Misiunea Armatei Romane In Irak, In Cadrul Fortelor N.a.t.o
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. TRATATUL DE LA VARȘOVIA-TRATAT DE PRIETENIE,
COLABORARE ȘI ASISITENȚĂ MUTUALĂ
Contextul politic al înființării Tratatului
Contextul economic al înființării Tratatului
Contextul militar al înființării Tratatului
1.3.1. Nicolae Ceaușescu și programele industriei de apărare
Specificațiile Tratatului
Reticențe care blochează
Întrevederi fără urmări
Condamnarea invadării Cehoslovaciei și "războiul întregului popor"
Distanțarea României față de Tratatul de la Varșovia nu era chiar atât de mare
Destrămarea Tratatului
Blocarea infiltrării instituționalizate
Războiul I în viziunea istoricilor
Alungarea consultanților pe probleme de informații
Percepțiile serviciilor de informații americane
CAPITOLUL II . ARMATA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ
Armata României după Revoluție
Orientarea către N.A.T.O.
Politica răsăriteană a României: 1990-2005
Caracteristici principale, premise și resurse
Eforturile de integrare și strategia de transformare
Dimensiunea politică
Cooperarea cu N.A.T.O.
România și etapele lărgirii N.A.T.O.
Rolul României în N.A.T.O.
Etapele parcurse în vederea aderării. Legislație specifică
Momentul integrării României =în N.A.T.O.
Aderare versus integrare: etape ce rămân de parcurs până la integrarea completă în NATO
CAPITOLUL III. STUDIUL DE CAZ-MISIUNEA ARMATEI ROMÂNE ÎN IRAK,
ÎN CADRUL FORȚELOR N.A.T.O.
Scurt istoric al zonei de conflict
Contextul politico-militar (etapa pre conflict armat)
Desfășurarea Războiului
Concepția de întrebuințare a forțelor
Poziționarea forțelor
Desfășurarea conflictului
Etapa post conflict armat și implicarea Armatei României
Politica de securitate și apărare națională a României vis-a-vis de războiul din Irak
Operații în Irak-informații generale
Activitățile CIMIC
Misiunile Armatei României în Irak
Misiuni – Participarea în Irak
Retragerea trupelor din Irak
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Lucrarea de față se dorește a fi o relatare a unor evenimente relativ recente care și-au pus amprenta puternic asupra României, și în special a Armatei. Repet, lucrarea se dorește a fi o relatare și în niciun caz o analiză a evenimentelor pentru că nimeni nu are dreptul de a judeca istoria, fără a fi părtaș, și fără a fi trăit în acele vremuri.
Conținutul lucrării tratează două perioade importante: România în perioada comunistă și România în perioada postcomunistă, și implicit schimbările care au afectat Armata României, perioade redate prin ochii celor două mari blocuri mondiale, cei doi poli în jurul cărora gravitează evenimentele mondiale: S.U.A. alături de NATO pe de o parte și Federația Rusă de cealaltă parte.
Primul capitol tratează România în cadrul Tratatului de la Varșovia, atât din punct de vedere politic, economic cât și militar. Lucrarea începe cu prezentarea conjuncturii care a determinat intrarea României în cadrul Tratatului, continuă cu prezentarea aspectelor și situațiilor tensionate din cadrul Tratatului, obligațiile României, dar conferă și informații despre destrămarea Tratatului.
Al doilea capitol tratează parcursul României, imediat după Revoluția din 1989, perioadă de aproape 18 ani de tranziție din România care a ridicat numeroase semne de întrebare asupra necesității și eficienței reformei din domeniile socialului, economicului, juridicului, culturalului, etc. Una din problemele cu care România s-a confruntat după decembrie ’89 a fost cum să-și vindece cât mai repede ,,rănile’’ provocate de perioada comunistă și mai ales ce reforme sunt necesare regăsirii drumului către democrație.Sunt relatate modificările și eforturile susținute pentru a adera la NATO, dar și pentru integrarea UE. Sunt prezentate aspecte referitoare la modificarea legislației, la înzestrarea Armatei, și prezintă pașii aderării la cele două organizații majore, care astăzi se prezintă a fii apăratorii democrației și stabilității mondiale.
În capitolul trei se regăsește studiul de caz care prezintă atât cel de-al doilea război din Golf, cât și contribuția și implicarea Armatei României, lucru care dovedește atât capabilitățile și profesionalismul armatei, cât și încrederea de care se bucură aceasta, acest lucru realizându-se prin deplina integrare în structurile NATO și UE, dar și faptul că tranziția s-a încheiat, la capitolul armată lucrurile fiind pozitive.
De ce o întoarcere în trecut? Pentru că istoria se repetă și putem învăța din propriile greșeli, pentru că trecutul este un izvor nesecat de idei, învățăminte și soluții pentru problemele cu care ne confruntăm.
În acest sens mi-am propus o reactualizare a unor momente a căror valoare istorică este de necontestat și de neuitat pentru România.
TRATATUL DE LA VARȘOVIA-TRATAT DE PRIETENIE, COLABORARE ȘI ASISITENȚĂ MUTUALĂ
1.1.Contextul politic
Tratatul de la Varșovia a fost alianța politico -militară a statelor socialiste, din Europa, aliate ale Uniunii Sovietice și aflate în sfera ei de influență. Țările membre au folosit uriașul ei potențial militar și au căutat să se apere în comun în condițiile existenței pe continent a unui bloc militar rival.
Istorici și politologi caută să descifreze cât mai multe din tainele care se ascund în spatele acestei aparent puternice organizații politico-militare: care au fost rațiunile înființării ei, scopurile, acțiunile și eficiența acestora în cei peste 35 de ani de existență.
Actul de constituire a Organizației – numit Tratatul de Prietenie, Colaborare și Ajutor Reciproc – s-a semnat la Varșovia la 14 mai 1955 de către persoanele împuternicite cu autoritatea supremă în U.R.S.S., Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia, România, Bulgaria și Albania (care s-a retras în 1968). Toți istoricii sunt de acord că Tratatul s-a dorit o replică la Tratatul Nord-Atlantic (N.A.T.O.), înființat încă din 1949. În subsidiar, Pactul de la Varșovia era și un instrument la dispoziția liderilor de la Kremlin – de cele mai multe ori în acord cu liderii comuniști din țările semnatare – de a impune si menține, într-o zonă bine delimitată, un sistem de valori cât mai apropiat de cel existent în U.R.S.S. și, prin aceasta, de a asigura influența si dominația acestei superputeri într-un spațiu cât mai larg. În acest fel, echilibrul geopolitic și geostrategic instituit la sfârșitul războiului se putea menține chiar în condiții precare și într-o dinamică având mereu tendința de a scăpa de sub control și de a căpăta o dezvoltare independentă.
Studii mai recente demonstrează că strategii sovietici erau la curent cu preocupările colegilor lor din Occident, iar reacția în plan politic-organizatoric a apărut mult mai devreme decât s-a știut până acum. În ianuarie 1951 (deci la mai puțin de un an și jumătate de la înființarea N.A.T.O.), Stalin convoaca responsabilii politici fideli (nu neapărat cei mai reprezentativi ca autorități de stat, de exemplu, din România nu a participat șeful Statului ci Gh. Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș) din țările de "democrație populară" europene într-o conferință secretă la Moscova și le fixează misiuni precise, într-o concepție unitară, pentru pregătirea forțelor armate din statele de unde proveneau. În acest scop Stalin a stabilit și un orizont de timp: trei ani. Pentru a fi mai bine înțeles, la finalul celor 16 minute cât a durat sedința pe care a prezidat-o nemijlocit, "tătucul" le-a spus: "Atrag atenția că cei doi-trei ani pe care-i avem înaintea noastră sunt un răgaz nu pentru a munci, ci pentru a ne înarma…". Sigur, în ciuda sentimentului de stăpânitor absolut și veșnic, specific dictatorului comunist de la Kremlin, natura a avut și ea un cuvânt de spus: Stalin n-a supraviețuit termenului pe care singur l-a fixat subalternilor săi din țările de "democrație populară", încetând din viața la 5 martie 1953.
1.2. Contextul economic
Tratatul sau Pactul de la Varșovia a fost o structură specifică pentru perioada istorică postbelică condusă de cele două superputeri globale: S.U.A. si U.R.S.S. promovând două modele antagonice de organizare economică și social-politică a societății contemporane: capitalist și socialist.
Competiția pentru supremație în plan militar, a determinat o cursă a înarmărilor nemaiîntâlnită în istoria umanității, cu o risipă, de asemenea unică, de resurse materiale, financiare și de inteligență umană, fără precedent, fapt ce s-a finalizat prin colapsul uneia din părți, U.R.S.S. dispărând de pe harta politică a lumii, dezintegrându-se în mai multe republici componente, locul și rolul de moștenitoare a Uniunii Sovietice revenindu-i Federației Ruse.
În toată perioada celor 36 de ani de existență, adică între anii 1955 și 1991, în condițiile „cortinei de fier", care a divizat continentul, a războiului ideologic, a unor perioade de destindere și tensionare a relațiilor dintre cele două pacte, chiar de criză, totuși pe continentul european au fost ani de pace și stabilitate, mai mulți decât în perioadele anterioare ale istoriei continentului nostru.
România a fost membru fondator al Alianței, având însă, după 1964, o poziție distinctă, chiar unică, în cadrul Tratatului, refuzând constant integrarea deplină în structurile sale. În relațiile din interiorul Tratatului au existat și momente tensionate provocate de dorința unor membri de a reforma sistemul ori chiar de a-l părăsi. A fost vorba de cele trei momente de criză din istoria Tratatului și anume: revoluția din Ungaria (1956), intervenția „celor cinci" în Cehoslovacia (1968) și criza din Polonia (1980-1981).
Ceea ce s-a scris până în 1990, de-o parte și de alta a „cortinei de fier", a purtat amprenta razboiului ideologic între cele două „lagăre": capitalist și socialist. Cred că a sosit momentul, după ce Tratatul de la Varșovia și-a încetat activitatea, ca ceea ce s-a realizat sub egida sa, bine sau rău, să treacă în grija istoricilor, care, după stravechea deviză "sine ira et studio", să întreprindă studii temeinice asupra acestei perioade a istoriei recente, mai ales că sunt protagoniști încă în viață, care ar mai putea depune mărturii inestimabile.
Istoriografia nu este prea bogată, în primul rând în statele foste membre ale Alianței. În primul deceniu de după înființarea sa au fost editate doar documente și cuvântări oficiale, comentarii ale propagandei, care lăudau inițiativa constituirii sale.
Studiul documentelor legate de redactarea Statutelor, atât pentru perioada de pace, cât și în caz de război, este deosebit de important și pentru istoria României, deoarece țara noastră a fost singura care a acționat contra proiectelor sovietice de integrare ale statelor membre, după modelul N.A.T.O. (model căruia i s-a opus Franța).
Luând în considerare efectivele umane și dotarea în tehnică de luptă, bugetele alocate cheltuielilor militare, strategia și tactica, doctrina militară trebuie scos în evidență faptul că România a fost singurul membru care n-a avut trupe sovietice pe teritoriul național din 1958, iar după 1969 , a refuzat sistematic să participe la manevre cu trupe pe teritoriul altor state și în primul rând al său. De asemenea, după 1968 și-a creat propria industrie de apărare, refuzând astfel inte-grarea în fabricarea dotării necesare, pregătindu-se după regulamente proprii și refuzând prezența inspectorilor de la Moscova.
1.3. Contextul militar al înființării Tratatului
Totodată, Tratatul sau Pactul de la Varșovia a fost o structură specifică pentru perioada istorică postbelică, numită a războiului rece, a lumii bipolare, concretizate în plan militar în Europa, prin apariția și existența celor două alianțe rivale: N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia, care erau conduse de cele două superputeri globale: S.U.A. si U.R.S.S..
Competiția pentru supremație în plan militar, mai ales în condi-țiile apariției armamentului nuclear, a determinat o cursă a înarmărilor. La rândul ei, alianța politico- militară, Tratatul de la Varșovia, după 36 de ani de existență, și-a încetat activitatea, iar N.A.T.O. a rei recente, mai ales că sunt protagoniști încă în viață, care ar mai putea depune mărturii inestimabile.
Istoriografia nu este prea bogată, în primul rând în statele foste membre ale Alianței. În primul deceniu de după înființarea sa au fost editate doar documente și cuvântări oficiale, comentarii ale propagandei, care lăudau inițiativa constituirii sale.
Studiul documentelor legate de redactarea Statutelor, atât pentru perioada de pace, cât și în caz de război, este deosebit de important și pentru istoria României, deoarece țara noastră a fost singura care a acționat contra proiectelor sovietice de integrare ale statelor membre, după modelul N.A.T.O. (model căruia i s-a opus Franța).
Luând în considerare efectivele umane și dotarea în tehnică de luptă, bugetele alocate cheltuielilor militare, strategia și tactica, doctrina militară trebuie scos în evidență faptul că România a fost singurul membru care n-a avut trupe sovietice pe teritoriul național din 1958, iar după 1969 , a refuzat sistematic să participe la manevre cu trupe pe teritoriul altor state și în primul rând al său. De asemenea, după 1968 și-a creat propria industrie de apărare, refuzând astfel inte-grarea în fabricarea dotării necesare, pregătindu-se după regulamente proprii și refuzând prezența inspectorilor de la Moscova.
1.3. Contextul militar al înființării Tratatului
Totodată, Tratatul sau Pactul de la Varșovia a fost o structură specifică pentru perioada istorică postbelică, numită a războiului rece, a lumii bipolare, concretizate în plan militar în Europa, prin apariția și existența celor două alianțe rivale: N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia, care erau conduse de cele două superputeri globale: S.U.A. si U.R.S.S..
Competiția pentru supremație în plan militar, mai ales în condi-țiile apariției armamentului nuclear, a determinat o cursă a înarmărilor. La rândul ei, alianța politico- militară, Tratatul de la Varșovia, după 36 de ani de existență, și-a încetat activitatea, iar N.A.T.O. a reușit să in-cludă în structurile sale, în două etape, pe foștii membri ai Tratatului, cu excepția Federației Ruse și a republicilor succesoare, fară cele trei state baltice, devenite și ele membre ale Pactului Nord Atlantic.
România a fost membru fondator al Alianței, având însă, după 1964, o poziție distinctă, chiar unică, în cadrul Tratatului,refuzând con-stant integrarea deplină în structurile sale.
Oricine studiază serios istoria continentului sau a statelor socialiste din Europa nu poate face abstracție de existenta și acțiunile legate de această alianță politico-militară. Cu atât mai mult, în cazul României care, repet, a avut o poziție distinctă. O incursiune în istoria Tratatului de la Varșovia scoțând în evidență poziția specială a României, este o necesitate. Cu atât mai mult cu cât, pe tot parcursul existenței Pactului, nu se putea face asemenea studii, activitatea Tratatului fiind un subiect cvasi-tabu, iar accesul la documente era descurajat de restricțiile formidabile ale secretului militar. În plus, ceea ce s-a scris până în 1990, de-o parte și de alta a „cortinei de fier", a purtat amprenta razboiului ideologic între cele două „lagăre": capitalist și socialist.
Astfel, dacă avem în vedere faptul că mai întâi a apărut N.A.T.O., în 1949, ca o structură militară și politică menită să apere „bătrânul continent" de potențialul pericol militar și ideologic comunist, dar și să legitimeze prezența forțelor armate americane, constituirea Tratatului de la Varșovia a rezultat din însăși logica bipolarismului, a doctrinelor politico-militare ce s-au cristalizat în perioada imediat postbelică (ex: doctrina „îndiguirii" expansiunii comuniste, ce poartă numele preșe-dinților Truman și Eisenhover), dar și a socialismului, pornind dintr-o singură țară și transformat într-un sistem mondial, sau, cum spunea propaganda acelor ani, în „lagărul socialist!”.
România se gasea în sfera de influență sovietică, cu trupele Armatei Roșii pe teritoriul ei, tratată ca un învins, cu armata decimată și prin Tratatul de Pace de la Paris, sub povara plății despăgubirilor de război. În plan geostrategic țara se găsea în interiorul zonei de do-minație sovietică, la frontiera cu U.R.S.S. și alte state socialiste, iar în planurile militare ale N.A.T.O. era tratată ca un adversar ce trebuia cucerit și neutralizat. În același context, singurul lucru pe care-l putea face Bucureștiul era să se supună dispozițiilor Moscovei, să devină membru fondator, dar să-și capete un spațiu propriu de manevră, în special după plecarea trupelor sovietice, să aiba o poziție distinctă, care să-i permită afirmarea interesului național și căutând să-și ofere bune-le oficii de mediatoare între diverse părți aflate în dispute sau conflict.
Evoluția structurilor politico-militare, pornind de la faptul că i-nițial ele au fost foarte simple, subordonate Ministerului Apărării din U.R.S.S., iar procesul de constituire a unor structuri proprii, teoretic independente de cele sovietice, a fost un proces care s-a întins pe parcursul multor ani, etapa principală fiind finalizată în 1969, dar discuțiile și măsurile de reorganizare continuând până la desființarea Tratatului.
Având în vedere că Tratatul a fost o organizație, în primul rând militară, iar trupele afectate de fiecare stat membru al Alianței, reunite în Forțele Armate Unite, au reprezentat baza puterii sale militare.
Luând în considerare, după cum am mai specificat și în subcapitolul precedent, efectivele umane și dotarea în tehnică de luptă, bugetele alocate cheltuielilor militare, strategia și tactica, doctrina militară, vital este a se ține cont de faptul că România a fost singurul membru care n-a avut trupe sovietice pe teritoriul național din 1958, iar după 1969 , a refuzat sistematic să participe la manevre cu trupe pe teritoriul altor state și în primul rând al său. De asemenea, după 1968 și-a creat propria industrie de apărare, refuzând astfel integrarea în fabricarea dotării necesare, pregătindu-se după regulamente proprii și refuzând prezența inspectorilor de la Moscova. În plus România a avut doctrina sa națională, iar cea comună a Tratatul de la Varșovia, a fost adoptată abia în ultimii săi ani de existență.
Așa numitele momente "grele", legate de evenimentele din Po-lonia și Ungaria, apoi cele din Cehoslovacia și Polonia, corelate cu ceea ce s-a numit „doctrina suveranității limitate" (Brejnev-Sonnenfield). Având în vedere ca în comunicatele și declarațiile Comitetului Politic Consultativ membrii Tratatului, la inițiativa, în special a U.R.S.S., au luat atitudine în probleme care au marcat istoria perioadei,sunt legate și de situația specială a Germaniei și Berlinului, ambele divizate, cât și de războaiele din Indochina, Orientul Apropiat și Mijlociu, crizele din state ale Africii și Americii Latine, inclusiv cea a rachetelor din Cuba.
Desigur că locul și rolul României în cadrul Tratatului de la Varșovia continuă să fie un subiect deschis,trebuie concis că România, n-a fost nici aliat rebel, nici un stat ce a facut jocurile altcuiva, ci pentru ideea unei poziții distincte, a fost o voce aparte, printre toți membrii Tratatului, convinsă că nu-l poate părăsi, iar „dizidența" României s-a înscris în limitele acelor limite tolerante de liderii celor două alianțe, U.R.S.S. și S.U.A., România jucând, într-un fel sau altul, mai mult sau mai putin, rolul unui „arbitru”.
1.3.1. Nicolae Ceaușescu și programele industriei de apărare
În primăvara anului 1989, numele lui Nicolae Ceaușescu era menționat în revista Der Spiegel din R.F.G. în legătură cu o așa-zisă colaborare între specialiștii români și cei ai firmei vest-germane "Messerschmitt-Bölkow-Blohm" (M.B.B.) pentru fabricarea în România de rachete sol-sol de tipul "Condor II". Cele două articole apărute în revista menționată au fost citate și în presa românească din exil.
În opinia noastră, programele militare ale României erau cu totul altele decât cele indicate de ziariștii de la Der Spiegel. De exemplu, ofițerii artileriști din Armata Română cunoșteau în anul 1989 faptul că pe raza localității Crângu lui Bot (județul Prahova) funcționa Întreprinderea de producție și reparații a tehnicii de rachete. Aceasta a fost înființată în anul 1981 prin transformarea și dezvoltarea Bazei nr.268 de fabricat și reparat tehnică de rachete.
Producția întreprinderii respective a fost formată, în principal, din proiectile reactive nedirijate PRN-80, rachete aer-aer A-90 (RS-2 US) și A-91 (R-3 S), precum și complexe antiaeriene portative cu rachete A-94 (SA-7 b), toate acestea fiind realizate sub licență sovietică. După anul 1989, la Crângu lui Bot au fost modernizate complexul antiaerian portativ CA-94 (SA-7 b) și racheta antitanc dirijată 9 M 14-M "Maliutka".
Pentru înzestrarea unităților de apărare antiaeriană cu mijloace de foc moderne, autoritățile de la București au demarat încă din anul 1956 un program de dotare cu tunuri antiaeriene sovietice KS-19 cal. 100 mm, iar în anul următor au fost importate primele piese sovietice de artilerie antiaeriană KS-30 cal. 130 mm.
Acestea au înlocuit modelele vest-europene de tunuri antiaeriene (cal. 20 mm, 25 mm, 40 mm "Bofors", 75 mm "Vickers" și 88 mm "Krupp"), care au fost scoase treptat din dotare în anii 1958-1959. Concomitent, au fost întreprinse demersuri pentru achiziționarea sistemului sovietic de rachete antiaeriene "Dvina". Primul sistem de acest tip a sosit în România în anul 1959 și a intrat în compunerea forțelor subordonate Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului.
În scopul dotării Armatei Române cu tehnică și materiale militare în perioada 1960-1965, autoritățile de la București au prevăzut suma de 6.157 milioane de lei. Din aceasta, 1.157 milioane de ruble (4.236 milioane de lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale: mijloace moderne de apărare antiaeriană (în principal, complexe de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov"), radiolocatoare (din U.R.S.S.), aparatură radio (din U.R.S.S., Ungaria și R.D.G.), mijloace de tracțiune (din U.R.S.S. și Polonia), 104 avioane de vânătoare MIG-21 F-13 (necesare pentru înlocuirea aparatelor MIG-15 din patru regimente de aviație) și 423 tancuri mijlocii T-54 A (din Polonia).
Complexele sovietice de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov" au intrat în dotarea Regimentului 4 Ra.A. de la Ploiești, precum și a Regimentului 15 Ra.A. de la Hunedoara – înființate în 1962, respectiv 1963. Acestea puteau acoperi zona București-Ploiești și obiectivul industrial Hunedoara împreună cu alte două regimente de rachete antiaeriene, deja înființate în perioada 1961-1962.
În anii 1961-1965 au intrat în dotarea Armatei Române și alte tipuri de tehnică de luptă: tancul T-55-100 (considerat "mașina de luptă de bază din înzestrarea unităților și marilor unități"), transportoarele amfibii blindate BTR-50 PU, tractoare de tancuri, rachetele sol-sol de diferite tipuri, vedete purtătoare de rachete, vânătoare de submarine, remorchere maritime și fluviale. Totodată, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34 aflate deja în înzestrare, în scopul îmbunătățirii performanțelor de luptă și prelungirii duratei de exploatare.
Prin noul protocol secret al Tratatului de la Varșovia (semnat la 31 martie 1961, la Moscova), 12 divizii mecanizate, două divizii de tancuri, un regiment de desant-parașutare, patru regimente de rachete antiaeriene, patru regimente și două divizioane de artilerie antiaeriană românești erau puse, în caz de război, la dispoziția comandantului suprem al Forțelor Armate Unite ale țărilor membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia (O.T.V.).
După invadarea Cehoslovaciei de unități militare din cinci state membre ale O.T.V. (U.R.S.S., R.D.G., Polonia, Ungaria și Bulgaria), Armata Română – cu excepția unităților de transmisiuni, de aviație ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităților de rachete tactice și operativ-tactice, precum și a subunităților de cercetare chimică și de radiații – a fost implicată foarte puțin în aplicațiile Comandamentului Forțelor Armate Unite (C.F.A.U.) desfășurate pe teritoriul altor state.
De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare doar de generali și ofițeri care acționau în cadrul unor comandamente și state majore restrânse, distincte din punct de vedere național. Participanții români rezolvau numai pe hărți situațiile strategice și operativ-tactice create de conducătorii aplicațiilor.
Conform programului stabilit de C.F.A.U., unitățile de aviație și marină, trupele de apărare antiaeriană și unitățile de rachete tactice și operativ-tactice românești și-au desfășurat pregătirea atât în România, cât și în poligoanele de trageri din U.R.S.S., în cadrul unor aplicații specifice. Totodată, în perioada 1969-1990 s-au desfășurat antrenamente anuale de cooperare tactică între marile unități de apărare antiaeriană a teritoriului României și ale statelor vecine.
Astfel, au avut loc atât zboruri reale ale țintelor aeriene, cât și zboruri de recunoaștere a aerodromurilor de cooperare din țările socialiste vecine (Bulgaria, Ungaria și U.R.S.S.). De obicei, în acțiunile de recunoaștere comună – care se desfășurau anual în perioada iunie-septembrie – erau implicate aerodromurile bulgare de la Gabrovnița, Graf-Ignatievo și Ravneț, cele românești de la Giarmata, Deveselu, Borcea și Mihail Kogălniceanu, precum și aerodromurile de la Tiraspol (U.R.S.S.) și Kecskemet (Ungaria).
La cea de-a 25-a ședință a Comisiei Permanente C.A.E.R. pentru industria de apărare (Moscova, 20-25 noiembrie 1972), membrii delegației române au informat despre intenția Guvernului de la București de a dezvolta producția de tehnică militară atât pentru nevoile țării, cât și pentru export, în vederea obținerii fondurilor necesare achitării produselor militare pe care urma să le importe în perioada următoare.
Totodată, a fost exprimat din nou interesul părții române pentru construirea de avioane (inclusiv a celor militare) și pentru cooperarea cu alte state din alianță, în vederea fabricării complexelor sovietice de rachete antiaeriene "Strela-1" și "Strela-2 M", a aparaturii de vedere pe timp de noapte (de tip pasiv) și a unor echipamente, ansamble și piese necesare pentru modernizarea tancurilor T-54 și T-55.
În anul 1973, în cadrul Comisiei permanente C.A.E.R. pentru industria de apărare s-a preconizat faptul că România urma să importe, în perioada 1976-1980, următoarele cantități de tehnică de luptă și muniție: 250-320 de tancuri mijlocii, 700-800 de mijloace de contraacțiune radio și de cercetare radio, 300-350 de stații radio și receptoare radio de putere mică și mijlocie, 50 de instalații de lansare "Strela-1" împreună cu 1.500 de rachete antiaeriene, 250 de instalații de lansare "Strela-2 M" împreună cu 3.000 de rachete antiaeriene, 4.000 de rachete aer-aer K-13 M și 4.000-4.200 de rachete aer-aer R-3 R.
În același timp, în România urmau să fie realizate agregate, echipamente și piese în vederea continuării lucrărilor de modernizare a tancurilor T-54 și T-55, aflate în dotarea tuturor armatelor din cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia.
În acest scop, Baza de reparații tancuri și autotunuri de la Mizil (înființată în anul 1951) a fost dezvoltată la începutul anilor '70 pentru a asimila în producție 80% din totalul părților componente, subansamblelor și pieselor de schimb realizate în România pentru tancuri (T-55, TR-580, șasiul tancurilor TR-800 și P-125), autotunuri și mașini blindate de diferite tipuri (mașina de luptă a infanteriei, mașina de luptă a vânătorilor de munte, tractoarele mijlocii de artilerie TAR-76 și TMA-83, șasiul obuzierului autopropulsat cal. 122 mm).
Pentru a evita cumpărarea de tancuri din U.R.S.S., Polonia sau Cehoslovacia în perioada 1981-1990, autoritățile de la București și-au exprimat încă din anul 1973 dorința de a elabora până în anul 1980, "studii privind condițiile unei eventuale organizări a fabricației de tancuri, în cooperare cu o altă țară membră în Comisie". Intenția respectivă a fost prezentată de generalul-colonel Constantin Șandru la cea de-a 27-a ședință a Comisiei permanente C.A.E.R. pentru industria de apărare (Cehoslovacia, 19-24 noiembrie 1973).
În cursul aceleiași ședințe, reprezentanții României au solicitat să le fie acordată specializarea în fabricația de aruncătoare de grenade AG-9 (pe afet), complexe de rachete antitanc dirijate, nave maritime de demagnetizare a minelor, echipament pentru iluminarea pistelor de aerodrom, proiectile de aviație nedirijate, avioane de școală și antrenament, avioane utilitare cu o încărcătură utilă maximă de patru tone, mașini de luptă pentru trageri cu proiectile reactive 9 M 22 cal. 122 mm (montate pe șasiu de autocamion SR-114, apoi pe șasiu de DAC-665), complete de mascare a tehnicii de luptă, stații radio UUS (pentru T-55 și TAB-uri 71), aparatură de alarmare centralizată a unităților și marilor unități, precum și de alarmare prin radio a personalului din garnizoane.
Autoritățile de la București au insistat pentru preluarea licenței de fabricație a mașinii sovietice de luptă "Grad" ("Grindina"). Aceasta era destinată tragerilor cu proiectile reactive nedirijate și a fost prezentată pentru prima dată miniștrilor Apărării din statele membre ale O.T.V. în cursul unei convocări speciale, într-un poligon sovietic de lângă Lvov (11-13 mai 1965).
La întoarcerea sa în țară, generalul de armată Leontin Sălăjan a întocmit un raport în care a precizat faptul că "aruncătorul cu reacție «Grad» este superior aruncătorului cu reacție R-2, de producție cehoslovacă, din dotarea armatei române, având bătaia de 20 km, față de 8 km, și 40 de țevi pentru lansare, față de 24". Totodată, ministrul român al Forțelor Armate a relatat despre complexul de rachete antitanc dirijate "Maliutka", superior complexului "Șmel", aflat în dotarea armatei române.
În anii '80, instalația de luptă a mașinii „Gradî” (varianta românească) a fost fabricată sub licență, în producție de serie, la Întreprinderea de Avioane de la Bacău.
Concomitent, la Întreprinderea Mecanică Mija a fost realizat prototipul unui complex antitanc instalat pe un transportor amfibiu blindat (TAB-C). Acesta avea la bază racheta antitanc dirijată 9 M 14 M "Maliutka", fabricată în România de la sfârșitul anilor '70 sub licență sovietică (numai focosul, capul de luptă și ambalajul rachetei; microcablul ce menținea legătura cu racheta pe timpul zborului său spre țintă era, în continuare, importat din U.R.S.S.). Prototipul complexului antitanc construit la Mija a fost testat într-un poligon în anul 1989.
Specificațiile Tratatului
În ziua în care s-a semnat Tratatul de la Varșovia s-a hotărât și constituirea Forțelor Armate Unite, fiind numit comandant mareșalul Uniunii Sovietice, I.S. Konev. Tot atunci s-a decis ca acesta să aibă locțiitori pe miniștrii apărării din țările semnatare ale Tratatului. Statul său major urma să funcționeze la Moscova și reunea ofițeri din statele majore ale statelor aliate. Șef al statului major a fost numit atunci generalul de armată A.I. Antonov. Problema Forțelor Armate Unificate (aceasta a fost sintagma în primele documente oficiale) urma să se rezolve mai târziu.
Documentul premergător primului statut a fost Protocolul cu privire la crearea Comandamentului Unit al Forțelor Armate ale Statelor Participante la Tratatul de Prietenie, Colaborare și Ajutor Reciproc, semnat tot la 14 mai 1955. Potrivit acestuia, rezolvarea problemelor generale privind întărirea capacității de apărare și organizare a Forțelor Armate Unite revenea Comitetului Politic Consultativ.
Pentru dispunerea Forțelor Armate Unite pe teritoriul statelor par-ticipante la Tratat se menționa că se au în vedere nevoile de apărare și că se va face potrivit "convenției dintre aceste state". Comanda forțelor armate des-tinate de fiecare țară semnatară în Forțele Armate Unite revenea locțiitorilor Comandantului Suprem din fiecare țară în parte. Statele se obligau să com-pleteze și să înzestreze cu armament și tehnică, în primul rând, trupele des-tinate în compunerea Forțelor Armate Unite.
Comandamentul Unit urma să funcționeze pe baza acestui Protocol până la adoptarea unui statut al cărui proiect trebuia să-l prezinte cât mai curând forului suprem – Comitetul Politic Consultativ. De altfel, la 16 ianuarie 1956 a fost deja prezentat și aprobat acest statut de către Comitetul Politic Consultativ. El era organizat pe capitole și asigura întreaga problematică a funcționării componentei militare din cadrul Organizației, astfel: Capitolul I: Comandantul Suprem al Forțelor Armate Unite; Capitolul II: Locțiitorii Comandantului Suprem al Forțelor Armate Unite; Capitolul III: Statul Major al Forțelor Armate Unite; Capitolul IV: Despre relațiile de colaborare între Statul Major al Forțelor Armate Unite și Marile State Majore ale statelor participante la Tratat; Capitolul V: Legături.
Reticențe care blochează
În februarie 1963, în cadrul discuțiilor comandantului șef cu res-ponsabilii autorizați din fiecare țară membră în parte pe tema statutului, la București se semnează un Protocol având ca obiect direcțiile de dezvoltare ale Forțelor Armate ale Republicii Populare Române așa cum rezultau ele din ne-voile impuse de Tratat. Partea română a făcut, ulterior, numeroase rezerve față de Protocol, pe considerentul că cele prevăzute nu corespundeau concepției de apărare a României, se creau dezechilibre între arme și specialități, iar dreptul statului român de a-și fixa singur politica de recrutare și instruire a trupei era afectat.
În februarie 1966, mareșalul Greciko a propus un nou proiect de statut la ședința comandantului șef, la care au participat toți șefii Statelor Majore Generale din țările membre (fară Albania).
Delegația română a avut următoarele obiecții: rolul Comitetului Politic Consultativ – să nu fie hotărâtor ci consultativ; conducerea în război să nu aparțină Comitetului Politic Consultativ ci "comandamentelor naționale", urmând ca problema coordonării acțiunilor să se discute ulterior.
În legătură cu numirea Comandantului Suprem, delegația a susținut ca acesta să fie numit "prin acordul tuturor guvernelor… eliberat din alte funcții… pe o perioada de 4-5 ani".
S-a propus ca locțiitorii Comandantului Suprem să fie numiți de guverne și să lucreze permanent acolo unde lucrează și Comandantul Suprem. Controlul Forțelor Armate să se execute de către fiecare autoritate națională pentru efectivele proprii, iar răspunderea pentru nivelul pregătirii efectivelor să revină conducerii statelor respective.
Delegații români au mai insistat că nu este nevoie să fie reprezentanți ai comandantului șef (în documente sunt utilizați ambii termeni: comandant suprem, respectiv comandant șef) pe lângă fiecare comandament național. Probabil că amintirea consilierilor sovietici era prea proaspătă.
Discuții controversate s-au purtat în legatură cu înființarea unui Consiliu Militar care să funcționeze pe lângă comandantul șef sau pe lângă Comitetul Politic Consultativ. Reprezentanții români au insistat ca acest or-ganism să cuprindă pe comandantul șef, locțiitorii lui (câte unul pentru fiecare țară și doi pentru U.R.S.S. – locțiitorul tehnic și cel în domeniul operativ) și Șeful Statului Major (de asemenea sovietic). Comandantul șef urma să fie numit pe 4 sau 5 ani, cu acordul guvernelor țărilor membre.
Cum delegația română prezentase numeroase rezerve și con-trapropuneri la proiectul de statut, comandantul șef a decis o întâlnire separată cu responsabilii români. Întâlnirea a avut loc în luna mai 1966, între mareșalul Greciko, generalul Leontin Sălăjan – ministrul Forțelor Armate și generalul Ion Gheorghe, șeful Marelui Stat Major român. Întâlnirea a fost bine plasată în timp, după o întâlnire Brejnev-Ceaușescu și înaintea consfătuirii miniștrilor apărării din țările semnatare.
Într-adevăr, la 27 și 28 mai are loc consfătuirea miniștrilor apărării, dar delegația română era departe de a renunța la părerea inițială. În procesul-verbal al consfătuirii s-a consemnat poziția distinctă a reprezentanților români, care cereau ca rolul și funcțiile Comitetului Politic Consultativ să fie discutate la nivelul corespunzător (adică între conducerile politice ale statelor respective) și să se includă în statut problema creării Consiliului Militar pe lângă Comandantul Suprem cu rol consultativ și nu hotărâtor. De asemenea, partea română considera neindicat să existe reprezentanți ai Comandantului Suprem în armatele statelor participante la Tratat.
A urmat o nouă consfătuire a miniștrilor apărării, în luna iulie 1966, la București. Ministrul român a facut o propunere în nouă puncte care relua ob-servațiile anterioare la proiectul de Statut propus de comandantul șef. Miniștrii invitați au declinat competența de a răspunde la aceste propuneri și, la sugestia sovietică, au fost de părere că, deocamdată, este bine să se "trăiască" după Tratat și după prima formă aprobată a Statutului. Exact acest lucru nu era acceptabil pentru ministrul român, care a declarat că vechiul statut "încălca principiile relațiilor între statele socialiste".
Discuțiile n-au dus la nici un rezultat, iar sovieticii au decis să amâne rezolvarea problemei până se vor crea condiții oportune. Peste doi ani, în fe-bruarie 1968, ei trimit la București o delegație de nivel scăzut de reprezentare: înlocuitorul șefului Direcției a zecea din Statul Major General sovietic, generalul Vorontov, pentru a sonda opinia militarilor români în privința Statutului. El a avut convorbiri cu generalul Ion Gheorghe, șeful Marelui Stat Major. Concluzia generalului rus era că nu se înregistrase nici o schimbare în atitudinea românilor. În aceste condiții a avut loc la Praga o întâlnire a ad-juncților miniștrilor apărării și șefi ai Statelor Majore Generale, în perioada 29 februarie-1 martie 1968. Comandantul șef a încercat o stratagemă, căutând să obțină acordul colegilor săi pe probleme secvențiale, fără să abordeze ches-tiunea Statutului în întregul său. Din nou Protocolul consfătuirii a cuprins rezervele șefului Marelui Stat Major român.
Întrevederi fără urmări
Pentru a ieși din blocaj, conducerea militară a Alianței a încercat o me-todă nouă: a trimis din timp la fiecare minister al apărării câte un set de do-cumente spre analiză, între care și un proiect de statut pentru fiecare organism al Comandamentului Unit în parte (Statutul Forțelor Armate, Statutul Consiliului Militar, Schema organizatorică de principiu a organelor de conducere etc.).
Partea română s-a aratat mai conciliantă de această dată, insistând pe câteva modificări care se refereau la reprezentarea proporțională național în schema organismelor de conducere și pe necesitatea ca hotărârile Consiliului Militar să se ia cu unanimitate de voturi, nu cu majoritate. Să notăm că aceste discuții aveau loc în contextul pregătirii și executării invaziei Cehoslovaciei, în august 1968.
Conducerea Tratatului a convocat la Moscova, pentru perioada 13-17 septembrie 1968, pe locțiitorii șefilor Statelor Majore Generale din țările membre ale Tratatului.
Generalul Stemenko le-a comunicat ultimele concesii admise la do-cumentele ce urmau să fie aprobate: Comitetul Politic Consultativ era organ suprem al organizației Tratatului de la Varșovia; se crea Comitetul Militar ca organ superior al Organizației Tratatului de la Varșovia în compunerea căruia intrau miniștrii Apărării, Comandantul Suprem și șeful de stat major; trupele destinate a acționa în comun în timp de război se subordonau operativ com-plet Comandantului Suprem; schema de organizare prevedea efective mai mari.
Delegația română a insistat pe chestiuni concrete și formale, este a-devărat cu semnificație la nivelul deciziei politice: Comandantul Suprem să nu dea ordine directe în țările membre în problema capacității de luptă, secretarul Comandamentului să fie numit prin rotație dintre ofițeri aparținând statelor majore din țările semnatare; protocolul ședințelor Consiliului Militar să fie semnat de toți membrii etc.
Cum se poate constata, insistența reprezentanților români pe probleme formale trăda o lipsa de încredere evidentă, care, sigur, a afectat coeziunea Organizației. Neîncrederea era reciprocă pentru că, la rândul lor, autoritățile Comandamentului Unit (sovietic) insistau pentru un statut care le permitea să dispună discreționar de trupele și teritoriul statului membru, chiar trecând peste conducerea țării respective.
În luna octombrie 1968 un alt proiect de statut a fost trimis spre studiu la București, cu mențiunea că s-a ținut cont de părerile exprimate anterior de partea română. Este adevărat că, de exemplu, s-au scos referirile la Statutul Consiliului Militar (pe care România nu le contestase în întregime), dar cele mai multe observații de fapt nu s-au reținut. Din acest motiv, autoritățile ro-mâne au obiectat asupra atribuțiilor Comandamentului Suprem ("Unic", până acum!), cerând ca acesta să dea "directive puse de acord cu miniștrii apărării din țările membre", iar în privința dislocării trupelor Comandamentul Suprem să se facă numai recomandări, nu să se dea dispoziții care să fie executate ne-condiționat.
Aceste obiecții, și altele asemănătoare, au fost discutate la Consfătuirea miniștrilor apărării din țările membre ale Tratatului de la Varșovia, care s-a desfășurat la Moscova, între 29-30 octombrie 1968, fără un rezultat definitiv, fiind reluate la Consfătuirea din februarie 1969.
La această consfătuire, la 19 februarie 1969, a avut loc o întâlnire între Nicolae Ceaușescu și Comandantul Suprem al Forțelor Armate Unite, asistat de V. Kuznetov, adjunctul ministrului sovietic de externe. Cei doi au încercat o deblocare a negocierilor pentru aprobarea Statutului. Ceaușescu a insistat însă, afirmând că dorește ca starea de pericol să o aprecieze fiecare guvern în parte, iar Comandantul Suprem să dea indicații (recomandări) privind dis-locarea și redislocarea trupelor Forțelor Armate Unite numai cu acordul gu-vernelor respective.
Sigur, anul 1969 nu a încheiat seria întrevederilor fără urmări în pri-vința adoptării unui document atât de necesar funcționării oricărui organism militar.
Este evident că Tratatul de la Varșovia funcționa – cel puțin în viziunea Moscovei – după alte principii decât N.A.T.O.. Și Statele Unite ale Americii erau o mare putere, dar organismele politice ale acestei organizații jucau un rol efectiv, ceea ce i-a permis să supraviețuiască și după dispariția adversarului. Se repeta, la altă scară, diferența dintre maniera de lucru a lui Winston Churchill și Adolf Hitler în timpul celui de al Doilea Război Mondial. În vreme ce primul era abordabil – și își suna colaboratorii – la orice oră din zi și din noapte, cel de al doilea nu a putut fi trezit în dimineața zilei de 6 iunie 1944, pentru a i se comunica debutul debarcării pe plajele din Normandia.
Condamnarea invadării Cehoslovaciei și "războiul întregului popor"
Sursele occidentale par a se pune în acord asupra faptului că, începând cu 1964, și mai ales după 1968, România și-a câștigat o poziție diplomatică specială în cadrul Pactului de la Varșovia. Opoziția românească la anumite tendințe de integrare din ce în ce mai strânsă a forțelor armate românești în interiorul Tratatului a început să fie exprimată după 1965 din ce în ce mai des. Unul din aspectele văzute ca o ingerință nepermisă în suveranitatea națională era faptul că la război conducerea operativă a Forțelor Armate Unite urma să revină Marelui Stat Major al Uniunii Sovietice, Comandamentul Forțelor Armate Unite urmând să aibă doar un rol de sprijin al acestuia.
Actul central al opoziției românești la acțiunile hegemonului subsistemic rămâne condamnarea invadării Cehoslovaciei, act ce părea să înăsprească ra-dical relațiile cu vecinul de la Răsărit. Într-adevăr, în urma mult aclamatului discurs din 21 august 1968, România a părut, pentru câțiva ani, a se afla pe o traiectorie ce conducea către conflictul cu U.R.S.S.. Afirmând cu fermitate că "intrarea trupelor a cinci țări socialiste în Cehoslovacia este o mare greșeală și un mare pericol asupra păcii în Europa și asupra convingerilor socialiste în lume", Nicolae Ceaușescu înțelegea să se situeze mai degrabă pe pozițiile Vestului decât să adere la acțiunile aliaților săi. În același discurs, el lansează bazele unei noi doctrine militare care va ajunge mai târziu să domine politica de apărare românească, aceea a "războiului întregului popor": "poporul român nu va permite nimănui să violeze teritoriul patriei noastre".
În memoriile sale, I.G. Maurer, prim-ministru în momentul august 1968, considera că pericolul invaziei sovietice era iminent, cinci divizii sovietice putând intra oricând în Romania.
Sursele occidentale ale anilor 1970 au colaborat asupra acestei imagini a autonomiei și a importanței democratice a României. Deși prevenitori, Aurel Braun, Daniel M. Nelson, Peter Bender sunt de acord cu faptul ca după 1968 România căpăta o poziție specială în cadrul Pactului de la Varșovia. România putea fi percepută atât ca o punte de legătură între Est și Vest, cât și ca un aliat disident al Uniunii Sovietice. Încă din 1975 Graeme J. Gill identifica trei motive pentru care poziția românească de autonomie fie nu mai exista, fie era irelevantă. Întâi, schimbul economic cu țările vestice nu mersese în sensurile dorite de comuniștii români, exportul crescând mai încet decât era planificat (aceasta și pe fondul impactului economic foarte puternic al inundațiilor din 1970). În al doilea rând, influența României devenise nesemnificativă în raport cu disputa sovieto-chineză, care ajunsese un conflict interstatal. În fine, apropierea Uniunii Sovietice înseși de Occident în cadrul deceniului destinderii a făcut ca pozițiile românești și rusești să devină asemănătoare în deceniul opt, astfel că poziția de independență, chiar dacă exista, nu mai avea importanța internațională din deceniul șapte.
Aceeași tendință se poate spune că a continuat, împreună cu o a doua, de-a lungul întregii perioade de regim comunist în România. Într-adevăr, până în anii '80, inclusiv un număr însemnat de analiști occidentali subliniau rolul pe care l-a avut România în dinamizarea relațiilor Est-Vest. Aceștia subliniau în general conflictele permanente existente între conducerea de partid de la București și corespondenta sa de la Moscova, atât în cadrul Pactului de la Varșovia, cât și în cadrul C.A.E.R., considerându-le ca fiind dovezi ale autonomiei României în interiorul blocului estic. Toate luările de poziție din documentele oficiale și propagandistice, inclusiv din manualele influente în pregătirea diplomaților români din ultimele două decenii ale socialismului concurau în a acredita imaginea unei țări independente, a cărei politică externă se intemeiază pe considerentele realiste ale interesului național, pe apărarea suveranității naționale și a integrității teritoriale a statului. Politica de pace și de angajament internațional pe care liderii români ai perioadei pretindeau că o duc căpăta proporții continentale și istorice în literatura propagandistică a vremii. Astfel, unii autori români au mers până la a susține că Actul Final de la Helsinki își are originea în conceptul de edificare a unui sistem de securitate și cooperare în Europa edificat de Nicolae Ceaușescu în 1970.
Foști lideri români și analiștii și istoricii contemporani tind să considere că poziția României în interiorul blocului estic de după 1964-1968 a fost una de profundă autonomie și opoziție față de Uniunea Sovietică. Această abordare pune un accent puternic pe legătura între politica externă de după 1964-1968 și puternicele sentimente antisovietice ce au avut drept puncte maxime anul 1940 și perioada de după înfrângerea din 1944. Sunt explorate în multe lucrări diferențele ce au apărut înăuntrul Pactului de la Varșovia până la sfârșitul perioadei comuniste. General-colonelul Constantin Olteanu, ministru al Apararii între 1980- 1985, subliniază adesea în memoriile sale disputele dintre delegația română, susținută de deciziile politice luate la București, și propunerile sovietice de reformare a Pactului. Analiștii militari au elogiat adesea principiile politice ale cooperării cu celelalte armate ale Pactului de la Varșovia, mai precis: respectarea fermă a independenței și suveranității naționale, completa egalitate în drepturi cu statele legate de România prin tratate bi- ori multilaterale.
Distanțarea României față de Tratatul de la Varșovia nu era chiar atât de mare
Se cuvin menționate aici o serie de limitări foarte serioase ale distanței pe care România o luase față de Tratatul de la Varșovia. La puțin mai mult de o lună de la criza din august 1968, șeful statului român conferea extrem de liniștit cu comandantul Forțelor Armate Unite, mareșalul I.I. Iakubovski, și cu șeful de stat major, generalul Stemenko, pe teme legate de crearea Comitetului Militar al Tratatului de la Varșovia. În cadrul întâlnirii, Nicolae Ceaușescu nu uita să trimită salutări călduroase tovarășilor L. Brejnev și A. Kosighin.
Când nu se scursese încă un an de la invadarea Cehoslovaciei, con-ducerea de la București declara deja tranșant că: "țara noastră va dezvolta și în viitor colaborarea cu armatele țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia, cu armatele celorlalte țări socialiste, fiind gata să-și îndeplinească oricând obligațiile în cadrul unui atac imperialist".
Afirmația era cu atât mai tranșantă, cu cât în martie 1969, deci foarte devreme după discursul din 1968, o delegație română condusă de Nicolae Ceaușescu participa la Budapesta la reuniunea Tratatului de la Varșovia, în care s-au adus cele mai însemnate modificări organizaționale din istoria de până atunci a Pactului, firește ținând seama de sensibilitățile partenerilor minori ai U.R.S.S..
Însă, odată cu trecerea anilor '80, perspectivele occidentale păreau a-și modifica opiniile vizând poziția diplomatică a României comuniste. După efortul militar american de la începutul decadei, forțele sovietice și aliatele lor din Europa Centrală păreau a fi din ce în ce mai depășite, o ofensivă a acestora în câmpiile germane fiind improbabilă sau ușor de reținut de forțele armate ale N.A.T.O.. Regimul comunist de la București a început a fi perceput tot mai mult nu ca un potențial disident în interiorul blocului, ci mai degrabă ca un guvernamânt brutal, care nu se conforma cerințelor celui de-al "treilea cos" al Acordului de la Helsinki. Mai mult, la sfârșitul decadei apărea din ce în ce mai evident că regimul de la București devenea tot mai depen-dent, în privința politicilor sale economice, de livrările sovietice de petrol și de piața oferită de C.A.E.R.. Astfel, orice opoziție față de reformele din Uniunea Sovietică ori din celelalte state ale Pactului de la Varșovia ar fi putut atrage după sine un răspuns economic ce ar fi avut un efect mult mai devastator asupra economiei socialiste a României decât o invazie de tipul celei din 1968. Acum este bine cunoscut faptul că, în cadrul ultimei întâlniri cu Mihail Gorbaciov, dictatorul român era mult mai axat pe discursul economic legat de livrările de gaze naturale și de petrol decât pe promovarea "doctrinei Brejnev" împotriva schimbărilor democratice din Europa de Est.
În viziunea occidentală nu părea să mai conteze nici faptul că deja de aproape două decenii România susținea consecvent că cel mai bun lucru pentru securitatea internațională ar fi lichidarea simultană a blocurilor militare, N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia. La sfârșitul anilor 1980, perspectivele occidentale deveniseră deja categorice: România era un stat izolat în interiorul blocului sovietic, cu o politică externă ce se îndrepta din ce în ce mai mult spre regimuri totalitare islamice care susțineau terorismul internațional și cu o politica internă care încălca toate prevederile interne și externe (semnate de liderii de la București) legate de respectarea drepturilor omului. Pare destul de sigur a afirma că perspectivele occidentale erau mult mai puțin entuziaste în privința rolului României în Pactul de la Varșovia decât erau în anii șaizeci și șaptezeci și sensibil mai puțin entuziaste decât cele mai multe surse românești până în acest moment.
Destrămarea Tratatului
Alături de alte organizații politico-militare postbelice, N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia reprezintă vectori importanți în economia "războiului rece". Vor fi, cu siguranță, multe studii și lucrări care vor încerca să explice de ce a fost obligat să cedeze Pactul de la Varșovia în această confruntare. Între numeroasele explicații, cele de natură organizatorică militară pot fi și ele luate în calcul. Divergențele din jurul Statutului Comandamentului Unit al Forțelor Armate ale Statelor Participante la Tratatul de la Varșovia sunt o parte componentă.
1.5.1. Blocarea infiltrării instituționalizate
În ciuda prevederilor Tratatului de la Varșovia, care stipulau o consultare prealabilă, în timpul crizei de la Berlin, Kremlinul a mobilizat forțele armate române (și altele din Tratat) prin intermediul agenților loiali – miniștrii apărării și comandanții recrutați de ofițeri sovietici și instruiți în U.R.S.S. – ceea ce indica clar dorința și puterea lor de exercitare a presiunii asupra instituțiilor coercitive când și cum le convenea lor. Această ofensă se adăuga insultei de la Moscova, care ignora complet poziția lui Gheorghiu-Dej de a se opune construirii Zidului Berlinului. Ca reacție imediată, Bu-cureștiul a grăbit o demitere în masă a ofițerilor din armată și serviciul de informații și a limitat radical folosirea modelelor instituționalizate prin care se păstra influența sovietică în cadrul celor două organizații. 1961 a fost ultimul an în care D.S.S. și-a trimis agenții de informații la Institutul Felix Dzerjinsky (și programele aferente) din Moscova al K.G.B. pentru instruire. Ofițerii D.S.S. care urmaseră anterior cursurile de instruire K.G.B. erau acum “obligați să urmeze cursuri de reciclare în țară.” Acest lucru a fost urmat rapid de o restricție similară în cadrul armatei române, care a pus capăt instruirii ofițerilor superiori la instituțiile militare sovietice. În schimb, ofițerii cehi și slovaci au urmat în continuare cursurile academiilor și institutelor sovietice, până la destrămarea U.R.S.S. – 66 au absolvit în vara anului 1991, alți 8 fiind nominalizați pentru instruire în 1992. Ofițerii polonezi și maghiari au continuat și după 1991 în instituțiile rusești până în anul 1993.( Vezi, de ex., Macierewicz (2007).) Astfel, principala cale de pătrundere a influenței sovietice instituționalizate în cadrul instituțiilor de aplicare a legilor statului a fost închisă, iar principalul instrument de control al sovieticilor a rămas la Moscova. Pe lângă Albania, care era proscrisă, niciun alt membru al Tratatului de la Varșovia nu ar fi luat o astfel de decizie definitivă, iar instruirea sovietică a continuat să fie o condiție obligatorie pentru funcțiile înalte din armată, serviciile de securitate și de informații din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria și Bulgaria până la căderea comunismului.
Bucureștiul a trecut rapid de la restricționarea oportunităților sovietice de recrutare a personalului său din armată și serviciul de informații până la eliminarea surselor identificabile de influență sovietică din cadrul acestor servicii. Ofițerii D.S.S., și mai târziu cei din armată, care s-au întors de la cursurile de instruire cu soții rusești/sovietice – toate păstrându-și cetățenia sovietică și legăturile secrete – aveau posibilitatea fie de a divorța de ele și de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul. Informații despre aceste restricții au circulat prin toate țările semnatare ale Tratatului de la Varșovia. Aceste măsuri nu erau universale în armată, dacă soția era de o altă etnie decât cea rusă, o deosebire care nu era de altfel foarte semnificativă. Astfel, 20-30% dintre ofițerii de armată din această categorie au rămas să activeze și au continuat să creeze probleme. În acest context, la sfârșitul anului 1961, Gheorghiu Dej declara public că organele de securitate ale epocii staliniste – conduse și controlate covârșitor de către ofițeri sovietici – “nu erau controlate de conducerea Partidului.” Aceste declarații au fost făcute la plenara partidului din 28 noiembrie-5 decembrie 1961, prima în care discursurile au fost publicate ulterior. Supravegherea și ascultarea de către organele de securitate fusese atât de extinsă, a subliniat acesta, încât nici măcar „Secretarul General al C.C. al Partidului nu scăpase.”
1.5.2. Războiul I în viziunea istoricilor
Pe un alt front, România a reacționat sever la noile afirmații potrivit cărora Armata Sovietică eliberase Bucureștiul în cel de Al Doilea Război Mondial, având, în mod surprinzător, câștig de cauză prin recunoașterea punctului său de vedere până la sfârșitul anilor 1970 în publicațiile istorice ale armatei sovietice. Toate țările care nu erau membre ale Blocului Sovietic au început să abandoneze interpretarea istorică ideologică stalinistă pe la sfârșitul anilor 1950. În România, acest lucru a fost resimțit puternic întrucât aranjamentele și interesele comune sovieto-ungare i-au deformat istoriografia mai mult decât oricare alta, nu doar prin prezentarea panteonului de eroi naționali ca și dușmani ai poporului, ci chiar prin atacarea etnogenezei poporului român.
Una dintre primele cărți apărute sub noile reguli, From the History of Transylvania, a provocat un protest maghiar imediat – nu pentru că vorbea rău despre unguri sau îi prezenta ca pe niște dușmani, ci pentru că susținea continuitatea daco-romană pe acest teritoriu. În martie 1961, directorul Editurilor Ministerului Culturii din Ungaria, Béla Köpeczi, s-a plâns atașatului cultural român de la Budapesta spunând că această carte “nu ar fi trebuit să apară” deoarece are “o influență negativă asupra relațiilor româno-ungare” și este “o manifestare a naționalismului românesc”.
Răspunzând lui Köpeczi, după ce observase că lucrarea tratase în special multe neînțelegeri și prezenta noi descoperiri (în special cea a unui oraș dacic aproape de Orăștie), atașatul a întrebat dacă “ar fi mai bine ca afirmațiile false ale unor istorici să rămână cunoscute în timp ce informații concrete care infirmă acele afirmații să rămână închise într-un sertar?” După ce a replicat că “niciun alt cercetător în afară de români și unguri nu acordă prea multă importanță acestor lucruri,” Köpeczi a criticat lucrarea “pentru că a uitat să menționeze tendința permanentă a prinților din Transilvania …de a realiza unificarea cu Ungaria.” Nu mai avea niciun rost să “scoată acum la iveală probleme din trecutul îndepărtat” cu scopul de a descoperi probe care nu sunt necesare, din moment ce situația actuală a “rezolvat” problema, a afirmat directorul Editurilor din Ungaria. În afară de contradicțiile prezente în reclamația lui Köpeczi, existau motive întemeiate care puneau la îndoială poziția sa. Sub conducerea lui atunci (și mai târziu când era ministru al culturii), aceleași edituri au scos o serie de volume, care au culminat cu masiva operă de trei volume din 1986 History of Transylvania, editată chiar de Köpeczi, a cărei temă centrală ataca ideea de continuitate daco-romană și punctul de vedere român asupra propriei lor etnogeneze.(Au fost pregătite ediții în franceză și engleză în 1987 și 1994. Dintre co-editorii săi fac parte publicistul ungar al Ligii Revizioniste Lászlo Mákkai, același care a condus echipa de istorici ce a scos (împreună cu Pal Teleki și Homar Balint în calitate de editori) Siebenburgen în 1940 pentru a convinge al Treilea Reich și Italia fascistă că Ungariei ar trebui să i se dea Transilvania, și Istoria Transilvaniei din 1944 pentru publicul francez și britanic. Vezi, de asemenea, Gabor Vékony Dacians-Romans-Romanians, A.Kosztin, The Daco-Roman Legend, și Louis Lote, editor, Transylvania and the Theory of Daco-Roman Continuity, și Elemér Illyés, Ethnic Continuity in the Carpatho-Danubian Area. Un argument frecvent în aceste opere, conform căruia dovezile continuității daco-romane în Transilvania sunt puține, tinde să ignore faptul că dovezile prezenței lor în altă parte sunt la fel de puține.)
1.5.3. Alungarea consultanților pe probleme de informații
Conflictele dintre serviciile de informații au prins contur în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic “nucleu” de ofițeri de contraspionaj și contrainformații, care trebuiau să descopere agenții și rețelele sovietice. (Monitorizarea la nivel “neoficial” a început odată cu retragerea trupelor sovietice în 1958 și a fost prima alocare de personal și resurse destinate acestei activități. După cum observă Troncotă, munca lor era “extrem de secretă, nimeni, nici chiar ofițerii de la alte structuri de contraspionaj nu trebuia să afle sau să suspecteze cu ce se ocupau ei”.) În timp ce “nucleul”, a cărui existență a fost ținută secretă chiar și în cadrul departamentului de contrainformații, își desfășura activitatea, Hrușciov a efectuat o vizită secretă la jumătatea anului 1962 încercând să aducă România din nou pe linie. Liderul sovietic a descoperit chiar mai multe divergențe în ceea ce privește colaborarea dintre instituții și relațiile externe.
În loc să-și retragă sprijinul acordat Chinei și statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu Dej, împreună cu Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenți de către K.G.B. și G.R.U. pe teritoriul României. Liderul român a explicat faptul că dacă o-perațiunile lor de recrutare erau legale și justificate atunci când victoriile so-cialiste ale României erau amenințate de către “reacția” întunecată în anii 1940 și 1950, în situația actuală, beneficiind de “puterea poporului” și de “organismele de combatere a reacțiilor” care funcționează corespunzător, astfel de operațiuni și de structuri nu își mai găsesc rostul. Hrușciov a reacționat cam în aceeași manieră ca și în 1955 și 1960, acuzând conducerea României că este “irațională, egoistă și plină de sine”
Dându-și seama că un progres în acest domeniu ar trebui să vină mai degrabă de la sine decât în urma unui acord mutual, Gheorghiu Dej a făcut o mutare rapidă după plecarea lui Hrușciov, declarând în fața Comitetului Central că “această situație trebuie să înceteze”. Comportamentul ofițerilor de informații sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indicau preferința Moscovei pentru o “relație între stăpân și sclav”.(Una dintre cauzele „disputei (cu Tito) fusese exact aceasta – faptul că poliția politică sovietică insistase, în ciuda protestelor iugoslave, să-și recruteze proprii agenți de pe terenul lui Tito … ‘în toate cartierele, de la membrii Comitetului Central până la funcționarii mărunți din partid sau din aparatul de stat’ ”.) Nu a mai durat mult până la apariția în presa internațională a știrilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de “semnele naționalismului românesc.” Potrivit lui Ghiță Ionescu, Dej și o mare parte a echipei sale s-au angajat în operațiunea de îndepărtarea din aparat a oficialilor instruiți la Moscova…acordând o atenție specială aparatului de securitate.” Șeful D.S.S. și ministrul de interne Alexandru Drăghici i-au informat pe consultanții sovietici pe probleme de informații care rămăseseră în România despre faptul că prezența lor “nu mai era necesară” și cu siguranță “nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele", fiind invitați să se retragă.
Potrivit relatării lui Drăghici: „…consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un dușman comun și că ar trebui să ne unim forțele. I-am răspuns că această situație ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce și a unui alt tip de relație și l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei.” Subliniind faptul că “aici consultanții nu mai au nimic de făcut”, Drăghici a criticat “impertinența lor uimitoare, nemaiîntâlnită” și a explicat faptul că “i-a prins când încercau să fure” documente ale D.S.S. din 18 cazuri separate și chiar “au provocat pierderi de vieți omenești” din rândul Serviciului român.
Abilitatea României de a promova agenda sa în acest domeniu era incontestabil susținută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu S.U.A. din Cuba, precum și de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române. În același timp, Bucureștiul încerca să medieze conflictul chinezo-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susținea deschis statele renegate ale blocului, Iugoslavia și Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind integrarea economică transnațională. Și se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicații cu Washington, Bonn și Paris (în principal pe probleme de cooperare economică). Indiciile potrivit că-rora România punea capăt legăturilor operaționale de informații cu alte ser-vicii ale Tratatului de la Varșovia au atras atenția Centrului K.G.B.. În 1962, Stasi a fost forțat să pună punct unei operațiuni de răpire și execuție a imi-granților nomazi și a defectorilor, care se derula încă din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze. (În acel moment, Dosarul Balcanilor avea 19 volume.)
Moscova a reacționat imediat. Sperând să intimideze renegații și să mobilizeze o facțiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului K.G.B. Vladimir Semiceastni, în care își exprima dezaprobarea față de omologul său de la D.S.S.. În același timp, Hrușciov le-a semnalat celorlalți lideri ai Blocului Sovietic prin scrisori personale faptul că serviciile lor trebuiau să își limiteze “schimburile de informații cu românii”, interzicându-le acestora să dezvăluie orice “informație detaliată despre N.A.T.O.” sau partidele social-democrate europene și le-a ordonat să “nu le mai transmită informații despre China și partidele și regimurile pro-chineze”, selectând Iugoslavia și Albania pentru interdicție specială. (Hrușciov l-a informat pe Novotni printr-o scrisoare personală, cerându-i ca StB să își limiteze schimbul de informații cu Bucureștiul până la “o evaluare generală a Europei occidentale”.) Așa cum a remarcat un fost ofițer de informații din Tratat, după 1962 cooperarea dintre România și celelalte servicii din blocul Sovietic a început să “degenereze până când a ajuns în punctul unor contacte oficiale, formale dar neproductive.”
În prima jumătatea a anului 1963, întrucât Moscova încerca să “împiedice” procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu Dej a autorizat transformarea “nucleului” într-o unitate mică în cadrul directoratului de contraspionaj.(Unitatea a fost condusă în perioada 1963-1965 de către ofițerul de contraspionaj Aurel Mirce. Unele dintre operațiunile sale de la începutul anilor 1960 sunt descrise în memoriile foștilor ofițeri de contrainformații. Vezi, de ex., Gheorghe Manea, Labirintul vieții prin “sârma ghimpată”: Biografie-memorii-amintiri, București, Editura UMC, 1998. Colonelul Constantin Iosif, care l-a înlocuit pe Mirce în 1965, a ocupat funcția până în 1978, când a fost descoperit ca fiind agent sovietic în urma defectării lui Pacepa.) Pe lângă identificarea agenților și rețelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pentru combaterea activităților serviciilor de informații sovietice pe teritoriul României. Cunoscut inițial sub denumirea de “Biroul Țărilor Socialiste”, această unitate a evoluat ulterior într-o “Unitate a Serviciilor de Informații socialiste” (sau o unitate anti-K.G.B.), devenind astfel principala țintă a spionajului sovietic. (Unitatea era cunoscută oficial doar prin denumirea sa de unitate militară secretă (UM), UM 0920/A din 1969 până în 1978, și UM 0110 după aceea. Protestatarii români ai “societății civile” au cerut dizolvarea oficială a UM 0110 în timp ce mărșăluiau în fața comandamentului său rămas secret până în acel moment, la data de 24 ianuarie 1990.) Biroul monitoriza activitățile și contactele personalului de la ambasada sovietică și desfășura operațiuni de supraveghere asupra principalilor recruți, concentrându-se în această perioadă de început pe foștii Cominterniști și veteranii Războiului Civil Spaniol care, “fără excepție”, fuseseră inițial recrutați și instruiți ca agenți de informații sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată.
1.5.4. Percepțiile serviciilor de informații americane
Comunitatea de informații americană a fost destul de reticentă în a accepta comportamentul independent al României și disputele cu Uniunea Sovietică ca fiind reale. În parte, acest lucru s-a datorat prejudecății din analiza S.U.A. realizată asupra regiunii la începutul Războiului Rece în urma observațiilor O.S.S. în România în perioada 1944-1946. Până în 1949, C.I.A. era de părere că în timp ce Polonia putea fi “cea mai grea bucățică de digerat de Moscova”, România era “cea mai puțin capabilă” să “se separe de stăpânii ei de la Kremlin”. Cu toate că Departamentul de Stat a început să privească România cu alți ochi la sfârșitul anilor 1950, aprecierea României ca fiind “cea mai sovietică dintre toți sateliții” reitera aceste concluzii, astfel că rapoartele privind comportamentul independent întocmite de către membrii misiunilor diplomatice la București erau pur și simplu respinse. (Pornind de la rapoartele serviciului de informații, declasificate și publicate începând cu 2006, a existat o tendință de descriere mai degrabă peiorativă decât neutră a României în comparație cu alte descrieri neutre sau pozitive folosite în cazul altor membre ale blocului – cu excepția Albaniei. Vezi Satellite Relations with the USSR and the West: Intelligence Memorandum No. 248 (1949) și Outlook for Stability In the Eastern Europaen Satellites (NIE 12-58), 4 februarie 1958 (declasificat la 22 septembrie 1993).)
Se pare că exista un dezacord cu privire la evaluarea progreselor făcute de România între administrația S.U.A., Departamentul de Stat și comunitatea de informații americană mai mare decât în orice alt stat al Tratatului de la Varșovia, la început datorat atât de lipsa de personal din țară și a priorității scăzute acordată de țară strategiei americane, cât și de comportamentului României sau dezinformarea sovietică. În noiembrie 1955, președintele Eisenhower i-a cerut șefului misiunii diplomatice de la București, Robert Thayer, “să creeze disensiuni între români și sovietici”. Primele întrevederi ale lui Thayer cu liderii români l-au convins de dorința acestora de a „de a ieși de sub” influența sovietică. Totuși, la întoarcerea la Washington, Departamentul de Stat s-a arătat neîncrezător în analiza lui Thayer
Pe lângă tendința evidentă de a discredita existența dizidenței românești, un alt efect al acestei tendințe a fost perceperea (sau presupunerea) unei dizidențe și printre celelalte membre ale Tratatului de la Varșovia, în special în partea de nord, deși nu exista așa ceva. Așadar, schimbul normal între partenerii apropiați ai coaliției a fost interpretat ca o variantă „mai circumspectă” a provocărilor cu care se confrunta România. Vrând-nevrând, aceasta a avut drept efect negarea oricărei calități speciale a dizidenței românești timpurii.
În februarie 1958, de exemplu, serviciile de informații americane au admis că: de la revolta din Ungaria, regimul românesc a depășit într-un fel ceilalți sateliți ortodocși în ce privește direcția reformei post-staliniste. De exemplu, se pare că a făcut eforturi considerabile de a îmbunătăți nivelul de trai și de a intensifica comerțul cu Occidentul. Mai mult, relațiile României cu Iugoslavia au fost considerabil mai bune decât cele dintre alți sateliți ortodocși și a reînnoit campania pro-Ungaria pentru a îmbunătăți relațiile cu S.U.A..
Aceeași evaluare de atunci a respins rapoarte din Polonia și Ungaria, conform cărora România „încerca pe cont propriu să se îndrepte spre autonomie” și susținea că această atitudine este justificată „mai satisfăcător în alți termeni” atât timp cât „o autonomie mai mare” putea fi dobândită numai „sub auspiciile Moscovei”, respectiv cu aprobarea prealabilă a sovieticilor. Evaluarea, apoi, reamintea de credința comunității în apariția unui „dizident” comunist polonez – un mit care a persistat de la delimitarea lui Tito în 1948 până la sfârșitul anilor 1960 – reconfirmând că „Polonia este singurul satelit care poate încerca să devină o altă Iugoslavie”.( Sincronizarea românească nu era nici ea ideală. De exemplu, oferta făcută de premierul român la sfârșitul lui februarie de a achiziționa echipament industrial în valoare de 100 de milioane de dolari, înainte de retragerea trupelor sovietice, a fost interpretată ca inițiativă sovietică. The New York Times, 25 februarie 1958.)
De asemenea, în mai 1958, Consiliul Național de Securitate a subliniat că „experiența a demonstrat” că neangajarea și ostracizarea sunt contraproductive. În schimb, N.S.C. a subliniat: acum este evident că, practic, extinderea considerabilă a contactelor directe ale S.U.A. cu cetățenii acestor națiuni și dezvoltarea prin astfel de contacte a unor presiuni populare asupra regimurilor pentru sporirea libertății interne și independenței față de controlul sovietic poate fi dobândită numai prin relații mai active ale S.U.A. cu și în aceste guverne. Astfel de relații vor ajuta Statele Unite să cerceteze atent, în cadrul birocrației de partid și guvernamentale, acei indivizi sau grupuri care demonstrează tendințe de independență în gândire, aspirații naționaliste sau dorința de a-și folosi influența pentru a modifica relațiile de subordonare dintre țara lor și Uniunea Sovietică.
România s-a evidențiat prin atitudinea activă în realizarea unor relații mai bune și mai ample cu Statele Unite și „ fiind, prin urmare, excepțional de receptivă în ceea ce privește contactele cu Occidentul.”
Momentul acestei Declarații a fost interesant, coincizând exact cu primul conflict deschis dintre România și Moscova. Întrunirile din 1958 ale C.A.E.R. și ale Tratatului de la Varșovia, unde Bucureștiul a combătut rolul supranațional al instituțiilor Blocului economic și a contestat legitimitatea dominației sovietice a început în aceeași zi în care a fost emis NSC 5811/1.
În iulie 1959, Consiliul de Coordonare a Operațiunilor Departamentului de Stat a îndemnat personalul american să: facă orice efort pentru a menține o legătură strânsă și continuă cu Guvernul României la cel mai înalt nivel posibil. Chiar și atunci când sunt puține sau deloc afaceri bilaterale de discutat, reprezentanții Statelor Unite trebuie să folosească orice ocazie pentru a clarifica autorităților române perspectiva Statelor Unite asupra problemelor internaționale importante și de a le încuraja să ia în considerare această perspectivă.
Totuși, în ciuda seriei neîntrerupte de conflicte publice sovieto-românești asupra coordonării politicii economice supra-naționale în următorii cinci ani, comunitatea de informații a S.U.A. (după cum rezultă din do-cumentele declasificate) a continuat să respingă atitudinea Bucureștiului. O evaluare a serviciului național de informații din 1962, de exemplu, a clasificat atitudinea liderului român Gheorghiu Dej ca fiind aparent la fel „curajoasă” ca cea a lui Gomulka și Kadar, loiali Moscovei, afirmând că astfel de acțiuni „nu pot fi considerate o provocare la adresa autorității Moscovei și probabil că sunt făcute chiar cu acordul lui Hrușciov și al Partidului Sovietic” După cum a relatat reprezentantul diplomatic al S.U.A. la București, neîncrederea americanilor față de faptul că „românii se opuneau presiunilor sovietice” l-a determinat să își dedice „aproape două treimi” din timpul său convingerii „Departamentului că lucrurile se schimbau într-adevăr” și „că nu era nimeni în spate care să manevreze păpușile pe sfoară numai pentru efectul optic”.
Pe lângă problemele referitoare la credibilitatea sursei, capacitatea analitică sau simpla justificare birocratică a evaluărilor precedente, această atitudine reflectă și tendințele profesionale normale. De fapt, serviciile de informații considerau voluntarii sau „breșele” ca provocări și nu îi acceptau sau nu aveau încredere în ei așa cum aveau în recrutările proprii la fața locului, identificate, planificate și cultivate atent. Cum România era deja considerată ca fiind incapabilă de un comportament cu adevărat independent, neîncrederea s-a accentuat mai ales când Bucureștiul a intrat în conflict deschis cu Moscova, insistând pentru contacte suplimentare cu S.U.A., pe lângă eforturile celorlalți membrii ai Tratatului. Paradoxal, cu cât era mai deschisă și flamboiantă dizidența românească, cu atât mai puțin se considera că reflectă diferențele reale și importante.
K.G.B. a conceput curând „măsuri active” pentru a exploata această neîncredere, proiectând o imagine a României ca un cal troian sovietic, a cărui independență declarată masca chiar și o mai mare loialitate decât cea a celorlalți membri ai Tratatului. Semințele acestei dezinformări fuseseră deja plantate la mijlocul anilor ’50, imediat după ce Bucureștiul și-a trimis primii spioni în Marea Britanie și S.U.A., și s-a reflectat aproape fidel, așa cum a ieșit la iveală periodic în următoarele trei decade, în raportul din februarie 1956 al Ambasadei S.U.A. la București: rolul României este acela de a deveni o „vitrină” al comunismului, în încercarea de a arăta oamenilor din Occident că comunismul poate funcționa și în acest fel să promoveze scopul final al comunismului internațional. Pentru ca acesta să fie mai convingător pentru occidentali, se fac încercări continue de a împământeni mitul independenței românești. Dizolvarea sovromurilor în 1954 și 1955 a fost un pas în această direcție. Ca un gest suprem, sovieticii își pot retrage trupele la momentul oportun. Probabil cea mai importantă parte a acestui plan de a face din România o „vitrină” a comunismului este ridicarea prestigiului românesc peste granițe. ( Verona a fost indusă în eroare total de această dezinformare, care a fost reintrodusă de defectorul sovietic Anatoli Golitsyn în 1961 și 1981 și mai târziu de Ion Mihai Pacepa în 1978 și 1987. Aceeași analiză este tema centrală în cartea lui Ion Mihai Pacepa, Red Horizons, Washington DC, Regenery Gateway, 1987.)
Co-etnicitatea analiștilor de informații care se ocupau de România și de Europa de Est a contribuit probabil la această tendință. Experții est-europeni erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, urmărindu-și în primul rând interesul (și deoarece știau deja limba, agențiile de informații erau interesate să îi recruteze). Faptul că România avea una din cele mai mici rate de emigrare în S.U.A., iar Polonia și Ungaria una din cele mai mari, explică de ce comunitatea analitică reflecta aceste tendințe demografice cu subiectivism. (De exemplu, în timpul perioadei critice ale revoluțiilor din 1989 și în primii câțiva ani de tranziție post-comunistă, în opinia șefului Diviziei C.I.A. pentru Uniunea Sovietică/Europa de Est (SE) cea mai influentă personalitate din comunitatea de informații în interpretarea acelor evenimente era șeful de operațiuni Steve Weber, un ungur din prima generație de emigranți. Analistul C.I.A. responsabil de România era și el tot ungur din prima generație de emigranți.)
Aceasta era adevărat mai ales în cazul Ungariei unde dezideratele teritoriale privind Transilvania continuau să figureze printre scopurile celor mai influente organizații de emigranți ungaro-americane și au reiterat imaginea de „dușman” al României. (În primii zece ani ai noului mileniu, cea mai influentă organizație de emigranți unguri, Federația Ungaro-Americană, a continuat să solicite abrogarea Tratatului de la Trianon care recunoaște Transilvania ca aparținând României chiar pe prima pagină a site-ului său web. Asemănarea cu poziția acestei organizații la conferința de fondare a Ligii revizioniste Ungare din 1929 a fost remarcabilă.) Dincolo de aceste considerații de circumstanță, comunitățile de emigranți erau considerate de sovietici și de serviciile de informații aliate „vehicule importante pentru penetrarea Congresului și a altor agenții federale importante, cum ar fi Departamentul de Stat, Departamentul de Apărare, Biroul Federal de Investigații și Agenția Centrală de Informații”. (Un agent special al F.B.I. responsabil de serviciile de informații maghiare (AVO) din Cleveland în 1955, nota că „AVO era o organizație de informații foarte activă și eficientă” în S.U.A., probabil „a doua după serviciile de informații sovietice”..) Odată aflați în interior, agenții puteau să culeagă informații, analize asimetrice și interpretări ale concluziilor, multe operațiuni ale J. Peters în perioada interbelică realizându-se în acest fel.
ARMATA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA POSTDECEMBRISTĂ
Armata României după Revoluție
Dacă în 1989 Armata Română avea un efectiv de 320.000 de oameni, în 2008 a ajuns la 90.000 de angajați, dintre care aproximativ 75.000 de militari și 15.000 de civili.
Sfârșitul Războiului Rece a însemnat pentru statele din Europa Centrală și de Est nu numai transformări politice și sociale, ci și modificări ale strategiei de apărare și reforme ale forțelor armate.
Este și cazul României, care, în 1990, avea una dintre cele mai mari armate din această zonă, aproximativ 320.000 de oameni. În ciuda acestui fapt, țara noastră a fost aproape inactivă, din punct de vedere militar, în cadrul Tratatului de la Varșovia.
Anii ce au urmat revoltei populare din 1989 au însemnat pentru Forțele Armate ale României schimbări majore care au presupus trecerea de la sistemul sovietic la cel al Alianței Nord-Atlantice.
Astfel, la 26 ianuarie 1994, România a fost primul stat care a semnat documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace – P.f.P.), după lansarea lui de către N.A.T.O., la 10 ianuarie 1994.
Parteneriatul a deschis un nou capitol în cooperarea Alianței cu 27 de state din Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală. A fost primul pas pe care țara noastră l-a făcut spre integrarea euro-atlantică.
În cei 10 ani de parteneriat, România a participat la peste 3300 de activități în cadrul P.f.P., între care o multitudine de operațiuni și exerciții comune parteneri-aliați, dezvoltându-și, în acest fel, gradul de inter-operabilitate cu N.A.T.O..
Dacă, în 1999, Armata Română avea un efectiv de 144.000 de militari și 36.000 de civili (față de 320.000 de oameni, cât avea MApN în1989), în 2004, ajunsese la aproximativ 110.000. Tot în 2004, la 1 aprilie, România era primită ca membru cu drepturi depline în Alianța Nord-Atlantică. Cu toate acestea, militarii români erau prezenți deja în mai multe teatre de operațiuni, în diferite puncte fierbinți de pe harta lumii.
Începutul anilor 90 a însemnat pentru România evoluția într-o direcție nouă, atât în ceea ce privește relațiile politice, militare și diplomatice cu restul lumii, dar și din punct de vedere economic, prin demararea procesului de tranziție la economia de piață. Modificarea mediului de securitate internațional a determinat reorientarea României către spațiul european, manifestată prin opțiunea țării noastre de aderare la organizațiile și structurile definitorii pentru acest spațiu, cu accent asupra N.A.T.O. și Uniunii Europene. Astfel, s-au demarat acțiuni pe plan politic, militar și economic care să asigure cadrul necesar pentru acceptarea aderării și ulterior integrării României în aceste structuri.
Aderarea României la N.A.T.O. a apărut ca o necesitate după încheierea Războiului Rece, datorită vidului de securitate creat prin dizolvării alianțelor politico-militare (Pactul de la Varșovia) sau economice (C.A.E.R.) din care făcuse parte, cât și datorită emergenței unor noi riscuri și amenințări, atât de natură externă, cât și internă. Menținerea României în afara N.A.T.O. și Uniunii Europene ar fi ridicat probleme serioase în privința asigurării securității naționale, ducând la izolare și amplificarea problemelor interne generate de procesul de tranziție spre o societate democratică și economia de piață.
Procesul de aderare reprezintă însă doar o fază din procesul mai complex de integrare în N.A.T.O.. Realizarea acestei integrări va presupune continuarea procesului de restructurare și modernizare a forțelor armate române conform standardelor de eficiență cerute de alianță și îndeplinirea unei serii de criterii suplimentare față de cele deja atinse la momentul aderării. Astfel este absolut necesară continuarea îmbunătățirii sistemului de management al resurselor alocate apărării și optimizarea activităților de luare a deciziilor, asigurarea echipamentului și infrastructurii necesare pentru toate categoriile de forțe în conformitate cu standardele N.A.T.O., asigurarea la timp a resurselor financiare necesare pentru continuarea procesului de res-tructurare și modernizare a forțelor armate și dezvoltarea unor mecanisme moderne de management al resurselor umane.
2.2. Orientarea către N.A.T.O.
La încheierea Războiului Rece, România se afla într-o situație destul de incertă din punctul de vedere al securității naționale, ca urmare a dizolvării alianțelor politico-militare (Pactul de la Varșovia) sau economice (C.A.E.R.) din care făcuse parte, cât și datorită emergenței unor noi riscuri și amenințări, atât de natură externă, cât și internă.
Amenințările și așa numitele „riscuri asimetrice" provenind din exteriorul țării s-au multiplicat după 1990, acoperind o arie largă de probleme, cum ar fi:
instabilitatea regională cauzată de procesul de dezagregare, uneori violentă, a unor state din vecinătatea României (fosta Republică Federală Yugoslavia, fosta U.R.S.S.), ce au dus nu doar la apariția unor noi riscuri militare și politice, dar și la pierderea unor legături economice tradiționale și la pierderi financiare pentru România;
conflictele etnice și religioase ce provocau instabilitate în vecinătatea României (conflictele din spațiul fostei Yugoslavii, conflictul din Transnistria etc);
pericolul proliferării traficului cu materiale nucleare și cu arme de distrugere în masă, în special datorită dezmembrării Uniunii Sovietice și a situației economice dificile cu care se confruntau fostele statele sovietice;
proliferarea rețelelor transnaționale de crimă organizată, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, materiale radioactive și strategice;
mișcările fundamentaliste și naționaliste urmărind reinstaurarea unor regimuri antidemocratice;
România se confrunta și cu o serie de riscuri și vulnerabilități și pe plan intern, cum ar fi:
numeroasele problemele generate de instabilitatea economică din primii ani după 1990 și de tranziția prelungită la o economie de piață, cu o evoluție de tip avânt-prăbușire, cauzată în principal de necorelarea politicilor de stabilizare macroeconomică cu reforme structurale adecvate, dar și de lipsa de coerență a programelor de stabilizare macroeconomică aplicate;
diminuarea autorității și eficienței instituțiilor statului, birocrația în creștere, disoluția instituțională și distrugerea unor capacități industriale, fără dezvoltarea compensatorie a altor capacități;
administrarea deficitară a resurselor publice, ducând la adâncirea inechităților sociale, scăderea calității vieții și proliferarea economiei subterane;
conflicte și chiar confruntări violente de ordin etnic, social sau politic, în special în primii ani după 1990.
În acest context, se impunea necesitatea aderării României la diversele organizații de cooperare regională, pentru a se evita includerea țării într-o „zonă gri" din punct de vedere al relațiilor cu țările din zonă.
Menținerea României în afara N.A.T.O. și Uniunii Europene ar fi ridicat probleme serioase în privința asigurării securității naționale, ducând la izolare și amplificarea problemelor interne generate de procesul de tranziție spre o societate democratică și economia de piață. În acest context, integrarea României în N.A.T.O. era văzută ca o garanție a întăririi securității naționale, contribuind la dezvoltarea pe termen lung, având în vedere că alianța era percepută ca fiind singura organizație de securitate colectivă eficientă din Europa. Rolul și importanța sporită acordată N.A.T.O. de către țările din Centrul și Estul Europei decurgeau atât din faptul că această alianță politico-militară asigură apărarea colectivă a membrilor săi (rol ce nu era îndeplinit de alte organizații de securitate din zonă, cum ar fi O.S.C.E.), dar și din faptul că își asumă responsabilitatea asigurării stabilității și securității și în zona unor țări ce nu aparțineau alianței.
Printre potențialele beneficii ale unei eventuale aderări la N.A.T.O. se
aveau în vedere:
includerea României în cadrul politic și de securitate al majorității țărilor dezvoltate din Europa și nordul continentului american, ducând la întărirea cooperării atât politico-militare, dar și economice cu aceste țări;
întărirea credibilității și capacității de negociere a țării pe plan internațional;
consolidarea identității României de țară democratică, angajată în procesul de integrare euro-atlantică;
o importantă economie de resurse pe termen lung, prin cheltuieli mult mai reduse pentru asigurarea securității naționale decât în cazul în care țara ar fi trebuit să își asigure apărarea națională pe cont propriu, în afara unei alianțe militare; aceste resurse ar fi putut fi ulterior reorientate spre dezvoltarea economică și socială.
Cu toate acestea, demersurile României de integrare în structurile europene și euro-atlantice nu au cunoscut evoluții semnificative în primii ani de după 1989. În ceea ce privește relațiile României cu N.A.T.O., acestea s-au limitat timp de aproape patru ani la activități formale: inițierea de relații diplomatice cu N.A.T.O. în 1990, participarea de către ministrul român de externe, în 1991, la prima întâlnire a Consiliului de Cooperare Nord Atlantic (N.A.C.C.) și diverse întâlniri între reprezentanții N.A.T.O. și oficialii români.
În mod paradoxal, populația din România a perceput, cel puțin o perioadă de timp, aderarea la N.A.T.O. ca un factor de progres economic și aderarea la Uniunea Europeana ca o garanție de securitate. Un paragraf din raportul „Principiul democratic si țesătura N.A.T.O.: noile democrații europene și lărgirea N.A.T.O." prezentat, în 1996, de raportorul asociat pentru Comisia politică a Adunării Atlanticului de Nord, Petre Roman, este repre-zentativ pentru ilustrarea acestei percepții: "Noile elite ale tinerelor democrații ale Europei Centrale au ferma convingere că doar aderarea la N.A.T.O. va permite surmontarea rapidă a greutăților tranzițiilor și asigurarea viitorului democrației în țările lor. Un impact economic pozitiv este, de asemenea, de așteptat din simpla extindere a N.A.T.O. la țările Europei Centrale. În plus, într-un climat de securitate și de stabilitate propice continuării creșterii activității economice, investitorii străini își vor da seama că această regiune este una dintre cele mai sigure din lume, ceea ce va avea ca efect accelerarea tranziției, reluarea creșterii economice și dezvoltarea acestor țări".
Aderarea României la structurile de securitate europene și euro-atlantice este unul din obiectivele care a întrunit consensul tuturor forțelor politice, a primit sprijinul larg al opiniei publice, a constituit și a rămas o preocupare prioritară a instituțiilor statului, acțiunile întreprinse în acest sens demonstrând coerență, consecvență și continuitate.
Integrarea României în N.A.T.O. este o problemă ce aparține întregii țări, statului român, și are la bază interesele economice și de apărare fun-damentale. Din punct de vedere economic, România se confruntă cu riscul adâncirii ramânerii în urmă, în comparație cu noii membrii ai N.A.T.O. și ai U.E. În plan militar, absența angajamentelor ferme ale N.A.T.O. și/sau U.E/U.E.O. în asigurarea securității României ridică probleme serioase, în planificarea apărării pe termen mediu și lung, întrucât strategia de securitate națională și strategia militară se sprijină pe un număr prea mare de necunoscute pentru a putea fi gestionate. Sunt motivele pentru care, singura soluție o constituie accelerarea reformei economice, politice si militare, ca mijloc de promovare a prosperității și de minimizare a perioadei până la dobândirea statului de membru cu drepturi depline al N.A.T.O. și al U.E.
Factorii determinanți pentru opțiunea integrării în N.A.T.O. au fost instabilitatea mediului de securitate, caracterizat de o creștere exponențială a riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale și nevoia unui sprijin solid în procesul de tranziție spre o societate democratică și o economie de piață. Primele demersuri pentru accederea la calitatea de membru N.A.T.O. datează din 1991, iar cererea oficială a fost facută la 18 septembrie 1993, printr-o scrisoare a președintelui României către secretarul general al N.A.T.O.. Statul român a fost primul care a semnat Documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace, desfășurând din 1994 și până în prezent, o activitate semnificativă în cadrul acestuia. Conștienți de faptul că programul P.f.P. și Parteneriatul Întărit nu pot constitui un substitut pentru integrare, România le-a considerat întotdeauna pași importanți în procesul de aderare.
Chiar dacă decizia Alianței Nord-Atlantice exprimată la Summit-ul de la Madrid (iulie 1997) de a nu include România în primul val al extinderii, alături de Cehia, Ungaria și Polonia, opțiunea pentru integrare în structurile de securitate europene și euro-atlantice a fost menținută, considerându-se că apărarea și promovarea intereselor naționale, continuarea și încununarea cu succes a procesului de transformare structurală a societății românești și asigurarea securității și stabilității sale în noua ordine mondială, ce se configura, nu pot fi realizate decât urmând această cale.
Obiectivele integrării europene și euro-atlantice se regăsesc în Strategia de Securitate Națională a României adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării (18 iunie 1999) și Carta Albă a Guvernului. Armata României 2010, reformă și integrare euro-atlantică (decembrie 1999), documente – cadru de maximă importanță în structurarea politicii interne și externe românești.
Instituțiile de securitate europene și euro-atlantice, suport real de stabilitate, securitate, încredere, dezvoltare și prosperitate, valorificarea poziției geostrategice prin dezvoltarea cooperării regionale în centrul și sud-estul Europei, promovarea relațiilor de bună vecinatate prin forme de cooperare transfrontalieră, sprijinirea dimensiunii pan europene a O.S.C.E. și consolidarea parteneriatului strategic cu S.U.A. (lansat în 1997) și a relațiilor cu statele membre N.A.T.O., reprezintă oportunități pe care România își propune să le exploateze eficient pentru aplicarea politicii de securitate și apărare.
În „Carta Alba a Guvernului. Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică" se apreciază că argumentele în favoarea opțiunii de integrare în N.A.T.O. și U.E. sunt: apartenența geografică, istorică și prin tradiție, civilizației și lumii europene; întreprinderea eforturilor pentru aderare la aceasta organizație demonstrează acceptarea și promovarea valorilor bazate pe principiile democrației, libertăților individuale și statului de drept; în contextul unui mediu de securitate fluid, statutul de membru N.A.T.O. și U.E. oferă garanții de securitate și facilitează efectuarea unor cheltuieli, pentru securitate și apărare mult mai reduse; integrarea înseamnă un impuls puternic dat procesului de dezvoltare economică, eliminându-se astfel mare parte din riscurile de natura internă la adresa securității.
Pentru susținerea demersurilor în vederea integrării, oferta României acoperă trei dimensiuni importante: strategică, militară și economică. Im-portanța strategică este dată de plasarea pe locul doi in rândul țărilor situate în spațiul dintre Marea Baltică și Marea Neagră, din punct de vedere al dimen-siunii, potențialului demografic și economic; vecinatătea cu Marea Neagră; poziționarea într-un spațiu care permite întărirea flancului sudic al N.A.T.O.; faptul că România reprezintă un factor de stabilitate într-o zonă cu potențial conflictual ridicat, pe termen mediu. Din punct de vedere militar, România poate să pună la dispoziția Alianței toate categoriile de forțe armate și par-ticipa activ la derularea programului P.f.P., la misiuni internaționale în spri-jinul păcii și la operaționalizarea unor forțe multinaționale (Forța Multi-națională de Pace din Sud-Estul Europei, CENCOOP, SHIRBRIG, BLACK SEA FOR, Batalionul româno-ungar, iar în perspectivă Batalionul româno-moldovean și Batalionul româno-ungaro-ucrainian).
Oferta economică are la bază posibilitatea de a absorbi un mare volum de investiții străine, forță de muncă calificată, numeroasă și ieftină, rezerve importante de resurse naturale.
2.2.1.Politica răsăriteană a României: 1990-2005
2.2.2. Caracteristici principale, premise și resurse
Aderarea României la U.E. și la N.A.T.O. constituie un obiectiv politic de interes național. În proiectarea strategiilor de acțiune pentru realizarea acestui obiectiv s-a avut în vedere un aspect foarte important, și anume raportul de intercondiționare care trebuie respectat în abordarea problematicii integrării, pentru ca o parte din criteriile de aderare, stabilitatea instituțiilor ce garantează democrația, existența economiei de piață, capacitatea de asumare a obligatiilor ce decurg din calitatea de membru, se regăsesc atât printre cele stabilite de U.E. cât și în cele fixate de N.A.T.O..
Scopul „Strategiei pentru aderare la N.A.T.O." este de a identifica și valorifica la maxim, toate resursele, interne și externe, din toate domeniile, care „pot fi utilizate într-un ansamblu unitar de măsuri, acțiuni politice și programe, a căror finalitate o constituie atingerea criteriilor pentru aderare la N.A.T.O.".
Unul din obiectivele strategiei, îl reprezintă construirea instrumentelor operaționale moderne, care să permită participarea României la acțiuni desfășurate sub auspiciile N.A.T.O. și care vizează reglementarea diferendelor internaționale, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, apărarea colectivă, operațiuni în sprijinul păcii, acțiuni cu caracter umanitar. Se mai urmărește, de asemenea, modernizarea și restructurarea sistemului militar, asigurând astfel îndeplinirea obiectivelor asumate în cadru P.A.R.P., circumscrise M.A.P. și realizarea interoperabilității operaționale, tehnice și administrative cu N.A.T.O. și cu forțele statelor membre.
Strategia pentru aderare are caracter:
-unitar, pentru că în el se contopesc toate strategiile de acțiune de-partamentale, ale tuturor instituțiilor statului cu competență în politica de securitate;
-multidimensional, deoarece presupune angajarea unei diversități de resurse, domenii, structuri pentru materializarea ei, prin metode și acțiuni specifice;
-deschis, în sensul că, în funcție de schimbările de mediu și de rezultatele par-țiale obținute, poate suferi adaptări sau completări cu noi elemente;
-pragmatic, conferit de realismul și concrețea soluțiilor și acțiunilor adoptate, în raport cu timpul la dispoziție;
-național, dat în primul rând de natura țelurilor urmărite și apoi de nivelul de angajare al forțelor de toate genurile, pentru transpunerea în practică.
La baza proiectării conținutului și identificării direcțiilor de acțiune au stat următoarele elemente:
-transformările survenite în mediul de securitate;
-gama de interese naționale fundamentale ce trebuiesc apărate și promovate;
-voința unanimă a formațiunilor politice cu privire la integrarea României în N.A.T.O. și susținerea din partea societății civile;
-diversificarea factorilor de risc la adresa securității naționale și multi-direcționalitatea acțiunii pentru asigurarea acesteia;
-respectarea raportului de intercondiționare între Strategia de Securitate Națională și Strategia Militară;
-afirmarea României ca factor de stabilitate regională și dezvoltarea raporturilor de cooperare și colaborare cu statele membre N.A.T.O. și cu structurile instituționale ale Alianței;
-îndeplinirea criteriilor stabilite prin M.A.P.;
-respectarea angajamentelor asumate prin programele stabilite.
Ansamblul resurselor luate în calcul au fost în primul rând de natură internă, aparținând îndeosebi domeniului politic, diplomatic, financiar, economic și militar. În urma unui studiu de evaluare a costurilor integrării militare, s-a ajuns la concluzia că pentru o perioadă de 10 ani, suma necesară s-ar ridica la aproximativ 3 miliarde USD, cu un nivel al cheltuielilor anuale de 272 milioane USD, din care 108 milioane USD ar reprezenta cheltuielile directe, adică aproximativ 10% din bugetul anual pentru apărare.
Acestea sunt sume care oricum ar fi fost necesare pentru modernizarea armatei și care se impunea a fi facută pentru realizarea unei capacități credibile de descurajare și apărare. S-au mai avut în vedere resurse externe, alocate prin desfășurarea programelor de colaborare finanțate de statele membre N.A.T.O. sau de organizație (programul de investiții al N.A.T.O. în domeniul securității –NSIP, IMET, MIL-to-MIL).
Eforturile de integrare și strategia de transformare
Pentru România, integrarea în N.A.T.O. a însemnat de la început declanșarea unui proces complex în toate domeniile vieții politice, economice, sociale și militare. Acest efort colectiv a schimbat radical statutul României și i-a asigurat integrarea în comunitatea euroatlantică. Privind retrospectiv, putem spune că pe parcursul anilor de după revoluția din decembrie 1989 se pot observa mai multe linii de continuitate, atât impuse cât și asumate, direcții care sunt, de fapt, jaloane pe calea reformei.
2.3.1. Dimensiunea politică
În 22 decembrie 1989, odată cu prezentarea Comunicatului către țară al Frontului Salvării Naționale, a fost sintetizată noua orientare a politicii României spre edificarea statului de drept, a economiei de piață și, în general, a valorilor democratice. Consensul politic construit la începutul anilor ’90 a reprezentat fundamentul politicii externe a României de apropiere de Alianță. Transformările democratice din acești ani au vizat dezvoltarea unei strategii de securitate națională care să raspundă provocărilor din noul context strategic rezultat din prăbușirea fostului bloc al Pactului de la Varșovia.
Odată cu declanșarea primei crize iugoslave, România se confruntă cu un set de riscuri, provenite din spațiul instabil al regiunii balcanice. Aceste noi riscuri de securitate care au afectat majoritatea țărilor europene vor genera noi direcții în politica de securitate regională.
România era situată într-un context strategic caracterizat prin lipsa unor garanții de securitate și, în același timp, în situația de a identifica și pune în aplicare primii pași ai dialogului cu N.A.T.O., folosind toate oportunitățile care deschideau calea apropierii de Alianță.
De la începutul anului 1992, N.A.T.O. va iniția noua sa politică de dialog și cooperare cu fostele state membre ale Tratatului de la Varșovia, înființând Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică. Acest element nou în conceputul strategic al N.A.T.O. va impulsiona transformările din România, efect care se poate observa prin intensificarea reformei în armată, prin dezvoltarea primelor elemente ale controlului civil și democratic asupra forțelor armate, prin promovarea unei noi concepții privind rolul României în context regional.
Cele mai importante instituții ale statului au fost implicate atât în dezvoltarea capacităților de a interacționa și coopera cu N.A.T.O., cât și în dezvoltarea unei noi viziuni privind satisfacerea intereselor naționale legate de asigurarea securității pe termen scurt. Procesul politic de democratizare, declanșat o dată cu primele alegeri libere, va determina un prim set de priorități în cadrul strategiilor sectoriale guvernamentale. Astfel, toate structurile cu rol în domeniul securității, siguranței și ordinii publice, vor fi supuse controlului democratic parlamentar și vor beneficia de o conducere civilă.
2.3.2. Cooperarea cu N.A.T.O.
Această nouă etapă, relevantă pentru drumul parcurs de România, își are începutul în ianuarie 1994 când țara noastră semnează Programul Parteneriatul pentru Pace (P.f.P.). Inițiativa lansată de N.A.T.O. a reprezentat pentru România o noua oportunitate în vederea extinderii direcțiilor de apropiere de Alianță. Acest program viza nu numai cunoașterea reciprocă, ci și dezvoltarea încrederii între state, realizarea primelor elemente de interoperabilitate cu structurile N.A.T.O. și, nu în ultimul rând, derularea unor programe de asistență în domeniul apărării.
Prin semnarea Documentului de Prezentare, România intra într-o nouă fază în care strategia de reformă internă beneficiază de un sprijin puternic și de noi impulsuri pe linia restructurării armatei. Bilanțul celor 10 ani de prezență în cadrul P.f.P este impresionant prin miile de activități și exercițiile la care România participa, precum și prin impactul deosebit în sfera transferului de experiență dinspre Alianță spre structurile naționale.
Parteneriatul pentru Pace a mai avut și o altă menire, aceea de a întări decizia internă că integrarea în N.A.T.O. este singura alternativă viabilă de securitate a României. Începand chiar cu anul 1995, România devine cu adevărat o țara candidată la integrarea în structurile euroatlantice. În următorii doi ani, va face eforturi deosebite, propunându-și ca obiectiv invitarea sa în 1997 de a deveni țară membră N.A.T.O. în primul val de extindere din perioada post-Război Rece.
Conform Documentului cadru al P.f.P., fiecare participant trebuie să coopereze cu N.A.T.O. în îndeplinirea unor obiective concrete:
facilitarea transparenței în planificarea apărării naționale și în procesul de elaborare a bugetului pentru apărare;
asigurarea controlului democratic al forțelor armate;
menținerea capacității și a disponibilității fiecărui stat participant de a contribui la operațiuni sub autoritatea O.N.U. și/sau responsabilitatea O.S.C.E;
dezvoltarea relațiilor militare de cooperare cu N.A.T.O., în scopul pla-nificării comune a antrenamentelor și a exercițiilor menite să sporească abilitatea participanților în cadrul PfP de a efectua misiuni în domeniul menținerii păcii, a operațiunilor de ajutor umanitar, de căutare și salvare, precum și altele care vor fi convenite ulterior;
dezvoltarea, pe termen lung, a unor forțe capabile să acționeze împreună cu cele ale membrilor Alianței Nord Atlantice.
Având în vedere că participarea la P.f.P. are un rol important în cadrul procesului de aderare la N.A.T.O., țările care doresc să participe la P.f.P. semnează un document-cadru, prin care își asumă o serie de angajamente și obligații, cum ar fi:
continuarea și consolidarea procesului democratic, edificarea statului de drept și a economiei de piață;
respectarea principiilor dreptului internațional;
îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor ce le revin potrivit Cartei O.N.U. și principiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului;
abținerea de la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau politice a altor state;
respectarea frontierelor existente și rezolvarea diferendelor pe cale pașnică;
reafirmarea angajamentului față de Actul final de la Helsinki și față de toate documentele ulterioare ale O.S.C.E., precum și îndeplinirea obligațiilor asumate în domeniul dezarmării și al controlului armamentului.
După semnarea Documentului – cadru, fiecare partener elaborează, cu sprijinul și asistența N.A.T.O., propriul Document de prezentare. Acesta reprezintă baza unui Program individual de parteneriat între țara parteneră și N.A.T.O., care detaliază activitățile comune de cooperare. Având în vedere diferențele existente între diversele țări semnatare ale P.f.P., în cadrul parteneriatului se promovează principiul auto-diferențierii, inspirat din principiul subsidiarității practicat în cadrul structurilor de integrare europeană. Astfel, fiecare țară parteneră își selectează activitățile în funcție de interesele și prioritățile individuale.
2.3.3. România și etapele lărgirii N.A.T.O.
Summit-ul N.A.T.O. de la Madrid din 1997 nu reprezintă pentru România și momentul consfințirii unui nou statut internațional. În ciuda acestei decizii, eforturile de îndeplinire a criteriilor pentru integrarea în Alianță vor fi apreciate de statele membre. Evidențierea progresului făcut de România va duce la noi efecte benefice pentru reformă pe plan intern. Astfel, în același an, va fi lansat Parteneriatul Strategic România-S.U.A., decizie importantă atât în plan bilateral cât și pentru relația noastră cu comunitatea transatlantică. O dată cu lansarea acestui parteneriat, România devine, membru de facto al N.A.T.O.. Acest nou concept, având un rol central în strategia de securitate, presupunea cel puțin două aspecte importante. Primul vizează internalizarea și asumarea unor obligații și angajamente aproape similare cu ale unor țări membre N.A.T.O.. În al doilea rând, România sprijinea strategia N.A.T.O. atât pe linie politică, cât și militară. Statutul de membru de facto va fi afirmat cu putere o dată cu declanșarea ostilităților din provincia sârba Kosovo și derularea evenimentelor asociate intervenției N.A.T.O. în zonă.
Prin contribuția sa, România își va demonstra această nouă calitate, lucru recunoscut în 1999 în Comunicatul final al summit-ului N.A.T.O. de la Washington. Nominalizată alături de alte state, România va beneficia de un nou concept menit să accelereze reforma internă. Este vorba de Planul de Acțiune pentru Aderare, document-cadru în care erau cuprinse obiectivele reformei în domeniul politic, militar, de justiție și de securitate.
Planul de Acțiune pentru Aderare furnizează feedback și sfaturi concrete pentru țările candidate la N.A.T.O., privind pregătirea pentru a-derare, ajutând țările partenere să își orienteze eforturile în direcția obținerii de performanțe individuale cât mai bune în pregătirea lor pentru aderarea la N.A.T.O.. M.A.P. nu înlocuiește însă Parteneriatul pentru Pace, participarea la P.f.P. și P.A.R.P rămânând esențiale pentru aderare, deoarece le permite ță-rilor candidate să își dezvolte interoperabilitatea cu forțele N.A.T.O. și să își pregătească propriile structuri de forțe și capabilități în vederea unei posibile aderări.
Anul 2001 a fost decisiv pentru schimbarea calitativă a Planului Naț-ional de Aderare prin asumarea unor obiective cu un impact deosebit pentru reforma în armată. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat un moment în care România a dat un răspuns clar de solidaritate cu co-munitatea internațională, cu Statele Unite ale Americii și coaliția țărilor conduse de ele, cu politica N.A.T.O. față de acest eveniment foarte grav.
România era astfel mult mai favorabil percepută de statele N.A.T.O., ceea ce a mărit considerabil șansele integrării, ale invitării țării noastre alături de alte 6 state la summit-ul de la Praga, pentru începerea negocierilor de aderare.
2.3.4. Rolul României în N.A.T.O.
Dezbaterea privind rolul României în N.A.T.O. a început înainte de deznodământul fericit de la Praga, însă a fost evidențiat ca o prioritate în cadrul unui eveniment major pentru România, vizita președintelui S.U.A., George W. Bush, la București, imediat după summit.
În discursul său, președintele american, care anterior definise România ca reper-limită al lărgirii spre Marea Neagră a Alianței, transmitea României un semnal clar a ceea ce va fi un element important în noul rol al țării noastre în Alianță.
Situată la zonă de frontieră a N.A.T.O., România trebuie să devină un avanpost al Alianței Nord-Atlantice, și în același timp, un factor de mul-tiplicare a strategiei N.A.T.O. în regiunea Mării Negre, a Caucazului și în spațiul C.S.I..
Armata României, care în 2007 a devenit o armată profesionistă, interoperabilă cu forțele N.A.T.O. și capabilă să participe la misiuni dintr-un spectru foarte larg, va trebui să devină, în această regiune, un model de reformă în domeniul militar.
În același timp, exigențele transformării N.A.T.O. impun și României, ca țară membră, identificarea și consolidarea unei specializări de nișă, opțiune care va reprezenta, din punct de vedere calitativ, un aport la strategia N.A.T.O..
Deciziile de la Praga care vizează dezvoltarea acelor capabilități destinate prevenirii unor noi riscuri și amenințări, cum ar fi terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă și alte riscuri transnaționale, sunt o prioritate a reformei sectorului de securitate.
Destinul comun al României și al Alianței este edificat nu numai pe baza celor 18 ani de colaborare și dialog cu Alianța, ci si pe unitatea de valori care caracterizează spațiul individual de securitate al Europei.
2.3.5. Etapele parcurse în vederea aderării. Legislație specifică
Eforturile României de integrare în N.A.T.O. au fost demarate propriu-zis începând cu anul 1994, când intențiile declarative ale autorităților de la București au fost dublate de acțiuni concrete. România a solicitat formal aderarea la N.A.T.O. în 1993, iar la 26 ianuarie 1994, România a fost prima țară care a semnat Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace, prin-cipalul instrument de cooperare militară dezvoltat de N.A.T.O. cu statele europene din afara alianței. La 14 septembrie 1994, România a acceptat și Programul individual de Parteneriat cu N.A.T.O., aplicabil pe perioada 1996-1998 care stabilea un set de obiective specializate pentru țara noastră, în cadrul general al Parteneriatului pentru Pace.
România a participat la Parteneriatului pentru Pace, începând cu anul 1994, atât la exerciții comune N.A.T.O./P.f.P., cât și la misiuni de menținere a păcii (S.F.O.R., I.F.O.R., K.F.O.R. etc). Aceasta a contribuit la creșterea nivelului de interoperabilitate cu N.A.T.O., familiarizarea cu procedurile specifice Alianței, îmbunătățirea procesului de planificare a apărării etc.
Cu toate acestea, până în anul 1996, România nu a avut o strategie coerentă pentru aderarea la N.A.T.O.. În această perioadă, N.A.T.O. considera că procesul de reformă politică, economică și socială din România nu era suficient de avansat, existând dificultăți majore în eforturile de modernizare a armatei în vederea atingerii standardelor alianței, generate de problemele economice interne. Acești factori, combinați cu lipsa de coerență a acțiunilor, a dus la luarea în considerare și sprijinirea concretă pentru o viitoare aderare la N.A.T.O. doar a celor trei țări din „Grupul de la Vișegrad"- Republica Cehă, Polonia și Ungaria.
În octombrie 1995 Alianța a elaborat „Studiul pentru Lărgirea N.A.T.O.", care cuprindea, în esență, criteriile ce urmau să fie avute în vedere în cadrul negocierilor pentru admiterea de noi membrii: democratizarea societății, continuarea procesului de reformă și a tranziției spre o economie de piață, controlul democratic asupra forțelor armate, interoperabilitatea între armatele țărilor membre, relații de bună vecinătate etc. Pe baza acestui document, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a elaborat, în iunie 1996, două documente de bază: „Strategia de integrare a României în N.A.T.O." și „Elementele de bază ale poziției României privind integrarea în N.A.T.O.".
Aceste documente orientative au constituit un pas important în direcția aderării la N.A.T.O., conținând o serie de măsuri concrete care să vină în întâmpinarea obiectivului României de aderare la alianță, vizând sfera politică, diplomatică, militară și economică.
Chiar dacă în cadrul summit-ului N.A.T.O. de la 8 iulie 1997 de la Madrid, dintre țările nominalizate (Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia) doar primele trei primesc invitația de a se alătura alianței, comunicatul final confirma continuarea procesului de lărgire, nominalizând România printre statele candidate pentru viitoarea lărgire a alianței.
Cu toate acestea, interesul României față de aderarea la N.A.T.O. cunoaște o scurtă perioadă de relativă scădere, aducându-se chiar în discuție o strategie de asigurare a securității naționale în afara alianței. Relațiile României cu N.A.T.O. înregistrează o revigorare odată cu izbucnirea conflictului din Kosovo, care a dus la modificarea poziției țării noastre și la relansarea șanselor de a deveni membru N.A.T.O..
Un moment extrem de important în drumul României spre N.A.T.O. l-a constituit reuniunea N.A.T.O. de la Washington, din aprilie 1999. În cadrul acestuia este adoptat Conceptul Strategic al alianței și se lansează Planul de Acțiune pentru Aderare (M.A.P.) ce pune bazele unui mecanism de pregătire și evaluare individuală a țărilor candidate. România a primit la această reuniune încurajări în direcția continuării procesului de lărgire a alianței, prin nominalizarea, împreună cu Slovenia, în fruntea listei cu țările candidate, urmate de țările baltice, Bulgaria, Slovacia, Fosta Republică Yugoslavă Macedonia, și Albania.
În același an sunt adoptate două documente de mare importanță pentru procesul de aderare a României la N.A.T.O.: „Strategia de Securitate Națională a României'" (18 iunie 1999) și „Carta Albă a Guvernului — Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică". Aceste documente defineau obiectivele politicii interne și externe a României, vizând aderarea la Uniunea Europeană și N.A.T.O. ca sursă de stabilitate, dezvoltare și securitate, valorificarea poziției geostrategice prin dezvoltarea cooperării regionale în centrul și sud-estul Europei, promovarea relațiilor de bună vecinătate prin forme de cooperare transfrontalieră, sprijinirea dimensiunii pan europene a O.S.C.E. și consolidarea parteneriatului strategic cu S.U.A. (lansat în 1997) și a relațiilor cu statele membre N.A.T.O..
În octombrie 1999 România a transmis către N.A.T.O. primul Program Național Anual de Pregătire pentru aderarea la N.A.T.O. (P.N.A.), în cadru M.A.P.. Acesta va fi urmat de încă alte patru Planuri Anuale (în anii 2000, 2001, 2002, 2003) ce vor forma cadrul principal de acțiune pentru aderarea la N.A.T.O..
Dacă în cazul aderării la Uniunea Europeană, criteriile de aderare erau stabilite clar și în detaliu, criteriile pe care țările candidate trebuiau să le îndeplinească pentru aderarea la N.A.T.O. erau mult mai puțin specifice. Țările candidate aveau un grad mai mare de libertate în alegerea ritmului și obiectivelor pe care trebuiau îndeplinite pentru aderare, N.A.T.O. trasând doar direcții generale de acțiune prin M.A.P.. Decizia finală urma să fie luată atât în funcție de îndeplinirea criteriilor auto-impuse, cât și în funcție de con-siderente strategice rezultate din situația politico-militară regională.
Astfel, decizia de a invita România să adere la N.A.T.O., cu prilejul reuniunii din noiembrie 2002 de la Praga, a rezultat atât din modul în care România a îndeplinit obiectivele auto-asumate în cadrul P.N.A., cât și din schimbările produse pe plan politico-militar global. Aceste schimbări au fost urmarea atacurilor de la 11 septembrie 2001 și a noii orientări privind lupta antiteroristă din partea țărilor occidentale și în special din partea S.U.A., ceea ce a dus la creșterea importanței României ca partener strategic.
Cele cinci Programe Naționale Anuale de Pregătire au fost elaborate sub coordonarea Ministerului Afacerilor Externe, cu participarea ministerelor și instituțiilor coordonatoare ale celor cinci capitole ale P.N.A. și cu implicarea Comisiei Naționale pentru Integrarea României în N.A.T.O.:
Ministerul Afacerilor Externe, pentru Capitolul I (probleme politice și economice);
Ministerul Apărării Naționale, pentru Capitolul II (probleme de apărare);
Ministerul Finanțelor Publice, pentru Capitolul III (resurse);
Serviciul Roman de Informații, pentru Capitolul IV (probleme de securitate);
Ministerul Justiției, pentru Capitolul V (legislație).
P.N.A. a oferit posibilitatea ca autoritățile române să transmită Alianței informații actualizate asupra mersului reformei și obiectivelor realizate în ciclul precedent și să prezinte obiectivele auto-asumate pentru continuarea procesului de pregătire a integrării României în Alianță.
Cele cinci cicluri ale Programului Național Anual de Pregătire pentru aderarea la N.A.T.O. au avut la bază trei principii fundamentale:
– principiul continuității, prin care România se angaja să își respecte angajamentele anterioare și să își consolideze realizările obținute în cadrul ciclurilor anterioare ale P.N.A.;
– principiul credibilității, ce presupunea stabilirea unor obiective realizabile și alocarea resurselor necesare pentru atingerea lor;
– principiul predictibilității, implicând o capacitate de planificare realistă și realizarea țintelor și obiectivelor propuse prin planificare.
Elaborarea Programelor Naționale Anuale de Pregătire pentru aderarea la N.A.T.O. a ținut cont de sugestiile și recomandările N.A.T.O., de experiența rezultată din ciclurilor anterioare, cât și așa numitul „Raport de Progres", un document de evaluare elaborat de N.A.T.O.. Procesul de pregătire a continuat și după summit-ul de la Praga, cu ciclurile IV (20022003) și V (2003-2004), oferind României un sprijin suplimentar pentru a putea face față responsabilităților de membru N.A.T.O. și de a contribui la obiectivele și misiunile alianței.
Progresele făcute de România în îndeplinirea obiectivelor asumate prin P.N.A., activitatea sa din cadrul P.f.P., dar și evenimentele din Statele Unite de la 11 septembrie 2001, care au determinat creșterea importanței strategice a zonei sud-est europene au dus la creșterea șanselor de aderare la N.A.T.O. a României.
Momentul integrării României în N.A.T.O.
Momentul hotărâtor al procesului de aderare a României la N.A.T.O. are loc la 21 noiembrie 2002, la reuniunea N.A.T.O. de la Praga, unde prin Declarația reuniunii de la Praga a șefilor de state și guverne N.A.T.O. este exprimată decizia lărgirii Alianței cu șapte state candidate (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia), precum și decizia adoptării unui „set riguros de măsuri, bazat pe Conceptul Strategic al N.A..T.O., de a întări capacitatea de a face față provocărilor la adresa securități forțelor…populațiilor și teritoriilor" țărilor N.A.T.O.. Cu acest prilej, România este invitată să înceapă convorbirile de aderare .
Acest prim pas simbolic pe drumul integrării României în Alianță a fost continuat la 13 decembrie 2002 și 09 ianuarie 2003, când au avut loc la Bruxelles cele doua runde ale convorbirilor de aderare a României la N.A.T.O.. În cadrul acestor negocieri, România își asuma obligațiile decurgând din aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, respectiv sprijinirea consensului la nivelul Alianței, promovarea păcii și stabilității, contribuția cu forțe la întregul spectru de operațiuni al N.A.T.O.. De asemenea, își asuma contribuția la bugetele comune ale Alianței – bugetul civil, bugetul militar și Programul de Investiții de Securitate al N.A.T.O. (N.A.T.O. Security Investment Program – N.S.I.P.).
La 26 martie 2003 are loc la Bruxelles ceremonia oficială de semnare a Protocolului Tratatului Nord-Atlantic privind Aderarea României, iar între 20-22 octombrie 2003 au loc primele consultări oficiale cu N.A.T.O. privind oferta de forțe derivând din Propunerile de Forțe ale României (Force Goals), moment ce marchează debutul implicării efective a țării noastre în procesul de planificare al Alianței.
La data de 26 februarie 2004 Parlamentul României adopta în ședința solemnă a Camerei Deputaților și Senatului Legea de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, iar la 1 martie 2004 este promulgată Legea nr. 22/2004 de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord. La aceeași dată, Secretarul General al N.A.T.O. transmite scrisoarea oficială, în numele statelor semnatare ale Tratatului Atlanticului de Nord, conținând invitația de aderare a României la Tratat.
Procedura de aderare se finalizează la 29 martie 2004, la Washington, prin depunerea instrumentului de aderare la depozitarul Tratatului (Guvernul S.U.A.), moment în care România devine membru cu drepturi depline al Alianței. Momentul final al procesului de aderare a României la N.A.T.O. este marcat la 4 aprilie 2004, când la sediul N.A.T.O. de la Bruxelles are loc ceremonia de ridicare a steagurilor celor șapte state noi membre N.A.T.O..
2.4.1. Aderare versus integrare: etape ce rămân de parcurs până la integrarea completă în NATO
Cu toate că în anumite contexte termenii de „aderare" sau „integrare" a României în N.A.T.O. sunt utilizați ca având același înțeles, în realitate aceștia se referă la două procese complementare, care se pot uneori suprapune, având însă caracteristici definitorii diferite.
Aderarea se referă la actul prin care o națiune devine „parte a unei înțelegeri sau tratat" aflat în vigoare între alte țări, având sensul de „intrare sau înscriere într-o organizație". Integrarea poate fi la rândul ei definită ca fiind procesul de armonizare, de „intrare într-un ansamblu ca parte integrantă".
În cadrul lungului drum vizând completa integrare în N.A.T.O. se pot identifica patru principale faze:
1. Faza inițială de pregătire, începută în primii ani după 1990 prin exprimarea voinței politice de aderare, îndeplinirea unor anumite criterii impuse de alianță pentru țările candidate, participarea la diversele activități de parteneriat (P.A.R.P. și M.A.P.) și încheiată cu invitația privind începerea convorbirilor pentru aderarea la N.A.T.O. a României, în anul 2002.
Faza de pregătire a aderării propriu-zise, cuprinzând realizarea cadrului juridic necesar și finalizarea procesului de aderare în anul 2004.
Faza de pregătire a integrării complete în N.A.T.O., urmărind în principal două obiective:
Capacitatea României de a înființa, antrena, desfășura și susține forțe interoperabile cu forțele N.A.T.O.;
Capacitatea de a planifica și conduce operațiuni într-un mediu multinațional, în conformitate cu doctrinele, procedurile și standardele N.A.T.O., cu utilizarea limbii engleze ca limbă de comunicare.
4. Faza finală, în care integrarea în N.A.T.O. este complet realizată, iar țara este capabilă să funcționeze perfect în cadrul Alianței.
Integrarea în N.A.T.O. presupune nu doar participarea în principalele instituții decidente ale N.A.T.O. (cum ar fi Consiliul Nord Atlantic, Comitetul de Planificare Militară sau Grupul de Planificare Nucleară), ci și alte elemente cheie, cum ar fi utilizarea unei limbi comune în operațiunile multinaționale, schimbarea mentalităților spre acceptarea valorilor comune ale alianței, realizarea interoperabilității conceptuale și tehnice etc.
Gradul de integrare în alianță a țărilor membre nu este uniform, nici chiar în cazul membrilor mai vechi ai N.A.T.O.. Dacă la Consiliul Nord Atlantic, principala instituție politică cu putere de decizie în N.A.T.O., par-ticipă reprezentanți ai tuturor țărilor membre N.A.T.O., situația este diferită în cazul Comitetului de Planificare a Apărării (ce se ocupă de problemele legate de partea militară și de apărare colectivă) din care fac parte toți membrii Alianței, cu excepția Franței, care își pregătește marea revenire.
Alianța a dovedit o mare flexibilitate în acest sens, permițând luarea în considerare a diverselor cerințe și politici specifice ale țărilor membre, ceea ce duce și la diferențieri legate de costurile pe care apartenența la N.A.T.O. le implică pentru fiecare membru în parte. Diferențele pot fi de ordin procedural, ca în cazul Islandei, care deși a făcut parte din grupul țărilor fondatoare ale Alianței, nu are forțe armate (Forța de Apărare a Islandei fiind reprezentată de contingentul american staționat permanent pe insulă). Islanda a aderat la N.A.T.O. cu condiția să nu fie nevoită să își înființeze forțe armate și poate fi reprezentată la forumurile militare ale N.A.T.O. printr-un civil.
Diferențele pot fi însă și de natură mai serioasă, ca în cazul Franței care, deși membru fondator, s-a retras în 1966 din structura militară integrată a N.A.T.O. și a cerut trupelor N.A.T.O. să părăsească teritoriul său (ceea ce a determinat mutarea în 1967 a Cartierului General al N.A.T.O. de la Paris la Bruxelles). Franța a rămas însă membră a structurilor politice ale N.A.T.O.. Spania a devenit membră a Alianței în 1982, însă în urma unui referendum din anul 1986 s-a retras din structura militară integrată a N.A.T.O. până în anul 1997, când a anunțat revenirea în noua structură militară a Alianței și participarea la noua structură de comandă. Grecia și-a retras la rândul său forțele din structura militară de comandă a N.A.T.O. între anii 1974-1980 ca rezultat al tensiunilor greco-turce generate de problema Ciprului.
Au existat și diferențieri de natură geografică, politică, militară sau constituțională între țările membre N.A.T.O.. Astfel, participarea Norvegiei și Danemarcei la structura militară a N.A.T.O. trebuie să se conformeze legislației naționale, ce nu permite amplasarea de arme nucleare sau staționarea de trupe străine pe teritoriul naționale în timp de pace. În alte cazuri, la diversele operațiuni sau exerciții militare ale alianței organizate la scară regională nu vor participa toți membrii N.A.T.O., ci doar țările din regiune direct implicate sau care dispun de capabilitățile necesare pentru participarea în zona specifică în care operațiunea are loc.
La Reuniunea de la Washington din anul 1999, N.A.T.O. a lansat „Inițiativa privind Capabilitățile pentru Apărare", considerată un pas hotărâtor pentru ca Alianța să poată face față noilor amenințări și riscuri la adresa securității, cât și pentru a își menține capacitatea de îndeplinire a rolului său de bază, asigurarea apărării colective în condițiile preconizatei extinderi a Alianței. Inițiativa avea ca scop „îmbunătățirea capabilităților pentru apărare pentru a asigura eficiența viitoarelor operațiuni multinaționale cuprinzând tot spectrul de misiuni ale Alianței, în mediul de securitate prezent și anticipat, cu accent special pe îmbunătățirea interoperabilității între forțele Alianței și, dacă este cazul, între forțele Alianței și cele ale Partenerilor"
Pentru atingerea acestui scop s-au definit trei nivele de standardizare (compatibilitatea, interșanjabilitatea și caracterul comun al forțelor), iar la nivelul anului 2004 N.A.T.O. a dezvoltat o politică de interoperabilitate, ce urma să fie însoțită de definirea clară a conceptului de interoperabilitate și eventual de proceduri de implementare specifice.
În cazul N.A.T.O., conceptul de interoperabilitate poate fi definit drept "capacitatea Forțelor alianței și, când este cazul, Forțelor Statelor Partenere…să se pregătească, să participe la exerciții și să funcționeze împreună în mod eficient pentru executarea misiunilor și sarcinilor ce le-au fost desemnate".
Conceptul de interoperabilitate are o mare importanță pentru N.A.T.O., permițând funcționarea în comun a unităților, echipamentului și personalului cu surse de proveniență diferite și desfășurarea acestora în teatrele de ope-rațiuni într-un mod eficient, pentru atingerea obiectivelor comune. Pentru a realiza integrarea completă în N.A.T.O., țările nou admise în N.A.T.O. trebuie să îndeplinească aceste cerințe de interoperabilitate, cât și cerințele legate de standardizare, considerate elemente esențiale în realizarea interoperabilității.
Conform definiției N.A.T.O., standardizarea se referă la „dezvoltarea și implementarea conceptelor, doctrinelor, procedurilor și proiectelor pentru atingerea și menținerea nivelelor cerute de compatibilitate, interșanjabilitate și comunitate în domeniile operaționale, procedurale, materiale, tehnice și administrative, cu scopul realizării interoperabilității" .
Din definiția anterioară se pot identifica trei nivele de standardizare, detaliate de asemenea în Glosarul de Termeni și Definiții NATO :
caracterul comun al forțelor (engl. commonality) – nivelul cel mai ridicat de standardizare – reprezentând „nivelul atins în momentul utilizării acelorași doctrine, proceduri sau echipamente", ducând la existența unor unități identice în cadrul unui mediu operațional.
interșanjabilitatea (engl. interchangeability) – nivelul mediu de standardizare
– reprezentând „capacitatea de substituire a unui produs, proces sau serviciu cu altul, pentru îndeplinirea acelorași cerințe", fără modificări structurale și funcționale majore. La acest nivel, unitățile se pot substitui una alteia în același mediu operațional.
compatibilitatea (engl. compatibility) – nivelul cel mai redus de standardizare
– reprezentând „posibilitatea utilizării împreună a unor produse, procese sau servicii, în anumite condiții specifice, pentru îndeplinirea unor cerințe relevante și fără a se perturba reciproc". La acest nivel, unitățile pot funcționa împreună în mediul operațional.
Standardele NATO sunt foarte detaliate, făcând se referință la o gamă foarte vastă de activități ale alianței, putând fi clasificate în trei principale categorii:
Standarde operaționale, care se referă la activități, proceduri sau formate ale documentelor militare. Se pot aplica, între altele, conceptelor, doctrinelor, tacticii, tehnicii, logisticii, pregătirii, organizațiilor, rapoartelor, hărților și graficelor.
Standarde materiale, referitoare la caracteristicile sistemelor și materialelor, incluzând telecomunicațiile, procesarea și distribuirea datelor, procese de producție, cât și specificațiile materialelor. Aceste standarde se referă la sisteme (cum ar fi sisteme de comandă control, și comunicații, sisteme de armament), sub-sisteme, ansambluri, componente, piese de schimb, materiale și consumabile (inclusiv muniție, combustibil, consumabile de birou etc).
Standarde administrative, referitoare în primul rând la terminologie (inclusiv standardele operaționale și materiale), dar și la standarde ce facilitează activitățile administrative ale alianței în domenii care nu au aplicații militare directe (cum ar fi raportarea datelor statistice economice).
În cazul României, procesul de realizare a interoperabilității cu forțele N.A.T.O. ca obiectiv principal al integrării în alianță a fost legat de Procesul de Planificare și Analiză a Parteneriatului (P.A.R.P.), ce a asigurat o abordare structurată pentru creșterea interoperabilității, prin definirea domeniilor de prioritate, stabilirea de obiective planificate și convenite reciproc, analiza comună a progreselor în domeniul reformei și încurajarea transparenței în planificarea apărării. În cadrul ciclurilor P.A.R.P. inițiate începând cu anul 1995, România și-a propus îndeplinirea unui set de 84 de obiective, numite inițial Obiective de Interoperabilitate (Interoperability Objectives), apoi Obiective Inițiale de Parteneriat (Initial Partnership Goals) și în final Obiective de Parteneriat (Partnership Goals).
Eforturile României de realizare a interoperabilității cu N.A.T.O. s-au axat, înainte de momentul aderării, pe următoarele direcții principale definite de Carta Albă a Guvernului:
realizarea obiectivelor asumate în cadrul P.A.R.P., în funcție de resurse și priorități;
profesionalizarea forțelor armate;
perfecționarea pregătirii și instruirii personalului prin adoptarea procedeelor și standardelor de instruire N.A.T.O., pentru îndeplinirea unor misiuni de tip Forță multinațională Întrunită (C.J.T.F.) de sprijin al păcii, căutare/salvare și/sau umanitare sub comanda N.A.T.O. sau U.E.;
pregătirea integrării sistemului informațional al armatei cu cel al Alianței, din punct de vedere tehnic și procedural;
realizarea unui nou sistem de planificare a apărării după principiile N.A.T.O.;
•elaborarea unor programe de înzestrare cu tehnică compatibilă celei din dotarea Alianței, prin modernizarea celei existente și prin noi achiziții.
Atingerea nivelului de interoperabilitate cu forțele N.A.T.O. necesar pentru realizarea integrării în Alianță presupune continuarea procesului de restructurare și modernizare a forțelor armate române conform standardelor de eficiență cerute de Alianță și îndeplinirea unei serii de criterii suplimentare față de cele deja atinse la momentul aderării:
Adoptarea doctrinelor și politicilor fundamentale ale Alianței;
Adoptarea standardelor și procedurilor N.A.T.O. de utilizare a unei limbi de comunicare comune care să asigure participarea la pregătirea, exercițiile sau operațiunile cu forțe multinaționale;
Continuarea perfecționării pregătirii și instruirii personalului conform criteriilor de eficiență ale Alianței, cât și utilizarea sistemului de simboluri și a standardelor N.A.T.O.;
Îmbunătățirea sistemului de management și optimizarea activităților de luare a deciziilor;
Dezvoltarea unui sistem și a procedurilor de management al spațiului aerian, asigurarea echipamentului și infrastructurii necesare în acest sens pentru toate categoriile de forțe în conformitate cu standardele N.A.T.O.;
Revizuirea și adaptarea regulamentelor și instrucțiunilor militare pentru procedurile operaționale în conformitate cu standardele N.A.T.O.;
Asigurarea resurselor financiare necesare pentru continuarea procesului de restructurare și modernizare a forțelor armate;
Profesionalizarea completă a armatei și dezvoltarea unor mecanisme moderne de management al resurselor umane.
Un element esențial al procesului de integrare a României în N.A.T.O. îl constituie îndeplinirea „Obiectivelor privind Forțele" (Force Goals") ce au înlocuit Obiectivele de Parteneriat după aderarea la Alianță. „Obiectivele privind Forțele" se referă la asigurarea contribuțiilor cu forțe la structura militară a N.A.T.O., cât și la domenii prioritare cum ar fi apărarea anti-aeriană, comandă și control, doctrină și pregătire, sprijinul națiunilor gazdă și anumite aspecte ale modernizării structurii de forțe. Scopul principal al stabilirii acestor obiective îl reprezintă asigurarea dezvoltării unor forțe armate eficiente, dislocabile, corespunzătoare misiunilor ce ar putea decurge din apartenența la N.A.T.O., cu o structură de comandă simplificată, un suport logistic îmbunătățit, cât și accelerarea realizării interoperabilității forțelor armate cu cele ale alianței.
„Obiectivele privind Forțele" sunt stabilite la fiecare doi ani, definind principalele cerințe ale N.A.T.O. privind fiecare țară membră. Ele fac parte din procesul de planificare a forțelor și stabilire a obiectivelor N.A.T.O., compus din două faze: stabilirea obiectivelor privind forțele și completarea unui chestionar privind planificarea apărării. Atât „Obiectivele privind Forțele", cât și planurile naționale privind apărarea sunt dezvoltate în urma consultărilor frecvente dintre N.A.T.O. și oficialitățile din țările membre.
Fiecare țară membră a Alianței prezintă anual răspunsul la chestionarul N.A.T.O. privind planificarea apărării, prin care se verifică modul în care s-au îndeplinit angajamentele asumate în anul anterior, se definesc angajamentele pentru anul următor și se trasează planurile pentru următorii cinci ani. N.A.T.O. va analiza răspunsurile fiecărui membru și, în cadrul reuniunilor comune, poate aduce obiecții la planurile naționale și îndemna țările membre să le modifice. După terminarea procesului de analiză (în luna octombrie sau noiembrie a fiecărui an) personalul N.A.T.O. specializat întocmește un raport prin care se prezintă sumarul planurilor naționale și se evaluează angajamentele membrilor față de N.A.T.O.. Odată ce membrii N.A.T.O. aprobă acest raport, el va defini poziția oficială a N.A.T.O. privind punctele tari și slabe ale fiecărui membru, cât și privind planurile referitoare la structura de forțe.
3. STUDIUL DE CAZ-MISIUNEA ARMATEI ROMÂNE ÎN IRAK, ÎN CADRUL FORȚELOR N.A.T.O
3.1. Scurt Istoric al zonei de conflict
Războiul asimetric împotriva terorismului, declanșat după evenimentele de la 11 septembrie 2001, s-a transformat într-un clasic război local, cu implicații globale, fără precedent în istorie. Statele Unite ale Americii împreună cu un numar mic de aliați au atacat Irakul, desfășurând astfel o forță colosală, atât sub aspect cantitativ cât și din punct de vedere tehnologic.
Războiul din Irak se anunța drept unul scurt, acum este clar pentru toată lumea ca el abia a început. Nu e nici o îndoială că S.U.A. și aliații vor triumfa asupra Irakului pe termen lung, însă se pune problema cât va costa acest război: în vieți, bani și timp. Până acum, socotelile dinaintea războiului s-au schimbat peste noapte, iar miturile cu privire la suportul popular pentru “eliberarea” Irakului au dispărut. Prelungirea războiului nu este în favoarea Americii, iar costurile nu sunt doar financiare. Cel mai mare cost: statutul de superputere al S.U.A..
Situat în Asia de Sud-Vest, Irakul are o suprafață de 435.052 km² și o populație de 23.332.000 locuitori. Este împărțit în 18 provincii, iar capitala este la Bagdad, oraș de 4.689.000 locuitori. Se învecinează cu Turcia, Iran, Kuwait, Arabia Saudita, Iordania, Siria, iar în partea de S.E. are deschidere la Golful Persic.
Teritoriul Irakului prezintă patru regiuni naturale, între care cea mai importantă ca extindere și semnificație economică se află în partea centrală și anume câmpia drenată de fluviile Tigru si Eufrat. Aceasta câmpie (antica Mesopotamie) concentrează ¾ din terenurile cultivate ale țării. Celelalte trei regiuni sunt Munții Kurdistanului în N.E., Piemontul Nordic cu bogate resurse de petrol și regiunea colinară deșertică, desfășurată la V de Eufrat. Irakul are o climă subtropicală cu o ariditate accentuată, vegetație naturală care ocupă doar 13% din suprafața țării și cu o faună adaptată mediului.
Cei 23.332.000 locuitori ( anul 2001) se împart în arabi 64,7%, kurzi 23%, azerbaidjeni 5,6%, majoritatea (3/4), concentrându-se în câmpia Tigru-Eufrat, cu un procent de 76% populație urbană, 96% dintre ei fiind de religie islamică.
Irakul dispune de mari rezerve de petrol, peste 16 miliarde de tone, ceea ce o plasează pe locul 2 sau 3 pe glob conform diferitelor surse, și de gaze naturale, atât în N cât și în S. Producția acestor resurse a fost și este puternic influențată de factori extraeconomici: conflicte armate si embargoul internațional impus Irakului după 1990. Agricultura, care asigură 15% din P.I.B. antrenează 40% din populația activă și este specilizată în cultura curmalului. Creșterea animalelor( mai ales ovine) ocupă un loc important, iar industria era diversificată, de la construcții de mașini și petrochimie la ciment, sticlărie, textile și produse agro-alimentare. Balanța comercială dominată în proporție de 95% de exporturile de petrol a suferit enorm după embargoul internațional impus Irakului.
Cunoscut din Antichitate, sub numele de Mesopotamia, actualul teritoriu al Irakului este leagănul unor strălucite civilizații – akadiană, asiriană, babiloniană, caldeană etc. Irakul a devenit republică din anul 1963, când la putere s-a aflat partidul Bass, adept al liniei politice radicale, panislamice. A avut loc naționalizarea băncilor și societăților de asigurări, precum și a companiei Irak Petroleum și distanțarea de politica externă filooccidentală.
Saddam Hussein preia puterea în 1979, înăsprind regimul intern și urmărind a se erija în lider al lumii arabe militante. El atacă în 1980 Iranul, sub pretextul vechii dispute de frontieră. Îndelungatul și epuizantul război, soldat cu grele pierderi umane și mari distrugeri materiale, se încheie în 1988. Peste doi ani, pe data de 02.08.1990 trupele irakiene ocupă Kuwaitul. Rezoluția O.N.U. din noiembrie 1990 îi cere ultimativ retragerea tuturor trupelor din Kuwait până la 15.01.1991. Ramasă fără răspuns, ea are ca urmare inițierea la 17.01.1991 de operațiuni aeriene ale forțelor aliate grupate sub egida O.N.U. și conduse de S.U.A., apoi declanșarea la 24.02.1991 a ofensivei tereste care încheie, în 28.02.1991, Războiul din Golf, prin eliberarea Kuwaitului și înfrângerea trupelor irakiene. În pofida pierderilor grele suferite în război și revoltelor interne izbucnite în aceea perioadă de kurzi și șiiți, a situației economice catastrofale și a sancțiunilor impuse de O.N.U., Saddam Hussein reușește să-și consolideze puterea. În 1995, O.N.U. acceptă exportul unor cantități de petrol irakian contra achiziționării de hrană și medicamente pentru populație. Până în noiembrie 1997 relațiile Irak – O.N.U. nu au cunoscut tensiuni majore până când Saddam Hussein a expulzat inspectorii internaționali, făcând astfel primul pas către ceea ce a fost și este Războiul din Irak.
3.2. Contextul Politico-Militar ( Etapa pre conflict armat)
Pornind de la o infinitate de circumstanțe ca cele citate, care sunt doar o mică mostră, și după analizarea "mijloacelor de siguranță" care au facilitat teroriștilor Al Qaeda atentatele din New York, ziariști de investigație ca Thierry Meyssan – autor al cărții Marea Impostură – suspectează că tot ceea ce s-a întâmplat în lume în ultimii ani este numai o punere în scenă a unei false confruntări între clanul Bush și Ben Laden, care nu ar avea alt scop decât să reorienteze politica petrolieră mondială în favoarea intereselor sectorului energetic al S.U.A.. La concluzii atât de riscante ca cele citate se poate ajunge după ce s-a cunoscut ce s-a întâmplat între 4 si 14 iulie 2001, numai câteva luni înainte de atentatele care au incendiat planeta. În timpul acestor zile, Osama Ben Laden a avut o problema de sănătate legată de boala sa renală cronică. A stat internat în Spitalul American din Dubai. După cum a putut constata echipa de investigații a ziarului Le Figaro, în timpul acestor zile nu numai că a fost vizitat de membrii familiei sale – teoretic, după surse oficiale, nici nu are relații cu ei – ci și de agentul local al C.I.A. în Emiratele Arabe Unite, cu care a avut o lungă convorbire. Fără îndoială, dacă această informație este adevarată, tot ce s-a creat în jurul lui Ben Laden este "de acoperire" -și voi reveni în final cu Ben Ladin, dușman intim. Irak: de la iubire la ura. Azi, presiunea asupra Irakului din partea S.U.A. este justificată – spune Bush – de presupusele relații existente între regimul dictatorului Saddam Hussein și organizația teroristă Al Qaeda.
Planurile americane pentru un Irak post-conflict țintesc repetarea proiectului de reconstrucție a Japoniei după al Doilea Război Mondial. Rezervele fabuloase de țiței, de foarte bună calitate și exploatabile cu costuri incredibil de mici, precum și șansa de a elimina dependența relativă a pieței mondiale față de O.P.E.C. sunt cele mai consistente mize ale disputei din jurul Irakului. Cu investiții de zece miliarde de dolari în modernizarea in-frastructurii, pe termen mediu, Irakul ar putea, cu o producție de cinci-șase milioane barili, să intre în topul primilor trei producatori mondiali. Rezervele insuficient explorate din vestul Irakului ar putea răsturna raporturile de pe piața actuală a producătorilor de petrol, dominată de țările din Golf.
Istoria dictaturii lui Saddam demonstrează însă că petrolul a devenit o armă cu mult mai periculoasă decât a fost în mâna O.P.E.C. în 1973. Dintre aproape 20 de zăcăminte, extrem de bogate, aflate în exploatare sau in-vestigate, de care dispune Irakul, cele de la Majnoun, West Qurna și Nahr bin Umar sunt veritabile oceane subterane, însumând doar ele peste 30 de miliarde barili, adică tot atâtea rezerve cât posedă S.U.A..
America, în schimb, este un mare consumator de petrol, înghițind 25% din producția mondială, mai bine de jumatate din aceasta cantitate procurând-o din import. Cererea internă de țiței a S.U.A. era acoperită acum trei decenii din producție proprie în proporție de 70%, dar astăzi mai reprezintă doar 42%, iar perspectivele nu sunt deloc încurajatoare: rezervele din Texas sunt pe cale de epuizare, cele din Golful Mexic sunt costisitoare, iar cele din Alaska sunt practic blocate în urma campaniilor ecologiste. O criză majoră în aprovizionarea cu petrol a unei țări cu consumul Americii ar putea să dea peste cap toate echilibrele ei interne și pe cele globale. În 2020, când rezervele de țiței din Golf vor reprezenta 75% din totalul mondial, față de 65% în prezent, și dependența S.U.A., ca și a tuturor celorlalți consumatori față de această regiune, situația va deveni critică. Din această perspectivă, șansa de a face din Irak o breșă de proporții în cartelul O.P.E.C., un avanpost pentru controlul Golfului, și de a instala acolo un cap de pod pentru a exporta petrol pare să merite toate sacrificiile și, oricum, mai mult de 200 de miliarde de dolari. După cum toate celelalte țări care vor avea de pierdut de pe urma succesului acestui proiect american (Franța, Germania, Rusia, China, Arabia Saudită) au dreptul să se împotrivească din toate puterile.
3.3. Desfășurarea războiului
3.3.1 Concepția de întrebuințare a forțelor
Strategii militari americani nu au dorit ca efortul principal să fie dat pe direcția cea mai scurtă de apropiere dintre fluviile Tigru și Eufrat. Această direcție de înaintare nu este doar cea mai evidenta și cea mai bine apărată; în istorie toate armatele care au folosit această rută au fost înfrânte. De asemeni, generalii americani s-au temut de posibilitatea ca Saddam Hussein să inunde văile celor două fluvii, limitând astfel mobilitatea forțelor aflate în ofensivă. Dar, pentru a ajunge la Bagdad din toate direcțiile se impunea angajarea de forțe în valea Tigrului și a Eufratului pentru a lansa un atac de-a lungul Tigrului, înaintând astfel spre Bagdad dinspre est. Avansarea de-a lungul Eufratului punea de asemenea o serie de probleme. Forțele care avansau dinspre sud trebuiau să treacă prin mari centre urbane și, în final, invadarea Irakului doar din Kuwait va limita capacitatea de luptă a americanilor datorită porturilor și aerodromurilor insuficiente sau de capacitate mică. Drept urmare, strategii militari au analizat posibilitatea folosirii unor direcții de înaintare dinspre sud-vest, din Iordania și dinspre nord, din Turcia.Însă această variantă nu a fost pusă în practică, datorita faptului ca guvernele celor două țări deși sprijineau acțiunea militară împotriva Irakului, au refuzat să pună la dispoziția forțelor americane teritoriul național al acestora.
În cele din urmă în vara anului 2002, un plan de acțiune începuse să prindă contur. Efortul principal urma să fie un atac terestru lansat din Kuwait pentru a înfrânge forțele irakiene, în care un rol important îl vor ocupa forțele speciale, folosite în număr mult mai mare față de Operațiunea Desert Storm sau oricare alt război de până atunci, pentru izolarea regimului de la Bagdad, înlaturarea acestuia de la putere și trecerea la operațiuni de securizare după încheierea luptelor propriu-zise. Ca și în campaniile anterioare din Irak sau Afganistan, forțele coaliției mizau pe controlul total al spațiului aerian și pe eficacitatea loviturilor aeriene executate cu muniții inteligente.Ca o deosebire față Primul Razboi din Golf în care ofensiva terestră a fost precedată de o lungă perioadă de bombardamente aeriene, în Operațiunea Iraqi Freedom atacurile aeriene și cel terestru au fost executate aproape concomitent .În total au fost folosite 1800 de aeronave, de la bomabrdiere B-2 care au operat de la baza Whiteman, Missouri până la avioanele de luptă de pe portavioanele americane. Concomitent cu pătrunderea prin Kuwait, două mari operațiuni de suport vor fi lansate, astfel prima va consta în lansarea a aproximativ 2000 de parașutiști în nord-estul Irakului care acționând cu trupele de gherilă kurde active în această regiune vor înainta spre sud, având ca obiectiv izolarea orașului Tikrit.A doua acțiune consta în trimiterea de forțe speciale în vestul Irakului, pentru a împedica lansarea de rachete balistice împotriva Israelului sau Iordaniei. Componenta maritimă a operațiunii a oferit suport pentru componenta aeriană și terestră a conflictului și a asigurat tranzitul, fără probleme în și dinspre zona de conflict, a navelor de transport. Marina Americană a desfășurat în apele din apropierea Irakului 5 portavione cu navele de sprijin aferente, două grupuri navale amfibii și 12 submarine.
3.3.2. Poziționarea forțelor
Serviciile C.I.A. au intrat în Irak în iulie 2002, cu un an înainte de invazia din 2003. Odată ajunse pe teren ele au pregatit baza sosirii forțelor militare S.U.A.. Echipa, divizia pentru activități speciale din cadrul C.I.A. (Special Activities Division S.A.D.) împreună cu forțele speciale americane au organizat înfrângerea aliatului lui AL Qaeda, Ansat al Islam, într-o bătălie din colțul nord estic al Irakului. Forțele care au fost angajate au aparținut grupului 10 de Forțe Speciale. Echipele S.A.D. au reușit să ducă misiuni de recunoaștere în spatele liniile inamice și să identifice ținte cheie din anturajul lui Saddam Hussein. Multe dintre aceste misiuni au dus la primele lovituri asupra lui Saddam și a generalilor săi. Chiar dacă au eșuat, au înregistrat succese în a-i distruge capacitatea de a-și comanda forțele și de a le manevra pentru a întâmpina forța de invazia care urma să atace dinspre sud.
Turcia, membră N.A.T.O., nu a dorit să pună la dispoziția coaliției teritoriul său pentru forțele de invazie așa că singurul grup al coaliției care a luptat în nord au fost trupele speciale. Eforturile lor au facut ca o parte din armata irakiană, corpul 5 de armată, să rămână în loc și să apere partea dinspre nord împotriva atacurilor și nu a permis deplasarea acestuia în sud ca să se opună și acesta forțelelor coaliției.
Institutul pentru Studii strategice a estimat forțele irakiene la peste 538000 de militari ( dintre care 375000 din armată, marină 2000, aviație 20000 și apărare antiaeriană 17000, paramilitarii Fedayeen 44000, garda republicană 80000 ) și rezerve in valoare de 650000 de militari. Existau 13 divizii de infanterie, 10 mecanizate și blindate, precum și un număr con-siderabil de trupe speciale. Aviația și marina irakiană au jucat un rol neglijabil în conflict. Pe lângă forțele irakiene, acestora li s-au alăturat luptători sirieni sub comanda Fedayeen. Ofițerii de informații ai diviziei 1 de Pușcași Marini au estimat că 50 % din forțele luptătoare din centrul Irak-ului erau străine.
3.3.3. Desfășurarea conflictului armat
În dimineața zilei de 19 Martie, 2003, forțele S.U.A. au declanșat un puternic atac aerian ca să elimine ținte cheie, sub informația că însuși Saddam Hussein s-ar afla în vizită la fii și ficele sale de la ferma Dora din comunitatea al Dora de la marginea Bagdadului. La ora 05:30 două bombardiere F-117 Nighthawks din Escadronul expediționar 8 au lansat 4 bombe distrugătoare de buncăre ghidate prin satelit G.B.U.-27 asupra complexului. Completând bombardamentul aerian au fost 40 de rachete tomahawk de croazieră lansate de pe cel puțin 4 nave de luptă, incluzând distrugătorul Arleigh Burke, U.S.S. Donald Cook și de pe două submarine din Marea Roșie și Golful Persic. Una dintre ele a ratat complexul și alte trei au aterizat în afara zidurilor. Saddam Hussein nu a fost prezent și nici un membru al familiei sale. Atacul a ucis un civil și a rănit alți 14, dintre care 9 femei și un copil. Investigațiile ulterioare au arătat că Saddam Hussein nu mai vizitase ferma din 1995.
În martie 20, 2003 la ora 02:30 exploziile s-au auzit peste tot în Bagdad. S-au găsit dovezi că membrii ai trupelor speciale americane, Delta Force , S.E.A.Ls, Beretele Verzi, precum și comandouri britanice, au trecut granița în Irak înainte de începerea conflictului și au ghidat atacurile aeriene. La ora 03:15 președintele George W.Bush anunța că a ordonat “un atac de oportunitate” asupra țintelor din Irak. Imediat după ce și-a terminat cuv-ântarea, forțele militare au trecut granița și au invadat Irakul.
Mulți credeau o campanie lungă de bombardament înaintea intervenției terestre. În practică, armata S.U.A. a aplicat atacuri simultate atât aeriene cât și terestre pentru a decapita forțele irakiene cât mai repede cu putință. S-a acționat pe eliminarea celor din conducerea armatei pentru că fără un cap, armata ar fi căzut și forțele civile ar fi avut mai puțin de suferit și războiul ar fi fost mult scurtat. S-a trecut la lovirea centrelor de comandă și ocolirea aglomerațiilor urbane.
După ce Turcia a refuzat ca teritoriul său să fie folosit ca rampă de lansare pentru forțele coaliției, s-a renunțat la planul de atac de a înainta simultan atât din sud cât și din nord și s-au bazat pe forțele cu baza de plecare din Kuwait și Golful Persic.
Invazia a fost rapidă, ducând la prăbușirea guvernului și armatei irakiene în doar 3 săptămâni. Infrastructura petrolului a fost capturată imediat și asigurată cu pagube minime. Securizarea infrastructurii petrolului era considerată de o mare importanță pentru reconstrucția ulterioară a Irakului după sfârșitul războiului. Forțele Coaliției au lansat un desant amfibiu asupra peninsulei AL-Few , sprijinit de nave de luptă din marina britanică, poloneză și cea australiană. Corpul pușcașilor marini precum și corpul expediționar 15, plus comandouri poloneze au atacat portul Umm Qasr, unde au întâlnit rezistență puternică din partea inamicului. Brigada 16 de asalt aerian a Marii Britanii a ocupat câmpurile de petrol din sudul Irakului, în locuri precum Rumalia, în timp ce comandourile poloneze au capturat platformele din zona portului, prevenind distrugerea lor. În ciuda avansării rapide a forțelor de invazie, circa 44 de puțuri de petrol au fost distruse sau incendiate de armata irakiană. Cu toate acestea, puțurile au fost repede capturate și au fost stinse, prevenind pagube ecologice și pierderi semnificative de petrol.
Menținând ritmul alert de înaintare, divizia 3 infanterie s-a mișcat spre vest prin deșert spre Bagdad, în timp ce Corpul 1 expediționar al Pușcașilor Marini a înaintat de-a lungul autostrăzii 1, prin centrul țării, iar divizia 1 blindată a Marii Britanii a avansat spre nord prin partea de est. Unitățile spaniole au înaintat spre sud până la granița dintre Arabia Saudită și Irak, apoi s-au alăturat forțelor S.U.A. în înaintarea lor spre nord. Trupele poloneze au însoțit pușcașii marini, iar soldații danezi au luptat alături de cei englezi și australieni în sudul Irakului.
Bătalia din Nasiriyah
Inițial, Corpul 1 de pușcași marini a luptat prin câmpurile de petrol din Rumalia și apoi s-au îndreptat spre nord spre Nasiriyah, un obiectiv strategic de mare importanță, fiind un mare nod rutier și este în apropiere de aeroportul Talil, precum și de unul din podurile de importanță strategică peste Eufrat. Divizia 3 de infanterie a înfrânt inamicul care se pregătise în teren și în jurul orașului și a ocolit inamicul spre vest. Pe date de 23 martie, un convoi al diviziei 3 infanterie, a fost prins într-o ambuscadă în drum chiar spre oraș. Au pierit 11 soldați și 7 au fost capturați. Printre victime s-a numărat și femeia militar Piestewa, prima femeie militar originară din S.U.A. care a murit în luptă într-un război străin.
În aceeași zi, pușcașii marini au intrat în forță în Nasiriyah, întâmpinând rezistență puternică pentru a ocupa două poduri din oraș. Au existat pierderi de ambele părți. Un avion A-10 distrugător de tancuri a produs pierderi trupelor proprii, omorând 6 pușcași marini, atacând un transportor blindat propriu.
După ce Nasiriyah și aeroportul Tallil au fost ocupate, forțele Coaliției au obținut astfel un important centru logistic în sudul Irakului și au organizat o bază înaintată de observare la 16 kilometri în afara Nasiriyei. Trupe adiționale și provizii au fost aduse prin intermediul acestei baze. Divizia 101 aeroprutată și-a continuat atacul spre nord în sprijinul diviziei 3 de infanterie. Parașutiștii spanioli, britanici și australieni au ajuns la Tallil. Pe data de 27 martie, o puternică furtună de nisip a oprit înaintarea diviziei 3 infanterie care s-a oprit la jumătatea distanței dintre Najaf și Karbala. În urma ploilor puternice care au urmat futunii de nisip, terenul a devenit mocirlos. Operațiile cu elicoptere de a aduce soldați din divizia 101 au fost oprite pentru 3 zile. S-au purtat lupte grele în jurul podului care ducea la Kufl.
Bătalia pentru Basra
Primul obstacol al britanicilor a fost portul Umm Qasr. O forță întrunită din soldați polonezi, britanici și americani a întâmpinat o rezistență puternică și a durat câteva zile până când să fie eliberat de inamic. Luptele au dus la pierderea a 14 soldați ai Coaliției și a 30 de soldați irakieni. Mai spre nord, unitățile britanice și-au croit drum, luptând pentru orașul al doilea ca mărime din Irak, Basra. Pe data de 6 aprilie, “diavolii roșii”- parașutiștii britanici au eliberat cartierul vechi al orașului, acesta fiind inaccesibil vehiculelor. Intrarea în orașul Basra s-a realizat după 2 săptămâni de lupte grele. Elemente ale diviziei 1 blindate au început înaintarea spre forțele S.U.A. mai spre nord, în jurul Al Amarah. În timp ce forțele Coaliției începuseră să colaboreze cu poliția irakiană pentru a instaura ordinea. O echipă întrunită din geniști și logisticieni ai armatei britanice au reparat instalațiile din port și au permis astfel aducerea ajutoarelor umanitare pe calea apei în portul Umm Qasr.
După o înaintare rapidă, o altă pauză s-a produs în apropierea orașului Karbala. Acolo forțele S.U.A. au întâmpinat o puternică rezistență din partea trupelor iarkiene. În cele din urmă trupele diviziei 101 aeroprutate au încercuit aceste forțe și le-au împiedicat să execute orice fel de ripostă sau contraatac asupra diviziei 3 infanterie care le-a ocolit și și-a continuat înaintarea spre Bagdad.
Căderea Bagdad-ului (Aprilie 2003)
După 3 săptămâni de la invazie, trupele de lance ale Coaliției au intrat în Bagdad. Planul inițial a fost ca forțele Coaliției să înconjoare orașul și să forțeze trupele blindate să se retragă ca într-o pungă spre centrul orașului și apoi să le atace cu aviația și cu artileria. Acest plan nu a fost necesar întrucât bătăliile dintre blindate din sudul orașului au distrus mare parte din forțele Gărzii Republicane. Pe date de 5 aprilie , o forță de intervenție rapidă a diviziei 3 infanterie, formată din 23 de tancuri și 14 transportoare Bradley au executat un raid în oraș, numit “raidul tunetului”, pentru a testa defensiva irakiană. Au ajuns la aeroportul din Bagdad unde au întâmpinat rezistență puternică și s-au retras, dar, în cele din urmă, au cucerit aeroportul. În următoarea zi, o altă brigadă a diviziei 3 infanterie a atacat în Bagdad și a ocupat unul din palatele lui Saddam Hussein prin luptă aprigă. Pușcașii marini au trecut printr-un baraj de artilerie încercând să treaca unul din podurile din oraș. Un proiectil a omorât 4 dintre ei.Ocupând televiziunea și centrul Bagdad-ului, forțele S.U.A. au cerut ca trupele irakiene să se predea sau orașul va fi supus unui asalt general. Pe data de 9 aprilie, Bagdad a fost în mod oficial ocupat de forțele Coaliției și puterea lui Saddam Hussein s-a terminat. Saddam a dispărut și nu a fost gasită nicio urmă. Luptele de stradă au urmat cu mult după ocuparea orașului. Mulți dintre irakieni au sărbătorit prăbușirea lui Saddam, vandalizând multe din picturile și statuile lui, împreună cu alte obiecte ce țineau de cultul sau de personalitate.
Generalul Tommy Franks a luat comanda Irakului în funcția de comandant suprem al forțelor de ocupație. Forțele Coaliției au început apoi să caute oamenii cheie al guvernului lui Saddam. Pe data de 22 iulie, 2003, în timpul unui raid al diviziei 101 aeropurtate și ai oamenilor forței de intervenție 20, fiii lui Saddam Hussein, Uday și Qusay, și unul din nepoții săi au fost uciși într-un mare schimb de focuri.
Saddam Hussein a fost capturat la data de 13 decembrie,2003 de către soldații diviziei 4 de infanterie și ai membrilor grupului de intervenție 21 în timpul Operației “Red Dawn”(apusul roșu).
3.4.Etapa post conflict armat
Modalitatea în care s-ar realiza reconstrucția Irakului nu este lamurită. Țara dispune de mijloace modeste pentru a realiza aceasta. O posibilă “taxă de reconstrucție” plătită de populația irakiană nu ar fi suficientă și nici veniturile din petrol, suportul financiar american fiind hotărâtor. El este privit însă, cu rezervă, mai ales de Rusia, căci gestionarea de către S.U.A. a reconstrucției economice a Irakului ar consolida prezența militară în zonă. În plus, tentativa de a edifica o țară democratică și stabilă în Orient,racordată valorilor occidentale, reprezintă un lucru dificil de realizat în condițiile în care statele din jur au o altă evoluție economico-politică. O apropiere prea mare a Irakului de Occident ar crea o ripostă fie din partea minorităților religioase sau entice din Irak, fie din partea unor vecini, ca de pilda Iranul. Iar un plan de susținere pentru întreaga zonă, un fel de nou Plan Marshall, ar fi riscant, prin dezvoltarea unei zone ai cărei locuitori mai au încă în subconștient freamatul Jihad-ului islamic.
Ca urmare a înfrângerii lui Saddam Hussein, și regimului Ba'athist, două sarcini au de confruntat americanii și irakienii care în prezent dețin puterea. Unul este de a stabiliza țara; celelalt este de a-l liberaliza din punct de vedere economic, politic și social. Deși cerințele de stabilizare au măsura umbrită, progresele importante spre liberalizare, au fost tranziția de la totalitarism la democrație, de piață liberă.
Irakienii au răspuns cu entuziasm la libertatea lor de a se angaja în dezbateri politice, crearea de noi numeroase organisme și ziare. Deci dinamică este și situația actuală, dar este imposibil să se prevadă care forțe sociale și instituționale vor supraviețui și modul în care se vor dezvolta. Deja, însă, aceste forțe sunt polarizate de-a lungul mai multor rânduri: pro-versus, anti-coaliție, islamist, față de laic, federalist versus centralist, liberalism versus statisticianism, tradițional versus modern, și așa mai departe.
Viitorul direcției de tranziție va depinde în mare măsură de metoda aleasă pentru a stabili Irakului următorul guvern și de designul noii sale Constituții. Printre altele, cele mai promițătoare sunt promovarea unui liberalism-moderat, în bloc, și adoptarea unui sistem de reprezentare proporțional provincial. În data de 30 iunie,are loc transferul de autoritate la un guvern irakian interimar și reprezintă o mare valoare simbolică și ar trebui să fie onorat. Presupunând că acesta este următorul pas, sigur va fi de negociere, de statutul de forțelor de coaliție. Deliberările rămân de asemenea, deschise cu privire la natura guvernului de tranziție, rolul Organizației Națiunilor Unite, și direcția politicilor S.U.A. în regiune.
3.4.1. Politica de securitate și apărare națională a României vis-a-vis de războiul din Irak
Politica de securitate a României – stat care a devenit membru N.A.T.O. în data de 29 martie 2004 și țară care a aderat la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, se înscrie în politica de securitate a comunității euroatlantice și are la bază un ansamblu unitar de principii, direcții de acțiune și modalități de realizare a obiectivelor strategice din Strategia de Securitate Națională a României în vederea promovării intereselor naționale.
În acest sens, conceptul de securitate urmărește asigurarea independenței și integrității teritoriale a statului, a prosperității, siguranței și dezvoltării durabile a societății în ansamblul său.
Pentru promovarea și apărarea intereselor naționale, România va acționa atât prin mijloace proprii de natură politică, juridică, diplomatică, economică, socială, militară, de informații, cât și prin cooperarea cu alte state și participarea la procese multinaționale și în organizații internaționale. Asigurarea prin mijloace politice a intereselor proprii ale României și ale aliaților și partenerilor ei este esențială pentru politica românească de securitate și, ca urmare, România va recurge doar în ultimă instanță la forța armată. În calitate de stat membru al Alianței Nord Atlantice, România va participa la efortul de apărare colectivă, considerând că orice atac asupra unui stat membru N.A.T.O. reprezintă un atac împotriva tuturor aliaților, asigurându-și capacitățile proprii de acțiune politică și militară pentru a participa la acțiunile de răspuns la o asemenea agresiune.
Prin participarea la misiuni armate, procese și operațiuni militare din Africa până în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, România și-a afirmat potențialul global de promovare a stabilității și securității. Activitatea sa în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizației Mondiale a Comerțului, Organizației Mondiale a Muncii sau Fondului Monetar Internațional reprezintă de asemenea modalități de participare la procese globale cu relevanță directă pentru securitatea națională a României.
România este implicată substanțial în eforturile internaționale și statale de combatere a noilor provocări globale la adresa păcii și securității internaționale. Astfel, România a participat în numeroase operațiuni de menținere a păcii, a răspuns la crize și combaterea terorismului cu peste 10.000 de oameni, personal militar și de poliție. România participă cu peste 500 de militari în Operațiunea Enduring Freedom și în cadrul Forței Internaționale de Asistență de Securitate din Afganistan (ISAF) și recent cu 700 militari în cadrul forței de stabilizare din Irak. Participarea la aceste operațiuni subliniază angajamentul global al României în combaterea noilor riscuri la adresa securității internaționale, ca parte intrinsecă a politicii sale de securitate. De asemenea, parteneriatul strategic cu S.U.A. consacră valențele acestui demers ca durabil și fundamentat pe existența unor interese comune în spațiul euroasiatic.
Misiunea fundamentală a Armatei României constă în apărarea intereselor naționale ale României, în condițiile democrației constituționale și ale controlului democratic și civil asupra forțelor armate. Armata trebuie să fie pregătită să prevină, să descurajeze și să contracareze o eventuală agresiune armată împotriva României și a aliaților săi.
Misiunile Armatei României sunt:
Contribuția la securitatea României pe timp de pace;
Apărarea României și a Aliaților săi;
Promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației apărării;
Sprijinirea instituțiilor statului și a autorităților locale în caz de urgențe civile.
Asigurarea securității naționale a României reprezintă un proces continuu și complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relații și interdependențe destinat promovării intereselor și obiectivelor de securitate ale statului, societății și cetățeanului.
Dislocarea forțelor armate în operații multinaționale, transformarea conceptelor clasice de apărare în politici expediționare și lărgirea rolului și misiunilor armatei României au contribuit în cadrul strategiilor naționale în domeniul securității la conturarea treptată a unui nou profil strategic al României. Din această perspectivă, transformarea politicilor de apărare este fundamentală; de la o abordare axată pe asigurarea securității proprii și protecția teritoriului național, s-a trecut într-o primă etapă la asumarea unui rol important în securitatea Sud Estului Europei, iar în prezent la articularea unor politici coerente la nivel multiregional înglobând componente de reconstrucție și stabilizare în zone îndepărtate de continentul european, precum Asia Centrală și Orientul Mijlociu.
Securitatea României ca stat european nu poate fi definită și promovată decât în interiorul NATO și UE și în funcție de politicile specifice ale celor două organizații, iar această premisă a fost și este aplicată înainte de obținerea calității de membru cu drepturi depline al celor două organizații. De asemenea, rolul României în plan global este circumscris noului statut de membru NATO, precum și unor angajamente și politici stabilite prin parteneriatele dezvoltate cu alte state, definind modalități comune de acțiune și promovare a unor interese de securitate mutual împărtășite. Nu în ultimul rând, activarea și dezvoltarea unor formate subregionale de cooperare în domeniul politic, diplomatic, militar sau economic, dezvoltarea unor proiecte transfrontaliere permit susținerea politicilor naționale într-un cadru conjugat de acțiune.
Adaptarea în sine este continuă, proiecția Cartei Albe a Securității și Apărării Naționale cuprinzând o perspectivă temporală limitată a unui proces de amploare. Reforma sectorului de securitate vizează modernizarea și adaptarea mecanismelor și sistemelor de relații intrastatale la noile realități interne, continentale și globale, pe baza experienței democratice dobândite în ultimii ani. În acest sens, flexibilitatea abordărilor și capacitatea instituțiilor de a depăși propriile inerții de sistem sunt elemente fundamentale ale procesului de planificare a securității naționale.
În 2002 pentru prima oară, forțele Armatei Române au fost implicate într-o operație de luptă, prin participarea la “Enduring Freedom” în Afganistan. Ele s-au pregătit și antrenat pentru a putea participa la o gamă variată de operații aliate, coaliții ale voinței și la forme tot mai complexe de implicare militară internațională, cum ar fi lupta împotriva terorismului. Simultan, rolul lor în mediere, asistență de securitate și diplomație a crescut semnificativ, ca o consecință directă a transformării treptate a României în contribuitor la securitatea regională și globală. Aceste schimbări se reflectă în revizuirea strategică a misiunilor și structurilor armatei care va constitui un proces de amploare destinat profesionalizării complete a forțelor.
3.4.2. Operații în Irak-informații generale
La misiunea ANTICA BABILONIA au participat batalioanele B.811 I, B. 812 I., B. 2 I. „Călugăreni" și B.26 I. „Scorpionii Roșii" cu un efectiv de 405 de militari fiecare și o companie PM (100 militari) din structurile de PM ale Forțelor Terestre. La această misiune au mai participat și ofițeri de stat major din cadrul Forțelor Terestre care au fost încadrați în funcții la comandamentele brigăzii italiene, diviziilor britanice și poloneze. La misiunea IRAQI FREDOM a participat Compania 383 Apărare NBC. La FAZA a IV-a DE STABILIZARE Șl RECONSTRUCȚIE a participat Detașament de Geniu de 150 militari din Bg.10 Ge. La misiunea UNAMI a participat din luna martie 2005 o companie de infanterie a cărei destinați era protecța personalului ONU din Irak. Batalionul românesc și plutonul P.M., au fost în subordinea Brigăzii Italiene, iar Detașamentul de Geniu în subordinea Diviziei Multinaționale Poloneze. Rotirea contingentelor s-a executat la șase luni.
Executarea deplasării în teatrul de operații din Irak a fost una deosebit de complexă. Aceasta s-a executat astfel: personalul a fost transportat folosind curse de linie ale societății ROMAVIA în baza unui contract încheiat cu Statul Major al Forțelor Terestre pe ruta București – Basra, iar din acest punct a fost transportat cu mijloace auto puse la dispoziție de Marea Britanie până la Al Nasiriah; tehnica a fost transportată cu feribotul pe ruta Constanța – Portul militar Kuweit. După debarcare a fost executat un marș până la o bază britanică, apoi a continuat deplasarea până la Al Nasiriah.
Principalele misiuni executate de forțele românești în teatrul de operații din Irak au fost: acțiuni de luptă, patrulare, escortare convoi, scotocire, securitatea zonei de dispunere și control trafic. Pentru executarea misiunilor de control în aria de responsabilitate au fost utilizate plutoanele dispuse pe vehicule ușoare ca patrule de lungă durată, iar pentru executarea de misiuni ca subunități de intervenție pentru impunerea unui climat de securitate au fost utilizate plutoanele pe TAB-uri. Acest lucru a fost impus de faptul că pe timpul desfășurării misiunilor în afara taberei a fost folosită doar compania de infanterie dotată cu TAB-uri.
Sprijinirea informativă a îndeplinirii misiunilor încredințate s-a realizat prin desfășurarea operațiilor de cercetare și culegere de informații. Activitățile desfășurate au pus în evidență necesitatea dotării structurilor de cercetare cu mijloace de deplasare ușor manevrabile care să asigure protecția personalului precum și cu mijloace de comunicații flexibile cu interfețe pentru comunicațiile terestre și prin satelit. Pentru asigurarea protecției, grupurile de cercetare au fost dotate cu puști cu lunetă și puști mitralieră. De asemenea, acestea au dispus de aparatură de vedere pe timp de noapte, aparate foto digitale, camere video, reportofoane pentru a culege date și informații cât mai precise.
În ceea ce privește asigurarea comunicațiilor pe timpul executării misiunilor s-a impus necesitatea montării unei stații US pe mijlocul de luptă al comandantului de pluton. În acest fel s-a asigurat posibilitatea de a efectua comunicații la peste 50 km deoarece plutoanele de infanterie trebuiau să acționeze independent. Datorită efectelor concentrației mari de praf din atmosfera din teatrul de operații au fost executate întrețineri tehnice periodice ale echipamentelor de comunicații, în special a tehnicii din domeniul IT.
Pentru cazurile în care situațiile evoluează peste nivelul de risc acceptat sau în alte situații s-a constatat că este necesar să se stabilească, din perioada pregătirii logistice a misiunii, modalitățile de extracție a forțelor din teatru. Acest lucru s-a realizat prin identificarea procedurilor, variantelor de deplasare și a mijloacelor de transport a patrimoniului unității dislocate.
Funcționarea tehnicii din dotarea detașamentelor a fost un factor important al reușitei fiecărei misiuni. Acest lucru a contribuit la asigurarea mobilității forțelor ca un factor important al tacticilor de luptă în deșert în vederea asigurării succesului operațiilor. În cadrul pregătirii logistice pentru misiune a fost realizată adaptarea motoarelor tehnicii de luptă și pregătirea acestora în vederea utilizării carburantului unic NATO. Tehnica de luptă trebuia să dispună de sisteme performante de răcire, ungere, alimentare precum și de sisteme de aer condiționat datorită condițiilor extreme din zona de operații. Filtrele de aer ale autovehiculelor folosite în deșert trebuie să fie mult mai eficiente decât cele destinate ducerii acțiunilor de luptă într-un climat temperat. Lubrifianții folosiți trebuie să fie de foarte bună calitate. Anvelopele tehnicii de luptă sunt înlocuite înainte de îndeplinirea normelor de rulaj datorită solicitării intense. Pentru încărcarea bateriilor de acumulatoare ale tehnicii de luptă în condiții de campanie trebuie să existe sisteme specializate.
Condițiile de desfășurare a operațiilor în teatrul de operații din Irak au impus ca armamentul din dotare al militarilor care execută misiuni de pază în puncte de control sau foișoare să cuprindă și aruncătoare de grenade tip AG-7. De asemenea, s-a impus necesitatea existenței unei rezerve de muniție de 10% față de prevederile statului de organizare ca urmare a ritmului susținut al ducerii acțiunilor de luptă. Pentru creșterea capacității de ducere a operațiilor în condiții de vizibilitate redusă s-a impus dotarea armamentului cadrelor cu aparatură de vedere și ochire pe timp de noapte de tip pasiv.
Utilizarea sistemelor de navigație prin satelit a avut o contribuție semnificativă la ducerea acțiunilor militare în zone deșertice deoarece o problemă importantă o constituie orientarea și executarea deplasărilor într-un teren lipsit aproape total de repere de navigație.
Pentru diminuarea posibilităților forțelor adverse de a descoperi dispozitivul de luptă propriu este necesar să fie folosite mijloacele de mascare. Acest lucru s-a impus datorită lipsei clădirilor sau a altor elemente naturale pentru camuflarea militarilor și a tehnicii în deșert.
Pentru desfășurarea unor activități, la care să fie invitați să participe și lideri locali cu influențe în rândul maselor locale s-a impus necesitatea existenței unui compartiment CIMIC la nivel batalion pe perioada desfășurării în teatrul de operații. Ajutoarele care sunt distribuite populației locale trebuie să conțină bunuri de care aceasta are într-adevăr nevoie și nu materiale care sunt excedentare donatorilor sau sunt necesare după părerea noastră.
Din punct de vedere medical este necesar ca durata misiunilor să fie proiectată în funcție de dificultatea acestora, climă, relief și specificul zonei. Pentru teatrul de operații din Irak s-a constatat că sunt suficiente 4-6 luni de misiune cu o perioadă de refacere de până la 30 de zile. Pentru sprijinirea subunităților care execută misiuni independente se impune destinarea unor microstructuri sanitare.
În ceea ce privește adaptarea militarilor la specificul misiunii s-au putut distinge trei tipuri de adaptare: senzorială, psihologică și socială. În lunile de vară căldura excesivă, uscăciunea din aer, expunerea la soare au dus la diminuarea capacității de efort. Aparatele de vedere pe timp de noapte au solicitat semnificativ capacitățile vizuale ale militarilor. Treptat toate problemele de adaptare au dispărut prin coordonarea atentă a măsurilor de remediere de către comandant și personalul specializat în domeniul asistenței psihologice.
Stilul de comandă a reflectat modul în care comandantul și-a exercitat atribuțiile de organizare, coordonare și control a activităților interne, precum și cele de reprezentare a grupului în exterior. Condițiile teatrului de operații au impus stabilirea unor relații comandant-subordonați bazate pe profesionalism, exigență și încredere. În multe situații s-a impus ca soluție stilul de conducere adaptativ al comandantului care a fost apreciat de către subordonați.
La formarea, menținerea și dezvoltarea relațiilor de cooperare multinațională au contribuit semnificativ câteva condiții: manifestarea constantă a atitudinilor de încredere, corectitudine și respect reciproc față de partenerii din coaliție; menținerea unui nivel superior de comunicare între parteneri; stabilirea prin conlucrare și consens a normelor de colaborare cu precizarea clară a responsabilităților și drepturilor fiecărei dintre părți. Astfel formarea spiritului de colaborare a constituit un obiectiv important al detașamentelor române participante.
Al doilea conflict din Irak a adus, în afară de elemente inedite în domeniul artei militare, și consacrarea definitivă a necesității existenței unei consistente implicări a operațiilor informaționale și, respectiv, operațiilor psihologice în sprijinul îndeplinirii misiunilor unităților combatante.
Dacă ne referim numai la numărul manifestelor folosite în cele două conflicte din zona Golfului Persic (cel din 1991 și cel din 2003) iată care sunt, cantitativ, diferențele: în 1991 forțele aliate au folosit 29 de milioane de manifeste, iar în 2003 structurile de operații psihologice americane și britanice au diseminat 50 de milioane de manifeste. Mai sunt însă de luat în calcul numărul impresionant de ore de emisie realizate de către posturile de radio ale Aliaților sau de către cele sponsorizate de aceștia: Voice of the Gulf, Information Radio, The Future, Two Rivers Radio, Radio Tikrit.
În perioada 28 octombrie 2002 -14 martie 2003, peste 12,5 milioane de manifeste au fost utilizate în Irak, cu un vârf de diseminare la 31 ianuarie 2003, când în patru locații diferite din sudul Irakului au fost folosite 1,2 milioane de manifeste.
Al doilea război din Golf, din 2003 pornește sub semnul ofensivei militare pentru înlăturarea regimului Sadam Hussein. În această primă etapă a campaniei militare sugestiv intitulată „Iraqi Freedom", grupurile țintă selectate de structurile de operații psihologice au inclus liderii politici irakieni, comandanții irakieni, militarii irakieni, principalele categorii etnice și religioase – populația civilă irakiană, populația kurdă (din Irak), populația șiită (din Irak), populația din țările vecine Irakului, care locuiește în zona de graniță. Obiectivele principale au fost, de această dată, modificate față de prima intervenție, urmărind: convingerea militarilor irakieni să nu mai lupte și să se predea (cu accentul pe încetarea rezistenței armate și nu pe predare/dezertare); ruperea coeziunii dintre conducerea politico-militară și armată, dintre conducerea politică și populația civilă; încurajarea organizării unei revolte populare pentru înlăturarea regimului lui Sadam Hussein; promovarea imaginii aliaților ca o forță eliberatoare a poporului irakian asuprit de către dictatura lui Sadam Hussein; promovarea imaginii forței de intervenție drept cea mai puternică forță armată de pe planetă; promovarea legitimității intervenției internaționale; promovarea forțelor aliate ca singura sursă credibilă de informații.
Concluzionând în ceea ce privește particularitățile operației Iraqi Freedom, din perspectiva planificării și desfășurării operațiilor psihologice in prima etapă, respectiv pe timpul ducerii luptei ofensive, au fost reținute următoarele "lecții învățate"
Campania militară „Iraqi Freedom" continuă și în 2004, însă caracterul misiunii acum de – peace consolidation-, schimbă atât concepția cât și strategia misiunilor PSYOP din teren. Structurile PSYOP acționează acum pe întreg teritoriul Irakului și devin principalul instrument în efortul de a înțelege într-un mod cât mai corect societatea irakiană . Misiunile PSYOP se diversifică, efectele sunt mult mai vizibile iar acuratețea și profesionismul actorilor este o condiție sine qva non atunci când Irakul devine cea mai monitorizată țară de pe glob.
În colapsul de putere generat de înlăturarea regimului Sadam, caracterizat prin disoluția principalelor instituții administrative ale statului, este instaurată CPA (Coalition Provisional Authority). Acest organism, subordonat Washingtonului și condus de administratorul civil Paul Bremer, are ca obiectiv administrarea politico-militară provizorie a Irakului în vederea creării condițiilor de securitate necesare constituirii noilor instituții ale statului și demarării procesului de reconstrucție. Forțele Coaliției Multinaționale, subordonat intereselor strategice, acționează în baza unei împărțiri regionale a Irakului asfel : zona Bagdad cu provinciile de Nord revin controlului US, zona Centru Sud reprezentând cinci provincii constituie aria de responsbilitate a Divizei Multinaționale aflată sub conducere poloneză, în timp ce regiunea Basra și Sudul Irakului intră în aria de responsabilitate a Diviziei Multinaționale sub conducerea UK.
Evaluarea și asistența psihologică a efectivelor de militari, în general, precum și a participanților la diferite misiuni internaționale, în special, este roglementată prin „Concepția privind selecția, cunoașterea și asistența psihologică a personalului din Armata României", aprobată de șeful Statului Mfljor General prin Dispoziția nr. S.M.G.-14 din 01.03.2002.
În aceste condiții, Secția de Psihologie din Statul Major General, împreună cu structurile de specialitate de la nivelul categoriilor de forțe Mimate a propus un program privind recuperarea psihologică a militarilor care este structurat pe mai multe etape, având durate diferite și obiective specifice, după cum urmează:
Etapa I reprezintă perioada diagnosticării și detensionării preliminare cu o durată de 2-3 zile, în care se desfășoară evaluarea rapidă a stării de sănătate psihofizică pentru identificarea eventualelor cazuri de tulburări psihice, dar și eliberarea parțială de tensiunea specifică acțiunilor militare în teatrele de operații externe;
Etapa a II-a presupune reintegrarea militarilor în activitățile de bază și în viața de familie și se concretizează în: reacomodarea la viața de familie și reconectarea la realitățile sociale naționale; refacerea potențialului psihofizic a personalului are, de regulă, o durată de 12 – 14 zile;
Etapa a III-a se distinge ca fiind perioada de evaluare postreinserție, cu durata de 3-5 zile, având ca elemente definitorii reevaluarea stării psihofizice și continuarea procesului de reintegrare familială și socială.
Existenta armamentului portativ la o mare parte a populației
Războiul civil purtat timp îndelungat a făcut ca un număr impresion de arme de infanterie, de tipuri, calibre și proveniență diferită, să se afle posesia populației civile de toate vârstele. Este unul din riscurile majore care trebuie să se țină seama pe timpul deplasărilor în localități sau pe timpul stabilirii de contacte cu localnicii. Cea mai mare parte a acestui tip armament este compus din pistoale și puști mitralieră de tip AK -74 cal. 5 mm, CZ vz-61 cal 7,65 mm, AK-47, AKM cal 7,62 mm și mitraliere R RPK, Simonov SKS cal 7,62 mm.
Riscuri de îmbolnăvire:
malaria, în zone cu altitudine sub 2000 de metri, transmisă țânțarul Anofel (perioadă de risc în lunile mai – noiembrie);
boli transmisibile prin contact direct – tuberculoza, infec intestinale, holera, meningita;
boli cu transmitere sexuală sau cu sânge contaminat: gonore sifilis, SIDA;
boli diareice, hepatite, febră tifoidă, datorate microorganismel sau virușilor (risc crescut în perioadele călduroase);
boli cu transmitere animală – bruceloza, febra Q, antraxul, rabi leptospiroza.
3.4.3.Activitățile CIMIC
Activitățile desfășurate pe palierul de activități cu focalizare CIMIC de către ofițerii de stat major CIMIC încadrați, succesiv, la secția J9/ ITJTF(Italian Joint Task Force) și, ulterior, în subordinea directă a diviziei ori a brigăzii americane, cu focalizare pe managementul proiectelor și altor activități desfășurate de batalioanele românești de la venirea în teatrul de operații din Irak, au fost menite să continue politica CIMIC inițiată de ofițerii similari anteriori pe acest post și de fiecare contigent precedent, în concordanță cu politica și prioritățile în curs ale MND (SE), ITJTF și a brigăzii americane. Având în vedere buna reputație a militarilor români în aria de responsabilitate, denumită, generic, AOR BRAVO, s-a încercat, și s-a reușit, în mare măsură, identificarea nevoilor cele mai urgente ale populației civile, concomitent cu buna înțelegere și comunicare cu autoritățile locale, încercându-se dezvoltarea și promovarea proiectelor de reconstrucție în cele mai defavorizate zone ale provinciei Dhi Qar. Printr-un management adecvat, promovat prin instrumente specifice activității CIMIC, proiectele inițiate de români și finanțate prin intermediul MND (SE) din fonduri CERP (Commanders’ Emmergency Response Programme) provenite din S.U.A., au fost repartizate uniform pe întreaga zonă de responsabilitate, în funcție de necesitățile stabilite de comun acord cu autoritățile locale, și au îmbrăcat o gamă variată de domenii, cu focalizare pe serviciile esențiale: apă, canalizare, drumuri, poduri și comunicații, comparativ cu alte priorități din ariile de responsabilitate ale altor Task Force-uri (din IT/JTF, în special), unde prioritatea finanțării de proiecte a fost focalizată pe educație, satisfacerea nevoilor populației în concordanță cu cererile șeicilor locali și mai puțin față de cele prevăzute în SOI 352 ( Instrucțiunile de operare permanente de reglementare a utilizării fondurilor CERP) referitor la politica de reconstrucție în aria MND(SE). Implicit, au existat și unele ne-împliniri în ceea ce privește finanțarea de proiecte care să ajute la creșterea adecvată a nivelului de protecție a trupelor în AOR BRAVO cum ar fi: în localitatea Al Taer situată în zona administrativă a Suq Ash Shuyukh-ului, principalul oraș din această zonă, care nu a beneficiat de nici un proiect românesc până la un moment dat, cu toate că au fost propuse spre aprobarea eșaloanelor superioare mai multe proiecte. Munca de evaluare a necesităților a fost deosebit de solicitantă, implicând o mare cantitate de efort. În cele din urmă s-a reușit promovarea altor proiecte, în special în servicii esențiale, după retragerea trupelor italiene din Irak și re-subordonarea batalionului românesc sub comandă britanică directă și, ulterior, americană, ceea ce a scurtat lanțul de aprobări pentru demararea și finalizarea acestor proiecte.
Situația, relativ calmă, din aria de responsabilitate, fără incidente majore în care să fie implicate trupele noastre, comparativ cu alte contingente naționale din coaliție s-a datorat într-o oarecare măsură și contactelor permanente cu autoritățile locale și conlucrării permanente cu acestea. De fapt, este general recunoscut că politica de Project Management în spectrul activităților CIMIC este destinată, în subsidiar, creșterii nivelului de protecție a forțelor proprii, combinată adecvat cu nevoile esențiale ale populației.
Propunerea și promovarea proiectelor CIMIC către ITJTF și, ulterior, MND(SE), urmate de implementarea și punerea lor în practică, s-au efectuat prin implicarea autorităților locale în toate fazele proiectelor, reușindu-se astfel o modalitate eficientă și productivă în realizarea calitativă în concordanță cu planurile inițiale ale proiectelor.
Pe măsura cristalizării fenomenului politic, în urma alegerilor generale din ianuarie 2005, la nivelul provinciei Dhi Qar a luat ființă Provincial Reconstruction and Development Council, organism care a debutat mai stângaci în identificarea nevoilor de reconstrucție ale populației provinciei și, implicit, din AOR BRAVO. Managementul proiectelor promovate de batalionul românesc, prin implicarea autorităților locale, a reușit să vină în întâmpinarea acestor nevoi și să promoveze , astfel, noi proiecte, altfel, dacă s-ar fi așteptat identificarea la nivel provincial a nevoilor și priorităților ar fi însemnat o perioadă de pauză nejustificată, cu implicare negativă asupra imaginii contingentului românesc în aria sa de responsabilitate. Prin contactele promovate la nivelul ședințelor de coordonare ale PCT-urilor (Provincial Co-ordination Team) și SCT-urilor (Sector Co-ordination Team), organizate prin intermediul IT/JTF și American GRS (Gulf Reconstruction South) s-a reușit identificarea și promovarea priorităților din aria de responsabilitate a batalionului, care au devenit, în mare măsură, convergente cu prioritățile identificate la nivel provincial, în condițiile în care diverșii reprezentanți ai sectoarelor din cadrul Provincial Reconstruction and Development Council sau ai șeicilor locali aveau interese personale în promovarea anumitor firme locale ce urmau să participe la licitațiiile în vederea derulării proiectelor.
Pe parcursul managementului proiectelor CIMIC s-au executat un număr impresionant de inspecții de proiecte, în funcție de fazele de derulare a proiectelor, inspecții legate și de plățile intermediare ale acestora din fonduri CERP, în conformitate cu prevederile instrucțiunilor ce reglementează activitatea de management al proiectelor, SOI 352, activități ce au vizat atât consultări la fața locului cu specialiștii autorităților locale în domeniu, în ceea ce privește executarea în bune condiții a proiectelor, respectând toate detaliile tehnice și calitative ce standardizează activitatea în domeniu, cât si menținerea contactelor cu autoritățile locale. Alte proiecte CIMIC de mai mică amploare desfășurate au constat in activități cu focus medical și distribuirea de ajutoare umanitare precum: alimente, apă, medicamente, materiale diverse din spectrul sanitar necesare spitalelor din zonă, mobilier școlar, rechizite, stații de desalinizare și potabilizare a apei. Aceste proiecte erau concepute a se desfășura în strânsă legătură cu alte structuri ale coaliției, în vederea identificării situației operaționale specifice din zona adiacentă de derulare a acestui tip de proiecte
Începând cu data de 28.02.2005 SOI-352, care reglementează toate activitățile și documentele care se întocmesc în vederea întocmirii formelor pentru derularea proiectelor, la inițiativa ofițerului CIMIC din J9/ITJTF a fost tradus și prelucrat cu întregul personalul ce forma comisia CIMIC, constituită la nivelul batalionului românesc ca un instrument util al comandantului, precum și cu personalul implicat în aceste tipuri de activități sau participant misiuni CIMIC, în părțile ce-i priveau. Ulterior, acesta a fost îmbunătățit și actualizat, gradual, prin emiterea in urma aplicării conceptului ”lecțiilor identificate” și a ”lecțiilor învățate” a unui nou SOI, cu același număr, 352.
Misiunile cu focus medical au reprezentat, într-o medie de 10-12 activități la fiecare batalion românesc participant la misiuni în Irak, în palierul proiectelor CIMIC, activități deosebit de fructuoase și s-au concentrat, în mod special, către zonele rurale izolate ale Provinciei Dhi Qar și au implicat cooperarea la toate nivelele cu participanți de la celelalte Task Force-uri ale Brigăzii Italiene și ale Spitalului de Campanie ROL 2 ( ulterior, ale structurilor britanice și americane), și au avut un impact pozitiv ridicat asupra populației locale din zonele izolate ale AOR BRAVO.
O altă componentă a proiectelor CIMIC tip QIP a constituit-o acordarea de consultații medicale de specialitate de către medicii români, în cooperare cu specialiștii Spitalului de Campanie ROL 2 și promovarea cazurilor deosebite, prin intermediul ofițerului CIMIC român din J9, pentru rezolvare, în spitale din Italia și spitale militare americane din Kuweit sau Germania. Pentru exemplificare, în perioada ianuarie-iulie 2005 au fost promovate 7 astfel de proiecte medicale ce au avut un impact pozitiv în media irakiană și nu numai, reușindu-se promovarea acestui tip de proiecte, ca imagine, și la postul TV de largă acoperire în lumea arabă Al Jazeera. Aceste proiecte medicale s-au derulat pe fondul unor condiții deosebit de precare asigurate de către spitalele ori dispensarele irakiene și a lipsei acute a personalului medical de specialitate.
Periodic (în principiu, săptămânal) au avut loc întruniri de coordonare pe tematica managementului proiectelor CIMIC a tuturor a forțelor Coaliției prezente în Provincia Dhi Qar împreună cu șefii principalelor Directorate Guvernamentale Provinciale, PCT si SCT, în vederea stabilirii unor programe viabile de dezvoltare și reconstrucție.
În urma acestor întruniri au fost stabilite sau continuate relațiile de colaborare cu partenerii apropiați cât și cu instituțiile locale abilitate să dezvolte programe de reabilitare și reconstrucție pe întreg teritoriul Provinciei Dhi Qar. Pentru primirea de noi cereri de proiecte, vizitarea celor aflate în desfășurare, recunoașteri și alte activități s-a ținut un contact permanent cu factorii de decizie din cadrul autorităților locale având loc, în medie, pe fiecare contingent românesc, un număr de 60-70 de întruniri și convorbiri cu acești conducători locali, și un număr de 80-90 de întruniri și discuții cu contractorii proiectelor avute în derulare sau ce urmau a se desfășura în AOR BRAVO.
De asemenea au avut loc diferite întruniri și ședințe de coordonare cu reprezentanți ai Centrului CIMIC al ITJTF sau cel american sau GRS, unde s-a avut în vederea promovarea, de către ofițerul CIMIC român din J9/ITJTF a acestor proiecte propuse de către batalionul românesc în aria sa de responsabilitate și, implicit, s-au făcut schimburi de informații necesare inițierii de proiecte și în zonele de responsabilitate a altor forțe componente ale Coaliției, fapt ce a generat o foarte bună cooperare cu acestea.
În principiu, nu au fost semnalate, la nivelul contingentului românesc conflicte cu organizațiile ne-guvernamentale pentru simplul fapt că activitatea acestora era extrem de redusă și necesitățile CIMIC erau satisfăcute, financiar și din punctul de vedere al managementului acestora, pe linia de finanțare CERP și monitorizate prin structurile tip J9 și de ofițerii de proiecte. În mod tradițional, proiectele au fost apanajul organizațiilor ne-guvernamentale. Când armata inițiază proiecte CIMIC, recurge la aceeași bază limitată de fonduri la care apelează și pe care se fundamentează și cererile organizațiilor ne-guvernamentale. Drept urmare acestea pot privi armata ca pe o concurență neloială. Această situație neplăcută a putut fi evitată în zona de responsabilitate menționată anterior, prin punerea accentului pe proiecte comune. Un exemplu în acest sens l-a constituit, în cursul primei părți a anului 2005, derularea unor proiecte educaționale cu 3 ONG-uri arabe locale și a 2 proiecte mai complexe de „community building” prin intermediul ONG-ului japonez„Saporro-Save the Children”. În principiu, personalul CIMIC ar trebui să înceapă să limiteze fondurile solicitate de la donori, în funcție de situația concretă și de necesitățile din zonă, deoarece proiectele CIMIC sunt supuse legii profiturilor reduse.
Actualmente, odată cu consolidarea guvernului irakian, se poate spune ca politica de investiții prin fonduri CERP s-a schimbat ( corespunzător politicii generale ale membrilor coaliției și a altor organisme internaționale ce acționează în Irak), în sensul că politica acordării ajutoarelor financiare pentru situații tip „Emmergency” au fost stopate parțial, urmând ca mecanismele organismelor financiare internaționale ale actorilor din teatrul de operații să acorde ajutor internațional pe principiul „Capacity Building”, adică prin intermediul guvernului irakian, avându-se drept scop creșterea capacității de autoguvernare centrală și locală. Așadar, limitarea fondurilor destinate direct consiliilor locale ale principalelor orașe și zone rurale din AOR unde acționează contingentul românesc prejudiciază, într-un fel, credibilitatea autorităților locale asupra prezenței forțelor noastre, cel puțin până când acestea vor înțelege noua orientare a reconstrucției adoptată de organizațiile enumerate anterior și vor beneficia faptic de fondurile repartizate de guvern către fiecare provincie în parte. Este un proces de durată și foarte complicat, mai ales pentru că persistă fenomene de corupție și autocrație cu caracter general, mecanismele democratice fiind un vis frumos încă pentru o lunga perioadă, puțin previzibilă, în provincia Dhi Qar, cel puțin. Nu se poate previziona cu exactitate durata acceptării de către autoritățile locale și de către populație a acestor noi mecanisme financiare de promovare a proiectelor ce vizează reconstrucția dar se poate previziona că este posibilă o escaladare a unor incidente, chiar cu caracter violent, posibil a fi motivate de lipsa încrederii față de forțele noastre în urma limitării input –ului de fonduri directe, monitorizate prin interfața CIMIC de la toate nivelele.
Nu trebuie diminuat rolul CIMIC în conjuncție cu INFOOPS și PSYOPS, pentru promovarea proiectelor. Astfel, acțiunile CIMIC și INFOOPS, în corelare, sprijină acțiunile de informare prin:
– transmiterea informațiilor în rândul populației civile în scopul facilitării derulării optime a proiectelor, a asistenței umanitare și a îndeplinirii misiunii generice;
– demonstrarea legitimității operațiunilor militare și a acțiunilor CIMIC;
Acțiunile CIMIC și PSYOPS acționează pentru:
– optimizarea modului de folosire a resurselor umane locale;
– optimizarea folosirii infrastructurii;
– coordonarea acțiunilor civice pentru câștigarea simpatiei, sprijinului și colaborării populației locale;
– demonstrarea legitimității și legalității operațiunilor militare.
Dintre multiplele lecții identificate și învățate în teatrul de operații din Irak, pe palierul proiectelor CIMIC, următoarele considerente pot fi considerate relevante, în prezentarea unui cadru real al acțiunilor contingentului românesc. Astfel, pe timpul sărbătorilor ce preced sau urmează Ramadanului nu se poate realiza un contact eficient între echipele de evaluare proiecte și populația locală. Aceștia petrec în locuri publice, piețe, pe străzi iar în momentul apariției echipei respective populația curioasă și dornică de a primi ceva limitează accesul acesteia către un loc în care s-ar putea purta o discuție relativ la proiecte. Pentru a se putea realiza discuții cu localnicii în această perioadă trebuie alese locuri mai puțin aglomerate iar securitatea echipei de evaluare proiecte să fie realizată de militari din forțele de securitate locale care, fiind localnici, pot controla într-un mod eficient mulțimile. Realizarea unei cooperări eficiente între compartimentele S3 și CIMIC pentru alegerea unor locuri cu riscuri minime pentru îndeplinirea unor astfel de misiuni pe timpul sărbătorilor specifice Islamului poate constitui un element în plus la eficiența evaluării juste a proiectelor. În acest context solicitarea către eșalonul superior din teatrul de operații de a se asigura cooperarea cu elementele locale de securitate este un element intrinsec.
ONG-urile din România, chiar dacă au fost contactate, s-au implicat, din păcate, destul de puțin în activitatea de ajutorare a Irak-ului, ceea ce ar fi constituit un plus din perspectiva ajutorului acordat contingentului românesc în termeni de protecție a forței. Pentru sprijinul direct al populației s-ar fi putut/ se pot trimite purificatoare de apă, micro-generatoare de curent și articole de îmbrăcăminte și igienă. Pentru instituțiile stil grădinițe, școli, organizații de copii, orfelinate există o foarte mare nevoie de articole de îmbrăcăminte, jucării și rechizite școlare, pe lângă alte elemente care pot fi donate pentru asigurarea utilităților, cum ar fi electricitate, apă curentă și confortul individual, articole de igienă.
Biroul Planuri și proiecte din cadrul J9/ ITJTF a coordonat activitatea de Project management a Centrului CIMIC italian și a Task Force- urilor din compunerea ITJTF. În principal, coordonarea proiectelor se materializă prin managementul fondurilor CERP – Commander's Emergency Response Program și ale proiectelor finanțate cu fonduri ale guvernului italian. Fondurile CERP și cele ale guvernului italian au permis comandantului ITJTF să răspundă nevoilor de reconstrucție, reabilitare și nevoi umanitare, etc stringente în AOR ITJTF. Tipologia activităților specifice se regăsesc în SOI 352 HQs MND(SE) .Biroul deținea capabilitatea și obligativitatea de control a proiectelor la nivelul tuturor Task Force- urilor din ITJTF. Activitatea de control și management al proiectelor se realiza în funcție de:
ordinele comandantului ITJTF;
ordinele și precizările șefului secției J9;
prevederile reglementărilor administrative, juridice și financiare italiene
( pentru fonduri italiene), britanice ( pentru fonduri QIP) și americane (pentru fonduri CERP) privind angajarea de fonduri destinate managementului proiectelor;
– necesitatea întocmirii corecte și oportune, corespunzător situației din AOR a ITJTF a proiectelor.
3.4.4.Misiunile Armatei României în Irak
Participarea Armatei României la misiunea din Irak
1. Misiuni sub comanda NATO – NATO TRAINING MISSION IRAK
a. Contribuția: Personal de stat major – instructori.
b. Personal: 3 militari
c. Locația: Bagdad
d. Misiuni îndeplinite: instruirea militarilor irakieni.
2. Misiuni în cadrul Coaliției – OPERAȚIUNEA IRAQI FREEDOM
2.1 Sub comanda Comandamentului Forței Multinaționale – Irak
a. Contribuția: Personal de stat major
b. Personal: 4 militari
c. Locația: Bagdad
a. Contribuția: Detașament medical
b. Personal: 20 militari
c. Locația: Abu Ghraib, Bucca
d. Misiuni îndeplinite: – Asistență medicală pentru deținuții din închisorile Abu Ghraib și Bucca.
2.2 În cadrul Diviziei Multinaționale Sud – Est
a. Contribuția: Batalion de Infanterie
b. Personal: 402 militari
c. Locația: Al Nashiriyah.
d. Misiuni îndeplinite: patrulare și executare puncte mobile de control pe principalele căi de comunicții; monitorizarea conductelor de petrol și a rețelei de energie electrică din zonă; patrulare și supraveghere în scopul prevenirii atacurilor îndreptate împotriva forțelor Coaliției; asigurarea securității activităților CIMIC.
a. Contribuția: Companie Poliție Militară
b. Personal: 100 militari
c. Locația: Al Nashiriyah.
d. Misiuni îndeplinite: executarea serviciului de pază în Camp Mittica; patrulare antimortiere în jurul Camp Mittica; antrenament și monitorizarea activității poliției locale.
a. Contribuția: Companie de Infanterie – UNAMI
b. Personal: 100 militari
c. Locația: Basra,
d. Misiuni îndeplinite: pază și securitate inel median sediu ONU; executare puncte control trafic; supraveghere muncitori care lucrează pentru ONU; însoțire convoaie ONU.
a. Contribuția: Personal de stat major
b. Personal: 10 militari
c. Locația: Basra, Al Nasyriyah.
a. Contribuția: Element de Sprijin Național
b. Personal: 3 militari
c. Locația: Al Nasyriyah.
2.3 În cadrul Diviziei Multinaționale Centru -Sud
a. Contributia: 1 Detașament de Geniu
b. Personal: 148 militari, ulterior doar 86
c. Locația: Al Kut
d. Misiuni îndeplinite: serviciu asigurare legături radio-fir; mentenanță tehnică auto și de geniu; amenajare și paza locație detașament; pază și protecție poartă acces camp.
a. Contribuția: Personal de stat major
b. Personal: 7 militari
c. Locația: Ad Diwaniyah
a. Contribuția: 1 Structură de Informații
b. Personal: 56 militari
c. Locația: Irak
d. Misiuni îndeplinite: misiuni specifice.
3.4.6. Retragerea trupelor din Irak
Retragerea a început din luna martie.
Din informatiile pe care le deținem, până la sfârșitul acestui an, România va avea în Irak în jur de 350 de militari față de cei 863 câți se înregistrau la 1 ianuarie 2006. Cele mai importante reduceri vor fi efectuate la Batalionul de Infanterie și Compania de Poliție Militară din Al Nassiriyah. În schimb, detașamentul de informații își va mări efectivele și va acționa și în Bagdad. Dacă la începutul acestui an, România avea în Irak 853 de militari, in luna martie 2006, cand a avut loc rotația detașamentului de geniu, în locul celor 148 de militari au venit doar 86.
Informațiile difuzate de autoritățile britanice, italiene, poloneze și americane privind reducerea contingentelor pe care aceste țări le au în Irak va impune o decizie asemanatoare și din partea oficialilor de la București. Acest lucru este necesar deoarece militarii români își desfășoară activitatea în strânsă colaborare cu partenerii britanici, italieni, polonezi și americani.
Prezența militarilor români în Irak a fost pusă în discuție mai ales în momentul înregistrării unor evenimente grave în care au fost implicați militari români. Chestiunea prezenței militare române în Irak a intrat în atenția publică, în aprilie 2005, în urma răpirii celor trei jurnaliști români la Bagdad. MApN preciza atunci că România participa din iulie 2003 la operațiunea "Iraqi Freedom" din Irak, la acel moment aflându-se acolo 863 de militari (pe locul opt în randul țărilor care contribuie cu forțe la coaliție).
Mai mulți oficiali anunțau că România își va respecta în continuare angajamentele internaționale. Câteva luni mai tarziu, în decembrie 2005, președintele Băsescu afirma însă că România vrea să își cheme cât mai repede acasă soldații din Irak și să trimită în locul lor ingineri, pentru a participa la reconstrucția acestei țări.
Zonele de dislocare
Potrivit Ministerului Apărării Naționale,în cadrul Diviziei Multinaționale Sud-Est (sub comanda Marii Britanii) activau nouă ofițeri de stat major la comandamentul diviziei, dislocat la Basra.
În Camp Mittica, aproape de Al Nassiriyah, se afla un batalion de infanterie cu 405 militari, dar și o companie de Poliție Militară cu o suta de militari și nouă ofițeri de stat major, în cadrul comandamentului Forței Întrunite Italiene. Infanteriștii români acționau în subordinea unei Brigăzii italiene și îndeplineau, în provincia Dhi Qar, misiuni de patrulare pe timp de zi și de noapte pe principalele căi de comunicație, misiuni de cooperare civili-militari în sprijinul localnicilor, de pază a taberei de dislocare ori de instruire a militarilor noii armate irakiene. Polițiștii militari, sub controlul Regimentului italian MSU (Unitatea Multinațională Specializată) îndeplineau misiuni de cercetare și recunoaștere pe diferite trasee, escortare de convoaie militare și civile, însoțire și protecție a personalităților civile și militare, control și monitorizare trafic și pregătirea noii poliții irakiene.
Detașamentul Intelligence
La Ad Diwaniyah, în cadrul comandamentului Diviziei Multinaționale Centru-Sud (sub comandă poloneză), acționau zece ofițeri și subofițeri de stat major. Tot în compunerea acestei divizii se afla și un detașament de Geniu din 149 militari (din martie 2006 au rămas doar 86 de militari), care activitvau la Al Kut. Principalele misiuni ale geniștilor au fost de construcție și reparare de drumuri, amenajare de platforme pentru elicoptere, întreținere a unor poduri de legătură între diferite localități irakiene, construcție de elemente genistice pentru protecția forțelor, precum și misiuni în folosul armatei irakiene. Tot la Ad Diwaniyah se afla un detașament de informații militare cu 56 de militari. La Bagdad, în cadrul Comandamentului Forței Multinaționale își desfășurau activitatea cinci ofițeri de stat major. La Abu Ghraib (lângă Bagdad), se găsea o echipă formată din doi medici și nouă asistente medicale, iar la Camp Bucca se afla, de la mijlocul lunii iunie, o a doua echipă formată din doi medici și șapte asistente.
Din primavara anului 2005, o sută de militari au fost dislocați la Basra, în cadrul Forței de Protecție a Misiunii de Asistență ONU în Irak.
La data de 4 iunie 2009 trupele române au fost retrase total, ramânând doar puțini instructori care au misiunea de a pregăti și instrui trupele locale.
CONCLUZII
Aderarea României la N.A.T.O. a apărut ca o necesitate după încheierea Războiului Rece, datorită vidului de securitate creat prin dizolvările alianțelor politico-militare (Pactul de la Varșovia) sau economice (C.A.E.R.) din care făcuse parte, cât și datorită emergenței unor noi riscuri și amenințări, atât de natură externă, cât și internă. Menținerea României în afara N.A.T.O. și Uniunii Europene ar fi ridicat probleme serioase în privința asigurării securității naționale, ducând la izolare și amplificarea problemelor interne generate de procesul de tranziție spre o societate democratică și economia de piață.
Procesul de aderare reprezintă însă doar o fază din procesul mai complex de integrare în N.A.T.O.. Realizarea acestei integrări va presupune continuarea procesului de restructurare și modernizare a forțelor armate române conform standardelor de eficiență cerute de alianță și îndeplinirea unei serii de criterii suplimentare față de cele deja atinse la momentul aderării. Astfel este absolut necesară continuarea îmbunătățirii sistemului de management al resurselor alocate apărării și optimizarea activităților de luare a deciziilor, asigurarea echipamentului și infrastructurii necesare pentru toate categoriile de forțe în conformitate cu standardele N.A.T.O., asigurarea la timp a resurselor financiare necesare pentru continuarea procesului de restructurare și modernizare a forțelor armate și dezvoltarea unor mecanisme moderne de management al resurselor umane.
Un element esențial al procesului de integrare a României în N.A.T.O. îl constituie îndeplinirea „Obiectivelor privind Forțele" („Force Goals"), care se referă la asigurarea contribuțiilor cu forțe la structura militară a N.A.T.O., cât și la domenii prioritare cum ar fi apărarea anti-aeriană, sistemul de comandă și control, concepțiile doctrinare și de pregătire, sprijinul națiunilor gazdă și anumite aspecte ale modernizării structurii de forțe. Scopul principal al stabilirii acestor obiective este de a asigura dezvoltarea unor forțe armate eficiente, dislocabile, corespunzătoare misiunilor ce ar putea decurge din apartenența la N.A.T.O., cu o structură de comandă simplificată, un suport logistic îmbunătățit și accelerarea realizării interoperabilității forțelor armate cu cele ale Alianței.
Procesul de integrare în N.A.T.O. este un proces complex, de durată care nu are doar implicații politico-militare, ci și în plan social și economic. Integrarea în N.A.T.O. a României nu poate fi separată de integrarea în Uniunea Europeană, atingerea celor două obiective implicând însă o serie de probleme pe care țara noastră va trebui să le depășească. În domeniul economic, cerințele celor două organizații sunt similare, privind existența unei economii de piață funcționale, care să elimine riscul instabilității în regiune. În ceea ce privește însă îndeplinirea cerințelor de ordin militar ale N.A.T.O., România se confruntă cu problema alocării eficiente a resurselor alocate pentru apărare în vederea îndeplinirii standardelor cerute de N.A.T.O., în condițiile unei economii încă fragile și a necesității îndeplinirii criteriilor de convergență pentru adoptarea monedei unice europene.
BIBLIOGRAFIE
Corneliu Filip-Tratatul de la Varșovia. Organizație politico-militară sub egida Moscovei(Ed. Cetatea de Scaun)
General-colonel(r) dr. Constantin Olteanu- România – o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia: memorii 1980-1985 (Ed. ALDO, București, 1999)
Romulus Neagu-Securitatea europeană. Afirmarea unui nou concept (București, Ed. Politică, 1976)
Lavinia Betea-Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001)
Jan Sejna- We Will Bury You: The Soviet Plan for the Subversion of the West by the Highest Ranking Communist Ev(Ed. Banning, CA, U.S.A. )
Ladislav Bittman – The Deception Game: Czechoslovak Intelligence in Soviet Political Warfare (Syracuse, N.Y.:Syracuse University Research Corporation,1972)
Ladislav Bittman- The KGB and Soviet Disinformation: An Insider View, Washington, Pergamon-Brassey’s, 1985, p.28.
Mr.lect.univ.drd. Ispas Teofil-Extinderea N.A.T.O.și securitate europeană Academia Forțelor Terestre „Nicolae Balcescu" Sibiu 3.
Documentul-Cadru de aderare la Parteneriatul pentru Pace (PfP)”. Washington, din 1999
Manualul NATO : Parteneriat și cooperare- Ed. Nemira, București, 1997
Magazin istoric nr. 4/1997
Alexandru Oșca – Un statut adoptat, dar contestat
Raportul prezentat de generalul-locotenent Ion Gheorghe cu privire la consfatuirea din 4-9 februarie 1966 de la Moscova a șefilor marilor state majore ai armatelor țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, în RWP, Vol. I
Discursul a apărut în Scânteia, 22 august 1968
Graeme J. Gill-Rumania: Background to Autonomy in Survival, Vol. 21, No. 3 (96) (Summer 1975)
Ministerul Forțelor Armate, Marele Stat Major, Notă de discuții nr. O.K.00364 din 1 octombrie 1968, în RWP, Vol. I.
Raportul CC al PCR cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul al IX-lea și Congresul al X-lea și sarcinile de viitor ale Partidului, raportor Nicolae Ceaușescu, în Congresul al X-lea al PCR 6-12 august 1969, prescurtat Raportul X (București, Ed. Politică, 1969)
Minutes of the Meeting between Nicolae Ceaușescu and Mikhail S. Gorbachev, Moscow, 4 december 1989, in Cold War International History Project Bulletin, The End of the Cold War, Issue 12/13, Fall/Winter 2001
Hope M. Harrison- Driving the Soviets Up the Wall: Soviet-East German Relations, 1953-1961, Princeton, Princeton University Press
Alex Aleviev-Romania and the Warsaw Pact: The Defence Policy of a Reluctant Ally P6270, Santa Monica, ARND Corporation, 1979
Thomas S. Szanya și James B. Steinberg-Civil-Military Relations and National Security Thinking in Czechoslovakia, Santa Monica: RAND, 1992
Scânteia (București), 7-9 decembrie 1961;
Ghiță Ionescu- Communism in Rumania: 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964
V. B. Ușakov- Hitlerite Germany’s Foreign Policy, Moscova, Editura Institutului de Relații Internaționale, 1961
A. Niri, “V.B.Ușacov – Politica Externă a Germaniei Hitleriste”, Analele institutului de istorie a partidului de pe lângă comitetul central al partidului de muncitori românesc, nr.5, 1962
Nastasă (2003), Documentul 98,
ASB, C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 71/1961
Cristian Troncotă- Duplicitării: O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, București, Elion, 2004
Paul Lendvai- Eagles in Cobwebs: Nationalism and Communism in the Balkans, Garden City, NY, Doubleday and Company, 1969
Petru Otu, “În Biroul Politic, despre agentura sovietică: Vin vremuri grele”, Magazin Istoric, nr. 7, iulie 1999
Interviu cu fostul ministru de externe Ștefan Andrei, emisiunea “Miezul Problemei”, NAȚIONAL TV, 28 februarie 2007, ora 22.00
Ronald Hingley- The Russian Secret Police: Muscovite, Imperial Russian and Soviet Political Security Operations, New York, Dorset Press, 1970
The Times, 27 iunie 1963.
Conversația dintre Drăghici și consultantul sovietic I. Kuzmici Jegalin este prezentată în Hlihor și Scurtu (2000), pp. 190-1. Troncotă (1999), p. 484
ANIC, fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 20/1963, ff. 4-6; Hlihor și Scurtu (2000), pp. 190-1
BStU, MfS, AOP 4288/65, vol. I
Satellite Relations with the USSR and the West: Intelligence Memorandum No. 248 (1949)
Foreign Relations of the United States; Volumul IV, Washington DC, US Government Printing Office, 1956
Biblioteca Dwight D. Eisenhower, Transcriere #243, Robert Thayer intervievat de către John Luter, 12 iunie 1972
FRUS, Volumul IV (1956)
Rumania’s Position In The Soviet Bloc, Evaluare CIA, 22 aprilie 1964 (declasificat la 16 aprilie 2001)
Changing Patterns In Eastern European Satellites (NIE 12-58) (1958)
Outlook For Stability In The Eastern European Satellites (NIE 12-58) (1958)
Statement of US Policy Toward The Soviet-Dominated Nations In Eastern Europe, Raportul Consiliului Național de Securitate (NSC 5811/1), Washington DC, 24 mai 1958 în Foreign Relations of the United States (FRUS) 1958-1960, Vol. X, Partea 1 (Eastern Europe, Soviet Union and Cyprus), Electronic Research Collection: FRUS Volumes and Summaries, www.state.gov
Vojtech Mastny- „Second Meeting of the PCC: 24 mai 1958, Moscow: Editorial Note”, Arhivele Comitetului Tratatului de la Varșovia: Arhivele Consiliului Consultativ Politic, august 2001, www.CWIHP.org
Operations Plan For The Soviet-Dominated Nations in Eastern Europe, Raportul Consiliului de Coordonare a Operațiunilor (OCB), Washington, 2 iulie 1959
Political Developments In The USSR And The Communist World (NIE 11-5-62), 21 februarie 1962 (declasificat la 4 aprilie 1959)
Biblioteca John F. Kennedy, William Crawford intervievat de William Moss, stenogramă, 12 martie 1972
NARA, grup de înregistrare 59, dosar decimal 766.00/2-1456, nr.233, Legația Americană, București, pentru Departamentul de Stat, 14 februarie 1956; Verona (1992)
Anatoli Golitsyn-New Lies for Old: The Communist Strategy of Deception and Disinformation, New York, Dodd, Mead&Co., 1984
Milt Bearden și James Risen-The Main Enemy: The Inside Story of the CIA’s Final Showdown with the CIA, New York, Random House, 2003.
Edward Gazur, Alexander Orlov-The FBI’s KGB General
Francois de Rose – Al treilea război mondial nu a avut loc Editura Nemira, 1998
„Studiu referitor la extinderea N.A.T.O. – septembrie 1995", IRSI, Centrul de Informare și documentare, București, 1996.
Petre Roman, "Le principe démocratique et le tissu de l'OTAN: les nouvelles démocraties européennes et l'elargissement de l'OTAN", Raport special al sub-comisiei pentru lărgirea NATO și noile democrații, Comitetul politic al Adunării Atlanticului de Nord, Noiembrie 1996
Colectiv-România-N.A.T.O.. Parteneriat și Cooperare, Editura Militară, 1999
„Carta Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică", Editura Militară,2000
Vestnik Ministerstva inostrannyh del SSSR, 15 iulie 1990.
Zapis’ besedy M.S. Gorbaciova s Predsedatelem Prezidiuma vysshego soveta Bolgarskoj sotzialisticeskoj partij A. Lilovym, 23 mai 1990. Copia documentului ne-a fost oferită de Vladimir Bukovski.
„Postanovlenie TzK KPSS o razvitij obstanovki v Vostocinoj Evrope”, în Izvestia TzK KPSS, no.3, 1991
O besede s sovetnikom Prezidenta Rumynij, 9 februarie 1991. Vladimir Bukovski a oferit o copie a acestui document.
Pravda, 18 martie 1991.
Gorbaciov cunoștea presiunile la care era supus Iliescu datorită poziției lui pro-sovietice: „Am semnat un tratat bun cu Iliescu. El este apropiat de noi, dar îi este greu. S-au năpustit asupra lui”. Zapis’ besedy M.S. Gorbaciova s Predsedatelem Prezidiuma vysshego soveta Bolgarskoj sotzialisticeskoj partij A. Lilovym, 6mai 1991. Copia documentului ne-a fost oferită de Vladimir Bukovsk.
Mejdunarodnaja jizni, no. 6, 1990
Interviu cu Manfred Wörner publicat în România Liberă, 5 iulie 1991
„Regiunea Mării Negre. Promovarea libertății, a democrației și a stabilității regionale”, conferință susținută de Traian Băsescu la Council on Foreign Relations, 10 martie 2005
Declarație pentru presă după întâlnirea lui Traian Băsescu cu Ron Asmus, director German Marshall Fund, și ambasadorul SUA la București, Jack Dyer Crouch, 8 ianuarie 2005
Cf. Radu Carp-„Etapele noii extinderi a N.A.T.O.: o analiza politico-juridica", in „Polis", vol. 4, nr. 1/1997
Roland D. Asmus-„L'Amerique, l'Allemagne et la nouvelle logique de reforme de l'Alliance" in Politique etrangere, nr. 3/1997, p. 251, din O. Bibere, "U.E. intre real si virtual", Editura All, 1999
Dr. Claudiu Degeratu- Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară
Declarația reuniunii de la Praga a șefilor de state și guverne NATO, art. 3, www.nato.int
"Dicționarul Explicativ al Limbii Române", Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan", ediția a II-a, editura Univers Enciclopedic, 1998
Mircea și Luiza Seche, "Dicționar de sinonime", Editura Litera Internațional, 2002
"Noul dicționar explicativ al limbii române ", Editura Litera Internațional, 2002
Declarația de presă NATO NAC-S(99)69, 25 aprilie 1999
Glosarul de Termeni și Definiții NATO, AAP 64/10/2000, promulgat de Agenția NATO pentru standardizare
NATO Logistics Handbook, octombrie 1997, cap. 17 „Standardizare §i Interoperabilitate"
Windle, David (2003-01-29). "Military muscle". New Scientist. http://www.newscientist.com/article.ns?id=dn3325. Retrieved on 2006-08-06.
Evan Wright, Generation Kill, page 249. Berkley Publishing Group, 2004. ISBN 0-399-15193-1
"A chronology of the six-week invasion of Iraq". PBS. February 26, 2004. http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/invasion/cron/. Retrieved on 2008-03-19.
Gordon, Michael R. & Trainor, Bernard E. (March 12, 2006). "Iraqi Leader, in Frantic Flight, Eluded U.S. Strikes". New York Times. http://travel.nytimes.com/2006/03/12/international/middleeast/12escape.html. Retrieved on 2008-03-19.
Wilkinson, Marian (March 23, 2003). "Decapitation attempt was worth a try, George". Sydney Morning Herald. http://www.smh.com.au/cgi-bin/common/popupPrintArticle.pl?path=/articles/2003/03/21/1047749942956.html. Retrieved on 2008-06-09
Lowe, Christian (2003-09-08). "Stopping Blue-on-Blue". The Daily Standard. http://www.weeklystandard.com/Content/Public/Articles/000/000/003/086ykhgk.asp. Retrieved on 2006-08-07
Varujan Vosganian- 100 de ore plus..Irak: jurnal de razboi, Editura ZIUA 2003
Culegere de lecții învățate semII/2007
Ziua 06 iunie 2006-articol scris de Doru DRAGOMIR
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
Corneliu Filip-Tratatul de la Varșovia. Organizație politico-militară sub egida Moscovei(Ed. Cetatea de Scaun)
General-colonel(r) dr. Constantin Olteanu- România – o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia: memorii 1980-1985 (Ed. ALDO, București, 1999)
Romulus Neagu-Securitatea europeană. Afirmarea unui nou concept (București, Ed. Politică, 1976)
Lavinia Betea-Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001)
Jan Sejna- We Will Bury You: The Soviet Plan for the Subversion of the West by the Highest Ranking Communist Ev(Ed. Banning, CA, U.S.A. )
Ladislav Bittman – The Deception Game: Czechoslovak Intelligence in Soviet Political Warfare (Syracuse, N.Y.:Syracuse University Research Corporation,1972)
Ladislav Bittman- The KGB and Soviet Disinformation: An Insider View, Washington, Pergamon-Brassey’s, 1985, p.28.
Mr.lect.univ.drd. Ispas Teofil-Extinderea N.A.T.O.și securitate europeană Academia Forțelor Terestre „Nicolae Balcescu" Sibiu 3.
Documentul-Cadru de aderare la Parteneriatul pentru Pace (PfP)”. Washington, din 1999
Manualul NATO : Parteneriat și cooperare- Ed. Nemira, București, 1997
Magazin istoric nr. 4/1997
Alexandru Oșca – Un statut adoptat, dar contestat
Raportul prezentat de generalul-locotenent Ion Gheorghe cu privire la consfatuirea din 4-9 februarie 1966 de la Moscova a șefilor marilor state majore ai armatelor țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, în RWP, Vol. I
Discursul a apărut în Scânteia, 22 august 1968
Graeme J. Gill-Rumania: Background to Autonomy in Survival, Vol. 21, No. 3 (96) (Summer 1975)
Ministerul Forțelor Armate, Marele Stat Major, Notă de discuții nr. O.K.00364 din 1 octombrie 1968, în RWP, Vol. I.
Raportul CC al PCR cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul al IX-lea și Congresul al X-lea și sarcinile de viitor ale Partidului, raportor Nicolae Ceaușescu, în Congresul al X-lea al PCR 6-12 august 1969, prescurtat Raportul X (București, Ed. Politică, 1969)
Minutes of the Meeting between Nicolae Ceaușescu and Mikhail S. Gorbachev, Moscow, 4 december 1989, in Cold War International History Project Bulletin, The End of the Cold War, Issue 12/13, Fall/Winter 2001
Hope M. Harrison- Driving the Soviets Up the Wall: Soviet-East German Relations, 1953-1961, Princeton, Princeton University Press
Alex Aleviev-Romania and the Warsaw Pact: The Defence Policy of a Reluctant Ally P6270, Santa Monica, ARND Corporation, 1979
Thomas S. Szanya și James B. Steinberg-Civil-Military Relations and National Security Thinking in Czechoslovakia, Santa Monica: RAND, 1992
Scânteia (București), 7-9 decembrie 1961;
Ghiță Ionescu- Communism in Rumania: 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964
V. B. Ușakov- Hitlerite Germany’s Foreign Policy, Moscova, Editura Institutului de Relații Internaționale, 1961
A. Niri, “V.B.Ușacov – Politica Externă a Germaniei Hitleriste”, Analele institutului de istorie a partidului de pe lângă comitetul central al partidului de muncitori românesc, nr.5, 1962
Nastasă (2003), Documentul 98,
ASB, C.C. al P.C.R., Cancelarie, dos. 71/1961
Cristian Troncotă- Duplicitării: O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, București, Elion, 2004
Paul Lendvai- Eagles in Cobwebs: Nationalism and Communism in the Balkans, Garden City, NY, Doubleday and Company, 1969
Petru Otu, “În Biroul Politic, despre agentura sovietică: Vin vremuri grele”, Magazin Istoric, nr. 7, iulie 1999
Interviu cu fostul ministru de externe Ștefan Andrei, emisiunea “Miezul Problemei”, NAȚIONAL TV, 28 februarie 2007, ora 22.00
Ronald Hingley- The Russian Secret Police: Muscovite, Imperial Russian and Soviet Political Security Operations, New York, Dorset Press, 1970
The Times, 27 iunie 1963.
Conversația dintre Drăghici și consultantul sovietic I. Kuzmici Jegalin este prezentată în Hlihor și Scurtu (2000), pp. 190-1. Troncotă (1999), p. 484
ANIC, fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 20/1963, ff. 4-6; Hlihor și Scurtu (2000), pp. 190-1
BStU, MfS, AOP 4288/65, vol. I
Satellite Relations with the USSR and the West: Intelligence Memorandum No. 248 (1949)
Foreign Relations of the United States; Volumul IV, Washington DC, US Government Printing Office, 1956
Biblioteca Dwight D. Eisenhower, Transcriere #243, Robert Thayer intervievat de către John Luter, 12 iunie 1972
FRUS, Volumul IV (1956)
Rumania’s Position In The Soviet Bloc, Evaluare CIA, 22 aprilie 1964 (declasificat la 16 aprilie 2001)
Changing Patterns In Eastern European Satellites (NIE 12-58) (1958)
Outlook For Stability In The Eastern European Satellites (NIE 12-58) (1958)
Statement of US Policy Toward The Soviet-Dominated Nations In Eastern Europe, Raportul Consiliului Național de Securitate (NSC 5811/1), Washington DC, 24 mai 1958 în Foreign Relations of the United States (FRUS) 1958-1960, Vol. X, Partea 1 (Eastern Europe, Soviet Union and Cyprus), Electronic Research Collection: FRUS Volumes and Summaries, www.state.gov
Vojtech Mastny- „Second Meeting of the PCC: 24 mai 1958, Moscow: Editorial Note”, Arhivele Comitetului Tratatului de la Varșovia: Arhivele Consiliului Consultativ Politic, august 2001, www.CWIHP.org
Operations Plan For The Soviet-Dominated Nations in Eastern Europe, Raportul Consiliului de Coordonare a Operațiunilor (OCB), Washington, 2 iulie 1959
Political Developments In The USSR And The Communist World (NIE 11-5-62), 21 februarie 1962 (declasificat la 4 aprilie 1959)
Biblioteca John F. Kennedy, William Crawford intervievat de William Moss, stenogramă, 12 martie 1972
NARA, grup de înregistrare 59, dosar decimal 766.00/2-1456, nr.233, Legația Americană, București, pentru Departamentul de Stat, 14 februarie 1956; Verona (1992)
Anatoli Golitsyn-New Lies for Old: The Communist Strategy of Deception and Disinformation, New York, Dodd, Mead&Co., 1984
Milt Bearden și James Risen-The Main Enemy: The Inside Story of the CIA’s Final Showdown with the CIA, New York, Random House, 2003.
Edward Gazur, Alexander Orlov-The FBI’s KGB General
Francois de Rose – Al treilea război mondial nu a avut loc Editura Nemira, 1998
„Studiu referitor la extinderea N.A.T.O. – septembrie 1995", IRSI, Centrul de Informare și documentare, București, 1996.
Petre Roman, "Le principe démocratique et le tissu de l'OTAN: les nouvelles démocraties européennes et l'elargissement de l'OTAN", Raport special al sub-comisiei pentru lărgirea NATO și noile democrații, Comitetul politic al Adunării Atlanticului de Nord, Noiembrie 1996
Colectiv-România-N.A.T.O.. Parteneriat și Cooperare, Editura Militară, 1999
„Carta Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică", Editura Militară,2000
Vestnik Ministerstva inostrannyh del SSSR, 15 iulie 1990.
Zapis’ besedy M.S. Gorbaciova s Predsedatelem Prezidiuma vysshego soveta Bolgarskoj sotzialisticeskoj partij A. Lilovym, 23 mai 1990. Copia documentului ne-a fost oferită de Vladimir Bukovski.
„Postanovlenie TzK KPSS o razvitij obstanovki v Vostocinoj Evrope”, în Izvestia TzK KPSS, no.3, 1991
O besede s sovetnikom Prezidenta Rumynij, 9 februarie 1991. Vladimir Bukovski a oferit o copie a acestui document.
Pravda, 18 martie 1991.
Gorbaciov cunoștea presiunile la care era supus Iliescu datorită poziției lui pro-sovietice: „Am semnat un tratat bun cu Iliescu. El este apropiat de noi, dar îi este greu. S-au năpustit asupra lui”. Zapis’ besedy M.S. Gorbaciova s Predsedatelem Prezidiuma vysshego soveta Bolgarskoj sotzialisticeskoj partij A. Lilovym, 6mai 1991. Copia documentului ne-a fost oferită de Vladimir Bukovsk.
Mejdunarodnaja jizni, no. 6, 1990
Interviu cu Manfred Wörner publicat în România Liberă, 5 iulie 1991
„Regiunea Mării Negre. Promovarea libertății, a democrației și a stabilității regionale”, conferință susținută de Traian Băsescu la Council on Foreign Relations, 10 martie 2005
Declarație pentru presă după întâlnirea lui Traian Băsescu cu Ron Asmus, director German Marshall Fund, și ambasadorul SUA la București, Jack Dyer Crouch, 8 ianuarie 2005
Cf. Radu Carp-„Etapele noii extinderi a N.A.T.O.: o analiza politico-juridica", in „Polis", vol. 4, nr. 1/1997
Roland D. Asmus-„L'Amerique, l'Allemagne et la nouvelle logique de reforme de l'Alliance" in Politique etrangere, nr. 3/1997, p. 251, din O. Bibere, "U.E. intre real si virtual", Editura All, 1999
Dr. Claudiu Degeratu- Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară
Declarația reuniunii de la Praga a șefilor de state și guverne NATO, art. 3, www.nato.int
"Dicționarul Explicativ al Limbii Române", Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan", ediția a II-a, editura Univers Enciclopedic, 1998
Mircea și Luiza Seche, "Dicționar de sinonime", Editura Litera Internațional, 2002
"Noul dicționar explicativ al limbii române ", Editura Litera Internațional, 2002
Declarația de presă NATO NAC-S(99)69, 25 aprilie 1999
Glosarul de Termeni și Definiții NATO, AAP 64/10/2000, promulgat de Agenția NATO pentru standardizare
NATO Logistics Handbook, octombrie 1997, cap. 17 „Standardizare §i Interoperabilitate"
Windle, David (2003-01-29). "Military muscle". New Scientist. http://www.newscientist.com/article.ns?id=dn3325. Retrieved on 2006-08-06.
Evan Wright, Generation Kill, page 249. Berkley Publishing Group, 2004. ISBN 0-399-15193-1
"A chronology of the six-week invasion of Iraq". PBS. February 26, 2004. http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/invasion/cron/. Retrieved on 2008-03-19.
Gordon, Michael R. & Trainor, Bernard E. (March 12, 2006). "Iraqi Leader, in Frantic Flight, Eluded U.S. Strikes". New York Times. http://travel.nytimes.com/2006/03/12/international/middleeast/12escape.html. Retrieved on 2008-03-19.
Wilkinson, Marian (March 23, 2003). "Decapitation attempt was worth a try, George". Sydney Morning Herald. http://www.smh.com.au/cgi-bin/common/popupPrintArticle.pl?path=/articles/2003/03/21/1047749942956.html. Retrieved on 2008-06-09
Lowe, Christian (2003-09-08). "Stopping Blue-on-Blue". The Daily Standard. http://www.weeklystandard.com/Content/Public/Articles/000/000/003/086ykhgk.asp. Retrieved on 2006-08-07
Varujan Vosganian- 100 de ore plus..Irak: jurnal de razboi, Editura ZIUA 2003
Culegere de lecții învățate semII/2007
Ziua 06 iunie 2006-articol scris de Doru DRAGOMIR
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Misiunea Armatei Romane In Irak, In Cadrul Fortelor N.a.t.o (ID: 107382)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.