilor de securitate și siguranță un mare accent se pune pe evitarea minelor de către personalul ONU. Pentru prevenirea accidentelor polițiștii sunt atenționați cu privire la aspectul lor, la locurile unde pot fi întâlnite, la măsurile de siguranță pe care trebuie să le ia conducătorii auto în timpul patrulărilor, la modul de marcare a câmpului de mine, la primele măsuri de asigurare a locului faptei în cazul descoperirii lor, la anunțarea celei mai apropiate stații de poliție și la informarea echipei speciale de deminare, care se va deplasa urgent la fața locului și va distruge dispozitivul exploziv ne explodat.
De asemenea polițiștii internaționali vor fi instruiți cu privire la vigilența de care trebuie să dea dovadă pentru evitarea atacurilor armate din partea populației locale, la poziția cât mai sigură din punctul de vedere al siguranței și securității la ieșirea din clădiri sau când se află în staționare pe timpul patrulărilor în enclavele populației locale.
La începutul fiecărei misiuni de menținere a păcii ne confruntăm cu nevoia urgentă de a combate infracționalitatea crescândă, omorurile în scop de răzbunare și tulburările civile majore. Forțele militare reprezintă adesea singura sursă de ordine, datorită mai ales, întârzierii inerente, mobilizării și dislocării poliției civile internaționale (CivPol).
Pentru a remedia acest neajuns, este necesar să existe capacitatea de a mobiliza și disloca rapid forțe polițienești de valoare unitate.
Probleme deosebite apar atunci când este necesar a se lua măsuri, ce se situează între folosirea forței letale de către o întreagă unitate de poliție specială și nivelul minim de utilizare a forței aflate la îndemâna individului, ca ofițer de poliție civilă.
Pe de altă parte, tulburările civile „orchestrate” sau provocate de grupările mafiote sunt un simptom tipic pentru existența surselor subterane de rezistență față de procesul de pace, sub forma structurilor de putere politico-mafiote, a serviciilor clandestine de informații, grupărilor religioase fanatice, a terorismului mondial sau sub forma diferitelor combinații între cele de mai sus.
Pentru a contracara eficient aceste provocări este nevoie de mai mult decât simpla prezență a unor unități militare în teatrul de operații. Unitățile de poliție civilă ONU, înarmate cu mijloace non-letale(dar capabile să folosească armamentul din dotare dacă este necesar) având o capacitate corespunzătoare de aplicare a legii(culegere de informații, supraveghere tactică, strângere de probe, protecție apropiată), trebuie mobilizate în acest caz pentru a fi în măsură să umple această breșă în sistemul de securitate.
Mandatul unităților de poliție civilă nu se referă numai la menținerea ordinii și liniștii publice, ci cuprinde în egală măsură atribuții precum sprijinirea reformei și restructurării poliției locale, monitorizarea, consilierea, pregătirea și tutela ofițerilor poliției statului solicitant.
Alături de contingentele de poliție civilă se află permanent unitățile de poliție specială ONU, ce provin din rândul Jandarmeriilor europene și care au ca atribuții generale asigurarea sprijinului tactic și operațional acțiunilor Poliției Civile ONU, precum și restabilirea ordinii publice atunci când aceasta a fost grav tulburată, constituind în același timp și forța de intervenție rapidă a Poliției Civile ONU.
3.3. Participarea forțelor române de ordine și siguranță publică la misiuni internaționale
Baza legală a participării forțelor române la misiuni internaționale
Temeiul juridic al participării țării noastre la aceste misiuni îl reprezintă prevederile art. 5 alin.1 din Legea apărării naționale a României nr. 45/1994 (modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/2000, aprobată și modificată prin Legea nr.398/2001), potrivit căruia, “în interesul securității și apărării colective, potrivit obligațiilor asumate de România prin tratate, acorduri și alte înțelegeri internaționale, participarea forțelor armate la acțiuni militare, în sprijinul păcii sau în scopuri umanitare, se aprobă de către Parlament, la propunerea Președintelui României”. Prevederi similare se regăsesc și în art. 118 alin.1 și 119 din Constituția României, revizuită în 2003, precum și în Legea nr 42 din 25 martie 2004.
Procedura de trimitere a unor efective în misiunile de pace se declanșează pe baza cererii oficiale a ONU, făcută prin Misiunea Permanentă a României la această organizație.
În baza acestei cereri, Ministerul Apărării Naționale sau Ministerul Administrației și Internelor (pentru efectivele sale), precum și Ministerul Afacerilor Externe, întocmesc Președintelui României un punct de vedere (de obicei un Memorandum), care va purta, totodată, și avizul Primului Ministru, care confirmă agrearea de către Guvern a acțiunii și existența posibilităților de susținere financiară a acesteia. Președintele României consultă Consiliul Suprem de Apărare a Țării și apoi decide, personal, dacă va solicita sau nu Parlamentului să hotărască asupra participării țării noastre la misiunea respectivă.
Actul juridic prin care Parlamentul, în plen sau în ședințe separate ale camerelor, aprobă participarea cu efective și tehnică militară la operațiune, este hotărârea. Pe baza acestei hotărâri, Guvernul decide asupra cheltuielilor aferente și asupra altor aspecte organizatorice.
De exemplu, la solicitarea Președintelui României, la data de 14 februarie 2002, în ședința comună a celor două camere, Parlamentul, a adoptat Hotărârea nr. 2 privind participarea României în cadrul Forței Speciale de Poliție a Națiunilor Unite din Kosovo (UNMIK) cu o subunitate de 115 jandarmi, pe o perioadă nedeterminată (Anexa nr.20). La aceeași dată, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr.132 privind finanțarea participării unui contingent de jandarmi la misiunea ONU din Kosovo (UNMIK) în anul 2002. S-au constituit structuri care să asigure cooperarea României la operațiunile de menținere a păcii. Astfel, la nivelul MAN – Statul Major General, s-a creat Secția Parteneriat și Misiuni de Menținere a Păcii o astfel de structură fiind necesară și la nivelul MAI.
Prima participare a României cu efective la operațiunile militare de menținere a păcii, a avut loc în anul 1991 (cu un spital de campanie, în conflictul din Golf), iar la o componentă polițienească în anul 1997 la Grupul Multinațional de Asistență de Poliție în Albania.
La 23 septembrie 1998, România a devenit al 18-lea stat membru ONU, din cele 80, care au aderat la “Sistemul aranjamentelor de forțe de menținere a păcii în așteptare (UN stand-by arrangements), care a semnat Memorandumul de înțelegere cu Națiunile Unite în acest domeniu.
Ulterior, la 30 octombrie 1999, România a devenit membru deplin al SHIRBRIG (Brigada internațională cu capacitate de luptă ridicată a forțelor ONU în așteptare).
Pe lângă numărul actual, apreciabil, de militari și polițiști români desfășurați în operațiuni de menținere a păcii, contribuțiile anterioare la operațiuni de anvergură (ex. Somalia și Angola), deosebit de apreciate pe plan extern, au conferit deja României o crescută vizibilitate și prestigiu în cadrul sistemului Națiunilor Unite.
Misiunile de menținere a păcii și umanitare la care România a participat au scos în evidență:
sporirea credibilității în ceea ce privește potențialul de care dispune țara noastră în participarea la astfel de misiuni;
confirmarea faptului că România este un participant activ la procesul de menținere a păcii și a securității pe plan mondial și constituie un generator de securitate la nivel regional și subregional;
capacitatea de care a dat dovadă personalul participant la astfel de misiuni prin însușirea și aplicarea procedurilor standard de operare ONU și profesionalismul dovedit în cadrul diferitelor comandamente;
capacitatea unităților și personalului participant de a duce acțiuni militare în cadru multinațional, în condiții geopolitice și de relief, altele decât cele caracteristice teritoriului național;
capacitatea participanților de a se adapta rapid la reguli și tradiții locale, specifice zonei și misiunilor;
creșterea gradului de responsabilitate în rândul militarilor pentru desfășurarea acțiunilor în condiții de stres și independentă;
fiabilitatea tehnicii militare de producție autohtonă în condiții meteorologice și de relief diferite.
3.3.2. Prezența Poliției Române în misiuni internaționale
de menținere a păcii
Participarea polițiștilor la misiuni internaționale se realizează cu respectarea strictă a principiului voluntariatului. Procesul de selecție a personalului pentru participarea la operații multinaționale cuprinde:
preselecția, care constă în verificarea îndeplinirii de către candidați a criteriilor de selecție generale și după caz a celor specifice;
concursul de admitere la cursul de pregătire de bază pentru operații multinaționale.
La concursul de admitere la cursul de bază poate participa numai personalul care a promovat preselecția. În vederea examinării candidaților, președintele comisiei poate constitui subcomisii pentru:
verificarea cunoștințelor la limba străină;
verificarea la pregătirea de specialitate;
desfășurarea interviului final.
Concursul de admitere la cursul de pregătire de bază constă, de regulă, în următoarele probe de examinare desfășurate în următoarea ordine:
examinarea scrisă și orală privind cunoașterea limbii străine necesare în misiune;
lucrare scrisă la pregătirea de specialitate, din tematica generală de pregătire de specialitate;
interviul final se realizează pe baza unui ghid elaborat de subcomisia de specialitate.
Examenul de absolvire a cursului constă în următoarele probe:
examinarea scrisă și orală privind cunoașterea terminologiei specifice;
evaluarea activității și comportamentului cadrelor pe timpul cursului;
examenul de absolvire a cursului de pregătire de bază;
verificarea absolvenților cursului de pregătire de către echipele internaționale.
La preselecția pentru operațiile multinaționale poate să participe orice cadru din Poliție, care, pe lângă criteriile specifice stabilite pe baza cerințelor impuse de organizația internațională sub egida căreia aceasta se desfășoară, îndeplinește cumulativ și următoarele criterii generale:
are studiile profesionale și/sau civile necesare, precum și vechimea în activitate (specialitate de minim 5 ani );
este apreciat în ultimii trei ani de activitate cu cel puțin două calificative de „Foarte bun”;
cunoaște o limbă străină, potrivit cerințelor misiunii pentru care se realizează selecția;
este apt fizic, psihic și medical;
posedă cunoștințe de operare PC și permis de conducere categoria B (autoturisme);
nu a fost sancționat în țară sau în străinătate, anterior, pentru abateri săvârșite în executarea misiunilor internaționale;
nu a fost declarat, anterior, „respins” de 2 ori la evaluările personalului efectuate de echipele internaționale;
La evaluarea realizată de echipele internaționale are dreptul să se prezinte numai personalul care a promovat examenul de absolvire a cursului de pregătire de bază. Evaluarea personalului de către echipele internaționale se realizează, potrivit metodologiei și criteriilor utilizate de către acestea. Pregătirea personalului în vederea participării la misiuni internaționale se realizează prin: cursul de pregătire de bază; cursul special pentru zona de operații; convocări periodice de pregătire; alte activități specifice de pregătire.
Planurile de învățământ pentru cursurile de pregătire de bază se elaborează de către instituțiile de învățământ organizatoare, pa baza tematicii stabilite de Direcția Afaceri Europene, Programe și Cooperare Internațională. La cursul special pentru zona de operații participă personalul care a fost evaluat ca atare de echipele internaționale. Cursul special are durata de 3 săptămâni și se organizează în scopul transmiterii informaților referitoare la particularitățile activități în zona de operații în care urmează să se desfășoare misiunea. Tematica de pregătire se elaborează de Direcția Afaceri Europene, Programe și Cooperare Internațională.
În teatrele de operații ale diferitelor misiuni de menținere a păcii sunt prezenți 115 ofițeri de poliție. Aceștia sunt dislocați în misiuni de menținere a păcii de pe patru continente, respectiv America Centrală, Asia, Africa și Europa după cum urmează:
3.3.2.1. Misiunea ONU din Kosovo- UNMIK
Pentru stabilizarea situației conflictuale și a evenimentelor dramatice care au apărut în procesul scindării fostului spațiu iugoslav, comunitatea internațională, prin intermediul ONU a adoptat Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU prin care a fost instituită la 10 iunie 1999 misiunea internațională de menținerea păcii din Kosovo UNMIK. Această misiune ONU de mare complexitate, a fost concepută ca pe lângă alte componente să cuprindă și pe aceea a poliției civile.
Dacă la început poliția civilă internațională, avea ca principală sarcină preluarea tuturor atribuțiunilor specifice unei asemenea instituții care acționează într-un stat de drept, în decursul celor 9 ani de existență și funcționare, atribuțiunile sale s-au nuanțat și au cunoscut alte priorități.
Odată cu înființarea instituției polițienești locale, denumită Serviciul de Poliție din Kosovo-KPS s-a trecut la instruirea și pregătirea acestuia de către misiunea ONU, astfel încât treptat a preluat sarcinile de menținere a ordinii publice de la poliția internațională. În prezent, sunt domenii specifice unde activitatea și atribuțiunile polițienești sunt îndeplinite numai de poliția locală, dar sunt și domenii în care activitatea se desfășoară în comun de KPS și poliția internațională.
România a fost printre primele țări care a răspuns la apelul ONU de a trimite ofițeri de poliție în Kosovo. Astfel, la 10 august 1999, primul contingent de polițiști români au ajuns in Kosovo. Dacă la început acesta număra 24 de oameni, în timp, numărul polițiștilor români a crescut, ajungând în prezent la 67. Creșterea efectivului de polițiști a fost solicitată de ONU, ca o dovadă de apreciere la adresa activității profesionale depuse de polițiștii români de-a lungul timpului și a comportamentului lor exemplar.
Recentele evenimente din Serbia, respectiv adoptarea noii Constituții precum și referendumul aspra Provinciei Kosovo coroborate cu proiectul privind viitorul statut al provinciei elaborat de comunitatea internațională au produs convulsii de anvergură în această provincie. Mișcările de amploare din 17 martie 2004, dar și cele din 10 februarie 2007 soldate cu victime în rândul populației civile demonstrează fragilitatea situației politico-sociale din această provincie, fapt ce necesită o preocupare activă și susținută a comunității internaționale pentru a găsit o soluționarea a crizei acceptată de cele două entități: albaneză – majoritară și sârbă – minoritară.
Situația din Kosovo, deși este ținută sub control de trupele de menținere a păcii, amenință să devină din nou foarte gravă ca urmare a declarației unilaterale de independență. Marile puteri tolerează și unele chiar agreează ideea unui Kosovo independent, aceasta spre nemulțumirea etnicilor sârbi care sunt susținuți în cauza lor doar de Rusia.
Activitatea polițiștilor români se bucură de înaltă apreciere din partea conducerii misiunii , dar și din partea colegilor polițiști din alte țări. Ca atare, în leadership-ul misiunii, sunt și polițiști români cu funcții onorante pentru ei dar și pentru Poliția Română.
3.3.2.2. Misiunea ONU din Haiti – MINUSTAH
Participarea Poliției Române la misiunea ONU din Haiti – MINUSTAH, a debutat la data de 27 septembrie 2004 când un contingent de 4 ofițeri români a început turul de serviciu în Haiti. În cei aproape patru ani de prezență românească în misiunea MINUSTAH, numărul polițiștilor români a crescut , astfel încât în prezent sunt 24 de polițiști dislocați în această misiune, contingentul românesc fiind unul dintre cele mai mari din teatrul de operațiuni.
Deși situația privind stabilitatea în Haiti s-a îmbunătățit considerabil în ultima perioadă, principalele probleme rămân răpirile, traficul de droguri și omuciderile care se produc în special între bandele rivale pentru controlul zonelor de influență, dar și între opozanții diferitelor grupări politice.
În acest climat de profundă nesiguranță, polițiștii români au sarcina de a acorda sprijin și consiliere poliției locale în domeniul restabilirii ordinii și liniștii publice, prevenirea și combaterea criminalității și formarea unei conștiințe profesionale în cadrul poliției locale bazată pe respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
3.3.2.3. Misiunea ONU din Timorul De Est – UNMIT
Începând cu luna decembrie 2006, România participă și la Misiunea de Menținerea Păcii din Timorul de Est UNMIT cu un efectiv de 10 polițiști.
Polițiștii români, în prezent sunt implicați în investigarea polițiștilor locali implicați în evenimentele petrecute în perioada mai-iunie 2006 și soldate cu morți si răniți, în evaluarea acestora în vederea reintegrării lor în poliția națională(PNTL), în controlul traficului rutier, în asigurarea ordinii și liniștii publice. Situația operativă în zona de misiune este tensionată, îmbrăcând forme variate de manifestare cum ar fi incidentele cu violență, distrugeri și incendieri.
Apa în oraș nu este potabilă, nu există canalizare ci doar niște șanțuri în care se scurge apa menajeră. Aceste șanțuri (în permanență pline cu apă) sunt un real pericol deoarece în aceste condiții se dezvolta țânțarii purtători de malarie și encefalită japoneză.
La data de 01/12/2007 s-a semnat o înțelegere suplimentară între Ministerul de Interne al Timorului de EST și ONU, două din paragrafe fiind cu privire la poliție și aspecte privind securitatea. Ultimul capitol este dedicat programului de înregistrare și certificare a PNTL în urma căruia polițiștii locali vor fi pe deplin reintegrați în cadrul Ministerului de Interne.
3.3.2.4. Misiunea ONU din R.D. Congo- MONUC se desfășoară ulterior încheierii acordului de pace de la Lusaka și are ca scop supravegherea respectării încetării focului, demilitarizarea unor zone și orașe, de către componenta CIVPOL. Aceasta are și rolul de pregătire și consiliere tehnică a poliției locale, stabilindu-se ca orașul Kisangani să fie gazda unui proiect pilot pe această temă.
Începând cu din 13 iulie 2002 Poliția Română a participat la această misiune, numai cu un singur polițist , efectiv care se păstrează și în prezent în persoana scms. Văduva Cristian.
3.3.2.5. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în Bosnia Herțegovina – EUPMeste succesoarea Misiunii Națiunilor Unite UNMIBH. Misiunea a avut un mandat inițial de 3 ani, care a fost ulterior extins până la finele anului 2008. În acest moment, Poliția Română este reprezentată de un număr de 7 ofițeri, dislocați atât la Cartierul General al Misiunii din Sarajevo, cât și în 2 din cele 4 regiuni in care structura EUPM este reprezentată. Locul și rolul acestora în cadrul misiunii poate fi înțeles în Anexa 21.
Având în vedere faptul că mandatul EUPM este de a sprijini autoritățile bosniace în constituirea unei forțe de poliție care să corespundă celor mai înalte standarde europene și internaționale, au fost selecționați să participe la această misiune polițiști români cu experiență în domeniul managementului.
În prima parte a mandatului, reprezentând perioada ianuarie 2003 – decembrie 2005, Misiunea de Poliție a Uniunii Europene, a avut o abordare programatică. În acest sens au fost elaborate 5 programe tematice, acoperind următoarele arii: poliția judiciară, combaterea crimei organizate și reorganizarea poliției din cadrul instanțelor judecătorești (Programul 1); training (Programul 2); reorganizarea unităților de investigații interne (Programul 3); probleme administrative și de personal (Programul 4); ordine publică și poliție rutieră (Programul 5). Au fost elaborate de asemenea 2 programe instituționale referitoare la SIPA (State Investigation and Protection Agency/Agenția Națională de Investigații) și SBS (State Border Service/Poliția de Frontieră).
Cea de-a doua parte a mandatului acoperind perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2006 si 31 decembrie 2008, se concentrează pe 3 direcții principale:
Reforma structurilor polițienești din Bosnia și Herțegovina
Susținerea poliției locale în lupta împotriva crimei organizate
Inspectarea structurilor poliției locale în vederea responsabilizării actului polițienesc.
Cele trei direcții menționate au fost stabilite drept puncte esențiale de acțiune, luându-se în considerare vulnerabilitatea sistemului polițienesc din Bosnia, atât în ceea ce privește structura, cât și modul de acțiune. Acest lucru a fost reliefat de rapoartele de monitorizare adresate UE în cursul anilor 2004 si 2005. S-a dorit în acest fel ca rolul EUPM în Bosnia și Herțegovina să devină mai activ.
Importanța crucială a proiectelor menționate anterior demarate în vederea asigurării unei politici coerente, armonizată specificului local, precum și noile direcții garantate de mandatul actual al Misiunii, sunt reflectate de efortul și profesionalismul polițiștilor români prezenți în zona de misiune.
3.3.2.6. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în RD Congo – EUPOL
De la data de 29 iunie 2006 România participă cu un reprezentant, și la misiunea Uniunii Europene în R.D. Congo (EUPOL Kinshasa).
Reprezentanții Guvernului Republicii Democrate Congo, au solicitat în mod oficial Uniunii Europene ca misiunea EUPOL Kinshasa sa fie prelungită cu câțiva ani, pentru a sprijini efortul general de reformă și modernizare a poliției, în scopul apărării noii ordini de drept și al asigurării siguranței publice. La sfârșitul lunii ianuarie, a.c., aceeași solicitare oficiala a fost adresată noului Secretar General O.NU., cu ocazia vizitei la Kinshasa și, ca urmare, misiunea a fost prelungită cu încă trei ani.
Activitatea ulterioară a misiunii va avea ca un obiectiv principal și procesul reconstruirii și pregătirii poliției naționale, activitate ce va fi îndeplinită de un colectiv de specialiști membrii ai contingentelor de poliție prezente în această misiune. Cooptarea cms-șef Rusan Gheorghe în această echipă oglindește înalta sa pregătire profesională și aprecierea de care se bucură polițiștii români în misiunile de menținere a păcii.
3.3.2.7. Misiunea de Poliție a Uniunii Europene în Kosovo – EUPT
După modelul bosniac, unde la încetarea misiunii ONU – UNMIBH , procesul de reconstrucție a structurilor polițienești a fost preluat de Misiunea Uniunii Europene, și în Kosovo se încearcă această tranziție, ca o componentă a Politicii Europene de Securitate și Apărare PESA. Astfel, în Provincia Kosovo a fost instituită Misiunea Uniunii Europene de Planificare EUPT.
Această misiune, de mică anvergură deocamdată, are drept obiectiv principal evaluarea necesităților logistice și de personal specializat pentru continuarea procesului de reconstrucție și consolidare instituțiilor fundamentale ale statului, printre care și Poliția.
Începând cu luna ianuarie 2008 la această misiune participă și un ofițer de poliție român , scms. Postolache Vasile.
3.3.2.8. Misiunea OSCE din Macedonia
Misiunea OSCE la Skopje-Macedonia este cea mai veche misiune OSCE. Ea a fost înființată în 1992 pentru a preveni extinderea conflictului din fosta Iugoslavie având ca țel inițial monitorizarea graniței dintre Serbia-Muntenegru și Fosta Republică Iugoslava a Macedoniei. Decizia a fost luată în contextul general al eforturilor Comunității Europene de a extinde Misiunea de Monitorizare a Comunității Europene(ECMM) în țările învecinate Serbiei Muntenegru, pentru a împiedica expansiunea tensiunilor in aceste state.
La 22 martie 2001 Consiliul Permanent al OSCE, luând act de manifestările insurgente ale unor grupuri extremiste albaneze, în zona de nord a frontierei Macedoniei, a hotărât dezvoltarea Misiunii atât ca număr de personal cât și ca îndatoriri pentru a se putea monitoriza mai eficient evenimentele în zona de frontieră.
Printre altele, membrii misiunii contribuie la menținerea stabilității și securității în țară și în restaurarea încrederii între etniile macedoneană și albaneză, pe de o parte, precum și între poliție și populație pe de altă parte. Ei trebuie sa raporteze periodic despre situația securității în zona de frontieră inclusiv despre traficul ilegal de arme, persoane și droguri, probleme umanitare, situația refugiaților și a persoanelor strămutate intern în zonele sensibile, posibilele cazuri de recurență a ostilităților.
Poliția Română este reprezentată în această misiune de scms. Preda Sorinel și cms. Nichita Marius.
În calitate de Consultanți în probleme de poliție comunitară, cei 2 ofițeri români participă la efortul Departamentului de Dezvoltare a Poliției, de a asista guvernul în implementarea pe scară națională a conceptului de poliție comunitară și a reformei instituționale a poliției locale, în conformitate cu Acordul de la Ohrid. Într-o strânsă cooperare cu autoritățile locale, Uniunea Europeană, NATO și alte organizații partenere, Departamentul face eforturi de creștere a încrederii populației în poliție și ajută la dezvoltarea bazei instituționale pe care se poate apoi clădi o poliție multietnică, în sprijinul comunității.
3.3.3. Organizarea misiunilor de menținere a păcii sub mandat internațional de către Jandarmeria Română
Jandarmeria Română, ca instituție militară specializată a Ministerului Administrației și Internelor, are drept atribuțiuni principale, asigurarea și restabilirea ordinii publice, combaterea fenomenului infracțional și contravențional, pentru asigurarea gradului de siguranță civică, paza diferitelor obiective de interes public, a bunurilor și valorilor, prevenirea și neutralizarea actelor terorist-diversioniste pe teritoriul României.
Jandarmeria Română îndeplinește în conformitate cu legea sa organică, o serie de misiuni de menținere a păcii, precum și acțiuni umanitare. Prima misiune unde Jandarmeria Romană a fost chemată să participe, este Misiunea Națiunilor Unite în Kosovo – UNMIK (United Nations Mission in Kosovo).
Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate ONU. adoptată de Consiliul de Securitate la cea de-a 4011-a reuniune din 10 iunie 1999, decidea :
a. Necesitatea angajării în Kosovo sub egida ONU, a unei prezențe civile și militare internaționale cu echipamentul și personalul adecvat acestui gen de misiuni ;
b. Responsabilitățile privind prezența militară internațională angajată în Kosovo, vor include « inter alia » asigurarea ordinii și liniștii publice, până când polițiști internaționalii civili vor putea prelua întreaga responsabilitate ;
c. Principalele responsabilități ale polițiștilor internaționalilor civili vor include menținerea legii și ordinii, inclusiv înființarea unui serviciu de poliție locală în cooperare cu personalul poliției internaționale.
În baza solicitării Organizației Națiunilor Unite, adresată României și aprobată de Parlament, Jandarmeria Română desfășoară, începând cu data de 22 februarie 2002, misiuni de menținere a păcii în Kosovo.
Efectivele participante la această misiune totalizează 115 jandarmi: 12 ofițeri, 103 maiștri militari și subofițeri. Actualul contingent (al șaptelea) a fost dislocat în zona de operații în luna mai 2008. În prezent, campusul jandarmilor români se află în localitatea Pec (Peja), situată în S-V provinciei Kosovo.
3.3.3.1. Pregătirea misiunilor internaționale
Dat fiind specificul acestui gen de misiuni, este necesară o selecție riguroasă și o pregătire adecvată a personalului destinat să participe la astfel de acțiuni. Baza de selecție a ofițerilor și subofițerilor ce vor compune structurile specializate în executarea unor astfel de misiuni, o constituie absolvenții Academiei de Poliție –specializarea Jandarmi și ai Școlii de Subofițeri Jandarmi, iar perfecționarea cunoștințelor se realizează în cadrul Școlii de Aplicație pentru Ofițeri Mihai Viteazul, dată în folosință pe baza colaborării cu Jandarmeria Națională Franceză.
Activitatea desfășurată în cadrul marilor unități și unități mobile din Jandarmeria Româna de către ofițeri și subofițeri, reprezintă o etapă importantă în dezvoltarea și perfecționarea aptitudinilor și cunoștințelor necesare pentru executarea unor misiuni internaționale de menținere a păcii și a unor acțiuni umanitare. După o pregătire preliminară și o selecție riguroasă a fost creat Detașamentul de Misiuni Internaționale, ca parte componentă a Brigăzii Speciale de Intervenție a Jandarmeriei Române, în vederea executării acestui gen de misiuni. Detașamentul este cunoscut în mediul internațional sub denumirea de Romanian UNSPU (Unitatea Română de Poliție Specială ONU).
De aceea, personalul unității a fost pregătit pentru perfecționarea următoarelor cunoștințe și deprinderi :
– cunoștințe individuale și colective precum și tehnici de control a mulțimii, proceduri de antrenament care includ și nivelul unui detașament cu o atenție specială acordată mânuirii armamentului din dotare și a tehnicilor de negociere ;
– cunoștințe individuale și colective de asigurare a securității zonale, proceduri de patrulare în zone urbane pe termen lung și scurt (incluzând folosirea echipamentului de vedere pe timp de noapte și a sistemelor de poziționare globală (Global Positioning System – GPS) ;
– asimilarea cunoștințelor privind regulile de angajare a forței ;
– instrucțiuni privind mandatul și organizarea UNMIK precum și cunoașterea zonei de operații ;
– noțiuni de citire a hărții, cunoașterea sistemului de comunicații și a procedurilor de radiocomunicație ;
– noțiuni de geografie, istorie și cultură locale, precum și noțiuni despre situația generală în zona de acțiune ;
– cunoștințe despre mine și explozivi.
Metodele și căile prin care ofițerii și-au însușit cunoștințele sunt variate. Exercițiile tactice pregătitoare, antrenamentele cu rezolvarea de situații tactice în baza complexă de instrucție au fost foarte folositoare și mai ales eficiente. Jandarmii au posibilitatea de a se antrena în executarea acțiunilor de restabilire a ordinii publice, de negociere în cazul blocării unei căi de comunicație, escortarea unor persoane importante (VIP), protecția unui convoi umanitar sau desfășurarea unor operațiuni de control al autovehiculelor. La drept vorbind, cu aceste situații au de-a face în fiecare zi în teren, în timpul executării misiunilor internaționale. Întregul personal este capabil să comunice în limba misiunii pentru că, pe întreaga durată a cursului de pregătire, a urmat cursuri intensive de limba engleză. Toți ofițerii dețin cunoștințe temeinice de limba engleză în conformitate cu standardele NATO.
3.3.3.2. Faza pregătitoare – suportul logistic
Pentru asigurarea unei bune desfășurări a misiunii este necesar întotdeauna un suport logistic complex. Conceptual, suportul logistic este bazat pe integrarea echipamentului furnizat de către ONU cu cel propriu contingentului. Echipamentul ONU va fi combinat cu echipamentul propriu al contingentului și cu serviciile contractorilor comerciali locali pentru asigurarea mentenanței și sustenanței tuturor elementelor de logistică ale Misiunii. În concordanță cu Memorandumul de Înțelegere încheiat între Guvernul României și ONU, națiunea care contribuie cu trupe va asigura și înzestrarea cu echipamentul propriu contingentului.
După sosirea în teatrul de operații fiecare contingent nou format trebuie să își stabilească propriile standarde de eficiență în raport cu prevederile memorandumului. Aceste standarde de eficiență vor fi negociate separat cu fiecare contingent în parte. În fiecare caz în parte, nivelul de înțelegere al standardelor proprii de eficiență, va include resursele și personalul necesar pentru a sprijini contingentul din punct de vedere administrativ și logistic pe toată durata misiunii.
Tot personalul contingentului va fi complet echipat în concordanță cu nivelul de risc la care se expune, inclusiv cu căști și veste de protecție antiglonț. Căștile vor avea culoarea albastră, în caz contrar asigurându-se învelitori de această culoare. Întregul echipament va fi ajustat în funcție de condițiile meteo din teatrul de operații.
3.3.3.3. Dislocarea, rotația și repatrierea
Echipamentul contingentului va fi mutat după dislocarea și repatrierea din teatrul de operații. ONU va coordona transportul echipamentului din punctele de intrare, spre campusul unității de poliție precum și in zona de operații. Acest transport va fi asistat de țara contributoare cu trupe care va asigura șoferi și operatori din cadrul forțelor proprii. În timpul rotației, numai personalul va fi mutat, iar echipamentul va trece de la fostul contingent la noul contingent. Perioada de suprapunere dintre cele două faze ale rotației va fi de cel puțin două săptămâni, pentru a se asigura o trecere ușoară a responsabilităților și a misiunilor de la unii la ceilalți.
Compartimentul logistic va coordona activitățile legate de transport și repatriere. În mod normal, transportul personalului se face pe calea aerului, iar a echipamentului pe cea a apei sau eventual, terestru. Este de așteptat ca transportul pe calea aerului, precum și cel pe calea apei să se facă prin punctele de intrare special destinate.
Comandamentul Misiunii va coordona deplasarea în și din teatrul de operații, prin punctele de intrare și ieșire special destinate.
3.3.3.4. Particularități privind acțiunile structurilor de jandarmi în operații de stabilitate
Participarea unor structuri ale Jandarmeriei Române la operații multinaționale de stabilitate reprezintă nu numai o puternică oportunitate de securitate ci și o recunoaștere, de către comunitatea internațională, a rolului său stabilizator, un prilej de creare a unei imagini favorabile în lume. Prima operație de acest gen, este vorba despre participarea detașamentului de jandarmi la misiuni de menținere a păcii în Kosovo, sub egida ONU, a atras deja, prin rezultatele obținute, aprecieri unanime ale conducerii Forței și din partea populației din zona de operare.
O experiență și un prestigiu deja dobândite în scopul creării cadrului legal pentru angajarea unor structuri ale Jandarmeriei Române în operații multinaționale de menținere a păcii în fosta Iugoslavie, statul român a adoptat o serie de acte normative, respectiv:
• Hotărârea Parlamentului României, din 14 februarie 2002, privind participarea României în cadrul Forței Speciale de Poliție a Națiunilor Unite din Kosovo, cu o subunitate de jandarmi;
• Normele metodologice privind selecționarea, pregătirea, încadrarea și trimiterea personalului Ministerului Internelor și Reformei Administrative să desfășoare misiuni în străinătate, emise de Direcția Generală de Integrare Europeană și Relații Internaționale în temeiul prevederilor Ordinul ministrului Internelor și Reformei Administrative privind înființarea statului de organizare cu posturile pentru încadrarea personalului;
• Ordinul ministrului Internelor și Reformei Administrative prin care s-a aprobat Statul de Organizare al Detașamentului de Jandarmi, destinat să îndeplinească misiuni de menținere a păcii în Kosovo, sub egida ONU, cu caracter temporar, subordonat Brigăzii Speciale de Intervenție „Vlad Țepeș" a Jandarmeriei, prevăzut cu 115 posturi, din care: 12 ofițeri, 4 maiștri militari, 45 subofițeri, 54 jandarmi angajați pe bază de contract;
• Ordinul de acțiune al ministrului Internelor și Reformei Administrative nr. 1/0521 din 18.02.2002, prin care Detașamentul de Jandarmi va executa, începând cu data de 01.03.2002 misiuni de menținere a păcii în provincia Kosovo;
• Regulamentul de organizare și funcționare a Detașamentului de menținere a păcii – București 2002;
• Ghidul Națiunilor Unite pentru țările contribuante cu trupe de poliție în cadrul unităților speciale de poliție.
În baza acestor documente Inspectoratul General al Jandarmeriei a elaborat ordine și planuri de măsuri privind selecționarea, pregătirea și dotarea efectivelor participante.
Emiterea acestor acte normative a fost aproape simultană cu punerea lor în aplicare, selecționarea și pregătirea efectivelor, precum și cu demararea activităților de dotare cu materialele, echipamentul și armamentul necesare asigurării interoperabilității cu celelalte forțe participante. Ritmul acestor activități a fost impus și de importanța misiunii și timpul avut la dispoziție pentru definitivarea preparativelor necesare.
Intrarea jandarmilor români în teatrul de operațiuni s-a produs în condițiile în care Administrația Interimară a Națiunilor Unite în Kosovo a stabilit câteva obiective ce trebuie îndeplinite pentru a se încadra în planul general de încheiere a misiunii ONU până în anul 2007, iar în luna octombrie 2003, pentru prima dată de la încetarea conflictului, reprezentanții kosovari și cei ai guvernului din Republica Serbia -Muntenegru s-au întâlnit la Viena. A fost doar o primă luare de contact, urmând ca în anul 2006 să se înceapă efectiv negocierile privind statutul regiunii Kosovo.
Cadrul general, intern și extern, în care se desfășoară această operație de stabilitate este deosebit de complex și prezintă numeroase și diverse riscuri pentru jandarmii români și pentru celelalte forțe angajate. Pe plan intern, au fost înregistrate puternice reacții de protest împotriva întâlnirii de ia Viena și având în vedere reacțiile responsabililor politici locali se poate aprecia că, de fapt, mai mult Uniunea Europeană a dorit această întâlnire.
Începând cu luna aprilie 2003 activitatea organizației teroriste AKSHANA s-a intensificat fiind îndreptată în principal împotriva instituțiilor UNMIK din Kosovo, în toată această perioadă au avut loc un număr de 24 atentate asupra stațiilor de poliție sau autovehiculelor cu însemnele UN, acestea soldându-se cu victime omenești și distrugeri materiale. In acest sens, în data de 03.08.2003, primul ofițer de poliție UNMIK a fost asasinat de către autori necunoscuți în timp ce se deplasa de la Mitrovica către Leposavici. A fost primul incident de acest tip în Kosovo de la începutul misiunii, în perioada 07-09 august 2003 au avut loc mai multe avarieri de mașini aparținând Națiunilor Unite de către autori necunoscuți. De asemenea, s-au semnalat dese atentate teroriste și ciocniri cu forțele de ordine.
O altă problemă gravă cu care se confruntă regiunea este situația economică. aflată la un nivel foarte scăzut (aproape toate marile întreprinderi fiind închise), astfel că șomajul în rândul populației din regiune este de 57% și fără un cadru legislativ bine pus la punct și este puțin probabil ca firmele din Uniunea Europeană sau SUA să investească în industria și infrastructura din Kosovo.
În aceste condiții, detașamentul format din militari profesioniști ai Jandarmeriei Române, alături de alte patru detașamente, și-a început îndeplinirea mandatului ONU în regiune.
Unitatea română de jandarmi din Kosovo, de la cartiruire în zona de operații și până în prezent, îndeplinește următoarele misiuni: menținerea și restabilirea ordinii publice cu ocazia desfășurării mitingurilor și marșurilor de protest (autorizate sau spontane); menținerea și restabilirea ordinii publice cu ocazia vizitelor unor oficialități; menținerea și restabilirea ordinii publice pe timpul desfășurării activităților curente în zonele comerciale aglomerate; asigurarea protecției unor persoane importante (VIP), a unor delegații oficiale și a unor persoane desemnate de UNMIK; asigurarea măsurilor de ordine publică pe timpul desfășurării unor manifestații sportive și cultural-artistice; asigurarea măsurilor de ordine publică în localități, independent sau în cooperare cu ofițeri de poliție civilă; eliberarea unor ostatici capturați de elementele teroriste; capturarea și arestarea unor persoane învinuite de crime de război; filtre și puncte de control pe principalele artere de circulație și în localitățile din zonă; acțiuni polițienești, în cooperare cu secțiile de poliție din zonă; percheziții și descinderi la domicilii; paza și apărarea unor clădiri administrative; escortarea și paza unor deținuți sau a persoanelor care au comis crime de război; escortarea și paza unor convoaie; asigurarea măsurilor de securitate a autogărilor și gărilor pe timpul derulării transporturilor speciale; misiuni de pază a transporturilor speciale.
Activitățile celorlalte unități de poliție specială din zonă se concentrează, în principal, pe acțiuni de prevenire, după cum urmează: activități de restabilire și menținere a ordinii publice, protecția VIP și controlul mulțimii, asigurarea pe termen limitat a securității unor obiective, escortarea convoaielor.
Concomitent cu îndeplinirea misiunilor enumerate mai sus detașamentul de jandarmi a mai fost solicitat să execute și alte categorii de misiuni, respectiv:
• misiuni ocazionale (puncte de control în cooperare cu poliția, patrule pedestre în cooperare cu poliția, escortarea membrilor parlamentului din Kosovo și asigurarea protecției apropiate a acestora, escortarea convoaielor);
• operațiuni necesitând intervenția rapidă (controlul mulțimilor sau restabilirea ordinii publice – timp de reacție 10-30 minute);
• operațiuni speciale, ordonate de către Comisarul de Poliție Civilă ONU sau de către Directorul Unităților Specializate. Acest tip de operațiuni constau în executarea unor arestări periculoase (criminali de război sau infractori periculoși), căutări de armament, muniție și droguri sau criminali de război sau asigurarea securității transportului de explozivi.
În afara pregătirii specifice obișnuite, pregătirea contingentului a inclus prefigurarea modalităților de cooperare cu unitățile similare din alte țări, dezvoltarea deprinderilor pentru acțiuni desfășurate în comun sau izolat, dar și desfășurarea aplicațiilor specifice vizând sporirea coeziunii și forței subunităților și întărirea spiritului de echipă.
De la începerea misiunii în zona de responsabilitate atribuită, comanda Detașamentului a organizat și coordonat activitatea dispeceratului unității, care a fost în măsură să asigure legăturile cu eșaloanele superioare din țară și din cadrul UNMIK, precum și cu celelalte unități de poliție specială din KOSOVO. Unitatea română de jandarmi din KOSOVO a executat, din ordinul Consilierului Special al Comisarului Poliției din KOSOVO, precum și al Comandamentului Regiunii GNJILANE, o serie de acțiuni specifice misiunilor menționate, dintre care: cererea Comisarului de Poliție Civilă ONU și Unității Poloneze de Poliție Specială, pentru restabilirea ordinii publice grav tulburate în sprijinul CIVPOL în ziua de 8 aprilie 2002, când contingentul polonez nu a făcut fața situației (22 polițiști polonezi răniți cu grenade la podul peste râul Ibar, în Mitrovița Nord) Detașamentul românesc a reușit să dezamorseze situația și să împrăștie manifestanții; solicitarea Comandantului Regiunii Mitrovița Nord pentru sprijin în executarea evacuării a 17 case ocupate ilegal precum și asigurarea ordinii publice cu această ocazie (cooperare cu unități KJFOR și Departamentul ONU pentru Imobile și Proprietăți); solicitarea Comisarului de Poliție Civilă ONU pentru arestarea lui Ahmet Elshani – fostul șef al serviciului secret UCK căutat de către Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie pentru crime de război (operațiune îndeplinită cu succes în două zile de la solicitare); intrări periculoase simultane în locuințe din Talinovci și Mudjareve pentru căutarea a doi criminali de război care au opus rezistență, la cererea și în cooperare cu Unitatea de Intervenție Antiteroristă a ONU (team six). Intervențiile s-au soldat cu arestarea celor căutați; operațiunea specială "NICOVALA" organizată pentru a intercepta transporturile de armament și muniție în întreg teritoriul Kosovo; operațiunea specială executată pe calea de comunicație Peja-Muntenegru în data de 03.06.2003, pentru eliberarea unui om de afaceri de origine albaneză, răpit de la domiciliu. Operațiunea a fost încununată de succes, fiind arestate 6 persoane, persoana răpită a fost eliberată și banii pentru recompensă recuperați; cercetarea satelor Bistrica și Ceranja, unde în noaptea de 03/04.08.2003 a fost ucis cu focuri de armă un ofițer de politie UNMIK. În urma cercetărilor a fost descoperit un pistol mitralieră AKM-47 cu 60 cartușe cal.7, 62 mm, 4 puști de vânătoare cu 29 cartușe cal. 12 mm, un dispozitiv de confecționat cartușe și mai multe piese pentru confecționat arme, fiind reținute 3 persoane; intervenția din data de 04.09.2004 executată la închisoarea de maximă securitate Dubrava, unde deținuții din blocul 2 și 3 (350 persoane) s-au revoltat și au preluat controlul clădirii. Pe timpul intervenției, deținuții din blocul 2 au dat foc la saltele, paturi și alte obiecte personale pentru a îngreuna intervenția forțelor de ordine. După restabilirea ordinii, jandarmii români au primit misiunea de a securiza perimetrul exterior al curții blocului 2; operațiunea specială executată în data de 12.09.2004 în satul Zablace, unde au fost arestate 3 persoane și au fost confiscate 2 pistoale mitralieră AKM-47, o carabină cal.7, 62 mm, o grenadă defensivă și 7 încărcătoare cu câte 30 cartușe cal.7, 62 mm fiecare; intrarea în forță într-o locuință unde s-au retras autorii unui atac armat care a avut drept scop asasinarea unei persoane de etnie albaneză. Cei 4 suspecți au fost arestați.
Prestația jandarmilor români a fost apreciată de către reprezentanții ONU la superlativ. Pentru profesionalismul și devotamentul probate în executarea misiunilor de menținere a păcii, pe data de 27 iulie 2005, celor 115 jandarmi români din Detașamentul de Poliție Specială (UN SPU) din provincia Kosovo, le-a fost conferită medalia ONU "ÎN SERVICIUL PĂCII".
De la 1 martie 2007 și până în prezent , în zona de responsabilitate atribuită, Unitatea Română de Poliție Specială din KOSOVO a executat următoarele categorii de misiuni:
* controlul mulțimilor – ce a constat în participarea la asigurarea măsurilor de ordine publică pe timpul desfășurării unor adunări publice, mitinguri și marșuri, precum și a unor conflicte interetnice (47 de misiuni);
* escortare și protecție parlamentari și V.I.P – ce a constat în escortarea unor delegații oficiale, precum și în escortarea unor parlamentari de etnie sârbă la lucrările Parlamentului din KOSOVO (84 misiuni);
* securizarea obiectivelor – ce a constat în paza și apărarea unor instanțe de judecată pe timpul desfășurării proceselor unor criminali de război. Au fost executate un număr de 27 misiuni;
* securizarea perimetrului exterior al închisorii Dubrava/Mitrovica – 108 misiuni;
* escortare deținuți categoria A – ce a constat în paza pe timpul transportului de la locul de detenție la sediul instanțelor de judecată. Au fost executate un număr de 82 misiuni;
* operațiuni speciale – ce au constat în arestarea unor suspecți de crime de război, căutarea de armament, muniție și droguri, paza unor transporturi de materiale explozive și de valori (19 misiuni);
* asigurarea ordinii publice – 2 misiuni.
Începând cu 10 decembrie 2008, ora 00.00, Detașamentul de Misiuni Internaționale al Jandarmeriei Române dislocat în Kosovo execută misiuni și se subordonează operațional Uniunii Europene, în cadrul misiunii EULEX Kosovo, după realizarea transferului de responsabilitate între ONU și UE.
Detașamentul de Jandarmi Români va rămâne temporar dislocat tot în baza de la Peja, urmând ca la o dată ulterioară să se mute în baza de la Kosovska Mitrovica, unde se va integra operațional (la nivelul structurilor de Stat major și Logistică), în cadrul Unității Integrate de Poliție Mitrovica a misiunii EULEX, având Franța ca națiune lider.
Până la data transferului în baza de la Mitrovica, suportul logistic al misiunii jandarmilor români va fi asigurat de misiunea europeană, în baza unui acord tehnic semnat între România și Misiunea Uniunii Europene pentru Stat de Drept în Kosovo (EULEX).
Față de precedentele mandate (sub egida O.N.U.), care se derulau pe o perioadă de un an, mandatul EULEX va avea o durată de șase luni, iar contingentul de jandarmi români aflat în teatrul de operații din Kosovo va efectua rotația, conform planificărilor anterioare, în perioada aprilie-mai 2009.
Misiunea internațională continuă sub egida U.E. în baza solicitării oficiale adresate României de către Consiliul Uniunii Europene, pentru punerea Detașamentului de Jandarmi Români dislocat în provincia Kosovo sub mandat O.N.U., la dispoziția Misiunii EULEX Kosovo, precum și în baza solicitării Hotărârii C.S.A.T. nr. 172 din 18 decembrie 2007, privind aprobarea participării României cu 115 jandarmi și 60 de polițiști la misiunea U.E. din Kosovo, până la încheierea mandatului acesteia.
Această misiune se înscrie în responsabilitățile ce revin României ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, respectiv contribuția română la efortul general de asigurare a păcii și siguranței în Europa.
În acest sens, România poate aduce o contribuție semnificativă la efortul Uniunii Europene de menținere a unui climat normal pe continent, iar Jandarmeria Română, ca forță de poliție cu statul militar este aptă să își aducă aportul la dezvoltarea unei capacități militare flexibile și interoperabile, capabilă să conducă simultan o serie de misiuni civile și militare în scopuri diverse, corespunzătoare celor mai probabile situații.
Un avantaj al Jandarmeriei Române, îl reprezintă în special experiența dobândită în operațiunile internaționale (participă din anul 2002, cu un detașament format din 115 luptători, la misiunea de menținere a păcii în provincia Kosovo, sub egida O.N.U.)
3.3.3.5.Cooperarea cu celelalte instituții din zona de responsabilitate
Regândirea cu maximă maturitate a problemelor actuale și viitoare ce privesc operațiile de stabilitate poate continua într-o formă acerbă în cadrul gestionării crizei majore de către structurile de securitate colectivă sub mandat NATO, OSCE și internațional ONU.
Deja am asistat la un tip de conflictualitate militară ce reunește elemente clasice/tradiționale cu unele noi, ce pot marca tranziția către războiul în viitor (perfecționarea celui clasic modern), cât și către războiul viitorului (un alt tip de război) bazat pe tehnici și tehnologii cu totul și cu totul noi de confruntare politico-militară.
Această particularitate a făcut în gândirea specialiștilor militari un ansamblu greu descriptibil, de neînțeles în managementul operațiilor de stabilitate. Fără a fi malițioși, evenimentele politico-militare petrecute în lume în primul deceniu al mileniului trei au constituit o adevărată școală de perfecționare în arta și strategia militară din punct de vedere al managementului operațiilor de stabilitate care ar putea fi folosite de marile unități și unitățile din Jandarmeria Română.
Pentru comandanții militari noile tipuri de confruntări sunt greu de delimitat, ele depășind cu mult domeniul pur al confruntării militare violente, de tip clasic. Acestea capătă conotații și sensuri imprevizibile, pentru înțelegerea fenomenului după tiparele arhicunoscute, evadând către domenii și sensuri practic imprevizibile, necugetate și creând pentru depistarea existenței și dezvoltării sale, vizibile, necercetate, un întreg cortegiu conceptual și dimensional, cu totul nou. Din latura mecano-energetică confruntarea a sărit în domeniul cuceririi și stăpânirea minții cu ajutorul semnelor, a simbolurilor și persuasiunii disimulate, încercându-se limitarea coerciției și violenței. Confruntarea armată a viitorului va cuprinde un spectru total de acțiune și un spațiu exhaustiv, atât în formele sale fizic experimentate, cât și în cele disimulate, intuite ori imaginate. De aceea trebuie însușite și înțelese foarte bine de structurile războaielor în sensul realizării procesului de interoperativitate.
Circumstanțele unei asemenea cooperări se definesc atunci când vorbim despre misiunile unităților de poliție specială, dar mai recent, datorită situațiilor create, se poate vorbi despre un alt tip de cooperare. Este și cazul operațiunilor speciale, în care putem spune că avem o cooperare prin lanțul de comandă. Asta înseamnă că toți comandanții trebuie să fie în măsură să prioriteze obiectivele de atins și subunitățile avute la dispoziție, ca o condiție esențială a îndeplinirii scopului misiunilor de ordine publică.
Pătrunderile în forță, urmate de arestări cu grad de risc ridicat necesită multe aptitudini, dar și o foarte bună coordonare. Sincronizarea acțiunilor în momentul și la locul potrivit, sunt de maximă importanță pentru succesul misiunii. Legătura cu celelalte elemente de dispozitiv este mai mult decât necesară și adesea, lipsa de legătură înseamnă lipsa de cooperare, ducând la rezultate nedorite. Realitatea a arătat că abilitățile de comunicare și legătură sunt extrem de necesare la nivel pluton și chiar la nivel grupă, din cauza componenței eterogene a elementelor de dispozitiv.
De asemenea, constituie o procedură obișnuită ca dispozitivele de restabilire a ordinii publice să fie formate din diferite unități de poliție specială, care iși acordă sprijin reciproc. Datorită momentului tactic și operativ foarte scurt ca durată, ofițerii de legătură nu au timp de reacție, fiind imperios necesare abilități de comunicare directă, la fața locului, în ce-i privește pe comandanții de pluton și de grupă. De aceea, fluența în vorbirea limbii engleze este un atu de mare valoare.
Sprijinul oferit ofițerilor UNCIVPOL și a UNHPD (Directoratul Proprietăților Imobiliare) în evacuarea locuințelor ocupate ilegal, este o misiune sensibilă și dificilă, care necesită în egală măsură o bună cooperare și coordonare, din cauza binecunoscutelor efecte sociale ce pot genera conflicte civile și care pot afecta imaginea forțelor de poliție ale Națiunilor Unite.
Deprinderile și aptitudinile similare, frecvențele radio comune, cunoașterea temeinică a planului de acțiune în detaliu, precum și a variantelor de acțiune, sunt cele mai bune soluții pentru o bună cooperare în teren.
Rezultatele obținute de contingentele românești de jandarmi din Kosovo, aprecierile mai mult decât pozitive, solicitarea reprezentanților ONU de a mai prelungi mandatul acestui detașament, precum și adresarea invitației de a participa cu noi forțe la misiuni similare în Bosnia-Herțegovina și Liberia, sunt o consecință logică și firească a profesionalismului deja dovedit de jandarmii români.
3.3.4. Poliția de Frontieră și importanța acesteia în operațiile de stabilitate
Politicile Comunității Europene în domeniul frontierelor externe ale UE au ca scop realizarea unui management integrat care să asigure un nivel uniform și înalt de control și supraveghere, necesar asigurării liberei circulații a persoanelor în Uniunea Europeană și o componentă fundamentală a spațiului de libertate, securitate și justiție. În acest scop, este prevăzută stabilirea unor reguli comune referitoare la standardele și procedurile de control la frontierele externe.
Implementarea eficientă a regulilor comune necesită o coordonare sporită a cooperării între Statele Membre și Statele Asociate Schengen. Acesta este și motivul pentru care, prin Regulamentul Consiliului nr.2007/2004, a fost înființată Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe – FRONTEX, în vederea îmbunătățirii managementului integrat al frontierelor externe.
Agenția Frontex coordonează cooperarea operațională între Statele Membre în vederea securizării frontierelor externe ale Uniunii Europene, asistă Statele Membre în instruirea polițiștilor de frontieră, efectuează analize de risc, urmărește evoluția cercetărilor în domeniile de interes pentru controlul și supravegherea frontierelor externe, acordă Statelor Membre asistență tehnică și operațională consolidată în domeniul frontierelor externe.
Odată cu obținerea calității de Stat Membru al Uniunii Europene, România, prin Poliția de Frontieră Română, a devenit membru cu drepturi depline al Agenției FRONTEX.
În acest sens a fost încheiat Acordul Cadru de Parteneriat semnat la data de 13.06.2007 de către Ministrul Administrației și Internelor, iar pentru Agenția Frontex de către domnul Ilkka Laitinen, directorul executiv al Agenției.
În ceea ce privește modelul de gestionare integrată a frontierei în ansamblul său, potențialul FRONTEX ar trebui valorificat în beneficiul Poliției de Frontieră Române. Cu toate că sfera de cuprindere a aspectelor care fac obiectul mecanismului de desfășurare a evaluărilor Schengen depășește mandatul FRONTEX – având ca obiect, de asemenea, vizele, cooperarea polițienească și protecția datelor – este evident că FRONTEX aduce valoare adăugată acestor evaluări, prin caracterul său independent, măsurilor aplicate în materie de control și supraveghere a frontierelor externe, precum și a activitățile sale de formare și de analiză a riscurilor. În a doua jumătate a anului 2008, conform solicitării exprimate în Programul de la Haga, Comisia va prezenta o propunere vizând crearea unui mecanism suplimentar de evaluare a statelor Schengen, care va cuprinde propuneri concrete privind posibilul rol al FRONTEX.
Implicarea României în activitățile organizate de Frontex se poate descrie pe următoarele coordonate:
– participarea experților din România la operațiuni comune, organizarea de operațiuni comune pe teritoriul țării noastre;
– acordarea de asistență operativă rapidă pentru o perioadă limitată de timp, sub forma unor echipe de intervenție rapidă la frontieră (RABIT);
– extinderea Rețelei de Patrule Europene (European Patrol Network) la Marea Neagră, zona H;
– structura de Analiză de Risc a Poliției de Frontieră Române – membră cu drepturi depline a FRAN;
– pregătirea ofițerilor de poliție de frontieră;
– participarea cu echipament tehnic în CRATE (Central Record of Available Technical Equipment);
În anul 2007, reprezentanții Poliției de Frontieră Române au participat la 10 Operațiuni Comune la frontiera verde, 5 Operațiuni Comune la frontiera albastră și 5 Operațiuni Comune la frontiera aeriană. Pe lângă operațiunile comune, Poliția de Frontieră Română a participat și la cursuri de pregătire și specializare organizate sub directa coordonare a Agenției Frontex. Pentru primul semestru al anului 2008, România a participat la un număr de 13 operațiuni comune și 3 proiecte pilot. Totodată, Agenția Frontex a organizat o serie de cursuri și alte activități de pregătire a polițiștilor de frontieră.
În ceea ce privește participarea la misiuni în sprijinul păcii, în baza solicitărilor partenerilor străini de cooperare internațională în scopul realizării unui control comun la trecerea frontierei de stat cât și pentru executarea unor măsuri polițienești pe teritoriul altor state, Poliția de Frontieră română participă la următoarele misiunii:
3.3.4.1. Misiunea EU BAM RAFAH (European Union Border Assistance Mission Rafah) decisă de către Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe al UE care la 7 noiembrie 2005 a convenit lansarea pregătirii unei misiuni de asistență a UE la punctul de trecere a frontierei de la Rafah (între Fâșia Gaza și Egipt), în baza solicitării adresate de Trimisul Special al Cvartetului pentru Dezangajare, James Wolfensohn, formulate în numele Israelului și al Autorității Palestiniene. Decizia oficială de lansare a operațiunii a fost luată cu ocazia reuniunii miniștrilor de externe ai UE din 21 noiembrie 2005.
În paralel a fost demarată planificarea misiunii de către structurile de lucru ale Consiliului. S-a stabilit ca mandatul provizoriu va consta în monitorizarea, verificarea și evaluarea performanței Autorității Palestiniene în implementarea Memorandumului de Înțelegere dintre părți în legătură cu funcționarea terminalului de la Rafah și consolidarea capacității palestiniene în toate aspectele ce țin de gestionarea frontierei Rafah. Concret, acțiunile vor fi grupate pe trei dimensiuni: monitorizarea activității în terminal, întărirea capacităților pentru toarte structurile cu atribuții în punctul de frontieră, evaluarea activității la terminal.
Ca stat în curs de aderare, România a reiterat în acea perioada dorința de a contribui activ la consolidarea Politicii Externe și de Securitate Comună, precum și interesul deosebit reprezentat de regiunea Orientului Mijlociu pentru politica românească. Astfel, prin hotărârea Consiliului Superior de Apărare a Țării începând cu data de 24.11.2005 România participă la această misiune cu ofițeri din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră din Ministerului Administrației și Internelor.
Alți participanți : statele partenere și candidate ale UE, State membre ale UE și instituții europene.
Participarea României la această misiune este fundamentată pe o serie de considerente, după cum urmează:
Misiunea UE este o fază istorică în construcția europeană, marcând operaționalizarea UE în materie de politică europeană de securitate și apărare. Această misiune demonstrează implicarea UE în planul PESA (Politica Europeană de Securitate și Apărare).
România își dovedește prezența într-o regiune în care securitatea este un factor deosebit de important, participarea la această misiune putând avea un impact favorabil deosebit pentru întărirea poziției Statului Român în relațiile cu statele membre UE implicate în reglementarea situației din Orientul Mijlociu, conferindu-i un statut de țară furnizoare de securitate.
Cadrul legal în vigoare (Ordonanță de Urgență nr.30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, aprobata cu modificări prin Legea nr.15/2008, precum și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 117/2004 privind ratificarea Acordului dintre România și Uniunea Europeană stabilind cadrul general de participare a României la operațiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor, semnat la Bruxelles la 22 noiembrie 2004 aprobată prin Legea nr.29/2005.
La data de 25.12.2005 a avut loc inaugurarea deschiderii punctului de trecere a frontierei Rafah, situat între Fâșia Gaza și Egipt, activitate la care au participat și reprezentanți Poliției de Frontieră Române. Polițiștii de frontieră români participă la această misiune cu mandatul de a realiza monitorizarea, verificarea și evaluarea performanței Autorității Palestiniene în toate aspectele ce țin de gestionarea terminalului de la Rafah, acțiuni ce sunt structurate pe 3 dimensiuni: monitorizarea activității în terminal, întărirea capacităților pentru toate structurile cu atribuții în punctele de trecere a frontierei și evaluarea activității de frontieră.
Considerentele sus menționate se înscriu în contribuția pe care România dorește să o aducă la consolidarea Politicii Externe și de Securitate Comună, precum și interesul deosebit reprezentat de regiunea Orientului Mijlociu pentru politica românească.
Contingentul Român format din patru ofițeri de poliție de frontieră (scms. MOCANU Eugen – I.J.P.F. Maramureș, Insp.pr. HALIP Costel – I.J.P.F. Suceava, Insp.pr. HÎRJĂU Costin – I.J.P.F. Bihor, Insp.pr. BULGARIU Mihai Florin – D.P.F. TIMIȘOARA) și-a desfășurat activitatea pe întreaga perioadă în cadrul misiunii (26 Noiembrie – 31 Decembrie 2005)
Încă din primele zile, ofițerii români s-au remarcat prin profesionalismul pe care l-au manifestat în monitorizarea, tutelarea și aprecierea activității lucrătorilor din punctul de trecere a frontierei Rafah, fiind apreciați atât de către comandantul misiunii, gen. PISTOLESE Pietro. În primele două săptămâni am fost singurii lucrători de poliție de frontieră cu experiență și practică în domeniu, celelalte contingente (italian și francez) fiind constituite din carabinieri și jandarmi. Atribuțiile sunt îndeplinite potrivit mandatului, fiind în alertă permanent la evoluția situației – tensionate – din zonă, la atentatele și ripostele zilnice.
Datorită condițiilor de securitate impuse de Uniunea Europeană, ca urmare a situației politico – sociale din zonă, întregul personal al misiunii este cazat în localitatea israeliană Ashkelon, până la construirea taberei pentru monitori și a Cartierului general al misiunii în incinta punctului de trecere Rafah, respective în orașul Gaza. În prezent cazarea costă 62 USD per zi de persoană, în perioada 24.11-08.12 fiind de 70 USD per zi.
Misiunea EU BAM a fost constituită în timp scurt și dislocată într-o zonă cu o situație dificilă din punct de vedere al securității, pentru a-și asuma un rol de o mare importanță în cadrul procesului de pace din zonă. Pe timpul acestei prime luni de operații s-au dezvoltat proceduri, s-au stabilit rutine și s-au construit relații-cheie între părțile implicate. A fost o perioadă plină de provocări care a implicat un volum mare de muncă din partea tuturor membrilor misiunii.
Pe timpul perioadei de raportare în fâșia Gaza s-a constatat o deteriorare semnificativă și continuă a situației din punct de vedere al securității generale. Deși aceasta nu a afectat fizic operațiile EUBAM (cu excepția zilei de 30.12.2005, când toți lucrătorii schimbului de dimineață – între care și 3 polițiști de frontieră români – au fost evacuați de urgență într-o locație sigură – baza militară Kerem Shalom – ca urmare a escaladării violențelor și amenințărilor armate la intrarea în Punctul Rafah) situația în permanentă agravare a complicat procesul de planificare, în special în ceea ce privește redislocarea membrilor misiunii în tabăra din Punctul de trecere Rafah și în sediul Cartierului General din orașul Gaza.
La solicitarea Secretariatului General al Consiliului U.E., conducerea M.I.R.A. a aprobat prelungirea turului de serviciu pentru reprezentați ai poliției de frontieră până la data de 24.11.2008, actualul contingent român fiind format din doi polițiști de frontieră.
Situația reprezentanților poliției de frontieră în Rafah în contextul actual Fâșia Gaza – Statul Israel:
în ciuda numeroaselor negocieri, Punctul de Trecere a Frontierei Rafah a fost închis în ultima perioadă de timp datorită situației conflictuale din zonă;
se preconizează reînceperea activității în punctul de frontieră imediat ce situația o va permite;
misiunea EU BAM rămâne în „stand by”, în vederea redeschiderii punctului Rafah de îndată ce situația de securitate o va permite, desfășurându-se alternativ programe de pregătire operativă și alte activități conform specificului misiunii.
3.3.4.2. Kosovo
În conformitate cu prevederile Acordului dintre România și Organizația Națiunilor Unite referitoare la contribuțiile la sistemul de aranjamente stand-by, în baza prevederilor memorandum-urilor de participare a României la misiunea ONU din Kosovo UNMIK, precum și în baza solicitării Diviziei de Poliție Civilă a Departamentului O.N.U. (DPKO), Poliția de Frontieră Română participă la misiunea în cauză cu patru polițiști de frontiera.
Cei patru lucrători ai Inspectoratului General al Poliției de Frontieră au fost detașați în Kosovo începând cu data de 19 decembrie 2007, pe o perioada de un an, cu posibilitatea de prelungire. Ei desfășoară activități de menținere a păcii care se bazează pe structuri coerente, sisteme de management care inițiază, susțin și conduc operațiuni complexe.
3.3.4.3. Haiti
Un ofițer specialist în cadrul Serviciului Cercetări Penale al I.G.P.F., s-a deplasat în Haiti pentru a participa la misiunea de menținere a păcii MINUSTAH, sub egida ONU. Cooperarea ofițerului român la această misiune se desfășoară în perioada 03.11.2007 – 03.11.2008, cu posibilitatea de prelungire. Activitatea desfășurată de polițistul de frontieră respectiv are o importanță deosebită pentru îndeplinirea sarcinilor asumate în cadrul cooperării cu ONU.
Principalele activități: misiunea este organizată pe 3 piloni:
– primul pilon este partea operativă;
– al doilea pilon se ocupă de dezvoltarea poliției haitiene (semi-operativ), pilon în cadrul căruia își desfășoară activitatea și reprezentantul Poliției de Frontieră Române, în cadrul Direcției de Dezvoltare a Poliției Haitiene – Serviciul Poliție de Frontieră, secțiunea combaterea migrației ilegale;
– al treilea pilon este ne operativ și cuprinde serviciile de personal, Investigații Interne, SITREP (Situation Report) care redactează zilnic un raport cu principalele evenimente ce este trimis la New York (DPKO – Department Peace Keeping Operations) și distribuit tuturor membrilor misiunii.
3.3.5. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și activitățile desfășurate pe plan internațional
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU) este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, care asigură la nivel național, punerea în aplicare într-o concepție unitară a legislației în vigoare în domeniile apărării vieții, bunurilor și a mediului împotriva incendiilor și dezastrelor, precum și al realizării măsurilor de protecție civilă și gestionarea situațiilor de urgență.
IGSU a luat ființă la data de 15 decembrie 2004, prin fuziunea Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari și a Comandamentului Protecției Civile, fiind o componenta a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, așa cum este stipulat în Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 21/2004, modificată și aprobată de Legea nr. 15/2005, precum și de o serie de hotărâri ale Guvernului României din 2004.
Pe plan internațional, conform legislației în vigoare, IGSU este Punct Național de Contact în relațiile cu organismele și organizațiile internaționale guvernamentale și neguvernamentale cu responsabilități în domeniul situațiilor de urgență, precum și cu structurile specializate similare din alte state.
Activitățile de relații internaționale, planificate și desfășurate de către structurile IGSU sunt în deplină concordanță cu prevederile Planului de Acțiune al Programului de Guvernare pentru perioada 2009-20012, Planului de măsuri prioritare pentru perioada decembrie 2004 – decembrie 2008, Planului de Relații Internaționale al Ministerului Administrației și Internelor și ale Acordurilor Internaționale la care România este parte semnatară.
Obiectiv principal – menținerea, dezvoltarea și extinderea relațiilor de cooperare și colaborare cu instituțiile și organismele similare, naționale și internaționale, pe baza convențiilor, tratatelor și acordurilor internaționale, bi- și multilaterale specifice domeniului protecției civile și apărării împotriva incendiilor, la care România este parte.
Obiective specifice:
– intensificarea și dezvoltarea relațiilor de cooperare și colaborare existente pe plan bilateral, regional și internațional;
– armonizarea cadrului legal de derulare a activităților specifice cu structurile similare din NATO și UE;
– îndeplinirea măsurilor prioritare din planurile de aderare la UE ;
– consolidarea credibilității în raporturile de colaborare și parteneriat;
– participarea eficientă la activitățile interne și internaționale și orientarea tuturor acțiunilor conform cerințelor proiectelor și programelor de colaborare;
– obținerea, prin cooperarea cu instituții din U.E., a asistenței financiare externe nerambursabile;
– îndeplinirea obligațiilor asumate pe plan internațional.
Direcții de acțiune:
A) Întărirea contribuției la misiunile NATO prin:
– participarea reprezentanților Inspectoratului General pentru Situații de Urgență la Sesiunile Plenare ale Înaltului Comitet de Planificare a Urgențelor Civile (SCEPC/NATO) și cele ale Comitetului de Protecție Civilă al NATO (CPC/NATO), urmărindu-se îndeplinirea următoarelor acțiuni specifice:
– sprijinirea implementării Planului de Acțiune privind Planificarea Urgențelor Civile și, în special, furnizarea de informații cu privire la inventarul cu capabilitățile naționale și participarea la schimburile de informații despre capabilitățile de protecție a populației civile și a infrastructurii critice;
– participarea la procesul colectiv de luare a deciziei în cadrul sesiunilor permanente ale Înaltului Comitet de Planificare a Urgențelor Civile (SCEPC) și ale Comitetului de Protecție Civilă (CPC) ale NATO prin sprijinirea activității desfășurate de atașatul de afaceri interne la Delegația Permanentă a României la NATO, sub forma furnizării de puncte de vedere și comentarii cu privire la documentele NATO puse în discuție;
– sprijinirea activității Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre (EADRCC) participarea experților IGSU la planificarea și la desfășurarea exercițiilor de managementul consecințelor, după cum urmează:
"Idassa 2007" – Zadar, Croatia – Mai 2007
"Lazio 2006" – Italia, 23-26 Octombrie 2006
"Joint Assistance 2005" – Ucraina, 9-13 Octombrie 2005
"Dacia 2003" – Pitești, România, 7-10 Octombrie 2003.
"Taming the Dragon – Dalmatia 2002" – Croația, 21-24 Mai 2002
"Trans-Carpathia 2000" – Uyghorod, Ucraina, 20-28 Septembrie 2000
cursuri NATO/PfP de pregătire în domeniul specific
urmare a manifestării interesului României de a continua să contribuie la realizarea misiunilor fundamentale de securitate ale Alianței Nord-Atlantice, în domeniul de competență dedicat – Planificarea Urgențelor Civile (CEP), s-a decis organizarea Reuniunii Plenare de toamnă a Înaltului Comitet NATO de Planificare a Urgențelor Civile (SCEPC), în perioada 26 – 30 noiembrie 2007, la Poiana Brașov. SCEPC deține responsabilitatea pentru integrarea politicilor NATO referitoare la planificarea urgențelor civile și a măsurilor de implementare a acestora. La activitate au participat reprezentanți ai ministerelor de interne ori ai agențiilor de managementul urgențelor din cadrul delegațiilor naționale la Comandamentul NATO, reprezentarea națională la sesiunile plenare ale Comitetului fiind asigurată de către șefii organizațiilor naționale de planificarea urgențelor civile din capitale;
B) Pe domeniul afaceri europene:
Noul statut al României, începând cu data de 1 ianuarie 2007, de stat membru al Uniunii Europene a dus la creșterea rolului acesteia în cadrul procesului decizional la nivelul instituțiilor europene (având 14 voturi din totalul de 345).
Participarea activă la activitățile derulate de:
a) Unitatea de Protecție Civilă / Direcția A – Guvernare, Comunicații și Protecție Civilă / Directoratul General de Mediu din cadrul Comisiei Europene, respectiv:
Reuniuni, la nivel experți, având ca teme principale:
Mecanismul Comunitar de Protecție Civilă – consolidare, perfecționare, îmbunătățirea modului de funcționare;
Programul de Acțiune Comunitar în domeniul Protecției Civile – proiecte în derulare și proiecte viitoare;
Evaluarea capabilităților de protecție civilă disponibilizate la nivelul statelor membre și candidate la aderare pentru răspunsul comunitar în sprijinul unui stat afectat de un atac terorist cu consecințe grave;
Reuniunile bi-anuale ale Directorilor Generali de Protecție Civilă din statele membre UE, Zona Economică Europeană, Croația și Turcia;
Stagii de pregătire: în cursul lunilor iunie și noiembrie specialiști din cadrul IGSU au participat la două sesiuni de pregătire a utilizatorilor sistemului CECIS.
Cursuri de pregătire pe domeniul specific:
Exerciții de managementul consecințelor:
„EURATECH 2005” – Franța, implementarea procedurilor și standardelor UE și a Mecanismului European de Protecție Civilă privind solicitarea de asistență internațională în caz de accident tehnologic major;
„EUPOLEX- 2005” – Polonia, implementarea procedurilor și standardelor UE și a Mecanismului European de Protecție Civilă privind solicitarea de asistență internațională în caz de cutremur major;
„EU-LUX 2007” – Luxemburg, participarea specialiștilor IGSU, în calitate de observatori;
„EUROMED 2007” – Franța, participarea unui specialist IGSU în calitate de expert evaluator.
b) Consiliul Uniunii Europene – activități derulate de:
Grupul de Lucru pentru Protecție Civilă; teme principale abordate:
Programul European pentru Protecția Infrastructurii Critice;
Cooperarea viitoare a UE în domeniul protecției civile cu referire la propunerea pentru elaborarea unui Regulament al Consiliului UE privind stabilirea unui Instrument Rapid de Răspuns și Pregătire pentru Urgențe Majore (finanțarea mijloacelor și echipamentelor de transport al bunurilor oferite ca asistență umanitară);
Raportul privind evaluarea capabilităților de protecție civilă disponibile pentru asistența acordată prin intermediul Mecanismului Comunitar de Protecție Civilă, în cazul unui atac terorist major;
Comitetul pentru Aspectele Civile ale Managementului Crizelor
Obiectivul Global Civil 2008: Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a participat la completarea Chestionarului Obiectivul Global Civil 2008 privind capabilitățile civile – Secțiunea Protecție Civilă și a participat la Bruxelles la Reuniunea privind analiza modului de completare a acestuia, a disfuncționalităților rezultate și a mijloacelor de corectare a acestora.
C) Întărirea cooperării cu Organizația Națiunilor Unite prin:
participare la Întâlnirea reprezentanților Platformelor Naționale Europene și ai Punctelor Focale pentru Cadrul de Acțiune de la Hyogo, Franța, Strasbourg;
participarea specialiștilor IGSU la sesiunea Platformei Globale pentru Reducerea Riscurilor la Dezastre, Geneva, Elveția, în urma căreia s-a demarat constituirea Grupului inter-ministerial, coordonat de IGSU, format din experți ai IGSU și ai celorlalte ministere și instituții publice care asigură funcții de sprijin în managementul situațiilor de urgență (Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Sănătății Publice, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Transporturilor, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului – Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Fizica Pământului, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor), pentru stabilirea unei strategii la nivel național pentru implementarea Programului de acțiune privind Cadrul de Acțiune de la Hyogo 2005 – 2015 pentru națiunile și colectivitățile naționale împotriva dezastrelor.
IGSU a contribuit la actualizarea / revizuirea Liniilor Directoare ale Națiunilor Unite privind Utilizarea activelor militare și de apărare civilă în operațiunile internaționale de ajutor la dezastre – „Ghidul Oslo”.
Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) – în calitate de rețea globală a ONU – pentru întărirea capacității Guvernului României de a gestiona situațiile dificile generate de dezastre naturale – Dezvoltarea capacității pentru Situații de Urgență (CDES); în perioada 30.04. – 04.05.2007 – a fost semnat Memorandumul de finanțare între Guvernul României și PNUD, în perioada 2007-2008, pentru proiectul mai sus amintit;
participarea specialiștilor IGSU la reuniunea Grupului de Lucru pentru implementarea Convenției UNECE pentru efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale,
participarea specialiștilor IGSU la cursurile organizate sub egida Biroului pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (UN-OCHA):
participarea specialiștilor IGSU la întâlnirea anuală a Grupului de Lucru consultativ privind MCDA – Reuniunea Grupului Consultativ privind utilizarea activelor militare și de apărare civilă. În cadrul reuniunii au fost discutate: situația protecției civile în operațiunile de salvare în caz de dezastre, noile inițiative în domeniu, noi linii directoare, coordonarea civil militară în teren precum și programul Națiunilor Unite referitor la pregătirea și exercițiile de coordonare civil militară ce vor fi organizate. Tot cu această ocazie a fost stabilită varianta finală a Instrucțiunilor de la Oslo, convenindu-se asupra prevederilor referitoare la protecția civilă.
D) Contribuția la promovarea relațiilor de cooperare regională în domeniul managementului situațiilor de urgență, prin participarea la acțiunile derulate sub egida următoarelor inițiative și organisme regionale:
Inițiativa de la Marea Neagră pe probleme de Pregătire pentru Urgențe Civile-Militare (BSI CMEP) – lansată în 2004, având ca obiectiv planificarea și dezvoltarea de planuri viabile privind cooperarea multilaterală, în vederea protejării și salvării populației civile ca răspuns la orice apariție a riscurilor identificate și amenințărilor potențiale grave pe țărmurile Mării Negre sau în apropierea acestora și în porturile din această zonă, fiind luate în considerare, atât riscurile provocate de folosirea agenților CBRN, cât și dezastrele naturale și tehnologice; Contribuția IGSU la inițiativă s-a concretizat în planificarea și organizarea primului exercițiu simulat pe calculator de managementul consecințelor unei epidemii deliberate de variolă (atac bio-terorist)„TOMIS INAȚL 2005”, desfășurat în luna septembrie 2005, la Constanța; au fost implicați experți din statele riverane Mării Negre, SUA, Croația, Azerbaidjan și ai Organizației Mondiale a Sănătății, BLACKSEAFOR;
Consiliul de Planificare a Urgențelor Civile-Militare pentru Sud-Estul Europei:
Procesul de planificare și exercițiul simulat pe calculator de managementul consecințelor „MACEDONIA 2005”;
Procesul de planificare și exercițiul simulat pe calculator de managementul consecințelor „BOSNIA-HERȚEGOVINA 2005”;
Reuniunea Anuală a Directorilor de Protecție Civilă din statele membre ale Consiliului; Preluarea președinției Consiliului pentru anul 2006;
Semnarea de către Bosnia-Herțegovina a Acordului de constituire a Consiliului de Planificare a Urgențelor Civile-Militare pentru Sud-Estul Europei.
Procesul de planificare a exercițiului simulat pe calculator „SEESIM 06”, în colaborare cu experți din Ministerul Apărării Naționale.
Inițiativa de Pregătire și Prevenire a Dezastrelor (DPPI) din cadrul Pactului de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei, Masa de Lucru III:
Atelier de lucru pe probleme de inundații, Ungaria
Cursurile de pregătire și specializare organizate de DPPI în domeniul urgențelor civile, în colaborare cu Națiunile Unite – Departamentul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare și diverse Centre Regionale de Asistență la Dezastre.
Inițiativa Central Europeană – Grupul de Lucru pentru Protecție Civilă:
Seminarul cu tema „Întărirea cooperării regionale în managementul consecințelor unui atac terorist”, Slovacia;
Reuniunea Grupului de Lucru în domeniul Protecției Civile, Slovacia;
Atelierul de lucru cu tema „ Metodele practice de protecție în domeniul accidentelor industriale și de transport”, Ungaria;
Euro-Regiunea DCMT (Dunăre-Criș-Mureș-Tisa) – obiectivul este îmbunătățirea cooperării în domeniul urgențelor civile prin desfășurarea de exerciții de cooperare între serviciile comunitare de urgență civilă, apărare civilă și intervenție la dezastre din Ungaria, România și Serbia și Muntenegru; în context, experți din inspectoratele județene pentru situații de urgență au participat la:
Întâlniri de lucru privind managementul situațiilor de urgență provocate de inundații;
Seminarii;
E) Asistența internațională
În anii 2005, 2006 și 2008, IGSU în calitate de Punct Național de Contact a desfășurat misiuni specifice privind solicitarea și primirea de asistență internațională, ca urmare a inundațiilor ce au afectat România. Cererile de asistență internațională au fost adresate Centrului de Monitorizare și Informare (MIC), care funcționează în baza Mecanismului Comunitar pentru protecție civilă din cadrul Uniunii Europene și Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre (EADRCC) al NATO.
De menționat este faptul că în anul 2006, IGSU a fost implicat și în acordarea de asistență internațională solicitată de Republica Kyrgyz, ca urmare a ninsorilor abundente ce au afectat partea de sud a țării, având ca efect distrugerea parțială a peste 2000 de construcții administrative și moartea a patru persoane. Solicitarea a fost primită prin intermediul Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre – EADRCC, în data de 28.02.2006, însă datorită nesoluționării problemei legată de transportul ajutoarelor până în Republica Kyrgyz, aflată în sarcina EADRCC, acțiunea nu a fost finalizată.
De asemenea în 2006, IGSU a fost implicat în procesul de acordare a asistenței internaționale către Republica Indonezia, ca urmare a cutremurului devastator ce a afectat regiunea Java, soldat cu moartea a peste 5.000 de persoane și importante pagube materiale. Solicitarea a fost primită prin intermediul Centrului de Monitorizare și Informare (MIC) al Uniunii Europene, în data de 27.05.2006.
În luna octombrie 2008, urmare a solicitării de asistență internațională adresata de Bulgaria prin intermediul Centrului de Monitorizare și Informare (MIC) al Comisiei Europene, constând în materiale intervenție pentru eliminarea efectelor poluării cu produse petrolier pe fluviul Dunărea, IGSU a participat alături de MMGA la acordarea de asistență constând în substanțe absorbante și baraje flotante în baza acordului bilateral încheiat între Guvernul României și Guvernul Bulgariei privind asistența reciprocă la dezastre.
3.3.6. Misiunile externe ale Serviciului de Protecție și Pază
sub egida ONU
Din 2004, O.N.U. (Departamentul Siguranță și Securitate) a semnat un Memorandum cu Serviciul de Protecție și Pază pentru asigurarea protecției demnitarilor O.N.U. care își desfășoară activitatea în teatrele de operații din Sudan si Afganistan. Chiar dacă SPP nu face parte din MAI, misiunile pe care la îndeplinește se încadrează în sfera mai largă a ordinii și siguranței publice astfel încât merită să fie evidențiat în contextul participării românești la misiuni internaționale.
Prima misiune a SPP a început în Sudan, în anul 2004, când au fost trimiși în teatrul de operații 11 militari. Aceștia aveau sarcina de a asigura protecția demnitarilor O.N.U. aflați în misiune diplomatică în Sudan.
Până în prezent, SPP a dislocat 6 grupuri de protecție a demnitarilor ONU, 59 de militari români executând până acum misiuni în Sudan și Afganistan. Trei dintre misiuni sunt în desfășurare, 36 de militari SPP fiind acum la datorie în țările mai sus menționate.
Misiunile executate de către militarii SPP în parteneriat cu ONU (2004- 2007) sunt:
Afganistan: 2005 – 2006 un număr de 12 militari; 2006 – 2007 un număr de 12 militari; 2007 – misiune în desfășurare – un număr de 12 militari.
Sudan: 2004 – 2006 un număr de 11 militari; 2006 – 2007 un număr de 12 militari; 2007 – misiune în desfășurare – un număr de 12 militari
(Khartum) 2007 – misiune în desfășurare – un număr de 12 militari
(Darfur).
Echipele S.P.P. trimise în misiune si-au îndeplinit de fiecare dată sarcinile cu succes, astfel demnitarii aflați sub protecția lor au putut să-si desfășoare activitatea în condiții optime, chiar dacă se aflau în zone de conflict. Oficialii ONU au mulțumit conducerii S.P.P. la încheierea fiecărei misiuni pentru responsabilitatea și profesionalismul militarilor trimiși să le asigure protecția.
În prezent, un alt grup de 12 militari SPP execută misiuni de protecție și pază, asigurând viața și integritatea fizică a înalților funcționari ONU în tumultoasa zonă de conflict – Darfur.
Nu putem încheia analiza prezenței românești pe teatrele operațiunilor de menținere a păcii fără a sublinia, că, dincolo de dificultățile pe care pionieratul le-a ridicat în fața acestora, avantajele ce decurg din semnarea Memorandumul-ui dintre Națiunile Unite și România privind contribuțiile pentru Sistemul privind Forțele în Așteptare, sunt mult mai consistente.
România și-a consolidat poziția de furnizor de securitate, cu impact favorabil asupra imaginii sale politice internaționale, prin dobândirea statutului de contribuitor sistematic la Operațiunile pentru Menținerea Păcii.
Țara noastră și-a asigurat platforma instituțională necesară pentru fundamentarea participării la structurile internaționale de securitate care se bazează pe sistemul stand-by la care este parte (SHIRGRIG, CENCOOP, SEEBRIG) sau la care ar putea adera în viitor. Au crescut șansele României de a fi solicitată pentru tipuri de misiuni și funcții preferențiale din domeniul operațiunilor pentru menținerea păcii (comandanți de forțe, observatori, inspectori, investigatori și monitori de poliție, personal de stat major, funcționari în Secretariatul ONU);
Asumarea cu succes a Președinției în exercițiu a OSCE, în anul 2001 a determinat sporirea rolului pe care România l-a jucat și îl joacă în continuare în zona central și sud-est europeană. În viitor, România trebuie să folosească oportunitățile oferite de UNCIVPOL prin posibilitatea lărgirii participării la noi operațiuni pentru menținerea păcii. Pentru asumarea unor noi angajamente și răspunderi în acest domeniu, vor trebui întreprinse demersuri noi, care se constituie în propuneri realiste și viabile de dezvoltare a mecanismelor necesare pentru a demonstra capacitatea României de furnizor zonal de securitate. Pe de altă parte, nici nu se pune problema a alege în viitor între misiunile tradiționale și cele externe ale MAI din moment ce primele reprezintă în continuare o prioritate imperativă a guvernării supranaționale prezente și viitoare, amândouă aducându-și contribuția la apărarea și dezvoltarea indivizilor și a comunităților umane din care aceștia fac parte.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Participarea forțelor de ordine și siguranță publică din structura Ministerului Administrației și Internelor la misiuni internaționale reprezintă nu numai o modalitate de creștere a performanțelor acestora, de antrenare în condiții cât mai apropiate de amenințările și vulnerabilitățile de tip nou la adresa ordinii publice, de menținere a capacității operative în condițiile teatrelor de operații din state unde au avut loc crize și conflicte ale căror urmări se cer înlăturate ci și o garanție pentru ordinea publică și siguranța internă din România. Nici o pregătire teoretică, aplicație practică sau acțiune internă de prevenire și restabilire a ordinii publice nu poate aduce atâta experiență comparativ cu ceea ce se poate acumula din participarea la acțiunile de pace sub egida unor organizații internaționale și împreună cu alte forțe de ordine și siguranță publică. Pregătindu-se pentru a pleca într-o astfel de misiune și participând direct la ea, orice forță de ordine și siguranță publică își ridică nivelul de performanță prin intensificarea procesului de instruire, care alături de experiența acumulată, pot fi utilizate în continuare în îndeplinirea atribuțiilor legale din țară. De asemenea participare forțelor de ordine și siguranță publică la misiuni internaționale facilitează familiarizarea profesioniștilor noștri cu structurile similare de apărare a ordinii și siguranței publice existente pe plan internațional.
Pe baza demonstrării ipotezelor prezentate în cadrul analizei efectuate în cuprinsul tezei, ca și a premiselor enumerate anterior se desprinde următoarele concluzii: participarea structurilor MAI la misiuni internaționale reprezintă o necesitate a securității și ordinii publice supranaționale, o transformare a misiunilor tradiționale ale forțelor de ordine și siguranță publică și în imperativ al prevenirii și combaterii amenințărilor de tip nou la adresa păcii regionale și mondiale; eficacitatea participării responsabile și profesioniste la acest tip nou de misiuni care va crește invariabil în amploare, se bazează pe calitatea guvernării naționale și supranaționale, respectarea principiilor statului de drept, democrației și drepturilor omului; intensificarea globalizării mondiale și integrării europene obligă forțele de ordine și siguranță publică românești să-și perfecționeze participarea la structurile polițienești integrate precum comitetele consultative dar și multilaterale, Europol și Interpol; aprecierea socială la nivel național, european și global a participării structurilor MAI la misiuni internaționale depinde de respectarea legitimității și legalității acestora ca și de valorificarea lecțiilor învățate din experiența operațiilor desfășurate ori în curs de execuție; accentuarea în continuare a importanței misiunilor tradiționale ale structurilor MAI în condițiile creșterii ponderii infracțiunilor de crimă organizată și violență armată în ultimii ani, care periclitează drepturile cetățenești, ordinea și liniștea publică.
Necesitatea participării structurilor MAI la misiuni internaționale rezultă din faptul că într-o lume globalizată, așa cum am prezentat în capitolul II al tezei, contracararea provocărilor globale și a amenințărilor esențiale nu este disponibilă oricărui stat în parte, ci trebuie realizată global, iar integrarea României în UE și NATO presupune tocmai această responsabilitate prin care țara noastră trebuie să-și respecte angajamentele asumate în această direcție tocmai pentru a-și asigura propriile interese naționale de ordine și siguranță publică. Este necesar ca participarea structurilor MAI la misiuni internaționale să fie executată sub mandatul unei organizații internaționale interguvernamentale care se bucură de un prestigiu recunoscut de comunitatea internațională în domeniul gestionării situațiilor de criză (de regulă mandantul unei misiuni internaționale de sprijin al păcii este dat de ONU), misiunile desfășurate în diferite zone de pe glob să fie în conformitate cu scopurile și principiile Cartei ONU precum și cu normele dreptului internațional, respectându-se, în acest scop, hotărârile Consiliului de Securitate, deciziile OSCE și cerințele de organizare și desfășurare a operațiilor de gestionare a crizelor la nivelul Uniunii Europene (operații de tip Petesberg), asigurarea compatibilității și interoperabilității forțelor române de ordine și siguranță publică cu celelalte forțe participante, dreptul autorităților române de a analiza fiecare operație și de a controla condițiile în care forțele române își desfășoară activitatea, inclusiv recunoașterea posibilității ca efectivele să fie retrase în cazul în care nu se respectă prevederile acordurilor încheiate sau angajamentul de a asigura securitatea personalului.
Experiența acumulată în timpul participării la misiunile internaționale, în primul rând cea care vizează pregătirea forțelor române de ordine și siguranță publică pentru acest gen de misiuni, a fost transferată programelor de formare și perfecționare a pregătirii polițiști, jandarmi, polițiști de frontieră etc., în unitățile școala autohtone. De asemenea s-a transmis Comunității Internaționale dorința și voința fermă a statului nostru de a se angaja în orice fel de activități care urmăresc consolidarea păcii și securității continentale, iar prin acțiunile practice întreprinse, mesajul capacității de a gestiona crizele zonale. Forțele române de ordine și siguranță publică și-au îndeplinit obiectivele urmărite din punctul de vedere al calității serviciilor prestate în cadrul misiunilor ONU pentru menținerea păcii în materie de poliție civilă, creându-se premisele dezvoltării acestui gen de activități.
În vederea perfecționării participării structurilor MAI la misiuni internaționale avem în vedere rezolvarea, cât de curând posibil, a următoarelor propuneri:
– analizarea posibilității trecerii Jandarmeriei Române din subordinea Ministerului Administrației și Internelor în subordinea Ministerului Apărării Naționale, deoarece aceasta este organizată și funcționează pe principii militare iar scopurile și misiunile sale s-ar putea realiza cu mai mult succes în subordinea unei instituții care se bucură de o mare încredere în rândul populației autohtone și de un prestigiu recunoscut pe plan internațional. De asemenea, misiunile pe timp de crize și la război ale Jandarmeriei sunt asemănătoare, uneori identice, cu cele al forțelor armate. Faptul că Jandarmeria Română a copiat în detaliu modelul de organizare și funcționare a Jandarmeriei Franceze (instituție cu vechi tradiții aflată în subordinea Ministerului Apărării) este încă un motiv care ne face să credem că locul și rolul Jandarmeriei Române este în subordinea Ministerului Apărării Naționale;
– elaborarea, la nivelul Ministerului Administrației și Internelor a unei Metodologii proprii de aplicare a Legii nr. 42 din 25 martie 2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, ca legislație secundară cadru în acest domeniu pentru toate misiunile internaționale la care participă efective ale acestuia;
– elaborarea unui regulament de acțiune specifică în misiuni internaționale care să cuprindă elemente din Doctrina ONU pentru operațiile de menținere a păcii precum și din practica regulilor de angajare în ceea ce privește sarcinile și responsabilitățile forțelor de ordine și siguranță publică participante la misiuni internaționale;
– introducerea în cadrul planurilor de învățământ ale Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” – singura instituție de formare a ofițerilor ministerului – a unui curs în care să se studieze cadrul juridic și operațional al participării structurilor MAI la misiuni internaționale; introducerea studierii procedurilor ONU și UE în programele de pregătire ale întregului personal, familiarizarea acestora cu prevederile standard de operare (SOP) și cu regulile de angajare (ROE) ale ONU și UE și creșterea participării MAI la activitățile desfășurate de Colegiul European de Poliție și la Colegiul European de Securitate și Apărare
– introducerea Dreptului internațional umanitar și Dreptului refugiaților ca discipline obligatorii de studiu în cadrul programelor de studiu ale instituțiilor care aparțin MAI deoarece toți cei care participă la misiuni internaționale sau care intră în contact cu persoane care au de suferit în urma desfășurării unor conflicte armate ar trebui să posede un minim de cunoștințe în domeniu;
– înființarea unui Centru de drept umanitar și dreptul refugiaților, în cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, destinat formării de specialiști în domeniu precum și organizarea de planuri de studii și cercetări specializate la Institutul de Studii de Ordine Publică și la Colegiul Național de Afaceri Interne;
– perfecționarea activității interinstituționale și internaționale în domeniul promovării cooperării polițienești pentru asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, aplicării sancțiunilor internaționale, prevenirii și combaterii crimei organizate transfrontalier și terorismului internațional, prin schimburi de informații și de experiență organizate de MAI cu alte agenții guvernamentale, europene și globale din acest domeniu de mare interes pentru crearea unui spațiu comun de libertate, securitate și justiție;
– crearea unui grup de studiere a posibilității grupării problematicii ordinii publice alături de cea juridică în cadrul Parlamentului, după modelul UE, fără ca aceasta să însemne lipsa de coordonare cu politica externă și de securitate.
În lumea în care trăim, ordinea și siguranța publică dezvoltată pe bazele securității naționale și a păcii internaționale cere o participare multifuncțională și polivalentă a tuturor statelor și serviciilor publice ale acestora, în cadrul cărora serviciul de ordine publică reprezentat de forțele de ordine și siguranță publică are locul, rolul și misiunile bine precizate.
Analiza întreprinsă în legătură cu participarea structurilor MAI la misiuni internaționale a scos în evidență faptul că, în epoca contemporană și probabil și în viitor, mai mult ca oricând, politica națională și internațională a statelor și a organizațiilor internaționale va pune un accent deosebit pe asigurarea bunei guvernări și pe menținerea păcii și securității internaționale, pe folosirea, alături de alte forțe și mijloace, și a forțelor de ordine și siguranță publică. Ca urmare a globalizării problemelor lumii, trăim o epoca a internaționalismului în gestionarea crizelor interne și interstatale și e posibil ca viitorul să confirme tot mai mult această direcție de evoluție. Țara noastră trebuie să fie pregătită să facă față acestui viitor, iar participarea structurilor MAI la misiunile internaționale de menținere și restabilire a ordinii publice și siguranței interne a unor state îi ajută să-i facă față cu profesionalism, așa cum așteaptă întreaga societate, în numele căreia ele acționează. Avem convingerea și totodată încrederea că forțele de ordine și siguranță publică române își va asuma cu responsabilitate sarcina propriei perfecționări, a participării la misiunile internaționale, făcând astfel mai eficace contribuția României la asigurarea păcii și securității internaționale. S-a demonstrat deja că forțele de ordine și siguranță publică nu mai pot rămâne doar instituții de interes național în domeniul ordinii și siguranței publice, ci trebuie să-și îndeplinească vocația europeană și oportunitățile internaționale în apărarea și consolidarea păcii, securității, ordinii și stabilității regionale și mondiale. În același timp nu trebuie uitat și merită să ne amintim mereu că prin misiunile sale tradiționale, MAI întruchipează statul în forma guvernării sale naționale și locale, în timp ce prin misiunile noi internaționale reprezintă nu numai statele ci și formele de perspectivă ale guvernării integrate regionale și globale ale organizațiilor supranaționale, ambele existând și funcționând în beneficiul indivizilor, al protecției eficace a drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora, prin crearea climatului de ordine și siguranță publică atât de necesar dezvoltării demnității și personalității umane, al păcii, securității și justiției pentru toate ființele umane. Numai amintindu-și permanent că scopul nobil al protecției ordinii publice nu poate scuza mijloacele nedemocratice sau ilegale utilizate, responsabilii cu aplicarea legilor din diferite state acționând împreună în cadrul organizat oferit de organizațiile internaționale guvernamentale, cu atragerea opiniei publice și a organizațiilor neguvernamentale, vor reuși să prevină și să combată pericolele actuale rezultate din criza financiară, recesiunea economică și recrudescența fenomenelor criminale organizate și violente, la care și structurile MAI din România își pot aduce o contribuție efectivă și eficace.
LISTA ABREVIERILOR
LISTA ACRONIMELOR
GLOSAR DE CONCEPTE ȘI SINTAGME
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
DOCUMENTE OFICIALE, REGULAMENTE, STANDARDE, DOCUMENTAȚII
Constituția României, revizuită și republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003;
Legea pentru reformarea Corpului slujitorilor în corp de jandarmi, 3 aprilie 1850;
Legea organizării poliției, 4 noiembrie 1860;
Legea Ministerului de Interne, Agriculturii și Lucrărilor Publice, 20 iulie 1864;
Legea organizării puterii armate, 24 noiembrie 1864;
Legea pentru starea de asediu, 10 decembrie 1864;
Legea comunală, 7 mai 1887;
Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale, 1 septembrie 1893;
Legea asupra poliției Generale a Statului, 1 aprilie 1903;
Legea pentru organizarea armatei, 14 aprilie 1908;
Legea ministerelor, 2 august 1929;
Legea de organizare a Poliției Generale a Statului, 8 iulie 1929;
Legea de organizare a Jandarmeriei rurale, 23 martie 1929;
Legea pentru apărarea ordinii în stat, 7 aprilie 1934;
Legea asupra organizării Jandarmeriei rurale, 2 iunie 1939;
Legea pentru organizarea și funcționarea jandarmeriei, aprilie 1943;
Legea nr. 60/1990 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice;
Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României
Legea nr. 61/1991 privind sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială a ordinii și liniștii publice;
Legea nr. 45/1994 a Apărării Naționale a României, aprobată și modificată prin Legea nr. 398/2001;
Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare;
Legea nr. 139 din 29 decembrie 1995 a Societății Naționale de Cruce Roșie din România, modificată și completată prin Legea nr. 524/24.11.2004;
O.U.G. nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române;
O.U.G. nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României;
H.G. nr. 445 din 9 mai 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
Legea nr. 277 din 15 mai 2002 privind retragerea rezervelor făcute de România la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, referitoare la protecția victimelor de război;
Lege nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;
H.G. nr. 1490/2004, modificată și completată de H.G.R. 1514 din anul 2005, prin fuziunea Comandamentului Protecției Civile și Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari;
Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române;
Legea nr 42 din 25 martie 2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român;
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;
O.U.G nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale.
O.U.G nr. 24 din 11 aprilie 2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale;
O.U.G nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
H.G. nr. 416 din 9 mai 2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
H.G. nr. 1317 din 31 octombrie 2007 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Strategia întrebuințării forțelor și mijloacelor Armatei Române în operații în sprijinul păcii, București, 2002;
Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004;
Strategia MAI de realizare a ordinii și liniștii publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, București, 2005;
Programul de guvernare 2009-2012;
Memorandumul de înțelegere dintre ONU și România privind Aranjamentele de Forțe în Așteptare – 1998;
Memorandumul de înțelegere dintre ONU și România privind contribuția cu resurse la UNMIC – 2002;
Acordul-cadru dintre România și UE privind participarea României la operațiile UE de gestionare a crizelor.
Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, pentru protecția victimelor de război, publicate în Buletinul Oficial nr. 25 din 21 mai 1954;
Convenția de la Haga pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 14 mai 1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 6 din 28 ianuarie 1958;
Cele 2 Protocoale adiționale la Convențiile de la Geneva din 1949, din 8 iunie 1977 publicată în Monitorul Oficial nr. 68-69 din 14 mai 1990;
II. LUCRĂRI DE SINTEZA
Alexandru I. Gorjan I., s.a., Drept administrativ european, Editura Lumina Lex, București 2005
Andreescu A. și colectiv, Istoria jandarmeriei române, Editura Ministerului de Interne, București 2000;
Andreescu A., D. Niță – Analiză psihologică, Editura Timpolis, Timișoara, 1999;
Antonescu O., Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București 2006;
Apostol Tofan D., Puterea discreționară și excesul de putere al administrației publice, Editura Al Beck, 1999;
Bayley David, Democratizing the Police Aborad: What to Do and How to Do It, Starsbourg: Council of Europe Publishing, 2003;
Bayley David, Patterns of Policing: A Comparative International Analysis, Rutgers Univ.Press, 2005;
Bittner Emest, The Functions of police in Modern Society, Editura Gunn and Hain, New York, 2005;
Bobocescu V., Istoria poliției române, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti 2000;
Bondon Raymond – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1991;
Bulgaru M. (coord.), Sociologie, vol.I, Chișinău, CE USM, 2003;
Burcin O., D.Ungureanu, Tradiție și actualitate în Jandarmeria Română, Editura „Deșteptarea”, Bacău, 2005;
Carp Gheorghe – Terorismul Internațional, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2005;
Chirovici Eugen O., Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare , Ed. Polirom, Iași, 2001;
Cloșcă I., Ion Suceavă, Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de știință, Editura V.I.S. Print, București 2006;
Cole George F., The American System of Crimmal Jusfice, 10-th edition Wadsworth/Thomson, 2004;
Cornicioiu G., Contribuții la Istoricul Grănicerilor, vol.I (1834-1904), București, 1934;
Deletant Delant., România sub regimul comunist, București, Fundația Academia Civică, 1997;
Dolghin N., Duțu P., Sarcinschi A., Raporturile dintre Armata României și Societatea civilă, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2005;
Dragoman I., Drept internațional umanitar, Editura Fundației Andrei „Șaguna”, Constanța, 1999;
Dragoman I., C. Militaru, C. Panduru, Relații internaționale actuale, Editura Intergraf, București, 2004;
Dragoman I., M. Radu, Modernitate în problemele fundamentale de drept internațional umanitar, Editura Zedax, Focșani 2005;
Duță Paul D., Instituții de securitate, Editura Techno Media, Sibiu 2006;
Duțu P., Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale, Editura UNAP, București 2007;
Florea L., Globalizarea și securitatea economică, Editura Lumen, Iași 2007;
Glaser E. – Codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, 1968;
Hoffman Bruce, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, 2004;
Iorgovan F. A., Tratat de drept administrativ, vol II, Ediția a-II-a, Editura All Beck, București;
Jones Curtis F. – Terorismul: cauze și remedii, Editura Focus Security, 2001;
Lacouste Pierre, „Coșmar la suburbiile Parisului” in Le Monde Diplomatique, 18 noiembrie 2006;
Lai Rollie – Terrorists and organized crime join forces – International Herald Tribune 24 mai 2005;
Laqueur Walter, A History of Terrorism, New Brunswick: Transaction, Editura OP, 2004;
Laubadère A. – Traité de droit administratif, les grands services publics administratifs Paris, 1978;
Marx Gary T., Police and Democracy, in Policing, Security and Democracy, Theory and Practice, vol.2, 2004, London Oxford Press , 2004;
Mazilu D., – Drept Internațional public, Ediția a II -a, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Moștoflei C., Duțu P., Armata României și garantarea democrației constituționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2005;
Mueller Gerhard O.W., Transnational Crime: Definitions and Concepts, Combating Transnational Crime, în Transnational Crime, VoI. 4, No 3&4 (Autumn/Winter 2005) ;
Neagu N., Poliția civilă a Națiunilor Unite în operațiunile de pace, Editura Ministerului de Interne, București 2003;
Pantelimonescu V. Poliția judiciară, Editura Ziarul Universul, București, 1940;
Parlagi Anton P, Dicționar de administrație publică, Editura Economică, București, 2000;
Pișleag Ț, O. Brătulescu, I.Rus, D.Ungureanu, Jandarmeria Română în operații multinaționale, Editura U.N.A.P, București 2006;
Purdă N., D. Ungureanu, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura ProUniversitaria, București 2008;
Roland L., Précis de droit administratif, Librairie Dalloz, Paris, 1951;
Scaglione Marcelo, L'integration regionale comme strategie du developpement en Amerique du Sud: l' experience du Mercosur în http://www.ena.fr/;
Serge Le Doren, Philippe Rose – Cyber – Mafia – Editura Antet, 1998;
Skolnik J., Fyfe J., Above the Law: Police and the Excessive Use of Force, London Free Press, 2006;
Smith Christopher E., Adnotations at Guide of Good Practice in Police, New York, 2005;
Soros G., Despre globalizare, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Stenning Philipp, „Powers and accountability of Police”, in Police and Accountability in a Democratic Society, London 2003;
Suceavă I., Interpol la început de mileniu, Editura Meronia, București 2007;
Tackrah John Ricard – Enciclopedia terorismului și violenței politice, 1999;
Tranham G.K. – War Withaut Guns: American Civilian in rural Vietnam, Tismăneanu de condamnare a comunismului;
Tender E., Neagoe S., Istoria grănicerilor și a începuturilor poliției de frontieră, editura SCAIUL București, 2003;
Verssalaut Louis, Police. Geandarmerie et Douane, La Documentation francaise, 2004;
Voicu C., M. Ionescu – Terorismul aerian, Editura Prouniversitaria, București, 2006;
Voicu I., Conflicte și tensiuni interne- lucrare de doctorat;
Volkogonov Dimitri., Lenin. O nouă biografie, București, Editura Orizonturi, 1994;
Yoice VA. – The story of international cooperation, New York, 1964.
III. STUDII ȘI ARTICOLE
Bory Francoise, Geneza și dezvoltarea dreptului internațional umanitar, Geneva, noiembrie, 1982;
Bothe Michael and Janssen K., National Implementation of International Humanitarian, Law. Problemes of the protections of the Wounded and Sick, în Quatre etudes du droit international humanitaire, Genève, 1985;
Robert Kolb, Relations entre le droit international humanitaire et les droit de l’homme. Aperçu de l’histoire de la Déclaration universelle des droits de l’homme et des Conventions de Genève, în „RICR”, nr. 831, Septembre 1988;
Beck Louise Doswald et Conderary Gerald C., Le developpement des nouvelles armes antipersonal, RICR, novembre-decembre 1990;
Dakkar Said El, Le droit international humanitaire entre la conception islamique et le droit positif, RICR, Mars-Avril 1990;
Michael Harris Hoffman, Le droit cutumier dans les conflits armes non internationaux, un exemple: la guerre de sécession aux États Unis, în “RICR”, No. 784, Juillet-Août 1990;
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Considerații privind Statutul Curții Penale Internaționale, în RRDU, nr. 5-6/1998;
Arturo Marcheggiano, Ziariștii și dreptul umanitar al conflictelor armate, în RRDU, nr. 19/1998;
Ionel Cloșcă, Spre un drept umanitar al ONU, în „RRDU”, nr. 2(20)/1998;
ARDU, Institutul european de cercetări pentru drepturile omului „Iosif Constantin Drăgan” Lumea în care trăim, Studii și cercetări juridice, vol. II, București, 1999;
Ionel Cloșcă, Conflicte și combatanți, în R.R.D.U. nr. 1-2/2000;
Cornelio Sommaruga, Dreptul internațional umanitar la începutul celui de-al treilea mileniu – Bilanț și perspective, în R.R.D.U. nr. 1-2/2000;
Ion Suceavă, „Statutul prizonierilor afgani deținuți la Guantanamo în atenția Curții Supreme a SUA", R.R.D.U nr.3/2003;
Ionel Cloșcă, „Din nou spre Irak", R.R.D.U nr. 1/2004;
Lucreția Nicolescu, Cătălin Ionescu, Considerații privind misiunile ONU de menținere a păcii și participarea jandarmilor români în Kosovo, în R.R.D.U, număr special 2007, p. 36.
IV. PUBLICAȚII
Ziarul Observatorul Militar, nr. 19/2005;
Revista Gândirea Militară Românească, nr. 3/2002;
Manualul NATO, Oficiul de informații și presă al NATO, Bruxelles 1997;
Revista Româna de Drept Umanitar, nr. 3/2004;
Revista Româna de Drept Umanitar, nr. 3/2005;
Revista Româna de Drept Umanitar, nr. Special /2007;
Revista Româna de Drept Umanitar, nr.1/2008;
V. SURSE INTERNET
www.un.org.com;
www.onuinfo.ro;
http://www.mira.gov.ro;
www.politiaromana.ro;
http://www.igsu.ro/;
www.jandarmeriaromana.ro/;
http://www.un.org/Depts/dpko/dpko/;
VI. LUCRĂRI PERSONALE
Tradiție și actualitate în Jandarmeria Română- Editura "Deșteptarea" Bacău 2005(coautor);
Jandarmeria Română în operații multinaționale, Editura U.N.Ap București 2006(coautor);
Instituții internaționale cu rol determinant în activitatea poliției, Editura Sitech, Craiova 2008(coautor);
Organizatii internationale interguvernamentale, Editura ProUniversitaria, Bucuresti 2008(coautor);
Structuri de cooperare polițienească în cadrul Uniunii Europene, Editura U.N.Ap București 2008;
Instanțe judecătorești internaționale, Editura Universitară, București 2008(coautor);
Protecția mediului înconjurător în dreptul conflictelor armate, București 2008(coautor);
Activități polițienești în operații multinaționale, Editura Sitech, Craiova 2008(coautor);
Managementul crizelor la nivelul Uniunii Europene, Editura ProUniversitaria, Bucuresti 2008;
Protecția mediului în dreptul conflictelor armate, Editura ProUniversitaria, București 2008;
LISTA ANEXELOR TEZEI
ANEXA NR. 1 MISIUNILE FORȚELOR DE ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ
ANEXA NR. 2 ORGANIGRAMA MAI
ANEXA NR. 3 ORGANIGRAMA POLIȚIEI ROMÎNE
ANEXA NR. 4 ORGANIGRAMA JANDARMERIEI ROMÂNE
ANEXA NR. 5 ORGANIGRAMA INSPECTORATULUI GENERAL AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ ROMĂNE
ANEXA NR.6 ORGANIGRAMA IGSU
ANEXA NR.7 RISCURI ȘI AMENINȚĂRI ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
ANEXA NR.8 FORME DE MANIFESTARE A CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE
ANEXA 9 CODUL DE CONDUITĂ PENTRU RESPONSABILII CU APLICAREA LEGILOR
ANEXA NR. 10 ACORDURILE INTERMINISTERIALE ÎNCHEIATE DE MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR CU PARTENERI EXTERNI, INCLUSIV COLABORĂRILE MINISTERULUI ÎN CADRUL UNOR ACORDURI INTERGUVERNAMENTALE, CU PRECIZAREA ACTULUI NORMATIV PRIN CARE ACESTEA AU FOST APROBATE
ANEXA NR. 11ORGANIZAREA FORȚEI DE JANDARMERIE EUROPEANĂ
ANEXA NR. 12 ETAPELE PROGRAMULUI DE REFORMĂ ȘI RESTRUCTURARE A POLIȚIEI LOCALEÎN CADRUL UNUI MANDAT ONU PE UN AN DE ZILE
ANEXA NR. 13 MISIUNI OSCE
ANEXA NR. 14 MISIUNI NATO
ANEXA NR.15 MISIUNI UE
ANEXA NR.16 CADRUL GENERAL DE ORGANIZARE A MISIUNII DIN KOSOVO
ANEXA NR.17 TIPOLOGIA OPERAȚIILOR DE STABILITATE
ANEXA 18 BULETINUL SECRETARIATULUI GENERAL AL ONU ASUPRA RESPECTĂRII REGULILOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR DE CĂTRE FORȚELE NAȚIUNILOR UNITE
ANEXA NR. 19 COMISIA NAȚIONALĂ DE DREPTINTERNAȚIONAL UMANITAR DIN ROMÂNIA
ANEXA NR. 20 LOCUL ȘI ROLUL DETAȘAMANTULUI DE JANDARMI AL ROMÂNIEI ÎN CADRUL FORȚEI SPECIALE DE POLIȚIE A NAȚIUNILOR UNITE DIN KOSOVO
ANEXA NR. 21 LOCUL ȘI ROLUL MISIUNII DE POLIȚIE A UNIUNII EUROPENE (MPUE) ÎN CADRUL OPERAȚIILOR UE DE GESTIONARE A CRIZELOR
Anexa nr. 1
Cap. 1.1.2., p. 14
poliție de siguranță de stat
poliție de siguranță publică
poliție generală
prevenirea infracțiunilor administrative
menținerea ordinii publice
prevenirea accidentelor și catastrofelor
asigurarea respectării legilor administrative
supravegherea ocrotirii sociale
sprijinirea autorităților locale
activitatea de poliție sanitară
prevenirea incendiilor
ordinea în piețe și oboare
protecția drumurilor și țarinilor
transferul arestaților
poliția militară
jandarmeria rurală
poliția terestră
poliția fluvială
poliția maritimă și portuară
ANEXA 2 Organigrama MAI*
Cap. 1.2., p. 19
I. Aparat central
II. Instituții și structuri aflate în subordinea/coordonarea Ministerului Administrației și Internelor
A. Instituții și structuri aflate în subordinea Ministerului Administrației și Internelor
1. Agenția Naționalã Antidrog
2. Agenția Naționalã de Cadastru și Publicitate Imobiliarã
3. Institutul Național de Administrație
4. Agenția Naționalã a Funcționarilor Publici
5. Agenția Naționalã împotriva Traficului de Persoane
6. Administrația Naționalã a Rezervelor de Stat
7. Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale
8. Autoritatea Naționalã de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice
9. Instituția prefectului (42)
10. Direcția Generalã de Pașapoarte
11. Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor
12. Inspectoratul General pentru Situații de Urgențã
13. Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor
14. Centrul Informatic Național al Ministerului Administrației și Internelor (e-administrație)
15. Oficiul Român pentru Imigrări
16. Centrul de Cooperare Polițieneascã Internaționalã
17. Arhivele Naționale
18. Centrul Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor
19. Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza"
20. Liceul "Neagoe Basarab" al Ministerului Administrației și Internelor
21. Liceul "Constantin Brâncoveanu" al Ministerului Administrației și Internelor
22. Poliția Românã
23. Jandarmeria Românã
24. Poliția de Frontierã Românã
25. Inspectoratul General de Aviație al Ministerului Administrației și Internelor
26. Grupul Special de Protecție și Intervenție "Acvila"
27. Baza Centralã pentru Asigurarea Tehnicã a Misiunilor
28. Clubul Sportiv "Dinamo" București
29. Centrul Cultural al Ministerului Administrației și Internelor
30. Institutul de Studii pentru Ordine Publicã (I.S.O.P.)
31. Structuri subordonate unor unități centrale
B. Structuri aflate în coordonarea Ministerului Administrației și Internelor
1. Societatea Comercialã "COMICEX" – S.A.
Anexa 3
Cap. 1.2.1., p. 20
Structura organizatorică a Poliției Române
Anexa 4
Cap. 1.2.2., p. 24
Jandarmeria Româna este organizată pe principii militare, ca sistem unitar de forțe și mijloace, dispus conform organizării administrativ –
teritoriale a țării, și are următoarea structură organizatorică:
Anexa 5 Organigrama Poliției de frontieră
Cap. 1.2.3., p. 25
Anexa 6 Organigrama IGSU, Cap. 1.2.4., p. 29
Anexa 7. Riscuri și amenințări în contextul globalizării
Cap. 2.2.2., p. 80
Anexa 8 Forme ale criminalității organizate transnaționale
Cap. 2.2.2., p. 84
Anexa 9
Cap. 2.2.3., p. 91
CODUL DE CONDUITĂ PENTRU RESPONSABILII CU APLICAREA LEGILOR
– Adoptat prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 34/169 din 1979
ARTICOLUL l
Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să se achite întotdeauna de îndatoririle pe care le impune legea, servind colectivitatea și protejând toate persoanele împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl reclamă profesia lor.
Comentariu:
a) Expresia "responsabili cu aplicarea legilor" se referă la toți reprezentanții legii, fie desemnați sau aleși, care exercită puteri de poliție și, îndeosebi puteri de arestare sau detenție.
b) În țările în care puterea polițienească este exercitată de autoritățile militare, în uniformă sau în haine civile, sau de către forțe ale securității statului, definiția responsabililor cu aplicarea legilor cuprinde și pe agenții acestor servicii.
c) Servirea colectivității se referă în special la asistența acordată membrilor colectivității care, într-o situație de urgență de ordin personal, economic, social sau de altă natură, au nevoie de ajutor imediat.
d) Prezenta dispoziție vizează nu numai toate actele de violență, jaf sau alte acte prejudiciabile, ci și totalitatea actelor interzise de legislația penală. Totodată ea este aplicabilă actelor comise ca persoane care nu sunt susceptibile să-și atragă răspundere penală.
ARTICOLUL 2
În îndeplinirea datoriilor ce le revin, responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere și să protejeze drepturile oricărei persoane.
Comentariu:
a) Drepturile fundamentale avute în vedere sunt definite și protejate de dreptul intern și dreptul internațional. Instrumentele internaționale pertinente cuprind în principal Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Declarația asupra protecției tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, Declarația Națiunilor Unite cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenția internațională cu privire la eliminarea și reprimarea crimei de genocid, Ansamblul regulilor minime pentru tratamentul deținuților și Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare.
b) În comentariile interne cu privire la această dispoziție, ar fi potrivit să fie identificate prevederile regionale sau naționale care definesc și protejează aceste drepturi.
ARTICOLUL 3
Responsabilii cu aplicarea legilor pot recurge la forță numai când aceasta este absolut necesară și în măsura reclamată de îndeplinirea funcțiilor lor.
Comentariu:
a) Această dispoziție subliniază faptul că responsabilii cu aplicarea legilor nu trebuie să recurgă la forță decât în mod excepțional; cu toate că această dispoziție implică ideea că responsabilii cu aplicarea legilor pot fi autorizați să recurgă la forță, în măsura în care există motive rezonabile a fi considerată necesară, date fiind împrejurările, pentru a împiedica o crimă sau pentru a aresta ori a ajuta să fie arestați legal delincvenți sau suspecți, nu se poate recurge la forță peste aceste limite.
b) Dreptul intern restrânge în general recurgerea la forță de către responsabilii cu aplicarea legilor, în conformitate cu principiul proporționalității. În interpretarea acestei dispoziții, trebuie să se țină seama de principiul național al proporționalității. Prezenta dispoziție nu trebuie în nici un caz să fie interpretată ca autorizând folosirea forței în mod disproporționat/ață de scopul legitim urmărit.
c) Folosirea armelor de foc este considerată ca o măsură extremă. Trebuie făcut totul pentru a se exclude folosirea armelor de foc, în special împotriva copiilor. În general, nu trebuie să se recurgă la armele de joc decât atunci când un presupus delincvent opune rezistență cu arma sau, în orice alt fel. pune în pericol viata altuia, și atunci când mijloacele mai puțin extreme nu sunt suficiente pentru a stăpâni sau a reține un presupus delincvent. De fiecare dată când a fost utilizată o armă de foc, cazul trebuie să fie semnalat prompt autorităților competente.
ARTICOLUL 4
Informațiile cu caracter confidențial aflate în posesia responsabililor cu aplicarea legilor trebuie să fie ținute secrete afară doar dacă îndeplinirea funcțiilor lor sau necesitățile justiției nu reclamă în mod absolut contrariul.
Comentariu:
Prin funcțiile lor, responsabilii cu aplicarea legilor culeg informații care pot avea legătură cu viața particulară a a altor persoane sau pot fi susceptibile să dăuneze intereselor și, îndeosebi, reputației acestor persoane. Trebuie să se acorde cea mai mare grijă păstrării și utilizării acestor informații. care nu vor fi divulgate decât pentru necesitățile de serviciu și în interesul justiției. Orice divulgare făcută în alte scopuri este total abuzivă.
ARTICOLUL 5
Nici un responsabil cu aplicarea legilor nu poate aplica, incita sau tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradat și nici nu poate invoca ordinul superiorilor sau existența unor împrejurări excepționale cum sunt starea de război sau amenințarea unui război, amenințarea contra securității
naționale, instabilitate politică internă sau orice altă stare excepțională pentru a justifica tortura sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Comentariu:
a} Această interdicție decurge din Declarația cu privire la protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală, potrivit căreia: "(Acest act constituie) un ultraj la demnitatea umană, să fie condamnat ca o negare a scopurilor Cartei Națiunilor Unite și o violare a drepturilor omului și libertăților fundamentale proclamate în Declarația Universală a Drepturilor Omului (și în alte instrumente internaționale în materia drepturilor omului) ".
b) În Declarația menționată, tortura este definită după cum urmează: 'Termenul de tortură desemnează orice act prin care sunt provocate, în mod deliberat, unei persoane o durere sau suferințe adânci, fizice sau psihice, de către agenți ai organelor publice sau la incitarea acestora, mai ales în scopul de a obține din partea ei sau a unei terțe persoane informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru acte pe care le-a comis sau de care este bănuită că le-a comis, sau de a intimida o altă persoană. Acest termen nu se referă la durerea sau suferințele rezultate exclusiv din aplicarea sancțiunilor legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau provocate de acestea, într-o măsură compatibilă cu Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților."
c) Expresia "pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradant" nu a fost definită de Adunarea Generală însă trebuie să fie interpretată în așa fel încât să asigure o protecție cât mai largă cu putință împotriva tuturor abuzurilor, fie cu caracter fizic sau moral.
ARTICOLUL 6
Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să vegheze ca sănătatea celor ce se află în paza lor să fie întru totul protejată și, în special, să ia imediat măsuri pentru a li se acorda îngrijiri medicale de fiecare dată când aceasta se impune.
Comentariu:
a) "Îngrijiri medicale" termen care desemnează serviciile prestate de personalul medical, inclusiv de medicii autorizați și personalul paramedical, trebuie să fie asigurate atunci când sunt necesare sau cerute.
b) Deși personalul medical este în general atașat pe lângă serviciile însărcinate cu aplicarea legilor, responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să se conformeze cu avizul acestui personal în cazul în care el recomandă ca persoana aflată în paza lor să primească un tratament corespunzător din partea unui personal medical care nu depinde de serviciile însărcinate cu aplicarea legilor, sau în consultare cu un asemenea personal medical.
c) Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie, de asemenea, să asigure îngrijiri medicale victimelor încălcărilor legii sau ale accidentelor ce rezultă din aceste încălcări.
ARTICOLUL 7
Responsabilii cu aplicarea legilor nu trebuie să comită nici un act de corupție.
De asemenea, ei trebuie să se opună energic oricăror acte de acest fel și să le combată.
Comentariu:
a) Orice act de corupție, ca și abuz de autoritate, este incompatibil cu funcția de responsabil cu aplicarea legilor. Oricărui responsabil cu aplicarea legilor care comite un act de corupție trebuie să i se aplice legea, dat fiind că guvernele nu vor putea aplica legea resortisanților, dacă nu pot sau nu vor să o aplice agenților din cadrul propriilor lor servicii.
b) Deși definiția corupției este de resortul dreptului intern, ea trebuie să fie înțeleasă ca incluzând orice act de comitere sau omitere săvârșit de un responsabil aflat în exercițiul funcțiunii sau cu ocazia acestui exercițiu, în schimbul unor daruri, promisiuni sau avantaje cerute sau acceptate, sau faptul de a le primi în mod inadvertent, odată ce actul este considerat îndeplinit.
c) Expresia "act de corupție" menționat mai sus include și tentativa de corupție.
ARTICOLUL 8
Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să respecte legea și prezentul Cod.
De asemenea, ei trebuie să împiedice violările legii și ale prezentului Cod și să opună energie cu toate capacitățile de care dispun.
Responsabilii cu aplicarea legilor care au motive să considere că s-a produs sau este pe cale să se producă o violare a prezentului Cod, vor semnala cazul superiorilor lor și, la nevoie, altor autorități sau instanțe de control sau de recurs competente.
Comentariu:
a) Prezentul Cod trebuie să fie respectat în cazurile în care el a fost încorporat în legislația sau practica națională. Dacă legislația sau practica națională conține dispoziții mai stricte decât cele din prezentul Cod, vor fi respectate dispozițiile mai stricte.
b) Prezentul articol urmărește să mențină un echilibru între disciplina necesară în cadrul serviciului de care depinde într-o mare măsură siguranța publică, pe de o parte, și necesitatea de a lua măsuri în cazul violării drepturilor fundamentale ale ființei umane, pe de altă parte. Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să semnaleze violările pe cale ierarhică și să nu ia alte măsuri legale decât dacă nu există alte căi de recurs sau dacă respectivele căi de recurs sunt ineficace. Responsabilii cu aplicarea legilor nu sunt pasibili de sancțiuni administrative sau de altă natură pentru faptul de a fi semnalat că s-a produs sau este pe cale să se producă o violare a prezentului Cod.
c) Expresia "autorități sau instanțe de control sau de recurs" desemnează acele autorități sau instanțe create în conformitate cu legislația națională, fie că țin de serviciile responsabile cu aplicarea legilor sau sunt independente, și care sunt dotate cu puteri statutare, cutumiare sau de altă natură, pentru a lua la cunoștință de plângerile sau reclamațiile referitoare la violarea unor reguli conținute în prezentul Cod.
d) În anumite țări, mijloacele de informare în masă pot fi considerate ca îndeplinind funcții de control, analoage celor descrise în alineatul de mai sus. Responsabilii cu aplicarea legilor pot, în aceste cazuri, să se considere îndrituiți să aducă la cunoștința opiniei publice astfel de violări, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, ca ultimă cale de urmat și în conformitate cu legile și cutumele propriei lor țări și cu dispozițiile Articolului 4 din prezentul Cod.
e) Responsabilii cu aplicarea legilor, care se conformează dispozițiilor prezentului Cod, merită respectul, sprijinului moral activ și concursul colectivității în mijlocul căreia exercită funcțiile, ca și ale celor din serviciul din care fac parte și ale colegilor lor.
Anexa 10
Cap. 2.3.2., p. 97
L I S T A
cuprinzând acordurile interministeriale încheiate de Ministerul Administrației și Internelor cu parteneri externi, inclusiv colaborările ministerului în cadrul unor acorduri interguvernamentale, cu precizarea actului normativ prin care acestea au fost aprobate
A. SITUAȚIA ACORDURILOR DE READMISIE
I. Acorduri ratificate
1. Legea nr. 45/4.04.1997 pentru ratificarea Acordului dintre România și Regatul Spaniei privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București la 29 aprilie 1996 (M.Of. nr.58/.8.04.1997). În vigoare: 24.05.1997.
2. Legea nr. 173/1997 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București la 4 martie 1997 (M.Of. nr.304/1997), în vigoare din 01.02.1998.
Notă: Înțelegerea între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din R. Italiană pentru aplicarea Acordului de readmisie, semnată la București, la 15 aprilie 1997, a intrat în vigoare în același timp cu Acordul de readmisie.
3. H.G. nr. 638/1993 pentru aprobarea Înțelegerii dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Polone cu privire la preluarea reciprocă a persoanelor aflate ilegal pe teritoriul unuia dintre statele contractante, semnat la Varșovia, la 24 iulie 1993 (M.Of. nr. 288/1993). Protocolul privind aplicarea Înțelegerii sus-menționate a fost semnat la aceeași dată.
4. Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovace privind readmisia persoanelor (OUG 84/14.07.2005), document care a intrat în vigoare la 4 octombrie 2005 și Protocolul între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul de Interne din Republica Slovacă pentru implementarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovace privind readmisia persoanelor (HG 800/14.07.2005), care a intrat în vigoare 28 octombrie 2005, au fost semnate cu ocazia vizitei oficiale la Bratislava a ministrului administrației și internelor, domnul Vasile BLAGA, la data 30.06.2005.
5. H.G. nr. 152/1994 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Cehe privind predarea–preluarea persoanelor a căror intrare sau ședere pe teritoriul celuilalt stat este ilegală, semnat la Praga la 25.01.1994 (M.Of. nr. 107/1994). Protocolul pentru aplicarea Acordului sus-menționat a fost semnat la aceeași dată.
6. H.G. nr. 278/1994 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală (M.Of. nr. 170/1994). În vigoare din 12.09.1994.
7. H.G. nr. 635/1994 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Elene privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală (M.Of. nr. 282/1994). În vigoare din 18.08.1995.
8. H.G. nr. 825/1995 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României, pe de o parte, și Guvernele Regatului Belgiei, Marelui Ducat de Luxemburg și Regatul Țărilor de Jos, pe de altă parte, privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la data de 6 iunie 1995, la București (M. Of. nr. 241/1995). În vigoare din 01.10.2006 (M.Of. nr. 4/2007), pentru partea luxemburgheză.
9. H.G. nr. 411/1996 privind aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Consiliul Federal Elvețian privind readmisia persoanelor aflate în situații ilegale și a Protocolului pentru aplicarea Acordului dintre Guvernul României și Consiliului Federal Elvețian privind readmisia persoanelor aflate în situații ilegale, semnate la București la 9 februarie 1996 (M.Of. nr. 119/1996).
10. Convenție între Ministerul de Interne din România și Ministerul Federal de Interne al Republicii Federale Germania cu privire la preluarea de persoane apatride semnată la Bonn, la 9 iunie 1998, aprobat prin H.G. nr.869/03-12-1998 , publicată în MO nr. 476 din 10.12.1998 ;
11. Legea nr. 66 din 24 aprilie 2000 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Regatului Danemarcei privind readmisia cetățenilor proprii si a străinilor, semnat la București la 25 februarie 1999 (M.Of. 187/2000).
12. Legea nr. 513/4.10.2001 privind ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Slovenia privind readmisia persoanelor a căror intrare și ședere pe teritoriile statelor sunt ilegale, semnat la București, la 4 octombrie 2000 (M.Of. nr.663/23.10.2001). A intrat în vigoare la data de 5 decembrie 2002.
13. Legea nr. 60/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Finlanda privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la Helsinki, la 5 noiembrie 1999 (M. Of. 132/2001). Acordul a devenit operațional la 9.08.2001.
14. Legea nr. 59/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Indiei privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la New Delhi, la 2 noiembrie 1995 (M.Of. 138/2001).
15. Legea nr. 61/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la 23 iunie 2000 (M.Of. 132/2001).
16. Legea nr. 80/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Irlanda privind readmisia propriilor cetățeni și a cetățenilor unor state terțe care se află ilegal pe teritoriile statelor lor, semnat la București, la 12 mai 2000 (M.Of. 147/2001).
17. Legea nr.642/16.11.2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind readmisia persoanelor, semnat la București, la data de 2 aprilie 2001 (M.Of 768/3/12.2001). În vigoare din 10.02.2002.
18. Legea nr.124/18.03.2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor, semnat la București, la data de 27 iulie 2001 (M.Of. 195 / 21.03.2002).
Notă: H.G. nr. 891/5.07.2006 (M.O. nr. 623/19.07.2006) pentru aprobarea Protocolului semnat la București, la 23.03.2006, între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Interne și Serviciul Grăniceri din Republica Moldova pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor, semnat la București, la 27 iulie 2001.
19. Legea nr. 230/ 23 aprilie 2002 privind aprobarea Ordonanței de Guvern nr. 12/24.01.2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la data de 10.12.2001 (M. Of. nr.296/30.04.2002), a intrat în vigoare la 30 noiembrie 2002. H.G. nr.228/07.03.2002 pentru aprobarea Protocolului între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din Republica Ungară pentru aplicarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a altor persoane, semnat la București, la data de 10 decembrie 2001 (M.Of. 192/21.03.2002), a intrat în vigoare la 30.11.2002.
20. Acord între Guvernul României și Guvernul Federal al Republicii Austria privind readmisia persoanelor, respectiv Protocol pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Federal al Republicii Austria privind readmisia persoanelor, semnate la Viena, la data de 28 noiembrie 2001, ratificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 188/2001, aprobată prin Legea.nr.134/21-03-2002 , publicată în M.O. nr. 205 din 26 martie 2002.
21. Legea nr. 683/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul
Republicii Croația privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la Zagreb, la 30 septembrie 2000 (M.Of. nr. 817/19.12.2001). A intrat în vigoare la data de 24 octombrie 2002.
22. Legea 607/6 noiembrie 2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Albania privind readmisia persoanelor, semnat la București, la 7 iunie 2002 (M.O. 829/18 nov. 2002), în vigoare din 2 ianuarie 2003.
Notă: Protocolul dintre M.A.I. din România și Ministerul Ordinii Publice din R. Albania pentru aplicarea acordului dintre Guv. Rom și Guv. R. Albania privind readmisia persoanelor, semnat la București, la data de 13.10.2004. A intrat în vigoare la data de 23.05.2005.
23. Legea nr. 26/13.01.2003 (M.O. nr. 31./21.01.2003) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Letone privind readmisia persoanelor; în vigoare din 25.09.2004; H.G. nr. 1183/24.10.2002 (M.O. 817/12.11.2002) pentru ratificarea Protocolului pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Letone privind readmisia persoanelor; cele două documente au fost semnate la Riga, la 5 iulie 2002. Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 25.09.2004.
24. Legea nr. 128/11.04.2003 (M.Of. 266/16.04.2003) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Portugheze privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la Lisabona pe 26 septembrie 2002 (a intrat în vigoare din 2 august 2003).
25. Legea nr. 69/11.03.2003 privind ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Norvegiei privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la București, la data de 17 iulie 2002 ( M.O. 181/24 martie 2003, în vigoare din 24 iulie 2003).
26. Legea nr. 369/2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind readmisia persoanelor și Protocolul de aplicare a acestui Acord, semnate la 20 februarie 2003, la București. (M. Of. 684/2003). În vigoare: 6 iunie 2004.
27. Legea nr. 367/19 septembrie 2003 privind ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Libaneze privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la data de 18 martie 2002 (M.O. 683/29 sept. 2003).În vigoare de la data de 15 mai 2004.
28. Legea nr. 284/23.06.2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia privind readmisia cetățenilor statelor lor și a străinilor aflați în situație ilegală pe teritoriile acestor state, semnat la 19.01.2004, la București. (M.O. 604/06.07.2004).
Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 08.11.2004.
29. Legea nr. 193/2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Macedonia privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la 12 nov. 2003. (M.O. 482/28 mai 2004). In vigoare 10.11.2006.
30. Legea nr. 283/23.06.2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Lituania privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la data de 19 februarie 2004.
Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 13.11.2004.
31. Legea 251/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 85/14.07.2005 privind ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Estone privind readmisia persoanelor, semnat la București, la 23.10.2003.
Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 23.10.2005.
32. Legea 59/22 martie 2006 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Consiliul de Miniștri ai Bosniei și Herțegovina privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la București la 10 octombrie 2005.
33. Legea 59/22 martie 2006 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Consiliul de Miniștri ai Bosniei și Herțegovina privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la București la 10 octombrie 2005.
34. Legea nr. 145 din 10 iulie 2008, publicată în MOf. Nr. 580/01.08.2008 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Islandei privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la Bruxelles, la data de 04 octombrie 2007.
B. COOPERARE POLIȚIENEASCĂ
I. Acorduri, înțelegeri și protocoale bilaterale în vigoare
1. H.G. nr. 185/1992 privind aprobarea Înțelegerii dintre Guvernul României și Guvernul Canadei referitoare la administrarea de probe necesare în urmărirea și judecarea unor infracțiuni (M. Of. nr. 97/1992).
2. Legea nr. 50/14 martie 2001, MOf nr.136/20.03.2001 pentru ratificarea Convenției între Guvernul României și Guvernul Regatului Belgiei privind cooperarea polițienească, semnată la București, la 14 aprilie 1999.Convenția a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2002.
3. Legea nr. 70/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind colaborarea în combaterea criminalității, semnat la Kiev, la 6 iunie 1999.
4. Ordonanța nr. 4/19.07.2001 pentru ratificarea Scrisorii de Înțelegere între Guvernul României și Guvernul Statelor Unite ale Americii privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnată la 3 iulie 2001.
Notă: Protocolul adițional la Scrisoarea de Înțelegere a fost semnat la data de 24 septembrie 2002, la București, (O.U.G nr 125 / 2 octombrie 2002, M.O. 754 / 16.10.2002).
5. Convenție între Guvernul României și Guvernul Regatului Belgiei privind cooperarea polițienească, semnată la București, la 14 aprilie 1999.
Notă: Documentul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2002.
6. H.G. nr.1935/18.10.2001 (MOf nr.690/31.10.2001) pentru aprobarea Protocolului de cooperare între Ministrul de Interne al României și Ministrul de Interne al Regatului Belgiei,
semnat la București, la 25 iunie 2001. Notă: A intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2002.
7. H.G. 29 din 4 octombrie 2002 privind participarea României la Misiunea de Politie a Uniunii Europene (EUPM) in Bosnia-Hertegovina cu 75 de polițiști în cadrul forței în așteptare și în zona de responsabilitate.
8. H.G. nr. 1295 / 20 noiembrie 2002, pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în vederea protecției minorilor români aflați în dificultate pe teritoriul Republicii Franceze și a întoarcerii acestora în țara de origine, precum și a luptei împotriva rețelelor de exploatare, semnat la Paris, la 4 octombrie 2002, în vigoare până la 1.02.2006. Un nou acord bilateral în acest domeniu a fost semnat la București, la 1.02.2007, urmându-se procedura internă pentru intrarea în vigoare.
9. Acordul între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare, referitor la implementarea programului „Introducerea conceptului Poliției de proximitate” în România, etapa 1.1.2005-31.3.2007, semnat la București, la 9 noiembrie 2005. (Documentul a intrat în vigoare la 8 martie 2006).
10. Decret nr. 534 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Tratatului dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucrainiene, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la data de 17 iunie 2003, la Cernăuți.
11. Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public și Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor din România și Ministerul Afacerilor Externe al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind asigurarea pregătirii profesionale pentru Modelul European de Informații Operative. Notă: Semnată la 10 mai 2006, la București.
12. Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind furnizarea unui program de pregătire profesională la nivel avansat în domeniul managementului informatorilor în regim confidențial.
Notă: Semnată la 10 mai 2006, la București.
13. H.G. nr. 826/2003 privind aprobarea Înțelegerii dintre Inspectoratul General al Poliției de Frontieră din Ministerul de Interne al României și Serviciul Federal de Frontieră al Federației Ruse privind colaborarea în probleme de frontieră, document semnat la 27 martie 2003, la București.
14. Declarația Comună a Ministerului Administrației și Internelor și Ministerului de Stat pentru Interne al Bavariei privind colaborarea generală polițienească și combaterea criminalității, semnată la München, la 11 februarie 2004, aprobată prin H.G. nr.682/05-05-2004, publicată în M.O. nr. 423 din 12 mai 2006
15. H.G. 737/2004, M.O. 476/27.05.2004, pentru ratificarea Protocolului de cooperare între Inspectoratul General al Poliției Române din Ministerul Administrației și Internelor din România și Departamentul Siguranței Publice din Ministerul de Interne din Republica Italiană, semnat la Roma, la data de 7 octombrie 2003.
16. H.G. nr. 352/16.03.2006 pentru aprobarea Protocolului între Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române din Ministerul Administrației și Internelor al României și Serviciul Grăniceri al Republicii Moldova privind schimbul de informații în scopul îndeplinirii misiunilor specifice, semnat la Chișinău, la 22 noiembrie 2006. (M.Of. partea I, nr. 278/28.03.2006).
17. Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea autorităților de frontieră, semnat la Sofia, la 22.12.2004. Documentul juridic a intrat în vigoare la 28 iulie 2005.
18. H.G. nr. 1537/1.11.2006, M.O. 926/15.11.2006 pentru aprobarea Protocolului între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Interne din Republica Muntenegru privind cooperarea în domeniul polițienesc, semnat la București la 25 august 2006.
19. Legea nr. 214/2007 pentru ratificarea Convenției de cooperare polițienească pentru Europa de Sud-Est. Încheiată la nivel de stat, a fost semnată, la Viena, la data de 05 mai 2006, de către miniștrii de interne din Albania, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România și Serbia.
20. Legea nr. 39/2007 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind regimul frontierei de stat româno-bulgare, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră.
Notă: Acordul a fost publicat în M.Of. nr. 184/16.03.2007, și a intrat în vigoare la 30 martie 2007.
21. Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind controlul în comun al trecerii frontierei, semnat la data de 21.12.2006. A intrat în vigoare la 30.07.2007.
22. H.G. nr. 859/13 august 2008 pentru aprobarea Acordului între Guvernul României și Guvernul R. Italiene privind cooperarea în vederea protecției minorilor români neînsoțiți aflați pe teritoriul Republicii Italiene.
C. COMBATERE A CRIMEI ORGANIZATE ȘI A ALTOR INFRACȚIUNI
I. Acorduri, înțelegeri și protocoale bilaterale în vigoare
1. H.G. nr. 550/1994 pentru aprobarea Înțelegerii dintre Guvernul României și Guvernul
Republicii India cu privire la cooperarea în combaterea criminalității organizate, a terorismului internațional, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale (M.Of. nr. 272/1994).
2. H.G. nr. 568/1994 pentru aprobarea Convenției de cooperare dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Argentina în lupta împotriva traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope și a delictelor conexe (M.Of. nr. 272/1994).
3. H.G. nr. 134/1995 pentru aprobarea Acordului de cooperare dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Orientale a Uruguayului în lupta împotriva delincvenței organizate și a traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope (M. Of. nr. 50/1995).
4. H.G. nr. 813 /1997 pentru aprobarea Acordului de cooperare între Guvernul României și Guvernul Regatului Maroc în domeniul luptei împotriva traficului de stupefiante, imigrărilor clandestine și criminalității organizate, semnat la Rabat la 26 august 1997 (M.Of. nr. 374/1997). A intrat în vigoare la data de 24 iulie 2006.
5. Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Germania cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, precum și a terorismului și a altor fapte penale de o gravitate deosebită și Protocolul la Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Germania cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, precum și a terorismului și a altor fapte penale de o gravitate deosebită, semnate la București, la 15 octombrie 1996, aprobat prin H.G. nr.80/15-03-1997 , publicată în MO nr. 48 din 20.03.1997
6. H.G. nr. 271/1997 pentru aprobarea Acordului de cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, a terorismului și a traficului ilicit de droguri dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare, semnat la Budapesta la 19 februarie 1997 (M.Of. nr. 124/1997).
7. Legea nr. 148/1997 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord cu privire la colaborarea în lupta împotriva crimei organizate și traficului ilicit de droguri și substanțelor psihotrope, semnat la București la 14 noiembrie 1995 (M.Of. nr. 175/1997).
8. Legea nr. 101/2.06.1999 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Peru privind prevenirea, controlul, investigarea și combaterea consumului neregulamentar și traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și a delictelor conexe (M. Of. nr. 255/03.06.1999).
9. Legea nr.154/11.10.1999 pentru ratificarea Acordului de cooperare dintre Guvernul României, Guvernul Republicii Bulgaria și Guvernul Republicii Turcia în domeniul luptei împotriva terorismului, crimei organizate, traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope, spălării banilor, traficului de arme și persoane și altor infracțiuni grave, semnat la Antalya la 16 aprilie 1998 (M.Of. nr. 497/14.10.1999).
10. H. G. nr. 280/8.04.1999 (M.O. 180/28.04.1999) pentru ratificarea Protocolului de cooperare trilaterală lărgită dintre Guvernul României, Guvernul Republicii Bulgaria și Guvernul Republicii Elene în combaterea criminalității și, în special a criminalității transfrontaliere, semnat la Sofia la 8 septembrie 1998.
Notă: Documentul a intrat în vigoare la data de 4 iunie 1999 și nu conține prevederi referitoare la durata valabilității sale.
11. Legea nr.13/06.03.2000 pentru ratificarea Înțelegerii dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Cipru cu privire la cooperarea în lupta împotriva criminalității internaționale, semnate la București la 7 iunie 1995 (M.Of. nr.104/08.03.2000).
12. Acord între Guvernul României și Guvernul Federal al Austriei privind cooperarea în combaterea crimei organizate, traficului internațional ilegal de droguri, a terorismului internațional, precum și în alte scopuri în domeniul justiției penale, semnat la București, la 18.03.1999, aprobat prin H.G. nr.917/09-11-1999 , publicată în M.O. nr. 557 din 15.11.1999
13. Legea nr. 6 / 6 martie 2000 (M.O. 101 / 08.03.2000),în vigoare de la 2 iulie 2000, pentru
ratificarea Acordului de cooperare între Guvernele Statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre privind combaterea criminalității, în special a formelor ei organizate (Acordul CEMN), semnat la Kerkyra, la 2 octombrie 1998.
14. Protocolul Adițional la Acordul CEMN, semnat la Kiev, la 15 martie 2002 (Legea nr. 164/22 aprilie 2003 / M.Of. 311, Partea I /8 mai 2003).
15. Protocolul privind combaterea terorismului, adițional la Acordul CEMN, semnat la data de 3 decembrie 2004, la Atena, a fost ratificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 96/14.07.2005, publicată în MO Partea I, nr. 640/20.07.2005.
16. H.G. 970 / 19.10.2000 (M.O. 530 / 27 octombrie 2000) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Statelor Unite Mexicane privind cooperarea în combaterea traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope și a delictelor conexe, semnat la București la 19 aprilie 1999.
17. Legea nr. 64/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Federative a Braziliei privind cooperarea în combaterea producerii și traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, a folosirii inadecvate a farmacodependenței, semnat la București, la 22 octombrie 1999.
18. Legea nr. 67/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Hașemit al Iordaniei cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, a substanțelor psihotrope, a terorismului, precum și a altor activități ilegale, semnat la București, la 17 septembrie 1999, intrat în vigoare la data de 13 mai 2001.
19. Legea nr. 70/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind colaborarea în combaterea criminalității, semnat la Kiev, la 6 iunie 1999.
20. HG nr.597/11.07.2001 (M.Of., nr.374/11.07.2001) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovenia privind cooperarea în lupta împotriva crimei organizate, a traficului ilicit de droguri, substanțe psihotrope, precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la București, la 4 octombrie 2000. A intrat în vigoare la 17 august 2001.
21. H.G. nr. 703/2001 (M.Of. nr. 440/06.08.2001) pentru aprobarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Croația privind cooperarea în combaterea terorismului, crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnat la Zagreb, la 30 septembrie 2000. A intrat în vigoare la data de 21 mai 2002.
22. Legea nr. 188 / 16 aprilie 2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Polone privind colaborarea în combaterea criminalității organizate, a terorismului și a altor categorii de infracțiuni, semnat la Varșovia, la 11 iulie 2001. (M.Of. nr.
278/25.04.2002). (în vigoare de la 2 septembrie 2003).
Notă: Protocolul de aplicare a Acordului sus-menționat între IGPR și structura similară poloneză a fost semnat la 25.03.2004, dată la care documentul a intrat în vigoare.
23. Legea nr.123/18.03.2002, publicată în MOf nr. 203/26.03.2002, pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Statului Israel privind cooperarea în combaterea traficului ilicit și abuzului de droguri și substanțe psihotrope și a altor infracțiuni grave, semnat la Ierusalim, la 17 iulie 2001. A intrat în vigoare la 8 aprilie 2002.
24. Legea nr. nr. 455/24.05.2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Armenia cu privire la colaborarea în combaterea crimei organizate și traficului ilicit de droguri și substanțe psihotrope, semnat la data de 31 octombrie 2001, la Erevan (M.Of. nr. 397/10.06.2002).
Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2002, ca urmare a informării de către părți a îndeplinirii procedurilor interne pentru intrare în vigoare.
25. Legea nr. 465 / 09.07.2002 pentru ratificare Acordului între România și Republica Cehă privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și altor infracțiuni grave, semnat la 13 noiembrie 2001 (M.Of. nr. 559/30.07.2002). Acordul a intrat în vigoare la data de 2 martie 2003.
26. Legea 610/6 noiembrie 2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Albania cu privire la cooperarea în domeniul combaterii terorismului, a
crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și a substanțelor psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnat la București, la 7 iunie 2002 (M.O. 824/14 noiembrie 2002).
Notă: Documentul este în vigoare din 19 decembrie 2002.
27. Legea nr. 70/ 11.03.2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la Sofia, la data de 10.07.2002.
Notă: Legea pentru ratificarea Acordului a fost publicată în M.O. nr. 181/24.03.2003. Acordul a intrat în vigoare la data de 17.02.2004 ca urmare a notificării de către părți a îndeplinirii procedurilor interne necesare pentru intrarea acestuia în vigoare.
28. Legea nr. 367/19 sept. 2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Libaneze privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a
traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la București, la data de 18 martie 2002. (M.O. 683/29 sept. 2003). A intrat în vigoare la 6 iulie 2006.
29. Legea nr. 61/24.03.2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Kazahstan privind cooperarea în combaterea crimei organizate, traficului ilicit de droguri și a altor infracțiuni periculoase, semnat la Alma Ata, la 9 septembrie 2003. (M.O. 285/05.04.2004). A intrat în vigoare la data de 9.04.04.
30. Legea nr. 258/2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul
Republicii Macedonia cu privire la cooperarea în combaterea terorismului, crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnat la 12 nov. 2003. (M.O. 564/25 iunie 2004). In vigoare 10.10.2006.
31. Legea 262/16.06.2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Arabe Egipt privind cooperarea în domeniul combaterii criminalității. Documentul a fost semnat la 03.12.2003, la București. (M.O. 574/29.06.2004). În vigoare din 11.08.2004.
32. Legea 202/2004 (M.O. 488/31.05.2004, în vigoare din 8 iulie 2004) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovacia privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la 17 octombrie 2003, București. În vigoare din 8 iulie 2004.
33. Acord între Guvernul României și Guvernul R. Azerbaidjan privind cooperarea în combaterea traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, semnat la București, la 11.10.2004. A intrat în vigoare la 25 aprilie 2005.
34. Legea nr. 87 / 7 aprilie 2005 (M.Of. P I nr. 310/13 aprilie 2005) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Chile privind cooperarea în domeniul prevenirii și combaterii consumului ilegal și a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, semnat la data de 11.10.2004, la București. În vigoare din 20 mai 2005.
35. Acord între Guvernul României și Guvernul Georgiei privind cooperarea în combaterea terorismului, criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, precum și a altor infracțiuni grave, semnat la București, la data de 14 mai 2004. A intrat în vigoare la data de 3 mai 2005.
36. Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Islamice Pakistan privind cooperarea în domeniul luptei împotriva producerii ilegale, traficului și consumului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, semnat la data de 14.04.2004, la București. Ratificat prin Legea 173/2005, publicată în MOf. nr. 504/14 iunie 2005.
37. Acord între România și Confederația Elvețiană privind cooperarea în combaterea terorismului, criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, precum și a altor infracțiuni transnaționale, semnat la 19.09.2005, la București. Notă: Documentul a fost ratificat prin Legea nr. 60/22.03.2006, publicată în MOf. nr.273/27.03.2006. Se așteaptă notificarea diplomatică a părții elvețiene în legătură cu îndeplinirea procedurilor interne de intrare în vigoare.
38. Acord între Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, traficului de ființe umane, terorismului și altor infracțiuni grave, semnat la București, la data de 10 mai 2004. a fost ratificat prin Legea nr. 168/9 iunie 2005 (M.O nr. 500 din 14 iunie 2005) și a intrat în vigoare la data de 5 noiembrie 2005.
39.Convenția între România și Spania privind cooperarea în combaterea criminalității, semnată la Madrid, la 30 martie 2006. În vigoare de la 14 februarie 2007 (Legea 495 din 28.12.2006, MOf nr. 1051 din 29.12.2006).
40. H.G. nr. 664 din 27.06.2007, M.Of. nr. 488 din 20.07.2007 pentru aprobarea Acordului între Ministerul Administrației și Internelor din România și Serviciul Federal pentru Controlul Traficului de Droguri și Substanțe Psihotrope al Federației Ruse privind cooperarea în prevenirea și combaterea traficului ilicit de droguri, substanțe psihotrope și precursori. Notă: Documentul juridic a fost semnat la București, la data de 14 martie 2007 și este în vigoare.
41. Legea 318 din 13 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 791/21.XI.2007, pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Malta privind cooperarea în domeniul luptei împotriva traficului ilicit de droguri și de substanțe psihotrope, precum și împotriva crimei organizate, semnat la 12 iunie 2007, în marja Consiliului JAI desfășurat la Luxemburg.
42. Acord între România și Republica Indonezia privind cooperarea în combaterea crimei organizate, traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la data de 10 iulie 2006, la București; a fost ratificat prin Legea nr. 68/22.03.2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 232/04.04.2007.
43. Legea nr. 138/10 iulie 2008 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Consiliul de Miniștri din Bosnia și Herțegovina privind cooperarea în combaterea terorismului și a crimei organizate, semnat la București, la 04 iunie 2007.
Notă: La data de 04 iulie 2008, a fost publicată în M. O. nr. 586 partea I din 05 august 2008, Legea nr. 138/10 iulie 2008 pentru ratificarea documentului juridic de referință.
Documentul a intrat în vigoare la data de 11 septembrie 2008.
D. ÎN DOMENIUL COOPERĂRII LA FRONTIERĂ
I. Acorduri, înțelegeri și protocoale bilaterale în vigoare / în procedură de intrare în vigoare
1. Convenție între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar – București, 27.04.2004. (La data de 13 septembrie 2005, documentul a intrat în vigoare).
2. Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare pentru aplicarea Convenției între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar, semnată la București la 27 aprilie 2004. (La data de 13 septembrie 2005, documentul a intrat în vigoare).
Notă: Acordul semnat la 21.12.2006, la București, precedentul document juridic a fost amendat și completat. Noul Acord se află în procedură de intrare în vigoare, iar potrivit dispozițiilor finale, se aplică provizoriu de la 1 ianuarie 2007.
3. Decretul privind promulgarea Legii de ratificare a Tratatului între România și Republica Ungară privind regimul juridic al frontierei de stat româno – ungare, cooperarea și asistență reciprocă – București, la data de 20 octombrie 2005. (La data de 07.06.2006, Președintele României a semnat Decretul privind promulgarea Legii de ratificare. Tratatul a intrat în vigoare la data de 06 ianuarie 2007).
4. HG 327/28.03.2007 pentru aprobarea Protocolui între MAI din România și Ministerul de Interne din Republica Italiană privind cooperarea în domeniul Poliției de Frontieră, semnat la București, la 19.12.2006.
5. Înțelegere între MAI din România și MI din Republica Italiană privind aplicare Protocolului de cooperare între MAI din România și Ministerul de Interne din Republica Italiană, semnat la București, la 19 decembrie 2006, semnată la 22 noiembrie 2007. Înțelegerea a fost aprobată prin HG nr. 182 din 20.02.2008.
E. ÎN DOMENIUL AFACERILOR INTERNE
I. Acorduri, înțelegeri și protocoale bilaterale în vigoare
1. H.G. nr. 404/1992 pentru aprobarea Înțelegerii între Guvernul României și Guvernul Republicii Elene cu privire la colaborarea dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul Ordinii Publice al Republici Elene în probleme din domeniul lor de competență (M.Of. nr. 202/1992).
2. H. G. nr. 258/1993 privind aprobarea Acordului de cooperare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Italiene în lupta împotriva traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope și împotriva criminalității organizate (M. Of. nr. 163/1993), semnată la Roma, la 28 mai 1993.
3. Protocol privind cooperarea între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne și al Sportului din Landul Renania – Palatinat, semnat la Enkenbach – Alsenborn, la 9 decembrie 1999, aprobat prin H.G. nr.268/17-04-2000 , publicat în M.O. nr. 187 din 2.05.2000
4. H.G. nr. 378/1993 pentru aprobarea Înțelegerii dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Arabe Egipt cu privire la lupta împotriva traficului ilicit și consumului de stupefiante și substanțe psihotrope (M.Of. nr. 221/1993), semnată la Cairo, la 24 ianuarie 1993.
Notă: Documentul a afost încheiat pe o perioadă de un an, cu posibilitatea reînnoirii automate.
4. H.G. nr. 440/1993 pentru aprobarea Protocolului de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul Securității Publice al Republicii Populare Chineze (M.Of. nr. 229/1993).
5. H.G. nr. 441/1993 pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Federației Ruse (M.Of. nr. 229/1993).
6. H.G. nr. 773/1993 pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Slovace (M.Of. nr. 16/1994).
7. H.G. nr. 154/1994 pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Cehe, semnată la Praga la 25 ianuarie 1994 (M. Of. nr. 107/1994).
8. H.G. nr. 1193 / 1996 pentru aprobarea Acordului de cooperare între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din Republica Tunisia, semnat la București la 6 septembrie 1996 (M.O. nr. 323 din 4 decembrie 1996).
9. H.G. nr. 202/1996 pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Bulgaria și a Protocolului adițional din 21 decembrie 1995 (M.Of. nr. 69/1996).
10. Înțelegere de colaborare între Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Ucrainei, semnată la București, la 18 mai 1992.
11. H.G. nr. 206/1997 pentru aprobarea Protocolului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind crearea Comisiei mixte interguvernamentale de colaborare și parteneriat activ între România și Republica Ungară, semnat la Budapesta la 12 martie 1997 (M.Of. nr. 100/1997).
12. H.G. nr. 270/1997 pentru aprobarea Înțelegerii dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Belarus privind colaborarea în lupta împotriva criminalității, semnată la București la 22 mai 1996 (M.Of. nr. 126/1997).
13. Legea nr. 147/1997 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul afacerilor interne, semnat la București, la 21 februarie 1997 (M.Of. nr. 175/1997).
14. Legea nr.83/2001 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 183/2000 pentru ratificarea Convenției între Ministerul de Interne din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind finanțarea lucrărilor de reparații, amenajări și a dotării cu mobilier și material didactic a localului Școlii de Aplicație a Jandarmeriei Române, semnată la București la 25 iulie 2000. Convenția a fost în vigoare doar până la 31 decembrie 2001.
15. HG nr.1036/18.10.2001 (M.Of nr.692/31.10.2001) pentru aprobarea Protocolului de intenții între Ministerul de Interne din România și Agenția pentru Managementul Situațiilor de Urgență din SUA privind cooperarea în domeniul prevenirii și intervenției în cazul situației de urgență de origine naturală sau tehnologică, semnat la București la 22 ianuarie 2000.
16. Protocol între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din Republica
Ungară privind colaborarea în domeniul învățământului de specialitate, semnat la 10 decembrie 2001. (H.G. nr. 416/25.04.2002, publicată în M.Of. nr. 319/14.05.2002).
17. O.U.G. nr. 1/9.01.2003 pentru ratificarea Convenției complementare între Ministerul de Interne din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind continuarea finanțării lucrărilor de reparații, amenajări și dotări cu mobilier și material didactic a localului Școlii de Aplicație a Jandarmeriei Române, semnată la București, la data de 9 iulie 2002.
18. O.U.G. 64/28.08.2003 (M.O. 618/30.08.2003) privind ratificarea Convenției între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Cursului Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, precum și Convenția între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind participarea Părții franceze la finanțarea întreținerii stagiarilor de la Cursul Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, documente semnate la București, la data de 11 iulie 2003.
19. Legea 445 /2003 privind aprobarea OG nr. 56/2003 pentru ratificarea Protocolului Adițional la Scrisoarea de Înțelegere privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnată la data de 3 iulie 2001, între Guvernul României și Guvernul SUA (anul fiscal 2002), a fost semnat la București, la data de 5 august 2003.
20. Legea 587/22.12.2003 pentru ratificarea Protocolului Adițional la Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul afacerilor interne, încheiat la București, la 21 februarie 1997. (M.O. 932/23.12.2004).
Notă: Protocolul Adițional a fost semnat la București, la data de 30 august 2002 și a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2004.
24. H.G. 914/10.06.2004, M.O. 541/16.06.2004, pentru ratificarea Convenției între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la data de 19 decembrie 2003. A intrat în vigoare la 23.06.2004.
24.a. La data de 13 septembrie 2005, la București, au fost semnate Protocolul Adițional la Convenția între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Cursului Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la 11 iulie 2003, Protocolul Adițional la Convenția de finanțare între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind participarea Părții franceze la finanțarea întreținerii stagiarilor de la Cursul Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la 11 iulie 2003 (ratificate prin Ordonanța de Urgență nr. 136/29 septembrie 2005 / MO nr. 911/12.10.2005, aprobată prin Legea nr. 398/27.12.2005 – MO 11/05.01.2006), precum și Protocolul Adițional la Convenția generală între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la 19 decembrie 2003 (aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1281/2005, MO nr. 972/02.11.2005).
25. H.G. nr. 1473/2004, M.O. 869/23.09.2004, pentru aprobarea Memorandumului de Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul de Interne și al Relațiilor Naționale din Regatul Țărilor de Jos și Ministerul Justiției din Regatul Țărilor de Jos în domeniul afacerilor interne, semnat la Haga, la data de 21 aprilie 2004.Și-a încetat valabilitatea în cursul anului 2007.
26. H.G. nr. 854/2005, M.O. nr. 709/5.08.2005, pentru aprobarea Memorandumului de Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul de Interne și al Relațiilor Naționale din Regatul Țărilor de Jos privind cooperarea în domeniul urgențelor civile, semnat la București, la data de 19 aprilie 2005.
Notă: Documentul a intrat în vigoare la data de 4 octombrie 2005.
27. Legea 531/2004 privind aprobarea O.U.G. 76/2004 pentru ratificarea Protocolului Adițional la Scrisoarea de Înțelegere între Guvernul României și Guvernul SUA privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnat la data de 17.09.2004, la București.
28 H.G. nr. 139/24.02.2005 pentru aprobarea Protocolului de colaborare în domeniul arhivistic între Arhivele Naționale din România și Arhiva Federală a Republicii Federale Germania, semnat la 14.10.2004, la Berlin. (M.Of. partea I nr. 217/15.III.2005).
30. Acordul de cooperare în domeniul arhivistic între Arhivele Naționale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor din România și Departamentul Arhive și Biblioteci din cadrul Ministerului pentru Bunuri și Activități Culturale din Republica Italiană, semnat la Roma, la data de 14 noiembrie 2005. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 22/5 ianuarie 2006, publicată în MO nr. 62/24.01.2006.
31. Memorandumul de Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Economiei și Finanțelor din Republica Italiană în domeniul colaborării informative pentru combaterea criminalității economico-financiare, semnat la București, la data de 14 decembrie 2005. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 178/09.02.2006, publicată în MO nr. 158/20.02.2006. În vigoare la 29 martie 2007.
32. Acord de cooperare între Arhivele Naționale din România și Direcția Arhivelor din Franța, semnat la București, la data de 8 aprilie 2003. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 832/10.07.2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 526/22.07.2003.
33. Acordul de cooperare în domeniul arhivistic între Arhivele Naționale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor din România și Departamentul Arhive și Biblioteci din cadrul Ministerului pentru Bunuri și Activități Culturale din Republica Italiană, semnat la Roma, la data de 14 noiembrie 2005. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 22/5 ianuarie 2006, publicată în MO nr. 62/24.01.2006.
34. Acordul tehnic între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Apărării din Republica Italiană privind schimburile în domeniul formării de personal, semnat la Roma la 5 decembrie 2005 și la București, la 6 decembrie 2005. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 179/2006, publicată în MO 156/17.02.2006.
35. Protocolul privind cooperarea dintre Ministerul Administrației si Internelor din România si Ministerul de Interne din Republica Ungară în domeniul administrației și afacerilor interne, semnat la București, la data de 20.10.2005. Aprobat prin HG nr. 1663/14.12.2005, MOf. nr.1187/29.12.2005, a intrat în vigoare la 19.01.2006.
36. Protocol de cooperare în domeniul prevenirii și luptei împotriva fenomenului drogurilor între MAI din România și Ministerul Tineretului, Familiei, Afacerilor Sociale și Oportunităților Egale din Republica Ungară, semnat la Budapesta, la data de 28 octombrie 2005. Aprobat prin HG nr. 6/05.01.2006, MOf. nr.23/11.01.2006.
37. Înțelegere de colaborare și ajutor reciproc între Ministerul de Interne al României și Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, semnată la București, la 20 septembrie 1990.
38. Înțelegere de colaborare între Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Lituaniene, semnată la București, la 19 septembrie 1995.
39. H.G. nr. 675/24.05.2006 pentru aprobarea Acordului între Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei cu privire la punctele de trecere a frontierei de stat româno-ucrainene, semnat la Kiev, la 02.02.2006. A intrat în vigoare la data de 26.11.2006.
40. HG 202 / 28.02.2007 pentru aprobarea „Declarației Comune privind cooperarea polițienească între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul de Interne al landului Baden-Württemberg“.
41. Acord Cadru de Parteneriat între Ministerul Administrației și Internelor din România și Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene – Agenția Frontex („FRONTEX”), semnat la data de 13 iunie 2007, la București.
Notă: OMIRA nr. 280 din 2007 pentru implementarea prevederilor Acordului cadru a fost publicat în M.Of. nr. 648 din 24.09.2007.
42. Legea 362/11.12.2007 privind aprobarea OUG nr. 98/2007 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol Adițional la Convenția între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Cursului Superior Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la 11 iulie 2003, a fost semnat la București, la 23 iulie 2007.
43.“Înțelegerea între Serviciul Român de Informații, Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Federal de Interne din Republica Federală Germania privind cooperarea în domeniul misiunilor însoțitorilor înarmați pentru securitatea zborurilor civile între România și Republica Federală Germania” a fost semnată la Berlin, pe 17 mai 2006, și la București, pe 23 mai 2006. Înțelegerea se aplică, pentru partea germană, de la data semnării.
44. H.G. nr. 1701/17.12.2008 (M.Of. 876/24.12.2008) privind aprobarea Convenției Generale între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare și finanțare a Școlii de Aplicație pentru Ofițeri „Mihai Viteazul” a Jandarmeriei Române, semnat la București, la 22 august 2008.
F. Convenții, tratate și acorduri în vigoare, la nivel de stat și de guvern, care implică Ministerul Administrației și Internelor
1. Convenția internațională pentru suprimarea traficului femeilor și copiilor, încheiată la
Geneva la 30 septembrie 1921 (ratificată prin Legea nr. 23/1925).
2. Convenția internațională pentru reprimarea circulației și traficului cu publicații obscene, încheiată la Geneva la 13 septembrie 1923 (ratificată prin Legea nr. 147/1926).
3. Convenția și Protocolul asupra opiului, încheiate la Geneva la 19 februarie 1925 (ratificată prin Legea nr. 93/1928).
4. Protocolul din 20 aprilie 1929 referitor la considerarea infracțiunilor de falsificare de monedă ca infracțiuni de drept comun, în ce privește extrădarea (ratificat prin Legea nr. 89/1930).
5. Convenția pentru limitarea fabricației și reglementarea distribuirii stupefiantelor, încheiată la Geneva la 13 iulie 1931 (ratificată prin Legea nr. 59/1933).
6. Convenția internațională pentru reprimarea traficului de femei majore, încheiată la Geneva la 11
octombrie 1933 (ratificată prin Legea nr. 121/1935).
7. Convenția pentru reprimarea traficului ilicit de droguri vătămătoare, semnată la Geneva la 26 iunie 1936 ( ratificată prin Decretul–Lege nr. 169/1938).
8. Convenția internațională pentru represiunea falsificatorilor de monede, încheiată la Geneva la 20 aprilie 1929 (ratificată prin Decretul–Lege nr. 735/1938).
9. Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia și
Protocolul de încheiere, adoptate de Adunarea generală a O.N.U. la 2 decembrie 1949 (ratificate prin Decretul nr. 482/1954).
10. Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la Haga la 16 decembrie 1970 (ratificată prin Decretul nr. 143/1972).
11. Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961 și Protocolul privind modificarea acestei
convenții (ratificată prin Decretul nr. 626/1973).
12. Convenția referitoare la infracțiuni și la anumite alte acte săvârșite la bordul aeronavelor, încheiată la Tokio la 14 septembrie 1963 (ratificată prin Decretul nr. 627/1973).
13. Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, încheiată la Montreal la 23 septembrie 1971 (ratificată prin Decretul nr. 66/1975).
14. Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 14 decembrie 1973 (ratificată prin Decretul nr. 254/1978).
15. Convenția internațională contra luării de ostatici (Decretul – Lege nr. 111/1990).
16. Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și Convenția contra traficului ilicit de
stupefiante și substanțe psihotrope din 1988 (ratificată prin Legea nr. 118/1992).
17. Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime, precum și Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental, adoptate la Roma la 10 martie 1988 (ratificată prin Legea nr. 123/1992).
18. Convenția cu privire la marcajul explozibililor plastici și în folie în scopul detectării (ratificată prin Legea nr. 139/1998).
19. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului ( Legea nr. 19/1997).
20. Convenția europeană cu privire la controlul achiziționării și deținerii armelor de foc de către particulari (ratificată prin Legea nr. 116/1997).
21. Convenția europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere (Legea nr. 183/1997).
22. Convenția europeană privind violența și ieșirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia
manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal ( Legea nr. 53/1998).
23. Convenția europeană de extrădare (ratificată prin Legea nr. 80/1997).
24. Convenția europeană referitoare la transferul persoanelor condamnate (Legea nr. 76/1996).
25. Convenția asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea și împiedicarea operațiunilor ilicite de import, export și transfer de proprietate al bunurilor culturale (aderare prin Legea nr. 79/1993).
26. Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, semnată la Viena la 3 martie 1980 (ratificată prin Legea nr. 78/1993).
27. Ordonanța Guvernului nr. 46/19.08.1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de state împotriva corupției (GRECO), instituit prin Rezoluția Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999 (M.Of. nr. 401/24.08.1999).
28. Legea nr. 357 din 10 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 201/2000 pentru crearea cadrului instituțional necesar funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității
transfrontaliere.
29. Legea nr. 232 din 3 mai 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.202/2000 privind finanțarea continuării și finalizării lucrărilor pentru Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere.
30. Legea nr. 48 din 12 martie 2001 pentru ratificarea Acordului de sediu între România și
Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, semnat la București, la 2 octombrie 2000.
31. Legea nr. 75 din 16 martie 2001 pentru ratificarea Acordului european pentru suprimarea vizelor pentru refugiați (STE-31), încheiat la Strasbourg, la 20 aprilie 1959 și semnat de România la 5 noiembrie 1999.
32. Legea pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, precum și a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000 (nr. 565 / 16 octombrie 2002, M.Of. 16 octombrie 2002).
33. Legea nr. 9/20.02.2004 pentru aderarea României la Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegale de arme de foc, piese și componente ale acestora, precum și de muniții, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York, la data de 15 noiembrie 2000“ a fost publicată în M.Of. La 16 aprilie 2004, Misiunea Permanentă a României la NY a depus instrumentul de aderare la Secția Tratate din cadrul Oficiului pentru Afaceri Juridice al Secretariatului ONU. (Decret 60/19.02.04, decret 823/8.12.2003, Protocol din 31 mai 2001).
34. Legea 623/19.11.2002 pentru ratificarea Convenției internaționale privind reprimarea finanțării terorismului, adoptată la New York la 9 decembrie 1999.
35. Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția (STE 173) Strasbourg,
15.05.2003. Notă: Protocolul adițional la Convenție a fost semnat de către ministrul justiției, cu ocazia celei dea 25a Conferințe a Miniștrilor europeni ai justiției, Sofia, 9-10.10.2003.
36. Decretul nr. 165 din data de 23 martie 2004 privind promulgarea Legii nr. 64/24.03.2004 privind Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea cibernetică referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice, adoptată la Budapesta, la 23 noiembrie 2001.
Notă: Protocolul adițional la acest document juridic a fost semnat de către ministrul justiției, cu ocazia celei de-a 25a Conferință a Miniștrilor europeni ai justiției, Sofia, 9-10.10.2003.
37. Decret 512 / 2004 (Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004) pentru supunerea spre ratificarea Parlamentului a Convenției ONU împotriva corupției, (adoptată la New York, la 31 oct. 2003), deschisă spre semnare la Merida, Statele Unite Mexicane, în perioada 9-11 decembrie 2003 (a fost semnată de ministrul român al justiției, la data de 9.12.2003). În vigoare din 14.12.2005.
38. Protocolul ONU împotriva traficului de emigranți a intrat în vigoare la 28 ianuarie 2004, deja ratificat de către România.
39. Legea nr. 257/2004 privind ratificarea Convenției Internaționale pentru Reprimarea Atentatelor Teroriste cu Explozibili, adoptată la New York la 15.12.1997.
Notă: Instrumentul de ratificare a fost depus de Misiunea Permanentă a României de la New York, la data de 29 iulie 2004.
40. Convenția internațională privind reprimarea actelor de terorism nuclear.
Notă: Documentul a fost semnat de către Președintele României în cadrul Sesiunii aniversare a AG a ONU (14.09.2005). Memorandumul cu tema “Aprobarea semnării Convenției internaționale
privind reprimarea actelor de terorism nuclear” a fost inițiat de SRI și MAE.
41. Convenția internațională privind statutul apatrizilor din 1954, la care România a aderat la data de 27 ianuarie 2006.
42. Decret nr. 879/31.08.2005 pentru supunerea spre aprobare Parlamentului a aderării României la Convenția internațională privind reducerea cazurilor de apatridie, adoptată la New York la 30 august 1961. România a aderat la respectivul document internațional data de 27 ianuarie 2006.
43. Legea nr. 300/11.07.2006 pentru ratificarea Convenției Europene privind Combaterea Traficului de Ființe Umane, semnată de către partea română la data de 16 mai 2005, la Varșovia.
44. Legea nr. 411/2006 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea terorismului, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005 (Decret 849/20.05.2006 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a respectivului document); M.Of. 949/24.11.2006.
45. Legea nr. 420/2006 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005 (Decret 848/20.05.2006 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a respectivului document); M.Of. 968/4.12.2006.
46. Protocol de cooperare între Autoritatea Națională pentru Turism din cadrul MTCT, Asociația Națională a Agențiilor de Turism din România, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Administrației și Internelor privind aplicarea prevederilor Memorandumului de Înțelegere între MTCT – Autoritatea Națională pentru Turism din România și Administrația Națională a Turismului din Republica Populară Chineză privind turismul organizat al cetățenilor chinezi în România, semnat la București, noiembrie 2004.
47. Legea nr. 420/2006 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005 (Decret 848/20.05.2006 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a respectivului document); M.Of. 968/4.12.2006.
Notă: La 1 mai 2008 Convenția respectivă a intrat în vigoare.
CADRU MULTILATERAL
Inițiativa de Cooperare în Sud – Estul Europei (SECI)
1. Legea 208 / 1999 (în vigoare de la 1 februarie 2000) pentru ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere (Acordul SECI), care cuprinde Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Moldova, România, Slovenia, Turcia, Ungaria, semnat la București, la 26 mai 1999.
Notă: Statele Membre SECI sunt: Albania, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Grecia, Macedonia, Moldova, Romania, Serbia, Muntenegru, Slovenia, Turcia și Ungaria. .
2. H.G. 499 / 2002 pentru aprobarea Acordului între Guvernul României, Organizația
Internațională a Poliției Judiciare – INTERPOL și Centrul Regional SECI pentru combaterea criminalității transfrontaliere privind legăturile de comunicații pentru schimbul de informații, semnat la 25 februarie 2002, publicată în M. Of. 354 / 28 mai 2002 (a intrat în vigoare la 30 iulie 2002).
ALTE TIPURI DE ACORDURI
Acorduri în vigoare
1. Decretul nr. 107 din data de 13 martie 2001 de promulgare a Legii 123/1998 pentru acceptarea de către România a unor amendamente la Constituția Organizației Internaționale pentru Migrație, adoptată la Veneția la 19 octombrie 1953. (M.O. nr. 137/20.03.2001).
2. H.G. 1226 / 6.12.2001, publicată în M.O. nr. 817/19 decembrie 2001 pentru aprobarea
Acordului dintre Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind înființarea unui centru de primire, adăpostire temporară, asistență medicală și consiliere de specialitate pentru femei repatriate, victime ale traficului de persoane, semnat la București, la data de 30 aprilie 2001.
2.a. Acord între Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind funcționarea Centrului pentru protecție temporară, asistență medicală și consiliere de specialitate pentru returnarea femeilor victime ale traficului de persoane a fost semnat la data de 16.09.2005.
3. O.G. nr. 8/28.01.1999 (M.O. 40/29.01.1999) pentru aprobarea Acordului de cooperare dintre Guvernele Statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) de colaborare în intervenția și răspunsul de urgență la dezastre naturale și provocate de om, semnat la Soci, la 15 aprilie 1998.
4. Legea nr. 263/15 mai 2002 pentru ratificarea Convenției Europene privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, încheiată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 – STE-141.
5. Legea 682/2001 pentru ratificarea Convenției europene privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal – STE-108.
Notă: Decretul nr. 1126/10.12.2004 privind supunerea spre ratificare Parlamentului a Protocolului Adițional la Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, privind autoritățile de control și fluxul transfrontalier al datelor, deschis spre semnare la Strasbourg, la 8.11.2001. Documentul a fost semnat la 14.07.2004.
6. H.G. nr. 1289/04.11.2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și
Guvernul Republicii Ungare privind înființarea de noi puncte de trecere a frontierei de stat la frontiera de stat comună, semnat la Budapesta, la data de 5 iunie 2003. (M.O. 810/17.11.2003).
7. Hotărâre 951 /2003 pentru aprobarea hotărârilor cuprinse în Procesul-verbal al celei de-a XXXIII a sesiuni a Comisiei mixte pentru reconstituirea și marcarea frontierei de stat dintre România și Serbia și Muntenegru, desfășurată în perioada 10-13 martie 2003, semnat la Belgrad la 13 martie 2003.
8. Legea 421/2003 (M.O. 757/29.10.2003) pentru ratificarea Acordului privind constituirea
Consiliului de Planificare a Urgențelor Civil-Militare pentru Sud-Estul Europei, semnat de către România, la data de 28.11.2002.
9. Legea 374/2003 pentru ratificarea Memorandumului de Înțelegere între Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind cooperarea în domeniul repatrierii voluntare umanitare asistate, semnat la 28 iunie 2002. (M.Of. 683/29.09.2003, a intrat în vigoare la 4 martie 2004).
10. Decretul nr. 547 din data de 13 iunie 2002 de promulgare a Legii pentru aderarea
României la Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, în aplicarea art.17 din Convenția
Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, adoptat la
Strasbourg, la 31 ianuarie 1995.
11. Legea nr. 58/24.03.2004, M.O. 362/26.04.2004, pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind cooperarea și ajutorul reciproc în domeniul dezastrelor și Protocolul de aplicare a acestui Acord, semnat, pentru Guvernul României, de către ministrul de interne, cu prilejul vizitei oficiale la Budapesta, la data de 9.04.2003. A intrat în vigoare la data de 23 iunie 2004.
12. Legea 197/25 mai 2004 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea între România și Oficiul European de Poliție (EUROPOL), semnat la București, la data de 25 noiembrie 2003 (M.O. 498/2 iunie 2004, intrat în vigoare la 8 iulie 2004).
13. Decretul nr. 706 din data de 10 octombrie 2003 pentru promulgarea Legii pentru ratificarea Acordului între Uniunea Europeană și EUROPOL pentru participarea României la Misiunea de Poliție a Uniunii Europene (EUPM) în Bosnia-Herțegovina, semnat la Bruxelles, la 16 decembrie 2002, și a Înțelegerii financiare între Ministerul de Interne din România și Șeful Misiunii/Comisarul Misiunii de Poliție a Uniunii Europene (EUPM) în Bosnia-Herțegovina, semnată la Sarajevo la 6 decembrie 2002.
14. Legea nr. 64/23.03.2005 (M.O. 251/25.03.2005) privind participarea României ca membru cu drepturi depline la Grupul de cooperare pentru combaterea consumului și a traficului ilicit de droguri (Grupul POMPIDOU) din cadrul Consiliului Europei.
15. Protocol de cooperare între Arhivele Naționale ale României și Direcția Generală a Arhivelor Statului de pe lângă Cabinetul Primului Ministru al Republicii Turcia, semnat la București la 31.10.2006.
Notă: la data de 11 aprilie 2007, documentul sus-menționat a intrat în vigoare.
16. Acord de cooperare în domeniul arhivistic între Arhivele Naționale din România și Arhivele Naționale din Ungaria – Budapesta, 21.03.2007 (aprobat prin HG nr. 717/04.07.2007, publicat în MOf. nr. 497/25.07.2007).
Anexa 11
Cap. 2.3.3.2., p. 111
ORGANIZAREA FORȚEI DE JANDARMERIE EUROPENE
– conform Declarației de Intenție din 17 septembrie 2004 –
Anexa nr. 12
Cap. 2.4.1., p. 118
ETAPELE
Programului de reformă și restructurare a Poliției locale
în cadrul unui mandat ONU pe un an de zile
inițierea monitorizării poliției locale
lansarea unei campanii de informare a publicului pentru acceptarea implementării
principiilor și practicilor polițienești democratice
organizarea unei unități de planificare și analiză politică în cadrul CIVPOL
pentru evaluarea continuă a direcției, progresului și eficacității Programului
reformularea regulamentelor de funcționare a poliției locale conform
standardelor ONU inclusiv procedurile administrative și disciplinare pentru
protecția polițiștilor
întărirea rolului și importanței oficialilor din poliția locală prin acordarea de
legitimații de serviciu temporare, crearea unei baze de date unice cu resursele
umane și perfecționarea pregătirii prin cursuri de specializare inițială
organizarea și desfășurarea programului de instruire profesională a P
polițiștilor locali la nivelul instituțiilor de învățământ polițienești pentru
reorientarea profesorilor și instructorilor și stimularea recrutării de personal
pentru poliție
organizarea alocării resurselor financiare pentru modernizarea instituțiilor
locale de impunere a legii pe baza priorităților determinate de misiunea ONU,
prin concentrarea finanțării pe refacerea infrastructurii de poliție(facilități de
clădiri, pregătire și antrenament, comunicații, uniformă, vehicule)
redactarea unor formulare și tipizate de tip nou pentru toate tipurile de
activități și operațiuni de poliție(rapoarte, proceduri, instrucțiuni, reguli) și
instruirea pe teren a personalului cu utilizarea acestor formulare noi
avizarea și dezbaterea planurilor de reorganizare a instituțiilor locale de
poliție prin compatibilizarea reformelor propuse cu legislația polițienească a
regiunii și introducerea de noi funcții și proceduri administrative, inclusiv
reorganizarea departamentelor din MAI și instruirea compartimentelor de
afaceri interne și reconversia celor disponibilizați
analizarea structurii financiare a serviciilor locale de poliție, o atenție specială
acordându-se surselor de finanțare a poliției, planificării bugetului și contabilității
cheltuielilor, salariu echitabil pe întreaga scară ierarhică a poliției, pentru a asigura
reușita adoptării conceptelor și practicilor unei poliții democratice.
Anexa nr. 13
Cap. 3.4.2., p. 122
Anexa nr.14
Cap. 2.4.2. p. 125
Anexa 15
Cap. 2.4.3. p. 128
Anexa nr. 16
Cap. 3.1.1., p. 140
CADRUL GENERAL DE ORGANIZARE A MISIUNII DIN KOSOVO PE BAZA
Rezoluției nr. 1244/1999 a CS al ONU
Anexa nr. 17
Cap. 3.1.3.7., p. 146
TIPOLOGIA OPERAȚIILOR DE STABILITATE*
Anexa 18
Cap. 3.2.2.1., p. 156
BULETINUL
Secretariatului General al ONU asupra Respectării Regulilor Dreptului Internațional Umanitar de către Forțele Națiunilor Unite
În scopul statuării principiilor fundamentale și regulilor de drept internațional umanitar aplicabile forțelor Națiunilor Unite care desfășoară operațiuni sub comanda și controlul Națiunilor Unite, Secretariatul General promulgă următoarele:
Secțiunea 1 – Domeniul de aplicare
1.1. Principiile fundamentale și regulile de drept internațional umanitar statuate în prezentul buletin sunt aplicabile forțelor Națiunilor Unite angajate ca forțe combatante în situații de conflict armat, pe durata și în zona angajamentului respectiv. Ele sunt aplicabile în mod corespunzător în acțiunile de impunere sau în operațiunile de menținere a păcii în care folosirea forței este permisă în autoapărare.
1.2. Promulgarea acestui buletin nu afectează statutul protejat al membrilor operațiunilor de menținere a păcii prevăzut de Convenția din 1994 asupra siguranței personalului ONU și a celui asociat sau statutul lor de necombatanți atât timp cât aceștia sunt îndreptățiți de dreptul conflictelor armate să acorde protecție civililor.
Secțiunea 2 – Aplicarea dreptului național
Prezentele dispoziții nu constituie o listă exhaustivă de principii și reguli de drept internațional umanitar obligatorii pentru personalul militar și nu prejudiciază aplicarea normelor dreptului internațional umanitar obligatorii pentru personalul militar și nici nu înlocuiește legile naționale și de care personalul militar rămâne obligat pe tot timpul operațiunii.
Secțiunea 3 – Acordul privind statutul forțelor
În acordul privind statutul forțelor încheiat între Națiunile Unite și statul în al cărui teritoriu este desfășurată o forță a Națiunilor Unite își va desfășura operațiunea cu respectarea totală a principiilor și regulilor convențiilor generale aplicabile comportamentului personalului militar. De asemenea, Națiunile Unite își asumă responsabilitatea de a asigura că membrii personalului militar al forței sunt pe deplin informați cu principiile și regulile acestor instrumente internaționale.
Secțiunea 4 – Violările dreptului internațional umanitar
În caz de violări ale dreptului internațional umanitar, membrii personalului militar al unei forțe a Națiunile Unite sunt subiectul urmăririi în instanțele lor naționale.
Secțiunea 5 – Protecția populației civile
5.1. Forța Națiunilor Unite va face permanent o distincție clară între civili și combatanți și între bunurile civile și obiectivele militare. Operațiunile militare vor fi îndreptate numai împotriva combatanților și obiectivelor militare. Atacurile împotriva civililor și bunurile civile sunt interzise.
5.2. Civilii se bucură de protecția acordată de această secțiune, în afara de cazul când participă direct la ostilități și numai pe durata acestei participări.
5.3. Forța Națiunilor Unite trebuie să ia toate precauțiile posibile pentru a evita și, în tot cazul, a reduce la minim pierderile incidentale de vieți omenești în rândul civililor, rănirea persoanelor civile și producerea de pagube bunurilor cu caracter civil.
5.4. În zona sa de operații, forța Națiunilor Unite trebuie să evite, în măsura în care acest lucru este practic posibil, amplasarea obiectivelor militare în preajma sau în apropierea zone lor dens populate și să adopte toate precauțiile necesare pentru protejarea populației civile, a civililor și a bunurilor civile împotriva pericolelor care rezulta din operațiunile militare. Instalațiile și echipamentul militar al operațiunilor de menținere a păcii ca atare nu vor fi considerate obiective militare.
5.5. Forței Națiunilor Unite îi este interzisă lansarea operațiunilor de la care se poate aștepta probabil să lovească obiective militare și civile într-o manieră nediscriminată, ca și a operațiunilor de la care se poate aștepta să cauzeze incidental pierderi de vieți omenești în cadrul populației civile sau pagube bunurilor cu caracter civil, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat.
5.6. Forța Națiunilor Unite nu se va angaja în represalii împotriva civililor și bunurilor civile.
Secțiunea 6 – Mijloace și metode de luptă
6.1. Dreptul forței Națiunilor Unite de a alege metodele și mijloacele de luptă nu este nelimitat.
6.2. Forța Națiunilor Unite va respecta regulile interzicerii și restrângerii folosirii anumitor arme și metode de luptă prevăzute in instrumentele relevante de drept internațional umanitar. Acestea includ, în special, interzicerea utilizării gazelor asfixiante, otrăvitoare sau de alta natură și a metodelor biologice de război; a gloanțelor care explodează, se lățesc sau se turtesc ușor în corpul uman; a anumitor proiectile explozive. Folosirea anumitor arme convenționale, cum ar fi schijele nedetectabile, minele antipersonal, capcanele și armele incendiare, este interzisă.
6.3. Forței Națiunilor Unite îi este interzisă utilizarea metodelor de război care ar putea cauza superfluu sau suferințe inutile, sau care sunt concepute pentru a cauza ori de la care se poate aștepta că vor cauza pagube excesive, de durată și grave mediului natural.
6.4. Forței Națiunilor Unite i se interzice folosirea armelor și metodelor de luptă de natură a cauza suferințe inutile.
6.5. Este interzis de a se ordona sa nu existe supraviețuitori.
6.6. Forței Națiunilor Unite i se interzice atacarea monumentelor artistice, arhitectonice sau situri istorice și arheologice, operelor de arta, lăcașelor de cult, muzeelor și bibliotecilor care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor. În zona sa de operații, forța Națiunilor Unite nu va vizita astfel de bunuri culturale sau împrejurimile lor imediate în scopuri care le-ar putea expune la distrugere sau avariere. Furtul, jaful, însușirea și orice alt act de vandalism îndreptat împotriva proprietății culturale sunt strict interzise.
6.7. Forței Națiunilor Unite i se interzice atacarea, distrugerea, luarea sau scoaterea din uz a bunurilor indispensabile supraviețuirii populației civile, cum ar fi proviziile alimentare și zonele agricole în care acestea se produc, recoltele, vitele, instalațiile și rezervele cu apă potabilă.
6.8. Forța Națiunilor Unite nu va face obiectul operațiunilor militare din instalațiile conținând forte periculoase ca baraje, diguri și centrale nucleare de producere a energiei electrice, daca astfel de operațiuni pot provoca eliberarea acestor forte și, în consecință, pot cauza pierderi importante populației civile.
6.9. Forța Națiunilor Unite nu se va angaja în represalii împotriva bunurilor și instalațiilor protejate de aceasta secțiune.
Secțiunea 7 – Tratamentul civililor și persoanelor scoase din luptă
7.1. Persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la ostilitățile militare ca civili, membri ai forțelor armate care și-au depus armele sau persoane situate în afara luptelor din motive de boală, rănire sau detenție vor fi tratate, în toate împrejurările, cu umanitate și fără nici o diferențiere defavorabilă bazată pe rasă, sex, convingeri religioase sau orice alt pretext. Lor trebuie să li se acorde deplin respect în ceea ce privește integritatea corporală, onoarea, religia și alte convingeri.
7.2. Împotriva oricărei persoane menționate în secțiunea 7.1. sunt interzise oricând și oriunde următoarele acte: atingerile aduse vieții și integrității fizice: omorul, precum și tratamentele crude ca tortura, mutilarea ori orice formă de pedeapsă corporală; pedepsele colective; represaliile; luarea de ostatici; prostituția forțată; orice formă de atentat sexual, de tratament umilitor sau degradant; sclavia; jaful.
7.3. Femeile vor fi protejate în special împotriva oricărui atac, în mod deosebit împotriva violului, constrângerii la prostituție și a oricărei forme de atentat la pudoare.
7.4. Copiii vor trebui să facă obiectul unui respect special și vor trebui să fie protejați împotriva oricărei forme de atentat la pudoare.
Secțiunea 8 – Tratamentul persoanelor deținute
Forța Națiunilor Unite trebuie să trateze cu umanitate și să respecte demnitatea membrilor forțelor armate deținuți și a altor persoane care nu mai iau parte la operațiile militare din cauza deținerii. Fără a le prejudicia statutul legal, aceștia vor fi tratați conform prevederilor relevante din cea de-a III -a Convenție de la Geneva, care li se aplică mutatis mutandis. În special:
a) Capturarea și deținerea acestora trebuie să fie notificată fără întârziere părții de care ei depind și Agenției Centrale de Căutare a Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR);
b) ei trebuie puși sub paza în siguranță și condiții de securitate, care să le furnizeze toate îngrijirile posibile de igienă și sănătate și nu trebui deținuți în arii expuse pericolelor zonei de luptă;
c) ei vor fi îndreptățiți să primească hrană și îmbrăcăminte, igienă și asistență medicală;
d) in nici o circumstanță ei nu vor fi subiectul oricărei forme de tortură sau rele tratamente;
e) femeile private de libertate vor fi deținute în localuri separate de cele ale bărbaților și vor fi sub supraveghere exercitată de către femei;
f) în cazurile în care copiii, care nu au vârsta de 16 ani, iau parte direct la ostilități și sunt arestați, deținuți sau internați de forța Națiunilor Unite, aceștia vor continua să beneficieze de o protecție specială.
Anexa nr.19
Cap. 3.2.2.3., p. 159
Anexa 20
Cap. 3.3.1., p. 163
Locul și rolul Detașamentului de jandarmi al României în cadrul Forței Speciale de Poliție a Națiunilor Unite din Kosovo
Anexa 21
Cap. 3.3.2.5., p. 168
LOCUL ȘI ROLUL MISIUNII DE POLIȚIE A UNIUNII EUROPENE (MPUE) ÎN CADRUL OPERAȚIILOR UE DE GESTIONARE A CRIZELOR
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
DOCUMENTE OFICIALE, REGULAMENTE, STANDARDE, DOCUMENTAȚII
Constituția României, revizuită și republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003;
Legea pentru reformarea Corpului slujitorilor în corp de jandarmi, 3 aprilie 1850;
Legea organizării poliției, 4 noiembrie 1860;
Legea Ministerului de Interne, Agriculturii și Lucrărilor Publice, 20 iulie 1864;
Legea organizării puterii armate, 24 noiembrie 1864;
Legea pentru starea de asediu, 10 decembrie 1864;
Legea comunală, 7 mai 1887;
Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale, 1 septembrie 1893;
Legea asupra poliției Generale a Statului, 1 aprilie 1903;
Legea pentru organizarea armatei, 14 aprilie 1908;
Legea ministerelor, 2 august 1929;
Legea de organizare a Poliției Generale a Statului, 8 iulie 1929;
Legea de organizare a Jandarmeriei rurale, 23 martie 1929;
Legea pentru apărarea ordinii în stat, 7 aprilie 1934;
Legea asupra organizării Jandarmeriei rurale, 2 iunie 1939;
Legea pentru organizarea și funcționarea jandarmeriei, aprilie 1943;
Legea nr. 60/1990 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice;
Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României
Legea nr. 61/1991 privind sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială a ordinii și liniștii publice;
Legea nr. 45/1994 a Apărării Naționale a României, aprobată și modificată prin Legea nr. 398/2001;
Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare;
Legea nr. 139 din 29 decembrie 1995 a Societății Naționale de Cruce Roșie din România, modificată și completată prin Legea nr. 524/24.11.2004;
O.U.G. nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române;
O.U.G. nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României;
H.G. nr. 445 din 9 mai 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
Legea nr. 277 din 15 mai 2002 privind retragerea rezervelor făcute de România la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, referitoare la protecția victimelor de război;
Lege nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române;
H.G. nr. 1490/2004, modificată și completată de H.G.R. 1514 din anul 2005, prin fuziunea Comandamentului Protecției Civile și Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari;
Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române;
Legea nr 42 din 25 martie 2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român;
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;
O.U.G nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale.
O.U.G nr. 24 din 11 aprilie 2007 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale;
O.U.G nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
H.G. nr. 416 din 9 mai 2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
H.G. nr. 1317 din 31 octombrie 2007 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Strategia întrebuințării forțelor și mijloacelor Armatei Române în operații în sprijinul păcii, București, 2002;
Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004;
Strategia MAI de realizare a ordinii și liniștii publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, București, 2005;
Programul de guvernare 2009-2012;
Memorandumul de înțelegere dintre ONU și România privind Aranjamentele de Forțe în Așteptare – 1998;
Memorandumul de înțelegere dintre ONU și România privind contribuția cu resurse la UNMIC – 2002;
Acordul-cadru dintre România și UE privind participarea României la operațiile UE de gestionare a crizelor.
Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, pentru protecția victimelor de război, publicate în Buletinul Oficial nr. 25 din 21 mai 1954;
Convenția de la Haga pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 14 mai 1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 6 din 28 ianuarie 1958;
Cele 2 Protocoale adiționale la Convențiile de la Geneva din 1949, din 8 iunie 1977 publicată în Monitorul Oficial nr. 68-69 din 14 mai 1990;
II. LUCRĂRI DE SINTEZA
Alexandru I. Gorjan I., s.a., Drept administrativ european, Editura Lumina Lex, București 2005
Andreescu A. și colectiv, Istoria jandarmeriei române, Editura Ministerului de Interne, București 2000;
Andreescu A., D. Niță – Analiză psihologică, Editura Timpolis, Timișoara, 1999;
Antonescu O., Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București 2006;
Apostol Tofan D., Puterea discreționară și excesul de putere al administrației publice, Editura Al Beck, 1999;
Bayley David, Democratizing the Police Aborad: What to Do and How to Do It, Starsbourg: Council of Europe Publishing, 2003;
Bayley David, Patterns of Policing: A Comparative International Analysis, Rutgers Univ.Press, 2005;
Bittner Emest, The Functions of police in Modern Society, Editura Gunn and Hain, New York, 2005;
Bobocescu V., Istoria poliției române, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti 2000;
Bondon Raymond – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1991;
Bulgaru M. (coord.), Sociologie, vol.I, Chișinău, CE USM, 2003;
Burcin O., D.Ungureanu, Tradiție și actualitate în Jandarmeria Română, Editura „Deșteptarea”, Bacău, 2005;
Carp Gheorghe – Terorismul Internațional, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2005;
Chirovici Eugen O., Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare , Ed. Polirom, Iași, 2001;
Cloșcă I., Ion Suceavă, Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de știință, Editura V.I.S. Print, București 2006;
Cole George F., The American System of Crimmal Jusfice, 10-th edition Wadsworth/Thomson, 2004;
Cornicioiu G., Contribuții la Istoricul Grănicerilor, vol.I (1834-1904), București, 1934;
Deletant Delant., România sub regimul comunist, București, Fundația Academia Civică, 1997;
Dolghin N., Duțu P., Sarcinschi A., Raporturile dintre Armata României și Societatea civilă, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2005;
Dragoman I., Drept internațional umanitar, Editura Fundației Andrei „Șaguna”, Constanța, 1999;
Dragoman I., C. Militaru, C. Panduru, Relații internaționale actuale, Editura Intergraf, București, 2004;
Dragoman I., M. Radu, Modernitate în problemele fundamentale de drept internațional umanitar, Editura Zedax, Focșani 2005;
Duță Paul D., Instituții de securitate, Editura Techno Media, Sibiu 2006;
Duțu P., Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale, Editura UNAP, București 2007;
Florea L., Globalizarea și securitatea economică, Editura Lumen, Iași 2007;
Glaser E. – Codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, 1968;
Hoffman Bruce, Inside Terrorism, New York, Columbia University Press, 2004;
Iorgovan F. A., Tratat de drept administrativ, vol II, Ediția a-II-a, Editura All Beck, București;
Jones Curtis F. – Terorismul: cauze și remedii, Editura Focus Security, 2001;
Lacouste Pierre, „Coșmar la suburbiile Parisului” in Le Monde Diplomatique, 18 noiembrie 2006;
Lai Rollie – Terrorists and organized crime join forces – International Herald Tribune 24 mai 2005;
Laqueur Walter, A History of Terrorism, New Brunswick: Transaction, Editura OP, 2004;
Laubadère A. – Traité de droit administratif, les grands services publics administratifs Paris, 1978;
Marx Gary T., Police and Democracy, in Policing, Security and Democracy, Theory and Practice, vol.2, 2004, London Oxford Press , 2004;
Mazilu D., – Drept Internațional public, Ediția a II -a, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Moștoflei C., Duțu P., Armata României și garantarea democrației constituționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” București, 2005;
Mueller Gerhard O.W., Transnational Crime: Definitions and Concepts, Combating Transnational Crime, în Transnational Crime, VoI. 4, No 3&4 (Autumn/Winter 2005) ;
Neagu N., Poliția civilă a Națiunilor Unite în operațiunile de pace, Editura Ministerului de Interne, București 2003;
Pantelimonescu V. Poliția judiciară, Editura Ziarul Universul, București, 1940;
Parlagi Anton P, Dicționar de administrație publică, Editura Economică, București, 2000;
Pișleag Ț, O. Brătulescu, I.Rus, D.Ungureanu, Jandarmeria Română în operații multinaționale, Editura U.N.A.P, București 2006;
Purdă N., D. Ungureanu, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura ProUniversitaria, București 2008;
Roland L., Précis de droit administratif, Librairie Dalloz, Paris, 1951;
Scaglione Marcelo, L'integration regionale comme strategie du developpement en Amerique du Sud: l' experience du Mercosur în http://www.ena.fr/;
Serge Le Doren, Philippe Rose – Cyber – Mafia – Editura Antet, 1998;
Skolnik J., Fyfe J., Above the Law: Police and the Excessive Use of Force, London Free Press, 2006;
Smith Christopher E., Adnotations at Guide of Good Practice in Police, New York, 2005;
Soros G., Despre globalizare, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Stenning Philipp, „Powers and accountability of Police”, in Police and Accountability in a Democratic Society, London 2003;
Suceavă I., Interpol la început de mileniu, Editura Meronia, București 2007;
Tackrah John Ricard – Enciclopedia terorismului și violenței politice, 1999;
Tranham G.K. – War Withaut Guns: American Civilian in rural Vietnam, Tismăneanu de condamnare a comunismului;
Tender E., Neagoe S., Istoria grănicerilor și a începuturilor poliției de frontieră, editura SCAIUL București, 2003;
Verssalaut Louis, Police. Geandarmerie et Douane, La Documentation francaise, 2004;
Voicu C., M. Ionescu – Terorismul aerian, Editura Prouniversitaria, București, 2006;
Voicu I., Conflicte și tensiuni interne- lucrare de doctorat;
Volkogonov Dimitri., Lenin. O nouă biografie, București, Editura Orizonturi, 1994;
Yoice VA. – The story of international cooperation, New York, 1964.
III. STUDII ȘI ARTICOLE
Bory Francoise, Geneza și dezvoltarea dreptului internațional umanitar, Geneva, noiembrie, 1982;
Bothe Michael and Janssen K., National Implementation of International Humanitarian, Law. Problemes of the protections of the Wounded and Sick, în Quatre etudes du droit international humanitaire, Genève, 1985;
Robert Kolb, Relations entre le droit international humanitaire et les droit de l’homme. Aperçu de l’histoire de la Déclaration universelle des droits de l’homme et des Conventions de Genève, în „RICR”, nr. 831, Septembre 1988;
Beck Louise Doswald et Conderary Gerald C., Le developpement des nouvelles armes antipersonal, RICR, novembre-decembre 1990;
Dakkar Said El, Le droit international humanitaire entre la conception islamique et le droit positif, RICR, Mars-Avril 1990;
Michael Harris Hoffman, Le droit cutumier dans les conflits armes non internationaux, un exemple: la guerre de sécession aux États Unis, în “RICR”, No. 784, Juillet-Août 1990;
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Considerații privind Statutul Curții Penale Internaționale, în RRDU, nr. 5-6/1998;
Arturo Marcheggiano, Ziariștii și dreptul umanitar al conflictelor armate, în RRDU, nr. 19/1998;
Ionel Cloșcă, Spre un drept umanitar al ONU, în „RRDU”, nr. 2(20)/1998;
ARDU, Institutul european de cercetări pentru drepturile omului „Iosif Constantin Drăgan” Lumea în care trăim, Studii și cercetări juridice, vol. II, București, 1999;
Ionel Cloșcă, Conflicte și combatanți, în R.R.D.U. nr. 1-2/2000;
Cornelio Sommaruga, Dreptul internațional umanitar la începutul celui de-al treilea mileniu – Bilanț și perspective, în R.R.D.U. nr. 1-2/2000;
Ion Suceavă, „Statutul prizonierilor afgani deținuți la Guantanamo în atenția Curții Supreme a SUA", R.R.D.U nr.3/2003;
Ionel Cloșcă, „Din nou spre Irak", R.R.D.U nr. 1/2004;
Lucreția Nicolescu, Cătălin Ionescu, Considerații privind misiunile ONU de menținere a păcii și participarea jandarmilor români în Kosovo, în R.R.D.U, număr special 2007, p. 36.
IV. PUBLICAȚII
Ziarul Observatorul Militar, nr. 19/2005;
Revista Gândirea Militară Românească, nr. 3/2002;
Manualul NATO, Oficiul de informații și presă al NATO, Bruxelles 1997;
Revista Româna de Drept Umanitar, nr. 3/2004;
Revista Româna de Drept Umanitar, nr. 3/2005;
Revista Româna de Drept Umanitar, nr. Special /2007;
Revista Româna de Drept Umanitar, nr.1/2008;
V. SURSE INTERNET
www.un.org.com;
www.onuinfo.ro;
http://www.mira.gov.ro;
www.politiaromana.ro;
http://www.igsu.ro/;
www.jandarmeriaromana.ro/;
http://www.un.org/Depts/dpko/dpko/;
VI. LUCRĂRI PERSONALE
Tradiție și actualitate în Jandarmeria Română- Editura "Deșteptarea" Bacău 2005(coautor);
Jandarmeria Română în operații multinaționale, Editura U.N.Ap București 2006(coautor);
Instituții internaționale cu rol determinant în activitatea poliției, Editura Sitech, Craiova 2008(coautor);
Organizatii internationale interguvernamentale, Editura ProUniversitaria, Bucuresti 2008(coautor);
Structuri de cooperare polițienească în cadrul Uniunii Europene, Editura U.N.Ap București 2008;
Instanțe judecătorești internaționale, Editura Universitară, București 2008(coautor);
Protecția mediului înconjurător în dreptul conflictelor armate, București 2008(coautor);
Activități polițienești în operații multinaționale, Editura Sitech, Craiova 2008(coautor);
Managementul crizelor la nivelul Uniunii Europene, Editura ProUniversitaria, Bucuresti 2008;
Protecția mediului în dreptul conflictelor armate, Editura ProUniversitaria, București 2008;
Anexa nr. 1
Cap. 1.1.2., p. 14
poliție de siguranță de stat
poliție de siguranță publică
poliție generală
prevenirea infracțiunilor administrative
menținerea ordinii publice
prevenirea accidentelor și catastrofelor
asigurarea respectării legilor administrative
supravegherea ocrotirii sociale
sprijinirea autorităților locale
activitatea de poliție sanitară
prevenirea incendiilor
ordinea în piețe și oboare
protecția drumurilor și țarinilor
transferul arestaților
poliția militară
jandarmeria rurală
poliția terestră
poliția fluvială
poliția maritimă și portuară
ANEXA 2 Organigrama MAI*
Cap. 1.2., p. 19
I. Aparat central
II. Instituții și structuri aflate în subordinea/coordonarea Ministerului Administrației și Internelor
A. Instituții și structuri aflate în subordinea Ministerului Administrației și Internelor
1. Agenția Naționalã Antidrog
2. Agenția Naționalã de Cadastru și Publicitate Imobiliarã
3. Institutul Național de Administrație
4. Agenția Naționalã a Funcționarilor Publici
5. Agenția Naționalã împotriva Traficului de Persoane
6. Administrația Naționalã a Rezervelor de Stat
7. Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale
8. Autoritatea Naționalã de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice
9. Instituția prefectului (42)
10. Direcția Generalã de Pașapoarte
11. Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor
12. Inspectoratul General pentru Situații de Urgențã
13. Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor
14. Centrul Informatic Național al Ministerului Administrației și Internelor (e-administrație)
15. Oficiul Român pentru Imigrări
16. Centrul de Cooperare Polițieneascã Internaționalã
17. Arhivele Naționale
18. Centrul Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor
19. Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza"
20. Liceul "Neagoe Basarab" al Ministerului Administrației și Internelor
21. Liceul "Constantin Brâncoveanu" al Ministerului Administrației și Internelor
22. Poliția Românã
23. Jandarmeria Românã
24. Poliția de Frontierã Românã
25. Inspectoratul General de Aviație al Ministerului Administrației și Internelor
26. Grupul Special de Protecție și Intervenție "Acvila"
27. Baza Centralã pentru Asigurarea Tehnicã a Misiunilor
28. Clubul Sportiv "Dinamo" București
29. Centrul Cultural al Ministerului Administrației și Internelor
30. Institutul de Studii pentru Ordine Publicã (I.S.O.P.)
31. Structuri subordonate unor unități centrale
B. Structuri aflate în coordonarea Ministerului Administrației și Internelor
1. Societatea Comercialã "COMICEX" – S.A.
Anexa 3
Cap. 1.2.1., p. 20
Structura organizatorică a Poliției Române
Anexa 4
Cap. 1.2.2., p. 24
Jandarmeria Româna este organizată pe principii militare, ca sistem unitar de forțe și mijloace, dispus conform organizării administrativ –
teritoriale a țării, și are următoarea structură organizatorică:
Anexa 5 Organigrama Poliției de frontieră
Cap. 1.2.3., p. 25
Anexa 6 Organigrama IGSU, Cap. 1.2.4., p. 29
Anexa 7. Riscuri și amenințări în contextul globalizării
Cap. 2.2.2., p. 80
Anexa 8 Forme ale criminalității organizate transnaționale
Cap. 2.2.2., p. 84
Anexa 9
Cap. 2.2.3., p. 91
CODUL DE CONDUITĂ PENTRU RESPONSABILII CU APLICAREA LEGILOR
– Adoptat prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 34/169 din 1979
ARTICOLUL l
Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să se achite întotdeauna de îndatoririle pe care le impune legea, servind colectivitatea și protejând toate persoanele împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl reclamă profesia lor.
Comentariu:
a) Expresia "responsabili cu aplicarea legilor" se referă la toți reprezentanții legii, fie desemnați sau aleși, care exercită puteri de poliție și, îndeosebi puteri de arestare sau detenție.
b) În țările în care puterea polițienească este exercitată de autoritățile militare, în uniformă sau în haine civile, sau de către forțe ale securității statului, definiția responsabililor cu aplicarea legilor cuprinde și pe agenții acestor servicii.
c) Servirea colectivității se referă în special la asistența acordată membrilor colectivității care, într-o situație de urgență de ordin personal, economic, social sau de altă natură, au nevoie de ajutor imediat.
d) Prezenta dispoziție vizează nu numai toate actele de violență, jaf sau alte acte prejudiciabile, ci și totalitatea actelor interzise de legislația penală. Totodată ea este aplicabilă actelor comise ca persoane care nu sunt susceptibile să-și atragă răspundere penală.
ARTICOLUL 2
În îndeplinirea datoriilor ce le revin, responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere și să protejeze drepturile oricărei persoane.
Comentariu:
a) Drepturile fundamentale avute în vedere sunt definite și protejate de dreptul intern și dreptul internațional. Instrumentele internaționale pertinente cuprind în principal Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Declarația asupra protecției tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, Declarația Națiunilor Unite cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenția internațională cu privire la eliminarea și reprimarea crimei de genocid, Ansamblul regulilor minime pentru tratamentul deținuților și Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare.
b) În comentariile interne cu privire la această dispoziție, ar fi potrivit să fie identificate prevederile regionale sau naționale care definesc și protejează aceste drepturi.
ARTICOLUL 3
Responsabilii cu aplicarea legilor pot recurge la forță numai când aceasta este absolut necesară și în măsura reclamată de îndeplinirea funcțiilor lor.
Comentariu:
a) Această dispoziție subliniază faptul că responsabilii cu aplicarea legilor nu trebuie să recurgă la forță decât în mod excepțional; cu toate că această dispoziție implică ideea că responsabilii cu aplicarea legilor pot fi autorizați să recurgă la forță, în măsura în care există motive rezonabile a fi considerată necesară, date fiind împrejurările, pentru a împiedica o crimă sau pentru a aresta ori a ajuta să fie arestați legal delincvenți sau suspecți, nu se poate recurge la forță peste aceste limite.
b) Dreptul intern restrânge în general recurgerea la forță de către responsabilii cu aplicarea legilor, în conformitate cu principiul proporționalității. În interpretarea acestei dispoziții, trebuie să se țină seama de principiul național al proporționalității. Prezenta dispoziție nu trebuie în nici un caz să fie interpretată ca autorizând folosirea forței în mod disproporționat/ață de scopul legitim urmărit.
c) Folosirea armelor de foc este considerată ca o măsură extremă. Trebuie făcut totul pentru a se exclude folosirea armelor de foc, în special împotriva copiilor. În general, nu trebuie să se recurgă la armele de joc decât atunci când un presupus delincvent opune rezistență cu arma sau, în orice alt fel. pune în pericol viata altuia, și atunci când mijloacele mai puțin extreme nu sunt suficiente pentru a stăpâni sau a reține un presupus delincvent. De fiecare dată când a fost utilizată o armă de foc, cazul trebuie să fie semnalat prompt autorităților competente.
ARTICOLUL 4
Informațiile cu caracter confidențial aflate în posesia responsabililor cu aplicarea legilor trebuie să fie ținute secrete afară doar dacă îndeplinirea funcțiilor lor sau necesitățile justiției nu reclamă în mod absolut contrariul.
Comentariu:
Prin funcțiile lor, responsabilii cu aplicarea legilor culeg informații care pot avea legătură cu viața particulară a a altor persoane sau pot fi susceptibile să dăuneze intereselor și, îndeosebi, reputației acestor persoane. Trebuie să se acorde cea mai mare grijă păstrării și utilizării acestor informații. care nu vor fi divulgate decât pentru necesitățile de serviciu și în interesul justiției. Orice divulgare făcută în alte scopuri este total abuzivă.
ARTICOLUL 5
Nici un responsabil cu aplicarea legilor nu poate aplica, incita sau tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradat și nici nu poate invoca ordinul superiorilor sau existența unor împrejurări excepționale cum sunt starea de război sau amenințarea unui război, amenințarea contra securității
naționale, instabilitate politică internă sau orice altă stare excepțională pentru a justifica tortura sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Comentariu:
a} Această interdicție decurge din Declarația cu privire la protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală, potrivit căreia: "(Acest act constituie) un ultraj la demnitatea umană, să fie condamnat ca o negare a scopurilor Cartei Națiunilor Unite și o violare a drepturilor omului și libertăților fundamentale proclamate în Declarația Universală a Drepturilor Omului (și în alte instrumente internaționale în materia drepturilor omului) ".
b) În Declarația menționată, tortura este definită după cum urmează: 'Termenul de tortură desemnează orice act prin care sunt provocate, în mod deliberat, unei persoane o durere sau suferințe adânci, fizice sau psihice, de către agenți ai organelor publice sau la incitarea acestora, mai ales în scopul de a obține din partea ei sau a unei terțe persoane informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru acte pe care le-a comis sau de care este bănuită că le-a comis, sau de a intimida o altă persoană. Acest termen nu se referă la durerea sau suferințele rezultate exclusiv din aplicarea sancțiunilor legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau provocate de acestea, într-o măsură compatibilă cu Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților."
c) Expresia "pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradant" nu a fost definită de Adunarea Generală însă trebuie să fie interpretată în așa fel încât să asigure o protecție cât mai largă cu putință împotriva tuturor abuzurilor, fie cu caracter fizic sau moral.
ARTICOLUL 6
Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să vegheze ca sănătatea celor ce se află în paza lor să fie întru totul protejată și, în special, să ia imediat măsuri pentru a li se acorda îngrijiri medicale de fiecare dată când aceasta se impune.
Comentariu:
a) "Îngrijiri medicale" termen care desemnează serviciile prestate de personalul medical, inclusiv de medicii autorizați și personalul paramedical, trebuie să fie asigurate atunci când sunt necesare sau cerute.
b) Deși personalul medical este în general atașat pe lângă serviciile însărcinate cu aplicarea legilor, responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să se conformeze cu avizul acestui personal în cazul în care el recomandă ca persoana aflată în paza lor să primească un tratament corespunzător din partea unui personal medical care nu depinde de serviciile însărcinate cu aplicarea legilor, sau în consultare cu un asemenea personal medical.
c) Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie, de asemenea, să asigure îngrijiri medicale victimelor încălcărilor legii sau ale accidentelor ce rezultă din aceste încălcări.
ARTICOLUL 7
Responsabilii cu aplicarea legilor nu trebuie să comită nici un act de corupție.
De asemenea, ei trebuie să se opună energic oricăror acte de acest fel și să le combată.
Comentariu:
a) Orice act de corupție, ca și abuz de autoritate, este incompatibil cu funcția de responsabil cu aplicarea legilor. Oricărui responsabil cu aplicarea legilor care comite un act de corupție trebuie să i se aplice legea, dat fiind că guvernele nu vor putea aplica legea resortisanților, dacă nu pot sau nu vor să o aplice agenților din cadrul propriilor lor servicii.
b) Deși definiția corupției este de resortul dreptului intern, ea trebuie să fie înțeleasă ca incluzând orice act de comitere sau omitere săvârșit de un responsabil aflat în exercițiul funcțiunii sau cu ocazia acestui exercițiu, în schimbul unor daruri, promisiuni sau avantaje cerute sau acceptate, sau faptul de a le primi în mod inadvertent, odată ce actul este considerat îndeplinit.
c) Expresia "act de corupție" menționat mai sus include și tentativa de corupție.
ARTICOLUL 8
Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să respecte legea și prezentul Cod.
De asemenea, ei trebuie să împiedice violările legii și ale prezentului Cod și să opună energie cu toate capacitățile de care dispun.
Responsabilii cu aplicarea legilor care au motive să considere că s-a produs sau este pe cale să se producă o violare a prezentului Cod, vor semnala cazul superiorilor lor și, la nevoie, altor autorități sau instanțe de control sau de recurs competente.
Comentariu:
a) Prezentul Cod trebuie să fie respectat în cazurile în care el a fost încorporat în legislația sau practica națională. Dacă legislația sau practica națională conține dispoziții mai stricte decât cele din prezentul Cod, vor fi respectate dispozițiile mai stricte.
b) Prezentul articol urmărește să mențină un echilibru între disciplina necesară în cadrul serviciului de care depinde într-o mare măsură siguranța publică, pe de o parte, și necesitatea de a lua măsuri în cazul violării drepturilor fundamentale ale ființei umane, pe de altă parte. Responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să semnaleze violările pe cale ierarhică și să nu ia alte măsuri legale decât dacă nu există alte căi de recurs sau dacă respectivele căi de recurs sunt ineficace. Responsabilii cu aplicarea legilor nu sunt pasibili de sancțiuni administrative sau de altă natură pentru faptul de a fi semnalat că s-a produs sau este pe cale să se producă o violare a prezentului Cod.
c) Expresia "autorități sau instanțe de control sau de recurs" desemnează acele autorități sau instanțe create în conformitate cu legislația națională, fie că țin de serviciile responsabile cu aplicarea legilor sau sunt independente, și care sunt dotate cu puteri statutare, cutumiare sau de altă natură, pentru a lua la cunoștință de plângerile sau reclamațiile referitoare la violarea unor reguli conținute în prezentul Cod.
d) În anumite țări, mijloacele de informare în masă pot fi considerate ca îndeplinind funcții de control, analoage celor descrise în alineatul de mai sus. Responsabilii cu aplicarea legilor pot, în aceste cazuri, să se considere îndrituiți să aducă la cunoștința opiniei publice astfel de violări, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, ca ultimă cale de urmat și în conformitate cu legile și cutumele propriei lor țări și cu dispozițiile Articolului 4 din prezentul Cod.
e) Responsabilii cu aplicarea legilor, care se conformează dispozițiilor prezentului Cod, merită respectul, sprijinului moral activ și concursul colectivității în mijlocul căreia exercită funcțiile, ca și ale celor din serviciul din care fac parte și ale colegilor lor.
Anexa 10
Cap. 2.3.2., p. 97
L I S T A
cuprinzând acordurile interministeriale încheiate de Ministerul Administrației și Internelor cu parteneri externi, inclusiv colaborările ministerului în cadrul unor acorduri interguvernamentale, cu precizarea actului normativ prin care acestea au fost aprobate
A. SITUAȚIA ACORDURILOR DE READMISIE
I. Acorduri ratificate
1. Legea nr. 45/4.04.1997 pentru ratificarea Acordului dintre România și Regatul Spaniei privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București la 29 aprilie 1996 (M.Of. nr.58/.8.04.1997). În vigoare: 24.05.1997.
2. Legea nr. 173/1997 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București la 4 martie 1997 (M.Of. nr.304/1997), în vigoare din 01.02.1998.
Notă: Înțelegerea între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din R. Italiană pentru aplicarea Acordului de readmisie, semnată la București, la 15 aprilie 1997, a intrat în vigoare în același timp cu Acordul de readmisie.
3. H.G. nr. 638/1993 pentru aprobarea Înțelegerii dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Polone cu privire la preluarea reciprocă a persoanelor aflate ilegal pe teritoriul unuia dintre statele contractante, semnat la Varșovia, la 24 iulie 1993 (M.Of. nr. 288/1993). Protocolul privind aplicarea Înțelegerii sus-menționate a fost semnat la aceeași dată.
4. Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovace privind readmisia persoanelor (OUG 84/14.07.2005), document care a intrat în vigoare la 4 octombrie 2005 și Protocolul între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul de Interne din Republica Slovacă pentru implementarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovace privind readmisia persoanelor (HG 800/14.07.2005), care a intrat în vigoare 28 octombrie 2005, au fost semnate cu ocazia vizitei oficiale la Bratislava a ministrului administrației și internelor, domnul Vasile BLAGA, la data 30.06.2005.
5. H.G. nr. 152/1994 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Cehe privind predarea–preluarea persoanelor a căror intrare sau ședere pe teritoriul celuilalt stat este ilegală, semnat la Praga la 25.01.1994 (M.Of. nr. 107/1994). Protocolul pentru aplicarea Acordului sus-menționat a fost semnat la aceeași dată.
6. H.G. nr. 278/1994 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală (M.Of. nr. 170/1994). În vigoare din 12.09.1994.
7. H.G. nr. 635/1994 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Elene privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală (M.Of. nr. 282/1994). În vigoare din 18.08.1995.
8. H.G. nr. 825/1995 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României, pe de o parte, și Guvernele Regatului Belgiei, Marelui Ducat de Luxemburg și Regatul Țărilor de Jos, pe de altă parte, privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la data de 6 iunie 1995, la București (M. Of. nr. 241/1995). În vigoare din 01.10.2006 (M.Of. nr. 4/2007), pentru partea luxemburgheză.
9. H.G. nr. 411/1996 privind aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Consiliul Federal Elvețian privind readmisia persoanelor aflate în situații ilegale și a Protocolului pentru aplicarea Acordului dintre Guvernul României și Consiliului Federal Elvețian privind readmisia persoanelor aflate în situații ilegale, semnate la București la 9 februarie 1996 (M.Of. nr. 119/1996).
10. Convenție între Ministerul de Interne din România și Ministerul Federal de Interne al Republicii Federale Germania cu privire la preluarea de persoane apatride semnată la Bonn, la 9 iunie 1998, aprobat prin H.G. nr.869/03-12-1998 , publicată în MO nr. 476 din 10.12.1998 ;
11. Legea nr. 66 din 24 aprilie 2000 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Regatului Danemarcei privind readmisia cetățenilor proprii si a străinilor, semnat la București la 25 februarie 1999 (M.Of. 187/2000).
12. Legea nr. 513/4.10.2001 privind ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Slovenia privind readmisia persoanelor a căror intrare și ședere pe teritoriile statelor sunt ilegale, semnat la București, la 4 octombrie 2000 (M.Of. nr.663/23.10.2001). A intrat în vigoare la data de 5 decembrie 2002.
13. Legea nr. 60/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Finlanda privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la Helsinki, la 5 noiembrie 1999 (M. Of. 132/2001). Acordul a devenit operațional la 9.08.2001.
14. Legea nr. 59/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Indiei privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la New Delhi, la 2 noiembrie 1995 (M.Of. 138/2001).
15. Legea nr. 61/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la 23 iunie 2000 (M.Of. 132/2001).
16. Legea nr. 80/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Irlanda privind readmisia propriilor cetățeni și a cetățenilor unor state terțe care se află ilegal pe teritoriile statelor lor, semnat la București, la 12 mai 2000 (M.Of. 147/2001).
17. Legea nr.642/16.11.2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind readmisia persoanelor, semnat la București, la data de 2 aprilie 2001 (M.Of 768/3/12.2001). În vigoare din 10.02.2002.
18. Legea nr.124/18.03.2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor, semnat la București, la data de 27 iulie 2001 (M.Of. 195 / 21.03.2002).
Notă: H.G. nr. 891/5.07.2006 (M.O. nr. 623/19.07.2006) pentru aprobarea Protocolului semnat la București, la 23.03.2006, între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Interne și Serviciul Grăniceri din Republica Moldova pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor, semnat la București, la 27 iulie 2001.
19. Legea nr. 230/ 23 aprilie 2002 privind aprobarea Ordonanței de Guvern nr. 12/24.01.2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la data de 10.12.2001 (M. Of. nr.296/30.04.2002), a intrat în vigoare la 30 noiembrie 2002. H.G. nr.228/07.03.2002 pentru aprobarea Protocolului între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din Republica Ungară pentru aplicarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a altor persoane, semnat la București, la data de 10 decembrie 2001 (M.Of. 192/21.03.2002), a intrat în vigoare la 30.11.2002.
20. Acord între Guvernul României și Guvernul Federal al Republicii Austria privind readmisia persoanelor, respectiv Protocol pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Federal al Republicii Austria privind readmisia persoanelor, semnate la Viena, la data de 28 noiembrie 2001, ratificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 188/2001, aprobată prin Legea.nr.134/21-03-2002 , publicată în M.O. nr. 205 din 26 martie 2002.
21. Legea nr. 683/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul
Republicii Croația privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la Zagreb, la 30 septembrie 2000 (M.Of. nr. 817/19.12.2001). A intrat în vigoare la data de 24 octombrie 2002.
22. Legea 607/6 noiembrie 2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Albania privind readmisia persoanelor, semnat la București, la 7 iunie 2002 (M.O. 829/18 nov. 2002), în vigoare din 2 ianuarie 2003.
Notă: Protocolul dintre M.A.I. din România și Ministerul Ordinii Publice din R. Albania pentru aplicarea acordului dintre Guv. Rom și Guv. R. Albania privind readmisia persoanelor, semnat la București, la data de 13.10.2004. A intrat în vigoare la data de 23.05.2005.
23. Legea nr. 26/13.01.2003 (M.O. nr. 31./21.01.2003) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Letone privind readmisia persoanelor; în vigoare din 25.09.2004; H.G. nr. 1183/24.10.2002 (M.O. 817/12.11.2002) pentru ratificarea Protocolului pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Letone privind readmisia persoanelor; cele două documente au fost semnate la Riga, la 5 iulie 2002. Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 25.09.2004.
24. Legea nr. 128/11.04.2003 (M.Of. 266/16.04.2003) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Portugheze privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la Lisabona pe 26 septembrie 2002 (a intrat în vigoare din 2 august 2003).
25. Legea nr. 69/11.03.2003 privind ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Norvegiei privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la București, la data de 17 iulie 2002 ( M.O. 181/24 martie 2003, în vigoare din 24 iulie 2003).
26. Legea nr. 369/2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind readmisia persoanelor și Protocolul de aplicare a acestui Acord, semnate la 20 februarie 2003, la București. (M. Of. 684/2003). În vigoare: 6 iunie 2004.
27. Legea nr. 367/19 septembrie 2003 privind ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Libaneze privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la data de 18 martie 2002 (M.O. 683/29 sept. 2003).În vigoare de la data de 15 mai 2004.
28. Legea nr. 284/23.06.2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia privind readmisia cetățenilor statelor lor și a străinilor aflați în situație ilegală pe teritoriile acestor state, semnat la 19.01.2004, la București. (M.O. 604/06.07.2004).
Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 08.11.2004.
29. Legea nr. 193/2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Macedonia privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la 12 nov. 2003. (M.O. 482/28 mai 2004). In vigoare 10.11.2006.
30. Legea nr. 283/23.06.2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Lituania privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la data de 19 februarie 2004.
Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 13.11.2004.
31. Legea 251/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 85/14.07.2005 privind ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Estone privind readmisia persoanelor, semnat la București, la 23.10.2003.
Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 23.10.2005.
32. Legea 59/22 martie 2006 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Consiliul de Miniștri ai Bosniei și Herțegovina privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la București la 10 octombrie 2005.
33. Legea 59/22 martie 2006 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Consiliul de Miniștri ai Bosniei și Herțegovina privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la București la 10 octombrie 2005.
34. Legea nr. 145 din 10 iulie 2008, publicată în MOf. Nr. 580/01.08.2008 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Islandei privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la Bruxelles, la data de 04 octombrie 2007.
B. COOPERARE POLIȚIENEASCĂ
I. Acorduri, înțelegeri și protocoale bilaterale în vigoare
1. H.G. nr. 185/1992 privind aprobarea Înțelegerii dintre Guvernul României și Guvernul Canadei referitoare la administrarea de probe necesare în urmărirea și judecarea unor infracțiuni (M. Of. nr. 97/1992).
2. Legea nr. 50/14 martie 2001, MOf nr.136/20.03.2001 pentru ratificarea Convenției între Guvernul României și Guvernul Regatului Belgiei privind cooperarea polițienească, semnată la București, la 14 aprilie 1999.Convenția a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2002.
3. Legea nr. 70/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind colaborarea în combaterea criminalității, semnat la Kiev, la 6 iunie 1999.
4. Ordonanța nr. 4/19.07.2001 pentru ratificarea Scrisorii de Înțelegere între Guvernul României și Guvernul Statelor Unite ale Americii privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnată la 3 iulie 2001.
Notă: Protocolul adițional la Scrisoarea de Înțelegere a fost semnat la data de 24 septembrie 2002, la București, (O.U.G nr 125 / 2 octombrie 2002, M.O. 754 / 16.10.2002).
5. Convenție între Guvernul României și Guvernul Regatului Belgiei privind cooperarea polițienească, semnată la București, la 14 aprilie 1999.
Notă: Documentul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2002.
6. H.G. nr.1935/18.10.2001 (MOf nr.690/31.10.2001) pentru aprobarea Protocolului de cooperare între Ministrul de Interne al României și Ministrul de Interne al Regatului Belgiei,
semnat la București, la 25 iunie 2001. Notă: A intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2002.
7. H.G. 29 din 4 octombrie 2002 privind participarea României la Misiunea de Politie a Uniunii Europene (EUPM) in Bosnia-Hertegovina cu 75 de polițiști în cadrul forței în așteptare și în zona de responsabilitate.
8. H.G. nr. 1295 / 20 noiembrie 2002, pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în vederea protecției minorilor români aflați în dificultate pe teritoriul Republicii Franceze și a întoarcerii acestora în țara de origine, precum și a luptei împotriva rețelelor de exploatare, semnat la Paris, la 4 octombrie 2002, în vigoare până la 1.02.2006. Un nou acord bilateral în acest domeniu a fost semnat la București, la 1.02.2007, urmându-se procedura internă pentru intrarea în vigoare.
9. Acordul între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare, referitor la implementarea programului „Introducerea conceptului Poliției de proximitate” în România, etapa 1.1.2005-31.3.2007, semnat la București, la 9 noiembrie 2005. (Documentul a intrat în vigoare la 8 martie 2006).
10. Decret nr. 534 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Tratatului dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucrainiene, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la data de 17 iunie 2003, la Cernăuți.
11. Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public și Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor din România și Ministerul Afacerilor Externe al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind asigurarea pregătirii profesionale pentru Modelul European de Informații Operative. Notă: Semnată la 10 mai 2006, la București.
12. Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind furnizarea unui program de pregătire profesională la nivel avansat în domeniul managementului informatorilor în regim confidențial.
Notă: Semnată la 10 mai 2006, la București.
13. H.G. nr. 826/2003 privind aprobarea Înțelegerii dintre Inspectoratul General al Poliției de Frontieră din Ministerul de Interne al României și Serviciul Federal de Frontieră al Federației Ruse privind colaborarea în probleme de frontieră, document semnat la 27 martie 2003, la București.
14. Declarația Comună a Ministerului Administrației și Internelor și Ministerului de Stat pentru Interne al Bavariei privind colaborarea generală polițienească și combaterea criminalității, semnată la München, la 11 februarie 2004, aprobată prin H.G. nr.682/05-05-2004, publicată în M.O. nr. 423 din 12 mai 2006
15. H.G. 737/2004, M.O. 476/27.05.2004, pentru ratificarea Protocolului de cooperare între Inspectoratul General al Poliției Române din Ministerul Administrației și Internelor din România și Departamentul Siguranței Publice din Ministerul de Interne din Republica Italiană, semnat la Roma, la data de 7 octombrie 2003.
16. H.G. nr. 352/16.03.2006 pentru aprobarea Protocolului între Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române din Ministerul Administrației și Internelor al României și Serviciul Grăniceri al Republicii Moldova privind schimbul de informații în scopul îndeplinirii misiunilor specifice, semnat la Chișinău, la 22 noiembrie 2006. (M.Of. partea I, nr. 278/28.03.2006).
17. Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea autorităților de frontieră, semnat la Sofia, la 22.12.2004. Documentul juridic a intrat în vigoare la 28 iulie 2005.
18. H.G. nr. 1537/1.11.2006, M.O. 926/15.11.2006 pentru aprobarea Protocolului între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Interne din Republica Muntenegru privind cooperarea în domeniul polițienesc, semnat la București la 25 august 2006.
19. Legea nr. 214/2007 pentru ratificarea Convenției de cooperare polițienească pentru Europa de Sud-Est. Încheiată la nivel de stat, a fost semnată, la Viena, la data de 05 mai 2006, de către miniștrii de interne din Albania, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România și Serbia.
20. Legea nr. 39/2007 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind regimul frontierei de stat româno-bulgare, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră.
Notă: Acordul a fost publicat în M.Of. nr. 184/16.03.2007, și a intrat în vigoare la 30 martie 2007.
21. Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind controlul în comun al trecerii frontierei, semnat la data de 21.12.2006. A intrat în vigoare la 30.07.2007.
22. H.G. nr. 859/13 august 2008 pentru aprobarea Acordului între Guvernul României și Guvernul R. Italiene privind cooperarea în vederea protecției minorilor români neînsoțiți aflați pe teritoriul Republicii Italiene.
C. COMBATERE A CRIMEI ORGANIZATE ȘI A ALTOR INFRACȚIUNI
I. Acorduri, înțelegeri și protocoale bilaterale în vigoare
1. H.G. nr. 550/1994 pentru aprobarea Înțelegerii dintre Guvernul României și Guvernul
Republicii India cu privire la cooperarea în combaterea criminalității organizate, a terorismului internațional, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale (M.Of. nr. 272/1994).
2. H.G. nr. 568/1994 pentru aprobarea Convenției de cooperare dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Argentina în lupta împotriva traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope și a delictelor conexe (M.Of. nr. 272/1994).
3. H.G. nr. 134/1995 pentru aprobarea Acordului de cooperare dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Orientale a Uruguayului în lupta împotriva delincvenței organizate și a traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope (M. Of. nr. 50/1995).
4. H.G. nr. 813 /1997 pentru aprobarea Acordului de cooperare între Guvernul României și Guvernul Regatului Maroc în domeniul luptei împotriva traficului de stupefiante, imigrărilor clandestine și criminalității organizate, semnat la Rabat la 26 august 1997 (M.Of. nr. 374/1997). A intrat în vigoare la data de 24 iulie 2006.
5. Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Germania cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, precum și a terorismului și a altor fapte penale de o gravitate deosebită și Protocolul la Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Germania cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, precum și a terorismului și a altor fapte penale de o gravitate deosebită, semnate la București, la 15 octombrie 1996, aprobat prin H.G. nr.80/15-03-1997 , publicată în MO nr. 48 din 20.03.1997
6. H.G. nr. 271/1997 pentru aprobarea Acordului de cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, a terorismului și a traficului ilicit de droguri dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare, semnat la Budapesta la 19 februarie 1997 (M.Of. nr. 124/1997).
7. Legea nr. 148/1997 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord cu privire la colaborarea în lupta împotriva crimei organizate și traficului ilicit de droguri și substanțelor psihotrope, semnat la București la 14 noiembrie 1995 (M.Of. nr. 175/1997).
8. Legea nr. 101/2.06.1999 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Peru privind prevenirea, controlul, investigarea și combaterea consumului neregulamentar și traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și a delictelor conexe (M. Of. nr. 255/03.06.1999).
9. Legea nr.154/11.10.1999 pentru ratificarea Acordului de cooperare dintre Guvernul României, Guvernul Republicii Bulgaria și Guvernul Republicii Turcia în domeniul luptei împotriva terorismului, crimei organizate, traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope, spălării banilor, traficului de arme și persoane și altor infracțiuni grave, semnat la Antalya la 16 aprilie 1998 (M.Of. nr. 497/14.10.1999).
10. H. G. nr. 280/8.04.1999 (M.O. 180/28.04.1999) pentru ratificarea Protocolului de cooperare trilaterală lărgită dintre Guvernul României, Guvernul Republicii Bulgaria și Guvernul Republicii Elene în combaterea criminalității și, în special a criminalității transfrontaliere, semnat la Sofia la 8 septembrie 1998.
Notă: Documentul a intrat în vigoare la data de 4 iunie 1999 și nu conține prevederi referitoare la durata valabilității sale.
11. Legea nr.13/06.03.2000 pentru ratificarea Înțelegerii dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Cipru cu privire la cooperarea în lupta împotriva criminalității internaționale, semnate la București la 7 iunie 1995 (M.Of. nr.104/08.03.2000).
12. Acord între Guvernul României și Guvernul Federal al Austriei privind cooperarea în combaterea crimei organizate, traficului internațional ilegal de droguri, a terorismului internațional, precum și în alte scopuri în domeniul justiției penale, semnat la București, la 18.03.1999, aprobat prin H.G. nr.917/09-11-1999 , publicată în M.O. nr. 557 din 15.11.1999
13. Legea nr. 6 / 6 martie 2000 (M.O. 101 / 08.03.2000),în vigoare de la 2 iulie 2000, pentru
ratificarea Acordului de cooperare între Guvernele Statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre privind combaterea criminalității, în special a formelor ei organizate (Acordul CEMN), semnat la Kerkyra, la 2 octombrie 1998.
14. Protocolul Adițional la Acordul CEMN, semnat la Kiev, la 15 martie 2002 (Legea nr. 164/22 aprilie 2003 / M.Of. 311, Partea I /8 mai 2003).
15. Protocolul privind combaterea terorismului, adițional la Acordul CEMN, semnat la data de 3 decembrie 2004, la Atena, a fost ratificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 96/14.07.2005, publicată în MO Partea I, nr. 640/20.07.2005.
16. H.G. 970 / 19.10.2000 (M.O. 530 / 27 octombrie 2000) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Statelor Unite Mexicane privind cooperarea în combaterea traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope și a delictelor conexe, semnat la București la 19 aprilie 1999.
17. Legea nr. 64/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Federative a Braziliei privind cooperarea în combaterea producerii și traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, a folosirii inadecvate a farmacodependenței, semnat la București, la 22 octombrie 1999.
18. Legea nr. 67/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Hașemit al Iordaniei cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, a substanțelor psihotrope, a terorismului, precum și a altor activități ilegale, semnat la București, la 17 septembrie 1999, intrat în vigoare la data de 13 mai 2001.
19. Legea nr. 70/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind colaborarea în combaterea criminalității, semnat la Kiev, la 6 iunie 1999.
20. HG nr.597/11.07.2001 (M.Of., nr.374/11.07.2001) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovenia privind cooperarea în lupta împotriva crimei organizate, a traficului ilicit de droguri, substanțe psihotrope, precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la București, la 4 octombrie 2000. A intrat în vigoare la 17 august 2001.
21. H.G. nr. 703/2001 (M.Of. nr. 440/06.08.2001) pentru aprobarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Croația privind cooperarea în combaterea terorismului, crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnat la Zagreb, la 30 septembrie 2000. A intrat în vigoare la data de 21 mai 2002.
22. Legea nr. 188 / 16 aprilie 2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Polone privind colaborarea în combaterea criminalității organizate, a terorismului și a altor categorii de infracțiuni, semnat la Varșovia, la 11 iulie 2001. (M.Of. nr.
278/25.04.2002). (în vigoare de la 2 septembrie 2003).
Notă: Protocolul de aplicare a Acordului sus-menționat între IGPR și structura similară poloneză a fost semnat la 25.03.2004, dată la care documentul a intrat în vigoare.
23. Legea nr.123/18.03.2002, publicată în MOf nr. 203/26.03.2002, pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Statului Israel privind cooperarea în combaterea traficului ilicit și abuzului de droguri și substanțe psihotrope și a altor infracțiuni grave, semnat la Ierusalim, la 17 iulie 2001. A intrat în vigoare la 8 aprilie 2002.
24. Legea nr. nr. 455/24.05.2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Armenia cu privire la colaborarea în combaterea crimei organizate și traficului ilicit de droguri și substanțe psihotrope, semnat la data de 31 octombrie 2001, la Erevan (M.Of. nr. 397/10.06.2002).
Notă: Acordul a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2002, ca urmare a informării de către părți a îndeplinirii procedurilor interne pentru intrare în vigoare.
25. Legea nr. 465 / 09.07.2002 pentru ratificare Acordului între România și Republica Cehă privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și altor infracțiuni grave, semnat la 13 noiembrie 2001 (M.Of. nr. 559/30.07.2002). Acordul a intrat în vigoare la data de 2 martie 2003.
26. Legea 610/6 noiembrie 2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Albania cu privire la cooperarea în domeniul combaterii terorismului, a
crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și a substanțelor psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnat la București, la 7 iunie 2002 (M.O. 824/14 noiembrie 2002).
Notă: Documentul este în vigoare din 19 decembrie 2002.
27. Legea nr. 70/ 11.03.2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la Sofia, la data de 10.07.2002.
Notă: Legea pentru ratificarea Acordului a fost publicată în M.O. nr. 181/24.03.2003. Acordul a intrat în vigoare la data de 17.02.2004 ca urmare a notificării de către părți a îndeplinirii procedurilor interne necesare pentru intrarea acestuia în vigoare.
28. Legea nr. 367/19 sept. 2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Libaneze privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a
traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la București, la data de 18 martie 2002. (M.O. 683/29 sept. 2003). A intrat în vigoare la 6 iulie 2006.
29. Legea nr. 61/24.03.2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Kazahstan privind cooperarea în combaterea crimei organizate, traficului ilicit de droguri și a altor infracțiuni periculoase, semnat la Alma Ata, la 9 septembrie 2003. (M.O. 285/05.04.2004). A intrat în vigoare la data de 9.04.04.
30. Legea nr. 258/2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul
Republicii Macedonia cu privire la cooperarea în combaterea terorismului, crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnat la 12 nov. 2003. (M.O. 564/25 iunie 2004). In vigoare 10.10.2006.
31. Legea 262/16.06.2004 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Arabe Egipt privind cooperarea în domeniul combaterii criminalității. Documentul a fost semnat la 03.12.2003, la București. (M.O. 574/29.06.2004). În vigoare din 11.08.2004.
32. Legea 202/2004 (M.O. 488/31.05.2004, în vigoare din 8 iulie 2004) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovacia privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la 17 octombrie 2003, București. În vigoare din 8 iulie 2004.
33. Acord între Guvernul României și Guvernul R. Azerbaidjan privind cooperarea în combaterea traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, semnat la București, la 11.10.2004. A intrat în vigoare la 25 aprilie 2005.
34. Legea nr. 87 / 7 aprilie 2005 (M.Of. P I nr. 310/13 aprilie 2005) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Chile privind cooperarea în domeniul prevenirii și combaterii consumului ilegal și a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, semnat la data de 11.10.2004, la București. În vigoare din 20 mai 2005.
35. Acord între Guvernul României și Guvernul Georgiei privind cooperarea în combaterea terorismului, criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, precum și a altor infracțiuni grave, semnat la București, la data de 14 mai 2004. A intrat în vigoare la data de 3 mai 2005.
36. Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Islamice Pakistan privind cooperarea în domeniul luptei împotriva producerii ilegale, traficului și consumului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, semnat la data de 14.04.2004, la București. Ratificat prin Legea 173/2005, publicată în MOf. nr. 504/14 iunie 2005.
37. Acord între România și Confederația Elvețiană privind cooperarea în combaterea terorismului, criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, precum și a altor infracțiuni transnaționale, semnat la 19.09.2005, la București. Notă: Documentul a fost ratificat prin Legea nr. 60/22.03.2006, publicată în MOf. nr.273/27.03.2006. Se așteaptă notificarea diplomatică a părții elvețiene în legătură cu îndeplinirea procedurilor interne de intrare în vigoare.
38. Acord între Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, traficului de ființe umane, terorismului și altor infracțiuni grave, semnat la București, la data de 10 mai 2004. a fost ratificat prin Legea nr. 168/9 iunie 2005 (M.O nr. 500 din 14 iunie 2005) și a intrat în vigoare la data de 5 noiembrie 2005.
39.Convenția între România și Spania privind cooperarea în combaterea criminalității, semnată la Madrid, la 30 martie 2006. În vigoare de la 14 februarie 2007 (Legea 495 din 28.12.2006, MOf nr. 1051 din 29.12.2006).
40. H.G. nr. 664 din 27.06.2007, M.Of. nr. 488 din 20.07.2007 pentru aprobarea Acordului între Ministerul Administrației și Internelor din România și Serviciul Federal pentru Controlul Traficului de Droguri și Substanțe Psihotrope al Federației Ruse privind cooperarea în prevenirea și combaterea traficului ilicit de droguri, substanțe psihotrope și precursori. Notă: Documentul juridic a fost semnat la București, la data de 14 martie 2007 și este în vigoare.
41. Legea 318 din 13 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 791/21.XI.2007, pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Malta privind cooperarea în domeniul luptei împotriva traficului ilicit de droguri și de substanțe psihotrope, precum și împotriva crimei organizate, semnat la 12 iunie 2007, în marja Consiliului JAI desfășurat la Luxemburg.
42. Acord între România și Republica Indonezia privind cooperarea în combaterea crimei organizate, traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la data de 10 iulie 2006, la București; a fost ratificat prin Legea nr. 68/22.03.2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 232/04.04.2007.
43. Legea nr. 138/10 iulie 2008 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Consiliul de Miniștri din Bosnia și Herțegovina privind cooperarea în combaterea terorismului și a crimei organizate, semnat la București, la 04 iunie 2007.
Notă: La data de 04 iulie 2008, a fost publicată în M. O. nr. 586 partea I din 05 august 2008, Legea nr. 138/10 iulie 2008 pentru ratificarea documentului juridic de referință.
Documentul a intrat în vigoare la data de 11 septembrie 2008.
D. ÎN DOMENIUL COOPERĂRII LA FRONTIERĂ
I. Acorduri, înțelegeri și protocoale bilaterale în vigoare / în procedură de intrare în vigoare
1. Convenție între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar – București, 27.04.2004. (La data de 13 septembrie 2005, documentul a intrat în vigoare).
2. Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare pentru aplicarea Convenției între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar, semnată la București la 27 aprilie 2004. (La data de 13 septembrie 2005, documentul a intrat în vigoare).
Notă: Acordul semnat la 21.12.2006, la București, precedentul document juridic a fost amendat și completat. Noul Acord se află în procedură de intrare în vigoare, iar potrivit dispozițiilor finale, se aplică provizoriu de la 1 ianuarie 2007.
3. Decretul privind promulgarea Legii de ratificare a Tratatului între România și Republica Ungară privind regimul juridic al frontierei de stat româno – ungare, cooperarea și asistență reciprocă – București, la data de 20 octombrie 2005. (La data de 07.06.2006, Președintele României a semnat Decretul privind promulgarea Legii de ratificare. Tratatul a intrat în vigoare la data de 06 ianuarie 2007).
4. HG 327/28.03.2007 pentru aprobarea Protocolui între MAI din România și Ministerul de Interne din Republica Italiană privind cooperarea în domeniul Poliției de Frontieră, semnat la București, la 19.12.2006.
5. Înțelegere între MAI din România și MI din Republica Italiană privind aplicare Protocolului de cooperare între MAI din România și Ministerul de Interne din Republica Italiană, semnat la București, la 19 decembrie 2006, semnată la 22 noiembrie 2007. Înțelegerea a fost aprobată prin HG nr. 182 din 20.02.2008.
E. ÎN DOMENIUL AFACERILOR INTERNE
I. Acorduri, înțelegeri și protocoale bilaterale în vigoare
1. H.G. nr. 404/1992 pentru aprobarea Înțelegerii între Guvernul României și Guvernul Republicii Elene cu privire la colaborarea dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul Ordinii Publice al Republici Elene în probleme din domeniul lor de competență (M.Of. nr. 202/1992).
2. H. G. nr. 258/1993 privind aprobarea Acordului de cooperare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Italiene în lupta împotriva traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope și împotriva criminalității organizate (M. Of. nr. 163/1993), semnată la Roma, la 28 mai 1993.
3. Protocol privind cooperarea între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne și al Sportului din Landul Renania – Palatinat, semnat la Enkenbach – Alsenborn, la 9 decembrie 1999, aprobat prin H.G. nr.268/17-04-2000 , publicat în M.O. nr. 187 din 2.05.2000
4. H.G. nr. 378/1993 pentru aprobarea Înțelegerii dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Arabe Egipt cu privire la lupta împotriva traficului ilicit și consumului de stupefiante și substanțe psihotrope (M.Of. nr. 221/1993), semnată la Cairo, la 24 ianuarie 1993.
Notă: Documentul a afost încheiat pe o perioadă de un an, cu posibilitatea reînnoirii automate.
4. H.G. nr. 440/1993 pentru aprobarea Protocolului de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul Securității Publice al Republicii Populare Chineze (M.Of. nr. 229/1993).
5. H.G. nr. 441/1993 pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Federației Ruse (M.Of. nr. 229/1993).
6. H.G. nr. 773/1993 pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Slovace (M.Of. nr. 16/1994).
7. H.G. nr. 154/1994 pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Cehe, semnată la Praga la 25 ianuarie 1994 (M. Of. nr. 107/1994).
8. H.G. nr. 1193 / 1996 pentru aprobarea Acordului de cooperare între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din Republica Tunisia, semnat la București la 6 septembrie 1996 (M.O. nr. 323 din 4 decembrie 1996).
9. H.G. nr. 202/1996 pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Bulgaria și a Protocolului adițional din 21 decembrie 1995 (M.Of. nr. 69/1996).
10. Înțelegere de colaborare între Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Ucrainei, semnată la București, la 18 mai 1992.
11. H.G. nr. 206/1997 pentru aprobarea Protocolului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind crearea Comisiei mixte interguvernamentale de colaborare și parteneriat activ între România și Republica Ungară, semnat la Budapesta la 12 martie 1997 (M.Of. nr. 100/1997).
12. H.G. nr. 270/1997 pentru aprobarea Înțelegerii dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Belarus privind colaborarea în lupta împotriva criminalității, semnată la București la 22 mai 1996 (M.Of. nr. 126/1997).
13. Legea nr. 147/1997 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul afacerilor interne, semnat la București, la 21 februarie 1997 (M.Of. nr. 175/1997).
14. Legea nr.83/2001 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 183/2000 pentru ratificarea Convenției între Ministerul de Interne din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind finanțarea lucrărilor de reparații, amenajări și a dotării cu mobilier și material didactic a localului Școlii de Aplicație a Jandarmeriei Române, semnată la București la 25 iulie 2000. Convenția a fost în vigoare doar până la 31 decembrie 2001.
15. HG nr.1036/18.10.2001 (M.Of nr.692/31.10.2001) pentru aprobarea Protocolului de intenții între Ministerul de Interne din România și Agenția pentru Managementul Situațiilor de Urgență din SUA privind cooperarea în domeniul prevenirii și intervenției în cazul situației de urgență de origine naturală sau tehnologică, semnat la București la 22 ianuarie 2000.
16. Protocol între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din Republica
Ungară privind colaborarea în domeniul învățământului de specialitate, semnat la 10 decembrie 2001. (H.G. nr. 416/25.04.2002, publicată în M.Of. nr. 319/14.05.2002).
17. O.U.G. nr. 1/9.01.2003 pentru ratificarea Convenției complementare între Ministerul de Interne din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind continuarea finanțării lucrărilor de reparații, amenajări și dotări cu mobilier și material didactic a localului Școlii de Aplicație a Jandarmeriei Române, semnată la București, la data de 9 iulie 2002.
18. O.U.G. 64/28.08.2003 (M.O. 618/30.08.2003) privind ratificarea Convenției între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Cursului Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, precum și Convenția între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind participarea Părții franceze la finanțarea întreținerii stagiarilor de la Cursul Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, documente semnate la București, la data de 11 iulie 2003.
19. Legea 445 /2003 privind aprobarea OG nr. 56/2003 pentru ratificarea Protocolului Adițional la Scrisoarea de Înțelegere privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnată la data de 3 iulie 2001, între Guvernul României și Guvernul SUA (anul fiscal 2002), a fost semnat la București, la data de 5 august 2003.
20. Legea 587/22.12.2003 pentru ratificarea Protocolului Adițional la Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul afacerilor interne, încheiat la București, la 21 februarie 1997. (M.O. 932/23.12.2004).
Notă: Protocolul Adițional a fost semnat la București, la data de 30 august 2002 și a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2004.
24. H.G. 914/10.06.2004, M.O. 541/16.06.2004, pentru ratificarea Convenției între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la data de 19 decembrie 2003. A intrat în vigoare la 23.06.2004.
24.a. La data de 13 septembrie 2005, la București, au fost semnate Protocolul Adițional la Convenția între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Cursului Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la 11 iulie 2003, Protocolul Adițional la Convenția de finanțare între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind participarea Părții franceze la finanțarea întreținerii stagiarilor de la Cursul Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la 11 iulie 2003 (ratificate prin Ordonanța de Urgență nr. 136/29 septembrie 2005 / MO nr. 911/12.10.2005, aprobată prin Legea nr. 398/27.12.2005 – MO 11/05.01.2006), precum și Protocolul Adițional la Convenția generală între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la 19 decembrie 2003 (aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1281/2005, MO nr. 972/02.11.2005).
25. H.G. nr. 1473/2004, M.O. 869/23.09.2004, pentru aprobarea Memorandumului de Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul de Interne și al Relațiilor Naționale din Regatul Țărilor de Jos și Ministerul Justiției din Regatul Țărilor de Jos în domeniul afacerilor interne, semnat la Haga, la data de 21 aprilie 2004.Și-a încetat valabilitatea în cursul anului 2007.
26. H.G. nr. 854/2005, M.O. nr. 709/5.08.2005, pentru aprobarea Memorandumului de Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul de Interne și al Relațiilor Naționale din Regatul Țărilor de Jos privind cooperarea în domeniul urgențelor civile, semnat la București, la data de 19 aprilie 2005.
Notă: Documentul a intrat în vigoare la data de 4 octombrie 2005.
27. Legea 531/2004 privind aprobarea O.U.G. 76/2004 pentru ratificarea Protocolului Adițional la Scrisoarea de Înțelegere între Guvernul României și Guvernul SUA privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnat la data de 17.09.2004, la București.
28 H.G. nr. 139/24.02.2005 pentru aprobarea Protocolului de colaborare în domeniul arhivistic între Arhivele Naționale din România și Arhiva Federală a Republicii Federale Germania, semnat la 14.10.2004, la Berlin. (M.Of. partea I nr. 217/15.III.2005).
30. Acordul de cooperare în domeniul arhivistic între Arhivele Naționale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor din România și Departamentul Arhive și Biblioteci din cadrul Ministerului pentru Bunuri și Activități Culturale din Republica Italiană, semnat la Roma, la data de 14 noiembrie 2005. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 22/5 ianuarie 2006, publicată în MO nr. 62/24.01.2006.
31. Memorandumul de Înțelegere între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Economiei și Finanțelor din Republica Italiană în domeniul colaborării informative pentru combaterea criminalității economico-financiare, semnat la București, la data de 14 decembrie 2005. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 178/09.02.2006, publicată în MO nr. 158/20.02.2006. În vigoare la 29 martie 2007.
32. Acord de cooperare între Arhivele Naționale din România și Direcția Arhivelor din Franța, semnat la București, la data de 8 aprilie 2003. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 832/10.07.2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 526/22.07.2003.
33. Acordul de cooperare în domeniul arhivistic între Arhivele Naționale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor din România și Departamentul Arhive și Biblioteci din cadrul Ministerului pentru Bunuri și Activități Culturale din Republica Italiană, semnat la Roma, la data de 14 noiembrie 2005. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 22/5 ianuarie 2006, publicată în MO nr. 62/24.01.2006.
34. Acordul tehnic între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Apărării din Republica Italiană privind schimburile în domeniul formării de personal, semnat la Roma la 5 decembrie 2005 și la București, la 6 decembrie 2005. Documentul a fost aprobat prin HG nr. 179/2006, publicată în MO 156/17.02.2006.
35. Protocolul privind cooperarea dintre Ministerul Administrației si Internelor din România si Ministerul de Interne din Republica Ungară în domeniul administrației și afacerilor interne, semnat la București, la data de 20.10.2005. Aprobat prin HG nr. 1663/14.12.2005, MOf. nr.1187/29.12.2005, a intrat în vigoare la 19.01.2006.
36. Protocol de cooperare în domeniul prevenirii și luptei împotriva fenomenului drogurilor între MAI din România și Ministerul Tineretului, Familiei, Afacerilor Sociale și Oportunităților Egale din Republica Ungară, semnat la Budapesta, la data de 28 octombrie 2005. Aprobat prin HG nr. 6/05.01.2006, MOf. nr.23/11.01.2006.
37. Înțelegere de colaborare și ajutor reciproc între Ministerul de Interne al României și Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, semnată la București, la 20 septembrie 1990.
38. Înțelegere de colaborare între Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Lituaniene, semnată la București, la 19 septembrie 1995.
39. H.G. nr. 675/24.05.2006 pentru aprobarea Acordului între Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei cu privire la punctele de trecere a frontierei de stat româno-ucrainene, semnat la Kiev, la 02.02.2006. A intrat în vigoare la data de 26.11.2006.
40. HG 202 / 28.02.2007 pentru aprobarea „Declarației Comune privind cooperarea polițienească între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul de Interne al landului Baden-Württemberg“.
41. Acord Cadru de Parteneriat între Ministerul Administrației și Internelor din România și Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene – Agenția Frontex („FRONTEX”), semnat la data de 13 iunie 2007, la București.
Notă: OMIRA nr. 280 din 2007 pentru implementarea prevederilor Acordului cadru a fost publicat în M.Of. nr. 648 din 24.09.2007.
42. Legea 362/11.12.2007 privind aprobarea OUG nr. 98/2007 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol Adițional la Convenția între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare a Cursului Superior Internațional al Școlii de Aplicație pentru Ofițeri "Mihai Viteazul" a Jandarmeriei Române, semnată la București, la 11 iulie 2003, a fost semnat la București, la 23 iulie 2007.
43.“Înțelegerea între Serviciul Român de Informații, Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Federal de Interne din Republica Federală Germania privind cooperarea în domeniul misiunilor însoțitorilor înarmați pentru securitatea zborurilor civile între România și Republica Federală Germania” a fost semnată la Berlin, pe 17 mai 2006, și la București, pe 23 mai 2006. Înțelegerea se aplică, pentru partea germană, de la data semnării.
44. H.G. nr. 1701/17.12.2008 (M.Of. 876/24.12.2008) privind aprobarea Convenției Generale între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Externe din Republica Franceză privind condițiile de funcționare și finanțare a Școlii de Aplicație pentru Ofițeri „Mihai Viteazul” a Jandarmeriei Române, semnat la București, la 22 august 2008.
F. Convenții, tratate și acorduri în vigoare, la nivel de stat și de guvern, care implică Ministerul Administrației și Internelor
1. Convenția internațională pentru suprimarea traficului femeilor și copiilor, încheiată la
Geneva la 30 septembrie 1921 (ratificată prin Legea nr. 23/1925).
2. Convenția internațională pentru reprimarea circulației și traficului cu publicații obscene, încheiată la Geneva la 13 septembrie 1923 (ratificată prin Legea nr. 147/1926).
3. Convenția și Protocolul asupra opiului, încheiate la Geneva la 19 februarie 1925 (ratificată prin Legea nr. 93/1928).
4. Protocolul din 20 aprilie 1929 referitor la considerarea infracțiunilor de falsificare de monedă ca infracțiuni de drept comun, în ce privește extrădarea (ratificat prin Legea nr. 89/1930).
5. Convenția pentru limitarea fabricației și reglementarea distribuirii stupefiantelor, încheiată la Geneva la 13 iulie 1931 (ratificată prin Legea nr. 59/1933).
6. Convenția internațională pentru reprimarea traficului de femei majore, încheiată la Geneva la 11
octombrie 1933 (ratificată prin Legea nr. 121/1935).
7. Convenția pentru reprimarea traficului ilicit de droguri vătămătoare, semnată la Geneva la 26 iunie 1936 ( ratificată prin Decretul–Lege nr. 169/1938).
8. Convenția internațională pentru represiunea falsificatorilor de monede, încheiată la Geneva la 20 aprilie 1929 (ratificată prin Decretul–Lege nr. 735/1938).
9. Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia și
Protocolul de încheiere, adoptate de Adunarea generală a O.N.U. la 2 decembrie 1949 (ratificate prin Decretul nr. 482/1954).
10. Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la Haga la 16 decembrie 1970 (ratificată prin Decretul nr. 143/1972).
11. Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961 și Protocolul privind modificarea acestei
convenții (ratificată prin Decretul nr. 626/1973).
12. Convenția referitoare la infracțiuni și la anumite alte acte săvârșite la bordul aeronavelor, încheiată la Tokio la 14 septembrie 1963 (ratificată prin Decretul nr. 627/1973).
13. Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, încheiată la Montreal la 23 septembrie 1971 (ratificată prin Decretul nr. 66/1975).
14. Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 14 decembrie 1973 (ratificată prin Decretul nr. 254/1978).
15. Convenția internațională contra luării de ostatici (Decretul – Lege nr. 111/1990).
16. Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și Convenția contra traficului ilicit de
stupefiante și substanțe psihotrope din 1988 (ratificată prin Legea nr. 118/1992).
17. Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime, precum și Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental, adoptate la Roma la 10 martie 1988 (ratificată prin Legea nr. 123/1992).
18. Convenția cu privire la marcajul explozibililor plastici și în folie în scopul detectării (ratificată prin Legea nr. 139/1998).
19. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului ( Legea nr. 19/1997).
20. Convenția europeană cu privire la controlul achiziționării și deținerii armelor de foc de către particulari (ratificată prin Legea nr. 116/1997).
21. Convenția europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere (Legea nr. 183/1997).
22. Convenția europeană privind violența și ieșirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia
manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal ( Legea nr. 53/1998).
23. Convenția europeană de extrădare (ratificată prin Legea nr. 80/1997).
24. Convenția europeană referitoare la transferul persoanelor condamnate (Legea nr. 76/1996).
25. Convenția asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea și împiedicarea operațiunilor ilicite de import, export și transfer de proprietate al bunurilor culturale (aderare prin Legea nr. 79/1993).
26. Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, semnată la Viena la 3 martie 1980 (ratificată prin Legea nr. 78/1993).
27. Ordonanța Guvernului nr. 46/19.08.1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de state împotriva corupției (GRECO), instituit prin Rezoluția Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999 (M.Of. nr. 401/24.08.1999).
28. Legea nr. 357 din 10 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 201/2000 pentru crearea cadrului instituțional necesar funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității
transfrontaliere.
29. Legea nr. 232 din 3 mai 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.202/2000 privind finanțarea continuării și finalizării lucrărilor pentru Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere.
30. Legea nr. 48 din 12 martie 2001 pentru ratificarea Acordului de sediu între România și
Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, semnat la București, la 2 octombrie 2000.
31. Legea nr. 75 din 16 martie 2001 pentru ratificarea Acordului european pentru suprimarea vizelor pentru refugiați (STE-31), încheiat la Strasbourg, la 20 aprilie 1959 și semnat de România la 5 noiembrie 1999.
32. Legea pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, precum și a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000 (nr. 565 / 16 octombrie 2002, M.Of. 16 octombrie 2002).
33. Legea nr. 9/20.02.2004 pentru aderarea României la Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegale de arme de foc, piese și componente ale acestora, precum și de muniții, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York, la data de 15 noiembrie 2000“ a fost publicată în M.Of. La 16 aprilie 2004, Misiunea Permanentă a României la NY a depus instrumentul de aderare la Secția Tratate din cadrul Oficiului pentru Afaceri Juridice al Secretariatului ONU. (Decret 60/19.02.04, decret 823/8.12.2003, Protocol din 31 mai 2001).
34. Legea 623/19.11.2002 pentru ratificarea Convenției internaționale privind reprimarea finanțării terorismului, adoptată la New York la 9 decembrie 1999.
35. Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția (STE 173) Strasbourg,
15.05.2003. Notă: Protocolul adițional la Convenție a fost semnat de către ministrul justiției, cu ocazia celei dea 25a Conferințe a Miniștrilor europeni ai justiției, Sofia, 9-10.10.2003.
36. Decretul nr. 165 din data de 23 martie 2004 privind promulgarea Legii nr. 64/24.03.2004 privind Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea cibernetică referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice, adoptată la Budapesta, la 23 noiembrie 2001.
Notă: Protocolul adițional la acest document juridic a fost semnat de către ministrul justiției, cu ocazia celei de-a 25a Conferință a Miniștrilor europeni ai justiției, Sofia, 9-10.10.2003.
37. Decret 512 / 2004 (Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004) pentru supunerea spre ratificarea Parlamentului a Convenției ONU împotriva corupției, (adoptată la New York, la 31 oct. 2003), deschisă spre semnare la Merida, Statele Unite Mexicane, în perioada 9-11 decembrie 2003 (a fost semnată de ministrul român al justiției, la data de 9.12.2003). În vigoare din 14.12.2005.
38. Protocolul ONU împotriva traficului de emigranți a intrat în vigoare la 28 ianuarie 2004, deja ratificat de către România.
39. Legea nr. 257/2004 privind ratificarea Convenției Internaționale pentru Reprimarea Atentatelor Teroriste cu Explozibili, adoptată la New York la 15.12.1997.
Notă: Instrumentul de ratificare a fost depus de Misiunea Permanentă a României de la New York, la data de 29 iulie 2004.
40. Convenția internațională privind reprimarea actelor de terorism nuclear.
Notă: Documentul a fost semnat de către Președintele României în cadrul Sesiunii aniversare a AG a ONU (14.09.2005). Memorandumul cu tema “Aprobarea semnării Convenției internaționale
privind reprimarea actelor de terorism nuclear” a fost inițiat de SRI și MAE.
41. Convenția internațională privind statutul apatrizilor din 1954, la care România a aderat la data de 27 ianuarie 2006.
42. Decret nr. 879/31.08.2005 pentru supunerea spre aprobare Parlamentului a aderării României la Convenția internațională privind reducerea cazurilor de apatridie, adoptată la New York la 30 august 1961. România a aderat la respectivul document internațional data de 27 ianuarie 2006.
43. Legea nr. 300/11.07.2006 pentru ratificarea Convenției Europene privind Combaterea Traficului de Ființe Umane, semnată de către partea română la data de 16 mai 2005, la Varșovia.
44. Legea nr. 411/2006 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea terorismului, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005 (Decret 849/20.05.2006 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a respectivului document); M.Of. 949/24.11.2006.
45. Legea nr. 420/2006 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005 (Decret 848/20.05.2006 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a respectivului document); M.Of. 968/4.12.2006.
46. Protocol de cooperare între Autoritatea Națională pentru Turism din cadrul MTCT, Asociația Națională a Agențiilor de Turism din România, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Administrației și Internelor privind aplicarea prevederilor Memorandumului de Înțelegere între MTCT – Autoritatea Națională pentru Turism din România și Administrația Națională a Turismului din Republica Populară Chineză privind turismul organizat al cetățenilor chinezi în România, semnat la București, noiembrie 2004.
47. Legea nr. 420/2006 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005 (Decret 848/20.05.2006 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a respectivului document); M.Of. 968/4.12.2006.
Notă: La 1 mai 2008 Convenția respectivă a intrat în vigoare.
CADRU MULTILATERAL
Inițiativa de Cooperare în Sud – Estul Europei (SECI)
1. Legea 208 / 1999 (în vigoare de la 1 februarie 2000) pentru ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere (Acordul SECI), care cuprinde Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Moldova, România, Slovenia, Turcia, Ungaria, semnat la București, la 26 mai 1999.
Notă: Statele Membre SECI sunt: Albania, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Grecia, Macedonia, Moldova, Romania, Serbia, Muntenegru, Slovenia, Turcia și Ungaria. .
2. H.G. 499 / 2002 pentru aprobarea Acordului între Guvernul României, Organizația
Internațională a Poliției Judiciare – INTERPOL și Centrul Regional SECI pentru combaterea criminalității transfrontaliere privind legăturile de comunicații pentru schimbul de informații, semnat la 25 februarie 2002, publicată în M. Of. 354 / 28 mai 2002 (a intrat în vigoare la 30 iulie 2002).
ALTE TIPURI DE ACORDURI
Acorduri în vigoare
1. Decretul nr. 107 din data de 13 martie 2001 de promulgare a Legii 123/1998 pentru acceptarea de către România a unor amendamente la Constituția Organizației Internaționale pentru Migrație, adoptată la Veneția la 19 octombrie 1953. (M.O. nr. 137/20.03.2001).
2. H.G. 1226 / 6.12.2001, publicată în M.O. nr. 817/19 decembrie 2001 pentru aprobarea
Acordului dintre Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind înființarea unui centru de primire, adăpostire temporară, asistență medicală și consiliere de specialitate pentru femei repatriate, victime ale traficului de persoane, semnat la București, la data de 30 aprilie 2001.
2.a. Acord între Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind funcționarea Centrului pentru protecție temporară, asistență medicală și consiliere de specialitate pentru returnarea femeilor victime ale traficului de persoane a fost semnat la data de 16.09.2005.
3. O.G. nr. 8/28.01.1999 (M.O. 40/29.01.1999) pentru aprobarea Acordului de cooperare dintre Guvernele Statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) de colaborare în intervenția și răspunsul de urgență la dezastre naturale și provocate de om, semnat la Soci, la 15 aprilie 1998.
4. Legea nr. 263/15 mai 2002 pentru ratificarea Convenției Europene privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, încheiată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 – STE-141.
5. Legea 682/2001 pentru ratificarea Convenției europene privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal – STE-108.
Notă: Decretul nr. 1126/10.12.2004 privind supunerea spre ratificare Parlamentului a Protocolului Adițional la Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, privind autoritățile de control și fluxul transfrontalier al datelor, deschis spre semnare la Strasbourg, la 8.11.2001. Documentul a fost semnat la 14.07.2004.
6. H.G. nr. 1289/04.11.2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și
Guvernul Republicii Ungare privind înființarea de noi puncte de trecere a frontierei de stat la frontiera de stat comună, semnat la Budapesta, la data de 5 iunie 2003. (M.O. 810/17.11.2003).
7. Hotărâre 951 /2003 pentru aprobarea hotărârilor cuprinse în Procesul-verbal al celei de-a XXXIII a sesiuni a Comisiei mixte pentru reconstituirea și marcarea frontierei de stat dintre România și Serbia și Muntenegru, desfășurată în perioada 10-13 martie 2003, semnat la Belgrad la 13 martie 2003.
8. Legea 421/2003 (M.O. 757/29.10.2003) pentru ratificarea Acordului privind constituirea
Consiliului de Planificare a Urgențelor Civil-Militare pentru Sud-Estul Europei, semnat de către România, la data de 28.11.2002.
9. Legea 374/2003 pentru ratificarea Memorandumului de Înțelegere între Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind cooperarea în domeniul repatrierii voluntare umanitare asistate, semnat la 28 iunie 2002. (M.Of. 683/29.09.2003, a intrat în vigoare la 4 martie 2004).
10. Decretul nr. 547 din data de 13 iunie 2002 de promulgare a Legii pentru aderarea
României la Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, în aplicarea art.17 din Convenția
Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, adoptat la
Strasbourg, la 31 ianuarie 1995.
11. Legea nr. 58/24.03.2004, M.O. 362/26.04.2004, pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind cooperarea și ajutorul reciproc în domeniul dezastrelor și Protocolul de aplicare a acestui Acord, semnat, pentru Guvernul României, de către ministrul de interne, cu prilejul vizitei oficiale la Budapesta, la data de 9.04.2003. A intrat în vigoare la data de 23 iunie 2004.
12. Legea 197/25 mai 2004 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea între România și Oficiul European de Poliție (EUROPOL), semnat la București, la data de 25 noiembrie 2003 (M.O. 498/2 iunie 2004, intrat în vigoare la 8 iulie 2004).
13. Decretul nr. 706 din data de 10 octombrie 2003 pentru promulgarea Legii pentru ratificarea Acordului între Uniunea Europeană și EUROPOL pentru participarea României la Misiunea de Poliție a Uniunii Europene (EUPM) în Bosnia-Herțegovina, semnat la Bruxelles, la 16 decembrie 2002, și a Înțelegerii financiare între Ministerul de Interne din România și Șeful Misiunii/Comisarul Misiunii de Poliție a Uniunii Europene (EUPM) în Bosnia-Herțegovina, semnată la Sarajevo la 6 decembrie 2002.
14. Legea nr. 64/23.03.2005 (M.O. 251/25.03.2005) privind participarea României ca membru cu drepturi depline la Grupul de cooperare pentru combaterea consumului și a traficului ilicit de droguri (Grupul POMPIDOU) din cadrul Consiliului Europei.
15. Protocol de cooperare între Arhivele Naționale ale României și Direcția Generală a Arhivelor Statului de pe lângă Cabinetul Primului Ministru al Republicii Turcia, semnat la București la 31.10.2006.
Notă: la data de 11 aprilie 2007, documentul sus-menționat a intrat în vigoare.
16. Acord de cooperare în domeniul arhivistic între Arhivele Naționale din România și Arhivele Naționale din Ungaria – Budapesta, 21.03.2007 (aprobat prin HG nr. 717/04.07.2007, publicat în MOf. nr. 497/25.07.2007).
Anexa 11
Cap. 2.3.3.2., p. 111
ORGANIZAREA FORȚEI DE JANDARMERIE EUROPENE
– conform Declarației de Intenție din 17 septembrie 2004 –
Anexa nr. 12
Cap. 2.4.1., p. 118
ETAPELE
Programului de reformă și restructurare a Poliției locale
în cadrul unui mandat ONU pe un an de zile
inițierea monitorizării poliției locale
lansarea unei campanii de informare a publicului pentru acceptarea implementării
principiilor și practicilor polițienești democratice
organizarea unei unități de planificare și analiză politică în cadrul CIVPOL
pentru evaluarea continuă a direcției, progresului și eficacității Programului
reformularea regulamentelor de funcționare a poliției locale conform
standardelor ONU inclusiv procedurile administrative și disciplinare pentru
protecția polițiștilor
întărirea rolului și importanței oficialilor din poliția locală prin acordarea de
legitimații de serviciu temporare, crearea unei baze de date unice cu resursele
umane și perfecționarea pregătirii prin cursuri de specializare inițială
organizarea și desfășurarea programului de instruire profesională a P
polițiștilor locali la nivelul instituțiilor de învățământ polițienești pentru
reorientarea profesorilor și instructorilor și stimularea recrutării de personal
pentru poliție
organizarea alocării resurselor financiare pentru modernizarea instituțiilor
locale de impunere a legii pe baza priorităților determinate de misiunea ONU,
prin concentrarea finanțării pe refacerea infrastructurii de poliție(facilități de
clădiri, pregătire și antrenament, comunicații, uniformă, vehicule)
redactarea unor formulare și tipizate de tip nou pentru toate tipurile de
activități și operațiuni de poliție(rapoarte, proceduri, instrucțiuni, reguli) și
instruirea pe teren a personalului cu utilizarea acestor formulare noi
avizarea și dezbaterea planurilor de reorganizare a instituțiilor locale de
poliție prin compatibilizarea reformelor propuse cu legislația polițienească a
regiunii și introducerea de noi funcții și proceduri administrative, inclusiv
reorganizarea departamentelor din MAI și instruirea compartimentelor de
afaceri interne și reconversia celor disponibilizați
analizarea structurii financiare a serviciilor locale de poliție, o atenție specială
acordându-se surselor de finanțare a poliției, planificării bugetului și contabilității
cheltuielilor, salariu echitabil pe întreaga scară ierarhică a poliției, pentru a asigura
reușita adoptării conceptelor și practicilor unei poliții democratice.
Anexa nr. 13
Cap. 3.4.2., p. 122
Anexa nr.14
Cap. 2.4.2. p. 125
Anexa 15
Cap. 2.4.3. p. 128
Anexa nr. 16
Cap. 3.1.1., p. 140
CADRUL GENERAL DE ORGANIZARE A MISIUNII DIN KOSOVO PE BAZA
Rezoluției nr. 1244/1999 a CS al ONU
Anexa nr. 17
Cap. 3.1.3.7., p. 146
TIPOLOGIA OPERAȚIILOR DE STABILITATE*
Anexa 18
Cap. 3.2.2.1., p. 156
BULETINUL
Secretariatului General al ONU asupra Respectării Regulilor Dreptului Internațional Umanitar de către Forțele Națiunilor Unite
În scopul statuării principiilor fundamentale și regulilor de drept internațional umanitar aplicabile forțelor Națiunilor Unite care desfășoară operațiuni sub comanda și controlul Națiunilor Unite, Secretariatul General promulgă următoarele:
Secțiunea 1 – Domeniul de aplicare
1.1. Principiile fundamentale și regulile de drept internațional umanitar statuate în prezentul buletin sunt aplicabile forțelor Națiunilor Unite angajate ca forțe combatante în situații de conflict armat, pe durata și în zona angajamentului respectiv. Ele sunt aplicabile în mod corespunzător în acțiunile de impunere sau în operațiunile de menținere a păcii în care folosirea forței este permisă în autoapărare.
1.2. Promulgarea acestui buletin nu afectează statutul protejat al membrilor operațiunilor de menținere a păcii prevăzut de Convenția din 1994 asupra siguranței personalului ONU și a celui asociat sau statutul lor de necombatanți atât timp cât aceștia sunt îndreptățiți de dreptul conflictelor armate să acorde protecție civililor.
Secțiunea 2 – Aplicarea dreptului național
Prezentele dispoziții nu constituie o listă exhaustivă de principii și reguli de drept internațional umanitar obligatorii pentru personalul militar și nu prejudiciază aplicarea normelor dreptului internațional umanitar obligatorii pentru personalul militar și nici nu înlocuiește legile naționale și de care personalul militar rămâne obligat pe tot timpul operațiunii.
Secțiunea 3 – Acordul privind statutul forțelor
În acordul privind statutul forțelor încheiat între Națiunile Unite și statul în al cărui teritoriu este desfășurată o forță a Națiunilor Unite își va desfășura operațiunea cu respectarea totală a principiilor și regulilor convențiilor generale aplicabile comportamentului personalului militar. De asemenea, Națiunile Unite își asumă responsabilitatea de a asigura că membrii personalului militar al forței sunt pe deplin informați cu principiile și regulile acestor instrumente internaționale.
Secțiunea 4 – Violările dreptului internațional umanitar
În caz de violări ale dreptului internațional umanitar, membrii personalului militar al unei forțe a Națiunile Unite sunt subiectul urmăririi în instanțele lor naționale.
Secțiunea 5 – Protecția populației civile
5.1. Forța Națiunilor Unite va face permanent o distincție clară între civili și combatanți și între bunurile civile și obiectivele militare. Operațiunile militare vor fi îndreptate numai împotriva combatanților și obiectivelor militare. Atacurile împotriva civililor și bunurile civile sunt interzise.
5.2. Civilii se bucură de protecția acordată de această secțiune, în afara de cazul când participă direct la ostilități și numai pe durata acestei participări.
5.3. Forța Națiunilor Unite trebuie să ia toate precauțiile posibile pentru a evita și, în tot cazul, a reduce la minim pierderile incidentale de vieți omenești în rândul civililor, rănirea persoanelor civile și producerea de pagube bunurilor cu caracter civil.
5.4. În zona sa de operații, forța Națiunilor Unite trebuie să evite, în măsura în care acest lucru este practic posibil, amplasarea obiectivelor militare în preajma sau în apropierea zone lor dens populate și să adopte toate precauțiile necesare pentru protejarea populației civile, a civililor și a bunurilor civile împotriva pericolelor care rezulta din operațiunile militare. Instalațiile și echipamentul militar al operațiunilor de menținere a păcii ca atare nu vor fi considerate obiective militare.
5.5. Forței Națiunilor Unite îi este interzisă lansarea operațiunilor de la care se poate aștepta probabil să lovească obiective militare și civile într-o manieră nediscriminată, ca și a operațiunilor de la care se poate aștepta să cauzeze incidental pierderi de vieți omenești în cadrul populației civile sau pagube bunurilor cu caracter civil, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat.
5.6. Forța Națiunilor Unite nu se va angaja în represalii împotriva civililor și bunurilor civile.
Secțiunea 6 – Mijloace și metode de luptă
6.1. Dreptul forței Națiunilor Unite de a alege metodele și mijloacele de luptă nu este nelimitat.
6.2. Forța Națiunilor Unite va respecta regulile interzicerii și restrângerii folosirii anumitor arme și metode de luptă prevăzute in instrumentele relevante de drept internațional umanitar. Acestea includ, în special, interzicerea utilizării gazelor asfixiante, otrăvitoare sau de alta natură și a metodelor biologice de război; a gloanțelor care explodează, se lățesc sau se turtesc ușor în corpul uman; a anumitor proiectile explozive. Folosirea anumitor arme convenționale, cum ar fi schijele nedetectabile, minele antipersonal, capcanele și armele incendiare, este interzisă.
6.3. Forței Națiunilor Unite îi este interzisă utilizarea metodelor de război care ar putea cauza superfluu sau suferințe inutile, sau care sunt concepute pentru a cauza ori de la care se poate aștepta că vor cauza pagube excesive, de durată și grave mediului natural.
6.4. Forței Națiunilor Unite i se interzice folosirea armelor și metodelor de luptă de natură a cauza suferințe inutile.
6.5. Este interzis de a se ordona sa nu existe supraviețuitori.
6.6. Forței Națiunilor Unite i se interzice atacarea monumentelor artistice, arhitectonice sau situri istorice și arheologice, operelor de arta, lăcașelor de cult, muzeelor și bibliotecilor care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor. În zona sa de operații, forța Națiunilor Unite nu va vizita astfel de bunuri culturale sau împrejurimile lor imediate în scopuri care le-ar putea expune la distrugere sau avariere. Furtul, jaful, însușirea și orice alt act de vandalism îndreptat împotriva proprietății culturale sunt strict interzise.
6.7. Forței Națiunilor Unite i se interzice atacarea, distrugerea, luarea sau scoaterea din uz a bunurilor indispensabile supraviețuirii populației civile, cum ar fi proviziile alimentare și zonele agricole în care acestea se produc, recoltele, vitele, instalațiile și rezervele cu apă potabilă.
6.8. Forța Națiunilor Unite nu va face obiectul operațiunilor militare din instalațiile conținând forte periculoase ca baraje, diguri și centrale nucleare de producere a energiei electrice, daca astfel de operațiuni pot provoca eliberarea acestor forte și, în consecință, pot cauza pierderi importante populației civile.
6.9. Forța Națiunilor Unite nu se va angaja în represalii împotriva bunurilor și instalațiilor protejate de aceasta secțiune.
Secțiunea 7 – Tratamentul civililor și persoanelor scoase din luptă
7.1. Persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la ostilitățile militare ca civili, membri ai forțelor armate care și-au depus armele sau persoane situate în afara luptelor din motive de boală, rănire sau detenție vor fi tratate, în toate împrejurările, cu umanitate și fără nici o diferențiere defavorabilă bazată pe rasă, sex, convingeri religioase sau orice alt pretext. Lor trebuie să li se acorde deplin respect în ceea ce privește integritatea corporală, onoarea, religia și alte convingeri.
7.2. Împotriva oricărei persoane menționate în secțiunea 7.1. sunt interzise oricând și oriunde următoarele acte: atingerile aduse vieții și integrității fizice: omorul, precum și tratamentele crude ca tortura, mutilarea ori orice formă de pedeapsă corporală; pedepsele colective; represaliile; luarea de ostatici; prostituția forțată; orice formă de atentat sexual, de tratament umilitor sau degradant; sclavia; jaful.
7.3. Femeile vor fi protejate în special împotriva oricărui atac, în mod deosebit împotriva violului, constrângerii la prostituție și a oricărei forme de atentat la pudoare.
7.4. Copiii vor trebui să facă obiectul unui respect special și vor trebui să fie protejați împotriva oricărei forme de atentat la pudoare.
Secțiunea 8 – Tratamentul persoanelor deținute
Forța Națiunilor Unite trebuie să trateze cu umanitate și să respecte demnitatea membrilor forțelor armate deținuți și a altor persoane care nu mai iau parte la operațiile militare din cauza deținerii. Fără a le prejudicia statutul legal, aceștia vor fi tratați conform prevederilor relevante din cea de-a III -a Convenție de la Geneva, care li se aplică mutatis mutandis. În special:
a) Capturarea și deținerea acestora trebuie să fie notificată fără întârziere părții de care ei depind și Agenției Centrale de Căutare a Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR);
b) ei trebuie puși sub paza în siguranță și condiții de securitate, care să le furnizeze toate îngrijirile posibile de igienă și sănătate și nu trebui deținuți în arii expuse pericolelor zonei de luptă;
c) ei vor fi îndreptățiți să primească hrană și îmbrăcăminte, igienă și asistență medicală;
d) in nici o circumstanță ei nu vor fi subiectul oricărei forme de tortură sau rele tratamente;
e) femeile private de libertate vor fi deținute în localuri separate de cele ale bărbaților și vor fi sub supraveghere exercitată de către femei;
f) în cazurile în care copiii, care nu au vârsta de 16 ani, iau parte direct la ostilități și sunt arestați, deținuți sau internați de forța Națiunilor Unite, aceștia vor continua să beneficieze de o protecție specială.
Anexa nr.19
Cap. 3.2.2.3., p. 159
Anexa 20
Cap. 3.3.1., p. 163
Locul și rolul Detașamentului de jandarmi al României în cadrul Forței Speciale de Poliție a Națiunilor Unite din Kosovo
Anexa 21
Cap. 3.3.2.5., p. 168
LOCUL ȘI ROLUL MISIUNII DE POLIȚIE A UNIUNII EUROPENE (MPUE) ÎN CADRUL OPERAȚIILOR UE DE GESTIONARE A CRIZELOR
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Misiunile Traditionale ale Fortelor de Ordine Si Siguranta Publica (ID: 122339)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.