Misiunea Bizantina la Alba Iulia In Secolul X

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………

Capitolul 1. Istoricul cercetărilor……………………………………

Capitolul 2. Biserica bizantină din zona catedralei romano-catolice Sfântul Mihail/datare, descriere, cercetări…………….

Capitolul 3. Obiecte cu valență creștină la Alba-Iulia……………………………………………………………………………

Capitolul 4. Opinii/Ipoteze legate de misiunea bizantină la Alba-Iulia în secolul X…………………………………………………..

Concluzii…………………………………………………………………….

Introducere

Capitolul 1

Istoricul cercetărilor

Pe teritoriul castrului primele investigații arheologice au fost realizate de către Adalbert Cserni, naturalist-arheolog, întemeietor și prim custode al Muzeului din Alba Iulia, între 1888 și 1913, el desfășurând de asemenea o neobosită activitate de recuperare a vestigiilor antice, reflectată în numeroase publicații.

D. Marcu menționeză că „la începutul secolului XX unele observații privind vestigiile arheologice au fost făcute în timpul construirii catedralei ortodoxe, dar despre o cercetare arheologică propriu-zisă nu se poate vorbi decât în 1953, când Dumitru Protase a realizat trei secțiuni, dintre care două în imediata apropiere a catedralei, la 8-10 m distanță de aceasta. A fost descrisă o matrice stratigrafică și au fost cercetate 24 de morminte din cimitirirul de secol XII și două morminte mai târzii”.și amplasament, la 20-25 m de biserică, acesta constată din nou absența materialelor din secolele IV-X. Dumitru Protase vorbește și despre niște săpături nesupravegheate din punct de vedere arheologic și anume: un șanț în curtea căzărmii, lung de 30 m, a fost realizat în 1953 începând de la o distanță de aproximativ 18 m de biserică, fără să fie descoperit vreun mormânt. Într-o groapă de var cu acela

În campania anilor 1966-1968 cercetătorul Gh. Anghel a descoperit fragmente din părțile estice și vestice ale castrului roman de la Apulum, dar și exteriorul șanțului de pe latura vestică. Cu această ocazie au apărut și primele indicii ce ne oferă primele informații despre linia de fortificații ce înconjura palatul episcopal și catedrala romano-catolică.

În perioada 1968-1977 s-au efectuat cercetări coordonate de renumitul arheolog Radu Heitel în cadrul catedralei romano-catolice În 1968 un plan de săpături este înaintat comisiei de avizare a Direcției Monumentelor Istorice, acest plan viza împățirea monumentului pe secțiuni dispuse de la Vest la Est și de la Nord la Sud, dar din păcate planul nu a fost pus în practică.

Până în anul 1973 au fost decopertate 14 secțiuni din interiorul catedralei, o singură secțiune s-a cercetat în exteriorul acesteia (C II/1968). În anul 1972 membrii comisiei s-au prezentat la fața locului și au decis în luna august încheierea cercetărilor din interiorul monumentului, dar în partea de vest au permis desfășurarea acestora conform planului inițial..

Primul strat depus aparține unei așezări romane, datată în primele decenii ale secolului II. Radu Heitel a considerat că artefactele găsite în primul strat aparțin primelor cantonări ale legiunii XIII Gemina ce s-a instalat pe terasa Mureșului. Nivelul de călcare s-a situat pe un strat de humus, având o grosime de 0,30 m sub care a apărut lutul galben. De la acest nivel au fost săpate bordeiele așezării, ale căror podele erau din lut bătut. În medie gropile lor au fost săpate până la o adâncime de 1,60 m. Ele par să fi avut planuri rectangulare, cu laturile de aproximativ 3 ori 3,50 m, iar spre colțul de nord-est vetre deschise, din lut și pietre, iar în două cazuri și cotloane. Aceste bordeie, în care a apărut și un material ceramic revelator, marchează existența unei așezări civile ce trebuie să fi precedat, cu doar puțin timp, instalarea pe terasa Mureșului a Legiunii a XIII-a Gemina. Secțiunea C VIII a scos la iveală faptul că peste încăperile din perioada romană s-a depus un stat de pământ cu o lățime de 10 m., având un șanț de apărare de circa 6 m, cu o adâncime de 4, 50 m. Probabil așezarea a avut și o palisadă, însă acest lucru nu este cert.

În perioada existenței castrului roman au fost semnalate câteva ziduri, iar locul pe care s-a ridicat catedrala a aparținut unui complex termal construit în timpul staționarii legiunii XIII Gemina pe teritoriul Daciei romane, acest lucru este atestat prin prezența unor artefacte (țiglă fragmentată, cărămizi etc.) ce prezentau ștampila legiunii, dar și alte inscripții aparținând lui Aurelius Godes (trei fragmente de țiglă prezentau inscripția antroponimul AUR GODES).88 O serie de monede romane din secolul III susține o activitate intensă în această zonă, de pe urma căreia a rămas pe suprafață o depunere de culoare castanie închisă cu tente roșcate, niveluri a căror cromatică a fost influențată de focul unor vetre sau de unele incendii.

Fragmentele ceramice databile din secolul al XVIII-lea apărute în unele porțiuni în asociere cu fragmente ceramice databile în secolele IV-V și VI cât și în umpluturile gropilor din secolul al XII-lea, au arătat faptul că în cursul secolului al VII-lea în această zonă s-au efectuat săpături de suprafață fapt ce a dus la un fenomen de telescopare. Ulterior, până în a doua jumătate a secolului al IX-lea, terenul nu a mai fost solicitat, fapt care a permis formarea unui strat de natură vegetală. De la acest nivel s-au săpat gropile locuințelor de tip Dridu ce au funcționat până la începutul secolului X. Au fost localizate 13 locuințe de acest tip, dintre care trei în zone în care nu s-au efectuat săpături. Așezarea a fost incendiată în secolul X, iar dintre pietrele aflate la talpa fundației au fost scoase fragmente dintr-un schelet uman, un fragment de craniu de cal, iar ca piesă de inventar nu a fost recuperată decât o singură aplică.

Piesa în discuție, cordiformă, concavă, confecționată din bronz, prin turnare, păstrând pe revers trei agățători din același metal, are marginile aversului striate și este decorată în câmp cu obișnuita semipalmetă stilizată, realizată în relief plat, motiv constituind o caracteristică a artei stepelor. Radu Heitel datează această aplică în prima jumătate a secolului X. Acesta face o analogie între aplica de la Alba Iulia și o serie de aplici aflate în inventarele unor morminte descoperite în cimitirele de la Kecel și Kenezlo, precizând faptul că aplicele din urmă reprezintă forme mai evoluate decât cea de la Alba Iulia.

Cel mai inedit lucru peste întreaga situație arheologică aflată în exteriorul catedralei l-a constituit necropola din secolul al XII-lea. Din această necropolă Radu Heitel a cercetat 291 de morminte în care s-au inclus și cele 9 morminte tăiate de fundațiile catedralei din secolul al XIII-lea. În toate secțiunile mormintele se suprapun fără ca mormintele mai vechi să apară ca find deranjate, iar orientarea acestora se situează pe direcția vest-est. Adâncimea maximă a gropilor a fost de 1, 20 m, iar cea minimă de 0,60 m și umpluturile prezentau o culoare brun-cenușie. Într-o serie de morminte s-au descoperit monede care, în momentul înhumării, se depuneau pe gura celui decedat.

În morminte, drept obiecte de inventar, apar cunoscutele inele de tâmplă cu un capăt în formă de S, precum și inelele de deget, lucrate din porțiuni de sârmă îndoite pe lung, împletite și apoi răsucite într-o singură direcție (unul din capete fiind ținut fix), pentru ca la sfârșit capetele să fie ciocănite, la cald, rigidizând astfel forma și diametrul dat al piesei. Aceiași tehnică se aplica și la confecționarea inelelor de tâmplă. Diametrul inelelor de tâmplă, a variat, indiferent de perioadă, între 12 și 35 mm, iar în ceea ce privește diametrul inelelor de deget, acesta varia de la 16 la 22 mm.

Au existat ca de obicei și excepții. Într-un mormânt databil pe la mijlocul secolului al XII-lea, pe lângă două inele de tâmplă din bronz, de mici dimensiuni, aflate, ca de obicei, lângă oasele temporale, pe o falangă a mâinii drepte a fost găsit un inel de argint ce avea diametrul de 30 mm. Acest inel a fost confecționat prin răsucirea într-o singură direcție, a unei bare de sârmă, foarte subțire, îndoită pe lung, în trei, ceea ce la final a condus la aplatizarea celor două capete prin ciocănire, iar capetele rămase libere au fost colate la începutul celor aplatizate prin același procedeu. Într-un alt mormânt, tot pe o falangă a mâinii drepte, a apărut un inel de argint, lucrat dintr-o singură bară, probabil prin ciocănire la cald și nu prin turnare, inel decorat prin excizarea unor părți din corp. În același mormânt, lângă partea dreaptă a maxilarului inferior s-a descoperit și o monedă din argint de la Geza al II-lea. De remarcat este faptul că inelele de deget apar întotdeauna la mâna dreaptă. Cu excepția a două dintre ele inelele de deget au apărut doar în mormintele în care s-au descoperit și inele de tâmplă.

Dar și în ceea ce privește inelele de tâmplă au existat excepții. Într-un mormânt datat cu o monedă de la Coloman, s-au descoperit patru inele de tâmplă, două dintre ele cu capătul în formă de S și alte două cu unul din capete aplatizat, dar și un inel de deget din bronz. Într-un alt mormânt, datat și el printr-o monedă de la Coloman, pe lângă două inele de tâmplă obișnuite, a apărut și un al treilea, la fel din bronz, din păcate cu o parte ruptă, inel ce a păstrat pe fragmentul de tijă rămas restul unei monturi, foarte probabil în formă de globuleț.

Radu Heitel consideră faptul că inelele de tâmplă cu capătul în formă de S, apărute în mediul de tradiție provincial-roman din bazinul carpatic, apar în cursul secolului al IX-lea într-o formă foarte elaborată, într-un mediu etnic eterogen, mediu în care se recunoaște și prezența unei populații romanizate, o populație ce poate fi definită, romanică. De asemenea, Radu Heitel este de părere că, din punct de vedere cultural piesele inventarelor aflate în necropola din secolul al XII-lea aparțin culturii Bjelo Brdo și, că în Transilvania odată cu apariția acestei culturi, din punct de vedere cultural nu se mai poate vorbi de o cultură de tip Dridu-Alba-Iulia.

În anii 1980-1982 și în 1984 pe teritoriul castrului au fost realizate alte săpături coordonate tot de Radu Heitel, la 30 m nord de catedrală și în zona Monetăriei. La întreruperea, în 1977, a săpăturilor arheologice privind monumentul și arealul lui, în pofida dificultăților sub semnul cărora s-au executat cercetările se cunoștea următoarea situație: în cadrul spațiului marcat de existența unui val de pământ, construit în epoca Hadrian, ulterior (în epoca postromană) locuirea continuă, fapt dovedit, în mod indubitabil, de seria descoperirilor arheologice din acest spațiu, datate în secolele IV, V, VI (așezare), secolul al VIII-lea, secolul al IX-lea și începuturile celui de al X-lea (așezare de tip Dridu, eventual, din a doua jumătate a secolului al IX-lea existând și monumentul ecleziastic de origine bizantină).

Trebuie precizat faptul că două dintre secțiunile lucrate în campaniile 1974-1975 au reușit să treacă de marginea de vest a cimitirului din secolul al XII-lea, secționând în două locuri valul roman și între altele, au reușit să surprindă in situ resturile a două locuințe de tip Dridu, amandouă databile în a doua jumătate a secolului al IX-lea, locuințe a căror existență nu a depășit începuturile secolului al X-lea, când au fost incendiate. Totodată, în cursul acestor săpături au fost cercetate și resturile a două locuințe din a doua jumătate a secolului al XI-lea.

Alte investigații s-au realizat și în anul 1980 în apropierea porții sudice a castrului și au fost continuate în anii următori de către Vasile Moga. Sub aceiași coordonare în 1985-1986 s-au efectuat săpături arheologice în interiorul castrului și în zona porții sudice. Cercetările la acest obiectiv, reluate în anii 1994-1995 își propun să dezvelească total poarta și, în funcție de posibilitățile materiale să o conserve in situ, locul în cauză fiind ideal pentru realizarea unei rezervații arheologice de însemnătate națională și internațională. Deși se afirmă faptul că suprafața respectivă a fost folosită până în secolul al XVIII-lea, investigațiile s-au concentrat mai degrabă pe vestigiile epocii romane, din perioadele mai târzii fiind selectate doate câteva fragmente ceramice. Decapări și săpături legate de poarta sudică au fost efectuate și după anul 2000, în legătură cu întocmirea unui proiect de restaurare.

În 1987 obiectivul urmărit în săpăturile arheologice a fost latura de nord, aflată pe strada Bibliotecii, în spatele Liceului Industrial, nr. 4. Secțiunea arheologică a fost trasată între palatul Apor și vechea reședință a scaunelor săsești. În primăvara anului 1992 cercetările din această zonă (Palatul Apor) au avut șansa de a confirma, odată mai mult, vechile supoziții, aducând elemente noi inedite. Investigațiile au reușit să surprindă frânturi ale unor edificii din interiorul castrulu, reconfirmând faptul că zidul de nord al Palatului Apor, se sprijină pe zidul de incintă al fortificației antice, identificând refacerile viei sagularis din această zonă, și, mai mult, au pus în evidență, în fața drumului de rond, un canal deversor, delimitat de două ziduri transversale, canal placat pe fund cu cărămizi masive purtând sigla abreviată LEG XIII GEM.

În același an (1992), în vederea eliberării de sarcină istorică a terenului din curtea Institutului Teologic Romano-Catolic, a fost investigată și latura de nord-vest a castrului; la adâncimea de 4,15 m, au fost descoperite două ziduri transversale ce delimitau o încăpere dintr-un șir de barăci ridicate dincolo de via sagularis și orientate paralel cu fortificația de vest a fortificației antice.

Între anii 2000-2002 au avut loc alte cercetări arheologice întreprinse de către Dana Marcu Istrate. Aceste cercetări s-au efectuat la catedrala romano-catolică și în jurul palatului episcopal, îndeosebi pe fațada nordică a corpului de nord al acestuia.

În campania din anul 2000 (iunie și august) principalul front de lucru a fost interiorul turnului, de unde s-a evacuat umplutura modernă și au fost realizate apoi 4 sondaje. O săpătură restrânsă s-a efectuat pe latura pe latura de sud a sacristiei (S.4), și alte trei (S.1-3) pe fațada dinspre catedrală a palatului. Campania din anul 2001 s-a desfășurat în două etape. Între 21 mai și 8 iunie s-au efectuat cercetări în aceleași sectoare, sacristia catedralei și fațada nordică a palatului episcopal. Cea de-a doua etapă s-a derulat între 11 septembrie și 3 octombrie 2001 concentrându-se numai în jurul catedralei.

Cea mai amplă campanie de săpături s-a desfășurat în anul 2002, între 17 iunie și 17 septembrie, pe fațada de nord a palatului. A fost cercetată o suprafață cu dimensiunile 4,5 x 39 m, la care s-au adăugat două suprafețe mai mici cu dimensiunile 2,30 x 3 m, respectiv 4 x 3 m la oarecare distanță de palat. De asemenea, la solicitarea beneficiarului au fost efectuate două secțiuni în grădina palatului, trasate perpendicular pe corpurile de vest și sud ale clădirii. Scopul săpăturilor a fost pregătirea terenului pentru sistematizarea verticală și amenajarea unui dren în lungul peretelui palatului, respectiv pentru rezolvarea canalizărilor pluviale. Planul de săpătură și strategia dezvoltării acestuia au fost stabilite de coordonatorul proiectului de restaurare, arhitectul Sarkadi Márton, care a supravegheat îndeaproape evoluția șantierului. În cursul investigațiilor au fost descoperite numeroase structuri zidite, a căror existență nu era bănuită, acoperind din punct de vedere cronologic un interval de aproape două milenii.

Inițial au fost prevăzute 5 secțiuni cu dimensiunile 3×3 m, amplasate la intervale regulate, considerate suficient de relevante pentru o imagine de ansamblu a suprafeței respective. În ordinea deschiderii, acestea au fost: S.22 la colțul de NV al palatului, ieșind cu un metru spre vest în afara acestuia; S.23 începând de la metrul 7,15 până la 10,15; S.24 între 16,50 și 19,50; S.26 cu latura de E la 3 m de stâlpul porții actuale între metrii 33 și 36. Secțiunea S.22 a surprins cea mai mare parte a suprafeței zidul laturii de vest a curtinei romane, și a fost extinsă spre est cu 1, 50 m. Pe suprafața secțiunii S.23 a fost dezvelită aproape în întregime o ruină ce a fost atribuită unui turn gotic. Secțiunea a fost extinsă spre vest cu 1, 40 m și spre est cu 1 m. Săparea șanțului pentru dren la 1 metru de zidul palatului a dus la descoperirea unei construcții rotunde, pentru cercetarea căreia s-a deschis o nouă suprafață cu dimensiunile 3×3 m. Zidurile decoperite în profilul de vest al secțiunii S. 26, respectiv în profilul de est al S.25 au impus deschiderea unei noi suprafețe S. 27.

Într-o altă etapă s-a cerut deschiderea întregii suprafețe din fața palatului episcopal și extinderea acesteia spre nord cu 1, 50 m. Toate secțiunile au fost prelungite iar noile carouri au fost numerotate cu 7 și 8. Au fost desființați toți martorii, iar noile suprafețe au fost indicate prin cele două secțiuni pe care le despărțeau S.25 și S.27. Ultima secțiune trasată a fost S.32 lângă poartă, cu dimensiuni de 3 x 4,5m. În afara palatului au fost trasate două secțiuni, S.29 perpendiculară pe fortificația Vauban și S.30 în prelungirea S.22 spre nord, la 1 m distanță față de aceasta. Scopul acestor săpături a fost acela de a verifica traseul canalizărilor existente și de a elibera de sarcină suprafețele pentru realizarea căminelor necesare noii canalizări pluviale, respectiv drenului.

Săpăturile din grădină au avut și ele dezavantajele lor. În S.17 s-a săpat într-o rețea de canalizări moderne și contemporane. În S.31 săpătura s-a desfășurat în cea mai mare parte într-un strat de moloz grosier cu bolovani foarte mari de piatră. În cursul săpăturilor au fost inventariate 82 de morminte. De aemenea au fost inventariate separat 4 gropi și două vetre. Inventarul arheologic recoltat în aceste campanii (2000-2002), foarte bogat în ceramică a rămas în custodia Arhiepisopiei romano-catolice.

Cercetările arheologice din campania anului 2003 au avut un caracter de salvare și s-au desfășurat în apropierea catedralei romano-catolice și a palatului episcopal. În apropierea palatului episcopal s-a realizat o secțiune cu dimensiuni de 2×7 m, prilej cu care a ieșit la iveală o serie de amenajări mai vechi ale palatului. Se pare că aceste cercetări arheologice au mai scos la iveală, în apropierea zidului actual al palatului și o încăpere din care s-a mai păstrat numai șapa de beton care a servit drept pardoseală . Două dintre secțiunile efectuate în această campanie au fost realizate în apropierea sacristiei pentru ca întreaga zonă să fie cercetată, deoarece se avea în vedere începerea unor lucrări de consolidare pentru sacristie.

D. Marcu Istrate menționează faptul că „ secțiunea S33 a fost trasată pe latura de E a sacristiei, la îmbinarea dintre aceasta și sanctuar, cu dimensiunile 3×3 m. S-a putut constata lățimea neobișnuită a fundației sanctuarului, care iese cu 2, 40 m de la fața exterioară a zidului. Au fost de asemenea cercetate trei morminte cu scheletele V-E, întinse pe spate cu brațele așezate pe lângă corp sau încrucișate pe bazin. Unul dintre morminte a avut groapa delimitată de jur împrejur de un rând de căramizi și pietre așezate pe cant”.

În ceea ce privește secțiunea S34, aceasta a fost mai lată, fapt care a permis ca cercetarea arheologică să se desfășoare pe o suprafață mult mai vastă. Cu această ocazie a fost descoperită o gură de aerisire, precum și ruina unui arc ce sprijinea colțul de sud est al transeptului, iar în partea de sud a săpăturii arheologice a ieșit la iveală fragmentul unui zid din piatră. Descoperirea cea mai importantă a campaniei din anul 2003 o reprezintă un mormânt din cărămidă cu nișă cefalică .

Anul 2007 a adus o altă ocazie favorabilă arheologiei, datorită săpăturilor extinse din jurul catedralei și dintre aceasta și palat pentru refacerea canalizării principale. Excavațiile realizate de constructor pe traseul vechii canalizări, au fost realizate arheologic; în condițiile descoperiri unor vestigii, săpătura a fost ușor extinsă pentru delimitarea și înregistarea corectă a acestora. Traseele noi, inclusiv racordurile dinspre clădirile palatului princiar (cazarma) au fost precedate de o cercetare preventivă. Campania din 2008 s-a limitat la interiorul palatului episcopal, fiind cercetat corpul cel mai vechi al acestuia, care poate fi pus în relație directă cu începuturile episcopiei .

Capitolul 2

Biserica bizantină din zona catedralei romano-catolice Sfântul Mihail

Săpăturile arheologice întreprinse în ultima vreme în apropierea catedralei romano-catolice din Alba Iulia, cu ocazia unor lucrări de restaurare, au scos la iveală cea mai veche construcție medievală din Alba Iulia, și anume rotonda baptisteriu, construcție ce a fost descoperită în nava centrală a catedralei romano-catolice. Această construcție, de formă circulară, cu absidă semicirculară, a fost construită din piatră cioplită prinsă cu mortar. Se crede că a fost construită pe ruinele unui fost turn roman, cu diametrul de 7 m, în secolul IX sau chiar secolul X, și că i s-a adăugat o absidă semicirculară construită din piatră cioplită și legată cu mortar din var amestecat cu cărămidă pisată.

Construcția este considerată ca fiind cea mai veche biserică de zid din spațiul intracarpatic și totodată sediul primei episcopii de rit ortodox de la Bălgrad. Ruinele absidei sunt încă vizibile și astăzi în interiorul sanctuarului actual al catedralei, și se pare că aceasta a avut forma unui semicerc a cărui fundație fusese construită din bolovani și fragmente de piatră.

Ion Barnea afirma faptul că “biserica rotondă este o construcție circulară romană, restaurată și refolosită ca biserică creștină în a doua jumătate a secolului al IX-lea, când i s-a adăugat spre est absida semicirculară, socotită mai întâi baptiser al primei catedrale romano-catolice”.

În anul 2011 cetatea Alba-Iulia a fost supusă unui intens proces de restaurare, aproape întreg teritoriul din interiorul fortificației a fost excavat la adâncimi variabile, suficiente pentru scoaterea la lumină a oricăror vestigii istorice, cu scopul unei modernizări a instalațiilor și a drumurilor. În timpul acestor lucrări de modernizare, în fața catedralei romano-catolice Sfântul Mihail, la aproximativ 24 de metri spre vest, a fost descoperit un monument, care poate fi datat între secolele X-XI. S-a emis ipoteza că monumentul datează din jurul anului 1000 și este foarte posibil ca acesta să fi jucat un rol foarte important în misiunea episcopului bizantin Hierotheos de la mijlocul secolului al X-lea.

La finalul săpăturilor a ieșit la iveală o biserică care avea planul în formă de cruce greacă înscrisă: o navă dreptunghiulară cu patru stâlpi centrali, încheiată spre răsărit cu o absidă semicirculară. Între stâlpi s-a păstrat un fragment din nivelul de călcare amenajat, constând într-o placă de mortar, ceea ce arată că biserica a fost finalizată și a funcționat ca atare.

Din perimetrul bisericii lipsesc segmente mediane din laturile de nord și sud, ce au fost distruse de o intervenție modernă, un segment din latura de vest, probabil deplasat de vechile săpături arheologice și umărul sudic al absidei, dislocat de o groapă de var. Ruinele bisericii care s-au mai păstrat se aflau la distanțe ce variau de la -0,76 m la -2,20 m, dar în funcție de deranjamente Șanțurile de fundare au fost săpate pe un teren în pantă, urmând însă traiectoria acesteia, ceea ce a condus la rezultarea unei vizibile diferențe de fundare de aproximativ 0,90 cm, între colțul de sud-vest și axul absidei.

Fundația acestui lăcaș de cult a fost construită în principal din piatră de râu combinată cu mici fragmente din blocuri de calcar și de cărămidă, preluate din ruinele romane, materialul neuniform a fost așezat în șanț cu grijă, cu scopul de a rămâne cât mai puține goluri. Între pietre se afla lut în proporție foarte mică și, în mod aleatoriu, cantități mici de mortar. Adesea a fost aruncat var stins pe loc, care a făcut priză cu pietrele, astfel că piesele componente ale acestei fundații pot fi ușor identificate dacă se găsesc în poziție secundară. Grosimea medie a fundației este de 1,30 m, dar s-au înregistrat și valori de 1,10 m. La partea superioară a fundației, la nivelul de călcare al constructorilor, peste zidărie a fost întinsă o șapă groasă de mortar alb sfărămicios, cu fragmente de cărămidă și granule de var. Această șapă a uniformizat nivelul zidăriei și a constituit suportul pentru edificarea elevației.

Elevația a fost construită din blocuri de piatră semifasonate: unele părți fragmentare din elevație s-au păstrat în zona absidei și pe colțul de sud-vest al bisericii. Lespezile din absidă au fost aranjate, încât acestea ies în afara fundaței, aceste lespezi fiind așezate parțial pe pământ. Dana Marcu este de părere că această modalitate avea drept scop să țină apa provenită din inundații la depărtare, dar nu exclude și un rol de suport pentru notivele decorative. Se poate presupune că partea inferioară a elevației a fost prevăzută și cu un soclu în trepte.

În compoziția elevației se presupune că s-a folosit și o mare cantitate de cărămidă, această informație având legătură cu faptul că stratul de demolare avea o culoare roșie. Înainte ca această biserică să fie construită pe această suprafață au existat locuințe preistorice, romane, post-romane și gepide din secolele VIII-X.

Demolarea acestui monument s-a realizat la un nivel mediu de -1,50 m, mai ridicat în partea de sud-vest. Așa cum s-a întâmplat și în cadrul procesului de construire, demolarea s-a realizat pe același teren în pantă, al cărui nivel crescuse de-a lungul timpului cu 30 sau 40 de centrimetri. Săpăturile arheologice din anii 2000-2002 au arătat faptul că, în momentul construirii catedralei romano-catolice, nivelul de călcare din partea vestică a acesteia se afla la -2 m. Dacă se ia în calcul distanța dintre biserica cu cruce greacă înscrisă și prima catedrală romano-catolică se constată faptul că demolarea celei dintâi și construirea celei din urmă sunt două evenimente care s-au petrecut pe aceiași suprafață și cel mai posibil și în același timp.

Din demolarea suprastructurii s-a depus pe o suprafață mare un strat de moloz roșcat, strat care s-a putut observa în toate săpăturile efectuate în ultimii ani în apropierea catedralei romano-catolice. Din demolarea părții inferioare a pereților, cel mai probabil a soclului, a rămas pe teren un strat de moloz alb cu așchii de calcar. În unele zone ruinele sunt acoperite cu un strat de moloz de o consistență calcaroasă și nuanțe ce variază de la galben la roz.

Primele activități pe acest nivel de călcare sunt reprezentate de gropile mormintelor ce aparțineau cimitirului primei catedrale romano-catolice, cimitir care a început să se dezvolte în fața catedralei, începând din partea vestică până aproape de zidul de incintă al castrului. Aceste morminte au ocupat încă de la bun început aproximativ toată suprafața bisericii demolate și se presupune faptul că aproximativ 1000 de evenimente funerare ar fi putut avea loc aici. Cimitirul s-a aflat în fața catedralei, întinzându-se din partea vestică până la zidul de incintă al castrului, ocupând o suprafață foarte mare în jurul anului 1200, când se poate spune că a fost închis. Mormintele descoperite într-un număr destul de mare au fost cele construite din cărămidă, care prezentau nișă pentru cap, ele fiind datate între sfârșitul secolului al XII-lea și prima jumătate a secolului următor. În acest fel ruinele bisericii au fost străpuse de către ciste.

Aproximativ 1000 de morminte au ocupat suprafața bisericii demolate, iar în unele cazuri s-au întâlnit chiar și suprapuneri de câte șase morminte. Din numărul total de 1000 de morminte, se consideră că circa 200 au rămas în situ fiind cercetate în anul 2011.

Mormintele aflate în contact direct cu ruinele prezintă diferite elemente de datare: cercei de tâmplă cu un capăt răsucit în formă de S, monede din secolul al XII-lea, succesiune de cel puțin patru înmormântări anterioare orizontului construit din cărămidă, piese de metal dintr-o centură ce poate fi datată cel mai târziu în secolul al XIII-lea. Cel mai vechi mormânt datat cu monedă a fost descoperit chiar în vara anului 2011, pe partea nordică a absidei bisericii. Acesta conținea o monedă emisă de către Ladislau I.

Ruinele bisericii au fost avariate în mod continuu până în momentul cercetării arheologice din vara anului 2011, prin diferite intervenții cum ar fi: un șanț, un cuptor, o groapă de var, o fântână , instalații recente și cercetarea arheologică din anul 1970. Șanțul a provocat distrugeri majore în zona centrală a bisericii, inclusiv în zona stâlpilor, dislocând în mare parte stâlpul de nord-est și secționându-i în grade diferite pe ceilalți. Pentru construirea fântânii a fost săpată o groapă cu un diametru de aproximativ 3 m, groapă în care a fost realizată construcția din piatră. Fiind așezată exact în axul catedralei, fântâna nu a provocat pagube majore. În ceea ce privește groapa de var, aceasta a distrus umărul sudic al absidei adâncindu-se mult în sol.

De asemenea, a fost luată în calcul și posibiliatea ca biserica să fi fost înzestrată cu un narthex îngust, ale cărui urme ar fi dispărut în urma intervențiilor din epoca modernă, intervenții ce au devastat toată suprafața situată în parte de vest de stâlpi. Se are în vedere o separare a spațiului cu ajutorul unor structuri ce prezentau fundații individuale, asemenea indicii păstrându-se și la unele biserici din sudul Dunării, cum ar fi cea de la Pliska sau cele două biserici de la Avradaka, din apropierea capitaleu Preslav, datate în seolul al X-lea. Ca modele decorative ale acestei biserici putem să amintim o bază de coloană și un fragment de la o cornișă.

Prezențe ale arhitecturii de influență bizantină se găsesc și în centrele din această regiune precum Dăbâca, Cenad, Biharea sau Pâncota. Planul în formă de cruce greacă înscrisă al bisericii de la Alba Iulia este considerat cel mai reprezentativă formă de planimetrie a arhitecturii ecleziastice bizantine. Unii autori consideră că acest plan apare în perioada în care, la Constantinopol au fost ridicate foarte multe oratorii, ce aveau drept țel asigurarea serviciilor divine prestate în serviciul împăratului. Aici este amintită Nea Eklessia, ctitoria împăratului bizantin Vasile I, consfințită în anul în anul 881 și distrusă la sfărșitul secolului al XV-lea. După anul 900 foarte multe biserici au încercat să copieze în totalitate această ctitorie, două biserici din a doua jumătate a secolului al X-lea asemănându-se foarte mult cu biserica lui Vasile I. Aici putem aminti bisericile Fenari Isa Camii și Bodrum Camii. Ambele biserici au fost construite din piatră cioplită și cărămidă, după un plan cu cruce înscrisă cu trei abside și narthex, acoperit cu cinci cupole. Naosul bisericii Fenari Isa Camii prezintă dimensiuni de 13 x 9,50 m, pe când cel Bodrum Camii măsoară 10, 5 x 8,80 m. Dimensiunile acestor biserici se aseamănă cu cele ale bisericii descoperite la Alba Iulia, dar cele două clădiri sunt reprezentative pentru etapa timpurie a arhitecturii medievale bizantine.

În ceea ce privește bisericile de pe teritoriul Țaratului Bulgar, o primă apariție este cea de la Pliska, care este o biserică ce przintă o singură absidă, un naos de formă pătrată, a cărei zonă principală este dominată de patru coloane. De asemenea, la Preslav sunt atestate biserici de acest tip: bisericile 1 și 2 de la Avradaka, prezintă în zona centrală patru stâlpi, zona de est se încheie cu trei abside semicirculare, iar în partea de vest se află naosul. Se consideră că biserica 2 de la Avradaka poate fi asemănată cu cea de la Alba Iulia. Potrivit lui Krăsjiu Mijatec clădirile din secolul al X-lea, amintite mai sus, prezintă dimensiuni mici, lungimea exterioară măsurând aproximativ 12 m.

Din punct de vedere arhitectural, biserica de la Alba Iulia prezintă elemente ale arhitecturii bizantine din secolul al X-lea, dar și elemente ale acesteia din sudul Dunării, de pe teritoriul bulgar, modalitatea de construcție fiind comună. Printre elementele care se întâlnesc în sudul Dunării se pot aminti fundația închegată cu mortar și lut, nivelul de apariție al elevației marcat printr-o șapă de mortar, soclul în trepte ieșit în afara fundației, elevația construită din blocuri de piatră fasonate amestecată cu cărămidă. Un exemplu în ceea ce privește modalitatea de construcție îl reprezintă biserica de la Preslav.

Biserica de secol X de la Alba Iulia iese în evidență prin absida de mare dimensiune față de care traveea stâlpilor este mai mică, ea putând fi considerată ca o versiune a planului în cruce greacă înscrisă. Se presupune că o biserică asemănătoare ar fi putut exista la Zselicszentjakab, la Koposvár în Ungaria. Acolo cercetările arheologice au scos la lumină ruinele unei biserici, a cărei zonă centrală era susținută de patru stâlpi centrali. În anul 1061 peste ruinele acestei biserici a fost construită o bazilică identică cu cea de la Pâncota, cu elemente planimetrice și decorative asemănătoare cu cele din sudul Dunării.

O planimetrie asemănătoare o prezintă și biserica de la Densuș, care este la rândul ei o construcție de plan central rezultată din modelul bizantin în cruce greacă înscrisă căreia nu i s-a putut stablili o datare concretă, cu toate că această biserică a fost cercetată continuu. În absența oricăror analogii, datările acestei biserici reprezintă un termen ante-quem.

Așadar, din punct de vedere al dimensiunii, biserica de la Alba Iulia a fost o clădire impresionantă. Ca și suprafață a fost aproape asemănătoare cu cele două biserici Fenari Isa Camii și Bodrum Camii, și nu cu mult mai mică decât cea a lui Vasile I.

Săpătura de salvare din 2011-2012 a corectat, respectiv a dezvoltat schițele publicate de Radu Heitel. Pe de o parte a ieșit la iveală că nava longitudinală a bisericii cercetate a fost mai lată , cu circa 4,4 m decât cei 7,6 m din planul lui Heitel. Un al doilea punct este faptul că în treimea centrală a navei longitudinale ample, apropiate de un pătrat, s-a reușit identificarea a patru fundații de pilon, cu plan pătrat. O atenție deosebită trebuie acordată faptului că axa longitudinală a bisericii este paralelă, sau aproape e suprapune peste cea a axei catedralei Sf. Mihail.

Descoperirea din vara anului 2011 de la Alba Iulia scoate în evidență importanța acestei localități, nu doar pentru autohtoni, ci și pentru marile puteri care își disputau supramația asupra regiunii: Țaratul bulgar, Imperiul Bizantin și statul maghiar al regelui Ștefan I. Dimensiunile impresionante ale acestei biserici scot în evidență faptul că această clădire era destinată unei comunități creștine numeroase.

În concluzie biserica de influență bizantină a fost ridicată spre mijlocul secolului X și a fost demolată în a doua parte a secolului al XI-lea, moment în care a început construirea primei catedrale romano-catolice.

Părintele prof. dr. Jan Nicolae a declarat că: “este foarte posibil să ne aflăm în fața unei mari descoperiri. Foarte mulți se îndoiau de existența unei biserici bizantine la Alba Iulia în primul mileniu creștin. Acum vom avea dovada existenței acestei biserici și a faptului că ramura răsăriteană a creștinismului a fost adânc înrădăcinată aici. Este foarte probabil să aflăm și că într-adevăr Sf. Ierarh ierotei a slujit la Alba Iulia”.

Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia a declarat despre această biserică că: “este cea mai veche descoperire medievală de Ev Mediu Timpuriu. Este prima episcopie din Transilvania, biserica în care acest episcop Hierotheus își ținea slujbele”.

Capitolul 3

Obiceiuri și obiecte cu valență creștină la Alba Iulia (sec. X)

Situat la confluența Ampoiului cu Mureșul, orașul Alba Iulia a constituit o zonă atractivă pentru comunitățile umane începând încă din preistorie și până în perioada romană. Anticul oraș Apulum va deveni în timp unul dintre cele mai importante centre medievale din Transilvania, în această zonă fiind descoperite și cercetate mai multe cimitire din secolele IX-XI.

În ceea ce privește obiceiurile cu caracter creștin la Alba Iulia, acestea se întâlnesc în cadrul a cel puțin trei cimitire databile în secolul al X-lea, și anume: Alba Iulia-Stația de Salvare, Alba Iulia-Str. Brândușei, Alba Iulia-Izvorul Împăratului.

Alba-Iulia-Stația de Salvare

Cimitirul de la Alba Iulia-Stația de salvare este situat în partea de nord a orașului în zona “Stația de Salvare”- “Stadionul Municipal”. Primele cercetări arheologice la acest cimitir au fost realizate în anul 1904 de către Cserni Bela, an în care au fost descoperite șapte morminte de inhumație ce prezentau un inventar funerar foarte bogat: inele, scărițe de șa, inele de tâmplă, cercei.

În urma săpăturilor din anul 1957, au fost descoperite un număr de opt morminte ce aparțineau necropolei de nord a orașului Apulum. Într-unul dintre aceste morminte s-a descoperit un medalion, ornamentat cu doi lei apotropaici. În anul 1962 au fost scoase la lumină alte cinci morminte de inhumație, în apropierea Spitalului Veterinar, morminte care pe baza inventarului funerar au fost atribuite secolelor IX-X. Aceste morminte erau orientate pe axa vest-est.

În campaniia anilor 1979-1980 s-au realizat cercetări conduse de către Mihai Blăjan, care a scos la suprafață un cimitir ce cuprindea un număr foarte mare de morminte de inhumație (186 de morminte). Mormintele prezentau groapă simplă sau bordată cu material litic, iar scheletele erau așezate în șiruri și orientate de direcția vest-est sau nord-est-sud-vest. Acest cimitir a fost datat în secolul XI, datorită inventarului funerar ce era compus din monede dar și din obiecte de podoabă, precum cercei, brățări, inele, mărgele. Între 1979-1981 cercetătorul Mihai Blăjan împreună cu Ion Șerban au scos la lumină morminte romane și medievale (un număr de 500 de morminte) datate în secolele IX-X.

Între anii 1981-1985 au loc alte săpături arheologice realizate de către Muzeul Național al Unirii Alba Iulia în parteneriat cu Institutul de Arheologie și Istorie din Cluj-Napoca. Au fost identificate și parțial cercetate trei necropole ce erau suprapuse, prima necropolă aparținând epocii romane și care însuma aproximativ 300 de morminte, iar celelalte două necropole ce aparțineau evului mediu timpuriu, însumau un număr de peste 1000 de morminte.

Prima fază a cimitirului de la Alba Iulia-Stația de Salvare se caracterizează prin practicarea inhumației în gropi simple, de formă dreptunghiulară, la care se adaugă morminte cu cistă de carămidă romană refolosită (8 morminte), morminte cu groapa ovală (6 morminte), precum și morminte cu treaptă (un singur mormânt).

Scheletele sunt așezate în decubit dorsal având în unele cazuri ambele mâini așezate pe lângă corp, iar în alte cazuri mâinile sunt așezate pe bazin. Excepție fac câteva morminte, la care scheletul era culcat pe o parte, în poziție chircită, dar aceste morminte nu prezentau inventar funerar.

Inventarul funerar al acestui cimitir constă în vase ceramice (1-2 vase) cum sunt ulcioare amforoidale, ofrandă de animale, care era depusă fie lângă cap, fie lângă picioare. În ceea ce privește accesoriile vestimentare apar catarame, la care se adaugă piese de poboabă, cum ar fi pandantive globulare, mărgele realizate din pastă de sticlă, cercei, aici remarcându-se cei cu placă semilunară și lănțișoare.

Din punct de vedere cultural, primul cimitir de la Alba Iulia-Stația de Salvare este contemporan cu cimitirul Blandiana A, dar și cu mormintele de la Sebeș. Piesele de poboabă și de vestimentație din cadrul primei faze a cimitirului de la Stația de Salvare își găsesc analogii și în mormintele de la Ciumbrud, dar și la cele din Orăștie-Dealul Pemilor X8. Kurt Horedt a distins două orizonturi culturale diferite în Transilvania, pe care le-a numit Blandiana, cu cele două faze (A și B) și Ciumbrud, primul orizont acoperind ultima parte a secolului al IX-lea și întreg secolul X.

În opinia aceluiași cercetător, Blandiana A este contemporană cu grupul Ciumbrud și grupul Mediaș, în timp ce alți cercetători români, precum Maria Comșa, Horia Ciugudean și Gheorghe Anghel au inclus descoperirile de la Blandiana A în civilizația balcano-dunăreană sau Dridu. Radu Heitel a propus denumirea de Dridu-Alba Iulia pentru a desemna descoperirile din perioada pre-maghiară de la Blandiana și Alba Iulia.

Istoricii maghiari consideră că aceste descoperiri de la Blandiana A reprezintă o prezență a bulgarilor în Transilvania. În opinia lui Aurel Dragotă, în Transilvania se propune nou orizont cultural aparte, numit Alba Iulia, cu trei etape, prima etapă a acestui orizont fiind reprezentată și de mormintele primei faze de la Stația de Salvare.

Faza a doua a cimitirului de la Alba Iulia- Stația de Salvare este caracterizată de o oarecare discontinuitate față de faza I, atât în ceea ce privește ritul și ritualul funerar, cât și piesele inventarului funerar.

Acum apar și alte tipuri de morminte precum mormintele cu straturi de piatră și fragmente de cărămizi romane refolosite, morminte cu blocuri de calcar fasonate și morminte la care gropile sunt parțial mărginite de piatră, formând un fel de pseudo-ciste. La acestea se mai adaugă sicriele sau amenjarea gropii cu material lemnos. Scheletele sunt depuse în decubit dorsal cu o mână pe bazin sau pe piept, iar în unele cazuri cu ambele mâini pe lândă corp.

Inventarul funerar este compus din vase ceramice, piese de podoabă și vestimentație, arme și unelte. În ceea ce privește vasele ceramice cel mai predominant este vasul-borcan, care este depus lângă membrele inferioare, umăr sau bazin. Aceste vase au dimensiuni mici, fiind decorate cu linii orizontale sau ondulate, iar în unele cazuri cu incizii distanțate sub formă de virgulițe.

Dintre piesele de podoabă cele mai des întâlnite sunt inelele de buclă confecționate din sârmă simplă, colane din sârmă, brățari din bronz sau din argint realizate din argint sau bronz, inele digitale, cercei dintre care se remarcă cei de tip “strugure”, care prezintă analogii cu cei descoperiți la Cluj-Str. Zapolya, Blandiana-punctul În vii, cu cei de la Tarcea sau cu cei descoperiți la Alba Iulia-Izvorul Împăratului. Din categoria pieselor de podoabă mai fac parte și pandantivele realizate din argint, la care se mai pot adăuga și mărgele din chihlimbar, pastă de sticlă, intercalate deseori cu scoici sau monede romane refolosite.

Din categoria armelor amintim vârfuri de săgeți de formă romboidală, arcuri, iar ca unelte cele mai întâlnite sunt amnarele, cuțite, topoare din fier. În câteva morminte au fost descoperite și piese de harnașament cum sunt zăbalele și scărițele, iar lângă acestea fusese depuse craniul și picioarele unui schelet de cal.

Faza a II-a a necropolei de la Stația de Salvare poate fi atribuită culturii Bijelo Brdo, adică în a doua jumătate a secolului X, incursiunea lui Ștefan din secolul al XI-lea împotriva lui Gyla Minor reprezentând sfârșitul cimitirului de la Stația de Salvare. Cimitirul II este contemporan cu cel proaspăt descoperit la Alba Iulia-Str.Brândușei, dar și cu cimitirul de la Izvorul Împăratului. Mormintele cu ofrandă de cal și piese de armament indică prezența unor războinici, ce poate fi atribuită incursiunilor maghiare de pe valea Mureșului.

Alba Iulia-Str. Brândușei

Ritul funerar întâlnit la cimitirul de pe strada Brândușei este inhumația. Defuncții erau așezați pe partea dorsală, având în unele cazuri ambele mâini așezate pe bazin, antebrațul drept așezat pe lângă corp și cel stâng pe bazin, sau aveau ambele brațe întinse pe lână corp.

Unele morminte erau bordate cu bucăți de calcar și piatră, în zona capului, umărului, bazinului sau a membrelor inferioare. Un număr mare de morminte au fost acoperite cu piatră, marmură și bucăți de piatră romană refolosită, unele cazuri prezentând bucăți de dimensiuni apreciabile și fasonate. Un caz aparte l-a constituit mormântul din 2004 care prezenta sub calotă o bucată de lemn, iar într-un alt mormânt, un alt defunct a fost acoperit cu mai multe scânduri de lemn. S-au întâlnit și cazuri în care mormintele erau suprapuse.

Inventarul funerar este compus din piese de podoabă ce au fost lucrate din argint, fier, sticlă sau pastă ceramică (inele de păr simple, brățări, inele pentru deget, inele de păr cu capătul în formă de S, mărgele, colane), vase ceramice de dimensiuni mici (vase borcan) lucrate la roată. În ceea ce privește vasul de ofrandă, acesta a fost depus doar într-un singur exemplar, lângă trei părți diferite ale corpului: în partea dreaptă a cutiei craniene, lângă bazin, în apropierea membrelor inferioare: fie lângă femurul stâng, lângă tibie, lângă gamba dreaptă sau în unele cazuri pe oasele acesteia, fie între gambe.

Singurul tip de ofrandă de origine animală depusă în necropola de pe Strada Brândușei constă în coji de ouă, depuse fie în interiorul unui vas, fie lângă membrul inferior stâng al defunctului, fie lângă membrul inferior drept. În ceea ce privește piesele de harnașament, acestea lipsesc complet.

Din punct de vedere cronologic, primele descoperiri au fost plasate în secolele IX-X și atribuite civilizației balcano-danubiene. În cadrul acestei necropole se pot distinge două faze: faza I Alba Iulia-Str. Brândușei (sec. X) și faza II (sec XI).

Unii arheologi optează pentru un nou orizont cultural, denumit chiar Alba Iulia. Acest orizont cuprinde trei faze ce au fost denumite după cum urmează: Alba Iulia I, Alba Iulia II și Alba Iulia III.

Alba Iulia I se caracterizează prin prezența casetelor de cărămidă, ofrandă animală depusă în morminte (bovine, ovi-caprine) și vase ceramice. Acestei prime faze a orizontului cultural Alba Iulia îi corespund faza I de la Alba Iulia-Stația de Salvare, Blandiana A și Sebeș. Casetele de cărămidă s-au folosit doar în cadrul primei faze de la Alba Iulia-Stația de Salvare, și aici poate fi inclus mormântul descoperit de pe Dealul Furcilor, din apropierea Stației de Retransmisie Orange. În cadrul acestei prime faze se găsesc și materiale ce aparțin grupului Ciumbrud, materiale evidențiate prin descoperirile de la Alba Iulia-Stația de Salvare, faza I, Ciumbrud și Orăștie- Dealul Pemilor X8. Din punct de vedere cronologic, această primă fază a orizontului cultural Alba Iulia este sincronă cu grupul cultural Blandiana A.

Alba Iulia II cuprinde faza a II-a de la Alba Iulia-Stația de Salvare, faza I de la Alba Iulia-str. Brândușei, dar și Alba Iulia-Izvorul Împăratului. În această fază apare ofranda de cal și de ouă, dar și vasul ceramic care se depune fie în zona capului, fie în apropierea bazinului sau în apropierea membrelor inferioare. Din punct de vedere cronologic această fază este sincronă cu descoperirile de la Blandiana A, Blandiana B, Cluj-Napoca-str. Zápolya, Cluj-Napoca-str. Plugarilor, Gâmbaș, dar și cu o parte a necropolei de la Orăștie-Dealul Pemilor X2. În opinia lui Jochen Giesler, faza Alba Iulia II se sincronă parțial faza Bjelo Brdo I.

Alba Iulia III cuprinde descoperirile cu caracter funerar din secolul al XI-lea, aici încadrându-se Alba Iulia-Str. Brândușei, faza a II-a, Alba Iulia-Str. Vânătorilor, Pâclișa-La Izvoare și, posibil finalul fazei a II-a de la Alba Iulia-Stația de Salvare.

După părerea lui Zdenek Váňa, Alba Iulia III este sincronă cu o parte a culturii Bjelo Brdo (975-1025), dar și cu faza de mijloc a acesteia (1025-1075). În schimb Jochen Giesler consideră că Alba Iulia III acoperă doar parțial faza Bjelo Brdo I și faza Bjelo Brdo II. Fazele Alba Iulia II și Alba Iulia III se evidențiază prin folosirea materialului litic la amenajarea mormintelor.

În opinia lui Radu Heitel între Alba Iulia III și Blandiana B există o oarecare sincronizare, acesta încadrându-le în prima jumătate a secolului X-lea, la un palier cronologic apropiat autorul încluzând și necropolele maghiare.

Aurel Dragotă, Gabriel Rustoiu și Valentin Deleanu sunt de părere că cimitirul de la Alba Iulia-Str. Brândușei încetează să mai fie folosit undeva la sfârșitul secolului al XI-lea, de asemenea, autorii precizând faptul că despre o datare mai târzie a acestui cimitir nu se poate vorbi deoarece în inventarele funerare nu apar inele de păr terminate în S. Mai mult, autorii sunt de părere că, unul dintre cimitirele existente în Alba Iulia ar fi putut să aparțină comunității care, foarte probabil l-ar fi însoțit pe episcopul Hierotheus în Transilvania. O altă ipoteză ar fi aceea că acest cimitir ar fi aparținut unei comunități pe care Hierotheus ar fi creștinat-o în ritul răsăritean.

Alba Iulia-Izvorul Împăratului

Campaniile arheologice desfășurate între anii 2002-2006 au scos la iveală un număr total de 49 de morminte, al căror rit funerar predominant era cel al inhumației. Mormintele aveau formă patrulateră, dreptunghiulară sau rombică, iar defuncții erau așezați pe partea dorsală, cu capul orientat spre vest și membrele inferioare spre est.

Inventarul funerar extrem de variat, era alcătuit din piese de podoabă (cercei simpli sau granulați, mărgele din sticlă, brățări, coliere), oale de lut așezate lângă craniul și picioarele defunctului; ustensile (amnare, lame de cuțit). Trei dintre morminte, două de bărbați (M10 și M24) și unul de femeie (M30) conțineau obiecte cu caracter creștin.

Mormântul M10, cu groapă trapezoidală, a fost scos fost la iveală în campania din anul 2002 și aparținea unui bărbat adult, al cărui schelete era așezat pe spate, având capul orientat pe axa sud-vest, iar picioarele spre nord-est. Mâna dreaptă fusese îndoită de la cot, iar palma dreaptă era așezată pe bazin. Pe piept avea o cruce relicvar din bronz.

Mormântul M24 a fost descoperit în cursul campaniei din anul 2005 și aparținea tot unui bărbat adult. Scheletul prezenta craniul și oasele trunchiului scoase la suprafață în timpul lucrărilor agricole. Lângă mâna dreaptă avea depusă o lamă de cuțit, iar în partea stângă, lângă ureche avea depusă o cruce dublă relicvar din bronz, asemănătoare cu cea descoperită în mormântul 10. Pe partea superioară este prezentă imaginea Maicii Domnului, iar pe partea cealaltă este reprezentată scena răstignirii lui Hristos.

Mormântul M30, descoperit tot în cursul campaniei din 2005 aparținea unei femei adulte. La baza gâtului avea un șirag de mărgele, dar și o cruciuliță pectorală din plumb, a cărei agățătoare era ruptă.

Cele trei cruciulițe descoperite în mormintele de la Alba Iulia-Izvorul Împăratului constituie dovezi importante ale prezenței românilor în așezarea de la Bălgrad, reprezentând totodată importante descoperiri bizantine în Transilvania din secolul al X-lea.

Un alt obiect cu caracter creștin este considerat și pandantivul de tip bizantin descoperit la Berghin, județul Alba. În partea superioară avea o agățătoare ce servea la atârnarea piesei, element care indica totodată și funcționalitatea obiectului, aceea de pandantiv. Corpul este format dintr-un disc traforat, iar în interior prezintă așa-numita “crucea malteză”, care este la rândul ei decorată la toate extremitățile, iar în centru prezintă niște ornamente sub forma unor semiglobule. Partea inferioară a acestei piese este simplă.

Drept caracteristici ale acestui pandantiv putem aminti: funcționalitatea, forma discoidală, metalul din care este confecționat (plumb sau aliaj de plumb), metoda de execuție (turnare într-un tipar cu o singură valvă), caracterul creștin (prezența crucii de Malta) și ornamentația (“cununa” și semiglobulele).

În funcție de toate aceste caracteristici, s-a putut stabili împărțirea acestor piese în două categorii cu legături între ele în ceea ce privește metalul, metoda de confecționare, precum și decorul.

Prima categorie cuprinde pandantive de formă discoidală decorate cu cruce de Malta. Pandantive de formă discoidală traforate au fost scoase la iveală și din necropolele de inhumație de la Ciumbrud și Orăștie-Dealul Pemilor. La Ciumbrud, într-un mormânt s-au descoperit un număr de două pandantive discoidale ce prezentau un decor cruciform, aceste pandantive fiind considerate de către A. Dankanits și I. Ferenczi ca fiind realizate din “metal alb”, care este de fapt un aliaj realizat din plumb și cositor. În ceea ce privește dimensiunea, aceste pandantive sunt asemănătoare cu cel de la Berghin, având un diamteru de 2, 2cm, iar lungimea agățătoarei fiind de 0,6 cm. Caracteristicile generale ale acestor două piese sunt într-o oarecare măsură asemănătoare cu cele ale pandantivului de la Berghin. Aceste piese sunt pandantive discoidale, realizate din aliaj de plumb, turnate într-un tipar cu o singură valvă, iar prin traforare s-a obținut o cruce de Malta; singura deosebire față de piesa de la Berghin o reprezintă lipsa modelului decorativ de pe fața principală.

Cimitirul de la Ciumbrud, dar și cele două pandantive aparțin primei jumătăți a secolului al X-lea, cei înmormântați acolo fiind creștini ce s-au refugiat în Transilvania din cauza persecuțiilor săvârșite de către episcopul german Wiching împotriva discipolilor lui Metodiu. Din mormântul cu nr. 10 de la Orăștie-Dealul Pemilor X8 a fost scos la iveală un pandantiv realizat dintr-un aliaj de plumb și cositor, de formă circulară, ce prezenta o cruce traforată. O analogie apropiată pentru această piesă o reprezintă cea de la Ciumbrud, care este realizată, după cum am amintit mai sus din același metal ca și cea de la Orăștie.

O analogie similară pentru piesa de la Berghin o reprezintă pandantivul descoperit la Păcuiul lui Soare. Această piesă este un pandantiv discoidal realizat prin turnare în tipar, cu modele decorative pe ambele fețe.

Pe fața superioară prezintă un ornament alcătuit din niște spițe, ce sunt înglobate într-un chenar de formă circulară, iar în centru prezintă o cruce malteză. Ca și piesa de la Berghin, crucea prezintă în centru și la extremitățile brațelor câte o semiglobulă, dar și un chenar. Pe fața inferioară prezintă un ornament cu o semiglobulă de la care pleacă mai multe raze. Prima dată acest pandantiv a fost datat între secolele X-XI, datarea coborându-se mai apoi în secolul al XI-lea.

Un alt pandantiv cu caracter creștin a fost scos la lumină din așezarea de la Dridu. Această piesă este similară cu cea de la Berghin dar și cu cea de la Păcuiul lui Soare în ceea ce privește modelul decorativ. Este un pandantiv discoidal, realizat prin turnare în tipar, cu motive decorative pe ambele fețe, la fel ca și cel de la Păcuiul lui Soare.

Pe fața superioară prezintă crucea de Malta în relief, având în centru un model decorativ compus dintr-o semiglobulă. Brațele crucii prezintă ca motive decorative niște incizii, care la rândul lor formează figuri geometrice neregulate, totul fiind închis cu un chenar. Această piesă este datată între finalul secolului X și prima jumătate a secolului al XI-lea.

Așadar, această categorie de piese cu caracter creștin cuprinde două modele asemănătoare, atât din punct de vedere al formei, al metalului din care sunt realizate cât și al modelului decorativ. Piesa descoperită la Berghin aparține artizanatului bizantin de la începutul mileniului II prin motivele decorative: chenarul și crucea de Malta.

Cea de-a doua categorie cuprinde pandantive discoidale decorate de această dată cu modele geometrice. Piesele care fac parte din această categorie sunt mai mici având ambele fețe decorate, exact ca și cele de la Dridu și Păcuiul lui Soare, nr. 5. Pe aceste piese nu apare crucea malteză, dar în schimb este evidențiată o cruce simplă, care iese în evidență prin dispunerea semiglobulelor sau prin mici incizii, așa cum se întâmplă în cazul pandantivelor de la Obârșia Nouă din județul Olt sau în cazul celor de la Păcuiul lui Soare, nr. 1, 2 și 3.

Aceste piese sunt pandantive discoidale, turnate într-un tipar bival, spre deosebire față de cele din prima categorie, sunt realizate din plumb, iar ca modele decorative apar semiglobulele sau chenarul incizat.

O altă piesă care face parte din a doua categorie, și care are caracter creștin este cea descoperită la Isaceea. Este un pandantiv realizat din plumb, prin turnare, de formă circulară. Este decorat doar pe o singură parte cu linii mici incizate ce formează o rozetă, iar la partea superioară prezintă o agățătoare.

Așadar, piesa de la Berghin din punct de vedere al metalului din care este realizată și al modelului decorativ este inclusă în categoria pandantivelor de natură bizantină de la sfârșitul secolului X și începutul secolului al XI-lea.

Capitolul IV

Opinii/Ipoteze legate de misiunea bizantină la Alba Iulia

În anul 2009, la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, a avut loc un simpozion național cu tema Sfântul Ierotei-episcop de Alba Iulia. Această temă urmărea localizarea misiunii episcopului bizantin Hierotheos de la mijlocul secolului al X-lea. Cu această ocazie istoricii români, dar și cei străini au putut să își exprime opinia personală în legătură cu acest subiect.

Cine a fost de fapt Sfântul Ierotei? Ioan Lupaș menționează următorul lucru: “istoricul bizantin Kedrenos amintește că, pe la jumătatea secolului X (950 sau 951), conducătorul maghiarilor Gyula, s-a botezat la Constantinopol, aducând cu sine pe monahul Hierotei, ca patriarhul să îl hirotonisească episcop pe seama creștinilor de legea răsăriteană. Acesta, întors acasă, a adus la legea creștină pe mulți bărbați”.

Cronicarul bizantin Skylitzes, preocupat de creștinarea păgânilor menționează că: “Nu după mult timp, și Ghilas (Gyula) -care de asemenea a fost un lider türk (ungur) -cercetează Țarigradul, primind și el botezul. Acesta a fost onorat cu demnitate și cinstit cu daruri. Reîntorcându-se a luat cu el pe monahul Ierotei- vestit prin evlavia lui- care a fost hirotonit ca episcop al Türkiei de către Teofilact. Ierotei a convertit mulți oameni din rătăcirea păgână la creștinism”.

Mircea Păcurariu afirmă că “peste cinci ani, adică în 953, s-a dus la Constantinopol, pentru reînnoirea păcii, un alt demnitar ungur, Gyula. S-a botezat și acesta, primind numele de Șrefan, naș fiindu-i însuși împăratul Constantin VII Porfirogenetul. La întoarcere, a luat cu el pe ieromonahul Ierotei, hirotonit de patriarhul Constantinopolului ca episcop al Türkiei, care, ajungând acolo, a adus pe mulți unguri la credința creștină”.

Ioan-Aurel Pop, ocupându-de de ducatul lui Gyula, afirmă că “ducii Transilvaniei care au purtat numele Gyla, sunt personaje certe, atestați de mai multe surse scrise, iar ducatul guvernat de ei nu s-a aflat sub dominația ducilor arpadieni în secolul X. Mai mult, Gyla cel Bătrân primește titlul de patricius, devenid federat sau vasal al Bizațului. Constantin Porfirogenetul îi trimite un episcop de rit bizantin, punându-se astfel bazele unei episcopii răsăritene la Alba Iulia. Această episcopie a lui Hierotheus nu se putea crea doar ca urmare a convertirii lui Gyla. Este clar că episcopia era pentru mulți credincioși- români și slavi, despre care se știe că locuiau în ducat încă de pe vremea lui Gelou”.

În ceea ce îl privește pe Gyula, Annonymus îl plasează ca și descendent direct cu Tuhutum, acel conducător maghiar care a luat locul lui Gelu în fruntea formațiunii politice din Transilvania: “Iar Tuhutum a dat naștere lui Horca, Horca a dat naștere lui Geula și Zubor. Geula a avut două fete, dintre care una se cheamă Caroldu și cealaltă Saroltu. Saroltu a fost mama regelui Ștefan cel Sfânt. Iar Zubor a dat naștere lui Geula cel Mic, tatăl lui Buc și Bucne, în timpul căruia sfântul rege Ștefan a subjugat țara foarte păduroasă…”.

A avut Hierotei sediul la Alba Iulia? Unde și-a desfășurat acest episcop misiunea? În ceea ce privește acest subiect există păreri împărțite, unii istorici susținând faptul că Hierotei a avut sediul la Alba Iulia, în timp ce alții au negat total acest lucru. Istorici precum: R. Teodorescu, E. Bărdaș, R. Heitel, P. David, R. Huss consideră că sediul episcopiei lui Hierotei a fost la Alba Iulia și că acesta și-a desfășurat activitatea în preajma lui Gyula, dar contrar părerilor lor alți istorici consideră că Hierotei ar fi avut sediul în Ungaria.

Spre exemplu, Milan Seșan localiza misiunea episcopului la Szentes, în sudul Pannoniei, Ioan Rămureanu la Veszpremvölgy, iar Mircea Păcurariu în părțile Tisei sau în Câmpia Panonnică. Nicolae Dănilă exclude plasarea reședinței și misiunii lui Hierotei la Alba Iulia, el susținând că rotonda ecclesia, pe care Radu Heitel o asocia cu momentul Hierotei, ar fi fost distrusă de către Gyula Minor care era păgân și, care, l-ar fi alungat pe episcopul bizantin. Așadar ei susțin faptul că reședința lui Hierotei s-ar fi aflat în afara spațiului ultrasilvan.

Ioan-Aurel Pop și Răzvan Theodorescu consideră Alba Iulia ca fiind sediul episcopiei lui Hierotei. Kurt Horedt tinde să accepte localizarea lui Hierotei, și a lui Gyula la Alba Iulia, dar, în opinia sa, o locație misionară posibilă ar fi Cenadul (Morisena).

Florin Curta afirmă că istoricul maghiar István Bóna a respins ideea unui gyula de la mijlocul secolului al X-lea ca și conducător local în Transilvania, arheologul maghiar arătând că Hierotheos s-a îndreptat spre Câmpia Pannonică de la est de Tisa. Deoarece gyula apare în numele maghiar al orașului Alba Iulia, Curta mai menționează faptul că, istoricul maghiar a mai inventat un al treilea gyula, care s-ar fi refugiat în Transilvania în urma înfrângerii de către împăratul bizantin Ioan Tzimiskes a cneazului Sviatoslav. Se presupune că acest al treilea gyula ar fi construit rotonda de la Alba Iulia.

Gheorghe Șincai era convins că Hierotei a păstorit în Transilvania și de faptul că acesta ocupase scaunul episcopal, vacant la acea vreme.

Samuil Micu încearcă să îl plaseze pe episcopul bizantin într-o listă ca o verigă de legătură între episcopii necunoscuți până la venirea sa și mitropoliții Bălgradului de mai târziu: “cine au fost episcopi în Ardeal nu știm, până la vremea lui Ghiula cel bătrân, domnul Ardealului, carele (…), botezându-se la Țarigrad, au dus de acolo pre Ierothei episcop, pre carele l-au așezat în cetatea scaonului Alba Iulia, care noi o chiemăm Belgrad, de la acesta apoi încetul au luoat mitropoliții Belgradului din Ardeal”.

Petru Maior consideră că Hierotei a avut sediul la Alba Iulia, afirmând chiar ideea românității și a misiunii sale în rândul secuilor păgâni, care locuiau alăturii de românii ce erau deja creștini.

Gottfried Schwarz este de părere că Gyula și-a avut reședința la Alba Iulia și că episcopul Hierotei și-a desfășurat activitatea misionară aici. În cartea lui descrie misiunea lui Hierotei, contextul ei, relațiile cu slavii și rolul pe care aceștia l-au avut în răspândirea credinței printre maghiari: “Si enim id operam sedulo dedit, ud sui imperii homines, a barbaricis erroribus liberatos, Christos vidicaret, eaque mente Hierotheum Epicopum Cpoli adduxit, multo magis occupatum in eo fuisse, dubio caret, ut generum totamque ejus familiam coelo redderet (…). Quod Gylam exemplum, &, qui fuae erant sententiae, Hungaros neophytos, in expungnandis, incredulorum animis, opportune ad usum convertisse, non est a fide alienum (…). Inter eos quidem, qui Hungaris Christianam fidem inspirarunt, utque alacrius eam amplecterentur, monitores fuerunt, primas ego partes Slavis, praeterito seculo, a Cyrillo & Methodio, doctoribus Graecis, ad Christum conversis, defero. Cum ilis enim statim post debellatum Svatoplucum, regnoque in expugnata provincia constituto, familiarissime victitabant, adfinitates contratebant, eusam communem contra hostes faciebant (…). Atque haec dicta sunto, ut fidem Graecorum, quorum testimoniis nitimur, in toto collocaremus. Erit igitur primus Hungaricae Episcopus Hierotheus, Hungaris ab ecclesia Graeca datus, hoc minus nostris poenitendus, quo excellentior ejus est laus, dum vir pietate celebris audit. A vero non abludit, plures cum ipso sacerdotes Cpoli im Hungarian exmissos: crescentere saltem credentium in Christum numero, plures ab Hierotheo inaugurari oportuit, qui sacris tractandis, iisque plus ultra propagandis, susficerunt”

Istoricul maghiar Samuel Timon consideră că misiunea episcopului bizantin a avut ca epicentru, Alba Iulia, numindu-l pe acesta Hierotheus Ungarorum Episcopus in Dacia, iar despre Dacia, ducatul lui Gyula afirmă următorul lucru: “Fuit autem Jula (Gyla) Daciae, et ripae Istri praefectus; qui non solum cuidam vico in Moldavia, verum etiam in penetissima Dacia, Transilvania, inquam, urbi nomen suum impertivit”.

Istoricul iezuit Stephan Katona admitea prezența românilor în Transilvania înaintea pătrunderii ungurilor lui Tuhutum, ținut în care a fost adus misionarul bizantin Hierotei: “In Transilvania adductus Hierotheus, si quod operae pretium fecit, illud non tamen in Hungaris, quam Valachis, apud quod Graecus ritus hodieque manet, factum esse suspicor. Valachos autem illie habitasse, quom Tuhutum provinciam occupavit”.

Istoricul bisericesc Gabriel Adrianyi consideră că activitatea lui Hierotei a avut un mare succes în ținutul lui Gyula, ținut în care creștinismul de rit grecesc s-a răspândit extrem de repede, autorul amintind și de o influență bizantină în rândul poporului.

Marta Font, vorbește în studiile sale despre misiunea bizantină condusă de către episcopul Hierotei, misiune ce a avut drept urmare încetarea atacurilor împotriva bizantinilor. Ea consideră misiunea lui Hierotei drept un preambul a creștinării maghiarilor, dar amintește și despre o prezență a acestei misiuni în Ungaria reprezentată de activitatea moravă.

Istoricul Sorin Marțian este de părere că episcopia lui Hierotei cuprindea Câmpia Pannonică și Transilvania.

Dimitri Obolensky îl plasează pe Hierotei în Transilvania. Autorul afirmă că “bizantinii au avut mai mult succes cu un alt înalt vizitator care a venit la Constantinopol în jurul anului 952. Acesta era Gyula, șeful unui clan maghiar din Transilvania. Și el a fost botezat și ridicat la rangul de patricius. În călătoria lui spre casă, l-a luat cu el pe călugărul Hierotheus, pe care patriarhul Theophylact îl hirotonisise <episcop al Ungariei>”. Așadar activitatea misionară a lui Hierothues, sprijinită de puterea politică a lui Gyula, a permis creștinismului să se răspândească rapid în locurile de la est de Tisa și în Transilvania secolului al X-lea.

Gheorghe Anghel este de părere că, dacă Gyula a fost la Constantinopol și Constantin VII-lea Porfirogenetul i l-a încredințat pe Hierotei, acesta nu putea să îl aducă decât la Alba Iulia.

Mircea Rusu identifică în prințul Gyula creștinat la Constantinopol pe ducele Gyula, nepotul lui Tuhutum. Al doilea Gyula, în privința căruia cronicile nu sunt foarte exacte, ar putea fi una și aceiași persoană cu Dobuca. Este mai mult ca sigur, ca acesta să fi fost fiul Saroltei, cea de-a doua fiică a lui Gyula I.

Același istoric încercă să soluționeze legătura dintre provincia de origine pecenegă și demnitatea de gylas amintită de către împăratul Constantin VII-lea Porfirogenetul. Împăratul bizantin, în descrierea țării pecenegilor menționează: “ Toată țara pecenegilor se împarte în opt ținuturi (teme), stăpânite de conducători mari și puternici. Ținuturile (temele) sunt acestea: primul ținut se numește Irtim, al doilea Tzur, al treilea Gyla, al patrulea Culpei, al cincilea Harovoe, al șaselea Talmat, al șaptelea Hopon și al optulea Tzopon”.

Împăratul bizantin mai face unele referiri și la unele orașe pustii din Pecenegia consemnând următorul lucru: “Dincolo de Nipru, înspre partea Bulgariei, lângă malurile fluviului, există cetăți părăsite: prima este cetatea numită de pecenegi Asparon (Albă), deoarece pietrele sale par albe; a doua cetate se numește Tungate, a treia Cracnacate, a patra Salmacate, a cincea Saracate și a șasea Gieucate. În clădirile acestor cetăți vechi se găsesc urme de biserici, cruci tăiate și piatră poroasă; de aceea unii cred că romanii au avut cândva locuințe în locurile acelea”.

Mircea Rusu consideră că orașele din Pecenegia la care se referă împăratul bizantin sunt din Transilvania, deoarece în partea nord-pontică nu au existat orașe romane. Acesta identifică orașele din Pecenegia cu Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum și Sarmizegetusa.

Chiar o parte a cercetătorilor care au abordat mai puțin acest subiect, consideră Alba Iulia, drept sediul episcopiei lui Hierotei, un argument precis pentru această opțiune reprezentându-l rotonda eclessia, care este asociată cu momentul Hierotheus.

Radu Heitel a datat acest monument în a doua jumătate a secolului al IX-lea, sau după anul 948 în contextul activității misionare a lui Hierotei. Autorul nu exclude din calcul chiar și o posibilă reactivare a acestui monument după 948, reactivare ce s-a produs atunci când Gyula cel creștinat la Constantinopol a adus cu el pe episcopul Hierotei.

Tudor Sălăgean nu exclude ideea potrivit căreia Transilvania să fi constituit un posibil teritoriu de misiune pentru Hierotei, iar Alba Iulia o posibilă reședință.

În opinia lui Alexandru Madgearu, Alba Iulia nu a fost reședința episcopului Hierotei și consideră că acesta și-a desfășurat activitatea misionară în regiunea actualelor comitate Csongrad și Bekes, în nord-vestul Banatului și Câmpia Aradului. Prin aceasta, coboară și datarea rotondei de la Alba Iulia în a doua jumătate a secolului IX-lea.

Părintele Ovidiu Panaite consideră că ar fi posibilă o primă etapă de rezidență a episcopului bizantin la Alba Iulia, succedată apoi de o mutare a acestuia sau a scaunului vlădicesc la Veszprem.

Nicolae Bolea susține faptul că misiunea lui Hierotei s-a desfășurat în Transilvania, în preajma anului 1000.

Marius Telea consideră la rândul lui că activitatea lui Hierotei în Transilvania a fost sigură.

Istoricul Gyula Kristó are o altă viziune în legătură cu zona în care episcopul Hierotei și-a desfășurat activitatea. Acesta este de părere că, despre un sediu episcopal la Alba Iulia nu se poate vorbi decât la începutul secolului al XI-lea. În anul 1081, în legătură cu sfințirea abației Saint Hubert, este menționat un episcop al Bălgradului, pe nume Franko care, fusese invitat de către episcopul de Liége, Henrik. Mutarea sediului episcopiei din Ardealul de Nord la Alba Iulia este atribuit regelui Ladislau. Autorul consideră că la Alba Iulia nu s-au descoperit monezi anterioare regelui Andrei I.

În opinia lui Kristó, centrul de putere al lui Gyula a fost plasat în Ardealul de Nord sau Tisztantúl, autorul susținând acest lucru datorită numărului mare de monede bizantine ce au fost descoperite în acest spațiu. Primul Gyula este asociat de către istoricul maghiar cu persoana care a purtat al doilea titlu din ierarhia maghiară și care, de asemenea a participat la descălecat, iar al doilea Gyula este personajul care s-a creștinat la Constantinopol.

Radu Heitel îl asociază pe primul Gyula cu unul dintre cei șapte căpitani ai triburilor maghiare, iar pe cel de-al doilea Gyula, cu persoana care s-a botezat la Constantinopol, acel “dux magnus et potens”, a cărui fiică Sarolta va da naștere viitorului rege Ștefan I.

Profesorul Irineos Delidimos precizează:“După ce a fost hirotonit episcopul ungurilor, l-a însoțit în călătorie pe voievodul Gyula în patria sa în Ardeal. Gyula fiind a doua demnitate în ierarhia liderilor maghiari, a stăpânit teritoriul Transilvaniei, numele lui păstrându-se în denumirea orașului Alba Iulia… . Pe baza acestor date se crede că centrul misiunii lui Hierotei a fost în teritoriul lui Gyula în Transilvania, pe valea râului Mureș ce se varsă în Tisa și traversează orașul Alba Iulia. Ierotei însă a fost hirotonit episcop pe seama întregii țări și nu numai pentru teritoriul lui Gyula”.

Profesorul Simeon Reli afirma: “ pe la mijlocul secolului al X-lea (950) a fost întemeiată în Transilvania o episcopie ortodoxă canonică, cu centrul ei în Alba Iulia, în fruntea căreia fu pus Episcopul Grec Ierotei, adus de principele Gyula și hirotonit episcop pentru Transilvania de Patriarhul Teofilact al Constantinopolului. Episcopia ortodoxă de Alba Iulia, întemeiată în jumătatea a doua a secolului al X-lea poate fi deci considerată ca cea mai veche episcopie canonică din Transilvania, deși a fost înființată de un principe ungar, Gyula”.

Existența unui posibil voievodat la Bălgrad a fost susținută de către Kurt Horedt în anul 1954.

Ștefan Pascu considera Alba Iulia unul dintre cele mai importante centre politice al voievodatului trasilvănean.

Așadar, a avut Hierotei reședința la Alba Iulia sau nu? Am văzut că istoricii au păreri împărțite în ceea ce privește acest subiect.

Anexe