Misiunea de Audit Intern Rol, Obiective, Metode de Realitare Si Raportare Pt Compania Telekom

Introducere

Întro economie globală și bazată pe cunoștințe, în care informația reprezintă al doilea factor important după resursele umane, auditul și controlul situaților financiare devine din ce în ce mai important, ca urmare a impactului competitive pe care îl are informația asupra mediului de afaceri. Mediul economic, tehnologia, se află în continuă schimbare. Ceea ce a fost valabil ”ieri”, poate fi depășit ”mâine”. În consecință, menținerea echilibrului necesită permanente acțiuni corective.
Nu puțini sunt cei care se întreabă care sunt implicațiile globalizării economice și mai ales cum va influența creșterea continuă a cerințelor de informare, profesia de auditor.
Dacă, la originile sale, auditul a jucat rolul primordial de control asupra afacerilor și, implicit, cel de depistare a fraudelor, pe măsură ce societatea a evoluat și afacerile au căpătat o amploare globală fără precedent, rolul auditului a suferit mutații profunde, lăsând controlul afacerilor și descoperirea fraudelor în seama altor funcții organizaționale.
Auditorii viitorului se vor confrunta și în multe cazuri deja se confruntă, cu competiția agenților fiscali, consultanților de afaceri, contabililor necalificați, analiștilor financiari și a diverșilor alți consultanți. De aceea auditorii trebuie să se axeze pe punctele lor tari tradiționale, precum independența și grija pentru interesul public, prin migrarea către activități cu o valoare adăugată înaltă, urmărind să-și dezvolte cunoștințele printr-o perfecționare continuă. Orice profesie, și cea de auditor, are drept caracteristică fundamentală acceptarea responsabilității acesteia față de public. Interesul public reprezintă binele comunității de indivizi și instituții pe care o deservește un auditor profesionist.
Auditorii au un rol important în societate. Investitorii, creditorii, angajatorii și alte segmente ale comunității de afaceri, precum și guvernul și publicul în sens larg se bazează pe auditori în ceea ce privește menținerea integrității și eficienței situațiilor finaciare, securității sistemelor informaționale, contabilizarea și raportarea financiară corectă. De aceea, atitudinea și comportamentul auditorilor în procesul de furnizare a unor astfel de servicii au impact deosebit asupra bunăstării economice a comunității și țării din care fac parte. Această poziție avantajoasă poate fi menținută doar în condițiile în care auditorii fac cunoscut faptul că serviciile lor sunt realizate la cel mai înalt grad de performanță și în concordanță cu cerințele etice corespunzătoare unei astfel de performanțe.
Timpul pe care îl trăim este caracterizat de ample procese de reformă economică și financiară, ale căror obiective le reprezintă promovarea și implementarea unor metodologii armonizate cu bună practică pe plan european și mondial. Din acest punct de vedere, auditul este un domeniu de vârf al teoriei și practicii economico-financiare, care se interpune între producătorii și utilizatorii informațiilor, ambele grupări având nevoie de opinia exprimată de auditor în legatură cu atestarea sinceritații situațiilor financiare, cu confirmarea respectării prevederilor legale în vigoare, precum și cu respectarea principiilor b#%l!^+a?de performanță managerială, respectiv economicitatea, eficiența și eficacitatea.
Auditul, respectiv examinarea de către o persoană independentă și competentă a fidelității reprezentărilor contabile și financiare, a constituit și constituie cheia de bază pentru probitatea și credibilitatea tranzacțiilor economice. De aceea, amploarea și complexitatea operațiunilor și tranzacțiilor, efectuate de entitățile economice ca și dezvoltarea continuă a mediului economic, în care acestea își desfășoară activitățile, au determinat în mod hotărâtor și evoluția auditului.
Auditul a pornit de la o corectare specifică a fraudelor în documentele financiar-contabile, a continuat cu aprecierea globală de fidelitate a situațiilor (rapoartelor) emise de entitățile economice și cu analiza critică a structurilor acestora și evaluarea procedurilor utilizate la întocmirea situațiilor, iar în prezent este orientat în mare măsură spre evaluarea modului de respectare, de către managementul entităților, a principiilor economicității, eficienței și eficacității in utilizarea resurselor financiare.
Întrebarea care se ridică însă, este: Cum poate un auditor să evalueze completitudinea, acuratețea și integritatea datelor furnizate de managementul unei entități, pentru asigurarea reușitei misiunii de audit??
Elementele de fraudă și eroare cu ajutorul calculatorului nu sunt puține.
Totuși, mulți auditori nu conștientizează necesitatea realizării unui control al sistemului informatic și nu percep această testare a validității și autenticității datelor ca fiind direct legată de obiectivele unei misiuni de audit financiar.
Cheia în domeniul auditului este de a recunoaște că auditul poate avea și o mai mare valoare dacă analizează aspecte dincolo de problemele financiare tradiționale și se focalizează asupra unor puncte de interes pentru un public mai larg. Mulți auditori consideră astăzi că metodologia de audit care era potrivită în era industrială s-ar putea să nu fie suficient de dezvoltată pentru era informațională, când activele sunt intangibile, comerțul este electronic, piețele sunt globale și ritmul schimbării este din ce în ce mai accelerat.
Ce valori trebuie să ofere auditorii? Trebuie oare să ofere o abordare tradițională a analizelor periodice ce vizează datele istorice, a datelor bazate pe cost sau a situațiilor financiare? Oare este necesară o abordare bazată pe date în continuă schimbare, bazate pe valoare și pe emiterea de informații cât mai cuprinzătoare?
Oricum auditori viitorului ce vor lucra în comerț și industrie vor avea oportunitatea de a deveni o resursă cheie în organizațiile lor. Pentru a avea succes în noile încercări ei trebuie să-și diversifice cunoștințele de bază dincolo de analiza financiară tradițională către noi domenii precum tehnologia informației, măsurarea performanțelor nefinanciare și managementul general ”Victoria este un vârf al curajului și la capătul acestuia se află libertatea care vine odată cu conștiința faptului că nicio putere pământească nu te poate înfrânge. Tăria de caracter este unicul lucru fără de care nu poți trăi și doar curajul convingerilor proprii este cel care face posibilă schimbarea.
Adevărata avere, astăzi, se măsoară în cantitatea și calitatea informației deținute la un moment dat. Întreaga evoluție a societății omenești este grevată pe amplificarea continuă a capacității de informare. Mileniul în care am intrat este cel al civilizației multimedia și al informației structurate sistemic”.
În loc de încheiere…………Dacă Dumnezeu mi-ar mai da o bucățică de viață “ Aș da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele, ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică …..; de-abia acum înțeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge în timp ce alții ar sta pe loc, aș rămâne treaz în timp ce toți ceilalți ar dormi. Aș asculta în timp ce alții ar vorbi….” Gabriela Garcia Marquez

b#%l!^+a?

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND MISIUNEA DE AUDIT INTERN

1.1 Concept

Așa cum este definit de Institutul Internațional al Auditorilor Interni, auditul intern este o funcție independentă și obiectivă, care dă unei entități o asigurare în ceea ce privește gradul de control deținut asupra operațiilor, a îndruma pentru a-i îmbunătăți activitatea și contribuie la adăugarea unui plus de valoare. Auditul intern ajută această organizație să își atingă obiectivele, evaluând, printr-o abordare sistematică și metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control și de guvernare a organizației și făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea. b#%l!^+a?

Prin audit în general, se înțelege examinarea profesională a unei informații în vederea exprimării unei opinii responsabile și independente prin raportarea la un criteriu (satndard, norme) de calitate.

Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunătățirea utilizării informației. Principalele evenimente care definesc auditul, în general, și a căror absență poate pune în discuție dacă o activitate este sau nu audit, sunt :

– examinarea unei informații, care trebuie să fie exclusiv o examinare profesională.

– scopul examinării unei informări este acela de a exprima o opinie asupra acesteia.

– opinia exprimată asupra unei informații trebuie să fie responsabilă și independentă, ceea ce presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabiliatăți pentru activitatea sa și trebuie să fie o persoană independentă.

– examinarea trebuie să decurgă după anumite reguli dinainte stabilite, cuprinse într-un standard sau normă legală sau profesională care constituie un criteriu de calitate.

A audita o entitate economică a avut inițial semnificația de a verifica situațiile financiare ale acesteia. Azi, termenului i se adaugă și semnificația studierii unei entități economice/întreprindere pentru a-i ameliora procesele, tranzacțiile și situațiile financiare (audit financiar) sau pentru a face o judecată asupra gestiunii (audit de gestiune).

În prezent, există texte oficiale și o directivă europeană pentru un singur tip de audit și anume auditul legal, cunoscut sub denumirea de control legal sau audit statutar, cu aceleași semnificații :

– caracterul legal, care rezultă din aceea că este singurul tip de audit reglementat la nivel european (Directiva a VIII-a) și prevăzut, de regulă, prin legea companiilor și prin b#%l!^+a?actele constitutive (statutele) acestora.

– statutul de independență al persoanelor care realizează aceste misiuni de audit

– autonomia organismului din care face parte auditorul

Dacă este vorba de audit financiar care conduce la certificarea situațiilor financiare, fără nici o îndoială este vorba de auditul legal, controlul legal sau auditul statuar, sau de misiunea de audit de bază.

Denumirea simplă de "audit financiar" poate fi folosită pentru a desemna b#%l!^+a?numeroase alte misiuni ca, de exemplu:

– auditul financiar al procedurilor informatizate de tineri ai contabilității;

– auditul financiar al operațiunilor de schimb pentru a verifica prezentarea regulamentară a acestora în situațiile financiare;

– auditul financiar al contabilizării cheltuielilor sociale pentru a verifica respectarea legislației sociale;

– auditul financiar asupra situației fiscale;

– auditul financiar asupra conturilor de clienți pentru a verifica dacă evaluarea creanțelor îndoielnice s-a fãcut de o manieră prudentă

– auditul financiar asupra uneia sau mai multor secțiuni ale contabilității.

Altfel spus, orice analiză, orice verificare și orice studiu asupra unei secțiuni sau a unei părți din contabilitate sau din situațiile financiare ale unei entități poate fi calificată drept “audit financiar”.

Potrivit standardelor de audit, auditul financiar prin care se examinează și se certifică situațiile financiare în totalitatea lor se numește “audit statuar” și are ca elemente de baza:

– profesionistul contabil competent și independent, care poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică membră a unui organism profesional autonom.

– obiectul examinării efectuate de profesionistul contabil îl constituie situațiile financiare ale entității, în totalitatea lor: bilanț, cont de profit și pierdere și celelalte componente ale situațiilor financiare, în funcție de referențialul contabil aplicabil;

– scopul examinării: exprimarea unei opinii motivate cu privire la imaginea fidelă,clară și completă a poziției financiare (patrimoniului), a situației financiare și a rezultatelor obținute de entitatea auditată;

– criteriul de calitate în funcție de care se face eaminarea profesională a unei informații în vederea exprimării unei opinii responsabile și independente prin raportarea la un criteriu (satndard, norme) de calitate.

Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunătățirea utilizării informației. Principalele evenimente care definesc auditul, în general, și a căror absență poate pune în discuție dacă o activitate este sau nu audit, sunt :

– examinarea unei informații, care trebuie să fie exclusiv o examinare profesională.

– scopul examinării unei informări este acela de a exprima o opinie asupra acesteia.

– opinia exprimată asupra unei informații trebuie să fie responsabilă și independentă, ceea ce presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabiliatăți pentru activitatea sa și trebuie să fie o persoană independentă.

– examinarea trebuie să decurgă după anumite reguli dinainte stabilite, cuprinse într-un standard sau normă legală sau profesională care constituie un criteriu de calitate.

A audita o entitate economică a avut inițial semnificația de a verifica situațiile financiare ale acesteia. Azi, termenului i se adaugă și semnificația studierii unei entități economice/întreprindere pentru a-i ameliora procesele, tranzacțiile și situațiile financiare (audit financiar) sau pentru a face o judecată asupra gestiunii (audit de gestiune).

În prezent, există texte oficiale și o directivă europeană pentru un singur tip de audit și anume auditul legal, cunoscut sub denumirea de control legal sau audit statutar, cu aceleași semnificații :

– caracterul legal, care rezultă din aceea că este singurul tip de audit reglementat la nivel european (Directiva a VIII-a) și prevăzut, de regulă, prin legea companiilor și prin b#%l!^+a?actele constitutive (statutele) acestora.

– statutul de independență al persoanelor care realizează aceste misiuni de audit

– autonomia organismului din care face parte auditorul

Dacă este vorba de audit financiar care conduce la certificarea situațiilor financiare, fără nici o îndoială este vorba de auditul legal, controlul legal sau auditul statuar, sau de misiunea de audit de bază.

Denumirea simplă de "audit financiar" poate fi folosită pentru a desemna b#%l!^+a?numeroase alte misiuni ca, de exemplu:

– auditul financiar al procedurilor informatizate de tineri ai contabilității;

– auditul financiar al operațiunilor de schimb pentru a verifica prezentarea regulamentară a acestora în situațiile financiare;

– auditul financiar al contabilizării cheltuielilor sociale pentru a verifica respectarea legislației sociale;

– auditul financiar asupra situației fiscale;

– auditul financiar asupra conturilor de clienți pentru a verifica dacă evaluarea creanțelor îndoielnice s-a fãcut de o manieră prudentă

– auditul financiar asupra uneia sau mai multor secțiuni ale contabilității.

Altfel spus, orice analiză, orice verificare și orice studiu asupra unei secțiuni sau a unei părți din contabilitate sau din situațiile financiare ale unei entități poate fi calificată drept “audit financiar”.

Potrivit standardelor de audit, auditul financiar prin care se examinează și se certifică situațiile financiare în totalitatea lor se numește “audit statuar” și are ca elemente de baza:

– profesionistul contabil competent și independent, care poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică membră a unui organism profesional autonom.

– obiectul examinării efectuate de profesionistul contabil îl constituie situațiile financiare ale entității, în totalitatea lor: bilanț, cont de profit și pierdere și celelalte componente ale situațiilor financiare, în funcție de referențialul contabil aplicabil;

– scopul examinării: exprimarea unei opinii motivate cu privire la imaginea fidelă,clară și completă a poziției financiare (patrimoniului), a situației financiare și a rezultatelor obținute de entitatea auditată;

– criteriul de calitate în funcție de care se face examinarea și se exprimă opinia,îl constituie standardele (normele) de audit și standardele (normele) contabile, atât naționale, cât și internaționale.

În România, potrivit reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene, situațiile financiare anuale întocmite de persoane juridice care la data bilanțului îndeplinesc criterii de mărime se audiază conform legii.

În această categorie intră persoanele juridice care la data bilanțului depășesc limitele a două dintre următoarele criterii :

– total active : 3.650.000 euro

– cifra de afaceri netă : 7.300.000 euro

– numărul mediu de salariați în cursul efectuării exercițiului financiar : 50.

Aceste persoane juridice întocmesc situații financiare anuale care cuprind: bilanț, cont de profit și pierdere ; situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de trezorerie, notele explicative la situațiile financiare. Situațiile financiare ale entitățiilor b#%l!^+a?economice se auditează de către auditorii financiari, persoane fizice sau juridice – audit financiar extern independent.

Entititățiile economice ale căror situații financiare anuale sunt excluse auditului extern independent au obligația de a organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor din România.

1.2 Obiectivele misiunii de audit intern

Misiunea de audit este definită ca o sarcină separată și identificabilă, care se finalizează prin emiterea de către auditor a unui punct de vedere, declarație sau opinie, consemnate potrivit unor reguli într-un raport, asupra îndeplinirii unor obiective clare și bine determinate, aferente unui grup structurat pe acțiuni, activități, programe sau organisme, numite generic „entitate auditată”.

Obiectivul misiunilor de audit constă în auditul de atestare financiară, auditul de legalitate și/sau conformitate, auditul performanței ori combinații între acestea.

a) stabilirea modalităților prin care obligațiile legale ce revin auditorului și alte priorități de audit sunt respectate;

b) identificarea întinderii atribuțiilor și rezultatelor previzibile ale auditorilor;

c) definirea modului în care vor fi obținute și analizate probele de audit necesare atingerii obiectivelor auditului;

d) identificarea resurselor ce vor fi necesare, utilizarea lor efectivă și stabilirea bugetului de timp și a costurilor;

e) controlarea și supravegherea de către conducerea entității auditate a auditurilor individuale, iar de către instituțiile supreme de audit realizarea unui control și a unei supravegheri totale (generale).

b#%l!^+a?

Indiferent de obiectivele sale, o misiune de audit include în mod tipic, următoarele etape:

A. etapa preliminară, în care auditorul desfășoară următoarele acțiuni:

– adunarea și evaluarea inițială a informațiilor despre entitate;

– evaluarea preliminară a sistemelor contabil și de control intern;

– definirea obiectivelor detaliate ale auditului;

– evaluarea inițială a resurselor necesare auditului și stabilirea calendarului de lucru.

B. etapa de planificare, care constă în realizarea următoarelor acțiuni:

– elaborarea planului de audit;

– stabilirea legăturii cu entitatea auditată;

– întocmirea programelor de audit ca părți componente ale planului de audit;

– aprobarea planului de audit.

C. etapa de lucru în teren, care cuprinde următoarele acțiuni:

– colectarea și evaluarea probelor de audit;

– redactarea unor concluzii inițiale;

– revederea interimară (provizorie);

– identificarea și aprobarea oricăror modificări necesare să fie aduse planului de audit.

D. etapa raportării, în care auditorul desfășoară următoarele acțiuni:

– proiectarea și analiza concluziilor, opiniilor, recomandărilor;

– reanalizarea, aprobarea și publicarea rezultatelor; b#%l!^+a?

– punerea de acord a resurselor folosite cu cele alocate prin planul de audit;

– evaluarea performanței echipei de audit (la nivelul instituției supreme de audit sau societății de audit).

E. etapa de post – raportare, care constă în supravegherea impactului pe care îl are asupra entității auditate.

Aceste etape nu sunt neapărat distincte și pot fi extinse.

Un plan de audit eficace este dependent de munca desfășurată în etapa preliminară.

În mod frecvent, majoritatea informațiilor necesare în etapa preliminară, sau cum se mai numește, etapa de pre – planificare, se referă la: b#%l!^+a?

a. Înțelegerea entității auditate. Auditorul trebuie să identifice aspectele importante ale mediului în care entitatea își desfășoară activitatea, și anume:

obiectivele entității auditate;

intrările: resurse și fonduri, cadrul legal, personalul;

ieșirile: ordinea și importanța relativă a rezultatelor comparativ cu obiectivele entității; caracteristicile pieței în care operează entitatea; raporturi obligatorii și neobligatorii cu alte entități etc;

modul de operare a entității auditate privind: organigrama și responsabilitățile, sistemele cheie de management și control și sistemele cheie financiar – contabile.

Potrivit Standardelor de Audit nr. 310, „Cunoașterea clientului“, la efectuarea unui audit al situațiilor financiare auditorul trebuie să dețină cunoștințe suficiente despre client, astfel încât să-i permită să identifice și să înțeleagă toate tranzacțiile și practicile care, potrivit raționamentului său, pot avea un efect semnificativ asupra situațiilor financiare, asupra examinării ori a raportului de audit.

Este important ca, înainte de acceptarea angajamentului, auditorul să obțină detalii preliminare despre sectorul, structura proprietății, despre conducere, precum și despre operațiunile firmei ce va fi audiată.

Utilizarea eficientă a cunoștințelor despre client (afacere) are în vedere

modul în care acestea afectează situațiile financiare privite ca un întreg.

Specialistul contabil trebuie să aprecieze posibilitatea de a îndeplini această misiune înainte de a accepta mandatul ținând seama de regulile profesionale și deontologice care guvernează activitatea de audit.

Acest aspect este reglementat în Normele de audit financiar și certificare a bilanțului contabil nr. 1/1995 ale Corpului Experților Contabili și Experților Autorizați din România.

Aceste norme se referă la:

“- cunoașterea globală a întreprinderii;

– aprecieri cu privire la independența și la absența incompatibilităților;

– examenul de competență corespunzătoare specificului întreprinderii;

– contactul cu auditorul anterior;

– întocmirea unei fișe de acceptare a mandatului;

– decizia de acceptare a mandatului;

– respectarea altor obligații profesionale;”

În afara elementelor de identificare a întreprinderii, auditorul caută informații care să îi permită aprecierea celor mai importante riscuri, reținând observații cum ar fi:

– controlul intern insuficient sau cu carențe notabile;

– contabilitatea neținută corect și la timp;

– atitudinea conducătorilor față de respectarea legii și a organelor administrative; b#%l!^+a?

– personal incompetent;

– rotația cadrelor prea mare și anormală;

– pierderi mari financiare, , activități în declin, ceea ce compromite viitorul firmei;

– riscuri fiscale; conflicte sociale; riscuri juridice;

– independența exercițiilor nerespectată;

– situații conflictuale între conducători, acționari etc.;

– cazuri de limitare a auditului financiar;

– onorarii insuficiente;

– alte constatări care ar putea influența decizia de acceptare a mandatului;

– existența riscurilor nu înseamnă că auditorul refuză mandatul.

Decizia de acceptare este luată în cunoștință de cauză, auditorul urmând să ia toate măsurile necesare în consecință.

Conform ISA 310 – privind „Cunoașterea clientului „, nivelul de cunoștințe al auditorului, necesar pentru un angajament, trebuie să includă o cunoaștere generală a mediului economic și a sectorului de activitate în care operează societatea, precum și o cunoaștere specifică a modului de operare. Totuși, în mod obișnuit, nivelul de cunoștințe solicitate de auditor trebuie să fie mai scăzut decât acela deținut de conducere.

„Auditul trebuie să înceapă, întotdeauna cu activitatea de planificare. Prin planificarea auditului, auditorii caută să se asigure că vor realiza auditul într-o manieră economică, eficientă și eficace și într-o perioadă de timp bine determinată. Noțiunea de „economic” presupune minimum de resurse sau costuri, notiunea de „eficient” se referă la obținerea productivității cu minimum de efort și eficace înseamnă să obții rezultatele propuse.”

Pe parcursul etapei de planificare, auditorul determină nivelul materialității, face o estimare preliminară a erorilor din situațiile financiare și calculează o mărime cunoscută sub denumirea de „precizie”. Aceste activități îl ajută pe auditor să calculeze statistic b#%l!^+a?dimensiunile eșantioanelor ce vor fi selectate pentru efectuarea testelor.

b. Impactul entității auditate asupra auditului. Cunoașterea entității auditate îl determină pe auditor să stabilească în ce mod va fi afectat auditul de operațiile și mediul entității auditate.

În acest sens el cuantifică:

riscurile inerente asociate cu activitățile generate de mediul și organizarea entității;

riscurile inerente asociate cu tipul de entitate auditată;

controalele efectuate de conducerea entității pentru a minimiza riscurile și a maximiza eficiența acestor controale;

factorii speciali sub influența cărora operează entitatea și impactul lor potențial asupra auditului.

Pentru efectuarea acestei cuantificări, auditorul realizează în fapt evaluarea preliminară a sistemelor contabil și de control intern, după metodologia ce este prezentată într-un capitol separat.

c. Mediul și obiectivele auditului. Auditorul ia în considerare forma, conținutul și utilizatorii raportului de audit, după care specifică obiectivele auditului. Pentru auditul performanței, mai ales, este important să se facă acest lucru mai amănunțit, ceea ce permite b#%l!^+a?auditorului să definească criteriile pe baza cărora se vor stabili și evalua probele de audit.

d. Probele de audit. Auditorul trebuie să identifice probele de audit ce îi sunt necesare pentru atingerea obiectivelor auditului. Pe baza valorii dovezii, relevanței și a rezonabilității auditorul decide următoarele:

modul de abordare a auditului;

sursele probelor de audit, procedeele și tehnicile pentru obținerea acestora;

testarea probelor de audit.

e. Resursele auditului. După ce auditorul a definit natura, tipul, cantitatea, sursele, tehnicile de obținere a probelor de audit, el poate estima resursele necesare pentru obținerea și analiza acestora. b#%l!^+a?

f. Documentarea. Auditorul trebuie să realizeze o documentare atentă a rezultatelor de auditat, inclusiv a unui sumar al rezultatelor auditorilor anterioare și impactul acestora.

g. Consultările cu entitatea auditată. Întotdeauna, o discuție cu entitatea auditată despre constatările din etapa preliminară este extrem de folositoare auditorului.

1.3 Planul de audit. Programul de audit

Planul misiunii de audit este un document cheie. În elaborarea lui este esențială eșalonarea activităților în timp, urmărindu-se cuprinderea tuturor informațiilor necesare, dar trebuie să rămână sintetic, clar și concis.

Având în vedere că nu este posibilă elaborarea unui plan universal de audit, prezentăm în continuare un conținut minimal al unui plan de audit:

cadrul legal al auditului;

scurtă descriere a activității, programului sau entității;

motivul auditării;

factorii ce influențează auditul, inclusiv aceia care determină materialitatea (semnificația sau importanța relativă) problemelor luate în considerație;

aprecierea riscurilor; materialitatea și pragul de materialitate;

obiectivele auditului;

întinderea și modul de abordare a auditului, probele de audit ce trebuie obținute pentru a atinge obiectivele auditului;

resursele necesare și la ce moment;

estimarea unei taxe pentru audit (dacă este cazul);

detalii privind persoanele din interiorul entității auditate, care asigură legătura cu auditorul;

programul desfășurării auditului și data la care proiectul de raport va fi disponibil pentru discutarea lui preliminară;

forma, conținutul și utilizatorii raportului final.

Planificarea auditului este un proces dinamic. Pentru atingerea obiectivelor auditului, în timp, este posibil să se impună efectuarea unor modificări asupra planului inițial, realizat în activitatea preliminară, deoarece concluziile cheie apărute în această activitate furnizează bazele planului de audit.

Auditorul elaborează un program de audit care să stabilească natura, durata și întinderea procedurilor de audit planificate, necesare pentru implementarea planului de b#%l!^+a?audit.

Programul de audit se constituie într-un set de instrucțiuni adresate membrilor echipei de audit și într-un mijloc de control și evidență privind desfășurarea activității de audit. El cuprinde, de asemenea, obiectivele auditului pentru fiecare domeniu și un grafic de timp pentru fiecare domeniu de procedură de audit.

La întocmirea programului de audit se iau în considerare evaluările riscurilor inerente și de control și nivelul necesar de asigurare garantată de procedurile de fond. De asemenea, auditorul ia în considerare durata efectuării testelor de control și a procedurilor de fond, existența din partea entității și implicarea altor auditori sau experți.

1.4 Planul general de audit

Auditorul trebuie să elaboreze și să documenteze un plan general de audit prin care să se descrie sfera de cuprindere și desfășurarea auditului.

Aspectele ce trebuie luate în considerare de către auditor în dezvoltarea unui plan general de audit includ:

Cunoașterea activității entității:

factorii economici generali și condițiile specifice sectorului de activitate ce afectează entitatea;

caracteristicile importante ale activității entității, activitatea sa, performanțele financiare și cerințele de raportare, inclusiv schimbările intervenite de la ultimul audit;

nivelul general de competență al conducerii;

categoriile și tipurile de impozite și taxe specifice entității auditate; b#%l!^+a?

înlesniri (amănări, scutiri, reduceri) la plata impozitelor și taxelor datorate;

analiza conținutului dosarului fiscal aflat la organele fiscale.

Înțelegerea sistemului contabil și de control intern:

politicile contabile adoptate de entitate și schimbările intervenite în acestea;

efectele noilor reglementări contabile sau de audit;

actualizarea sistematică a obligațiilor fiscale și a modului de înregistrare în contabilitate, ca urmare a modificărilor legislației fiscale;

cunoașterea cumulativă de către auditor a sistemelor de contabilitate și de control intern și a accentului relativ estimat a fi pus pe testele de control și procedurile de fond.

Riscul și pragul de semnificație:

evaluarea estimată a riscurilor inerente și de control și identificarea domeniilor semnificative de audit;

stabilirea nivelurilor pragului de semnificație pentru scopurilor auditului;

posibilitatea existenței unor informații eronate semnificative, incluzând experiența pierderilor anterioare sau a unor fraude;

identificarea domeniilor complexe de contabilitate, inclusiv a celor care implică b#%l!^+a?estimări contabile.

Natura, durata și întinderea procedurilor:

schimbările posibile privind importanța domeniilor specifice de audit;

efectul tehnologiei informaționale asupra auditului;

activitatea internă de audit și efectul său estimat asupra procedurilor de audit extern;

stabilirea unor proceduri de audit intern pentru urmărirea ansamblului obligațiilor fiscale ale entității.

Coordonarea, îndrumarea, supervizarea și revizuirea:

implicarea altor auditori în auditul componentelor, de exemplu, al filialelor, sucursalelor și diviziunilor;

implicarea experților; b#%l!^+a?

cerințele de personal.

Alte aspecte:

posibilitatea ca prezumția de continuitate a activității să fie pusă în discuție;

condiții ce solicită o atenție specială, cum ar fi existența părților afiliate;

termenii angajamentului și alte responsabilități statutare;

natura și momentul efectuării rapoartelor sau altor comunicări cu entitatea, care se estimează în timpul angajamentului.

Auditorii trebuie să elaboreze și să documenteze programe de audit pe domenii de activitate (fiscal, financiar – contabil, achiziții creanțe, mediu ș.a.), care să stabilească natura, durata și întinderea procedurilor de audit planificate, cerute pentru implementarea planului general de audit.

Planul general de audit și programele de audit pe domenii de activitate trebuie revizuite ori de câte ori este necesar în timpul derulării auditului.

Lista centralizatoare a obiectivelor auditabile

Pasul de centralizare a obiectivelor auditabile se concretizează utilizarea ca sursă pe baza analizei actului de înființare, organigramei, deciziilor de organizare a eventualelor noi activități.

Acest pas este necesar în stabilirea clara a analizei documentelor, a datelor cu țintă directă în evaluarea managementului societății.

Evaluarea mediului și a procedurilor

„Mediul de control determinat în mare măsură de politicile manageriale și de stilul de funcționare al entității este fundamental pentru modul de desfășurare al controalelor într-o instituție.

De aceea, pentru a obține înțelegerea deplină a mediului de control, auditorul trebuie să se preocupe în principal de politicile de nivel înalt și practicile entității auditate și într-o măsură mai mică de controalele detaliate asupra operațiunilor individuale. Atunci când auditorul caută să înțeleagă mediul de control, el trebuie să țină cont de:

– Valorile etice și integritatea conducerii;

– Stabilirea de către conducere a obiectivelor și conștientizarea riscurilor pe care le implică îndeplinirea acestora;

– Stilul de funcționare al managementului (ex.: prin coduri de conduită și manuale de proceduri) și structura organizatorică;

– Cum stabilește managementul responsabilitățile (ex.: prin structura organizatorică și prin separarea atribuțiilor);”

– Politicile manageriale de menținere a personalului competent, respectiv politicile de recrutare și perfecționare a pregătirii profesionale; b#%l!^+a?

– Supravegherea de către management a procedurilor de control și a funcționării sistemului contabil inclusiv revizuirea operațiunilor și monitorizarea bugetului (inclusiv auditul intern);

– Modul în care managementul entității asigură respectarea legilor și reglementărilor.

1.5 Riscul și pragul de semnificație – evaluarea riscurilor

“La întocmirea programului de audit, auditorul va lua în considerare evaluările specifice ale riscurilor inerente și de control, precum și nivelul de certificare cerut a fi furnizat de testele detaliate de audit.

De asemenea, auditorul trebuie să ia în considerare durata efectuării testelor de control și a procedurilor detaliate, coordonarea asistenței așteptate din partea entității, disponibilitatea asistenților și implicarea altor auditori sau experți.”

În evaluarea riscului de control o mare importanță o are raționamentul profesional. Auditorul trebuie să-l aplice atunci când verifică modul în care controalele interne, puse în practică de către conducerea entității, au acționat în direcția reducerii riscurilor inerente specifice. b#%l!^+a?

Dacă auditorul nu este satisfăcut de controalele stabilite de conducere pentru diminuarea acestor riscuri, el poate decide că riscul de control este mai mare decât cel pe care la apreciat inițial. În acest caz auditorul a apreciat inițial că există un risc inerent de fraudă în categoria operațiunilor privind încasările din spectacol sau prestarea de bunuri si servicii ale entității

Auditorul va evalua dacă politicile contabile ale entității sunt adecvate pentru activitatea sa și în conformitate cadrul de raportare financiară contabil aplicabil și politicile contabile folosite în sectorul de activitate relevant.

Practic în entitatea auditata s-a procedat la testarea directă de fond prin procedura de auditare si anume „inspecția” ce reprezintă examinarea fizică a imobilizărilor corporale. Acest tip de probă de audit este de cele mai multe ori asociat cu auditarea inventarierii, deoarece examinarea fizică furnizează probe de audit utile și de încredere.

„Identificarea riscurilor inerente asociate activităților se realizează prin gestionarea schimbării: oamenii se schimbă, metodele se schimbă, organizările și politicile se schimbă și ca atare și riscurile se schimbă.

Evaluarea riscului înseamnă identificarea și analiza riscurilor relevante în îndeplinirea obiectivelor, pentru a cunoaște modul în care acestea trebuie să fie administrate.

Evaluarea riscului este o parte a procesului operațional și trebuie să identifice și să evalueze „factorii interni și externi” care ar putea afecta obiectivele organizației.” b#%l!^+a?

„ Factorii externi pot fi variația condițiilor economice, schimbarea cadrului legislativ, factorul politic sau schimbările intervenite în tehnologie.”

Identificarea riscurilor asociate activităților trebuie să țină seama de formele de control intern, respectiv de existența și funcționalitatea procedurilor. Știind că pentru orice activitate se elaborează o procedură de lucru care va conține și controalele interne, dacă aceasta lipsește, activitatea prezintă riscuri potențial mai mari decât cele pentru care sunt b#%l!^+a?elaborate proceduri.

Aceasta se bazează pe faptul că personalul de execuție, neavând o procedură unitară, va înțelege foarte greu activitatea și implicit realizarea ei în practică.

Auditorul trebuie să stabilească un prag global de semnificație pentru o bună orientare și planificare a misiunii.

În cursul misiunii de audit, pragurile de semnificație stabilite evită ca unele lucrări care nu vor avea rol în fundamentarea opiniei asupra conturilor anuale să fie executate.

În încheierea misiunii, o eventuală depășire a pragului global de semnificație îl determină pe auditor să propună corectarea erorilor sau să le menționeze în raport.

Se folosesc drept elemente de referință pentru determinarea pragului de semnificație fie capitalurile proprii, fie rezultatul net sau cifra de afaceri.

Aceste elemente sunt cunoscute drept bază de referință, în raport cu care pragul de

semnificație se determină în valori absolute sau relative.

Elementele constatate de auditor ar putea avea două influențe:

– asupra rezultatului exercițiului;

– asupra modalităților de prezentare a bilanțului contabil.

Se folosește ca bază de referință rezultatul net al exercițiului. Acesta, în cazul în care mărimea sa este puțin importantă, ar putea fi schimbat cu altă bază de referință, cum ar fi rezultatul exploatării sau capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.

O importanță mare se acordă și elementelor excepționale care se vor regrupa astfel încât să se refere numai la exercițiul financiar curent.

Nu în ultimul rând, auditorul trebuie să se documenteze asupra rezultatelor nete anterioare pentru a nu lua drept bază de referință un rezultat net anormal.

Constatările rezultă dintr-o încadrare inexactă a conturilor sau dintr-o compensare nejustificată între soldurile debitoare și cele creditoare. Dacă două conturi de bancă, unul creditor și altul debitor, sunt compensate, importanța compensării se stabilește prin compararea ei cu totalul posturilor respective

Elementele specifice pragului de semnificații. Aceste elemente sunt următoarele:

1) Necesitățile utilizatorilor conturilor anuale;

2) Caracteristicile întreprinderii;

3) Caracteristicile elementelor considerate semnificative.

Necesitățile utilizatorilor conturilor anuale

Conturile anuale furnizează informații unor categorii diferite de utilizatori:

acționari, asociați, personal, creditori, autoritățile fiscale, sindicate, clienți,statisticieni, economiști, analiști financiari etc. Deci, în funcție de cerințele, de necesitățile utilizatorilor, auditorul va fixa pragul de semnificație, deoarece utilizatorii fixează drept elemente semnificative elemente diferite.

Evaluarea riscurilor pentru programul de audit intern este o etapă cu o importanță b#%l!^+a?majoră în desfășurarea misiunilor de audit intern.

De aceea, pentru realizarea corectă și eficientă a acestei etape, se impune să fie implicați auditori interni cu experiență, care cunosc bine entitatea auditată și metodologia de evaluare a riscurilor.

În cazul în care auditorul are informații în legătură cu existența erorilor din auditurile efectuate în anii precedenți, atunci își va baza estimarea pe aceste informații.

Dacă auditorul dispune de informații în legătură cu erorile din auditul anului precedent el va estima erorile pentru auditul curent pe baza acestora. Dacă experiența anterioară indică posibilitatea prezenței erorilor materiale, atunci este necesar o abordare diferită a auditului.

 Auditorii calculează o mărime exprimată numeric, cunoscută sub denumirea de „precizie” care este utilizată și la calculul dimensiunii fiecărui eșantion selectat. Precizia se determină prin aplicarea unui procent situat între 80% și 90% asupra diferenței dintre nivelul materialității și valoarea estimată a erorii.

Dacă auditorul are suspiciuni sau descoperă erori sau neregularități, sarcina acestuia este să cuantifice întinderea erorii sau neregularității.

Auditorii nu stabilesc precizia ca fiind egală cu diferența dintre materialitate și eroarea estimată întrucât ar conduce la o dimensiune prea mică a eșantionului. Aceasta întrucât este posibil ca auditorul să fi subestimat eroarea, iar formula este strict valabilă numai atunci când nu apar erori în eșantion.

Orice eroare constatată conduce la o creștere a dimensiunii eșantionului necesar pentru a atinge precizia planificată.

Evaluarea riscurilor pentru programul de audit intern este o etapă cu o importanță majoră în desfășurarea misiunilor de audit intern. De aceea, pentru realizarea corectă și eficientă a acestei etape, se impune să fie implicați auditori interni cu experiență, care cunosc bine entitatea auditată și metodologia de evaluare a riscurilor.

b#%l!^+a?

1.6 Revizuirea planului de audit intern

„Revizuirea planului de audit constituie o responsabilitate a directorului, care trebuie să se asigure că acesta conține suficiente activități menite să conducă la îndeplinirea obiectivelor auditului. De aceea, el trebuie să verifice dacă planul este în concordanță cu politicile și standardele aplicabile, inclusiv dacă raționamentul profesional utilizat de auditori este justificat în documentele de lucru. De exemplu, directorul va analiza modul de stabilire a nivelului materialității, precum și modalitatea în care s-a realizat evaluarea riscului. De asemenea, el verifică dacă procedurile analitice planificate sunt cele mai adecvate.

Dacă este mulțumit de conținutul planului prezentat de echipa de audit îl aprobă. În caz contrar, va discuta cu auditorii pentru efectuarea ajustărilor necesare. „

Modificări ale planului general de audit și ale programului de audit

“Planul general de audit și programul de audit trebuie revizuite ori de câte ori este necesar pe parcursul derulării auditului. Planificarea este continuă în cursul angajamentului datorită schimbării condițiilor sau rezultatelor neașteptate ale procedurilor de audit. Trebuie consemnate și motivele schimbărilor semnificative.”

b#%l!^+a?

1.7 Relația dintre auditul intern al entității economice și auditul extern independent

Funcția de audit intern se diferențiează net de funcția de audit extern, deosebirile fundamentale referindu-se strict la : b#%l!^+a?

– statut : auditorul intern lucrează în folosul întreprinderii, auditorul extern este un prestator de servicii independent juridic de întreprindere;

– beneficiari auditului : auditul intern lucrează în folosul responsabililor organizației,iar Auditul Extern realizează certificarea situațiilor financiare pentru o gamă largă de utilizatori: investitori, manageri, salariați, clienți, bănci, stat etc.

– obiectivele auditului : în timp ce obiectivul auditului intern este să aprecieze controlul asupra activității întreprinderii (dispozitive de control intern) și să recomande acțiuni necesare ameliorării acestuia, obiectivul auditului extern este să certifice imaginea fidelă a situațiilor financiare, conturilor și rezultatelor întreprinderii ; deci controlul intern este pentru auditul extern un mijloc, în timp ce pentru auditul intern este un obiectiv.

– domeniul de aplicare al auditului : domeniul de aplicare a auditului extern înglobează tot ceea ce participă la elaborarea situațiilor financiare, dar nu presupune investigații și observații doar asupra domeniului contabil. Domeniul auditului intern este mult mai vast,el incluzând toate funcțiile unei întreprinderi,dar și toate dimensiunile acestor funcții.

– prevenirea fraudei : auditul extern se preocupă de orice fraudă, dacă aceasta are o influență asupra rezultatelor financiare; auditul intern, deși nu are drept scop descoperirea fraudelor, având o arie mult mai vastă de lucru, are o mare posibilitate de prevenire a fraudelor.

– independența celor două activități este recunoscută, dar ea nu este de același tip; astfel independența Auditului Extern este una juridică și statutară, în timp ce a Auditului Intern are restricții.

– periodicitatea auditului : auditul extern își efectuează misiunile intermitent și la anumite momente adecvate certificării conturilor: sfârșit de an, sfârșit de semestru, sfârșit de trimestru și are de regulă aceiași interlocutori. Auditul Intern se desfășoară în mod permanent și își schimbă frecvent interlocutorul. Altfel spus,din punct de vedere al prezentei întreprindere, auditorul extern este periodic, iar cel intern este permanent, iar din punct de vedere relațional (al interlocutorilor) , auditul intern este permanent, iar cel extern e periodic.

În funcție de obiectiv, există patru tipuri de audit intern :

-auditul de regularitate (de conformitate) : urmărește buna aplicare a regulilor și procedurilor; sunt semnalate responsabilului entității auditate toate dezechilibrele , neaplicările, interpretările greșite, se analizează cauzele și consecințele și se fac recomandări care să asigure înlaturarea și prevenirea abaterilor.

– auditul de eficacitate (de performanță) : este foarte influențat de cultura înterprinderii.

-auditul de management : observă și compară deciziile manageriale, evaluează b#%l!^+a?consecințele și sesizează riscurile și incoerențele.

-auditul de strategie : presupune conftruntarea politicilor și strategiilor companiei cu mediul în care aceasta își desfășoară activitatea pentru verificarea coerenței globale.

1.8 Norme de comportament profesional

A.Integritatea

– auditorii trebuie să-și îndeplinească misiunea cu onestitate, conștinciozitate și responsabilitate, să facă dezvăluirile cerute de lege și de regulile profesiei și să nu i-a parte în mod conștient la activități ilegale sau să se angajeze în acte dezonorante pentru profesia de audit intern;

– stă la baza încrederii și credibilității acordate raționamentelor auditorilor;

B. Independența și obiectivitatea

– activitatea de audit public intern nu trebuie să fie supusă incerințelor externe, începând de la stabilirea obiectivelor auditabile, realizarea efectivă a lucrărilor și până la comunicarea rezultatelor acestora;

– persoanele care sunt soți, rude sau afini pana la gradul al IV-lea inclusiv,cu managerul întreprinderii nu pot fi auditori interni în cadrul aceleiași entități;

– auditorul intern nu poate fi desemnat să efectueze activități de audit la o structură din cadrul întreprinderii dacă sunt soți, rude sau afini pana la gradul al IV-lea inclusiv cu conducătorul acesteia sau cu membrii organului de conducere colectivă;

– auditorul intern nu trebuie implicat în vreun fel în îndeplinirea activitățiilor pe care în mod potențial le poate audita și nici în elaborarea și implementarea sistemelor de control intern ale întreprinderii;

– auditorului intern nu trebuie să i se încredințeze misiuni de audit în sectoarele de b#%l!^+a?activitate în care acesta a deținut funcții sau a fost implicat în alt mod ;

– auditorul nu trebuie să ia parte la activități sau să stabilească relații care ar putea compromite caracterul imparțial al judecății lor și nu trebuie să accepte ceva care ar putea compromite judecata lor profesională;

C.Confidențialitatea

– auditorii trebuie să respecte valoarea și confidențialitatea informațiilor pe care le primesc – nu divulgă aceste informații decât pe baza autorizației necesare;

– trebuie să folosească cu prudență informațiile colectate, să le protejeze, să nu le folosească în interes personal sau într-un mod care ar contraveni prevederilor legale;

D.Competența

– auditorii trebuie să utilizeze și să aplice cunoștiințele necesare în vederea realizării atribuțiilor;

– auditorii nu trebuie să se angajeze decât în activități pentru care au cunoștințele,priceperea și experiența necesară, ei trebuie să-și îmbunatățească continuu competența, eficacitatea și calitatea muncii lor;

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Capitolul II
PROGRAMUL DE LUCRU AL MISIUNII DE AUDIT INTERN

Misiunea Serviciului audit intern este de a acorda consultanță și asigurări obiective privind eficacitatea sistemului de management financiar și control, contribuind la obținerea plusvalorii și oferind recomandări pentru îmbunătățirea acestuia.

Întru realizarea misiunii Serviciului audit intern auditorul intern are acces la toate activitățile Agenției pentru a evalua dacă sistemul de management financiar și control este adecvat și funcționează într-un mod care asigură:

a) realizarea obiectivelor Agenției;

b) identificarea, evaluarea, gestionarea, monitorizarea și controlul corespunzător al riscurilor;

c) interacțiunea adecvată cu/între managerii de diferit nivel ai Agenției;

d) corectitudinea, siguranța și oportunitatea informațiilor;

e) conformitatea activității angajaților cu politicile, procedurile, regulamentele Agenției și directivele conducerii;

f) economicitatea, eficiența și siguranța resurselor;

g) realizarea programelor, planurilor și obiectivelor;

h) perfecționarea sistemului de management financiar și control al Agenției;

i) aplicarea adecvată a cadrului legal.  

2.1 Ordin de serviciu

Prin Ordinul de serciviu adresat societății auditate se definește Scopul misiunii de audit este de a da asigurări asupra evaluării sistemului de conducere și control intern în conformitate cu cadrul legislativ și normativ, iar obiectivele acestuia au în vedere:

– întocmirea lucrărilor de sinteză și a rapoartelor privind activitatea proprie; b#%l!^+a?

Se va efectua un audit de regularitate și sistem al modului de organizare a managementului și controlului intern.

Scopul ordinului de serviciu este de a repartiza sarcinile de serviciu pe auditori interni, astfel încât aceștia sa poată demara misiunea de audit public intern.

Premise. Ordinul de serviciu reprezintă mandatul de intervenție dat de către compartimentul de audit public intern și se întocmește de către șeful acestui compartiment, pe baza planului anual de audit public intern.

Procedura:

Șeful Compartimentului de audit public intern:

1. Repartizează sarcinile de serviciu pe fiecare auditor în parte;

2. Întocmește Ordinul de serviciu pe baza planului anual de audit public intern;

Personalul de secretariat;

3. Aloca un număr Ordinului de serviciu;

4. Asigura copii ale Ordinului de serviciu fiecărui membru al echipei de audit;

Auditorii:

5. Iau la cunoștință de Ordinul de serviciu și de sarcinile repartizate.

Exemplu:

Model A-01

Entitatea publică

Nr. ….. Data ……

ORDIN DE SERVICIU

În conformitate cu prevederile ……. și cu Planul anual de audit public intern, se va efectua o misiune de audit public intern la ……… în perioada …….. ………….

Scopul misiunii de audit este ……… iar obiectivele acesteia sunt………………….

Menționăm ca se va efectua un audit de …………………………………………………..

Echipa de audit public intern este formată din următorii auditori…………………

Conducătorul Compartimentului de audit public intern

b#%l!^+a?

2.2 Declarația de independență

Există riscul ca unui auditor financiar profesionist să i se poată solicita să acționeze contrar standardelor tehnice și/sau profesionale; pot apărea probleme de „divizare” a loialității între superiorul auditorului financiar profesionist și standardele de conduită solicitate. Pot apărea conflicte în situația în care sunt publicate informații care induc în eroare, care pot fi în avantajul angajatorului sau clientului și de care poate sau nu beneficia auditorul financiar profesionist.

În procesul de aplicare a standardelor de conduită, auditorii financiari profesioniști pot întâlni probleme în identificarea compartimentului lipsit de etică sau în soluționarea conflictelor legate de etică.

Auditorii financiari profesioniști au obligația de a respecta confidențialitatea informațiilor dobândite în cursul derulării serviciilor profesionale, informații referitoare la activitatea unui client sau a angajatorului.

Datoria de confidențialitate continuă chiar după ce relația dintre auditorul financiar profesionist și client sau angajator se încheie.” b#%l!^+a?

Evaluarea independenței și obiectivității în efectuarea auditului intern al entităților economice necesită luarea în calcul a unui ansamblu de elemente.

Auditorii interni sunt independenți atunci când pot să își exercite activitatea în mod liber și obiectiv.

Independența permite auditorilor interni să judece în mod imparțial și fără prejudecăți, ceea ce este esențial pentru buna efectuare a auditurilor. Acest obiectiv este atins datorită poziției lor în cadrul entității și datorită obiectivității lor.”

Scopul:

De a demonstra independența auditorilor față de entitatea/structura auditată. b#%l!^+a?

Premise:

În vederea desemnării auditorilor interni pentru efectuarea misiunii de audit public intern vor fi verificate incompatibilitățile personale ale acestora.

Astfel, un auditor nu va fi desemnat acolo unde există incompatibilități personale, doar dacă repartizarea lui este necesară, fiind furnizată în acest sens o justificare din partea conducătorului Compartimentului de audit public intern.

Dacă în timpul efectuării misiunii de audit apare o incompatibilitate, reală sau presupusa, auditorii sunt obligați sa informeze de urgenta conducerea.

Procedura:

Auditorii:

1. Completează Declarația de Independenta – Model A02;

Șeful de serviciu:

2. Verifică Declarația de Independență;

3. Identifică incompatibilitate semnalată de către auditori și stabilește modalitatea în care aceasta poate fi atenuată;

4. Aprobă Declarațiile de Independență;

Auditorii:

5. Îndosariază Declarația de independență în dosarul de audit;

6. Dacă în timpul misiunii apare o incompatibilitate reală sau presupusă, informează de urgență conducerea.

Declarația de Independență – Model A02

Entitatea………….

A fi completat de către auditori, inclusiv consultanții:

Numele………………………. Data ………….

Misiunea de audit intern …………………….

Auditor, Conducător Compartiment de audit intern,

Model A-02

Entitatea

Se completează de către Șeful de serviciu

1. Incompatibilități personale (a se trece din pagina anterioară) b#%l!^+a?

2. Pot fi negociate/diminuate incompatibilitățile?

Dacă da, explicați cum anume

Data și semnătura__________

2.3 Aria de aplicabilitate a misiunii de audit intern

Aria de aplicabilitate a auditului este definită de procedurile de audit considerate a fi necesare în circumstanțele date, pentru a realiza obiectivul auditului.Procedurile de audit se determină de auditor pe baza:

– standardelor de audit;

-cerințelor organismelor prfesionale relevante;

-legislației și reglementărilor în vigoare;

-termenelor angajamentului și cerințelor de raportare”

Aria de aplicabilitate stabilită trebuie să fie suficientă, astfel încât să îndeplinească obiectivele misiunii.

Aria de aplicabilitate stabilită trebuie să fie suficientă , astfel încât să îndeplinească obiectivele misiunii. b#%l!^+a?

Aria de aplicabilitate a misiunii include luarea în considerare a sistemelor, înregistarărilor, personalului și activelor relevante, inclusiv a celor aflate sub controlul unor terțe părți.

Dacă pe parcursul unei misiuni de asigurare apar oportunități semnificative de consultanță, se încheie în scris o înțelegere în legatură cu obiectivele, aria de aplicabilitate, responsabilitățile fiecărei părți și alte așteptări, iar rezultatele misiunii de consultanță se comunică în conformitate cu standardele de consultanță.

Atunci când se efectuează o misiune de consultanță, auditorii interni se asigură că aria de aplicabilitate a misiunii permite îndeplinirea obiectivelor convenite.

Dacă, în cursul misiunii, auditorii interni manifestă rezerve pricinuind aria de aplicabilitate, aceste rezerve se discută cu clientul pentru a decide daca misiunea poate fi continuată.

Definiția ariei de aplicabilitate necesită clarificarea a cel puțin două situații pentru auditorii și utilizatorii raportului de audit și anume:

“necesitatea delimitării clare ariei de aplicabilitate a auditului de domeniul auditului” și în cazul planificării misiunii , “aria de audit se întinde într-un domeniu atât cât se întind procedurile de audit aplicate”

“întinderea procedurilor de audit este în funcție de limitele inerente ale auditului, care, la rândul lui, depind de particularitățile și limitele fiecarei proceduri în parte.”

2.4 Resurse alocate misiunii de audit intern

Auditorii interni stabilesc resursele adecvate atingerii obiectivelor misiunii. Selectarea personalului (formarea echipei) din cadrul departamentului de audit intern se bazează pe o evaluare a naturii și complexității fiecărei misiuni, a constrângerilor de timp și a resurselor disponibile.

Pentru a stabili resursele necesare realizării misiunii, auditorii interni evaluează :

necesitățile în ceea ce privește numărul de auditori interni și nivelul de experiență al echipei de audit, natura și complexitatea misiunii încredințate, limitele de timp și resursele disponibile;

cunoștințele, abilitățile și celelălte competențe ale auditorilor interni care se iau în calcul pentru repartizarea auditorilor în cadrul fiecărei misiuni de audit;

necesitățile de formare a auditorilor pentru fiecare misiune, pe baza cărora se constituie baza cerințelor pentru activități de audit intern;

utilizarea resurselor externe,în cazul în care sunt necesare cunoștințe, abilități sau competențe suplimentare.

Programele de lucru trebuie să includă procedurile pentru identificarea, analizarea, evaluarea și documentarea informațiilor pe timpul misiunii. Programul de lucru trebuie să fie aprobat înainte de implementarea sa, iar orice modificare trebuie aprobată cu promptitudine

Programele de lucru pentru misiunile de consiliere pot varia din punct de vedere al formei și conținutului, în funcție de tipul misiunii.

Informațiile suficiente sunt adecvate, bazate pe fapte și convingătoare, astfel încât o persoana prudentă și informată ar ajunge la aceleași concluzii cu auditorul. Informațiile sigure sunt cele mai bune informații care se pot obține prin utilizarea tehnicilor adecvate în cadrul misiunii. Informațiile relevante susțin constatările și recomandările misiunii și sunt în concordanță cu obiectivele misiunii. Informațiile utile ajută organizația să-și atingă scopurile.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ – PLANIFICAREA AUDITULUI

ÎN CADRUL FIRMEI TELEKOM

3.1 Planificarea auditului
3.1.1 Înțelegerea entițății auditate

Potrivit Standardelor de Audit nr. 310, „Cunoașterea clientului“, la efectuarea unui audit al situațiilor financiare auditorul trebuie să dețină cunoștințe suficiente despre client, astfel încât să-i permită să identifice și să înțeleagă toate tranzacțiile și practicile care, potrivit raționamentului său, pot avea un efect semnificativ asupra situațiilor financiare, asupra examinării ori a raportului de audit.

Este important ca, înainte de acceptarea angajamentului, auditorul să obțină detalii preliminare despre sectorul, structura proprietății, despre conducere, precum și despre operațiunile firmei ce va fi audiată.

Utilizarea eficientă a cunoștințelor despre client (afacere) are în vedere

modul în care acestea afectează situațiile financiare privite ca un întreg.

Pe parcursul etapei de planificare, auditorul determină nivelul materialității, face o estimare preliminară a erorilor din situațiile financiare și calculează o mărime cunoscută sub denumirea de „precizie”.

Aceste activități îl ajută pe auditor să calculeze statistic dimensiunile eșantioanelor ce vor fi selectate pentru efectuarea testelor. b#%l!^+a?

Practic, firma Telekom Romania Mobile Communications este furnizorul de telefonie mobilă GSM ce operează înRomânia sub marca comună Telekom.ro, deținut de Deutsche Telekom.

Brandul actual a fost lansat la 13 septembrie 2014, în urma unei acțiuni de rebranding de la denumirea Cosmote, folosită din 2005. Furnizorul își începuse activitatea sub denumirea de Cosmorom în 1998.

C EO-ul companiei este Nikolai Beckers, care a fost ultimul CEO al Cosmote și al Romtelecom.

Activitatea operatorului național de telefonie fixă în domeniul telefoniei mobile a început în 1998, după începutul procesului de privatizare a Romtelecom S.A.

Compania greacă OTE a achiziționat un pachet de acțiuni și a devenit în timp acționar majoritar.

Prima marcă sub care OTE a operat în România a fost Cosmorom, iar opțiunea a fost dezvoltarea unei infrastructuri proprii în banda de 1800 MHz (celelalte companii operau în banda de 900 MHz).

Începutul a fost însă greoi, infrastructura limitându-se în 2002 la doar câteva mari orașe, în timp ce concurenții săi acopereau numeroase orașe și căi de comunicație.

Elementul diferențiator cu care Cosmorom s-a prezentat pe piață a fost introducerea taxării la secundă după primul minut (la abonamente) și după primele 15 secunde (la serviciile preplătite) într-o vreme când ceilalți operatori taxau la minut, iar costurile erau destul de ridicate.

În 2005, după ce rețeaua de acoperire a devenit extinsă, compania a trecut prin primul rebranding, lansând denumirea de Cosmote și orientându-se puternic către segmentul clienților de servicii preplătite.

După ce a încercat să inoveze introducând taxare independentă de rețeaua către care se efectuează apelul, acțiune la care a renunțat după o scurtă perioadă, și un abonament cu prețul foarte redus de 3 dolari, Cosmote a introdus o nouă inovație pe piața serviciilor de telecomunicații.

Observând un segment al cererii cu potențial mare de creștere în zona serviciilor prepaid în condițiile în care costurile serviciilor prepaid practicate atât de Cosmote cât și de concurenții ei erau semnificativ mai ridicate decât la abonamente, a decis să se extindă în această direcție, introducând extraopțiunile cu minute incluse pe cartele preplătite. Prima astfel de acțiune, cu 2000 de minute în rețea incluse pentru o extraopțiune de 3 euro, a avut ca efect o creștere masivă, peste așteptări, a vânzărilor de cartele preplătite, ceea ce a pus inclusiv presiune pe infrastructură, noii —dar și vechii —clienți ai rețelei constatând că adesea rețeaua suprasolicitată devenea indisponibilă. 

Problemele s-au remediat pe măsură ce rețeaua a fost reoptimizată, și volumul de apeluri a început să scadă.

În 2006 statul român a scos la licitație licențe pentru oferirea de servicii 3G.

Cosmote a participat la licitație dar, deși existau așteptări ca cele patru licențe să fie preluate de marii operatori Telemobil, Orange, Zapp și Cosmote, acesta din urmă a pierdut licitația în favoarea operatorului RCS & RDS, care încă nu avea o rețea mobilă dezvoltată.

În 2008, compania-mamă OTE a intrat în portofoliul Deutsche Telekom, operatorul rețelelor T-Mobile din Germania și din alte țări europene.

În iunie 2009, Cosmote a semnat preluarea operatorului rețelei Zapp, într-o tranzacție de 207 milioane de euro, ceea ce i-a pus la dispoziție în sfârșit mult dorita licență 3G, dar și o licență CDMA în banda 450 MHz. 

La finalul anului 2008, Zapp avea circa 374.000 de abonați.

Rămasă sub brandul Cosmote, compania a încercat să marșeze pe vitezele mari la conexiunile la Internet prin servicii 3G și apoi 4G, dar costurile ridicate ale acestor servicii s-au tradus printr-o creștere relativ moderată a utilizării lor.

Compania s-a promovat ca destinație favorită pentru portarea numerelor de telefon din alte rețele după 2011, de când această posibilitate a trebuit să fie permisă de toți operatorii mobili din Uniunea Europeană, dar în prima jumătate a lui 2014 se clasa pe ultimul loc după numărul de astfel de portări acceptate.

Au început și ofertele comune cu celelalte servicii asociate oferite de Deutsche Telekom pe piața românească — abonamente mobile oferite împreună cu cele fixe Romtelecom, dar și serviciul Dolce Mobile TV.

Ultima inovație pe piață promovată sub brandul Cosmote au fost abonamentele Cosmote Free cu internet mobil nelimitat (la viteze de 64 kbps, cu diverse volume de trafic 4G), care au fost oferite la sfârșitul lui 2013 și în 2014.

Marca Cosmote și-a încetat existența în România la 13 septembrie 2014, în urma fuzionării cu Romtelecom și a rebrandingului celor două în comun sub numele de Telekom Romania.

3.1.2 Înțelegerea sistemelor contabile și control intern, politici
contabile adoptate de entitate

Legislația în baza căreia entitatea își desfășoară activitatea, incluzând regulile interne, reglementările și structura organizatorică, firma Telekom România își desfășoară activitatea în baza Legii 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii Financiare. MO nr. 64 din 27 martie 1991, cu modificările ulterioare, a Legii 571/2003 coroborată cu HG 44/2004 privind Codul Fiscal al României.

Obiectivele entității și factorii care pot influența modul de îndeplinire a acestora.

Obiectivul principal al societății îl reprezintă oferta de servicii de telefonie mobilă, fixă internet și tv.

Veniturile încasate, cheltuielile efectuate și activele deținute de entitate. Veniturile încasate de societate reprezintă încasări din valorificarea producției proprii

Diverse aspecte ale auditului efectuat în anul precedent. – Nu este cazul entității auditate .

Persoanele cu funcții de răspundere din cadrul entității. Persoana cu funcție de răspundere Dl. Nikolai Beckers, ce îndeplinește și rolul de administrator .

3.1.3 Estimarea erorilor și divizarea situațiilor financiare

Auditorul estimează erorile din situațiile financiare, pentru a calcula dimensiunea eșantioanelor.În cazul în care auditorul are informații în legătură cu existența erorilor din auditurile efectuate în anii precedenți, atunci își va baza estimarea pe aceste informații.

În situația în care auditorul nu dispune de informații anterioare, el estimează că erorile posibile reprezintă 10% din materialitate dacă se așteaptă la un nivel scăzut al b#%l!^+a?erorilor, sau 20% din materialitate dacă se așteaptă la un nivel ridicat al acestora

De menționat că el trebuie să consemneze în documentele de lucru motivația care a stat la baza estimării erorilor și a calculării preciziei.

În cazul nostru, pentru auditul care se efectuează la firma Telekom, auditorii D-na Alina Ionescu și George Popovici, aleg un „nivel al materialității” de 20000 Euro în cazul plăților contractuale a colaboratorilor conform Legii nr. 8/1996, în următoarele condiții: este primul audit anual, iar auditorul consideră controlul intern, ca fiind rezonabil și se așteaptă la un nivel scăzut al erorilor.

În consecință, auditorul estimează erorile din declarațiile financiare la 5000 Euro (0.1%)din nivelul materialității.

Categorii de operațiuni economice tipice pentru o entitate pot fi salariile, indemnizațiile, achizițiile, alocațiile, subvențiile și veniturile. Pentru situațiile financiare cuprinse în bilanț, categoriile de operațiuni privesc activele corporale fixe, stocurile, debitorii, creditorii și alte obligații pecuniare.

3.2 Pregătirea planului de audit intern-metodologia efectuării planului de audit
3.2.1 Lista centralizatoare a obiectivelor auditabile

Pasul de centralizare a obiectivelor auditabile se concretizeaza utilizarea ca sursă pe baza analizei actului de înființare, organigramei, deciziilor de organizare a aventualelor noi activități.

Acest pas este necesar în stabilirea clară a analizei documentelor, a datelor cu țintă directă în evaluarea managementului societății

3.2.2 Evaluarea mediului și a procedurilor

Mediul de control determinat în mare măsură de politicile manageriale și de stilul de funcționare al entității este fundamental pentru modul de desfășurare al controalelor într-o instituție.

De aceea, pentru a obține înțelegerea deplină a mediului de control, auditorul trebuie să se preocupe în principal de politicile de nivel înalt și practicile entității auditate și într-o măsură mai mică de controalele detaliate asupra operațiunilor individuale.

În evaluarea riscului de control o mare importanță o are raționamentul profesional. Auditorul trebuie să-l aplice atunci când verifică modul în care controalele interne, puse în practică de către conducerea entității, au acționat în direcția reducerii riscurilor inerente specifice.

Practic,

Reglementările complexe conduc la nereguli. În societatea Telekom schimbările contabile, pot fi înțelese eronat de către entitate;

Furnizarea de servicii de către un număr mare de locații ale entității, poate avea ca rezultat neînregistrarea sau înregistrarea incompletă a operațiunilor într-un cont;

În cazul în care d-na Alina Ionescu, a apreciat inițial că riscul inerent și riscul de control sunt scăzute, dar a identificat o serie de riscuri specifice, cauza fiind schimbarea periodică a spațiului de desfășurare, contactul cu numeroase persoane în ceea ce privește activitatea financiară, de încasări aferente serviciilor prestate, sau a plăților pentru chiria spațiului, poate duce la scăpări de date, informații incorecte în ceea ce privește numărul de cont, necesar întocmirii ordinului de plată.

Dacă auditorul nu este satisfăcut de controalele stabilite de conducere pentru diminuarea acestor riscuri, el poate decide că riscul de control este mai mare decât cel pe care la apreciat inițial. În acest caz auditorul a apreciat inițial că există un risc inerent de fraudă în categoria operațiunilor privind încasările din spectacol sau prestarea de bunuri si servicii ale entității

Telekom Romania, nu are proceduri corespunzătoare de autorizare a efectuării operațiunilor și nu deține evidențe adecvate ale acestora. Nu există o separare a atribuțiilor între cei ce răspund de gestiunea bunurilor și cei responsabili de autorizarea operațiunilor. În astfel de condiții auditorul ajunge la concluzia că riscul de control este ridicat.

Auditorul va evalua dacă politicile contabile ale entității sunt adecvate pentru activitatea sa și în conformitate cadrul de raportare financiară contabil aplicabil și politicile contabile folosite în sectorul de activitate relevant. Practic în entitatea auditată s-a procedat la testarea directă de fond prin procedura de auditare și anume „inspecția” ce reprezintă examinarea fizică a imobilizărilor corporale. Acest tip de probă de audit este de cele mai multe ori asociat cu auditarea inventarierii, deoarece examinarea fizică furnizează probe de audit utile și de încredere.

Evaluarea riscului înseamnă identificarea și analiza riscurilor relevante în îndeplinirea obiectivelor, pentru a cunoaște modul în care acestea trebuie să fie administrate.

Factorii interni sunt, în studiul de caz, natura activității – producerea și desfacerea articolelor de îmbrăcăminte .

Identificarea riscurilor asociate activităților trebuie să țină seama de formele de control intern, respectiv de existența și funcționalitatea procedurilor. Știind că pentru orice activitate se elaborează o procedură de lucru care va conține și controalele interne, dacă aceasta lipsește, activitatea prezintă riscuri potențial mai mari decât cele pentru care sunt elaborate proceduri.

Elementele constatate de auditor ar putea avea două influențe:

– asupra rezultatului exercițiului;

– asupra modalităților de prezentare a bilanțului contabil.

Se folosește ca bază de referință rezultatul net al exercițiului. Acesta, în cazul în care mărimea sa este puțin importantă, ar putea fi schimbat cu altă bază de referință, cum ar fi rezultatul exploatării sau capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.

Constatările rezultă dintr-o încadrare inexactă a conturilor sau dintr-o compensare nejustificată între soldurile debitoare și cele creditoare. Dacă două conturi de bancă, unul creditor și altul debitor, sunt compensate, importanța compensării se stabilește prin compararea ei cu totalul posturilor respective

Elementele specifice pragului de semnificații

Aceste elemente sunt următoarele: b#%l!^+a?

1) Necesitățile utilizatorilor conturilor anuale;

2) Caracteristicile întreprinderii;

3) Caracteristicile elementelor considerate semnificative.

De aceea, pentru realizarea corectă și eficientă a acestei etape, se impune să fie implicați auditori interni cu experiență, care cunosc bine entitatea auditată și metodologia de evaluare a riscurilor. Auditorii calculează o mărime exprimată numeric, cunoscută sub denumirea de „precizie” care este utilizată și la calculul dimensiunii fiecărui eșantion selectat. Precizia se determină prin aplicarea unui procent situat între 80% și 90% asupra diferenței dintre nivelul materialității și valoarea estimată a erorii. Cazul practic la Telekom, calculul mărimii de precizie în cazul societății auditate, d-na Alina Ionescu consideră că erorile prezente declarațiile financiare 2013, variază foarte puțin și calculează precizia că fiind egală cu 90% din 5.000 Euro (nivelul materialității) și 500 Euro (eroarea estimată) = 4.500 euro 4.500 Euro x 90% = 4.050 (precizia).

Dacă auditorul are suspiciuni sau descoperă erori sau neregularități, sarcina acestuia este să cuantifice întinderea erorii sau neregularității.

Evaluarea riscurilor pentru programul de audit intern este o etapă cu o importanță majoră în desfășurarea misiunilor de audit intern. De aceea, pentru realizarea corectă și eficientă a acestei etape, se impune să fie implicați auditori interni cu experiență, care cunosc bine entitatea auditată și metodologia de evaluare a riscurilor.

3.2.3 Revizuirea planului de audit intern

„Revizuirea planului de audit constituie o responsabilitate a directorului, care trebuie să se asigure că acesta conține suficiente activități menite să conducă la îndeplinirea obiectivelor auditului.

De aceea, el trebuie să verifice dacă planul este în concordanță cu politicile și standardele aplicabile, inclusiv dacă raționamentul profesional utilizat de auditori este justificat în documentele de lucru.

De exemplu, directorul va analiza modul de stabilire a nivelului materialității, precum și modalitatea în care s-a realizat evaluarea riscului. De asemenea, el verifică dacă procedurile analitice planificate sunt cele mai adecvate.

Dacă este mulțumit de conținutul planului prezentat de echipa de audit îl aprobă. În caz contrar, va discuta cu auditorii pentru efectuarea ajustărilor necesare.

Modificări ale planului general de audit și ale programului de audit

“Planul general de audit și programul de audit trebuie revizuite ori de câte ori este necesar pe parcursul derulării auditului.

Planificarea este continuă în cursul angajamentului datorită schimbării condițiilor sau rezultatelor neașteptate ale procedurilor de audit. Trebuie consemnate și motivele schimbărilor semnificative.

3.3 Programul de lucru al misiunii de audit intern

Programul de audit servește ca un set de instrucțiuni adresate asistenților implicați în audit și ca mijloc de control și ținere a evidenței desfășurării activității.

Programul de audit poate conține, de asemenea, obiectivele auditului pentru fiecare domeniu și un buget de timp în care orele sunt prognozate pentru diferitele domenii sau proceduri de audit.

Această secțiune stabilește momentul în care auditorul va începe și va finaliza activitatea de audit, inclusiv numărul de zile pe care echipa de audit îl va petrece la sediul entității, cine va efectua activitatea (inclusiv dacă sunt necesari, specialiști IT sau experți externi) și care vor fi responsabilitățile acestora. Se stabilesc, de asemenea, unele termene limită cum ar fi: data când se va schița raportul de audit și se va înainta directorului pentru analiză și avizare; când vor fi luate în considerare comentariile (obiecțiile) entității auditate, când se va prezenta proiectul raportului către consilier (dacă este cazul); și când va fi redactat raportul final. Programul de lucru se împarte în: ordin de serviciu, declarația de independență, pregătirea și transmiterea, procedura privind colectarea și prelucrarea informațiilor.

Evaluarea independenței și obiectivității în efectuarea auditului intern al entităților economice necesită luarea în calcul a unui ansamblu de elemente.

Auditorii interni sunt independenți atunci când pot să își exercite activitatea în mod liber și obiectiv.

Independența permite auditorilor interni să judece în mod imparțial și fără prejudecăți, ceea ce este esențial pentru buna efectuare a auditurilor. Acest obiectiv este atins datorită poziției lor în cadrul entității și datorită obiectivității lor.”

Determinarea pragului de semnificație și evaluarea riscului de audit acceptabil:

Tabel 3.1 ABORDAREA AUDITULUI

TABEL 3.2 PRAGUL DE SEMNIFICAȚIE

TABEL 3.3 LISTĂ DE VERIFICARE A RISCULUI INERENT GENERAL

TABEL 3.4 LISTA DE VERIFICARE A RISCULUI INERENT SPECIFIC

ÎNTREBĂRI PRIVIND RISCURILE INERENTE SPECIFICE

Î1 Sistem expus erorilor /sistem inadecvat /sistem manual necomputerizat?

Î2 Contabil responsabil pentru domeniul acesta slab pregătit profesional?

Î3 Operațiuni complexe (natura operațiunii efective, nu modul cum este ea înregistrată)?

Î4 Risc de pierderi /deturnări de fonduri / fraudă?

Î5 Multe judecăți profesionale /calcule?

Î6 Operațiuni neobișnuite (natura operațiunii sau natura procesului în afara sistemului)?

Eșantionarea

În general, din considerații de timp și de cost, auditorul nu examinează totalitatea informațiilor la care are acces pentru a-și colecta elementele probante cu privire la sistemul contabil și de control intern, ci aplică o metodă tradițională de selectare a datelor numită eșantionare.

Standardul de audit definește procesul de eșantionare ca fiind „ aplicarea procedurilor de audit pentru mai puțin de 100% din elementele din cadrul soldului unui cont sau a unei clase de tranzacții astfel încât toate elementele să aibă posibilitatea de a fi selectate”. Scopul final al acestei activități va fi formularea unei concluzii referitoare la b#%l!^+a?populația din cadrul căreia a fost extras eșantionul, în urma analizei și evaluării acestuia. În audit, eșantionarea poate folosi atât o abordare statistică, cât și una non-statistică.

Eșantionarea statistică are în vedere, întotdeauna, întreaga populație și este o bază „ mai științifică” pentru exercitarea raționamentului profesional al auditorului, obiectivul metodei fiind determinarea mărimii eșantionului și a criteriului de selectare.

Eșantionarea prin metode nestatistice implică o doză de subiectivism, bazându-se pe o selecție pe bază de hazard – auditorul folosindu-și raționamentul profesional atât în determinarea mărimii eșantionului și a criteriului de selecție, cât și în interpretarea rezultatelor. Ambele metodele implică o serie de incertitudini concretizate într-un risc de eșantionare. Întotdeauna, auditorul este supus riscului de a ajunge la concluzii diferite de cele la care s-ar fi ajuns printr-un control exhaustiv. În esență, eșantionul, deși corect realizat, nu este reprezentativ pentru populația analizată; în acest sens, statistica oferă o regulă de verificare a reprezentativității unui eșantion într-o populație X-Xo/ Xo* 100≤ 5%

unde X – este media populației, Xo – este media eșantionului.

În cadrul misiunii sale, auditorul poate aplica această tehnică – atât asupra testelor de control, când auditorul caută să demonstreze că elementele care constituie populația prezintă o caracteristică comună (spre exemplu avizarea contractelor de leasing încheiate, sau autorizarea datelor de intrare într-un sistem de procesare automată) – cât și asupra procedurilor de fond, când auditorul urmărește verificarea unei anumite valori din situațiile financiare (de exemplu existența creanțelor).
Tehnica de eșantionare necesită un demers logic, implicând o succesiune de alegeri raționale (precum mărimea eșantionului, gradul de precizie, nivelul de încredere) care, în final, pot aduce dovezi convingătoare în cazul unor arbitraje inerente. Utilizarea eșantioanelor în aplicarea testelor de audit, implică, de regulă, următoarele etape:

1. Determinarea obiectivelor testului ce va fi aplicat;
2. Definirea populației;
3. Calcularea mărimii eșantionului;
4. Selectarea eșantionului;
5. Evaluarea rezultatelor;

1. Determinarea obiectivului

Eficacitatea aplicării unei tehnici de eșantionare este determinată de definirea precisă a obiectivelor sale, auditorul subliniind ce urmărește să demonstreze, să probeze (spre exemplu, un astfel de obiectiv poate viza validitatea conturilor clienților entității auditate ).

2. Determinarea populației

Ansamblul datelor – în fapt, populația – asupra căruia auditorul dorește să ajungă la o concluzie și din care urmează să preleveze eșantionul corespunzător trebuie să fie în concordanță cu obiectivul stabilit în etapa anterioară.

O analiză a populației se impune a fi realizată și ea vizeză, pe de o parte, exhaustivitatea – completitudinea populației considerată a fi supusă controlului și, pe de altă parte, omogenitatea (natura și structura) acesteia, pentru că o extrapolare a rezultatelor unui eșantion are valabilitate doar într-o populație rezonabil omogenă. În situația în care populația nu este omogenă, se impune stratificarea acesteia în vederea obținerii unor rezultate pertinente, proces ce constă în divizarea unei populații în subpopulațiii, având caracteristici comune.

3. Calculul mărimii eșantionului

Literatura de specialitate, în speță statistica, recunoaște implicațiile majore ale anumitor caracteristici în vederea determinării eșantionului:

Coeficientul de încredere, definit ca o expresie procentuală a probabilității că eșantionul ales este reprezentativ pentru populație. Un procent de 95%, spre exemplu, va avea implicații asupra mărimii eșantionului definindu-l ca un eșantion mare. Riscul de eșantionare este complementul acestei mărimi, fiind exprimat ca:

Riscul de eșantionare = 1- Coeficientul de încredere.

Adeseori aceste mărimi pot fi determinate plecând de la ecuația riscului de audit,

RA = RC * RI * RND, în care RND=RE * RNE

și având ca premise cunoscute, spre exemplu:

Risc inerent (RI)= 70%

Risc de control(RC)= 100%

Risc de neeșantionare(RNE)=70%

Risc de audit (RA)=5%, de obicei se consideră o constantă.

RE = RA/ RC* RI * RNE= 5% / 100% * 70% * 70% = 10% și implicit coeficintul de încredere = 90%
4. Selectarea eșantionului

Principiul care guvernează procesul de selectare a elementelor dintr-o populație, în vederea formării unui eșantion, este acela că fiecare individ trebuie să aibă o șansă egală de a fi ales. Literatura de specialitate (statistica) recunoaște diferite metode de selecție:

Selecție aleatorie

Selecție sistemică – ce urmărește tehnica: se stabilește un punct de pornire, de la care, aplicând un pas fix se alege fiecare element.

Selecție în bloc – alegerea spre exemplu dintr-un total de 100 de elemente pe cele corespunzătoare pozițiilor 55-70.

Selecție pe bază de hazard „ așa zisa alegere cu ochii închiși”.

Odată stabilit eșantionul, auditorul va proceda la testarea rezultatelor acestuia, în conformitate cu obiective de audit stabilite.

5.Evaluarea rezultatelor

Erorile constatate asupra eșantionului se vor extrapola la populația din care a rezultat, metoda de extrapolare fiind întotdeauna compatibilă cu metoda de prelevare a eșantionului.

a) Metoda valorică
Eroare în populație =Eroare găsită în eșantion *Valoare eșantion / Valoarea populație
Spre exemplu, să presupunem că auditorul a selectat un eșantion a cărui valoare este apreciată la 400.000 u.m.(unități monetare), dintr-o populație de 5.000.000 u.m. În urma aplicării procedurilor de fond, el va constata o eroare la nivelul eșantionului de 9.000 u.m. Extrapolând această eroare, la întreaga populație, se va observa că aceasta este de:
9.000 u.m. *5.000.000 / 400.000= 112.500 u.m.
Așadar, valoare auditată a populației = 5.000.000 u.m. – 112.500 u.m. = 4.887.500 u.m.
Asociat acestui caz, alte probleme ce pot apărea, sunt remarcate atunci când populația este neomogenă, situație în care se impune stratificarea acesteia în vederea obținerii unor rezultate pertinente.
b) Metoda numerică, asociată numărului elementelor dintr-o populație sau eșantion. Eroare în populație =Eroare găsită în eșantion *Nr. elemente populație / Nr. Elemente eșantion
Un exemplu similar metodei precedente, poate fi descris astfel: se consideră o populație formată din 400 elemente, din care auditorul va selecta un eșantion de 20 elemente. În urma testelor desfășurate, se constată o eroare la nivelul eșantionului de 9.000 u.m., pe care extrapolând-o la nivelul populației va fi de: 9.000 u.m. *400/20= 180.000 u.m.

TABEL 3.5 RISCURI INERENTE SPECIFICE ȘI MĂRIMEA EȘANTIOANELOR INIȚIALE b#%l!^+a?

TABEL 3.6 RISCURI INERENTE SPECIFICE ȘI MĂRIMEA EȘANTIOANELOR INIȚIALE

TABEL 3.7 SE VA UTILIZA NUMAI ÎN CAZUL ADOPTĂRII METODEI DE EȘANTIONARE BAZATE PE RISC

TABEL 3.8 FACTORI AI RISCULUI DE NEDETECTARE NEASOCIAT CU EȘANTIONAREA

TABEL 3.9 FACTORI AI RISCULUI DE CONTROL

TABEL 3.10 MĂRIMEA EȘANTIONULUI LA O POPULAȚIE < 400

TABEL 3.11 MĂRIMEA EȘANTIONULUI LA O POPULAȚIE 400

3.3.1 Pregătirea și transmiterea

Procedura de notificare privind declanșarea misiunilor de audit, se repartizează astfel :

– notificarea se efectuează cu 15 zile înainte de declanșarea misiunii;

– adresa de notificare este semnată de șeful compartimentului de audit;

– s-a alocat un număr de înregistrare adresei de notificare;

– adresa de notificare a fost arhivată în dosarul misiunii de audit; sunt specificate conform Punctului 8.3 din Normele generale prinvind exercitarea auditului intern.

3.3.2 Procedura privind colectarea și prelucrarea informațiilor

Au fost identificate și analizate legile și regulamentele aplicabile entității auditate și dacă au fost obținute și analizate: organigrama, regulamentul de organizare și funcționare, fișele posturilor, procedurile scrise ale entității;

– a fost identificat personalul responsabil;

– a fost identificat circuitul documentelor;

– au fost analizate rapoartele de audit anterioare

– au fost obținute și analizate informații externe privind entitatea auditată;

Scopul acestei proceduri este să informeze societatea auditată și să se asigure desfașurarea corespunzatoare de audit.

Concluzii

b#%l!^+a?

Ceea ce putem desprinde din materialele studiate referitoare la misiunea de audit este faptul că funcția de audit intern a devenit o funcție de asistență managerială prin care auditorii interni ajută managerii, de la orice nivel, să stăpânească bine celelalte funcții și toate activitățile contabile.

Obiectivul general al unui audit financiar este acela de a furniza asigurarea că situațiile financiare examinate sunt complete și întocmite cu acuarețe, iar operațiile economice s-au efectuat în conformitate cu legile și reglementările relevante în vigoare.

Îndeplinirea acestui obiectiv în condiții de certitudine absolută, chiar dacă este posibil de realizat, presupune o activitate costisitoare.

Pentru a diminua aceste costuri există însă posibilitatea realizării auditurilor pe bază de teste. În acest context auditorii, prin rapoartele lor, caută să ofere o asigurare rezonabilă – nu o asigurare absolută – că situațiile financiare examinate sunt complete și întocmite în conformitate cu prevederile legilor și reglementărilor relevante în vigoare.

Auditorii nu sunt responsabili pentru prevenirea și detectarea corupției, fraudei și erorilor, chiar dacă auditurile anuale pot împiedica săvârșirea de greșeli și eventualele neglijențe. Responsabilitatea pentru prevenirea și detectarea corupției, fraudei și erorile, precum și pentru luarea de măsuri corespunzătoare, revine managementului entităților publice auditate.

Totuși, chiar în aceste condiții auditorii trebuie să fie în alertă atunci când constată: slăbiciuni ale controlului intern, neconcordanțe în modul de întocmire a evidențelor financiar contabile, erori, operațiuni economice sau rezultate neobișnuite, care indică existența fraudei, lipsei de probitate sau corupției.

Auditorul trebuie să revizuiască și să evalueze concluziile ce rezultă din probele de audit obținute ca bază pentru exprimarea unei opinii asupra situațiilor financiare. Această revizuire și evaluare implică luarea în considerare a faptului că situațiile financiare au fost întocmite în conformitate cu un cadru general de raportare financiară acceptat, ce ar putea fi Standardele Internaționale de Contabilitate, fie standarde și practici naționale relevante

În cazul practic s-a constatat că implementarea și îmbunatățirea eficacității evidenței organizate a locațiilor nu au fost abordate pe bază de procese.

Astfel s-a asigurat un control permanent asupra legăturii evidenței contabile a încasărilor în contextul existenței unei situații clare a locațiilor în care activitatea este susținută.

În concluzie auditorul a apreciat că pe baza verificărilor făcute, a dialogurilor cu conducerea, administratorul și colaboratorii acestuia, și informațiile cuprinse în raportul autoevaluare sunt ușor eronate, datorită lispei evidenței clare a activităților susținute.

În cadrul unui audit al datelor contabile, cel mai important este să se determine dacă informațiile înregistrate reflectă corect evenimentele economice care s-au produs în cursul exercițiului contabil.

În contextul unui audit al situațiilor financiare, regulile aplicate sunt, în cele mai multe cazuri, principiile contabile general acceptate.

Pe lângă o bună înțelegere a contabilității, auditorul trebuie să dispună de experiență în colectarea și interpretarea probelor de audit.
Circumstanțele economice globale actuale fac ca auditorii profesioniști să se confrunte cu un risc crescut al auditului.

Cei care pregătesc situațiile financiare au motiv să facă în așa fel încât situațiile financiare publicate să apară cât se poate de bune și acest lucru se poate realiza prin utilizarea managementului profitului sau prin raportare financiară frauduloasă.
Necesitatea realizării unui audit financiar, la nivelul unei organizații, este accentuată de conflictul de interese, de asimetria informațională creată între diverși utilizatori ai informațiilor financiare și, nu în ultimul rând, de caracterul din ce în ce mai complex al contabilității.
Orice misiune de audit identifică, în general, următoarele etape: acceptarea clientului (misiunii), planificarea, evaluarea controlului intern, testarea detaliată a conturilor clientului și, în final, întocmirea raportului de audit.

Eficiența unei misiuni de audit este asigurată – în viziunea Standardelor internaționale de audit – de planificarea acesteia. Această etapă presupune, în linii mari, o cunoaștere generală a entității de auditat, o apreciere a riscurilor existente și o analiză a continuității activității acesteia în vederea identificării conturilor și domeniilor semnificative de auditat. O auditare exhaustivă este imposibil de realizat și, în esență, nu reprezintă un scop al procesului de audit.

Testarea selectivă – prin eșantionare – reprezintă tehnica frecvent întâlnită atât pentru evaluarea controlului intern cât și pentru testarea detaliată a valorilor din conturi și a tranzacțiilor.

Auditorul va examina elementele justificative care vor susține valorile și informațiile conținute în situațiile financiare, pe baza unei evaluări a principiilor, metodelor contabile și a estimărilor semnificative făcute de managementul entității pentru prezentarea situațiilor financiare.

Activitatea de testare trebuie să pornească însă de la prezumția de completitudine, integritate și acuratețe a datelor de auditat. Acest lucru este asigurat tocmai de o înțelegere a mediului informatizat și o evaluare a controlului intern.
Analizând informațiile financiare, din prisma auditului, am remarcat următoarele:

Pragul de semnificație a fost stabilit la 0.1% din cifra de afaceri, în etapa de planificare, ceea ce înseamnă în valori absolute 5000 e. Raționamentul acestei alegeri a ținut cont și de faptul că, în anii precedenți societatea a înregistrat pierderi.

Analiza principalilor indicatori economico-financiari, pe ultimii doi ani, pune în evidență următoarele observații:

Indicatorul lichidității globale, a cărui valoare se recomandă a fi cuprins între 1- 1,2 pentru societatea în cauză, în anul 2014 nu conferă independență financiară, constatând o creștere a duratei activelor circulante de a se transfoma în lichidități.

Indicatorul lichidității parțiale, apreciat cu o valoare sub valoarea recomandată, nu oferă garanția acoperirii datoriilor curente din activele curente.

Vitaza medie de rotație a stocurilor ( ca număr mediu de zile de stocaj) a crescut considerabil ceea ce poate genera probleme de blocaj financiar.

Eficiența capitalurilor proprii, prin valorile furnizate, nu face atractive acțiunile societății, deoarece societatea nu se remarcă printr-un profit semnificativ în raport cu capitalul angajat. (în anul 2013, exercițiul se încheie cu pierderi).

Rata autonomiei financiare, se apreciază ca fiind o rata foarte bună, în creștere, în 2014 față de anul anteriori, ceea ce denotă o autonomie ridicată ce-i va putea facilita eventuala contractare a unor credite noi.

Evaluarea riscului inerent general a fost apreciat ca fiind „Mediu”, această apreciere influențând determinarea mărimii eșantioanelor de auditat.

Analiza situațiilor financiare a avut ca surse de informare balanța de verificare și situațiile financiare furnizate de client, situații ce intră sub responsabilitatea acestuia. b#%l!^+a?

Pe baza informațiilor din balanța de verificare, sistemul generează Bilanțul și Contul de profit și pierdere, pentru a verifica acuratețea acestora și pentru a calcula o serie de indicatori financiari.

Analiza comparativă a informațiilor generate cu cele furnizate de client au condus la aprecieri pozitive.
O opinie finală este dificil de avansat, având în vedere volumul informațiilor disponibile, deoarece procedurile enumerate trebuie să fie completate de proceduri manuale precum: participarea la inventarierea manuală, discuții cu managementul entității, aprecieri ale estimărilor managementului precum și de alte informații suplimentare.
De asemenea trebuie inventariate stocurile deținute de societate, având în vedere creșterea semnificativă a acestora și trebuie verificate următoarele aspecte:
– stocurile să fie înregistrate la valoarea minimă dintre cost și valoarea netă realizabilă.
– valoarea stocurilor (IAS 2).
– dacă stocurile cumpărate sau vândute au fost corect delimitate corespunzător exercițiului în care a avut loc tranzacția.
– Obținenera confirmărilor scrise privind stocurile deținute de terți.
– Investigare în legătură cu stocurile deținute în numele terților.
– Verificarea reflectării corecte a cantităților fizice inventariate în fișele de inventar finale.
– Utilizarea procedurilor analitice pentru verificarea rezonabilității.
Prin urmare, auditorii profesioniști trebuie să evalueze riscul și să auditeze procedurile cu atenție pentru a putea identifica pe deplin indicatorii manipulării și pentru a aduna suficiente dovezi cu scopul de a decide dacă manipularea este rezultatul ocolirii sau încălcării regulilor de raportare financiară, pentru care ultima consecință poate fi o opinie calificată de audit.
Pentru evaluarea cât mai riguroasă a respectării principiului continuării activității, auditorul financiar trebuie să studieze dinamica lichidității, solvabilității, indicatorilor echilibrului și performanței financiare și să evalueze riscul de faliment prin metoda scorului, aplicând cel mai adecvat model de evaluare în funcție de domeniul de activitate diagnosticat. Pentru interpretarea rezultatelor, raționamentul profesional, experiența și datele comparative domeniului de activitate ale entităților similare sunt esențiale.

În condițiile crizei actuale generalizate, principiile scepticismului profesional și prudenței vor trebui aplicate în mod adecvat.

Bibliografie

1. Boulescu Mircea Prof.univ.dr , Conf. univ. dr. Lăcrămioara Hurloiu ,. Curs – CONTROL FINANCIAR ȘI EXPERTIZĂ CONTABILĂ ; 2. Boulescu Mircea Control financiar-fiscal /, ediția a II-a,București, Editura Fundației România de Mâine, 2007; 3. Boulescu Mircea ; Liana Gâdău – “Audit intern, entități economice” – Editura Fundației România de Mâine, București 2007; 4. Boulescu Mircea , Corneliu Zbârnea – “Audit Financiar” – editura Fundației România de Mâine, București 2007, Ediția a II a; 5. Boulescu Mircea Expertiză contabilă și auditul financiar contabil(Ed. Didactică și Pedagogică R.A., BUCUREȘTI, 1999); 6. Boulescu Mircea, Fuat Cadâr. Sistemul de control financiar-fiscal și de audit din România. Editura Economică, București, 2005; 7. Boulescu Mircea. Controlul TVA și al accizelor armonizate. Editura Tribuna Economică, București, 2006; 8. CECCAR – „Auditul financiar – contabil 2000, Standarde, Norme privind conduita etică și profesională”, Editura Economică, 2000; 9. Cicilia Ionescu Prof. univ.dr. – TEMA 3 – Curs INDEPENDENȚA ȘI OBIECTIVITATEA AUDITULUI INTERN AL ENTITĂȚłILOR ECONOMICE; 10. Codul privind conduita etică și profesională în domeniul auditului financiar; 11. Codul Fiscal. Actualizat până la 1 ianuarie 2008. Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial , București, 2008; 12. Codul de Procedură Fiscală. Actualizat până la 1 ianuarie 2008. Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial , București, 2008; 13. Ioan Oprean, Întocmirea și audierea bilanțului contabil, Editura Intelcredo Deva,1997; 14. HOTĂRÂRE nr.386 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, M.Of. nr. 304/8 mai. 2007; 15. HG nr.1171/2007 pentru modificarea HG nr.386/2007 si HG nr.495/2007 privind funcționarea și organizarea MEF și ANAF, MO 673 din 2 octombrie 2007; 16. HOTĂRÂRE nr.495 din 23 mai 2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, M.Of. nr. 382/6 iun. 2007; b#%l!^+a? 17. Hotărârea Guvernului nr.533/2007 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 18 iunie 2007; 18. Lăcrămioara Rodica Haiduc. Contribuția sistemului fiscal la prevenirea și combaterea evaziuni fiscale. Editura Fundației România de Mâine, București, 2004; 19. Legea 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii Financiare. MO nr. 64 din 27 martie 1991, cu modificările ulterioare; 20. Legea nr.94/1992 de organizare și funcționare a Curții de Conturi este republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 116 din 16 martie 2000; 21. Legea nr.77/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi publicată în Monitorul Oficial al României nr.104 din 7 februarie 2002; 22. Legea 571/2003 privind Codul Fiscal al României; 23. Manual de Audit Financiar și Regularitate – Proiect finanțat de UNIUNEA EUROPEANĂ București 2003; 24. Norme metodologice privind controlul fiscal (14-07-2005)In M.O. nr. 604 din data de 13.07.2005 a fost publicat OMF. Nr. 889/2005 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul Ministerului Finanțelor Publice; 25. Norme metodologice de aplicare a Codului Fiscal. Actualizat până la 1 ianuarie 2008. Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial , București, 2008; 26. Normele de audit financiar și certificare a bilanțului contabil nr. 1/1995 ale Corpului Experților Contabili și Experților Autorizați din România; 27. Ordonanța 70/28 aug. 1997 privind controlul fiscal aprobata prin Legea 64/1999, M.O. 168/21 apr. 1999, abrogata prin ordonanța guvernului 92/2003; 28. Ordonanța Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați. MO nr. 243 din 30 august 1994, cu modificările ulterioare; 29. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 889/2005 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul Ministerului Finanțelor Publice. MO nr. 604 din 13 iulie 2005; 30. Reglementări contabile conforme cu directivele europene. Aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005. MO nr. 1080 bis/2005.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

1. Boulescu Mircea Prof.univ.dr , Conf. univ. dr. Lăcrămioara Hurloiu ,. Curs – CONTROL FINANCIAR ȘI EXPERTIZĂ CONTABILĂ ; 2. Boulescu Mircea Control financiar-fiscal /, ediția a II-a,București, Editura Fundației România de Mâine, 2007; 3. Boulescu Mircea ; Liana Gâdău – “Audit intern, entități economice” – Editura Fundației România de Mâine, București 2007; 4. Boulescu Mircea , Corneliu Zbârnea – “Audit Financiar” – editura Fundației România de Mâine, București 2007, Ediția a II a; 5. Boulescu Mircea Expertiză contabilă și auditul financiar contabil(Ed. Didactică și Pedagogică R.A., BUCUREȘTI, 1999); 6. Boulescu Mircea, Fuat Cadâr. Sistemul de control financiar-fiscal și de audit din România. Editura Economică, București, 2005; 7. Boulescu Mircea. Controlul TVA și al accizelor armonizate. Editura Tribuna Economică, București, 2006; 8. CECCAR – „Auditul financiar – contabil 2000, Standarde, Norme privind conduita etică și profesională”, Editura Economică, 2000; 9. Cicilia Ionescu Prof. univ.dr. – TEMA 3 – Curs INDEPENDENȚA ȘI OBIECTIVITATEA AUDITULUI INTERN AL ENTITĂȚłILOR ECONOMICE; 10. Codul privind conduita etică și profesională în domeniul auditului financiar; 11. Codul Fiscal. Actualizat până la 1 ianuarie 2008. Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial , București, 2008; 12. Codul de Procedură Fiscală. Actualizat până la 1 ianuarie 2008. Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial , București, 2008; 13. Ioan Oprean, Întocmirea și audierea bilanțului contabil, Editura Intelcredo Deva,1997; 14. HOTĂRÂRE nr.386 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, M.Of. nr. 304/8 mai. 2007; 15. HG nr.1171/2007 pentru modificarea HG nr.386/2007 si HG nr.495/2007 privind funcționarea și organizarea MEF și ANAF, MO 673 din 2 octombrie 2007; 16. HOTĂRÂRE nr.495 din 23 mai 2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, M.Of. nr. 382/6 iun. 2007; b#%l!^+a? 17. Hotărârea Guvernului nr.533/2007 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 18 iunie 2007; 18. Lăcrămioara Rodica Haiduc. Contribuția sistemului fiscal la prevenirea și combaterea evaziuni fiscale. Editura Fundației România de Mâine, București, 2004; 19. Legea 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gărzii Financiare. MO nr. 64 din 27 martie 1991, cu modificările ulterioare; 20. Legea nr.94/1992 de organizare și funcționare a Curții de Conturi este republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 116 din 16 martie 2000; 21. Legea nr.77/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi publicată în Monitorul Oficial al României nr.104 din 7 februarie 2002; 22. Legea 571/2003 privind Codul Fiscal al României; 23. Manual de Audit Financiar și Regularitate – Proiect finanțat de UNIUNEA EUROPEANĂ București 2003; 24. Norme metodologice privind controlul fiscal (14-07-2005)In M.O. nr. 604 din data de 13.07.2005 a fost publicat OMF. Nr. 889/2005 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul Ministerului Finanțelor Publice; 25. Norme metodologice de aplicare a Codului Fiscal. Actualizat până la 1 ianuarie 2008. Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial , București, 2008; 26. Normele de audit financiar și certificare a bilanțului contabil nr. 1/1995 ale Corpului Experților Contabili și Experților Autorizați din România; 27. Ordonanța 70/28 aug. 1997 privind controlul fiscal aprobata prin Legea 64/1999, M.O. 168/21 apr. 1999, abrogata prin ordonanța guvernului 92/2003; 28. Ordonanța Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați. MO nr. 243 din 30 august 1994, cu modificările ulterioare; 29. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 889/2005 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aparatul de control financiar al statului din cadrul Ministerului Finanțelor Publice. MO nr. 604 din 13 iulie 2005; 30. Reglementări contabile conforme cu directivele europene. Aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005. MO nr. 1080 bis/2005.