Misiunea preotului în fața [625826]

1
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Misiunea preotului în fața
provocărilor social -morale ale
parohiei. Fenomenul migrației

Îndrumător , Masterand: [anonimizat]. Prof. univ. dr. Gheorghe POPA ISOPESCU Ionuț

Iași
-2019-

2

Cuprins

I. Introducere ………………………………………………………………………………………….2
II. Morala creștină și valorile sociale …………………………………………………….. ….4
III. Preot, parohie și misiune ………………………….. ………………………….. …………….. 6
IV. Instituția familiei și fenomenul migrației ………………………….. ………………… 10
IV.1 Pericolul fenomenului migrației…… ………………………… …………………………..11
IV.2 Perspective pastorale în vederea soluționării acestei provocări……………..1 3
V. Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 15
Bibliografie…………… …………… ………….. …………………………… …………….. …….16

3
I. Introducere
În lucrarea de față voi încerca să tratez subiectul importanței moralei creștine în
creșterea spirituală a unei comunități parohiale , axându -mă pe rolul fundamental pe care îl are
preotul în misiunea sa de a păstra vie conști ința adevărurilor de credință în sufletele acelora pe
care îi păstorește . De asemenea, voi aduce la suprafață o provocare foarte acturală cu c are se
confrună mai ales parohiile rurale, dar și cele din mediul urban, și anume fenomenul migrației
și riscurile pe care le presupune în buna creștere a unei comunități.
Am ale s să vorbesc în cele ce urmează despre problematica migrației din cadrul
famil iei pentru că este o temă despre care nu s -a discutat foarte mult, cel puțin poate nu atât
cât s-ar cuveni, însă este o temă care provoacă tot mai mult interesele oamenilor, mai ales prin
aceea că are repercursiuni pe mai multe paliere de activitate. Migra ția influențează astfel și
latura religioasă a comunității (după cum vom vedea pe larg în cele ce urmează), dar are și
implicații politice, economice, dar și în orice alt domeniu în care omul este un factor decisiv.
În al doilea capitol al acestei lucrări, voi aduce în discuție câteva aspecte ale moralei
creștine și ale valorilor sociale, raportate la misiunea Bisercii și a tuturor păstorilor de suflete
în parte. Mă voi opri, în acest sens, mai ales la societatea contemporană secularizată și
pluralizată , ale cărei valori sociale par să fie tot mai afectate de secularismul care încearcă să
îl scoată pe Dumnezeu din orice ecuație a exitenței noastre pe pământ. Voi nota, de asemenea,
care trebuie să fie reacția Bisericii la aceste atitudini ale oamenilor manipu lați și secularizați.
În capitulul al treilea voi prezenta câteva aspecte legate de parohie în general,
subliniind și câteva precizări care conturează rolul preotului în parohia pe care o păstorește.
Tot aici voi descrie mediul în care preotul își desfășoa ră activitatea sa misionară, menționând
câteva aspecte despre comunitatea parohială și implicarea la care sunt chemați membrii
acesteia.
Subiectul central al lucrării de față va fi dezvătut în capitolul al patrulea și va constitui
familia creștină, care es te considerată pe drept cuvânt „mica Biserică” sau „Biserica de
acasă”, și despre unitatea din cadrul acestei familii. În continuare voi încerca să subliniez
pericolul separării familiei (soților între ei sau a soților de copii), care are efecte pe termen
scurt mediu și lung în unitatea familiei, dar mai ales în ce privește creșterea și dezvoltarea
copiilor. Totodată, în această parte voi încerca să găsesc anumite soluții nu neapărat de a
împiedica migrația, ci mai degrabă sfaturi pentru preotul de mâine pe ntru purtarea de grijă de
cei ce pleacă, dar mai ales de cei ce rămân acasă, căci de multe ori apare sentimentul de
părăsire la cei din urmă, chiar dacă rațional ei înțeleg că nu există vreun motiv de îngrijorare.

4
În partea de final a lucrării voi aduce la cunoștință câteva provocări în pastorația
preotului în ceea ce privește migrația în străinătate a unora dintre membrii unei familii și
consecințele migrației asupra unității familiei, asupra creșterii spirituale a copiilor și asupra
relației dintre soți. De asemenea, voi preciza un alt aspect al migrației, și anume „migrația”
zilnică la serviciu a părinților și „abandonul” pe care îl suferă zilnic copiii, un rod al sclaviei
moderne din societatea contemporană.

II. Morala creștină și valorile sociale
Fundament ul pe care se bazează morala creștină este voința lui Dumnezeu de a -l aduce
pe om la starea „bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”1. Această
morală se arată în persoana umană, locul unde se naște iubirea. În societate, morala i a forma
unui anumit sistem de valori, care este unanim acceptat și care definește viața socială și
relațiile interpersonale ale oamenilor. Sistemul de valori bazat pe morala creștină este unul
obiectiv și creează o problematică specială, care privește două aspecte: transferul moralei de
la viața personală la realitatea socială și împroprierea moralei de către membrii societății, care
o găsesc întipărită în structuri sociale2.
Modul de abordare a moralei este legat nemijlocit de modul de abordare a persoanei .
Fără o concepție corectă privind persoana umană, nu putem cunoaște dimensiunile reale și
adevăratul scop al moralei. Dacă o persoană este privită în individualitatea ei, ca o „piesă” a
societății sau ca rezultat funcțiilor biologice ale individului, este normal ca și morala să -și
reducă limitele și preocupările sau chiar să dispară cu desăvârșire.
Biserica nu este indiferentă față de valorile și instituțiile vieții sociale. Dimpotrivă, ea
recunoaște importanța acestora și are o atitudine pozitivă față de acestea: „Mai departe,
fraților, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt
vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice lau dă, la acestea să vă fie
gândul”3. Astfel, principiile morale și cr iteriile care există în viața socială a oamenilor se
leagă de predica evanghelică, dar și de exemplul personal viu.
Același lucru se observă și în cazul abordării și angajării structurilor sociale existente.
Căsătoria, familia, statul și autoritățile sunt acceptate de Biserică și valorificate din propria
perspectivă. „Noutatea perspectivei Bisericii este Hristos”4, care constituie Persoana de

1 Efeseni 4, 13.
2 Georgios I. MANTZARIDIS, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr , Editura Bizantină, București,
2002, p. 131.
3 Filip. 4, 8.
4 Georgios I. MANTZARIDIS , op.cit ., p. 137.

5
referință și măsura de apreciere și de evaluare a tuturor lucrurilor. Creștinul se supune
autorităților statului în numele lui Dumnezeu și vede relațiile sale interpersonale în Hristos:
„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar
cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se
împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc își vor lua osândă”5.
Trăirea credinței creștine are ecou direct în viața socială, iar împlinirea poruncilor lui
Hristos de către credincioși dă o „culoare specifică principiilor și criteri ilor vieții sociale”6.
Respectarea autonomă a principiilor și valorilor morale la nivel social, duc la o înstrăinare a
moralei de fundamentul său harismatic și trece de la un nivel religios la unul ideologic. Astfel,
creștinul încetează să mai aibă relație cu Dumnezeu Cel personal, Care trăiește și lucrează în
lume, încetează să mai conștientizeze că împlinește poruncile Creatorului și Mântuitorului
său, conformându -se cu valori impersonale, care nu au o finalitate.
În societatea modernă se semnalează o „t ensiune acută între morala tradițională
creștină și morala post -tradițională seculară”7. Dacă instituțiile societății tradiționale se ocupă
de problemele omului și condamnă aceleași vicii și patimi, încurajând practicarea acelorași
virtuți, societatea post -tradițională face ca valorile morale să devină realități convenționale,
care pot fi acceptate sau nu, după bunul plac al fiecăruia, morala devenind o realitate
convențională.
În acest context, misiunea Bisericii nu este de a -și impune norme social politi ce, care
să fie aplicabile pretutindeni, ci de a -i sluji pe oameni, din iubire și smerenie. Prezența
Bisericii în lume este o dovadă a responsabilității acesteia pentru mântuirea ei. Atitudinea
realistă a Bisericii ține de activitatea ei slujitoare față de lume, în fiecare moment al evoluției
sale. Misiunea creștină trebuie să cheme la comuniune și să realizeze deschiderea unora către
alții, dar și deschiderea Bisericii către lume. De aceea, Biserica are ca misiune căutarea
omului. Arhiereii Bisericii încre dințează preoților, prin „punerea mâinilor”8 lucrarea în
vederea mântuirii sufletelor a comunității care le -a fost dată spre păstorire.
Responsabilitatea și coresponsabilitatea creștinului se concretizează în atitudinea lui
față de marile probleme ale vie ții în comunitate, în strădania nobilă pentru realizarea păcii și
atitudinea lui față de muncă9. Comunitatea îl ajută pe creștin în ascensiunea sa lăuntrică, îi

5 Rom. 13, 1 -2.
6 Georgios I. MANTZARIDIS, op.cit ., p. 138.
7 Pr. Gheroghe POPA , Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne , Editura
mitropolitanăTrinitas, Iași, 2000, p. 251.
8 I Tim. 4,14.
9 Dr. Irineu POP BISTRIȚEANUL , Cu Hristos pe calea vieții , Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2006,
p. 266.

6
oferă nenumărate oportunități de a practica virtuțile și de a -și crea o legătură între el și
Dumnezeu. Comuniunea cu semenii este fundamentală în stabilirea acestei legături.
Pentru a nu fi alterată legătura cu Biserica și comunitatea din care face parte, omul
luptă să respecte principiile morale pe care le -a dobândit în sânul Bisericii, după ce fac e o
constatare dacă societatea le respectă sau nu. Din perspectivă sociologică, principiile și
normele morale sunt inseparabile de societatea care le -a creat, societatea fiind privită ca
„autoritate morală prin excelență”10.
Trăind după principiul familial al societății, Biserica îngăduie angajarea credincioșilor
în toate formele de viață socială. Ortodoxia caută să exprime atât aspectul comunitar, cât și pe
cel individual al credinței, cu condiția ca fiecare credincios să fie un membru responsabil al
comuni tății uma ne în care trăiește și muncește11.
Prin apartenența la instituția parohială, Biserica nu îl izolează pe om de societate, ci
deopotrivă, urmărește desăvârșirea personală și slujirea socială a omului, a lumii, a societății
în care acesta se dezvoltă. Parohia ca și comunitate este integrată în societate, fiind o
„comunitate de credință și sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, precum și ca mădulare vii
ale acesteia”12.

III. Preot, parohie și misiune
La o scurtă analiză privind organizarea Bisericii primare, sesizăm că în structura
acesteia era prezent un singur templu, o singură adunare liturgică, prezidată de episcopi ajutați
de prezbiteri. Odată cu creșterea numărului de creștini și de creșterea constantă a teritoriilor
locuite astfel de aceștia, s -au organ izat noi comunități cu noi locașuri de închinare în aceste
centre13. Comunitățile crescând din ce în ce mai mult, nevoia de biserici creștea proporțional,
dar din cauza persecuțiilor, creștinii se adunau în case particulare bine știind că Hristos a
mărturis it că „unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul
lor”14. Ceea ce transforma o casă obișnuită în Biserică, numită de Sf. Pavel kat’oikon
ekklesia15, este tocmai „credința adevărată în Euharistie”16.

10 Pr. Gheorghe POPA , Introducere în Teologia Morală , Editura mitropolitană Trinitas, Iași, 2003, p. 20.
11Antonie PLĂMĂDEALĂ, Biserica slujitoare: în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană , EIBMBOR, București, 1972, p. 271.
12 Preot Marius -Vasile LĂCĂTUȘU , Aspecte ale responsabilității creștine în societatea de astăzi , Editura
Risoprint, Cluj -Napoca, 2000, p. 122.
13 Mitropolit Emilianos TIMIADIS, Preot, parohie, înnoire , traducere de Paul Brusanowski, Editura Sofia,
București 2001, p. 58.
14 Matei 18, 20.
15 Coloseni 4, 15.
16 Mitropolit Emilianos TIMIADIS, op.cit., p. 59.

7
Parohia este de importanță c apitală pentru toți, pentru că ea este locul concret al vieții
creștine. Participarea sau referința la o parohie reprezintă modul cel mai comun de a purta
numele de creștin și de a se situa în Biserică. Calitatea de a fi creștin se raportează și la
implica rea omului în cadrul parohiei. Integrarea omului în comunitate după naștere se face
prin primirea Tainelor Botezului, Mirungerii și Euharistiei. Acestea sunt taine integratoare în
sânul Bisericii prin care omul îmbrățișează viața spirituală și se integreaz ă în comunitatea care
gravitează în jurul Sfântului Potir.
Prin aceste trei taine, creștinul s -a făcut chip tainic una cu Hristos și îi revine datoria să
dezvolte chipul lui Dumnezeu din s ine spre asemănarea tot mai deplină cu E l. După această
integrare, viața omului creștinului devine „viața în Hristos”17 prin care, în conlu crarea cu
harul divin, Hristos S e sălășluiește în el și îl transformă mereu după asemănarea Lui.
Asemănarea cu Hristos se înfăptuiește prin participarea cu credința și faptele bune la o pera Sa
de mântuire, pe calea virtuții. Această lucrare de mântuire se dobândește pr in multă muncă și
efort duhovnicesc, nădejdea vieții veșnice în Împărăția lui Dumnezeu întărește puterile omului
de a lupta împotriva răului și a păcatului. Căci, după cum copilul trăiește în pântecele maicii
sale în întuneric, plutind și pregătindu -se pentru viața plină de lumină a menirii lui normale de
pe pământ, tot așa stau lucrurile și în cele duhovnicești18.
Omul, chip al lui Dumnezeu, nu poate să întrupeze chipul lui Hrist os în persoana și
viața sa decât în măsura în care recunoaște legătura cu semenii săi ca o „lege a vieții sale”19.
De aici valoarea deosebită pe care o are pentru credincios virtutea solidarității și diaconia
creștină. Creștinul trebuie să se dăruiască în iubire tuturor acelora pentru care s -a jertfit
Hristos pe lemnul Crucii. Unindu -se cu semenii prin slujirea ce le -o aduce și împlinind
trebuințele lor, creștinul se raportează la Hristos, Care a zis: „ întrucât ați făcut unuia dintr –
acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi -ați făcut”20.
Responsabilitatea oricărui conducător de comunitate este mare, însă a preotului are o
importanță deosebită, pentru că lui nu i se încredințează realizarea scopurilor pământești, ci
îndrumarea sufletească a credincioșilor în vederea mântuirii. În calitatea pe care o are de
chemat și de trimis către Hristos, răspunderea preotului privește fiecare suflet și întreaga
comunitate, căci atât partea cât și întregul se vor cere din mâinile lui la Judecată. În această
calitate, respon sabilitatea lui este atât personală, cât și în numele comunității. Cele două se

17 Dr. Irine u POP BISTRIȚEANUL, Morala creștină , Editura Argonaut, Cluj -Napoca, 2002, p. 169.
18 Nicolae CABASILA, Despre viața în Hristos , studiu introductiv și traducere din limba greacă de Pr. Prof. dr.
Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1997, p. 22.
19 Ibidem , p. 178.
20 Mt. 25, 40.

8
îmbină în misiunea asumată, anume de a fi îndrumător al comunității spirituale în care fiecare
persoană se integrează și se regăsește, fiind o misiune pe care o primește prin l ucrarea lui
Dumnezeu.
Există o diferență fundamentală între o parohie și orice alt grup social și/sau
organizație culturală. Cu privire la existența unor caracteristici proprii Bisericilor locale în
raport cu Biserica Universală, deci și a parohiilor în ra port cu alte parohii aș spune eu, au
existat reflecții încă din perioada primară21. Cu toate că există multe tradiții locale în parohii,
determinate de prea mulți factori pentru a -i discuta acum, totuși fiecare parohie, reflectă
Biserica Universală, fiind p arte integrată și deplină a acesteia. Însușirea de bază a parohiei
este însă unitatea acesteia, din această unitate izvorând celelalte lucrări, după cum spune
Mitropolitul Emilianos Timiadis: „unitatea parohiei decurge din unitatea Dumnezeirii și
oglindeșt e cel mai bine imaginea divină în unitatea ei”22.
În contextul actual, aspe ctul care este cel mai fragil în ceea ce privește comunitatea
parohială, după cuvântul Părintelui Valer Bel , reprezintă „restabilirea și consolidarea unității
spirituale a parohiei”23. Cel care are la îndemână cel puțin în primă fază, toate mijloacele
pentru restabilirea acestei unități, dacă acestea sunt folosite eficient, este preotul24. Cu privire
la numele de păstor, poimen derivă ca și termenul poimantike dintr -un vechi cuvânt gr ecesc,
care a fost folosit de Homer făcând referire la „o persoană care posedă propria iarbă pentru
hrană (adică proprietarul oilor)”25. Dacă ar fi întrebați oamenii despre calitățile pe care trebuie
să le aibă un preo t, răspunsurile ar fi cel puțin variate . Ei și -ar dori un preot poate mai jovial,
mai implicat în activități sociale, mai implicat în lupta pentru drepturile omului, împotriva
sărăciei, om harnic și devotat, în același timp diferit de toți ceilalți și disponibil pentru fiecare
în parte. Preotul , desigur este de dorit să le aibă pe acestea, dar el poate ajuta cu adevărat în
aceste domenii, doar dacă el își păstrează nealterată misiunea sa, păstrându -și propria
identitate, având ochii inimii mereu la Hristos, adevăratul Păstor26.
Referitor la lucr area sa în vederea restabilirii și consolidării unității în comunitate, el
nu numai că are această posibilitate, dar este întrucâtva și dator să facă aceasta. De aceea,
preotul trebuie să lucreze în așa fel încât să evite cu orice preț crearea unui rec per iferic al
comunității, care să încadreze pe cei ce se numesc creștini, dar nu sunt convinși de

21 Ibidem, p. 64.
22 Ibidem, p. 65.
23 Pr. Valer BEL, Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2010 ,
p. 380.
24 Pr. Prof. dr. Ion BRIA, Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, apud. Pr. Valer Bel,
op. cit. , p. 381 .
25 Mitropolit Emilianos TIMIADIS, op. cit., p. 39.
26 Ibidem, pp. 42 -43.

9
sentimentul apartenenței la parohie. Aceste grupuri de oameni fragilizează mult parohia
întreagă și permit anumite fisuri în sânul acesteia. De aceea, unul din r olurile preotului în
parohie, pe lângă acela de a sluji Sfânta Jertfă, este acela de educator, după cum spunea
Mitropolitul Antonie Plămădeală. Preotul este educator mai ales prin viața lui, de aceea, el
trebuie să se poarte mereu cu conștiința că el se af lă mereu în fața lui Dumnezeu27.
În cele ce urmează, voi reda, pentru frumusețea textului , un fragment de la
Mitropolitul Antonie Plămădeală, cu privire la rolul de educator al preotului: „ A fi educator –
s-a zis – e adevărată artă. Dar s -a zis că e și ști ință. Arta îi dă preotului mobilitatea, metoda,
adaptarea la psihologia și caracterul preopinentului, suplețea și omenia, dar știința, prin
care înțeleg cultura preotului, îi dă soluțiile. Fără cea dintâi nu se poate, fără cea de -a doua,
cea dintâi rămâne fără sens și conținut28. Iată, deci ce importantă este lucrarea preotului și
locul său în parohie dacă va ști ca la Harul preoției primit de la Dumnezeu să adauge el arta și
știința de care vorbește Mitropolitul Antonie Plămădeală, pentru ca peste acestea, Dumnezeu
să adauge în lucrarea preotului Duh Sfânt, și să sfințească această lucrare, valorizând -o în
veșnicie.
Cât privește rolul preotului în comunitatea parohială, el este legat de îmbinarea în cele
mai bune condiții a misiunii de păstrare și perpetuare a adevărului revelat și a credinței. Este
importantă și păstrarea legăturii cu societatea care îi solicită răspunsuri dintre cele mai
diverse, dar acestea se cade să fie în concordanță cu învățătura de credință și nu ea să fie
adaptată noilor realități. P ăstorul sufletesc își aduce o importantă contribuție la revigorarea
vieții religioase a parohiei sale în calitate de duhovnic, prin care ia legătura cu problemele
sufletești ale credincioșilor29. În activitatea pastoral -misionară a preotului trebuie să fie
prioritară „restaurarea vieții liturgic -particulare și comunitare, participarea la viața diaconiei
creștine a enoriașilor, și nu în ultimul rând, alegerea și «ținerea» lor de părintele spiritual,
duhovnicul” 30.
În cele ce urmează vom trata o provocare cu care se confruntă tot mai des preotul în
ultimele decenii, aceea de a păstra unitatea familiei în fața fenomenului migrației care a luat,
amploare în ultimul timp și care separă pe membrii familiei, părinți de copii și pe soți între ei,
cauzând multe răni care duc la dezbinarea familiei sau la alte multe probleme în interiorul ei.

27 Mitropolit Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tiparul tipografiei eparhiale Sibiu,
Sibiu, 1996 , p. 101.
28 Ibidem, p. 102.
29 Pr. Florin MUȘET, Slujirea și misiunea preotului în vremea noastră , Editura Buna Vestire, Beiuș, 2013, p. 23.
30 Pr. Conf. Dr. Constantin NECULA , Propovăduire și educație socială , Editura Andreiana, Sibiu, 2010, p. 237.

10
IV. Instituția familiei și fenomenul migrației
Despre familia creștină, începând cu jumătatea secolului XX a început să se discute
mai ambundent din punct de vedere teologic, aceast ă întârziere având numeroși factori de
influență.
Prima familie istorică este amintită în referatul facerii, la Geneză I, 27. În acest text se
vorbește despre crearea omului după chipul și asemănaea lui Dumnezeu, iar acestea se vădesc
în comuniunea dintr e iș și ișa. „Există un mod de existență comun lui Dumnezeu și Omului și
el se identifică cu iubirea desăvârșită dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. A exista ca om
înseamnă a par ticipa la acest mod de existență, care presupune, evident, o identitate specifică
fiecărei persoane, dar această identitate se actualizează prin recunoașterea și afirmarea
alterității altei persoane, căreia trebuie să ne dăruim”31 .
După cum am amintit la î nceput, această insuficientă aprofundare nu este periculoasă
doar în sine, ci mai ales din punct de vedere al urmărilor pa care îl are. Principalul efe ct este
„laicizarea căsătoriei”32, care aduce după sine o pervertire a sexualității și care generează o
criză, mai ales în familiile tinere. Un aspect foarte important mi se pare acela că în teologia
răsăriteană, familia nu este prețuită doar ca fiind prima celulă a societății, ci familia este
văzută ca „imaginea concretă a Bisericii, ca o formă specifică a co muniunii sfinților”33. De
aceea momentul căsătoriei, Taina Sfintei Cununii, reprezintă cu adevărat o taină prin care cei
doi devin în mod real una. Dar atunci când vorbim de familie, nu ne referim doar la soți, ci ca
orice relație are mai multe cercuri de i nfluență. Primul cerc de lângă soți, care acum sunt una,
este cel al copiilor. Vorbind de Taina Cununiei, în cadrul acestei Taine nu sunt uitați copiii,
rodul iubirii dintre cei doi miri dar care sunt văzuți și ca un dar din partea lui Dumnezeu. De
altfel copiii exprimă prezența concretă a lui Dumnezeu în viața unei familii.
Miracolul nașterii unui nou suflet, trebuie împletit cu parcursul său de creștere în
omenie, de dezvoltare ca fiu al lui Dumnezeu, membru tânăr dar deplin al Bisericii Sale.
„Aici, poa te mai mult ca oriunde, omul este și trebuie să se simtă colaborator cu Dumnezeu,
să-i insufle noului venit măsura omen ității și cea a divinității lui ”34. Educația pe care omul o
va primi acasă, în cei „7 ani”, este de o importanță capitală în creșterea om ului, și este de
neînlocuit. Acest fapt este recunoscut de studiile de specialitate, dar este unanim acceptat de

31 Pr. Gheorghe POPA , Lege și Iubire – coordonate biblic e și hermeneutice pentru Teologia Morală , Editura
Trinitas, Iași, 2002, p. 19
32 Pr. Gheorghe POPA, Comuniune și înnoire spirituală … , p. 257.
33 Ibidem , p. 258.
34 Mitropolit Antonie P LĂMĂDEALĂ, op. cit ., p. 108.

11
înțelepciunea populară. În acest sens, Marin Voiculescu spune: „Cine s -a învățat pe lângă
mama lui să spună adevărul, cinstit rămâne până închi de ochii”35.

IV.1 Pericolul fenomenului migrației
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae vorbește în cuvinte foarte lămuritoare și
înălțătoare în lucrarea sa intitulată „Reflexii despre spitirulitatea poporului român” despre
fenomenul migrației la români. El afirmă astfel: „Românii se leaă prin instinct de locul lor
ambivalent ca de suportul ființei lor complet ambivalente. Ei emigrează numai ca indivizi
sporadici, nu în grupuri mai compacte. Iar acești indivizi suferă de o nostalgie dureroasă, până
când f iii lor se deznaționalizează în masa străină în care trăiesc. Românul tânjește între străini ;
el nu mai este om întreg atâta vreme cât este departe de țară”36.
Același părinte aduce la cunoștință, în lucrarea sa amintită mai sus, o consecință a
migraței, ș i anume dorul inevitabil față de persoanele dragi, față de satul natal, față de
peisajele unice de acasă, față de țară: „În dor se trăiește o prezență sui -generis a celor absenți;
se trăiește durerea absenței lor. Dar chiar prin această durere se trăiește, în același timp, un fel
de neștearsă prezență a lor în conștiință. Absența lor e un chin, pentru că nu e o absență totală,
nu e o uitare. În dor omul e singur sau fără cel dorit, și în același timp nu e singur: e cu cel
dorit”37.
Personal, în timpul progr amului de practică de la Materatul Profesional „Misiune și
slujire pastorală” la Penitenciarul din Iași, am avut prilejul să îl încurajez pe un deținut care
suferea foarte mult din cauza faptului că soția dânsului, plecând în străinătate, l -a părăsit după
câțiva ani și s -a recăsătorit cu o persoană de origine italiană. Durerea acelui om era nespusă,
familia lui s -a destrămat, iar el trăia coșmarul vieții lui în urma săvârșirii unor fapte ilegale ca
urmare a căderii psihice și morale pe care a suferit -o. Iat ă doar un exemplu de destrămare a
familiei în urma migrației unuia dintre membrii ei, dar câte cazuri asemănătoare nu sunt îmn
țara noastră? Câți copii nu suferă din cauza lipsei părinților în cea mai importanță perioadă a
dezvoltăii și creșterii lor intel ectuale și spirituale? Sunt întrebări care apasă conștiința multora
dintre noi.
Plecarea într -o țară străină implică multe necunoscute și multe provocări. Există
pericolul ca acolo să fie tratați ca servitori, slăbind astfel demnitatea umană iar omul la un

35 Marin VOICULESCU , Gândirea aforistică în cultura românească , Editura Academiei Române, București,
1986, p. 141 apud. Mitropolit A ntonie P LĂMĂDEALĂ, op. cit., p. 108
36 Pr. Dumitru S TĂNILOAE, Reflexii despre spiriritualitatea poporului român , Editura Elion, București, 2004,
p. 9.
37 Ibidem, pp. 152 -153.

12
moment dat consimțind acest statut în favoarea banilor. Această migrație produce efecte și în
familia și comunitatea celui ce pleacă, cauzând efecte demografice. Din punct de vedere
religios, demn de amintit este că multe din familiile ce pleacă în străin ătate pierd legătura pe
care au avut -o cu Biserica, căci de multe ori se întâmplă ca acolo unde locuiesc să nu fie nici
o biserică, iar cea mai apropiată biserică să fie la câteva ore distanță. În afară de acestea mai
sunt multe alte riscuri pe care famili ile și le asumă, mai mult sau mai puțin conștient, când
pleacă. Cu toate acestea, voi aduce în discuție în cele ce urmează un pericol ce pândește din ce
în ce mai multe familii care pentru a câștiga niște bani prin care să le asigure măcar parțial un
viitor copiilor, își sacrifică de fapt unitatea familiei lor.
După cum am spus mai înainte, pentru ca o persoană să se dezvolte frumos și să
crească din toate punctele de vedere este necesar ca mai multe nevoi ale sale să fie îndeplinită.
Cea mai stringentă est e nevoia unui context familial adecvat, în care copilul să se bucure de
prezența ambilor părinți. Din păcate în ultimii ani, din cauza condițiilor grele de trai din țara
noastră, mulți tineri părinți au simțit nevoia să plece în afara țării la muncă pentru a le oferi un
trai decent celor ce rămân în urmă, considerând acest fapt cel mai puțin periculos pentru
familia lor, și de ce nu, pentru comunitatea din care fac parte. Această plecare a părinților,
deși poate pe plan imediat are mai multe beneficii, pe p lan îndelungat creează o nișă, o
fractură între cei ce pleacă și cei ce rămân, o rană ce nu poate fi vindecată de nimic altceva,
căci așa cum a spus, nimic nu poate fi substitut pentru îmbrățișarea părinților.
De mult e ori părinții consideră că dacă ai lo r copii lor primesc un cuantum de bani în
fiecare lună, de undeva de departe, și dacă o dată pe an se întâlnesc cu părinții lor , copiilor nu
le lipsește nimic. Este o mare ispită să limitezi nevoie copiilor doar la cele ce pot fi satisfăcute
de bani. Cu at ât mai periculos cu cât majoritatea părinților pleacă în străinătate când copi ii lor
ajung la vârsta adolescenței, când presiunea financiară este tot mai apăsătoare, când copi ii
parcă au din ce în ce mai multe nevoi și sunt din ce în ce mai greu de mulțumi t. Acesta este
momentul în care copiii au nevoie mai mult decât de orice altceva de prezența părinț ilor lângă
ei, mai ales că ei -copiii – nu conștientizează această nevoie și nu o pot verbaliza. Cei ce suferă
din această depărtare a părinților sunt pe de o parte copiii, dar și părinții care suferă fiind
departe de copiii pentru care se sacrifică. Un alt caz este acela în doar unul din soți pleacă și
unul rămâne să poarte grijă de copii. Nici în acest caz, copilul care crește nu va avea o
creștere deplină, c ăci crește fără unul din modelele ce ar fi trebuit să îi contureze existența. Pe
de altă parte, această separare a soților nu este deloc sănătoasă pentru relația dintre ei.
Totodată, dacă privim dintr -un punct de vedere teologic această situație, vedem că
Hristos le răspunde fariseilor care l -au ispitit cu întrebarea privitoare la cartea de despărțire,

13
spunând că „ce a uni t Dumnezeu omul să nu despartă”38. Prin aceasta, El le „reamintește care
a fost relația originală dintre bărbat și femeie, ca și lucrarea tainică a lui Dumn ezeu în cadrul
acestei relații”39.
Oare, această poruncă dată de Hristos ca ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă, nu
se referă și la soți între ei? Oare nu au și soții datoria să țină această poruncă căutând ei înșiși
mai întâi să nu existe nimic care să le pericliteze unitatea?
Vedem , astfel, că în momentul în care unul sau ambii părinți pleacă în străinătate
pentru a munci, se creează o ruptură. Iată că această oportunitate de a câștiga ceva mai bine își
cere tributul. De cele mai mu lte ori, cei ce își asumă acest parcurs pierd din vedere această
plată pe care o dau în schimb banilor câștigați. În urmăcu doi ani am avut prilejul de a petrece
câteva luni în Ma rea Britanie, într -un oraș din L ondra unde este o numeroasă comunitate de
români. Discutând cu o parte din ei după Sfânta Liturghie de duminică, îmi mărturiseau că
acolo câștigă mult mai bine decât ar fi câștigat în țară. Cei mai mulți dintre ei, când vorbeau
însă despre familiile lor, despre nepoții care nu doresc să îi îmbrățișez e pentru că nu îi cunosc,
deși ei le vorbesc la telefon de câteva ori pe săptămână și le trimit cadouri, vorbeau cu durere
și lacrimi în ochi, regretând că au plecat, dar fiind foarte greu pentru ei să se întoarcă.
Având această durere înaintea mea, a celo r ce au plecat departe și a celor ce rămân în
tristețe, nu am cum să evit întrebarea: Am făcut eu tot ce se putea ca să evit această situație?
Oare ce se întâmplă cu ei, nu mă privește și pe mine? Oare la final, Hristos nu mă va întreba
cu ce l -am ajutat e u pe acel om, să își păstreze familia unită? Ce voi răspunde eu atunci? Voi
răspunde ca oarecând Cain: „Nu știu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu? ”40.

IV.2 Perspective pastorale în vederea soluționării acestei provocări
În primul rând cred că este esențial ca preotul să îi îndrume pe cei ce se pregătesc să
facă un pas în această direcție, ajutându -i să înțeleagă cât este de importantă prezența lor în
familie și în comunitate, ca cel ce se face păstor al turmei necuvântătoare pentru care va da
socote ală înaintea lui Dumnezeu. El trebuie să „fie puternic prin autoritate nu ca orice
autoritate, ci prin autoritatea iubirii, a iertării și a îndrumării pe calea cea bună”41. Pentru
aceasta este foarte important ca preotul să aibă o relație cu parohia sa, înc ât cei din comunitate
să îl simtă ca pe un tată, frate și confident. Totodată este foarte important și când în
comunitate vin migranți, ca preotul să aibă capacitatea de a le înțelege nevoia și de a -i integra.

38 Matei 19, 6.
39 Pr. Gheorghe POPA, Comuniune și înnoire spirituală… , p. 260.
40 Fac. 4, 9.
41 Mitropolit Antonie P LĂMĂDEALĂ, op, cit., p. 21.

14
Atitudinea diaconală a Bisericii trebuie să fi e expresia aceleiași atitudini a fiecărui membru al
comunității”42. O atenție specială trebuie acordată familiilor celor care emigrează, în special
copiilor care resimt lipsa unuia sau a ambilor părinți. Acești copii (și tutorii lor temporari)
trebuie conș tientizați de necesitatea investirii banilor primiți de la părinți și pentru educația
lor. Nici pastorația copiilor care au plecat împreună cu părinții in străinătate nu trebuie
neglijată, pentru aceștia fiind binevenite organizarea unor tabere sau pelerin aje în perioada în
care vin acasă, împreună cu părinții aflați în concediu.
Pe de altă parte este foarte important ca cei ce au plecat să se simtă parte a comunității
rămase acasă. În acest sens se poate consacra o duminică pentru cei plecați la muncă în
străinătate, de preferat în luna august când majoritatea se întoarce în țară, în concediu.
Totodată se poate rândui după Sfânta Liturghie sau orice altă seară, o serbare la biserică, unde
ei pot veni și împărtăși experiențele lor din străinătate. Această le gătură cu comunitatea
parohială ar fi favorabilă atât pentru cei ce ar vrea să plece dar sunt indeciși, dar și pentru cei
de acolo să se găsească mai ușor între și să se ajute. Preotul este chemat astfel să dea sens
întregii lucrări a comunității. Din aces t punct de vedere el este asemănat cu „sarea
pământului”43. Preotul este chemat deci să îi ajute pe oameni să își descopere sensul propriu44.
Cel mai important lucru pe care îl poate face preotul pentru turma încredințată, este
pomenirea la Sf. Liturghie. Ai ci în situația pe care o discutăm, el poate adăuga cereri speciale
pentru cei ce călătoresc sau locuiesc în străinătate. Acest lucru îi va ajuta și pe cei plecați
departe prin rugăciune, dar ei vor rămâne mai prezenți și în conștiința celor de acasă, căci
credința în Dumnezeu „îmbrățișează numeroase aspecte ale vieții unui preot și/sau enoriaș”45.

42 Pr. Lect. Dr. Daniel B UDA, Fenomenul migrației ca și chemare pentru natura diaconală a Bisericii , în
Anuarul Facultății de Teologie din Sibiu , 2010 -2011, Ediția a XI (XXXVI) -a, Sibiu, 2011, p. 97 .
43 Matei 5, 13 .
44 Mitropolit Antonie P LĂMĂDEALĂ, op. cit ., pp. 149 -150.
45 Ibidem, p. 69.

15
V. Concluzii
În încheiere, vreau să vă aduc în vedere încă o dată provocările ce iau naștere ca efect
al fenomenului migrației. Dintre aceste pericole, cea c are mi se pare cea mai importantă, este
riscul privind slăbirea până la dispariție a unității familiale dintre soți și copii. Am prezentat
succint câteva perspective pastorale ce pot ajuta preotul în gestionarea unor astfel de cazuri,
măcar ca puncte de pl ecare.
Așa cum am spus de la început, această temă a necesitat o disponibilitate sporită, căci
este un s ubiect foarte actual, o situație prezentă din ce în ce mai des în parohii. Am vorbit de
cazul în care copiii cresc departe de părinți și am dat exemplu l în care părinții sunt plecați în
străinătate. Dar aceasta nu este singura posibilitate. Sunt multe cazuri în care familia stă
împreună, dar nu apucă să își vorbească în mod real, căci părinții sunt plecați toată ziua, iar
când vin acasă obosiți se epuize ază psihic în fața mijloacelor de informare mass -media. Putem
aminti aici termenii de „migrație în cadrul traiului de zi cu zi a familiei contemporane”, în
sensul în care ambii părinți, mamă și tată sunt plecați toată ziua de acasă pentru a câștiga bani
pentru un trai decent, iar copiii sunt oarecum abandonați și părăsiți, petrecând ectrem de puțin
timp alături de părinții lor într -o perioadă foarte importantă a dezvoltării lor ulterioară.
Așadar în toate aceste cazuri, vedem că pentru a câștiga mai bine, o amenii trebuie să
facă anumite sacrificii. Suntem așadar în măsură să ne asumăm acele sacrificii în mod real,
cunoscând consecințele lor? Pe de altă parte, avem noi certitudinea, ca membri ai Bisericii, că
am făcut totul pentru ca familia să rămână unită, și pentru a nu fi forțați părinții să părăsească
familia?

16
Bibliografie

1. ***, BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea
de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu
aprobarea Sfâ ntului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1997.

I. Studii și articole
2. BUDA, Pr. Lect. d r. Daniel, Fenomenul migrației ca și chemare pentru natura
diaconală a Bisericii , în Anuarul Facultății de Teologie din Sibiu , 2010 -2011,
Ediția a XI (XXXVI) -a, Sibiu , 2011.

II. Manuale
3. BRIA, Pr. Prof. dr. Ion, Curs de teologie și practică misionară ortodoxă , Geneva:
Consiliul Ecumenic al Bisericilor, 1982.
4. POPA , Pr. Gheorghe , Introducere în Teologia Morală , Editura mitrop olitană
Trinitas, Iași, 2003.
5. POP BISTRIȚEANUL, Dr. Irineu, Morala creștină , Editura Argonaut, Cluj –
Napoca, 2002.

III. Lucrări cu caracter general
6. Bel, Pr. Valer , Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană , Editura
Renașterea, Cluj -Napoca, 2010.
7. CABASI LA, Nicolae, Despre viața în Hristos , studiu introductiv și traducere din
limba greacă de Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1997 .
8. LĂCĂTUȘU , Preot Marius -Vasile , Aspecte ale responsabilității creștine în
societatea de astăzi , Editura Risopri nt, Cluj -Napoca, 2000.
9. MANTZARIDIS , Georgios I, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr ,
Editura Bizantină, București, 2002.
10. MUȘET , Pr. Florin, Slujirea și misiunea preotului în vremea noastră , Editura
Buna Vestire, Beiuș, 2013.

17
11. NECULA , Pr. Conf. D r. Constantin, Propovăduire și educație socială , Editura
Andreiana, Sibiu, 2010.
12. POP BISTRIȚEANUL , Dr. Irineu, Cu Hristos pe calea vieții , Presa Universitară
Clujeană, Cluj -Napoca, 2006.
13. POPA , Pr. Gheorghe Comuniune și înnoire spirituală în contextul secul arizării
lumii moderne , Editura Trinitas, Iași, 2000 .
14. POPA, Pr. Gheorghe, Lege și Iubire – coordonate biblice și hermeneutice pentru
Teologia Morală , Editura Trini tas, Iași, 2002.
15. PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă , Tiparul tipografie i
eparhiale Sibiu, Sibiu, 1996.
16. STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Reflexii despre spiritualitatea poporului român ,
Editura Elion, București, 2004.
17. TIMIADIS, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire , traducere de Paul
Brusanowski, Editura Sofia, București 2001.
18. VOICULESCU, Marin , Gândirea aforistică în cultura românească , Editura
Academiei Române, București, 1986 .