Misiunea Bisericii In Contemporaneitate

=== misiunea Bisericii in contemporaneitate ===

MISIUNEA BISERICII ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ.

MISIUNEA BISERICII ÎN

EUROPA

Secolul din care am ieșit a fost considerat pe bună dreptate secolul Revoluției Tehnologice. Inventarea automobilului, cucerirea spațiului aerian și cosmic, fisiunea atomului, transplantul de organe, radioul, televiziunea… sunt numai câteva din invențiile care au făcut din om un Supra-om. Din păcate, în ciuda acestor descoperiri, care în mod logic, ar fi trebuit să-i facă viața mai ușoară, omul a reușit să fie tot mai nemulțumit și mai nefericit. Același secol a fost unul din cele mai zbuciumate pe care le-a trăit omenirea.

Lumea europeană, în marea ei majoritate, trăiește astăzi cu sentimentul că universul nostru este lipsit de prezența lui Dumnezeu. Dintr-o astfel de convingere a izvorât și procesul de secularizare a lumii, care tinde să transforme omul în prizonierul realităților pământești, pierzând relația cu Dumnezeu. S-a produs astfel o gravă răsturnare de valori, în virtutea căreia omul se lasă dominat de grija celor trecătoare, de valorile materiale ale lumii, care au luat locul și au împins pe plan secundar valorile spirituale.

A privi din perspectivă creștină problemele societății contemporane este o sarcină pe cât de importantă și urgentă, e atât de dificila pentru Biserică, din cauza complexității acestor probleme. Căci in atitudinea sa fata de lume Biserica Ortodoxă se gândește mai degrabă să transforme lumea pe dinăuntru decat să o schimbe pe afară. Astfel, lucrând mai mult în adâncime, asupra sufletelor credincioșilor, cărora a căutat să le inspire iubire evanghelică față de aproapele, blândețe, jertfelnicie. Biserica Ortodoxă a dat totdeauna și dă și astăzi credincioșilor săi îndrumări sănătoase și utile pentru comportarea lor în viață.

Din momentul în care omul renunță la Dumnezeu considerând că se poate dezvolta prin propriile puteri, nu mai poate învinge pornirile pătimașe din ființa lui și le consideră ca normale și firești, transformându-se în sclavul lor.

Un teolog englez constata: "știința contemporană a dobândit victorii dincolo de așteptările secolului al XVIII-lea, dar lumea care a apărut nu pare a fi mai rațională decât cea pe care au cunoscut-o veacurile precedente. Mereu mai multă lume din rândul națiunilor celor mai puternice de pe pământ se simte fără ajutor, în ghearele unor forțe iraționale pe care nu le mai poate controla".

Cultura ortodoxă teonomă conferă omului credincios puterea spirituală, energia dumnezeiască a Sfântului Duh, în Hristos și Biserică, ca să fie propriul său stăpân și să poată transfigura creația.

În acest sens, Biserică Ortodoxă oferă Europei toată experiența sa bimilenară și, așa cum ea a trecut prin mai multe etape de maturizare și de încercare, la fel avertizează, învață și orientează instituțiile și structurile actualei configurații europene spre o dezvoltare armonioasă. Privind trecutul și raportul pe care Biserica l-a avut cu Europa, se poate spune că rădăcinile sale creștine sunt acelea care au definit și identificat continentul nostru : în momentul în care se vorbea de Ortodoxie se vorbea despre Europa !

Dacă urmărim, elementele bune ale civilizației europene, vom vedea că acestea provin în cea mai mare parte din Bizanțul Ortodox, care a fost apărătorul tradiției și literaturii vechi grecești, încreștinătorul acestora și transmițătorul tezaurului creștin în Occident, astfel încât, în final, la temeliile civilizației europene se află Bizanțul, adică expresia dominantă a Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Pentru a da un exemplu relevant, evocăm faptul că celebrul Drept Roman, cu care se mândrește Europa continentală, nu s-a păstrat în locul lui de naștere, ci în Bizanțul în care, sub împăratul Justinian, a fost alcătuit renumitul Corpus Juris Civilis, restructurat și îmbunătățit cu ajutorul Novellae-lor, într-o manieră creștină. Acest Corpus – cu adăugirile făcute – a fost tradus în limba greacă și mai târziu publicat sub forma prețioaselor Basilicale (în mai multe volume) și a altor colecții de legi, și a fost transmis în Europa, prelucrat și aplicat la ortodocși, chiar și în timpul stăpânirii otomane.

Europa contemporană se dezvoltă acum pe bazele științei; ea pare adesea un element străin și ostil creștinismului, dar în fond ea s-a născut din el.

Creștinismul, a dat formă Europei, imprimându-i unele valori fundamentale. Modernitatea europeană însăși, care a dat lumii idealul democratic și drepturile omului, își trasează valorile din moștenirea sa creștină. Mai mult decât un spațiu geografic, ea poate fi calificată drept un concept îndeosebi cultural și istoric, care caracterizează o realitate născută ca un continent, și datorită forței unificatoare a creștinismului, care a știut să integreze între ele popoare și culturi diferite și care este profund legat de întreaga cultură europeană.

Voința popoarelor aparținând statelor membre ale Uniunii Europene a fost exprimată în mod oficial prin art. 128 (151 în altă numerotare) din textul comun al tratatului de la Maastricht al Uniunii Europene, care stipulează că aceasta contribuie la dezvoltarea culturilor statelor membre și respectă polimorfismul lor național și teritorial și în același timp, scoate în evidență moștenirea culturală comună, sprijină și completează activitatea statelor membre în vederea păstrării și ocrotirii moștenirii culturale de însemnătate europeană.

Este învederat faptul că la rădăcinile culturii și civilizației Europei Occidentale se găsește Ortodoxia și că, dacă Europa Occidentală vrea sa iasă din anumite impasuri spirituale, este datoare să se întoarcă la rădăcinile ei autentice, în care se trăiește armonia omului cu Dumnezeu și cu lumea, în

locul arogantei umane.

„La începutul celui de-al treilea mileniu și în fața provocărilor noilor structuri europene, Ortodoxia se găsește din nou în centrul atenției : ea trebui să răspundă marilor întrebări și trebuie să evalueze modul prin care trebuie să rămână liantul unității europene.” Prin contribuția sa activă la viața socială, Ortodoxia este garanta drepturilor fundamentale ale omului, tocmai plecând de la libertatea religioasă care trebuie să fie acordată fiecărui membru al societății. Ea propune o nouă evanghelizare pentru Biserica creștină în Europa, bazându-se pe cuceririle ultimelor decenii: toleranță, deschidere, dialog. Această perspectivă poate fi cheia câștigătoare pentru Europa de azi și de mâine.

Într-adevăr, Europa își căută rădăcinile ca să se adape și să adape din acestea noi vițe de viață. Iată doua exemple: primul – în luna iunie 1999 a avut loc aici, în România, ultima fază a programului special de educație al Consiliului Europei, sub titlul Drumurile monahismului, în care monahismul ortodox are o prezență importantă de-a lungul istoriei pană astăzi. Secretarul General al Consiliului Europei – fiind întrebat recent cum se explică faptul că un organism politic ca acest Consiliu se ocupă de monahism la sfârșitul secolului XX, secolul exploziei tehnologice și informaticii – a răspuns, între altele, că: Europa Occidentală nu poate supraviețui fără izvoare cu adevărat spirituale, și că Sfântul Munte ortodox rămâne o moștenire comună și un punct de referință al întregii Europe.

În al doilea rând: Uniunea Europeană a instituit, iar acum finanțează, după cum se știe, printre altele, un program special intitulat Un suflet pentru Europa. Ce semnifică acest lucru? Nimic altceva decât că Europa Occidentală își caută propriul suflet. Noi afirmam următoarele: Europa Occidentală nu este lipsită nici de viață, nici de suflet, în ciuda dorințelor unora. Totuși, ea are nevoie în primul rând de următoarele: analiză, aprofundare și conștientizare a propriei sale istorii și a moștenirii religios-culturale a Bisericii nedespărțite, unde va redescoperi mult din ceea ce a pierdut, adică darurile cele mai prețioase. Fără a ne lauda în mod superficial, putem spune ca Ortodoxia poate să ajute în mod hotărât la o astfel de introspecție, atât de necesară și de profundă.

Unitatea Europei este culturală și spirituală: vitregiile istoriei nu au putut face să dispară unitatea a acestui continent care a știut să-și consolideze un patrimoniu comun de valori etice și de experiențe religioase. „Europa este o comunitate de cultură modelată de către o tradiție multiseculară. Fiecare țară este în modul său propriu o concretizare a unei unice culturi europene.”

Diversitatea este rezultatul bogăției culturii europene. În acest caz revine fiecărei țări să găsească modul său propriu de a fi membră Europei.

Și care este contribuția spirituală a Ortodoxiei în acest sens?

Ortodoxia a predominat în Europa Occidentală timp de zece secole și constituie o parte esențială a moștenirii culturale europene.

Europa are nevoie de Ortodoxie: “Integrarea diversităților este nu numai de dorit, ea este necesară; este condiția unității creștine. În acest context sarcina ecumenismului este de a regăsi și a trăi ceea ce acest termen înseamnă: universalitatea pământului locuit ca actualizare a “catolicitatii”, care nu coincide neapărat cu mondializarea.”

„Dacă creștinismul reușește să unească Europa în viitor, aceasta se va datora patrimoniului de valori spirituale care privesc demnitatea persoanei umane, caracterul sacru al vieții umane, rolul central al familiei fondată pe căsătorie, solidaritatea, autoritatea legii, și o solidă democrație.”

Pierderea progresivă a acestei moșteniri creștine conduce cultura europeană către alunecarea într-un fel de apostazie tăcută în care omul trăiește ca și cum Dumnezeu nu ar exista. De fapt atunci când omul pierde contactul cu prezența vie a lui Dumnezeu viața încetează de a mai exista. Ori, trăirea valorilor evanghelice dă naștere unei vieți morale coerente care onorează și promovează demnitatea și libertatea oricărei persoane.

Astăzi, cultura europeană caută încă legătura fundamentală între drepturile omului și drepturile lui Dumnezeu. Promovarea libertății religioase, valoarea majoră a contribuției creștinismului în istoria continentului rămâne punctul decisiv de intermediere. Drepturile omului nu pot exista fără datoria omului de a fi cu adevărat liber față de Dumnezeu și pentru Dumnezeu. În acest sens, Europa trebuie să continue de a da mărturie despre vocația ei spirituală, despre valorile autentice înscrise în inima fiecărui om.

„Ortodoxia are o exprimare socială și impune alegeri de viață.” Ea presupune căutarea sensului profund al vieții în parcursul cotidian și refuzul răspunsurilor ușoare. Este decisiv să avem un ethos, o viziune morală comună, un anumit sens al omului și umanității care ne unește. „Este decisiv să avem o conștiință creștină pentru a ajunge la o conștiință a Europei, convinși fiind că aspirațiile cele mai profunde ale omului nu-și găsesc răspunsul complet decât în Dumnezeu !”

Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a exprimat poziția Bisericii Ortodoxe Române față de procesul de construcție al Uniunii Europene astfel: “Vrem să ne aducem contribuția pentru ca Europa să-și păstreze rădăcinile ei din trecut, rădăcini creștine.” „Din punctul nostru de vedere, Europa are nevoie nu numai de factori economici si politici, ci si de tradiția ei creștină, inclusiv de tradiția creștină ortodoxă.

Biserica Ortodoxă oferă Europei trăirea vie a credinței în comuniune. Nici o instituție europeană sau mondială nu se poate substitui Bisericilor, a căror lucrare este de permanentă îmbunătățire a omului, de desăvârșire și chiar de îndumnezeire a lui. Europa nu poate avea un viitor durabil fără credință, fără afirmarea și manifestarea deplină a credinței creștine. Bisericile sunt chemate să contribuie la construirea noii Europe, lucrare pe care Bisericile nu o pot desfășura cu succes decât numai împreună ”

Europa are datoria și capacitatea de a apăra Ortodoxia, nu pentru că este o mare figură a trecutului, ci pentru că face parte din propria ei cultură creștină.

Papa Ioan Paul al doilea vrând să sublinieze rolul important pe care Biserica îl poate juca în Europa, afirma: “Biserica este convinsă că Evanghelia lui Hristos, care a constituit elementul unificator al popoarelor europene timp de mai multe secole, rămâne în continuare și astăzi un izvor inepuizabil de spiritualitate și fraternitate. Conștientizarea acestui lucru va fi spre avantajul tuturor, iar recunoașterea explicită în Constituția Europeană a rădăcinilor creștine ale Europei devine pentru continent principala garanție a viitorului.

Biserica amintește, printre altele, faptul că Europa a fost pătrunsă de creștinism mult și profund. Acest lucru constituie, în istoria complexă a continentului, un element central și calificator, care s-a consolidat cu timpul pe temelia moștenirii clasice și a diferitelor contribuții oferite de influențelor etnoculturale care s-au succedat de-a lungul secolelor.

Așadar, se poate spune foarte bine că credința creștină a format cultura Europei făcând-o una cu istoria sa și, în ciuda dureroasei diviziuni dintre Orient și Occident, creștinismul a devenit religia europenilor înșiși. Influența ei a rămas foarte evidentă și în epoca modernă și contemporană, în ciuda puternicului și răspânditului fenomen al secularizării.

Biserica este chemată nu numai să dea un sens și o interpretare adevărată evenimentelor ce se produc în luptele oamenilor de azi și să proclame reconcilierea, ci ea are și o sarcină profetică, aceea de a discerne unde lucrează puterile împărăției lui Dumnezeu și de unde sunt stabilite semnele ei ascunse.

Noua Europă trebuie ajutată să se clădească reînsuflețind rădăcinile creștine ale originilor sale".

„Credința creștină a format continentul european, iar unele dintre valorile sale fundamentale au inspirat apoi idealul democratic și drepturile umane ale modernității europene. Pe lângă faptul că este un loc geografic, Europa este un concept îndeosebi cultural și istoric, care este caracterizat drept continent și datorită forței unificatoare a creștinismului, care a știut să integreze între ele popoare și culturi diverse.

Procesul de lărgire a Uniunii Europene la alte țări nu poate să privească doar aspecte geografice și economice, însă trebuie să devină o reînnoită armonizare a valorilor care să se exprime prin lege și prin viață.”

„Evanghelia lui Hristos, a constituit elementul unificator al popoarelor

europene timp de mai multe secole, rămâne în continuare astăzi un

izvor inepuizabil de spiritualitate.”

Sanctitatea Sa, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în discursul prilejuit de vizita sa în România, subliniază faptul că: “Dacă Europa occidentală dorește să iasă din impasul spiritual în care se găsește astăzi, ea trebuie să se întoarcă la sursa și să reîntărească legaturile ei cu Dumnezeu și creația acestuia”, Vaclav Havel, într-un limbaj intelectual a exprimat, în mesajul său din februarie 1999, același apel al căutării, unite cu căință pentru trecut, a unei spiritualități pentru Europa, a unei inspirații venită de sus pentru construirea Europei unite: “Europa trebuie să aibă o reflecție hotărâtă privind ambiguitatea contribuției ei la dezvoltarea omenirii … Europa trebuie să înceapă cu ea însăși… să respecte ordinea superioară cosmică ca pe ceva ce ne depășește și, de asemenea, ordinea morală drept consecință. Umilința, amabilitatea, respectul a ceea ce nu înțelegem, sentimentul profund de solidaritate cu ceilalți, voința de a face sacrificii sau fapte bune pe care numai veșnicia le va răsplăti, acestea sunt atâtea valori care ar putea fi programul construcției europene.”

În această perioadă de început de mileniu Biserica nu are decât un singur răspuns: “Ca toți sa fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”(Ioan 17, 21) Unitatea întregii omeniri, sfâșiată astăzi, este voința lui Dumnezeu: “…fiind în Hristos Iisus, voi care altă dată erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos … uniți într-un singur trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia. Și, venind, a binevestit pace vouă celor de

departe și pace celor de aproape.”(Ef. 2, 14-17)

Referindu-se la ideea integrării unei țări ortodoxe în Uniunea Europeană, Prea Fericitul Părinte Arhiepiscop Hristodoulos al Atenei a ținut să atragă atenția că „influențați de ateismul generat de iluminism, europenii de astăzi urmăresc sa creeze o Europă care refuză creștinismul. Dacă vor reuși, atunci Uniunea Europeană va deveni foarte fragilă, gata să moară chiar in fașă”. Susținând cu tărie ideea că civilizația europeană are ca fundament civilizația creștină: „…ei spun că ateismul trebuie să se impună în societate ca astfel să realizeze principiile așa-numitului iluminism, principii între care ei amintesc drepturile omului, pacea, dreptatea și solidaritatea socială. Le răspundem că toate aceste principii sunt principii profund creștine”.

Biserica nu face politică, fiindcă rolul ei nu este cel de a diviza pe credincioși după opțiunile lor, ci de a-i uni pe toți în Hristos. Pentru a păstra unitatea neamului și a credincioșilor Biserica trebuie să se situeze dincolo de opțiunile politice ale partidelor.

Misiunea Bisericii țintește la depășirea diviziunilor care bântuie în lumea naturală și socială, călăuzind spre comuniunea pe care Dumnezeu o oferă lumii, ca Trup al lui Hristos, Biserica.

Biserica Ortodoxă este chemată să reînnoiască și să intensifice angajamentul ei ecumenic atât pe plan național cât și pe plan regional.

Din punct de vedere ortodox există un angajament politic al creștinului menit să contribuie la eliberarea oamenilor și societății de toate formele de alienare, de exploatare, de opresiune, pentru dreptate socială, pentru integritatea creației, pentru apărarea omului de alienări sexuale, dar acest angajament nu este rezultatul vreunei ideologii, ci ca o consecință firească a

participării sale la viața de comuniune a Sfintei Treimi în Biserică.

Unitatea reală a Europei nu se poate realiza fără o unitate de spirit și

fără o comuniune culturală – incluzând comuniunea sau compatibilitatea confesională – pe fundamentul căreia să se construiască piața unică, dreptul uniform și politica de apărare comună. Unitatea în plan religios nu numai că este parte a conceptului de Uniune Europeană în general, dar îi și premerge, îl condiționează. O Europă cu biserici surori care se dușmănesc și se exclud reciproc, o Europă minată de războaie religioase nu poate fi unită cu adevărat.

Biserica nu este o realitate închisă în sine: ea este trimisă în lume și este deschisă lumii. Noile posibilități care apar într-o Europă deja unită, și care sunt pe cale de a desființa frontierele acesteia pentru a uni popoare și culturi din partea centrală și orientală a continentului, constituie o provocare pe care creștinii din Orient și din Occident trebuie să o înfrunte împreună. Cu cât aceștia vor fi mai uniți în a-l mărturisi pe unicul Domn, cu atât mai mult vor contribui la a da glas, consistență și spațiu spiritului creștin al Europei, sfințeniei vieții, demnității și drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptății și solidarității, păcii, reconcilierii, valorilor familiei, ocrotirii creației. Întreaga Europă are nevoie de bogăția culturală făurită de creștinism.

Biserica în ansamblul ei este chemată să reprezinte idealul vieții autentice și ținta ce trebuie atinsă de omul modern prins în ițele debusolante ale vieții. Redescoperirea vieții teocentrice trebuie să facă din omul contemporan o persoană ce-și înțelege motivul existenței sale pe pământ și împlinirea acestei existențe numai în comuniunea cu semenul și cu Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă are destule puteri pentru a răspunde chemării sale – ea poate să lumineze cu lumina ei calea pe care o urmează umanitatea, poate să deștepte conștiința, poate să anunțe vestea cea bună acelora care sunt împovărați și întristați.

Cea mai valabilă contribuție pe care Biserica o poate aduce în momentul de față la înfăptuirea mai binelui pentru Europa și lumea întreagă este aceea de a reface în adevăr și dragoste unitatea pentru care s-a rugat Iisus. (Ioan, 17, 20-21). Numai această unitate a lumii, prin unitatea Bisericii, nu va trebui să însemne niciodată uniformitate, ci, așa cum se spune de multă vreme și se repetă mereu fără a obosi, o unitate în diversitate.

Biserica călătorește ca o navă pe marea fără de sfârșit a lumii călăuzind spre veșnicie. În lume Biserica este chemată să-și împlinească misiunea, adică să mântuiască omul și lumea. Și aceasta o realizează rămânând fidelă propriei vieți și drumului ei și evitând identificarea cu lumea. Lumea rămâne pentru Biserică ceea ce este marea pentru corabia care spintecă apele. E doar un cadru exterior în care nava Biserică își continuă mersul de veacuri.

Noua misiune a Bisericii constă în desfășurarea comuniunii euharistice în toate domeniile vieții personale și sociale, în extinderea liturghiei ecleziale în ordinea și structura societății.

Biserica Ortodoxă, așa cum mărturisim în Crez, transcede orice limită etnică sau culturală, deci și opoziția Occident – Orient. După har și după chemarea dumnezeiască, dincolo de păcat și de greșelile lumești ale mădularelor ei – Trup al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt – ea este comunitatea chemată și capabilă, tot după har, să-i reunească pe toți oamenii și totul din om, să adune într-un tot dinamic valorile omenirii pentru a le oferi, în Hristos, prin Sfântul Duh, binecuvântării Tatălui. “Ale Tale dintru ale Tale, Ție-ti aducem de toate și pentru toate”, aceste cuvinte din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciune de implorare a darului Sfântului Duh, ilustrează minunat concepția și atitudinea Bisericii Ortodoxe privind integrarea europeană. Biserica Ortodoxă dorește ca fiecare dintre bisericile surori să-si trăiască viata proprie, în conformitate cu limba și tradițiile specifice. Acesta este aportul pe care spiritualitatea ortodoxă îl poate aduce Europei: unitate în diversitate în strălucirea Uni-Treimii dumnezeiești.

MISIUNEA PREOTULUI ÎN CONTEXTUL ACTUAL

A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri; de conștiința chemării și darului ei; înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor; mai concret, după Sfântul apostol Pavel, înseamnă: „a ști cum trebuie să ne comportam în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. III, 15).

Izvorul de inspirație și putere pentru cunoașterea și slujirea preoțească îl avem în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în experiența vie a Sfinților Părinți, învățători și păstori ai Bisericii. Cu aceștia, în același Duh cu „mai Marele Păstorilor” (I Petru IV, 4), ne aflăm în acea continuitate harică neîntreruptă, în „succesiunea apostolică”. Le suntem urmași, potrivit poruncii aceluiași Apostol: „Fiți următori mie, precum eu sunt următor lui Hristos” (I Cor. XI, 1).

Misiunea preotului în contextul de astăzi, când societatea noastră consumistă ridică cu mare greutate ochii spre cer, fiind puternic atrasă de cele materiale.

Preotul este cu adevărat preot, în modul său de a fi și de a activa, dacă se identifică cu Domnul Hristos, Păstorul cel Bun. Deci, cu cât Hristos este cunoscut mai bine, cu atât mai mult se va trăi în intimitate cu El prin rugăciune, meditație, prin slujire, prin predică și vizitele pastorale.

Preotul este încă recunoscut și apreciat de către credincioși, este prețuit de toți pentru slujirea sa. Această stare de fapt facilitează activitățile și misiunea preotului, dar în același timp este o chemare continuă la a fi demn de venerația lumii prin propriul comportament.

S-a vorbit și s-a scris mult despre misiunea preoțească: tema rămâne însă mereu actual, mereu vie. Pentru ca și noi, în timpul nostru, suntem chemați „împreuna lucrători cu Hristos”, „iconomi” ai Evangheliei și „Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. IV, 1), prin care să slujim cu un dar propriu Bisericii.

Misiunea preoțească își are temeiul, ființa, în misiunea Mântuitorului și în cea a Apostolilor. Adânc și revelator ne redă Sfântul Evanghelist Luca momentul chemării și alegerii Apostolilor: „In zilele acelea, Iisus a ieșit la munte ca să se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu, și când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli” (Luca VI, 12-13).

Domnul s-a rugat mai întâi Tatălui. În chemarea la apostolat, avea loc un act dumnezeiesc, un act creator. După Tradiția Sfânta, Tatăl lucrează totul prin Fiu, în Sfântul Duh. Acum, pentru instituirea acestei Sfinte Taine, Fiul se roagă, comunică cu Tatăl; căci rugăciunea e dialog divin și dialogul divin e ziditor. Iar „când s-a făcut ziuă” spune Sfântul Evanghelist, deci dimineața, a chemat pe ucenici și I-a ales pe cei doisprezece: ca în „dimineața” zilelor creației, când mereu se zidea ceva nou (Fac. I), aceasta ne spune ca vocația de apostol și în continuare cea de preot e o zidire, o formare, o modelare speciala după chipul Arhiereului cel veșnic.

Poartă în sine, de asemenea, un dar, „o harismă”, harisma „preoției sacramentale”, prin care știi ce ai de făcut, îți știi menirea. Sfânta Evanghelie ne face cunoscut și conținutul darului, al acestei „harisme”: „Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toți demonii – deci peste tot răul; de asemenea, să vindece bolile, – mai ales prin dezlegarea, prin iertarea păcatelor, vindecarea sufletelor; și i-a trimis sa propovăduiască Evanghelia împărăției” (Luca IX, 1), iar la Cina cea de Taină le-a zis: „Faceți aceasta întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). Înainte de a se înălța la cer, le mai poruncește: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-i pe oameni în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19). De la început le încredințează aceste daruri și slujiri de a învăța, de a vindeca și sfinți prin dumnezeieștile taine, de a stăpâni peste cel râu; daruri cu care aveau ei sa zidească o „casă duhovnicească, din pietre vii” (I Petru II, 5) Biserica, „temelia” și „piatra din capul unghiului” fiind El, Hristos.

De ființa tainei ține, odată cu chemarea, alegerea și împărtășirea acestor daruri, și „trimiterea”. E o adâncă pedagogie divină în lucrarea Mântuitorului cu Sfinții Apostoli. Domnul îi pregătește de-a lungul anilor petrecuți împreună cu dânșii; îi învață, îi supune la felurite încercări, le dă și lor să propovăduiască, să vindece, sa izgonească răul. Iar în ziua Învierii, după ce El Însuși învinge păcatul și moartea, îi instituie și pe ei părtași misiunii, lucrării Sale. „A venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: „Pace vouă!…. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertare și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-22).

Cuvântul a fost totdeauna considerat mijlocul de conducere a credincioșilor la Sfântul Potir. Adevăratul păstor de suflete trebuie sa fie un propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, căci daca nu va învață, nu va avea nici ce sfinți. Datori sunt preoții tineri ca sa-si scrie cuvântările cel puțin o perioada de 5 ani si în felul acesta sa transmită credincioșilor învățătura Evangheliei. Preotul este dator sa se pregătească necontenit căci centrul misiunii preoțești este cuvântul, predica. Predicatorul lipsit de hrana izvorâta din citirea zilnică a Sfintei Scripturi moare duhovnicește. După cum bine este cunoscut, succesul activității învățătorești decurge din cunoașterea aprofundată a Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiții, a Învățăturii de credință, cunoașterea realităților vieții si curățenia vieții preotului.

Gesturile preotului trebuie sa fie calculate, mersul demn, liniștit, veșmintele curate, îmbrăcămintea demnă de misiunea pe care o are in mijlocul credincioșilor.

Trăirea religioasă a preotului nu trebuie neglijata pentru ca fără aceasta orice pregătire științifică religioasa nu ar avea valoare pentru misiunea lui preoțească. În acest sens, viața familială a preotului trebuie sa fie ireproșabilă. Cu privire la viata casnica, chiar Sfinții Apostoli au hotărât ca trebuie priviți ca vrednici slujitori numai aceia a căror purtare in viata casnica este exemplara.

Preoția este taina prin care cei anume pregătiți primesc, prin punerea mâinilor și prin rugăciunea arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinți prin Sfintele Taine, și de a conduce pe credincioși la mântuire. Preoția deci se exprimă prin cele trei puteri sau misiuni: învățătorească, sfințitoare și conducătoare sau jurisdicționala. Acesta este cadrul întreitei activități în care preotul își desfășoară misiunea sa în parohie. De aceste trei puteri preotul trebuie să se folosească în îndeplinirea misiunii pe care o are.

Puterea învățătorească a fost dată de Mântuitorul odată cu cea sfințitoare, prin cuvintele: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

Puterea sfințitoare a fost dată, în chip deosebit, la Cina cea de taina, prin cuvintele: „Aceasta sa o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 14).

Despre puterea sfințitoare, Sfântul Apostol Pavel zice: „Așa să ne socotească pe noi, ca pe niște slugi ale lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1).

Puterea conducătoare a fost data prin cuvintele: „Cei ce va asculta pe voi, pe Mine mă asculta și cei ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 19, 16). Despre aceasta putere de conducere Sf. Grigore Teologul spune ca este „iscusit iscusințelor”.

Prin cele trei misiuni, preotul trebuie să îi aducă pe credincioși nu doar la poarta „tainelor lui Dumnezeu”, ci să îi pună direct în legătură cu harul lui Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh. Calitatea de conducător spiritual al credincioșilor îl situează pe preot în viata social-obșteasca în fruntea vieții morale, ca un trăitor real și exponent real al moralității, ca unul care ar trebui și trebuie sa fie vârful piramidei morale.

Preotul este „omul lui Dumnezeu” și a fost mereu în centrul atenției credincioșilor, cercetat în bucuriile și suferințele sale, așa cum Sfânta Scriptură ne dă mărturie despre profetul și preotul Samuil, despre care se spune: „Iată în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, om cinstit de toți și tot ce spune el se plinește. Sa mergem și noi acolo poate ne va arata calea pe care să apucăm” (I Regi 9, 6).

Preotul are darul de la Dumnezeu și chemarea să arate calea care duce la Dumnezeu, calea vieții morale: fiind o personalitate bine conturată din punct de vedere moral preotul are darul de a fi ascultat, exemplul său personal, ca și întreaga sa activitate devin roditoare în bine în rândul credincioșilor. „Iconom al tainelor lui Dumnezeu fiind și lucrător împreuna cu Hristos” (II Cor. 6, 1), el va răspunde în fata lui Dumnezeu pentru orice suflet pierdut sau câștigat.

Preotul trebuie sa se ridice la o înaltă trăire morală, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Abaterea de la moralitate, de la credința străbună, poate prejudicia lucrarea de mântuire a credincioșilor. Înrobirea în păcate devine dăunătoare vieții sufletești nu numai a preotului, ci și a credincioșilor, și în același timp, un lucru dăunător societății. Ceea ce-i spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este foarte important pentru fiecare preot: „Căci iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credința și s-au străpuns de mult dureri”. „Dar tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de aceasta, și urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea…” (I Tim. 6, 10-11).

Personalitatea religios-morala a preotului și a întregii lui familii este un factor esențial într-o buna pastorație. Familia preotului trebuie sa fie un exemplu de trăire morala a creștinismului, o adevărata oază de pace, liniște și armonie.

Dar ce calități trebuie sa aibă preotul pentru a fi un bun misionar?

1. În primul rând sa aibă conștiința preoțească de a lucra cu Dumnezeu pentru

mântuirea oamenilor;

2. Convingerea deplină în adevărurile religioase, care nasc plăcerea de a sluji cu toata inima pe Dumnezeu;

3. Preotul sa fie hotărât, cu intenție curată în propovăduire;
4. Din conduita preotului face parte și administrarea cinstita a bunurilor parohiale.

Preotul trebuie sa fie egal cu sine, acasă, în biserică, pe stradă, în familie, în cuvânt, în rugăciune. Preotul ori este sută la sută preot, ori nu e preot deloc. Nu merge cu jumătăți de măsură. El e însuși măsura daca e o măsură stricată, cum mai poate judeca? Ce fel de măsură poate fi pentru credincioși? Ce sfat poate de el? Iată câteva întrebări la care trebuie sa meditam.

După învățătura sfintei noastre Biserici, familia este un așezământ dumnezeiesc. Familia a fost, este și va fi pentru toate timpurile și în toate împrejurările vieții realitatea cea mai sigura, temelia cea mai de nezdruncinat, instituția cea mai desăvârșită care asigură dezvoltarea atât a vieții fizice, cât și a celei sufletești. Ea asigura prosperitatea și fericirea societății și a individului. Ea trebuie mereu apărată, îndrumată și de slujitorii altarelor. Mijloacele care-i stau la îndemână preotului pentru îndrumarea vieții morale și sociale ale familiei sunt multiple. În primul rând vizitele pastorale mai ales în familiile dezechilibrate, tulburate, în care sunt conflicte între părinți sau între părinți și copii, unde si-au făcut loc păcate grele, prin care se sapă la temelia familiei. Prin toata priceperea și știința lui, preotul va lupta pentru salvarea integrității familiei și punerea ei pe temelia sigură a virtuților.

Prin predici, cateheze, ori cuvântări ocazionale, prin îndrumări particulare, prin toate ocaziile care i se oferă, preotul trebuie sa fie activ în viața credincioșilor deprinderi sănătoase de dragoste, de munca, de ascultare față de autorități, respectarea semenilor etc.

Sfânta Liturghie, Sfintele Taine și ierurgiile sunt valori inegalabile prin ele însele, cele mai eficiente mijloace de care se poate folosi preotul în activitatea sa misionară.

Cu ajutorul lor preotul este dator să slujească atât oamenilor, cât și lui Dumnezeu, cunoscând ca prin sfintele slujbe se luminează mințile credincioșilor și se insuflă harul divin, acea putere data lor spre a putea înțelege binele suprem și de a propăși în noua viața religios-morală, acea viață „în Hristos”.

Prin tot ceea ce face și mai ales prin cuvânt și exemplu personal, preotul trebuie să urmărească întărirea și educarea membrilor familiei spre aceleași valori din totdeauna ale poporului roman, cum ar fi: cinstea, spiritul de dreptate, corectitudinea, dragostea de limbă, de muncă.

Preotul nu trebuie să uite, de asemenea, să combată, prin predici și mai ales în scaunul sfintei spovedanii, păcatele și viciile care destramă familia, arătând ca un părinte bun, dar și aspru în același timp, gravitatea și urmările păcatelor grele, cum ar fi: avortul, desfrâul, divorțul, lipsa educației copiilor.

O altă latură importantă, în misiunea preotului, este înfățișarea în fața credincioșilor a concepției creștine despre muncă și valoare.

Prin cuvânt și faptă, preotul va arata că munca folosește omului, deoarece prin ea își câștigă în chip cinstit cele ale traiului și pentru ca munca îi dezvoltă atât puterile trupești cât și cele sufletești.

Preotul trebuie să arată prin predici și cateheze credincioșilor care sunt păcatele și cum credincioșii se pot păzii de acestea.

Pentru o misiune plină de roade, preotul trebuie să trăiască Sfânta Evanghelie, dovedind ca el însuși crede și vrea sa se mântuiască, ca el însuși vrea sa fie model întru toate pentru păstoriții săi.

Apostolia sau preoția se desfășoară în lume prin puterea Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu a făcut din pescari apostoli și din păgâni mucenici.

Din timpurile apostolice și până astăzi, s-au întors la Dumnezeul cel adevărat mulțimi de oameni rătăciți în idolatrie, popoare întregi s-au încreștinat.

Preotul trebuie sa aibă mereu în față deviza Sfântului Grigore de Nazianz: „Nu pot suferi să se smintească întru mine cineva, din cei care cercetează cu atenție faptele mele…” și atunci de bună seamă se vor odihni asupra lui darurile și binecuvântarea lui Dumnezeu, iar din partea credincioșilor se va bucura de prețuirea și respectul ce i se cuvine.

Sarcina tinerei generații de preoți este deci de a prelua tezaurul spiritual propriu spiritualității ortodoxe, de a-l îmbogăți si înnoi și de a-l transmite mai departe nealterat

Noi toți care am primit Taina Sfintei Preoții, avem în fata conștiinței acel moment liturgic de după sfințirea Darurilor, când Arhiereul sfinților ne-a încredințat în mâna Sfântul Agneț, Trupul lui Hristos, rostind: „Primește odorul acesta și-l păstrează pe El până la a doua și slăvită venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are sa-l ceară de la tine”. Acest gest sacru cuprinde în sinteza întreaga răspundere a preotului pentru Trupul lui Hristos. Nu numai pentru cel de pe Sfântul altar, ci pentru întreg Trupul Domnului – Biserica; și fiecare preot pentru parohia, biserica încredințată lui. Răspundere înaintea lui Dumnezeu și a celor încredințați spre păstorie. Dar o răspundere unită cu încrederea.

Preotul nu slujește niciodată singur. E împreuna cu Iisus Hristos, capul Bisericii a cărui „preoție este, după cuvântul Prea Fericitului Patriarh Justinian, un act de slujire, de slujire nesfârșită până la jertfă” și care a spus ucenicilor înainte de a se înălța de la ei: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei XXXVIII, 20). – E împreuna cu Sfinții Apostoli și cu Sfinții Părinți, urmându-le, citindu-i, împlinindu-le cuvintele, îndeosebi ale Sfântului Pavel către ucenicii lui: Timotei și Tit (I Tim. III, 1-12; Tit I, 5-9). E împreună cu credincioșii pe care slujindu-i și crescându-i în „credință în adevăr și în dragoste”, „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. IV, 13), preotul însuși se întărește prin ei, prin râvna, roadele și dragostea lor, așa cum toți facem aceasta experiența în viața Bisericii. Dar atunci la răspundere și încredere se adaugă bucurie și nădejde. Bucurie ca îți împlinești o chemare și îți aduci ofrandă, rodul tău. O ofrandă smerită, dar în serviciul unor valori sacre: Biserica și neamul tău, Bucurie și nădejde în Acela care a mângâiat și răsplătit pe înmulțitorul talanților: „Bine, slujitor bun și credincios” (Matei XXV, 21).

BIBLIOGRAFIE:

*** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. I.B.M al B.O.R, București, 1984.

Declarația comună a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II si a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist semnată la Vatican in data de 12 octombrie 2002 în în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureștilor, 2002.

Discursul Prea Fericitului Părinte Hristosulos, Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada, prilejuit de vizita Sa în România din 4-11 iunie 2003 în http://www.patriarhia.ro.

BARTOLOMEU, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, “Biserica Ortodoxă si Europa contemporană” în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureștilor, 2000.

BOȘTINĂ, Maria Claudia, Ortodoxia în vâltoarea istoriei contemporane. Misiunea actuală a Ortodoxiei, în Rev. Mitropolia Olteniei, Nr. 5-8 / 2002.

BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iasi, 1995.

IDEM, „Dicționar de Teologie Dogmatică și ecumenică” Ed. România Creștină, București, 1999.

BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, Ed. Paideia, București 1997.

COMAN, Pr. Dr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, București, 1995.

COMAN, Pr. Prof. Dr. I. GH., Chipul preotului după sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în rev. Studii Teologice nr. 3-4/1956.

GUEIT, Jean, L'unite europeenne comme enjeu de l'ecumenisme, Service orthodoxe de presse, no.251, septembre-octombre 2000.

METALLINOS, Gheorghios D. , “Parohia. Hristos in mijlocul nostru”, Ed. Deisis, 2004.

MIHĂIȚĂ, Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei „Ortodoxie și ecumenism”, Ed. ASA, Bucuresti, 2000.

IDEM, Misiologie Creștină, Ed. ASA, București, 2002.

MIHOC, Pr. Prof. Dr. Vasile, Preoția și slujirea credinciosului în lume, în rev. Mitropolia Ardealului nr. 4/1986.

MOISESCU, P.F. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Anastasia, București, 2003.

NECULA, Pr. Dr. Nicolae, Misiunea preotului în contemporaneitate, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureștilor, 2001.

NEWBIGIN, Leslie, The Other Side of 1984, WCC, Geneve 1983.

PAPA Ioan Paul al II-lea, Ecclesia în Europa în site-ul http://www.catholica.ro.

IDEM, Predici în http://www.greek-catholic.ro.

PAUL, Jacques, „Biserica și cultura în Occident”, vol. 1 , Ed. Meridiane, București, 1996.

POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, “ Transfigurare si secularizare. Misiunea bisericii intr-o lume secularizată” în Studii teologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie 1994.

IDEM, “Ortodoxia la sfârșit de mileniu” în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureștilor, 2000.

IDEM, „ Iisus Hristos Pantocrator”, E.I.B.M.B.O.R., 2005.

POPESCU, Prof. T. M., Sfintenia și raspunderile preoției, în rev. Studii teologice, IV (1952) nr. 3-4.

SEVERIN, Adrian, Latinos și Byzantion, Ed. Universitaria, București, 2003.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Exigentele ecumenismului actual din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane (Conferință susținută de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist la Universitatea din Munchen – 9 mai 2003) în http:// www.crestinism-ortodox.ro.

VASILESCU, Lucreția, Ecumenismul la început de mileniu trei – istoric, provocări, speranțe, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureștilor, 2001.

VERZAN, Sabin, Păstorul cel bun, o nevoie a vremii de azi, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/1955.