Miscarile Sociale Ca Noua Forma de Presiune Asupra Decidentilor

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 – Miscările sociale – elemente teoretice

1.1 Miscări sociale – abordare teoretică

1.2 Teoria marxistă

1.3 Teoria weberiană

1.4 Modelele clasice de studiu a mișcărilor sociale

1.4.1 Teoria deprivării

1.4.2 Teoria comportamentului colectiv

1.4.3 Teoria societăților de masă

1.5 Teoria mobilizării resurselor

1.6 Teoria mișcărilor sociale ca procese politice

1.7 Teoria culturală – Alain Touraine

1.8 Factori declanșatori ai mișcărilor sociale

Capitolul 2 – Protestele din România de după 2012

2.1 Context global și premisele dezvoltării unei culturi a protestului

2.1.1 Primăvara arabă

2.1.2 Protestele de tip Indignados

2.1.3 Protestele de tip Occupy

2.2 Cazul Arafat – primele proteste semnificative de după 1989

2.3 Roșia Montană – un nou capitol în istoria mișcărior sociale

2.4 Mișcări sociale post proteste Roșia Montană

Capitolul 3 – Protestele între social și politic

3.1 Comunitate, societate și mișcări sociale

3.2 Spații de desfășurare a protestelor

3.3 Tipologii ale protestelor

3.4 Tipologii de participanți

Capitolul 4 – Rolul mass media și new media în reflectarea protestelor

4.1 Percepția realității între reproducere fidelă și construcție socială

4.2 Cunoașterea fragmentară a realității și comunicarea mediată

4.3 Tabloidizarea televiziunilor un factor de risc

4.4 New media ca spatiu de coeziune socială

4.5 Mass media, new media și protestele anti Roșia Montană Gold Corporation

Capitolul 5 – Metodologie

Capitolul 6 – Rezultate și discuții

Introducere

Indivizii de cele mai multe ori, atunci când sunt nemulțumiți de modul în care funcționează societatea, tind să încerce să își exercite puterea împotriva statelor sau a oponenților prin mijloace “violente”. În ultimii 50 de ani au avut loc numeroase mișcări sociale care militau pentru drepturi civile, pace, mediu, drepturile femeilor sau care luptau împotriva unor conduceri autoritare.

În prezenta lucrare voi analiza mișcările sociale care au avut loc în România după anul 2012, deoarece aceste mișcări au fost în opinia mea cele mai ample mișcări sociale de după Revoluția din 1989 care au fost animate exclusiv de interese civice. Ceea ce este aparte la unele dintre aceste mișcări (Protestele împotriva exploatărilor miniere de la Roșia Montană), este faptul că ele au atras un număr ridicat de indivizi nu doar la nivel local sau național ci și la nivel internațional.

Consider că mișcările sociale din România de după anul 2012 au arătat existența unui potențial ridicat de coeziune la nivel comunitar atunci când siguranța și interesele cetățenilor sunt amenințate de un factor extern, iar acest aspect necesită un studiu aprofundat pentru a descoperi și clarifica modul în care funcționează comunitățile umane în situații de tensiune și incertitudine.

Cuvinte cheie: mișcări sociale, proteste, grupuri de interese, mass media, politici publice

Capitolul 1 – Miscările sociale – elemente teoretice

1.1 Miscări sociale – abordare teoretică

Mișcările sociale sunt un domeniu care a început să fie studiat relativ recent, motiv pentru care nu există un consens științific cu privire la definirea mișcărilor sociale nici măcar în cadrul aceleiași școli de gândire. Cercetarea cu privire la mișcările sociale a înflorit în anii 1960, prin opera diferitor autori precum Charles Tilly, Alain Touraine, Mancur Olson, autori ce au dezvoltat diferite paradigme de cercetare care ulterior i-au inspirat pe alți autori în cercetările lor. A. Morris și C. Herring (1984) susțineau că nici o definiție a mișcării sociale nu beneficiază de un consens academic și probabil că nu va exista niciodată unul întrucât definițiile reflectă inevitabil ipotezele teoretice ale analistului.

Tulburările politico-sociale apar, de regulă, atunci când indivizii obișnuiți (cei care nu dețin putere sau resurse) în alianță cu indivizi care dețin influență la nivelul societății își unesc forțele împotriva elitelor, autorităților sau oponenților cu scopul de a genera schimbări la nivel socio-politic. Aceste tulburări se declanșează atunci când schimbările politice și constrângerile existente la nivelul unei societăți, creează premisele acțiunii în rândul actorilor care nu dețin resurse. O dată organizați acești indivizi se confruntă cu oponenții lor prin intermediul mișcărilor sociale.

Principalele teorii referitoare la mișcările sociale sunt teoria marxistă, teoria weberiană, teoria comportamentelor colective (Marx and Wood 1975; Turner 1981; McPhail and Wohlstein 1983; Ralph Turner; Lewis Killian; Neil Smelser; Kurt and Glady Lang), teoria privării relative (Gurr 1980) și teoria mobilizării resurselor (Oberschall 1978; Jenkins 1983; Charles Tilly; William Gamson; Mayer Zald and John McCarthy).

1.2 Teoria marxistă

Marx a fost în primul rând interesat de cauzele și dinamica mișcărilor revoluționare menite să răstoarne sistemul capitalist. Marx și Engels chiar dacă nu și-au pus problema ce anume îi determină pe indivizi să ia parte la acțiuni colective au subliniat importanța mai mare pe care o are disponibilitatea societății de a se dezvolta structural față de alegerile indivizilor, atunci când vine vorba de organizarea unor mișcări de revoltă. Ei au susținut că mișcările sociale se nasc ca urmare a relațiilor economico-sociale care definesc bazele puterii dintr-o societate, focusându-se pe modul în care capitalismul creează cadrul favorabil dezvoltării unor mișcări de tip revoluționar. Marx considera că mișcările revoluționare sunt absolut normale și inevitabile în capitalism, deoarece acest sistem prezintă contradicții structurale endemice, pe de o parte aflându-se capitaliștii animați de exploatarea lucrătorilor, pe de altă parte sunt lucrătorii animați de evitarea exploatării.

Teoria lui Marx subliniază existența unui număr de factori, adesea omiși de către teoriile alternative referitoare la mișcările sociale, cum ar fi inegalitatea, interesele de clasă, factori ce duc la apariția de mișcări revoluționare. Marx susținea că participarea la astfel de mișcări este rațională și are o finalitate clară, sugerând că astfel de mișcări sunt absolut normale și în strânsă legătură cu ceea ce se întâmplă la nivelul unei societăți.

Marx și Engels vedeau acțiunea colectivă ca pe un element înrădăcinat în structura socială, însă omiteau cu desăvârșire importanța pe care o au resursele necesare demarării unei acțiuni colective, dimensiunea culturală a acțiunii colective sau importanța politicului. În opinia lor indivizii aleg să se implice în acțiuni colective atunci când clasele sociale din care fac parte intră în total dezacord cu alte clase antagonice.

Marx a analizat în lucrările sale motivele pentru care ar trebui ca indivizii să se revolte atunci când istoria le oferă condiții obiective să facă acest lucru. Îngrijorat că mișcarea muncitorească ar putea eșua dacă un număr semnificativ de muncitori nu ar coopera, el a elaborat teoria falsei conștiințe, care susținea că dacă mișcarea va eșua principala cauză va fi aceea că indivizii s-au menținut într-o stare de ignoranță alimentată de clasele oponente. Teoria nu a fost insă sustenabilă deoarece nu se putea stabili a cui conștiință este reală și a cui este falsă.

1.3 Teoria weberiană

Weber relaționa protestele cu autoritatea carismatică, și argumenta că mișcările carismatice sunt o forță de schimbare socială, dominația carismatică transformând toate valorile și normele tradiționale și raționale. Mișcările carismatice își au originea în sisteme sociale aflate în situații de tensiune și care se află în imposibilitatea de a satisface nevoile unui număr semnificativ de persoane. Liderii carismatici sunt extrem de importanți datorită capacității lor de a gestiona astfel de situații și de a atrage persoane care se identifică cu ideile sale.

Pentru Weber mișcările carismatice nu sunt forme de acțiune colectivă ci mișcări ce apar independent de organizațiile sociale, normele și birocrațiile preexistente, fiind mișcări inerent instabile, ca urmare a faptului că elementele carismatice nu le oferă resursele necesare întregii dezvoltări ci doar dezvoltării unor etape incipiente.

1.4 Modelele clasice de studiu a mișcărilor sociale

Modelele clasice de studiu a mișcărilor sociale (Teoria deprivării relative, Teoria comportamentului colectiv și Teoria maselor) diferă în modul de abordare a mișcărilor sociale. Modele clasice explică originile, dezvoltarea, și rezultatele mișcărilor sociale, concentrându-se pe trei elemente importante: declinul structurii, care determină necesitatea unor eforturi de schimbare venite pe cale neinstituțională, stările psihologice ale participanților și rolul credințelor împărtășite în conducerea mișcărilor sociale.

Aceste teorii pun accentul ocazional pe influența pe care organizarea socială anterioară și alegerile strategice o au asupra mișcărilor sociale.

1.4.1 Teoria deprivării

Termenul de deprivare relativă a fost introdus de sociologii Școlii de la Chicago la sfârșitul anilor ‘40. Teoria deprivării relative a fost promovată de autori precum Mosca (1939), Pareto (1935), Durkheim (1933), Gurr (1973), Runciman (1966), Huntington (1968), Davies (1962), Pettigrew (1964) și Croshy (1976). Ei susțin că, atunci când oamenii percep discrepanțe mari între putere și privilegiile pe care ei le poseda și ceea ce ei cred ar trebui să posede, devin frustrați, furioși și se asociază în mișcări ce au ca scop eliminarea sentimentului de deprivare.

Denton Morrison (1971) sugera că orice societate prezintă condiții care ar putea genera deprivare, ceea ce facilitează apariția de mișcări sociale. Morrison susține că există două tipuri de deprivare: deprivarea decrementală și deprivarea aspirațională. Deprivarea decrementală apare atunci când indivizii consideră că șansele lor de a obține ceva le-au fost reduse semnificativ, în timp ce deprivarea aspirațională apare atunci când aspirațiile oamenilor cresc invers proporțional cu oportunitățile de îndeplinire.

Spre deosebire de behavioriști și teoreticienii maselor, susținătorii deprivării relative nu se mai concentrează asupra mișcărilor sociale, în sine, ci studiază mai degrabă, episoade de violență politică și revoluție. Gurr (1970), unul dintre reprezentanții acestui curent studia mișcările sociale ca forme de ripostă față de violența politică. El face distincția între 3 tipuri de mișcări: tulburări, conspirații și războaie interne. Teoriile depravării relative examinează geneza violenței politice, fără însă a se focusa pe dinamică ci pe tipurile de violență de sorginte politică.

1.4.2 Teoria comportamentului colectiv

Studiul mișcărilor sociale ca și comportamente colective a fost abordarea dominantă de studiu până la începutul anilor 1970, principalii teoreticieni ai acestei școli de gândire fiind Park și Burgess (1921), Blumer (1951), Turner și Killian (1957, 1972), Lang și Lang. Acești autori susțin că comportamentul uman nu poate fi înțeles prin apel la teoriile și metodologiile pozitiviste (Coser 1977), ci mai degrabă, prin descrieri atente și concepte care sintetizează esența proceselor prin care actorii își unesc forțele acționând în direcția atribuirii unui sens comportamentelor lor (Ritzer 1983). Smelser (1962), student al lui Parsons analizează mișcările sociale prin prisma teoriei comportamentelor colective, descriindu-le ca pe “valve de siguranță” prin care sunt eliminate tensiunile sociale. În viziunea sa mișcările sociale sunt fenomene colective spontane prin care se refac echilibrele sociale. El subliniază că în perioade de schimbări sociale de amploare mecanismele sociale de absorbție a tensiunilor nu pot reduce șocurile generate de deprivare.

Pentru teoreticienii care analizează mișcările sociale, ordinea socială este slabă, într-o continuă evoluție și schimbătoare. Cu toate acestea, ei susțin că comportamentul cotidian convențional este ghidat de organizarea socială anterioară și cultură, în timp ce comportamentul colectiv nu.

Analiza comportamentului colectiv pornește de la presupoziția că la nivelul societăților se întâlnesc două tipuri de comportamente: comportamente instituționalizate și comportamente colective. Acțiunea colectivă poate fi încadrată în mai multe categorii: scurtă sau susținută, instituționalizată sau neorganizată, banală sau dramatică. Cele mai multe astfel de acțiuni sunt desfășurate rutinier de diverse grupuri constituite cu scopul de a acționa în numele unor idealuri care cu greu captează atenția în mod obișnuit. Acțiunea colectivă devine “violentă” în momentul în care este folosită ca mijloc de luptă de către indivizii care nu dețin resurse, care cu greu pot interacționa cu instituțiile, care militează pentru anumite drepturi care fie nu există, fie sunt încălcate și care cred că singurul mod în care se poate schimba ceva este acțiunea comună.

Acțiunea colectivă nu stă la baza mișcărilor sociale doar pentru că acestea sunt de regulă violente sau extreme ci pentru că este singurul mijloc prin care indivizii care nu dețin puterea își pot expune revendicările în fața oponenților sau a autorităților. Asta nu înseamnă că mișcările sociale doar atacă; ele dau naștere la organizații, generează ideologii și angajează membri să dezvolte și să construiască identități colective.

Teoreticienii comportamentul colectiv tratează mișcările sociale ca pe niște eforuri de schimbare socială neinstituționalizate (Jenkins 1983). Pornind de la teoriile Park și Burgess, Blumer susținea că comportamentele colective nu se bazează pe coeziunea unor înțelegeri comune a regulilor ci mai degrabă este un comportament simulat cu scopul de a gestiona o situație nedefinită sau nestructurată. Blumer (1951) definea mișcările sociale ca fiind întreprinderi colective ce aveau scopul de a stabili o nouă ordine de viață și susținea că aceste mișcări sunt amorfe, slab organizate și fără formă. Lang și Lang (1961) defineau mișcările sociale ca pe evenimente la scară largă, extinse și continue, ca pe niște actiuni vitale pentru urmărirea unui obiectiv care afectează și modelează ordinea socială în mod semnificativ.

Un comportament colectiv ia naștere atunci când ordinea stabilită încetează să susțină mijloacele și canalele în sensul acțiunii (Turner & Killian 1972), fiind determinat de evenimente dramatice, migrație, dezastre naturale, urbanizare, schimbări sociale rapide și având ca finalitate reconstruirea unei structuri sociale distruse. Turner și Killian (1972) defineau mișcările sociale ca fiind acte colective cu o oarecare continuitate care promovează schimbarea societății sau a unei părți din ea. Fiind o colectivitate, o mișcare este un grup cu un număr nedefinit de membri care se pot schimba și cu un lidership determinat mai degrabă informal decât formal. În opinia lui Tarrow (1994) ceea ce stă la baza oricărei forme de mișcare socială este acțiunea colectivă “violentă”.

În contrast cu teoriile anterioare care considerau că mișcările sociale sunt animate exclusiv de impulsuri iraționale, abordarea rațională susține că acestea sunt animate de calcule utilitare (cost-beneficiu).Abordarea este înrudită cu teoriile formulate de Mill (1950) și alți autoutilitariști precum Smith (1910) sau Bentham (1789). În forma ei "pură", abordarea rațională explică mișcările și acțiunile colective ca pe consecințe ale alegerilor raționale făcute de indivizi cu scopul de a atinge ținte ce nu pot fi atinse în mod eficient prin alte mijloace.

Susținătorii teoriei acțiunii raționale diferă între ei prin gradul în care apelează la logica utilitaristă pentru a explica mișcările sociale. Unii autori susțin că interesele individuale sunt suficiente pentru a explica aproape toate aspectele legate de acțiuni colective (Granovetter, 1978; Olson, 1965), în timp ce pentru alții presupunerea că cei care participă la mișcări sociale sunt raționali este doar o parte dintr-o abordare mult mai generală centrată pe grupuri și organizarea acestora (McCarthy și Zald, 1977; Tilly, 1978; Gamson, 1975 și Oberschall, 1973). Ceea ce îi unește pe adepții acestei teorii este credința că cu cât riscurile sunt mai mici cu atât câștigurile pe care le poate avea individul sau grupul sunt mai mari. De asemenea cu cât este mai mic raportul dintre risc și recompensă cu atât indivizii vor fi mai predispuși să participe la mișcări sociale de opoziție, protest sau rebeliune (Oberschall, 1973).

Adepții acestei teorii resping ideea că mișcările sociale sunt rezultatul unor decalaje existente la nivelul sistemului, ca urmare a deprivării relative sau a motivațiilor iraționale, și susțin că mișcările sociale sunt rezultatul nevoii de a satisface anumite interese. O persoană va participa la mișcări sociale doar în cazul în care beneficiile rezultate în urma participării sunt mai mari decât costurile presupuse de participarea la mișcări.

Granovetter (1978) a definit un "model de prag" de acțiune colectivă, susținând că o persoană va participa la acțiuni colective doar în măsura în care un număr suficient de indivizi participă, iar riscurile presupuse de participare sunt mult mai mici decât beneficiile aduse.

Olson (1965) susține că nu este rațional ca indivizii să participe la acțiuni colective dacă contribuția lor nu aduce beneficii individului sau grupului sau dacă beneficiile primite nu sunt pe măsura implicării.

Având în vedere argumentele lui Granovetter și Olson, devine dificil pentru oameni să participe la mișcări sociale fără a primi stimulente selective. În stadiile incipiente nu este suficient ca cetățenii să devină implicați să participe dacă nu au beneficii în timp ce în cazul în care suficienți indivizi participă există riscul ca participarea să nu fie rentabilă pentru individ și să apară free-rideri.

Cu toate acestea, participarea în lipsa unor stimulente selective există așa cum susțin Marwell și Ames (1979), iar mișcările sociale cresc ca amploare și se răspândesc. Interesele colective există, însă principala problemă ține de faptul că ele intră în conflict cu interesele individuale (Tilly, 1978).

Tilly (1978) se concentrează pe revendicările grupurilor ca modalitate de explicare a rezultatelor acțiunii colective. El susține că actorii sociali își definesc obiective strategice și tactice însă acțiunile și rezultatele nu pot fi explicate prin raportare la grupurile concurente existente, ele fiind o consecință a interacțiunii dintre interese, organizații și mobilizare pe de o parte și dintre oprimare, putere și oportunitatea de a amenința pe de altă parte. În opinia lui Tilly (1986) autoritățile și unii istorici consideră că presiunea exercitată de populație este o formă de dezordine socială, ceea ce nu este adevărat, el arătând că la nivelul grupurilor ce iau parte la mișcări sociale există o ordine clară, rutină și organizare. El susține că disputele și opiniile divergente nu sunt doar o caracteristică a protestelor ci o trăsătură a relațiilor dintre actori în general.

Tilly și Wood (2009) definesc mișcările sociale nu ca pe expresii ale extremismului, violenței sau deprivării ci ca pe provocări colective bazate pe scopuri comune și solidaritate socială ce au ca scop posibilitatea de a pune față în față, pe termen lung, indivizii obișnuiți și cei care dețin putere sau resurse.

1.4.3 Teoria societăților de masă

Teoria maselor, o altă variantă a modelului clasic, surprinde anumite aspecte reliefate de teoria mișcărilor sociale văzute ca comporamente colective. Principalii teoreticieni ai acestui model sunt Le Bon (1960), Tarde (1903), Sighele (1899), Durkheim (1933), Hopper (1950), Hoffer (1951), Kornhauser (1959), Lipset (1963), King (1956) și Arendt (1951).

Această teorie susține, în viziunea lui Locher că orice societate cu un număr suficient de cetățeni alienați care au o influență puternică asupra elitelor are potențialul de a deveni societate de masă, societate ce predispune la mișcări sociale. Kornhauser (1959) și alți adepți ai teoriei marxiste analizează mișcările sociale ca mișcări de masă animate de cauze iraționale, descriindu-le ca pe patologii colective aflate în afara și împotriva ordinii existente, subiniind potențialul lor de a se extinde la nivelul întregii societăți.

Mișcările de masă formulează obiective extreme și se dovedesc, cel mai adesea, iraționale și violente. Ele recurg la forță, presiune și conflict, ceea ce îi face pe observatori să le considere vagi, extreme, iraționale și ilogice.

Teoreticienii maselor susțin că societățile de masă sunt caracterizate prin detașare și izolare, spre deosebire de societățile pluraliste care sunt bine integrate. Ei tratează mișcările sociale ca pe fenomene care apar atunci când persoane anterior neorganizate se reunesc pentru a schimba o parte din mediul lor social (Kornhauser 1959, Arendt, 1951, Lipset, 1963; Hoffer, 1951; Cantril, 1941; King, 1956). Definițiile nu diferă semnificativ de cele ale behavioristilor. King (1956) definea mișcările sociale ca pe grupuri de presiune ce se extind dincolo de o comunitate locală sau un eveniment singular care implică însă eforturi sistematice în sensul instaurării unor schimbări la nivel de gândire, comportament si relații sociale. Toch (1965) definea mișcările sociale ca pe un efort al unui număr mare de indivizi pentru a rezolva în mod colectiv o probemă comună.

În opinia adepților acestei teorii, societățile de masă nu dispun de rețele puternice la nivelul grupurilor secundare, au puține structuri care facilitează atașamente între elite și mase și au relativ puține grupuri secundare care socializează cu cetățenii. Teoreticienii susțin că societățile de masă nu sunt capabile să împiedice indivizii să participe la mișcări sociale în perioadele de schimbări majore, ceea ce predispune la dezvoltarea de comportamente colective de revoltă. Aceste fenomene se acutizează și se răspândesc atunci când indivizii devin detașați și sensibili la prozelitism și sugestibilitate (Hoffer, 1951) sau atunci când instituțiile sunt incapabile să-și îndeplinească funcțiile pe fondul unor schimbări sociale rapide, anomia predispunând la creșterea numărului de mișcări sociale.

1.5 Teoria mobilizării resurselor

Oberschall abordează mișcările sociale punând un mare accent pe organizare ca element cheie în înțelegerea mișcărilor sociale. Sociologia organizațiilor tratează mișcările sociale ca pe organizații cu structură formalizată, cu lidership și activitate coordonată. El adaptează teoria mobilizării resurselor, care va fi ulterior consolidată de Mc Carthy și Zald (1977) la mișcările sociale. Din această teorie va evolua ulterior teoria procesului politic dezvoltată de Tarrow și Mc Adam, teorie ce sublinia importanța mult mai mare pe care o au factorii politici și economici în raport cu cei psihologici, organizaționali sau sociali.

Cei care analizează mișcările sociale prin prisma mobilizării resurselor au produs concepții semnificativ diferite față de cele elaborate anterior. McCarthy-Zald și Tilly (1977) au formulat un model de organizare, antreprenorial al mișcărilor sociale, pe care le defineau ca fiind un set de opinii și credințe existente la nivelul unei populații care reprezintă preferințele pentru schimbarea anumitor elemente ale structurii sociale și / sau a modului în care resursele sunt redistribuite. Această definiție exclude însă atât factorii de organizare cât și lupta pentru putere, diferind semnificativ de celelalte tocmai prin faptul că exclude conflictele actuale, mobilizarea și activitățile de schimbare socială.

1.6 Teoria mișcărilor sociale ca procese politice

Autorii care tratează mișcările sociale ca procese politice, precum Charles Tilly (1979), William Gamson (1975, 1982) sau Anthony Oberschall (1973) se simt inconfortabil cu termenul de mobilizare a resurselor, deoarece în opinia lor acesta nu captează aspecte cruciale în perspectiva lor.

Charles Tilly (1973) analizează mișcările sociale ca procese politice, argumentând că acțiunea colectivă este rezultatul proceselor politice care se produc la nivelul unei societăți. Tilly definește mișcările sociale ca pe o serie de interacțiuni între cei care dețin puterea și reprezentanții unei comunități lipsită de reprezentare formală. În astfel de comunități cetățenii se fac auziți prin manifestări publice ale dorințelor lor, manifestări ce au ca scop schimbarea la nivelul celor care exercită puterea.

Conform teoriei lui Tilly (1979) manipulatorii sunt într-un fel vitali pentru orice tip de mișcare socială, la fel ca acumularea sau distribuirea resurselor și atrage atenția că acestea din urmă distrag atenția de la luptele pentru putere și organizarea grupurilor. Tilly compară mișcările sociale cu partidele politice, precizând că ambele au ca scop acapararea puterii, principala diferență fiind aceea că partidele politice sunt mișcări sociale naționale domesticite. Tilly oferă două perspective asupra mișcărilor sociale: cea a structurilor de putere de la nivel local și cea referitoare la indivizii care participă la mișcări sociale. Din perspectiva structurilor de putere mișcările sociale sunt fenomene coerente; ele existând atât timp cât ofera o provocare pentru interesele dominante și credințe. Văzute din perspectiva indivizilor acestea sunt fenomene fragmentate și eterogene, caracterizate de facțiuni schimbătoare, alianțe temporare și interese diverse.

Pentru Gamson, Oberschall și Tilly studiul mișcărilor se centrează pe procesele politice și acțiunile pe care acestea le generează. Teoreticienii acestui curent nu văd mișcările sociale ca unități de analiză. În viziunea lui Tilly diferitele forme de acțiune colectivă sunt parte din procesele de luptă. Actiunile colective sunt generate în opinia sa de grupurile de interese, ca forme de rutină politică, ca mișcări sociale sau ca mulțimi. Concentrați pe lupte politice continue, acești teoreticieni resping teoriile behavioriste privind acțiunea colectivă care susțin că analiza mișcărilor sociale necesită concepte și teorii unice.

În contrast cu teoria behavioristă, teoreticienii care analizează mișcările sociale ca procese politice se focusează mai degrabă pe mișcările politice pe care le trateaza ca pe conflicte între insurgenți și autorități. Teoreticienii mișcărilor sociale ca procese politice susțin că grupurile se angajează în mișcări colective de tipul demonstrațiilor, boicoturilor, grevelor, violențelor sau revoltelor ca urmare a situației politice de la un anumit moment, situație ce predispune apariția unor strategii și tactici neobișnuite. Modelul politic conturat de autori precum Tilly (1978) sau Gamson (1975) susține că grupurile care iau parte la mișcări sunt excluse din procesul politic ceea ce face ca aceste evenimente să nu fie rutiniere și să nu presupună costuri mari de acces la resursele controlate de guvern. Interesele acestor grupuri nu pot fi satisfăcute prin intermediul guvernelor deoarece acestea răspund mai degrabă unor interese politice.

Concentrându-se pe interesele unor grupuri excluse, acest model investighează structurile sociale și procesele care permit indivizilor să continue lupta pentru obținerea puterii prin acțiuni colective. Prima necesitate ar fi cea a stabilirii unei stucturi interne, organizarea fiind gradul de identitate comună și elementul unificator al membrilor grupului (Tilly 1978).

Organizarea este importantă, deoarece prin ea grupurile care iau parte la mișcări sociale sunt capabile să genereze planuri și strategii în mod colectiv, să organizeze reuniuni și să

coordoneze demonstrații, să obțină bani și să faciliteze procesul de mobilizare. Mobilizarea se referă la procesul prin care grupurile participante la mișcări sociale câștigă în mod colectiv controlul asupra resurselor care fac acțiunea colectivă posibilă (Tilly 1978). Mobilizare este un proces de a creștere disponibilitatea de a acționa în mod colectiv prin construirea unei loialități la nivelul unei organizații sau a unui grup de lideri (Gamson 1975).

Modelul de analiză a mișcărilor sociale ca procese politice analizează legătura dintre mobilizarea grupurilor care participă la mișcări sociale și structurile și resursele pre-existente.

1.7 Teoria culturală

1.8 Factori declanșatori ai mișcărilor sociale

De ce protestează oamenii a fost întotdeauna o întrebare care i-a intrigat pe cercetătorii din științele sociale. Aceșția sunt interesați să afle de ce anume sunt dispuși oamenii să facă sacrificii în numele unei cauze. Întrebarea de ce aleg oamenii să se implice în acțiuni de protest a fost o temă centrală a studiilor din domeniul psihologiei sociale în ultimii 30 de ani, însă nu s-a ajuns la un consens privitor la cauzele care generează proteste.

Principalele modele existente leagă apariția mișcărilor sociale de nemulțumiti/nedreptăți, eficacitatea sistemelor, emoționalitate, identitate, evaluări și statut social.

Teorii clasice susțin că oamenii participă la proteste ca să-și exprime nemulțumirile care decurg din deprivare relativă, frustrare sau injustiție (Berkowitz, 1972; Gurr, 1970; Lind și Tyler, 1988).

Cu toate acestea, cercetătorii mișcărilor sociale au început să se întrebe care sunt efectele nemulțumirilor asupra gradului de participare încercând să determine dacă gradul de nemulțumire poate fi un predictor al participării la mișcări sociale. McCarthy și Zald (1977), McAdam (1982) sau Klandermans (1984) au sugerat că eficacitatea, resursele și oportunitățile pot fi predictori ai participării la mișcări sociale. Alți cercetători precum Reicher (1984), Simon și colab. (1998) și Klandermans și De Weerd (2000) au studiat rolul identității colective în producerea de mișcări sociale. Abordările mai recente, Van Zomeren et al. (2004) analizează emoțiile ca pe un posibil predictor al mișcărilor sociale.

Atunci când o persoană participă la mișcări sociale o face ca urmare a unui proces de lungă durată, uneori, de mobilizare. Mobilizarea este un proces complicat, care poate

fi defalcat conceptual în mai multe etape distincte. Klandermans (1984) a propus ruperea

proces de mobilizare în mobilizare consensuală și acțiune de mobilizare.

Participarea cauzată de interese sau ideologii comune necesită o interpretare comună asupra cui trebuie să acționeze, de ce și cum. Mișcările pot afecta aceste interpretări prin intermediul informațiilor pe care le diseminează, proces cunoscut sub numele de încadrare (Benford și Snow, 2000). Încadrarea este o îmbinare între nivelul psihologic individual reprezentat de nemulțumiri și emoții și nivelul sociologic reprezentat de sensuri și interpretări.

Acțiunea de mobilizare poate fi defalcată în patru etape distincte: indivizii trebuie să empatizeze cu cauza, trebuie să fie la curent cu evenimentele viitoare și să vrea să participe la ele, dar în același timp să fie și capabili să ia parte la ele (Klandermans și Oegema, 1987).

Primul pas pentru a putea vorbi de mobilizare consensuală este să divizăm publicul larg în două categorii cei care simpatizează cu cauza și cei care nu o fac. Al doilea pas este la fel de important și presupune împărțirea simpatizanților în două categorii: cei care au fost ținte ale unor acțiuni de mobilizare și cei care nu au fost. Al treilea pas împarte simpatizanții în persoane motivate să participe la acțiuni și persoane care nu sunt motivate să participe. În fine, a patra etapă diferențiază oamenii care sunt motivați și ajung să participe și cei care nu o fac.

Nemulțumiri/Nedreptăți

Teoriile revendicării susțin că protestele sunt generate de comparațiile dintre indivizi care favorizează apariția frustrărilor atunci când discrepanțele sunt foarte mari. Autori precum Major (1994); Martin (1986), Foster și Matheson (1999), susțin că deprivarea este unul dintre principalii factori care determină implicarea în mișcări sociale. Ei demonstrează că atunci când un interes individual este împărtășit de mai mulți indivizi motivația de a protesta crește. Zomeren și colab. (2008) susțin că o influență mai mare asupra deciziei de a participa sau nu la mișcări sociale o are componenta afectivă a deprivării și nu cea cognitivă.

Pe lângă teoria deprivării psihosociologii au explicat apetența pentru proteste și prin teoria justiției sociale.

La baza oricărui protest stau o serie de nemulțumiri care merg de la inegalități percepute de indivizi, la sentimente de deprivare relativă, de nedreptate, de indignare morală față de modul în care funcționează statul (Klandermans, 1997).

Teoriile revendicării au început să fie criticate începând cu anii 1970, cercetători susținând că nemulțumirile nu oferă un motiv suficient pentru a justifica participarea la mișcări sociale. Prin urmare, ei continuă să își pună întrebarea de ce unii oameni se mobilizează atunci când sunt nemulțumiți și alții nu. Sociologii și politologii au sugerat că disponibilitatea resurselor și prezența oportunităților politice reprezintă elemente-cheie atunci când vine vorba de mobilizare.

Eficacitatea

Eficacitatea se referă la așteptările individuale, că este posibil să se modifice contextul social sau politicile prin intermediul diverselor tipuri de mișcări sociale (Gamson, 1992).

Eficacitatea se poate manifesta pe două paliere: la nivel de grup și la nivel politic. Eficacitatea la nivelul grupului reprezintă credința că problemele legate de grup pot fi rezolvate prin acțiune colectivă (Bandura, 1997), iar eficacitatea la nivel politic la sentimentul că acțiunile politice pot avea un impact asupra procesului politic (Campbell, Gurin și colab., 1954). Eficacitatea politică are două dimensiuni: eficacitatea internă care reprezintă modul în care indivizii înțeleg politica și implicarea în politică, și eficacitatea externă care reprezintă încrederea cetățenilor în guvern.

Numerose studii au legat eficacitatea de participare la mișcări sociale, arătând că cele două variabile sunt foarte corelate (Van Zomeren et al., 2008).

Mummendey și colab. (1999) sugerează că eficacitatea la nivelul grupului este un predictor mult mai puternic al participării la mișcări sociale, în raport cu eficacitatea individuală.

Identitatea

În anii 1980 a devenit din ce în ce mai clar că viziunea instrumentala nu este suficientă pentru a explica participarea la mișcări sociale. Noile teorii dezvoltate, provenite preponderent din rândul sociologilor, au pus un accent semnificativ pe identitățile colective ca factor de stimulare a participării la mișcări sociale. Autori precum Melucci (1989), Taylor și Whittier (1992) au susținut că identitatea colectivă este un element esențial atunci când vorbim despre mișcări sociale. Psihologii, de asemenea, au subliniat importanța identității colective, autori precum Kelly și Breinlinger (1995), Klandermans et al. (2002), Mummendey colab. (1999), Reicher (1984), Simon si Klandermans (2001),

Simon și colab. (1998), Stryker colab. (2000) subliniind că identificarea cu un grup predispune la asumarea de actiuni de protest în numele acelui grup.

Identitatea este un aspect important deoarece reprezintă raportul dintre noi și ceilalți în termeni de ce suntem si ce nu suntem, indicând asa cum sugerau Jenkins (2004), Simon și colab. (1998) locul pe care un individ îl ocupă în societate. O persoană are mai multe identități, unele personale, care se referă la auto-definire în termeni de atribute personale și altele sociale care se referă la auto-definire în prin raportare la categorii sociale (Tajfel și Turner, 1979).

În anii 1970, a fost dezvoltată o perspectivă socio-psihologică cu privire la mișcările sociale – teoria identității sociale. Tajfel și Turner (1979) au arătat că ierarhiile sociale sunt realizate de cele mai multe ori în baza unor criterii banale, fapt ce este, în opinia lor, suficient pentru a-i determina pe oamenii să se simtă, gândească și să acționeze ca un membru al grupului.

Teoria identității sociale susține că există trei caracteristici sociale structurale care afectează modul în care oamenii gestionează preocupările lor legate de identitate: permeabilitatea grupului, stabilitatea grupului și caracterul nelegitim al unui grup.

Studiile recente centrate pe identități multiple (cf. Kurtz, 2002) subliniază că oamenii pot deține mai multe identități diferite, în același timp, ceea ce îi poate determina să aibă conflicte identitare.

González și Brown (2003) au inventat termenul "identitate dublă" pentru a indică situațiile în care indivizii se confruntă simultan cu două identități concurente. Ei susțin că o "dublă identitate " este configurația de dorit deoarece implică identificarea într-o măsură suficient de mare cu grup , nu doar manifestarea unor sentimente de securitate dată de apartenența la un grup (Huo et al., 1996).

De ce este însă identificarea cu un grup un impuls motivațional atât de puternic pentru proteste? Mai întâi pentru că, identificarea cu ceilalți este însoțită de o conștientizare a similitudinior și apoi pentru că "puterea" unei identități vine din componenta afectivă (Ellemers, 1993). Cu cât este mai mare atașamentul față de grup, cu atât mai probabil va fi ca indivizii să se coalizeze și să genereze mișcări de protest.

Identificarea colectivă, în special în forma ei politizată, intensifică sentimentele de eficacitate (Simon et al, 1998, Van Zomeren et al., 2008). Atunci când modificările de auto-definire personală a identității sociale, norma de participare la nivelul grupului devine proeminentă, deoarece membri se simt obligați din interior să participe la acțiuni în numele grupului.

Identitățile colective trebuie politizate pentru a deveni motoare de acțiune colectivă, politizarea începând cu conștientizarea ideii de nemulțumiri comune. Cauza acestora este de cele mai multe ori un inamic extern, care este acuzat pentru situația dificilă a grupului.

Politizarea a identităților și lupta pentru putere ca elemente componente ale politizării evenimentelor la nivel larg, ce transformă relațiile de grup și pe cele ale mediului social prin intermediul alegerilor tactice sunt subsumate identității (Polletta, 2009).

Emoții și evaluări

Studiul a emoțiilor a devenit un domeniu popular de cercetare în psihologia socială referitoare la mișcări sociale. Abordări sociologice emoționale focusate pe caracterul social al emoțiilor joacă un rol important în analiza mișcărilor sociale (Goodwin et

colab. 2001).

Oamenii evaluează sau apreciază în mod continuu impactul pe care mediul îl are asupra bunăstării lor. Ei urmăresc să afle cum le sunt influențate scopurile, care sunt cauzele care determină un anumit eveniment, de ce nu pot fi controlate consecințele unui eveniment (Lazarus, 1966). În consecință, două persoane pot aprecia același eveniment în mod diferit și să aibă diferite răspunsuri din punct de vedere emoțional (Roseman et al., 1996).

Furia este văzută ca o emoție specifică situațiilor de revoltă socială, fiind aproape imposibil de conceput ca un protest să aibă loc în absența sentimentelor de furie (Van Stekelenburg și Klandermans, 2007). Van Zomeren și colab. (2004) arată că furia este un sentiment vital care influențează decizia de a participa sau nu la mișcări sociale.

Există o relație între eficacitate și furie, în sensul că oameni care se percep puternici la nivelul unui grup tind să experimenteze stări de furie care să îi impulsioneze să acționeze, în timp ce oamenii care se percep ca fiind slabi tind să experimenteze sentimente de frică și să nu acționeze (Devos et al, 2002;.. Klandermans et al, 2008).

Furia îi determină pe oameni să adopte o atitudine mai provocatoare în raport cu autoritățile și să experimenteze mai puține emoții negative precum rușine și disperare (Taylor, 2009) sau frică (Klandermans et al., 2008).

Statutul social

Decizia de a participa la mișcări sociale nu este luată în situații de izolare, nemulțumirile și sentimentele negative existente la nivel individual fiind transformate în nemulțumiri și sentimente negtive ale unui grup prin intermediul rețelelor sociale.

Almond și Verba au observat încă din 1965 o corelație pozitivă între angajament activ în asociații bazate pe voluntariat și eficacitate politică. Ei au susținut că prin implicarea în asociații de voluntariat oameni învață despre funcționarea instituțiilor politice, dobândind ceea ce Putnam (1993) denumea capital social .

Conceptul de capitalul social are implicații importante pentru înțelegerea cauzelor care duc la implicarea în mișcări sociale. Ca un set de relații, capitalul social are mai multe atribute diferite, care sunt clasificate în trei componente: un structurală, un relațională și o componentă cognitivă (Nahapiet și Ghoshal, 1998).

Componenta structurală a capitalului social se referă la prezența sau absența legăturilor de rețea între actorii și indică cine este dispus și cine nu să participe la mișcări sociale. Capitalul social structural încurajează comportamentele de cooperare și mobilizare facilitând astfel participarea (Baldassarri și Diani, 2007; Putnam, 1993). Componenta relațională a capitaluui social se referă la tipurile de relații personale pe care oamenii le-au dezvoltat de-a lungul timpului (Granovetter, 1973). Acesta se concentrează asupra relatiilor dintre oameni cum ar fi respectul, încrederea sau prietenia. Capitalul relațional implică ceea ce oamenii sunt de fapt capabili să primească în termeni de informații, elemente fizice sau elemente de suport emoțional. Când există legături puternice între oameni aceștia sunt mult mai dispuși să se angajeze în activități de cooperare prin care încrederea să poată fi generată în continuare ( Lind și Tyler 1988, Simon și Stürmer, 2003).

Componenta cognitivă este definită ca acel set de resurse care furnizează reprezentări interpretări și sisteme de sens comune. Ea constituie o formă puternică de capital social în contextul unor mișcări sociale. Dimensiunea cognitivă este asociată în literatura referitoare la proteste cu trezirea conștiinței, cu un set de convingeri politice și orientări de acțiune care rezultă din conștientizarea similitudinilor (Gurin et al., 1980). Trezirea conștiinței are loc de regulă în cadrul rețelelor sociale, procese inividuale precum construcția nedreptății, consolidarea eficacității, identificarea sintetizându-se într-o constelație motivațională unde oamenii se pregătesc de acțiune.

Atât teoria mobilizării resurselor cât și teoria proceselor politice subliniază componenta structurală și rolul rețelelor sociale ca structuri mobilizatoare (Diani și McAdam, 2003; Kitts, 2000; McAdam et colab., 1996).

Poziția socială joacă un rol esențial în contextul mișcărilor sociale ca urmare a efectului de interacțiune existent la nivelul rețelelor, care determină tendința de a participa politic.

Participrea depinde de discuțiile politice care au loc în cadrul rețelelelor sociale și de informațiile despre politică pe care oamenii sunt capabili să le obțină (McClurg, 2003). Rețelele oferă spațiu pentru crearea și difuzarea unui discurs critic al autorităților, dar oferă și posibilitatea apariției unei opoziții active față de aceste autorități (Paxton, 2002).

Capitolul 2 – Protestele din România de după 2012

2.1 Context global și premisele dezvoltării unei culturi a protestului

Primele mișcări sociale de amploare la nivel global după anul 2010 au fost mișcările denumite ulterior Primăvara arabă, mișcări ce au vizat instaurarea unor regimuri democratice în țări precum Tunisia, Egipt, Libia, Siria, Bahrein sau Yemen. Treptat astfel de miscări, le-aș numi de rezistență, apar și la nivelul Europei, preponderent în zona Europei de Sud și Sud Vest, zona aflată în proximitatea spațiului de desfășurare a “revoluțiilor arabe”. În 2011 țări precum Spania, Italia, Grecia sau Irlanda, trăiesc episoade semnificative de revoltă socială ca urmare a măsurilor de austeritate impuse de organisme supranaționale. În același an protestele cuprind și SUA, New York-ul fiind scena unui nou tip de proteste, în care cetățenii nemulțumiți au ocupat Wall Street, spațiu cu o puternică simbolistică la nivel social. Deși aceste mișcări au avut, așa cum sugerează Della Porta și Mattoni (2013), contexte politice, sociale și culturale diferite ele sunt similare în anumite aspecte, repertoriul protestatarilor din New York, de exemplu, fiind puternic influențat de repertoriul protestelor anterioare din Spania, care la rândul său fusese influențat de repertoriul protestatarilor din Piața Tahrir.

Atât în cazul mișcărilor din Spania (indignados) cât și în cazul celor din New York (occupy) nucleul dur a fost reprezentat de calitatea deplorabilă a democrației și de modul defectuos în care politicienii conduc țările. În cadrul acestei noi generații de proteste, piețele publice au fost transformate în instanțe ale democrației, Della Porta afirmând că aceste mișcări sunt noi forme de democrație care s-au extins datorită difuziunii transnaționale.

2.1.1 Primăvara arabă

Primele mișcări sociale de amploare de după 2010 sunt cele care ulterior au fost cunoscute ca “Primăvara arabă”. Astfel de mișcări au loc în Tunisia, Libia, Egipt, Siria, Bahrain și Yemen și apar ca urmare a abuzurilor comise de regimurile autoritare. Aceste mișcări așa cum sublinia Rosiny nu au apărut din neant, ci au fost preconizate de demonstrații și greve ce au avut loc încă din 2000. Dupont și Passy (2011) puneau apariția acestor mișcări sociale pe seama regimurilor autoritare și societățile civile slabe, existente în majoritatea statelor din regiune.

Primăvara arabă poate fi considerată un eveniment de importanță istorică la nivel global, încă de la debutul său în 2011, fiind înțeleasă ca un proces de schimbare politică în Orientul Mijlociu. În anii imediat următori cercetătorii din științele sociale s-au străduit să explice și să analizeze aceste mișcări care nu au fost anticipate în nici un fel de cercetările anterioare din domeniul științelor sociale

Philip Howard și Muzammil Hussain (2011) susțin că mișcările primăverii arabe nu ar fi avut cum să izbucnească în lipsa accesului la noile media (Facebook, Twitter, YouTube), date fiind caracteristicile regimurilor în care acestea au avut loc. Studiile au arătat că Internetul a avut un rol vital în generarea protestelor prin faptul că prezenta o față neprelucrată a realității, arătând excesele liderilor sau regimurilor pe de o parte și prin insuflarea mentalității occidentale pe altă parte prin expunerea lumii arabe la materiale care promovau libertatea și prosperitatea Occidentului (Howard și Hussain 2011: 36, p.42).

Social media a oferit un spațiu de solidaritate care a fost în cele din urmă transferat din lumea virtuală la cea reală, ceea ce a favorizat protestele împotriva regimurilor autoritare. Difuzarea cu rapiditate a unor materiale legate de proteste precum videoclipuri sau poze făcute de protestatari a construit un mediu propice contaminării, protestele extinzându-se rapid de la stat la stat. Social media a oferit și un spațiu de suport pentru protestatari, oamenii simpli din lumea arabă sau din Occident putând susține cauza protestatarilor.

Contextul social în care au luat naștere aceste mișcări era în multe aspecte similar cu cel existnt în Europa în 1848. Sărăcia, creșterea prețurilor la alimente, inflația, încălcarea drepturilor omului, și rata ridicată a șomajului sunt principalele fenomene care au dus la apariția protestelor din “Primăvara arabă”.

Primul protest de amploare din “Primăvara arabă” a avut loc în Egipt pe 25 ianuarie 2011 când mii de oameni au ocupat Piața Tahrir din Cairo purtând pancarde pe care scria "pâine, libertate și demnitate umană și care militau pentru structuri care să nu le limiteaze accesul la locuri de muncă făcându-i astfel să aibă o situație economică precară. Cercetătorii sugerează că este posibil ca amploarea acestor mișcări să fi fost dată și de succesul mișcărilor de revoltă care anterior avuseseră loc în Tunisia.

Mișcările din Egipt au fost leagănul altor mișcări care au izbucnit în Yemen sau Bahrain. O mișcare de anvergura celei din Egipt a fost însă cea din Libia, unde populația asuprită s-a ridicat împotriva liderului autoritar Muammar al-Gaddafi, care timp de 4 decenii asuprise Libia și o adusese într-o sărăcie lucie. Greșeala liderului libian a fost că a negat să accepte că mișcările din Tunisia sau Egipt se pot produce și în Libia, greșeală făcută și de liderul Sirian Bashar al-Assad.

Mișcările din cadrul “Primăverii arabe” au mizat în principal pe calitatea deplorabilă a vieții ca urmare a regimurilor nedemocratice din majoritatea statelor și corupția politicienilor și au reușit o performanță uimitoare și anume demantelarea regimurilor nedemocratice care sufocau țările în care au izbucnit revolte.

2.1.2 Protestele de tip Indignados

Inspirate de mișcările din “Primăvara arabă”, protestele de tip Indignados din Europa de Sud s-au ridicat împotriva unor regimuri de austeritate, impuse pentru a salva de la faliment băncile. Coturile acestor regimuri au fost substanțiale, rata șomajului explodând în majoritatea statelor, concomitent cu o creștere semnificativă a gradului de insecuritate.

Protestele 15M spaniol cunoscute și ca mișcările de tip indignados reprezintă o dovadă incontestabilă a transformărilor ce au loc la nivelul spațiului, identităților, politicii și, prin urmare, implicit a cetățeniei. Aceste demonstrații au o dimensiune locală și națională evidentă, deoarece au apărut ca urmare a lipsei de alternative politice în contextul alegerilor municipale spaniole din 2011, dar, mai presus de toate, din cauza numeroaselor cazuri de corupție semnalate de-a lungul anilor. Aceste mișcări însă se înscriu și în categoria mișcărilor specifice unor societăți globale, deoarece s-au răspândit la nivel larg, și s-au revendicat ca fiind inspirate de alte mișcări anterioare precum cele din “Primăvara arabă”.

Aceaste mișcări pot fi incluse într-un nou tip de mișcări sociale deoarece au reliefat noi valențe ale ideii de cetățenie a actorilor implicați, o cetățenie cu o ancorare națională puternică, dar în același timp, interconectată cu practicile globale, imaginarul global și ambițiile globale. Mișcările 15M (indignados) au, evident, un trecut și un prezent, al cărui cadru este Spania, deoarece s-au născut din cauze mai degrabă naționale, precum lipsa alternativelor politice și instituționale, corupția, precaritatea locurilor de muncă.

Mișcările sociale din Spania au totuși un cadru diferit de restul mișcărilor sociale din țările din Vest, deoarece dictatura lui Franco nu a permis nici un fel de protest sau alternativă la dogma național-catolică, primele mișcări sociale din Spania născându-se pentru a cere drepturi politice, dar mai ales de bunuri și servicii (Alberich, 2007: 76). Aceste mișcări aveau o structură bine organizată, coeziunea grupului fiind dată de apartenența la un cartier, înțeles ca și comunitate locală cu valori similare.

Protestele mai recente țin cont de contextul național schimbător și diversifică probleme aduse în discuție în timpul demonstrațiilor. În context global, noile mișcări sociale se mobilizeze împotriva globalizării neoliberale, participă activ la forumuri mondiale și la demonstrații în contextul unor reuniuni internaționale (Pleyers, 2007).

Aceste noi mișcări, propun un tipde cetățenie constituit dintr-o perspectivă structurală, care acordă atenție nu doar aspectelor de ordin național, ci, mai ales celor de ordin internațional, ca o contrapondere de simbolic și real, la răspândirea planetară a neoliberalismului.

Ceea ce este paradoxal la aceste mișcări sociale este faptul că ele apar într-o perioadă în care situația Spaniei nu era una critică, în ciuda ratei ridicate a șomajului în rândul tinerilor și a greutății de a atinge emanciparea economică și independentizarea financiară, Spania fiind la acel moment a șaptea economie la nivel mondial.

Aceaste noi tipuri de mișcări sociale răspunde unor forme de alienare specifice societăților globalizată aflate sub controlul capitalului financiar (Perugorría și Tejerina, 2013: 425).

Numeroși autori precum Perugorría și Tejerina (2013: 435), Pleyers (2013), Díaz García (2014) susțin că nu ideologia sau identitatea sunt cele care generează afilierea la mișcările 15M, ci necesitatea de a aborda probemele politice într-un mod care este diferit de manierele traditionale. Majoritatea membrilor 15M nu prezintă ca activisti sau militanți, acești termeni fiind asociați cu un mod vechi de a face politică ("la Política vieja"), bazat pe afilieri ideologice sau partizane. Ei se definesc ca membri ai unei comunități de persoane și încurajează mesajele individuale și personalizate (Perugorría și Tejerina, 2013: 433)

Aceste mișcări se nasc într-un context în care forma și locurile potrivite pentru a face politică suferă modificări, dar în carese mențin și elemente tradiționale ale modului de a face politică. Membrii mișcărilor 15M combină activismul online, cu anumite forme "clasice" ale militantismului. Ei îmbrățișează sociabilitatea specifică erei digitale, care presupune că toată lumea este unită în lupta pentru a atinge un anumit obiectiv și că indivizii se pot organiza fără o instituționalizare a grupului sau o preluare a puterii, în scopul de a schimba lumea (Holloway, 2002).

2.1.3 Protestele de tip Occupy

Izbucnite brusc atunci când un grup de aproximativ 2.000 de protestatari din Manhattan au ocupat Zuccotti Park, protestele de tip occupy au atras inițial puțină atenție, însă au devenit curând prolifice ca urmare a mediatizării pe Internet și prin social media, iar după o săptămână s-au extins la nivel global, în 951 de orașe din 82 de țări (Tedmanson 2011).

Inspirate ca si protestele de tip 15M (indignados) din Spania, de mișcările “Primăverii arabe” protestele de tip occupy au dat o nouă imagine ideii de mișcare socială. Mai mulți cetățeni au pătruns pe Wall Street pe 17 septembrie cu corturi și au încurajat și alți cetățeni din New York să li se alăture. Până la sfârșitul zilei, grupul care la început părea să fie mic, a început să devină o mișcare de amploare fundamentată național dar cu puternice corelații internaționale.

Mișcarea Occupy, așa cum a ajuns să fie numită, a indicat ca principală sursa a crizei bancile de pe Wall Street, corporatii mari, și altele organisme, care în opinia lor profitau de cetățeni.

Fără vreo formă anume de instituționalizare, mișcările de tip Occupy Wall Street s-au răspândit rapid în afara New York-ului, mișcări similare având loc în Boston, Chicago, Los Angeles, Portland, Atlanta, San Diego, și sute de alte orașe din Statele Unite ale Americii. Revendicările protestatarilor țineau de calitatea vieții cetățenilor și de modul în care economia favorizează corporațiile și băncile în detrimentul cetățenilor.

Mișcările de tip Occupy Wall Street nu au cerut doar schimbare, ci au și transformat modul în care indivizii se evaluează, generând o trezire politică. Indivizii încep să conștientizeze acum că nu ei sunt de vina pentru o economie slabă, pentru un colaps ipotecar sau pentru un sistem de impozitare ce favorizează bogați, ci guvernele, ei fiind doar victime colaterale.

Prin această trezire, mișcarea a schimbat discursul politic, în sensul că nimeni nu mai putea ignora interesele cetățenilor. În opinia cercetătorilor, acesta este momentul în care indivizii au realizat că pot să acționeze pentru ei înșiși.

Protestele de tip occupy au reunit persoane care au aderat pentru prima dată la un protest, inclusiv conservatori, membrii de sindicat sau persoane care au dus o bătălie pierdută pentru a-și menține nivelul de trai. Sute de mii de oameni au participat la proteste de tip occupy, milioane de oameni le-au sprijinit și zeci de milioane au susținut problemele cheie ridicate de aceste proteste. Sondajele de opinie arată că în timp ce doar 27% din americani s-au arătat favorabili susținerii Tea Party, 54 % au avut o opinie favorabilă Occupy Wall Street.

Mișcările de tip occupy au fost criticate pentru pluralitatea grupurilor implicate și a intereselor expuse, dar tocmai această diversitate a fost cea care a conferit putere mișcării, în ciuda faptului că interesele păreau a nu putea fi coagulate într-un interes comun tuturor categoriilor de participanți.

Mișcările de tip Occupy Wall Street nu tratează puterea ca pe ceva ce trebuie solicitat, ci ca pe ceva ce alții pot, fie acorda, fie refuza.. Mișcarea Occupy Wall Street a devenit un spațiu în care o multitudine de lideri învață să lucreze împreună și să definească lumea în care vrem să trăim.

Cu toate că Departamentul de Poliție (NYPD) a evacuat forțat protestatarii din Zuccotti Park, ceea ce a dus la o fragmentare a mișcării, indivizii s-au coalizat și mișcarea a reapărut în noi arene. Este însă încă prea devreme pentru a evalua impactul pe termen lung al mișcărilor de tip occupy, însă impactul pe termen scurt asupra discursului politic rămâne palpabil.

Spre deosebire de indignados, mișcările de tip occupy nu au fost spontane sau apărute de nicăieri, fiind atent planificate de un grup de activiști politici cu experiență, inspirați de protestele de tip “Primăvara arabă” și interesați de creșterea masei de protestatari la nivel global.

Deși mișcarea din New York a durat în jur de două luni, impactul acesteia a continut să reverbereze. Multe dintre persoanele care au participat la aceste mișcări, s-au radicalizat profund prin participarea lor la mișcări și și-au consolidat o identitate politică de activiști politici.

Mișcările de tip occupy au transformat discursul politic din SUA aducând în centrul atenției publice problema inegalității în creștere economică.

Nathan Schneider (2012c) sugerează că mișcările post-occupy reprezintă un amalgam productiv de mișcări sociale formate din subgrupuri care protestează pentru un anumit ideal.

2.2 Cazul Arafat – primele proteste semnificative de după 1989

Primele mișcări de stradă semnificative din România de după 1989, sunt în opinia mea protestele generate de reforma din sănătate din 2012. Începând cu 12 ianuarie 2012, în România au loc ample mișcări de stradă îndreptate împotriva reformelor sistemului sanitar promovate de Guvernul Boc prin lansare în dezbatere publică a unui proiect de lege a sănătății. Primele proteste au avut loc la Târgu Mureș, pentru ca mai apoi ele să se extindă în București și alte 51 orașe din 37 de județe.

Principalul motiv al manifestațiilor a fost solidarizarea cu fondatorul SMURD, doctorul Raed Arafat, Secretar de stat în Ministerul Sănătății și unul dintre criticii liberalizării sistemului medical de urgență. El s-a opus proiectului de lege, motiv pentru care a fost forțat să renunțe la funcția deținută în aparatul de stat. El a criticat legea sănătății deoarece acesta prevedea ca operatori privați să poată contribui, dacă îndeplinesc anumite standarde, la asigurarea unei părți a serviciului de urgență, argumentând că sistemul funcționează bine și că apariția unor noi operatori de urgență îl va destabiliza.

Mobilizarea s-a realizat cu precădere cu ajutorul rețelelor de socializare, principalele revendicări ale participanțior fiind demisia președintelui Traian Băsescu și a guvernului Boc. Ca urmare a presiunii publice, președintele a cerut Guvernului să retragă proiectul noii legi a sănătății din dezbaterea publică. La data de 6 februarie 2012, Emil Boc și-a dat demisia din funcția de prim-ministru al României, iar Cătălin Predoiu a devenit prim-ministru interimar. În seara aceleiași zile, președintele Traian Băsescu l-a desemnat pe Mihai Răzvan Ungureanu să formeze un nou guvern.

O mare parte din aceste proteste a avut caracter politicianist, datorită faptului că mișcarea antiguvernamentală a fost în principal susținută de Uniunea Social-Liberală (USL), principalul rival politic al PDL-ului; la proteste participând numeroși membri ai partidelor componente USL.

Primele proteste din București au avut loc pe 13 ianuarie când mai mulți manifestanți s-au adunat în Piața Universității, în fața Teatrului Național, pentru susținerea lui Raed Arafat, și care ulterior au plecat în marș din piață îndreptându-se spre Palatul Cotroceni. Numărul manifestanților a crescut gradual pe parcursul marșului, astfel încât în fața Administrației Prezidențiale s-au adunat circa 2000 de oameni. Protestele au continuat și pe parcursul următoarelor zile, când protestele de la București au degenerat în manifestări violente, mai mulți oameni fiind răniți. Jandarmeria a format cordoane, la care manifestanții au răspuns aruncând cu pietre și petarde, motiv pentru care s-au folosit gaze lacrimogene.

Pe 17 ianuarie au loc proteste și în Alexandria, județul Teleorman, unde sute de oameni (șomeri, pensionari, funcționari publici și sindicaliști) au protestat în fața Casei de Cultură, alături de alți oameni din Roșiori de Vede care pe lângă demisia lui Băsescu, au cerut și demisia prefectului județului Teleorman, Teodor Nițulescu. Pe 18 ianuarie și 19 ianuarie, protestele au continuat în toată țara, dar au fost dublate de un miting politic organizat de USL.

Aceste mișcări au semănat cu cele de tip occupy din SUA, în sensul că ele au apărut brusc și aparent neanunțat și au reunit oameni cu interese și particularități individuale relativ eterogene. Apărute inițial ca mișcări de suport pentru Raed Arafat, ele au degenerat în mișcări anti-guvernamentale, anti PDL și chiar anti-sistem.

Amploarea protestelor a făcut că desfășurarea acestora să fie rapid preluată de media internațională, Reuters, CNN, BBC, New York Times sau The Guardian, relatând despre mișcările de stradă de la București și din România. Majoritatea relatărilor au surprins revendicările politice și caracterul violent al protestelor.

Reușitele obținute de protestatari au dat o nouă dimensiune acestor proteste. Principala reușită a ținut de căderea Guvernului, eveniment petrecut nu în urma unei formalități clasice (moțiune de cenzură) ci în urma unor revolte de stradă majore. Acest lucru, coroborat cu faptul că primele proteste au părut spontane și neafiliate politic pot sugera o trezire a cetățenilor și un fundal incipient al unei culturi a protestului ca formă de presiune asupra decidenților politici.

2.3 Roșia Montană – un nou capitol în istoria mișcărior sociale

Protestele împotriva proiectului de exploatare minieră de la Roșia Montană au fost caracterizate în opinia mea de două valuri: un val mai amplu ce țintea problematici generale de mediu și un val specific ce viza strict proiectul minier dezvoltat de Rosia Montană Gold Corporațion.

Punctul de plecare al protestelor privind proiectul de exploatare de la Roșia Montană a fost dat în vara anului 2013 de o serie de proteste ale ecologiștilor împotriva exploatării prin fracturare hidraulică a gazelor de șist. Pe 4 aprilie 2013, mai mulți opozanți ai sistemului de exploatare a gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice au protestat în Piața Universității, la protest participând și Remus Cernea, la acea vreme deputat al USL și membru al grupului parlamentar al PSD. În cadrul discursurilor ținute de diverși lideri de opinie a fost ridicată și problema Roșia Montană și problema exploatării aurului cu ajutorul cianurii. Ceea ce a surprins în cadrul acestui protest a fost atitudinea lui Remus Cernea care a precizat că a participat la eveniment în calitatea sa de cetățean și nu în calitatea sa de politician și s-a delimitat evident de punctul de vedere al PSD și USL cu privire la proiectul Roșia Montană.

Încă din prima zi protestele din București nu au fost unele izolate, simultan având loc proteste atât în mai multe orașe din țară (Alba Iulia, Arad, Oradea, Brașov, Codlea, Buzău, Calărași, Cluj, Mangalia, 2 Mai, Costinești, Galați, Iași, Târgu Neamț, Piatra Neamț, Slatina, Sibiu, Suceava, Timișoara, Buziaș, Vaslui, Bârlad, Negrești, Bistrița, Craiova, Reghin, Constanța) cât și în diaspora. Motivul pentru care oamenii au decis să protesteze la acel moment a fost, conform declarațiilor lor, lipsa de transparență a politicienilor de la putere și minciunile expuse publicului larg în ceea ce privește pericolele fracturării hidraulice, o metodă dezastroasă pentru mediu și sănătate, interzisă sau suspendată în țări precum Franța, Irlanda, Olanda, Danemarca și Bulgaria, dar și în SUA. Acest lucru apropie în opinia mea aceste mișcări de cele de tip 15M/indignados și occupy, deoarece au reunit grupuri relativ eterogene, elementul unificator fiind problematicile de mediu. Ceea ce a atras atenția la aceste proteste a fost amploarea pe care au luat-o într-un timp relativ scurt și expansiunea lor la nivel supranațional, o problemă aparent locală suscitând interes și generând aderență la un grup chiar și la nivel internațional.

Protestele au continuat o data cu demararea unor inițiative legislative în Parlament care păreau să pregătească demararea proiectului Roșia Montană. Pe 22 mai 2013 dată la care Comisia pentru Industrii a Camerei Deputaților a dezbătut o propunere legislativă ce viza exproprierea oamenilor în favoarea proiectelor miniere, oamenii s-au strâns în fața Palatului Parlamentului și au protestat. Protestatarii au susținut că „Comisia pentru Industrii sfidează legea și voința oamenilor și vrea să treacă mai departe o lege care încalcă grav drepturile noastre fundamentale și Constituția, în beneficiul industriei miniere”. Ei au mai susținut că o astfel de lege este un atac la dreptul de proprietate, și că avizarea unei astfel de propuneri ar crea un precedent periculos. Și în acest caz protestatarii au fost susținuți de deputatul Remus Cernea, care în acea perioadă a decis să se retragă din grupul parlamentar al PSD și să renunțe la colaborarea cu USL, motivând că grupul verzilor, formațiune din care acesta face parte și care semnase un protocol cu USL nu a fost consultată atunci când s-a elaborat propunerea legislativă.

Protestele au început să ia o turnură neașteptată la sfârșitul lunii august atunci când s-a aprobat în cadrul Guvernului demararea proiectului minier Roșia Montană. Exploatarea urma să înceapă în noiembrie 2016, iar aprobarea planul urbanistic zonal urma să se realizeze până la sfârșitul anului 2013.

Primele proteste referitoare strict la proiectul minier derulat de RMGC Gold Corporation au avut loc pe 1 septembrie când aproape două mii de oameni au protestat în Piața Universității. Manifestanții, au purtat pancarte pe care erau inscripționate mesaje precum „Roșia Montană nu e de vânzare” sau „Aurul pleacă, cianura rămâne” și au blocat la un moment dat circulația în Piața Universității. Ceea ce inițial părea un protest spontan, a devenit un fenomen social, oamenii adunându-se în fiecare seară în piață pentru a-și manifesta nemulțumirea față de avizarea proiectului Roșia Montană. În cea de-a doua zi de proteste aproximativ 1.000 de persoane au protestat în Piața Universității, față de proiectul de exploatare minieră de la de la Roșia Montană, protestatarii blocând din nou circulația. La proteste au participat și reprezentanți ai ONG-urilor, protestul nefiind autorizat.

Protestele au continuat timp de două săptămâni atât în București cât și în țară sau în diaspora. Protestele din afara țării au avut loc în Budapesta, Strassbourg, Marseille, Lisabona, Londra, Munster, New York, Singapore, Berlin, Casablanca, Praga, Amsterdam, Stuttgart, Toronto, Copenhaga, Munchen, Atena, Chisinau, Madrid, Bratislava, Bonn, Helsinki.

Ca și în cazul protestelor de tip 15M/indignados și occupy grupuri relativ eterogene de indivizi s-au revoltat în fața unor inechități comise de autorități, față de cetățeni. Similare mai mult cu mișcările de tip occupy, protestele împotriva proiectului minier de la Roșia Montană, au mizat pe forța și legitimitatea date unei mișcări de numărul mare de aderenți și pe redefinirea simbolisticii unor spații.

2.4 Mișcări sociale post proteste Roșia Montană

Mișcările de protest împotriva proiectului minier de la Roșia Montană au constituit în opinia mea un moment de trezire civică și responsabilizare a cetățeanului și autorităților. Consider că responsabilizarea este prezentă în cazul ambelor tabere, deoarece cetățenii au devenit conștienți de puterea vocii lor, iar decidenții au devenit conștienți de faptul că cetățenii și-au dezvoltat o voce critică și iau atitudine atunci când sesizează disfuncționalități la nivelul societății.

Grupurile care inițial erau eterogene par să se fi coagulat în grupuri de inițiativă civică sensibile la o problematică vastă ce merge de la ecologie până la probleme ce țin de deficit democratic/derapaje democratice.

Coagulați pe facebook sub forma unui grup de cetățeni revoltați de situația Roșia Montană, Uniți Salvăm a devenit o comunitate și o voce puternică nu doar în sfera problemelor de mediu ci și în cea a activismului cetățenesc. Comunitatea Uniți Savăm s-a constituit într-un grup informal de activism care pare a fi vectorul principal în cazul majorității mișcărilor de protest din București și din țară. Comunitatea Uniți Salvăm s-a activat post momentului Uniți Salvăm Roșia Montană, în momente sensibile precum alegerile prezidențiale din 2014, modificarea legilor electorale sau dezbaterea unui nou cod silvic.

Vara anului 2015 a adus în România un nou val de proteste, aparent pornite tot ca urmare a unor probleme de mediu, dar care în subsidiar au coagulat și alte nemulțumiri cețățenești, preponderent din sfera nemulțumirii față de clasa politică.

Toamna lui 2015 a adus un nou val de proteste, similare într-o oarecare măsură ca amploare și factori declanșatori cu cele împotriva proiectului minier de la Roșia Montană. Două evenimente nefericite au coagulat furia populară și au facut-o să explodeze. Pe 20 octombrie, un polițist din coloana oficială a vicepremierului Gabriel Oprea, murea în misiune, după ce a căzut cu motocicleta într-o groapă săpată în asfalt, iar pe 30 octombrie un club a luat foc în timpul unui concert la care asistau aproximativ 400 de persoane.

Evenimentul produs în club a dus inițial la moartea a 27 de persoane și rănirea gravă a aproximativ 180 de persoane, ulterior bilanțul morților atingând numărul de 63 de persoane, fapt ce a generat o acutizare a furiei colective a cetățenilor, furie alimentată și de incidentul anterior.

Mobilizarea masivă a cetățenillor ca urmare a incidentului de la clubul Colectiv a început pe data de 1 noiembrie cu un marș al tăcerii către locul dezastrului, manifestare de stradă ce a strâns conform raportărilor media între 12.000 și 18.000 de persoane. În primă fază oamenii au decis să mărșăluiască pașnic urmând ca ulterior să se decidă ce anume se va face.

Declarațiile nefericite făcute de politicieni, precum și deficiențele din funcționarea instituțiilor, scoase la lumină de cele două cazuri i-au făcut pe oameni să iasă în stradă și să ceară demisia vinovaților și resetarea clasei politice. Timp de 6 zile zeci de mii de cetățeni au ieșit în stradă și au mărșăluit spre principalele instituții politice strigându-și nemulțumirile și cerând schimbare. După prima seară de proteste premierul Victor Ponta și Cristian Popescu Piedone, primarul sectorului 4, sector în care se afla clubul Colectiv și-au dat demisia, ceea ce a dus la o ușoară scădere a furiei populare, prin faptul că protestatarii nu aveau o agendă clară de revendicări dincolo de demisiile vinovaților, iar gestul demmisiilor i-a luat oarecum prin surprindere pe mulți.

Protestele au continuat la o amploare mai mică și în zilele de după demisiile celor doi, ele stingându-se o dată cu venirea lui Klaus Iohannis în Piață și cu consultările de la Cotroceni cu societatea civilă, consultări contestate de foarte multe voci atât din interiorul cât și din exteriorul pieței.

Ceea ce a unit diferitele grupuri care au luat parte la aceste proteste au fost o serie de factori mai degrabă psihologici. Moartea este în general un factor care unește categorii extrem de diverse și eterogene, din simplul fapt că una din fricile fundamentale ale oamenilor este frica de moarte. Emoționalitatea a avut și ea un rol aparte în mobilizarea masivă a cetățenilor, mare parte din victime fiind copii sau tineri.

Capitolul 3 – Protestele între social și politic

3.1 Comunitate, societate și mișcări sociale

Atunci când vorbim despre proteste prima întrebare pe care în mod legitim ne-o punem este cui aparțin protestele. Sunt ele ale comunității sau mai degrabă ale politicului? Această întrebare este extrem de utilă atunci când vrem să analizăm impactul unor mișcări sociale, fiind vital să știm cine le-a animat, pentru că în funcție de acest aspect putem analiza și efectele pe care le au.

Așa cum am văzut cele mai multe dintre mișcările sociale pornesc ca urmare a unor tensiuni existente la nivel social deci pot fi asimilate ca produse ale societății. Totuși nu trebuie să uităm faptul că nu putem separa sfera politică de cea a vieții de zi cu zi a comunităților. Majoritatea tensiunilor existente la nivelul comunităților au de cele mai multe ori cauze politice sau care țin de luarea deciziilor la nivelul comunității.

Observăm deci că mișcările sociale sunt legate de comunități și de viața în interiorul acestora, ceea ce ne duce în mod legitim la întrebarea ce este o comunitate? Zamfir si Vlăsceanu (1993) definesc comunitatea ca pe o entitate social umană, ai cărei membri sunt legați împreună prin locuirea aceluiași teritoriu și prin relații sociale constante și tradiționale. Boudon si Bouricaud (1982) definesc comunitatea ca pe un sistem de atribute și relații care asigură unei pluralități de indivizi o unitate. Vedem deci, din cele două definiții că atributele centrale ale unei comunități par a fi teritorialitatea și relațiile interumane.

Tonnies, însă, propune o distincție mult mai fină el separând comunitatea de societate. El înțelege prin comunitate, tot ceea ce în creațiile gândirii sau ale reprezentării sociale a oamenilor este natural sau spontan; și prin societate, tot ceea ce este efectul tehnicilor sociale. El susține că ceea ce este real și organic constituie ființa comunității pe când ceea ce este construit la nivel ideal, deci mecanic este specific societății.

Tonnies susține că o dată cu modernitatea indivizii se îndepartează de relațiile „naturale”, proprii „comunitatilor” și se apropie mai mult de cele specifice societăților.

Tonnies susține că există 3 tipuri “naturale” de comunități: cele bazate pe legături de rudenie, cele bazate pe legături spirituale și cele bazate pe legături teritoriale. El susține că aceste tipuri de comunități sunt fundamentate de cutume și tradiții, baza economică fiind constituită de posesiunile comune și teritorii. El susține că obiectivul acestor comunități este acela de a-și păstra legăturile cât mai strânse pentru a se putea proteja în fața amenințărilor externe.

Raulet (1993) susținea că în dimensiunea sa politică, comunitatea originară este mai degraba un surogat de reprezentare a celei căutate. El susține că privită într-o perspectivă istorică ideea de comunitate este una dinamică, reactivă față de prezent și care priveste ficțional trecutul pentru a interveni dinamic în viitor.

La nivel comunitar, poate cele mai puternică opoziție este “noi vs. ei”. Timp de multe secole “ei” a fost asociat sălbaticilor, străinilor și celor care nu corespundeau profilului stabilit, posibil, în mod artificial la nivelul comunității.

Summer-Maine (1861) sugera că singura bază posibilă a unei comunități cu funcții politice este rudenia.

Un alt autor interesat de problematica comunităților este MacIver, autor care definește comunitatea pornind de la interese. El are ca sursă de inspirație teoria lui Rousseau care delimita între interesul general și interesul tuturor. Pentru el comunitatea nu este un agregat de interese individuale private, ci este mai degrabă dependența de existența unui grup. Spre deosebire de Tonnies, MacIver considera ca o comunitate are la bază voința membrilor săi, voință relaționată de un bine comun sau un repertoriu de interese pe care un grup le are in comun. Viziunea sa aduce la lumină un nou conflict, cel între comunitate și individ.

Observăm că un aspect semnificativ atunci când vorbim de comunități este cel de teritorialitate. Conceptul este unul controversat el fiind disputat de cercetătorii din domeniul geografiei și cei din domeniul științelor socio-culturale. Conceptul a devenit de interes o dată cu dezvoltarea etologiei și a psihologiei, la început el fiind asociat mai degrabă cu lumea animală. Prin teritorialitate se înțelege tendința spontană a unui anumit grup uman de a-și asigura controlul și de a valorifica o anumită porțiune, mai mare sau mai mică, din spatiul geografic. Teritorialitatea umană stă la baza organizării spațiului, fiind o particularitate indiscutabilă a umanității.

Teritorialitatea poate fi determinată pe baze etnice, culturale, sau religioase, ea fiind puternic corelată cu conceptul de frontieră. Frontierele sunt definite ca fiind structuri spațiale elementare, cu funcții geopolitice, de marcaj și de reper. Frontierele pot fi definite la nivel real, simbolic și imaginar, ele fiind o convenție colectivă larg acceptată. Cele mai mari probleme legate de frontiere apar atunci când acestea sunt definite dintr-o perspectivă identitară.

O dată cu modernizarea și globalizarea teritorialitatea și frontierele capătă noi valențe. O dată cu dezvoltarea federațiilor de state apar noi niveluri de teritorialitate în afara celui statal. Astfel vorbim de niveluri subnaționale și niveluri supranaționale. Cel mai apropiat de individ este nivelul local, care cel mai adesea este identificat cu spațiul în care individul locuiește, în timp ce nivelul cel mai indepărtat este cel supranațional. Aceste noi modalități de definire a teritorialității au influențat în mod semnificativ locuirea umană și dezvoltarea sentimentelor de apartenență și identificare cu un anumit spațiu.

Noile valuri de proteste au arătat că probleme aparent locale pot depăși granițele arealului în care se produc și pot genera un grad ridicat de coeziune în rândul unor grupuri sociale care nu sunt direct afectate de evenimente, ceea ce poate sugera o schimbare de percepție asupra ideii de local, aspect pe care îl voi detalia în partea dedicată cercetării.

Un concept important atunci când vorbim de interacțiuni între indivizi, deci implicit și despre mișcări sociale este cel de rețea socială. Conceptul de rețea socială a căpătat o importanță din ce în ce mai mare în cadrul studiilor privind acțiunea colectivă, autori precum Klandermans (1988, 1993), Mc Adam (1988), Melucci (1989), Morris & Mueller (1992) sau Tilly (1978, 1993) studiind acest concept din diferite perspective. Majoritatea studiilor (Tilly, 1978; Snow & al., 1980; Mc Adam & Fernandez, 1990; Mc Adam & al., 1988; Knoke, 1990) s-au centrat însă pe impactul rețelelor sociale asupra procesului de mobilizare.

Diani (2002) definea mișcările sociale ca pe niște multitudini de rețele de interacțiuni informale între mai mulți indivizi, grupuri sau organizații care se află în conflict din cauze politice sau culturale și care posedă o anumită identitate colectivă. Această definiție arată că nu putem reduce mișcările sociale doar la proteste, organizații politice sau coaliții.

Protestele sunt acțiuni coordonate de mișcările sociale focalizate pe crearea de legături între grupurile componente cu scopul de a distribui mai bine resursele existente. Aceste forme de acțiune unesc atât percepția asupra problemei cât și soluțiile propuse, constituind astfel canale de transmitere a informației și ideilor și unificatori ai identităților colective asociate unor cauze. Prin amploarea pe care o au, protestele influențează în mod semnificativ imaginea publică asupra mișcărilor sociale.

Un alt concept important atunci când vorbim de interacțiunea în cadrul grupurilor sau de mișcări sociale este cel de influență. Mulți ani psihologia socială a analizat procesele de influență socială prin raportare la perspectiva conformismului social, viziune consolidată pe valori precum acordarea unei importanțe crescute instituțiilor, încercarea de a reduce devianța și încercarea de uniformizare a indivizilor.

În cadrul acestei viziuni instituțiile sunt văzute ca entități independente de relațiile și interacțiunile existente între indivizi. Instituțiile sunt văzute, așa cum sugerează Berger și Luckmann, ca rezultat al legilor cosmice, ca manifestare a unei voințe divine. Totuși ei spun că această viziune omite faptul că omul a creat aceste instituții și de asemenea si dialectica om, generator de produse și produse (Berger & Luckmann, 1968). O astfel de viziune în care instituțiile sunt văzute ca entități independente de activitățile umane generează două tipuri majore de comportament: adaptarea la context sau devianța, devianța fiind însă văzută ca ceva indezirabil ce trebuie pe cât posibil evitată (Moscovici 1981). Din acest punct de vedere, mișcările sociale sunt văzute ca acțiuni iraționale și produs al unei incapacități de adaptare la un sistem a unor indivizi.

Dat fiind ca viziunea conformistă nu pune într-o lumină favorabilă conflictul între părți ca urmare a faptului că acestea sunt forme de devianță, schimbarea în caz că s- ar produce ar presupune în această viziune menținerea și perpetuarea elementelor considerate dezirabile de sistem. Agenții schimbării în astfel de societăți sunt tocmai cei care dețin puterea, alte grupuri fiind văzute ca grupuri deviante.

O altă viziune asupra influenței sociale este aceea conform căreia aceasta ar fi rezultatul negocierii realității. Billig (1987) atrăgea atenția asupra faptului că a admite că doar cei care dețin puterea pot fi agenți ai schimbării este greșit deoarece se ia în calcul doar o fațetă a realității și se ignoră o alta, și anume cea a unor grupuri la un moment dat minoritare care au fost agenți ai schimbării de-a lungul istoriei.

Dintr-o perspectivă eminamente psihosocială ca cea postulată de Serge Moscovici influența socialăă este ceva înrădăcinat care pornește de la recunoașterea faptului că sistemul social și mediul înconjurător sunt definite și produse de cei care interacționează pozitiv cu ele dar și de cei care li se opun cu vehemență. Rolurile, statusurile sociale sau orice alte resurse psihologice nu pot funcționa în afara unui sistem de interacțiune socială. Un aspect important adus în lumină de această teorie, subliniat de Moscovici, este acela că sistemele sociale sunt parte a activității umane și sunt rezultatul interacțiunilor dintre indivizi sau grupuri, interacțiuni ce pot fi și de natură conflictuală. Berger și Luckmann (1968) subliniază și ei că atunci când vorbim de ordine socială trebuie să admitem că aceasta este produsul acțiunii umane, atât punctuale cât și pe termen lung în cadrul procesului de evoluție umană. Interacțiunea umană implică faptul că conduita umană este un aspect colectiv nefiind o particularitate a indivizilor izolați. Interacțiunea este cea care, susține Mead (1965), permite construirea unor sensuri și semnificații la nivel social. Dacă acceptăm că realitatea se construiește în cadrul procesului de interacțiune socială și prin discursurile pe care acest proces le generează trebuie să admitem ca influența socială este un proces dialectic între diverse grupuri și nu atributul unui singur agent.

Mugny (1981) susținea că sistemele sociale nu sunt absolute, ci sunt rezultate din procesul de confruntare și negociere a realității între diferiți actori, proces ce poate presupune asimetrii informaționale sau de statut, dar și reciprocitate care să asigure o potențială implicare în procesul de schimbare a sistemului.

Elementele vitale atunci când vorbim de mișcări sociale sunt resursele de care dispun indivizii elementele organizatorice, însă analiza mișcărilor sociale nu trebuie să se rezume doar la aceste elemente. Ceea ce nu trebuie omis este faptul că mișcările sociale sunt construite ca alternative la formulele clasice de influență socială sau de definire a realității. Ceea ce face aceste mișcări să fie demne de luat în calcul este faptul că ele contestă discursurile dominante impuse de anumite centre de putere. Discursurile și organizarea fac parte din aceeași realitate, discursul oferind o alternativă de a înțelege lumea, în timp ce organizarea oferă mijlocul de propagare al mesajelor. Eyerman și Jamison (1991) susțin că apariția mișcărilor sociale este imposibilă în absența unui climat politic și a unui context comunicațional care să fie favorabil transmiterii ideilor asumate.

Numeroși autori (Snow & Benford, 1998; Eyerman & Jamison, 1991) susțin că mișcările sociale sunt cele care generează sensuri și semnificații. Totuși pentru a se putea crea o acțiun este necesar ca aceste sensuri și semnificații să fie interpretate de indivizi și să aibă o conotație negativă pentru ei. Vitale pentru o răspândire cât mai largă a mesajului sunt însă rețelele sociale și subculturile existente, aspect subliniat de autori precum Mc Adam (1968) sau Walsh și Warland (1983). Rețelele sunt cele care ajută la construirea de sensuri și semnificații larg împărtășite, aspect ce ajută ulterior la coagularea unor grupuri mari de oameni ce împărtășesc valori comune. Ele funcționează conform lui Laraña (1994) ca niște laboratoare de generare a unor noi coduri de comportamente, semnificații și moduri de interacțiune între indivizi.

Mișcările sociale încearcă, așa cum arată Snow și Benford, să creeze în rândul indivizilor acele credințe care să îi facă să pună la îndoială sistemul și să se mobilizeze, să creeze acele mărci ale acțiunii colective, acele credințe larg împărtășite, care generează o anumită conștiință și înțelegere a realității care să le poată legitima acțiunile. Mișcările sociale apar deci, în încercarea de a modifica anumite realități socio-politice. Capacitatea de influență a acestor mișcări depinde de natura grupului dar și de forțele care se confruntă. Trebuie să ținem însă cont că mare parte dintre mișcările sociale se produc în medii multiorganizate, în care confruntarea unor idei semnificativ diferite este inerentă.

Protestele și alte tipuri de acțiuni colective sunt principalele mijloace prin care mișcările sociale obțin vizibilitate în rândul cetățenilor, prin faptul că sunt rapid preluate de mass-media. Totuși, sugerează Gameson (1988) sau Sabucedo (1996), faptul că astfel de mișcări atrag atenția mass media nu determină în mod obligatoriu o acoperire acurată a evenimentelor.

3.2 Spații de desfășurare a protestelor

Relația dintre indivizi și spațiu este un aspect important când vorbim de mișcări sociale, mai ales o dată cu dezvoltarea mișcărilor de tip Occupy, Indignados sau Primăvara arabă.

O dată cu Primăvara arabă a crescut interesul pentru cercetarea spațiilor în care au loc proteste, deoarece ele au devenit din ce în ce mai neconventionale. Ele au de regulă loc în spațiul public, însă ultimul val de proteste a arătat că ele se pot desfășura și în alte locuri, dezvoltarea lor fiind strâns legată de particularitățile spațiilor în care iau naștere.

Henri Lefebvre (1991) susținea că spațiul trebuie să fie analizat și privit ca mai mult decât un loc neutru în care se pot desfășura diferite activități, ci ca pe o entitate ce are o anumită semnificație socială, care de multe ori se află în strânsă legătură cu opțiunea de a desfășura anumite activități în acel spațiu.

În opinia lui Massey (2005) studierea relației între teritoriile ocupate de diferite grupuri este extrem de utilă, ea constituind o cartografie a relațiilor de putere. Lefebvre (1991) și Moore (1997) susțin că un grup subordonat unor autorități care ocupă un spațiu, îi impregnează acestuia o semnificație socială diferită de cea pe care o avea înainte de a fi ocupat.

Nu putem vorbi de mișcări sociale în absența unui spațiu de organizare, însă uneori atunci când vorbim de anumite mișcări sociale discutăm mai mult despre spațiu și tipurile de activități care se pot desfășura în acel spațiu și mai puțin despre mișcare în sine (Tilly, 2000; Martin și Miller, 2003; Schwedler, 2012; Sitrin și Azzalini, 2012: 94-101).

Ocuparea unui anumit teritoriu în scopul de a realiza o mișcare socială diferă semnificativ de concentrarea unui grup de oameni într-un anumit teritoriu. Peter Marcuse (2012) afirma că atunci când spațiul este ocupat în scopul organizării unei mișcări sociale, el capătă o prezență fizică, o identitate de localizare, putând fi identificat cu mișcarea ce are loc în acel spațiu.

Ocuparea unui teritoriu sustine Marcuse oferă și oportunitatea de a construi o mai mare coeziune în rândul grupurilor prin aplicarea unor noi forme de auto-guvernare și prin managerierea spațiului, mai ales dacă ocuparea durează mai mult de o zi și are un caracter continuu. Charles Tilly (2000) numea acest aspect geografie simbolică, argumentând că alegerea unui anumit spațiu pentru desfășurarea unei mișcări sociale nu este întâmplătoare. Geografia simbolică de care vorbește Tilly presupune alegerea pentru mișcări sociale a unor spații ce conțin monumente emblematice sau clădiri care să genereze un context dramatic sau un context prielnic pentru exprimarea de către cetățeni a dezideratelor legate de sfera politicii.

Dacă la origini ideea de ocupare a unui teritoriu avea valențe militare și implica opoziția construită în scopul apărării de forțe ostile, atunci când vorbim de mișcări sociale lucrurile se petrec exact invers, ocuparea având ca scop eliberarea de sub tirania unor forțe opresoare. Se menține deci conotația de confruntare, însă de data aceasta vorbim de un spațiu care aparține în egală măsură tuturor cetățenilor, ocuparea fiind în acest context un exercițiu de libertate de exprimare și de comunicare publică, adresat autorităților publice care în mod voalat încalcă drepturi și principii democratice.

Importanța spațiului depășește uneori simbolismul unei locații, ocuparea fiind făcută strategic pentru a se asigura succesul mișcării sociale prin dominarea spațiului. Astfel anumite spații devin laboratoare pentru formarea unui nou tip de comunitate.

În cazul în care consistența unei mișcări socială duce la apariția unei comunități vii, are loc și o consolidare a mișcării. Comunitățile create ca urmare a unei ocupări pot fi comparate cu spațiile libere, o serie setări la scară micro dintr-o comunitate sau mișcare socială care sunt eliminate de la controlul direct al grupurilor dominante. Participarea la aceste spații libere se face în mod voluntar pentru a genera provocări culturale care să preceadă sau să însoțeașcă mobilizarea politică (Polletta și Kretschmer, 2013; Boyte și Evans, 1992; Polletta, 1999).

Piețele au început să devină un element cheie atunci când vorbim de proteste, ele fiind spațiul în care se coagulează furiile populare, dar și locul în care forțele combatante se confruntă.

Numeroși autori precum Foucault (1997), Lemanski (2004) sau El-Kadi (2009) afirmau că proiectarea orașelor era puternic determinată politic, scopul autorităților atunci când sistematizau spațiul locuibil fiind preîntâmpinarea unor viitoare revolte populare. Douglas (2007) susținea chiar că sistematizarea urbană are ca scop îngreunarea ridicării de baricade din partea celor revoltați și o mai bună circulație a trupelor guvernamentale.

În cazul noului val de proteste de după 2010 diverserle grupări aflate în spatele mișcărilor au distribuit participanților informații cu privire la cum se poate protesta inteligent și ce tactici trebuie folosite. Unul dintre sfaturile furnizate era folosirea aleilor și strazilor laterale tocmai pentru că asta ar fi îngreunat intervenția forțelor de ordine și ar fi facilitat dispersarea mulțimilor.

Studierea spațiilor în care au loc proteste nu este însă un element nou, Bayat (2009) analizând caracteristicile urbane ale fenomenului cunoscut ca Street Revolution, care s-a petrecut în timpul Revoluției iraniene din 1979. El a identificat patru caracteristici socio-spațiale ale spațiilor de desfășurare a fenomenelor de stradă: centralitatea, proximitatea, accesibilitatea și flexibilitatea.

Studiile mai recente cu privire la proteste și organizarea acestora arată că există o legătură din ce în ce mai strânsă între migrație, configurații urbane și revolte (Al Sayed și Hanna, 2013). Numeroase studii referitoare la Egipt precum cele ale lui Paraskevas (2011), Taha et al (2012), Salama (2013), Serag (2013), Britt (2011), Elshahed (2011), Shams (2011), Ezzat (2013), Rachel (2013), al Sayyad (2014) sau Ford (2014) au discutat noțiunile de spațiu și putere legându-le de cea de design urban, însă sunt puține studiile care stabilesc o legătură între aceste elemente și apariția și dezvoltarea de proteste.

Un alt aspect important atunci când vorbim despre apariția și dezvoltarea protestelor este valoarea simbolică a spațiilor în care se produc.

Spațiul urban este un posibil loc de livrare a mesajelor ideologice. Piața Tahrir, de exemplu, are o valoare simbolică importantă, ea fiind situată în proximitatea clădirilor iconice, aspect ce a transformat-o într-un punct cheie pentru apariția și dezvoltarea de demonstrații și revolte populare. Ea a fost nucleul mai multor proteste din Egipt încă din timpul ocupației britanice. O importanță similară cu cea a Pieței Tahrir pentru Egipt o are Piața Taksim pentru Turcia. Construită în stilul arhitectural al anilor 1950, piața a fost construită pentru a facilita traversarea orașului de către navetiști. Ea a devenit de-a lungul anilor “cartierul general” al unor proteste violente precum cele din 1977 sau al unor evenimente comemorativ, fiind unul dintre puținele spații deschise din oraș care permit organizarea de protste.

Valoarea simbolică a spațiului a fost speculată și în cazul mișcării Occupy, Wall Street fiind cunoscută ca bulevard financiar al New York-ului. Ocuparea pieței a fost realizată cu scopul de a atrage atenția asupra inegalităților economice. Și în cazul mișcărilor din România a fost speculată valoarea simbolică a spațiului, Piața Universității fiind asociată cu renașterea României după căderea comunismului. De-a lungul anilor, Piața Universității a fost asemenea piețelor Tahrir sau Takism și asemenea Wall Street arena de desfășurare a unor mișcări de revoltă mai mult sau mai puțin violente.

România însă nu a experimentat proteste doar în spații convenționale precum piețele din marile orașe. Din ce în ce mai multe ONG-uri în mare parte ecologiste sau care aveau astfel de revendicări, au organizat proteste în spații mai puțin convenționale, precum zone din Roșia Montană sau Pungești în care se realizau exproprieri.

3.3 Tipologii ale protestelor

3.4 Tipologii de participanți

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/01/07/liderii-protestelor-anului-2013-militanti-de-profesie-veleitari-rebeli-fara-cauza-si-ceva-laboratoare-sociale-de-redesteptare-a-tinerilor-cu-fonduri-de-la-soros/

http://www.gandul.info/stiri/hipsterul-sau-anticapitalistul-de-multinationala-tipuri-de-protestatar-in-pas-cu-moda-toamnei-romanesti-din-2013-11820285

Capitolul 4 – Rolul mass media și new media în reflectarea protestelor

4.1 Percepția realității între reproducere fidelă și construcție socială

Realitatea vieții cotidiene este considerată în mod firesc a fi însăși realitatea. Ea nu necesită verificări suplimentare, simpla ei prezență fiind suficientă. Ea există de la sine și este foarte greu să fie chestionată, deoarece fiecare dintre noi trăiește normalitatea vieții cotidiene. Nu toate aspectele acestei realități, însă, sunt la fel de ușor de analizat, deoarece realitatea este divizată în diverse sectoare ce au fiecare particularitățile lor.

Realitatea cotidiană este structurată spațio-temporal și are o puternică componentă socială. Structura temporală este de regulă coercitivă, în sensul că impune un fir logic al acțiunilor și o anumită istoricitate, localizarea spațio-temporală modelând semnificativ indivizii.

“Realitatea este obiectivă și universală, exterioară subiectului care o reprezintă. Reprezentarea și caracteristicile sale constituie însuși fundamentul acțiunii și al percepției […]. Reprezentarea este singurul mod de a garanta realitatea subiectului și realitatea naturii. Ea asigură coincidență acestor realități” (Sfez, 1998/2002, pp.64-65).

Realitatea cotidiană este împărtășită cu ceilalți ceea ce duce la apariția a două tipuri de experiențe, cele individuale și cele colective.

Interacțiunile față în față, sunt de regulă mai reale, însă sunt situații pe care le percepem ca fiind reale și în lipsa interacțiunilor directe. Situațiile de interacțiune directă predispun însă la tipizări care pot influența modul în care ne definim o anumită realitate. Realitatea socială este percepută de regulă în baza unui continuum de tipizări și este foarte strâns legată de interacțiunile directe dintre indivizi, percepția asupra realității fiind rezultatul tipizărilor rezultate în urma interacțiunilor.

Fenomenul percepției realității a fost multă vreme abordat din perspectiva separării obiectului percepției de subiectul acesteia, ceea ce făcea ca percepția să fie o simplă transpunere a obiectului real într-un obiect imagine. Realitatea socială poate fi cunoscută, însă, doar prin intermediul obiectivărilor. Cunoaștem realitatea prin obiecte dar și prin sensurile și semnificațiile pe care le oferim anumitor situații sau contexte. Realitatea socială nu are însă caracterul unui obiect compact și stabil, ci dimpotrivă, ea este dispersată, complexă, înglobantă și fluidă. Socialul este altceva decât o simplă sumă de indivizi, dar el derivă din interacțiunile dintre membrii societății.

Percepția realității sociale este un act în care subiectul joacă un rol activ, informația percepută fiind selectată, categorizată, interpretată și integrată în raport de criteriile referențiale ale fiecărui individ. Criteriile referențiale sunt acele cadre prestabilite, situate ontologic în conștiința individuală și/sau colectivă, prin care informația provenită din mediul exterior este decodificată și accesibilă în planul interior sau mental al indivizilor. Ele cuprind scheme cognitive și evaluative, norme și valori, simboluri, stereotipuri și prejudecăți, cogniții și reprezentări și, în general, tot ceea ce devine reper în ordonarea și structurarea informației despre obiectul percepției.

Reprezentarea comună a realității este datorată similarității criteriilor referențiale ale indivizilor și, implicit, a unei modulări asemănătoare a transpunerii obiectului perceput în planul mental. Pentru că avem acces doar la o reprezentare a realității și nu la realitatea în sine, caracterul obiectiv al realității este definit în raport de măsura în care satisface condiția comunalității, prin raportarea la același set de criterii referențiale.

“Reprezentările individuale sau sociale fac lumea să fie ceea ce credem noi că este sau trebuie să fie. Ele ne arată că în fiecare moment ceva absent vine să adauge și ceva prezent se modifică” (Moscovici, p.46).

Reprezentările sociale sunt sisteme de acțiuni ale căror elemente constitutive sunt negociate și construite prin intermediul unor procese recurente ce iau naștere ca urmare a interacțiunilor sociale. Ele sunt determinate cultural, în baza credințelor larg împărtășite, valorilor și a altor elemente culturale care alcătuiesc memoria colectivă și identitatea societății însăși.

Serge Moscovici (1961) definea reprezentările sociale ca fiind instanțe intermediare situate la limita dintre concept și percepție și care permit atât cunoașterea realității cât și crearea ei. Reprezentările sociale, în viziunea sa, orientează și organizează conduitele și actele de comunicare socială. Această definiție a lui Moscovici pune accent pe două elemente: conținutul reprezentărilor sociale (valori, concepte, practici) și funcțiile reprezentărilor sociale (orientarea instrumentului, elaborarea de răspunsuri). El susținea de asemenea că “reprezentările sociale sunt entități aproape tangibile care circulă, se încrucișează și se cristalizează neîncetat în universul nostru cotidian, prin intermediul unui cuvânt, al unui gest sau al unei întâlniri, impregnând majoritatea raporturilor sociale a obiectelor produse sau consumate, a comunicărilor interschimbate”, care “corespund, pe de o parte, substanței simbolice care intră în elaborarea lor și, pe de alta, practicii care generează, tot așa cum știința sau miturile corespund unei practici științifice, respectiv mitice” (Moscovici, p.29).

Jean-Claude Abric (1985) definea reprezentările sociale ca fiind produsul și procesul unor activități mentale, prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care se confruntă și-i atribuie o semnificație specifică. Denise Jodelet (1988) definea reprezentările sociale ca fiind termeni de gândire practică orientată spre comunicare, înțelegere și stăpânire a spațiului social, material și ideatic.

Aceste definiții subliniază trei elemente de bază ale reprezentărilor sociale. Orice reprezentare socială presupune o serie de informații, un obiect și un subiect. Pornind de la aceste definiții observăm că nu putem vorbi de o percepție unitară a realității ci de o sumă de percepții în funcție de impactul pe care un eveniment îl are asupra indivizilor. Chiar dacă vorbim de o realitate socială unică modul în care aceasta este percepută de indivizi depinde de la caz la caz. Percepția socială a unui eveniment nu presupune doar contactul cu realitatea percepută ci și un proces de filtrare și analizare a informației percepute.

Reprezentările sociale deci, sunt puternic înrădăcinate într-un context social și prin urmare nu pot fi totalmente subiective sau totalmente obective. Abric precizează că nu putem vorbi de o percepere obiectivă a realității a priori, ci de o realitate aflată în strânsă legătură cu spectrul valoric al indivizilor sau grupurilor care percep această realitate.

Foarte important în definirea unei situații sociale este spațiul său de desfășurare în raport cu indivizii care sunt afectați de această societate și modul în care respectiva situație le este prezentată celor interesați.

O componentă importantă atunci când vorbim de cristalizarea unei opinii cu privire la o realitate socială este componenta de comunicare. Vorbim de evenimente petrecute în spațiul proximal al indivizilor, caz în care percepția evenimentelor se bazează pe principiul verificabilității și de evenimente care se petrec în spațiul distal al indivizilor, caz în care percepția evenimentelor se bazează pe principiul credibilității. Evenimentele petrecute în spațiul proximal al indivizilor au avantajul că le furnizează acestora o serie de informații pe care cei care nu se află la locul petrecerii evenimentului nu au cum să le stie. Majoritatea evenimentelor cotidiene, însă, se produc în spațiul distal al indivizilor, iar comunicarea informațiilor de interes despre aceste evenimente este mediată de către mass media. Percepția publică, poate fi definită ca diferența dintre un adevăr absolut bazat pe fapte și un adevăr construit de opinia publică, mass-media. De asemena percepția publică poate fi analizată și ca diferența dintre imagine și reputație. Imaginea unui eveniment sau a unei persoane este în permanență supusă unui control al publicurilor influențate de respectivul eveniment sau de acțiunile respectivei persoane. Chiar dacă imaginea care se construiește în jurul fenomenului/persoanei este una pozitivă în cadrul interacțiunii sociale cu actorii influențați aceasta se poate menține sau poate suferi modificări.

Percepția publică nu este neapărat inexactă sau bazată pe altceva decât pe adevăr. Publicul larg poate primi de multe ori suficiente informații factuale, în scopul de a-și forma o opinie generală despre o anumită realitate socială. Important este modul în care individul analizează aceste informații și modul în care le interiorizează, lucru ce este influențat de valorile individuale ale fiecărui individ. De exemplu, dacă un individ îl simpatizează pe Traian Băsescu, acesta va fi reticent în a accepta informații care contravin opiniei sale, ba chiar va încerca să demonstreze că acele informații sunt rău voitoare.

Există și situația în care anumite evenimente produc o reacție negativă în rândul celor interesați prin simpla lor desfășurare. Un eveniment care presupune încălcarea unor norme sau acțiuni la limita încălcării unor norme vor produce din start o reacție negativă cu privire la respectivul eveniment.

Deși evenimentele legate de proiectul minier de la Roșia Monană reflectă o singură realitate socială observăm că în cazul unei analize a evenimentelor nu putem vorbi de o singură realitate socială ci de diverse realități sociale în funcție de valorile personale ale celor care se raportează la eveniment, dar și de valorile grupurilor de interese implicate în evenimente. Deși vorbim despre același eveniment, semnificațiile diferă. Cei din Roșia Montană protestează în favoarea proiectului deoarece pentru ei demararea proiectului ar aduce, din punctual lor de vedere, o siguranță financiară și economică pe care altfel nu ar avea-o. Ei sunt sprijiniți de sindicatele din minerit care cel puțin la nivel teoretic le apără interesele. Cei din Piața Universității pe de altă parte protestează împortiva proiectului, fiind susținuți de o serie de ONG-uri ecologiste care le împărtășesc opiniile și credințele.

4.2 Cunoașterea fragmentară a realității și comunicarea mediată

De-a lungul istoriei majoritatea actelor de comunicare au avut loc față în față pe cale orală, într-un spațiu fizic comun. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare a schimbat în mod semnificativ modelele de interacțiune socială prin stabilirea unor noi rețele de transmitere a informației între indivizi. O dată cu dezvoltarea acestor mijloace interacțiunea socială se separă de spațiul fizic, comunicarea între indivizi putând avea loc și în cazul în care indivizii nu împărtășesc același cadru spațio-temporal ceea ce determină noi forme de interacțiune “la distanță” care le permit indivizilor să fie în contact cu acțiuni și evenimente care se petrec în spațiul distal al individului.

Park susținea că “dispozitivele tehnice au schimbat obiceiurile oamenilor după cum era natural; făcând acestea, au modificat în mod obligatoriu și structura, și funcțiile societății” (p.308). De asemenea el susținea că “din acest punct de vedere, se pare că orice dispozitiv tehnic, de la roabă la aeroplan, în măsura în care a pus la dispoziție un nou mijloc de locomoție nou și mai eficace, a marcat sau ar fi trebuit să marcheze o epocă a societății” a influențat evoluția comunicării (p.309-310).

Principalele tipuri de interacțiune comunicațională definite în literatura de specialitate sunt interacțiunea față în față, interacțiunea mediată și cvasiinteracțiunea mediată. Interacțiunea față în față presupune prezență ambelor părți implicate în actul de comunicare, într-un sistem de referință spațio-temporal comun și presupune un schimb intens de referințe simbolice în scopul de a transmite mesaje și a le interpreta pe cele transmise de alții.

Interacțiunea față în față se află în opoziție cu interacțiunea mediată, care presupune folosirea unor mijloace tehnice prin intermediul cărora să se transmită mesajul, chiar dacă indivizii nu se află în același context spațio-temporal. Acest al doilea tip de interacțiune presupune o restrângere a referințelor simbolice și o mare cantitate de informație contextuală din care se poate construi mesajul.

Cvasiinteracțiunea mediată apare o dată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă și implică disponibilitatea extinsă în timp și spațiu a informației și conținutului simbolic. Spre deosebire de celelalte forme de comunicare cvasiinteracțiunea mediată este monologică, în sensul că este unidirecțională și se adresează unei game nedefinite de potențiali destinatari.

Goffman susținea că orice acțiune sau operație are loc într-un cadru interactiv specific ce presupune anumite convenții și presupoziții, indivizii adaptându-și comportamentul la cadru în încercarea de a-și construi o imagine de sine compatibilă cu acesta.

În cazul cvasiinteracțiunea mediate tehnic cadrul interactiv este extrem de fragmentat și puternic dependent de contextul în care a fost generat mesajul. Atunci când vorbim de televiziune, una dintre marile realizări este capabilitatea de a folosi o gamă largă de referințe simbolice vizuale și auditive în construirea mesajului, ceea ce duce la consolidarea unei experiențe spațio-temporale discontinue. Destinatarii mesajelor televizuale pot cu greu interacționa cu cei care produc mesajul sau de a contribui direct la cursul și conținutul cvasiinteracțiunii. Există anumite piste de intervenție pe care destinatarii le au însă ele dau posibilitatea de interacțiune unui număr mic de indivizi și de multe ori nu sunt luate în calcul de aceștia.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare nu creează doar forme noi de interacțiune ci și noi tipuri de acțiune cu trăsături și caracteristici distinctive, orientate spre acțiuni ale altor persoane și care sunt situate în contexte îndepărtate din punct de vedere spațio-temporal, din ce în ce mai frecvente în lumea modernă.

Folosirea mijloacelor tehnice de comunicare poate genera schimbări la nivelul cadrului spațio-temporal al vieții sociale permițându-le indivizilor să comunice pe arii extinse în timp și spațiu, mai precis să transceadă granițele spațio-temporale ale interacțiunii față în față. De asemenea utilizarea lor permite posibilitatea unei reordonări a trăsăturilor spațio-temporale ale organizării sociale. Apariția telecomunicației a determinat și a favorizat decuplarea spațiului de timp, informația și conținuturile simbolice putând fi transmise la distanțe mari într-un timp relativ scurt, apărând astfel simultaneitatea despațializată, stimulată și de dezvoltările din domeniul transporturilor. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare a dus și la apariția a ceea ce a fost numit în literatura de specialitate ca “istoricitate mediată”, adică o viziune puternic dependentă de elementele simbolice cu privire la trecut și prezent, dar și la o “mondializare mediată” care a influențat semnificativ percepția indivizilor cu privire la evenimente.

Aceste modificări la nivelul transmiterii mesajelor ne arată cât de dependentă este percepția noastră asupra realității de modul în care mass media o prezintă. Pe lângă alterarea pe care o produce la nivel spațio-temporal, dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au un impact și asupra sentimentului de apartenență a indivizilor față de grupuri sau comunități.

Percepția asupra timpului și spațiului se află în strânsă corelație cu cea asupra distanței, ea fiind puternic influențată de modul în care ne definim ideea de apropiere sau depărtare, idee ce s-a modificat de-a lungul timpului în acord cu evoluțiile din domeniul transportului.

4.3 Tabloidizarea televiziunilor un factor de risc

Învățarea constituie o componentă importantă a procesului de socializare, iar instituțiile media servesc drept surse importante de informații într-o gamă variată de domenii, în special politică și afaceri publice.

Comunicarea mediatică se produce din ce în ce mai frecvent la o scală globală mesajele fiind transmise mult mai ușor la distanțe mari ceea ce face ca indivizii să aibă acces mult mai ușor la informații provenite din surse îndepărtate, aproape instantaneu chiar. Mass media de multe ori creează un univers în baza intereselor, aspirațiilor și valorilor celor implicați în viața publică, fiind un instrument de transmitere a informației, o oglindă a realității, o lanternă care luminează intermitent diferite aspecte ale realității […] o portavoce a opiniei publice, un instrument care încurajează dialogul asupra problemelor publice, o arenă de confruntare între grupurile de interese.

Așa cum am amintit anterior majoritatea informațiilor cu privire la viața socială ajung la indivizi prin intermediul mass media și mai nou prin intermediul new media. Televiziunea a devenit principalul agent de informare, comunicarea televizuală devenind susceptibilă de a fi manipulatorie. Mass media ne poate influența percepția asupra unor subiecte prin mediatizarea lor excesivă sau prin slaba lor mediatizare. O serie de studii au arătat că mass media are un rol important în descurajarea reflecției și a găsirii de alternative. Mass media joacă un rol crucial în transmiterea de atitudini, percepții și convingeri, televiziunea constituindu-se chiar în agent de socializare, în baza forței de care dispune, prin crearea de imagini stereotipe sau prin modificarea unor imagini stereotipe. Cu toate acestea televiziunea prezintă deseori imagini contrare realității.

Marshall Mcluhan consideră totuși ca televiziunea este un mediu mult prea „rece” pentru a manevra subiectele controversate. Unul dintre principalele efecte pe care îl poate avea mass-media ține de influențarea agendei publice, prin accentuarea anumitor subiecte și minimizarea altora. Prin framing, mass media de multe ori nu face altceva decât să inducă publicului o anumită linie de gândire.

Poster afirmă că neoteleviziunea este responsabilă de ceea ce el numește decontextualizarea media, fenomen ce trebuie înțeles ca o consecință a diseminării tehnologiilor, instrumente ce modifică drastic relațiile spațiu-timp și subiect-obiect.

Televiziunea actuală suferă un profund proces de globalizare, mesajele transmise fiind din ce în ce mai interculturale.

O problemă care apare este aceea că în încercarea de adaptare la noile tendințe jurnaliștii tind să abordeze mai degrabă tematici încadrabile în ceea ce Charron de Bonville definea ca jurnalism de comunicare, în detrimentul celor încadrabile în jurnalismul de informare. “Mass media nu [mai] mediază, sunt împotriva medierii și sunt intranzitive. Ceea ce le caracterizează este faptul că fabrică de fapt comunicarea” (Baudrillard, 1981b, p.168).

Aceste evoluții sunt catalogate în literatura de specialitate ca comercializare (Fairclough, 1995), tabloidizare (Connel, 1998; Bird, 1998) sau mediamorfoză (Findler, 2004). Acest lucru este subliniat și de Charaudeau care afirmă că omul modern este din ce în ce mai tentat “«să citească» realitățile pe ecrane, iar acestea ar putea să-i construiască un univers fără exterior” (Charaudeau, Ghiglione, 2005, p.223), sau de Tichi care susținea că “faptului televizat i se conferă un statut privilegiat față de faptul comun, așa încât devine inevitabil ca natura unor experiențe umane importante să fie influențată de prezentarea lor la televizor” (Tichi, 1991, pp. 136-137).

Sub presiunea comercializării mass-media (prin transformarea produsului media într-un bun de consum cu scopul obținerii de profit) și sub presiunea impunerii televiziunii ca mediu principal de informare, apare un nou fenomen, cunoscut sub numele tabloidizarea televiziunii. Termenul s-a impus prin analogie cu ziarele tabloide, desemnând formatul prin care senzaționalul este firul conducător în combinarea știrilor și a reportajelor. Pierre Bourdieu observa că în tentativa de a capta un segment cât mai mare din piață, televiziunile prezintă din ce în ce mai mult evenimente de senzație specifice tabloidelor, privilegiind faptul divers și știrile sportive.

Ca urmare a comercializării media, jurnalistul încetează să mai fie instanța neutră care relatează în mod obiectiv un eveniment. Astăzi avem diferite poziționări ale jurnalistului: cel denunțiator, care suplinește rolurile instituțiilor care nu își îndeplinesc bine atribuțiile în slujba cetățenilor, jurnalistul martor indiferent, jurnalistul rebel, nonconformist, etc.

Fiecare dintre aceste poziționări are rolul de a oferi o oarecare credibilitate discursului mediatic. Astfel, jurnalistul denunțiator este cel care are o anumită poziție de putere asupra publicului prin faptul că deține un tip de cunoaștere inaccesibila oamenilor de rând, pe care o pune benevol la dispoziția publicului pentru a demasca jocurile de culise necunoscute. Jurnalistul-martor se bucură de un raport de putere considerabil întrucât beneficiază de perspectiva „de la fața locului” și creează un efect de verosimiltate prin senzația indusă că și noi, dacă am fi luat parte la evenimentul relatat, l-am fi văzut cu aceiași ochi. Jurnalistul nonconformist este și el un aspru critic al sistemului, însă acțiunile lui se limitează doar la formularea asumată a convingerilor personale.

Publicul și presa sau orice forță care modifică opinia public se află într-o relație de interacțiune. Influența oricărei forțe care încearcă să modifice opinia publică depinde de succesul cu care poate să coopteze puncte de vedere. Publicul nu trebuie privit nici ca o masă opacă nici ca o masă maleabilă ci ca o entitate capabilă să își creeze un punct de vedere propriu, chiar dacă publicul este în mod evident influențat în cristalizarea unei opinii de către diferite entități. Cu toate acestea unii analiști însă susțin că ceea ce mass media oferă este rezultatul cerințelor publicului.

4.4 New media ca spatiu de coeziune socială

În ceea ce privește noile media ca spațiu de coeziune socială părerile sunt împărțite, existând cercetători care susțin că internetul și noile media au capacitatea de a coagula mulțimile și a genera mișcări sociale și cercetători care aprobă contrariul. Ambele grupuri însă aduc argumente solide în sprijinul ideii lor.

În era digitală, noile media substituie mediul comunicațional tradițional și le permite indivizilor să se conecteze imediat cu cei din jur, ceea ce a dus la apariția de sfere digitale, despre care oamenii de știință s-au ferit să afirme, dacă într-adevăr suscită mobilizare civică sau de altă natură.

Criticii mobilizării online, susțin că utilizarea noilor media nu poate activa participarea de orice natură la nivelul populațiilor în ansamblul lor. Ei consideră că cei care manifestă angajament în mediul online sunt aceeași care manifestă interes în viața reală. Concluziile cercetărilor întreprinse de cei care susțin că noile media pot crea o opinie publică nu pot fi generalizate la întreg mediul online, mobilizarea necesitând atragerea internauților în afara spațiului online. Acest lucru îi determină pe criticii social media și a noilor media în general să sublinieze că un astfel de angajament marginal limitează noile media împiedicându-le să devină un factor generator de mobilizare (Hirzalla, van Zoonen, si de Ridder 2011).

În sprijinul acestor contestatari vin o serie de cercetători precum Fred Clark sau Dwight Ozard care introduc în literatura de specialitate termenul de slacktivism, termen ce desemnează persoanele care doresc schimbarea socială prin activități low-cost, de tipul semnării unei petiții online, afișării însemnelor unei campanii, aderării la o comunitate online sau pledării împotriva sau în favoarea unei cauze. Cei care se declară în favoarea ideii că social media nu poate genera mobilizare susțin că aceste forme de acțiune necesită un efort minim și de cele mai multe ori nu produc nici o schimbare în realitate.

De cealaltă parte, cercetători din domeniul comunicării, cum ar fi Fadi Hirzalla, Van Dijk, Liesbet de Ridder, Cheris Carpenter, și Vinedo Chadwick susțin că social media ar putea juca un rol în mobilizarea cetățenilor.

Hirzallah susține că în mediul online s-a dezvoltat un tip de activism, pe care el îl numește activism digital și care se referă la forme de interacțiune între categorii antagonice precum cetățeni și elita politică sau economică, în scopul de a obține mai multă transparență și legitimitate (Hirzallah, et al. 2011).

Internetul permite organizațiilor neguvernamentale (ONG-uri), guvernelor și agențiilor politice individuale să își propage mesajul, însă nu ajută neapărat și la nașterea unei mișcări sociale. Pentru ca o mișcare socială să poată fi creată, este necesar ca membrii săi să fie capabili să atragă publicuri, să comunice cu indivizii și să dezvolte alianțe care să asigure succesul mișcării.

Începând cu anul 2007 noile media au început să capete un impact din ce în ce mai mare la nivelul spațiului public, dezvoltarea rețelelor sociale și a spațiului online zguduind serios media mainstream, prin modificarea rolului și funcțiilor mass-media.

O dată cu dezvoltarea social media apar din ce în ce mai mulți lideri de opinie virtuali, cu influență suficient de mare asupra internauților, ca urmare a intervențiilor constante și pertinente.

În ultimii ani mass media a început să piardă teren în fața mijloacelor de tip new media. Studiile au arătat că există o migrație semnificativă a publicului cu nivel ridicat de instruire înspre mijloacele de comunicare din mediul online și o focusare a publicului cu nivel scăzut de instruire pe mijloacele de comunicare clasice. Mediul online a adus în plus față de mijloacele clasice o mai mare rapiditate de transmitere a informațiilor și posibilitatea actualizării permanente a acestora. În România mediul online a permis minorităților sociale să devină mai vocale și să își exprime cu mai mult succes punctele de vedere. New media a devenit un spatiu util pentru anumite grupuri care altfel nu ar fi putut să se facă remarcate. În 2010 6% din blogurile de pe internet erau bloguri colective de nisă. Astfel de bloguri aparțin unor ONG-uri sau asociații care vor să își promoveze ideile. Cu toate acestea unele hibe ale mediilor clasice se regăsesc și în mediul online. Așa cum în mediile clasice publicul este divizat în funcție de preferințele pe care le are și în mediul online asistăm la aceeași divizare a opiniilor. Publicațiile online ale unui anumit personaj politic de exemplu vor fi urmărite cu precădere de către simpatizanții săi, opozanții tinzând să fie eliminați din respectivele grupuri sau chiar să nu fie introduși în astfel de grupuri.

Atât în România cât și în alte zone de pe glob, noile media au început să devină interesante pentru cercetători o dată cu apariția unor fenomene inedite de tipul mobilizării masive a cetățenilor în scopul sprijinirii unor cauze. Noile media au devenit spații de coagulare a unor grupuri de influență și leagănul unor mișcări civice semnificative. Adepții ideii că noile media nu sunt capabile să contribuie la nașterea de mișcări sociale au fost puternic zguduiți de apariția mișcărilor cunoscute sub numele de Primăvara arabă și ulterior de cele de tip Occupy și Indignados. Aceste miscări de revoltă își au rădăcinile în online, pe rețelele de socializare, în special pe Facebook, unde cei nemulțumiți și-au unit inițial forțele și și-au calculat pașii. Succesul acestor mișcări a fost un atu în plus pentru cei care susțin că noile media pot incita participarea civică.

4.5 Mass media, new media și protestele anti Roșia Montană Gold Corporation

Protestele împotriva proiectului minier de la Roșia Montană, care au avut loc în 2013 au izbucnit într-o perioadă relativ dificilă din punct de vedere mediatic, agenda fiind “sufocată” de cazul Ionuț Anghel, caz ce se referea la moartea unui copil de trei ani ca urmare a unui atac al unor câini comunitari petrecut în timp ce acesta se afla cu bunica sa în parc. Mass media clasică a ignorat complet o manifestație la care conform diverselor surse au participat în jur de 1000 de persoane, care avea loc în centrul capitalei și care a blocat circulația pe principalele bulevarde. Singurele informații referitoare la acest marș, pe care protestatarii l-au realizat între Universitate și Palatul Victoria au fost furnizate de noile media (rețele sociale, pagini internet sau bloguri).

Seara zilei de 31 august a adus pe agenda mediatică un nou subiect fierbinte; Elena Băsescu, mezina președintelui de la acea vreme a născut, cu trei săptămâni mai devreme, la Spitalul Universitar din București, o fetiță perfect sănătoasă. Spațiul mediatic s-a împărțit imediat între Cazul Ionuț și Nașterea nepotului prezidențial, protestele masive din centrul capitalei fiind în continuare ignorate de televiziuni, nu însă și de noile media care raportau constant ceea ce se petrecea în Piața Universității. Singurul post TV care a relatat, ce e drept superficial, pe 1 septembrie despre protestele din Piața Universității a fost B1 TV, post cunoscut pentru atitudinea sa vehementă față de Victor Ponta și USL, ceea ce arată în opinia mea că mass media a acționat mai degrabă partizan, în sensul că a mediatizat intens cele două evenimente și a tratat extrem de superficial subiectul Roșia Montană. Protesele au fost promovate însă intens în mediul online pe bloguri și rețele de socializare, fiind acoperit relativ bine, singurul lucru care ar putea fi reproșat fiind faptul că evenimentele au fost prezentate doar din prisma celor anti proiect fără a se da posibilitatea și celeilalte parți să-și susțină punctul de vedere.

Singura instituție care a încercat să reflecte în mod obiectiv atitudinile și evenimentele din Piața Universității a fost ONG-ul Activewatch, ce are ca domeniu de activitate monitorizarea presei. Reprezentanții acestui ONG au publicat constant pe durata protestelor analize cu privire la evenimentele din Piața Universității, dar și analize cu privire la modul în care mass media a reflectat aceste evenimente.

Conform unei postări de pe blogul ONG-ului Activewatch, în primele zile de proteste, cele mai multe televiziuni au ignorat complet subiectul sau au difuzat informații trunchiate cu privire la demersul protestatarilor, apoi au apărut așa ziși jurnaliști care se declarau scandalizați de evenimente și care recurgeau la atacuri la persoană pentru a decredibiliza argumentele miilor de oameni din stradă. Principala știre în primele zile de proteste a fost aceea că oamenii au venit la protest pentru distracție. În replică protestatarii au anunțat că „distracția” asta va ține până când se va anula legea plăsmuită de politicieni pentru a da mână liberă Roșia Montană Gold Corporation să încalce Constituția, sau până când va fi demis orice guvern care susține această inițiativă.

Referitor de asemenea la modul în care mass media a reflectat evenimentele din zilele de proteste, cei de la Casa Jurnalistului au postat pe blogul lor o analiză și o serie de interviuri cu diverși jurnaliști. Conform postării principala scandare din Piața Universității a fost “presa română plină de minciună“ și se auzea de fiecare dată când Antena 3 sau Realitatea încercau să facă o transmisie live din mijlocul protestatarilor. Reacția protestatarilor poate fi explicată prin faptul că monitorizările media arată că televiziunile au transmis foarte puțin la începutul celor mai mari proteste din ultimii ani, apoi, când subiectul a devenit prea mare ca să fie ignorat, l-au relatat în bună parte distorsionat, raportat la interesele grupului pe care îl reprezentau. O altă cauza a acestei reacții a fost faptul că majoritatea posturilor TV au primit milioane de dolari pentru reclame de promovare a proiectului minier.

Începând cu data de 3 septembrie, la presiunea noilor media și a străzii mass media clasică a început să furnizeze informații despre cazul Roșia Montană.

Treptat au apărut și studii sociologice care urmăreau percepția publică cu privire la fenomenul Roșia Montană. Cele mai mediatizate au fost cele realizate de Grupul de Studii Socio Comportamentale Avangarde și Sociopol. Dacă în cazul studiului realizat de Avangarde în perioada 8-15 septembrie 2013 pe un eșantion național de 1500 se urmărea doar dacă proiectul minier de la Roșia Montană este perceput ca o problemă, studiul realizat de Sociopol era mai amplu și urmărea o serie de aspecte relaționate cu proiectul minier.

Studiul realizat de Sociopol în perioada 9-12 septembrie pe un eșantion de 1017 persoane arăta că:

dezbaterile și știrile pe subiectul Roșia Montană a fost urmărit cu interes de 95% dintre respondenți

3% din respondenți nu au fost interesați de acest subiect

70% dintre respondenți consideră că decizia privind exploatarea miniera de la Roșia Montană trebuie luata în urma unei dezbateri parlamentare

35% din respondenți doresc respingerea proiectului și susțin că zona se va dezvolta prin turism

52% din respondenți consideră că doar prin continuarea investițiilor în minerit se vor crea locuri de muncă sigure

41% dintre respondenți consieră că decizia privind proiectul minier aparține Parlamentul

21% dintre respondenți consieră că decizia privind proiectul minier aparține Guvernul

15% dintre respondenți consieră că decizia privind proiectul minier aparține președintelui României

Cele mai relevante pentru a demonstra partizanatul mass media în cazul Roșia Montană, sunt declarațiile diverșilor jurnaliști cu privire la modul în care televiziunile au acoperit subiectul.

Întrebați despre modul în care mass media și/sau televiziunea, ziarul sau platforma unde activează au reflectat cazul Roșia Montană, jurnaliștii au răspuns că acoperirea evenimentelor s-a făcut slab și partizan de către presa mainstream, în acord cu ordinele primite din redacție și cu interesele politice sprijinite de posturi și cvasi obiectiv de către noile media. Sunt însă și jurnaliști care consideră că demonizarea presei nu este corectă și nu aduce nici un beneficiu protestatarilor. Principalele distorsiuni în prezentarea evenimentelor, au ținut, în opinia jurnaliștilor intervievați, de numărul protestatarilor și de scopul pentru care ei protestau.

În cele ce urmează voi reda o parte din declarațiile unor jurnaliști cu privire la acoperirea subiectului Roșia Montană.

Ana Cărbunaru, Antena 3: „Aș prefera să mă abțin… dar oricum după criterii politice, fiecare după cum a bătut vântul. M-ați prins, hihi. Asta e cu no comment, dar… cine era cu partidul respectiv n-a dat despre partidul respectiv și cine ține cu partidul ălalalt a dat în el… adică știi tu.”

Mihai Munteanu, jurnalist de investigație la RISE Project: Presa mainstream a acoperit subiectul cu căcat, decontând astfel milioanele de euro pompate de Gabriel Resources. Presa alternativă, însă, și-a făcut treaba, are alt motor.”

Teodor Tiță, redactor-șef, Digi24.ro: Ca jurnalist, obligația mea e să înțeleg evenimentul un pic mai devreme, să-l relatez cât de onest pot. Presa are o tăcere vinovata, relatări puține – și sunt mândru că lucrez într-un loc unde s-a relatat – relatări oneste – nu cred că s-a greșit. Pe partea cealaltă e militantismul, cu care nu sunt de acord. Nu taci, nu ridici steagul, relatezi.”

Andra Matzal, coordonator Think Outside the Box: Faptul că am constatat că realitatea de la fața locului e alta decât cea construită pe canale (media) m-a îndârjit cumva să încerc să construiesc cât pot de bine alături de jurnalisti independenți sau cetățeni transformați în jurnaliști o versiune cât mai credibilă a realității.

Andi Laslău, producător Nașul TV: Sunt dintre jurnaliștii care au scris de la începutul acestui proiect, Roșia Montană, care am mediatizat cât am putut de mult ce vor să facă acolo în munții Apuseni și mai ales neregulile care stau în spatele acestui proiect. Cea mai mare parte a presei… s-au văzut contractele cine are și cine n-are. Eu ca cetățean eram aici, ca jurnalist nu știu dacă puteam fi. Ca jurnalist poți fi trimis chiar dacă postul are contract, dar fără să ai voie să dai ceva. Am trăit cenzura la alte posturi TV, nu pot să le dau numele.”

Ioana Moldoveanu, redactor-șef VICE: Ca jurnalist, însă, încerc să mă detașez de mase, pentru a relata obiectiv: nu cânt Tudor Gheorghe cu naționaliștii, nu mă joc Pacman cu jandarmii prin Centrul Vechi, nu țin pancarte și nici nu-mi doresc să-i iau lui Claudiu Crăciun portavocea din gură. În plus, în jurul unui protest umblă multe zvonuri și este foarte multă paranoia, căreia e bine să nu-i cazi în capcană, ca să nu dezinformezi.”

Paul Radu, jurnalist de investigație la RISE Project: Presa a acoperit foarte slab – atunci, duminică, nu a fost aproape nimc in presă sau au fost distorsionări, de la numărul oamenilor la motivația lor.”

Andreea Georgescu, reporter Digi 24: Nu m-am uitat foarte atent la TV, că nu e domeniul meu de activitate cu protestele, dar am văzut că nu s-a dat deloc în unele părți, în alte locuri s-a dat slăbuț, în unele părți a fost ok. La noi s-a dat ok, adică s-a dat ce a fost, ce părere au ei, ce părere are și Roșia Montană. Eu îi înțeleg pe colegii mei, cei care sunt aici nu au nici o vină, ei nu decid. Eu, personal, nu decid ce intră la televizor, sunt și alți șefi în redacție.

Sorin Năstase, reporter TVR: La TVR chiar s-au dat toate materialele și s-au dat imparțial. Adică s-a relatat doar protestul. Chestiile alea care se strigă în Piață despre toți [din presă], părerea mea e c-ar trebui să se refere exact la cine are restricții. Pe de altă parte, îi înțeleg și pe ăștia de la televiziunile comerciale pentru că au restricții de la patroni. Odată ce-ți intră nu știu câte sute de milioane de euro de la ăia, să tai dintr-odată toate spoturile… nu știu dacă pică bine.

Vlad Andriescu, reporter Adevărul: A existat o parte a presei care nu a scris absolut nimic. A existat o parte care a scris, dar a înfundat articolele. Au existat unele publicații trezite la viață, din varii motive. Și au existat cei prezenți în piață. Digi a fost, B1 a fost, dar poate și pentru că direcția e antiguvernamentală. Alte televiziuni au venit pe parcurs, dar au încercat să acopere într-un mod un pic senzaționalist subiectul.

Ovidiu Vanghele, jurnalist la Centrul de Investigații Media: Presa mainstream a fost mizerabilă în prima seară. Blocadă totală din partea unor tv de știri care altfel se îngălbenesc a breaking news din toate căcaturile. Apoi au incercat să revină, timid, la normal, însă încă sunt departe, extrem de departe de normal. Interesant – site-urile au fost ok, dar blogurile am vazut ca au fost extrem de pro-RMGC (cele pe care le-am vazut eu, cel putin).

Laurențiu Diaconu-Colintineanu, jurnalist multimedia la RFI: Au existat derapaje clare din partea unor televiziuni. În rest, demonizarea presei mainstream nu mi se pare nici corectă, nici utilă pentru scopul protestatarilor.”

Analizând evenimentele legate de Roșia Montană, observăm că asumpția lui Marshall Mcluhan privind televiziunea (“televiziunea este un mediu mult prea „rece” pentru a manevra subiectele controversate”) este adevărată. Presa scrisă și televiziunea în general au manevrat extrem de superficial subiectul până când evenimentele au escaladat stadiul de simple proteste spontane. În momentul în care protestele au deviat într-un fenomen social presa și mass media și-au schimbat atitudinea, însă nu au devenit nici pe departe obiective. Prezentarea evenimentelor s-a făcut partizan urmărindu-se nu informarea transparentă ci o serie de interese conexe, precum interese politice, economice și chiar interese individuale ale televiziunilor.

Ca urmare a comercializării media, jurnaliștii au încetat să mai fie instanțele neutre care relatează în mod obiectiv un eveniment, iar acest fapt a fost din plin sesizat pe perioada protestelor din Piața Universității și a celor din Roșia Montană. Jurnaliștii și-au asumat diferite posturi cei mai mulți mimând poziția jurnalistului martor. Spun mimând pentru că deși se aflau la fața locului și aveau imaginea reală a faptelor, marea majoritate au decis să prezinte evenimentele în acord cu diverse interese de culise, practic să distorsioneze adevărul și să ne facă să credem că evenimentele au alte scopuri sau cauze.

Capitolul 5 – Metodologia cercetării

Ceea ce mi-am propus să urmăresc în partea de cercetare a tezei sunt cauzele care determină apariția mișcărilor sociale și a protestelor în România după anul 2012, dar și ce anume a generat mobilizarea masivă a populației dat fiind faptul că, cel puțin în cazul protestelor împotriva proiectului de la Roșia Montană era vorba de o problemă mai degrabă locală.

Am decis să studiez aceste mișcări datorită participării masive care a caracterizat aceste procese, dar și datorită faptului că păreau să fie spontane și neasumate politic de vreun partid sau formațiune politică așa cum fuseseră protestele din 2012. Ceea ce mi-am dorit să analizez în partea de cercetare este ce anume a determinat această mobilizare masivă și ce impact au avut aceste proteste la nivel social. De asemenea am fost interesată să analizez dacă se poate vorbi de o redefinire a noțiunii de local, dat fiind faptul că protestele împrotriva proiectului minier de la Roșia Montană au avut loc nu doar în zona direct afectată de proiect ci și în marile orașe din România și în diaspora.

Spre deosebire de cercetările anterioare cu privire la mișcările sociale, mi-am propus să dezvolt un model integrativ de explicare a apariției fenomenelor de masă în România, pornind de la premisa că analiza protestelor prin perspectiva unei singure teorii oferă o imagine de suprafață de multe ori insuficientă pentru a putea trage niște concluzii relevante și generalizabile cu privire la proteste.

Din consultarea literaturii de specialitate cu privire la proteste am constatat că o parte din cauzele care au dus la apariția protestelor sunt specifice diferitelor teorii cu privire la proteste, însă nu există studii care să pună la un loc toate aceste cauze și să încerce să explice protestele folosind mai mult de 2-3 teorii.

Modelul pe care îl propun îmbină elemente specifice teoriei mobilizării resurselor, teoriei deprivării, teoriei culturale, teoriei acțiunii colective, teoriei protestelor ca proces politic, psihologiei sociale sau psihologiei organizaționale. Conform modelului pe care îl propun mișcările sociale sunt determinate de disfuncții în distribuirea resurselor, fricțiuni între diferite grupuri sociale, elemente ce tin de cultura organizațională, elemente ce țin de sistemul/contextul politic, elemente ce țin de aspecte economice, probleme comune împărtășite la nivel social, elemente psihologice, contextul social și elemente culturale.

Cercetarea a fost realizată într-o manieră calitativă deoarece eram interesată să analizez în profunzime cauzele care duc la mișcări de masă și mai puțin amploarea fenomenului, fără a minimiza însă importanța celui din urmă.

Întrebările de cercetare de la care am pornit demersul de cercetare sunt următoarele:

I1. Mișcările sociale apar ca rezultat al unor disfuncții existente într-o societate democratică.

I2. Mass media are un impact semnificativ în conturarea percepțiilor cu privire la mișcările sociale.

I3. Apariția mișcărilor sociale poate fi influențată de migrație și alte aspecte culturale.

Pentru a testa întrebările de cercetare mi-am propus să realizez interviuri semi-structurate cu persoane care au participat la protestele împotriva proiectului minier de la Roșia Montană, care au avut loc în București în anul 2013. Am ales să realizez interviuri semi-structurate deoarece m-ar ajuta să aflu mai multe informații cu privire la proteste de la cei intervievați, în funcție de experiențele acestora de pe durata evenimentelor.

Grila pe care am elaborat-o este structurată pe 4 piloni: participare civică, structura protestelor, influența mass media și efecte ale protestelor. Grila standard conține 16 întrebări la care s-au putut adăuga și altele în funcție de modul în care a decurs interviul cu fiecare dintre subiecți. Întrebările adiacente grilei au vizat obținerea de informații cât mai profunde cu privire la cauzele protestelor, structura acestora, grupurile de interese implicate, etc

Grila a fost inițial pretestată inițial pe 5 persoane care au participat la proteste, două de sex masculin și 2 de sex feminin cu vârste între 25 și 35 de ani, cu scopul de a vedea dacă întrebările sunt clare și ușor de înțeles pentru cei intervievați, dacă ordinea lor este logică sau dacă ar mai putea fi incluse și alte întrebări pe lângă cele existente. În urma pretestării persoanele intervievate au declarat că grila li s-a părut bine elaborată, că întrebările erau clare și logice, singura întrebare care a necesitat modificări fiind cea referitoare la structura și organizarea protestelor.

Având în vedere că vorbim de o abordare calitativă asupra fenomenului nu mi-am stabilit un număr fix de interviuri pe care să le realizez, numărul acestora depinzând de răspunsurile oferite de subiecți. Ceea ce am urmărit la nivelul răspunsurilor sunt patternurile de gândire cu privire la ceea ce generează și/sau influențează mișcările sociale.

Persoanele selectate în vederea realizării de interviuri au fost atât persoane care au participat cu regularitate la mișcări sociale, cât și persoane care au participat pentru prima dată la mișcări sociale, deoarece consider că este important de văzut dacă ei percep diferit cauzele care duc la apariția unor astfel de mișcări. De asemenea am încercat să am un raport echilibrat între participanți sub raportul sexului și al vârstei, deoarece consider că și aceste variabile pot influența percepțiile subiecților referitoare la proteste.

Limitele actualei cercetări pot ține de faptul că au fost analizate doar protestele din București și cu precădere cele din 2013 ce vizau proiectul minier de la Roșia Montană, celelalte mișcări fiind analizate fie ca generatori ai acestor mișcări, fie ca mișcări animate de acestea. Cercetările viitoare pot viza aspecte, neacoperite de prezenta cercetare precum mișcările împotriva proiectului minier de la Roșia Montană din alte orașe decât București sau din diaspora, sau protestele care au avut loc ulterior.

Bibliografie