Miscari Teroriste Si Securitatea Nationala In Orient

Cuprins:

Sistemul de securitate la inceputul secolului XXI. Impactul miscarilor teroriste

Sistemul de securitate in istoria lumii

De la securitatea nationala la securitatea internationala

Fenomenul terorist: aparitie si forme de manifestare

Evolutia miscarilor teroriste la nivel international

Organizatii teroriste in secolul XX

Atentate teroriste ale secolului XX

Impactul miscarilor teroriste post 11 septembrie 2001

“Ciocnirea civilizatiilor”: terorismul si evolutia democratiei occidentale

Securitatea regionala in zona Orientului Mijlociu

Complexe de securitate in Orient

Institutii de securitate regional

Impactul miscarilor teroriste asupra securitatii regionale

Strategii de combatere a terorismului

Studiu de caz

Orientul Mijlociu intre radicalismul Islamic si reconstructia democratica

Sistemul de securitate la inceputul secolului XXI. Impactul miscarilor teroriste

Sistemul de securitate din mileniul 3 trece printr-o perioada caracterizata de numeroase schimbari, schimbari la nivelul institutiilor si a organizatiilor ce promit eficientizarea mediului de securitate prin creearea de noi doctrine si metode de lupta impotriva amenintarilor si pericolele ce sunt adresate ei. Faptul ca scena globala este intr-o continua schimbare datorita numarului mare de entitati ce interactioneaza in interiorul acesteia duce la o crestere a complexitatilor de luarea deciziilor din politica interna si externa si cea de securitate. Pentru a se raspunde acestor noi provocari este nevoie de instaurarea unor noi forme de solidaritate ce ar putea gestiona acest spectru larg de tensiuni si riscuri.

Securitatea este un concept complex si controversat, la baza caruia stau sentimente si valori adanc inradacinate, iar oamenii o aseamana mai mereu cu un sistem ce poate proteja persoanele si natiunile.

Problemele de securitate apar cel mai adesea din cauza unor persoane, grupuri sau chiar state ce ameninta viata, integritatea fizica sau mijloacele de subzistenta ale altcuiva. Exemple bine conturate din punctul de vedere al afirmatiei de mai sus sunt cele date de teroarea traita de persoanele din Londra sau Berlin din timpul celui de-al doilea Razboi mondial sau a locuitorilor din New York atunci cand turnurile gemere World Trade Center au fost distruse.

La inceput de secol XXI, specialistii din domeniul politic afirma faptul ca factorul cel mai dominant al continutului si evolutiei relatiilor internationale este globalizarea, iar impactul asupra securitatii nationale este data de efectele pozitive si negative ale acesteia. Toate aceste dimeniune ale globalizarii trebuie exprimate in politicile si strategiile de securitate nationala si internationala. In acest fel, toate obiectivele importante ale securitatii (pacea, stabilitatea, colaborarea) preced aplicarea modelului de globalizare in care premisa principala este mentinerea securitatii interationale. Elementul principal al relatiei dintre securitate si globalizare il reprezinta integrarea succesiva, fiind cea care pregateste securitatea internationala si formalizeaza globalizarea.

Pentru realizarea acestei integrari si a relatiei dintre cele 2 elemente este nevoie de un sistem de securitate comun, bazat pe dezvoltare durabila si cooperare interstatala. Aceste prerogative definesc securitatea colectiva ce este privita ca o solidaritate colectiva, in care globalizarea nu este perceputa ca o dominanta, ci ca o concentrare pentru exitinderea ei. Securitatea colectiva poate fi definita drept un acord de securitate, regional sau global, in care statele se unesc ca un tot pentru protejarea securitatii fiecaruia dintre ele. In aceste conditii simplele aliante nu sunt de ajuns deoarece exista posibilitatea ca fosti aliati, concurenti sau adversari sa atenteze la pastrarea securitatii, lucru ce ne face sa ne dam seama ca securitatea colectiva nu este suficienta. Aceasta trebuie sa se extinda, aparand astfel securitatea prin cooperare.

Securitatea prin cooperare se refera la cooperarea a doua sau mai multe state pentru mentinerea securitatii, iar rezultatele acesteia ar putea fi realizarea stabilitatii la nivel global si extinderea sistemelor de securitate catre alte sisteme mai cuprinzatoare si integratoare.

Insa chiar daca s-au incercat creearea unor sisteme de securitate internationale sau s-a dezvoltat tot sistemul atat din punct de vedere institutional cat si din punct de vedere organizatoric inca exista multi factori care deterioreaza securitatea unui stat sau securitatea globala.

Marile transformari politice, sociale, economice cu care ne confruntam in prezent fac un mediu prielnic pentru dezvoltarea crimei organizate, aceasta extinzandu-si aria de activitate, lucru ce ingrijoreaza pe majoritatea statelor lumii. Aceste organizatii criminale nu fac altceva decat sa amenintete popoarele si sa atenteze la suveranitatea si la nivelul de democratie al acestora. Fiind organizatii foarte flexibile si adaptabile isi extend mereu acordurile si au parte de noi aliati ce le pemite accesul la noile tehnologii si mijloace tehnice moderne cu ajutorul carora reusesc sa provoace atac dupa atac.

Pentru prevenirea acestor atacuti tot mai multe state democratice sunt de parere ca doar impreuna pot face fata amenintarilor si de aceea se formeaza tot mai multe aliante pentru intarirea securitatii.

Riscurile prezentului nu pot fi combatute doar prin interactiunea de la nivel militar, politic sau social ci trebuie adaugate si alte directii de investigare, dintre care cel mai important este actiunea si interventia colectiva.

Avand in vedere evenimetele petrecute in ultimul deceniu din secolul trecut, sfarsitul Razboiul Rece si caderea regimului comunist, putem observa ca acestea au influentat direct strategiile de pastrare a securitatii. Dupa colapsul comunismului, noua zona de conflict modial devine Orientul Mijlociu, lucru ce da avant terorismului, traficului de arme, droguri si fiinte umane.

Orientul Mijlociu devenind acum punctul principal al conflictelor si fiind vecin cu tarile europene, Cipru si Turcia si Marea Neagra, aduce numeroase amenintari asupra intregii Europe, lucru pentru care aceasta incearca mentinerea securitatii pe intreg teritoriul prin implementarea diferitelor programe si diferitelor actiuni de prevenire.

In acest context sunt promovate doua concept ale securitatii: “securitatea democratica”, prin care se doreste dezvoltarea democratiei excluzand razboiul dintre statele ce adopta acest sistem si “securitate prin dezvoltare”, ce se refera la o crestere proportionala a securitatii statelor si nelul economic.

O constanta a realitatii, supranumit si “cancerul mileniului trei” sau “al treilea razboi mondial”, terorismul nu reuseste decat sa instaureze panica printre cetateni si sa produca cat mai multe victime si daune materiale, acestea fiind si scopul sau.

Chiar daca mediul international de securitate se confrunta si cu alte problem, cum ar fi amenintarile de natura politica, sociala si economica, amenintarea din partea gruparilor teroriste ramane principalul inamic. Miscarile teroriste au acaparat lumea civilizata si au devenit implicatii globale greu de prevenit si invins. Daca la inceputurile sale acesta isi manifesta mania doar asupra sistemului social prin gesture criminale, in prezent isi indreapta actiunile extreme de violente impotriva ordinii de drept si inafara normelor internationale.

Ely Karmon, cercetator la Institutul de Combatere a Terorismului din Herzlyia (Israel), afirma intr-un interviu acordat in 2007 ca, chiar daca inceputul de secol este sub domnia stiintei, ordinea mondiala este tot mai amenintata de fenomenul terorist. In interviul acordat Jurnalului National despre “butoiul cu pulbere” din Orientul Mijlociul si despre conflictele vechi de sute de ani, cercetatorul afirma si faptul ca fenomenul terorist nu este singurul lucru infricosator ce se desfasoara pe acele meleaguri, ci si faptul ca puterea nuclear a Iranului poate deveni o problema a zilelor noastre, o alta problema ce ameninta securitatea globala.

Sistemul de securitate in istoria lumii

Inca din cele mai vechi timpuri colectivitatile umane au fost preocupate de prezervarea identitatii, suveranitatii, independentei si a integritatii teritoriale. Statele, considerate structuri politice bine organizate ale comunitatii umane au incercat si chiar au reusit dezvoltarea conceptului de securitate nationala pentru a apara si promova interesele acestora.

Neputand fi obtinuta doar prin forte proprii, securitatea nationala necesita cooperare intre state, acestea avand preocuparea majora implementarea de politici de securitate proprii in concordant cu politicile externe. Secolul XIX introduce metoda “echilibrului de putere” pentru apararea securitatii, iar in timp lucrurile incep sa evolueze, secolul XX faciliteaza dezvoltarea unor organizatii de securitate coolectiva, precum Liga Natiunilor sau Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord.

Securitatea devine in timp un concept complex si multidimensional, lucru ce face sa nu existe o definitie concreta, definirea termenului putand fi facuta in doua moduri diferite: unul general si condensate si unul larg si mai complex.

Termenul de securitate provine din limba latina, din cuvintele “securitas” si “securitatis” si poate fi definit drept lipsa unei primejdii, dar si o stare de calm si pace. Natiunea de securitate nu prezinta doar circumstantele care determina o stare de liniste, protective, ci si masurile ce sunt luate pentru prevenirea pericolelor.

Conceptul de securitate a primit o bogata gama de definitii. In literatura politologica Americana, dar si in discursul politic, conceptul de securitate se concentreaza pe provocarile si amenintarile de natura militara si nemilitara care vizeaza interesele nationale americane oriunde in lume. Dictionary of American Government defineste securitatea ca o conditie a avantajului militar sau de aparare, o pozitie avantajoasa in relatiile international si o situatie de aparare ce permite rezistenta impotriva unor acte distructive, interne sau externe.

Dictionarul de Relatii Internationale defineste securitatea drept absenta amenintarilor asupra unor valori importante. Colegiul National De Aparare (Canada) foloseste cel mai des conceptul de securitate nationala si il defineste astfel: apararea nivelului de viata acceptabil al populatiei, comparabil cu spiratiile si nevoile esentiale si legitime ale altora. Carta Alba a Securitatii si Apararii Nationale afirma ca securitatea urmareste sa asigure independent si integritatea teritoriala a statului sau a proprietatii, sigurantei si dezvoltarii durabile a societatii. In acceptiunea Universitatii Nationale de Aparare (Romania), securitatea nationala poate fi definite ca o stare in care trebuie sa existe un stat pentru a se putea dezvolta liber si actiona neingradit, pentru promovarea intereselor fundamentale proprii.

Evolutia sistemului de securitate in istoria lumii este strans legata de evolutia relatiilor international, evolutia relatiilor dintre oameni. Realizarea relatiilor international in decursul istorie s-a diferentiat de la zona la zona, de la continent la continent, de la stat la stat, in functie de interactiunea factorilor sociali, economici sau politici din fiecare stadiu istoric.

Relatiile dintre oameni dateaza dinaintea formarii statelor, acestea producandu-se intre grupuri (entitati tribale) si pot fi socotite drept relatii internationale. Obiectivul principal al acestor relatii era cel economic, ceea ce impulsioneaza populatiile dintr-un continent mai indepartat sa intretina relatii de afaceri cu personae din alte zone. In aceasta perioada conceptual de securitate nu era cunoscut, acesta aparand mult mai tarziu, insa popoarele inca nu foarte bine definite, aveau diferite metode de a se apara de inamici, lucru ce ne face sa ne gandim ca aceste metode pot fin comparate cu programele de securitate implementate in zilele noastre.

Odata cu aparitia statelor se extind si relatiile internationale, in mare parte datorita existentei statului sclavagist. Existent acestui stat impulsioneaza extinderea relatiilor dintre oameni, dar si produce primele situatii conflictuale, din cauza faptului ca acestea polarizau puterea asupra statelor mici si neevoluate. In acest caz statele mici nu dispuneam de un sistem de securitate ce le-ar putea apara de inamicii mai puternici.

In epoca in care monarhiile sunt situate in prim-plan, se produc structure noi ce situeaza relatiile dintre state in centrul atentiei. Raporturile dintre state fiind mai stranse apare si nevoia de instituire a unor institutii si politice de securitate ce pot apara statele. In Anglia si Franta secolelor XVI si XVII armata era principalul actor ce intervenea in problemele legate de securitate.

Cele doua razboaie mondiale instaureaza nelinistea si haosul in majoritatea statelor europene, cat si inafara continentului, iar sistemul de securitate este slabit din toate punctele de vedere sau chiar inexistent.

Perioada Razboiul Rece, perioada in care conceptul de securitate avea un rol secundar, distingea doua abordari ce dominau gandirea referitoare la problema securitatii nationale: scoala realista si scoala idealista. Scoala Realista de Relatii Internationale, dezvoltata de E. R. Carr si H. Morgenthau, avea in centrul atentiei conceptul de putere, securitatea derivand din pozitia dominanata a unui actor ce are suficienta putere pentru a se impune pe scena internationala; adeptii acestui curent ofereau conceptului de securitate un inteles restrains, asemanand securitatea cu puterea militara. Aceasta prima abordare defineste securitatea ca un derivate al puterii. Abordarea Scolii Realiste aseamana securitatea cu o consecinta o pacii. Creata in jurul Ligii Natiunilor, idea de pace durabila sustinuta de idealisti este singura ce poate asigura securitatea tuturor.

Pe langa aceste doua scoli de gandire, exista si trei principale curente de gandire ce s-au axat asupra studiului securitatii.

Pozitivismul incearca o abordare obiectiva asupra studiilor strategice si studiilor de securitate, nepunandu-si problema ontologiei si a epistemologiei securitatii. Specialistii fac distinctia intre abordarea traditionalista a studiilor de securitate ce au o viziune centrata pe stat si dimensiunea militara si abordarea vasta a securitatii ce largeste agenda prin introducerea analizei problemelor militare si nonmilitare.

Constructivismul foloseste in studiul securitatii ontologia subiectiva si epistemologia obiectiva, ceea ce inseamna ca lumea este construita social, putand fi masurata si analizata cu mijloace stiintifice specific.

Postmodernismul este caracterizat orin existenta unei mari game de studii de securitate. Specialistii acestui curent abordeaza studiile de securitate intr-o maniera subiectiva, fiind de parere ca lumea, produsul interactiunii sociale, nu poate fi analizata sau masurata cu usurinta. Studiile postmoderniste si rezultatele acestora aduc cateva nelamuriri in legatura cu rolul pozitivismului in studiul securitatii.

Caracteristica acestor curente de gandire este Scoala de la Copenhaga (Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde), care doreste largirea sferei de definire a securitatii. Viziunea Scolii ofera o metoda constructivist ace presupune incoporarea principiilor traditionaliste si eliminarea frontierelor dintre securitate si economie. In legatura cu definitia data securitatii (intelegerea amenitarilor aduse unui obiect ce este puternic valorizat), reprezentantii acestei scoli considera ca aceste emintari se pot manifesta in diferite context politice sau domenii ale vietii.

In epoca post Razboi Rece, James N. Rosenau, este o figuta marcanta ce este preocupat de studiile de securitate, el realizand o corelatie interesanta intre teroia complexitatii si conceptul de securitate. Aceasta teorie a complexitatii investigheaza dinamica sistemelor nonlineare (sisteme in care intrarile (input) si iesirile (output) nu sunt proportionale, relatia cauza-efect nu este evident si fenomenele din interiorul sau nu sunt previzile, dar se pot auto-organiza) ce nu poate fi completata de sistemle lineare caracteristice masurarii unei lumi neregulate. In paralele cu corelatia dintre teoria complexivitatii si conceptual de securitate, Rosenau studiaza mediul international de secutitate dinaintea si dupa razboiul dintre URSS si SUA, Razboiul Rece. Concluzia la care ajunge in urma studierii celor doua perioade este ca dupa incheierea Razboiului Rece apare o noua epoca, o epoca a contradictiilor: dispare dominatia din sistemul international si totusie acesta devine mai puternic; suveranitatea este erodata, dar valorizata; statele se transforma, dar nu dispar.

De la securitatea nationala la cea internationala

Dupa incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial, teoreticienii din diferite state au sesizat faptul ca pentru a apara idealurile unei tari nu este suficienta existenta un singur organism de forta, o armata puternica, ci este nevoie de ceva mai mult. Pericolele si amenintarile ce vin din afara unui stat, sau chiar din interiorul acestuia nu pot fi rezolvate in totalitate de o armata, prin urmare, in ultimul deceniu se impune o noua conceptie, conceptie cu privire la securitatea nationala.

Conceptul de securitate nationala ia amploare in perioada post razboi rece, atunci cand apare un nou climat international fara prea multe amenintari la adresa securitatii fizice a statelor. Sociologii si analistii timpului nostrum folosesc folosesc o gama larga de concept ce fac parte din securitatea nationala: securitatea colectiva, securitatea cetateneasca, securitatea juridical, securitatea politica, securitatea economica, securitatea cultural, securitatea militara si securitatea ecologica.

Securitatea nationala poate fi definita drept gradul de satisfacere a intereselor nationale a unei tari, dar si ansamblul de masuri luate pentru a promova interesele respective si apararea lor impotriva unor riscuri, pericole sau amenintari de orice natura.

Frank N. Trager si F. N. Simonie definesc securitatea nationala acea parte a politicilor guvernamentale ce are obiectiv major creearea conditiilor politice, nationale si international, favorabile pntru protejarea si extinderea valorilor nationale indispensabile impotriva potentialilor adversari sau impotriva celor déjà existenti.

Istoria conceptului de securitate nationala se intinde pe mai multe secole, insa abia dupa cel de-al doilea Razboi Mondial este din ce in ce mai utilizat, in mare parte in discursurile politice. Primul pas facut in dezvoltarea acestui concept il reprezinta incheierea Pacii de la Westfalia, 1648, cand cardinalul francez Richelieu introduce sintagma “ratiune de stat”, care mai apoi, in secolul XX, devine elementul central al conceptiei de securitate nationala. In 1947, in Statele Unite ale Americii este adopata Legea privind securitatea nationala, care chiar daca avea un caracter predominant politico-militar, face un prim pas in dezvoltarea conceptului. Cativa ani mai tarziu, mai exact in 1969, Guvernul Federal din Germania face cunoscuta directia in care se indreapa politica de aparare a statului, si anume sper o politica de securitate. Astfel, in 1970, este format Consiliu Securitatii Federale, dar si un Grup pentru probleme politice de securitate.

Caderea Cortinei de Fier, incheierea Tratatului de la Varsovia si dezmembrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste fac statele ce existat pana acum sub influenta aduse de acestea sa adopte la nivelul de conducere statala documente sau proiecte programatice ale securitatii nationale. Cateva din aceste documente au fost emise in Bulgaria si Ungaria in 1989 – Conceptul National de Securitate al Republicii Bulgaria si Principiile Politicii de Securitate al Republicii Ungare sau in Cehia si Romania in 1990 – Strategia de securitate a Republicii Cehe si Strategia de Securitate Nationala a Romaniei.

In aceeasi perioada si tarile Aliantei Nord-Atlantice publica astfel de documente, SUA adoptand periodic Conceptia de securitate nationala, iar Franta sau Marea Britanie publica, la numite interval de timp, asa-numitele Carti Albe (ale secutitatii si/sau de aparare).

Este evident faptul ca toate aceste documente emise in diferitele colturi ale globului pamantesc demonstreaza faptul ca securitatea nu mai este privita ca un deziderat al vietii internationale, ci ca o valoare nationala de o importanta vitala.

Securitatea internationala desemneaza, pe de o parte, rezultanta nivelului de securitate a statelor si al pericolelor ce le pandesc, pe de alta parte, obiectivul creearii unor conditii favorabile in care securitatea nationala a fiecarui stat sa fie respectata pe deplin. Ideea de securitate internationala este intalnita inca de la sfarsitul Evului Mediu, atunci cand preocuparea statelor de a pune pacea in prin plan dobandeste un caracter sistemizat.

Conform documentelor emise de Organizatia Natiunilor Unite, securitatea internationala inglobeaza la randul ei mai multe concepte proprii, cum ar fi: securitatea colectiva, securitate comuna, securitate egala, coexistenta pasnica, echilibru de forte, s.a.

Securitatea colectiva reprezinta o prima incercare de a institutionaliza si respecta primatul dreptului international in scopul de a intari sistemele de securitate a tuturor natiunilor. Aceasta este privita ca un angajament mondial facut in favoarea pastrarii pacii si securitatii internationale. Obiectivul principal al acestui tip de securitate oferirea protectiei collective intereselor fundamentale ale natiunilor prin renuntarea la forta si promovarea unor principii de reglementare pasnica a diferendelor dintre state.

Securitatea comuna ia nastere in anii ’80 datorita unui raport al Comisiei Independente a O.N.U. privind problemele dezarmarii si a securitatii. Conforma raportului, securitatea comuna trebuie sa implice doua aspecte importante: recurgerea la mijloace internationale fata de mijloacele nationale de asigurare a securitatii si recurgerea la mijloace pasnice in detrimental celor care folosesc forta.

Securitatea egala apare pentru prima data intr-un comunicat incheiat intre SUA si URSS in 1972, potrivit caruia partile isi declarau intentia de a limita armamentele ofensive strategice si de a purta negocieri in spirit de bunavointa. Chiar daca atinse obiectivele enuntate in comunicat, conceptual securitatii egale esueaza atunci cand sunt introduce in ecuatie statele mai mici ce se diferentiaza enorm din punct de vedere militar fata de cele doua mari puteri.

Coexistenta pasnica se afirma dupa incheierea primului razboi mondial si consacreaza renuntarea la razboi ca singurul mod de rezolvare a problemelor dintre state si intareste ideaa ca rezolvarea acestora prin intermediul tratatelor este cea mai indicata. Aceasta constituie un mijloc eficare de a intari increderea dintre natiuni si trebuie aplicata, in mod universal tuturor statelor, indiferent de caracteristicile fiecaruia.

Fenomenul terorist: aparitie si forme de manifestare

Una din marile probleme cu care se confrunta comunitatea mondiala este terorismul international. Terorismul ia in mileniul trei noi dimensiuni, amplificandu-se in volum si severitate, putere si influenta, iar masurile de combatere devin tot mai insuficiente pentru a controla situatia de la nivel international.

Fiind parte a existentei omenirii, acesta s-a manifestat in diferite moduri, de la terorismul pesterii pana la ciberterorism. Mijloacele folosite de acesta au fost mereu altele, in functie de perioada in care a luat amploare, insa esenta a fost, indifferent de epoca, aceeasi: distrugere, ucidere, infricosare. Modul de actiune al organizatiilor teroriste ce nu respecta nici un fel de regula sau norma de drept international creste gradul de periculozitate al actiunilor intreprinse si mareste eficienta in mod surprinzator.

Notiunea de terorism este cunoscuta de catre omenire inca din antichitate, iar termenul provine din limba latina – “terror, terroris”, ce poate fi tradus prin frica, teama, teroare. Etimologia cuvantului este asociata cu verbul francez “terroriser” ce a intrat in vocabularul francez abia in 1796.

Fenomenul terorist este cunoscut inca din cele mai vechi timpuri si a fost cel mai des asemanuit cu actele de violenta sau a atentatelor indreptate asupra elitelor. Personaje importante sin Antichitate ce au fost victime ale unor astfel de atentate: Pompei (46 i. Hr.), Cezar (44 i. Hr.) sau Nero (37 i. Hr.).

Legiunile militare romane foloseau teroarea drept arma impotriva populatiei inamice, cu scopul de a o supune, insa aceste sunt mult mai vechi. Administratia romana a imprumutat de la antici aceste metode de supunere, pe care cu timpul a reusit sa le dezvolte ajungand la conflictele religioase din Pantenon.

Romanii si triburile barbare practicau “terorismul de stat” prin care obtineau efecte precum fuga, supunerea si uneori razvratirea. Un exemplu de razvratire asupra atacurilor de teroare este dat de Rascoala lu Spartacus, eveniment ce a uimit epoca romana. Aceasta razvratire a reusit sa demonstreze un pricipiu major al fenomenul terorist ce a guvernat si inca mai guverneaza lumea: “la teroare se raspunde prin teroare, iar la violenta se raspunde tot prin violenta”.

Intalnit si in epoca medievala prin ordinul Islamic secret cunoscut sub numele de “asasinii”, terorismul este folosit ca arma politica. Este cunoscut faptul ca membrii acestui ordin actionau sub influenta substantelor halucinogene, dar si faptul ca “asasin” desemneaza “consummator de hasis”. Acesti asasini au folosit crima organizata pentru a induce teroarea, transformand atentatele in arma politica, fara a intrebuinta insa otrava sau alte arme ce ar fi fost mai la indemana si mai usor de utilizat.

“Asasinii” din Evul Mediu si-au facut aparitia odata cu conflictul dintre cruciati, ce au dorit eliberarea Mormantul Sfant si Ierusalimul de sub domnia credinciosilor lui Muhammad si bastinasi, care ii socoteau pe invadatori necredinciosi. Membrii sectei musulmane “hashihishin” (asasinii) erau considerati fara scrupule si cei care imprastiau teroarea deoarece ii ucideau fara nici o remuscare pe credinciosi. Din acel moment “asasin” a devenit acea persoana care ucide cu cruzime. Odata cu acest prerogativ a luat nastere si o credinta sectara prin intermediul caruia a muri pentru Allah nu poate insemna decat bine, gestul fiind rasplatit prin plasarea celui ce se jertfeste direct in Paradis. In urma acestor evenimente apar Intifada si Jihadul Islamic, ce stau la baza terorismului. Intifada si Jihadul sunt denumiri ce le dau musulmanii atacurilor asupra evreilor si a celor ce ii sustin, indiferent de religia lor.

Terorismul inseamna in sens larg infricosarea unei populatii prin acte de violenta, iar prin terorism ca mod de actiune se intelege practicarea terorii. Neavand o definitie proprie, fiind un termen atat de complex au aparut mereu dificultati in a gasi o definitie concreta.

T. Givanovich a incercat o definire a termenului terorism astfel: act ce doreste provocarea sentimentului de teama, act ce apare ca ca o intimidare din toate punctele de vedere.

Terorismul poate fi explicat ca o metoda de a stapani masele si actiunile membrilor sai prin constrangere sau intimidare.

Fenomen extreme de complex si controversat, terorismul a reusit sa primeasca numeroare definitii din partea numeroaselor organizatiilor international sau datorita actelor normative ale unor state.

Liga Natiunilor (1937) defineste terorismul drept totalitatea actelor criminale indreptate impotriva unui stat ori planificate pentru a crea stari de teroare in mintea unor persoane, unui anumit grup sau a intregului stat. Codul Federal al Statelor Unite ale Americii a incercat definirea termenului punand persoana in centrul atentiei, astfel terorismul inseamnand folosirea ilegala a violentei sau a fortei impotriva unei personae sau proprietati, pentru intimidarea populatiei civile sau a unui parti din aceasta, infaptuit in scopul atingerii unor obiective politice sau sociale. Dictionarul Explicativ al Limbii Romane defineste termenul de terorism ca fiind totalitatea actelor de violent comise de un grup sau de un regim reactionar.

Toate definitiile aduse termenului de terorism fac referire la natura emotionala a individului si la conotatia negativa adusa de acesta, insa exista si autori precum Xavier Raufer ce stigmatizeaza terorismul drept “arma celui slab indreptata impotriva celui puternic sau atacul viespei impotriva elefantului”.

Cunoscut de cand lumea, cu un cuvantul ce il desemneaza aparut si recunoscut abia in 1798 datorita Dictionarului Academiei Franceze si cu peste 100 de definitii date de numerosi autori in secolul XX, terorismul marcheaza inceputul secolul XXI, fiind asemanat cu un razboi asimetric in centrul caruia sta asimetria cultural, dar si cea religioasa.

Fiind atat de cunoscut si raspandit specialistii ce studiaza fenomenul terorist sunt de parere ca la baza acestor acte de teroare stau acte motivationale ce tin de politica, cultura, stare psihologica si rationala. Este foarte bine cunoscut faptul ca pe intreg globul pamantesc exista o multitudine de culture ce impart valori diferite, lucru ce face ca individual sa reactioneze intr-un mod ce pare irrational asupra observatorilor de afara. Valorile cel mai des amenintate sunt limba, religia sau pamantul natal, acestea ducand la violente asupra persoanelor care atenteaza asupra suveranitatii grupului. Un alt element important ce motiveaza actele teroriste tine de nedreptatea politica. Indivizii sunt tentati sa creada ca orice nedreptate sau injustitie politica poate fi inlaturata doar prin metode violente, astfel ajungandu-se la “tactica ultimei solutii”. Motivatia psihologica de care are parte fenomenul terorist deriva cel mai adesea din insatisfactiile si neimplinirile personale ale teroristului. Teroristii pun pe prim plan membrii grupului din care fac parte, iar justificare existentei grupului se face cel mai adesea prin acte de teroare, acte ce-l ajuta sa-si mentina legitimitatea. Terorismul rational poate fi considerant un terorism bun, deoarece teroristul va gandi inainte de a actiona in termini rationali, va cauta alte cai de a-si atinge obiectivele fara a implica prea multe costuri sau acte violente. Acesta actioneaza in tocmai ca si un commandant militar sau un manager.

Secolul XXI este marcat de fenomenul terorist, fenomen ce ia amploare pe zi ce trece din cauza numeroaselor conflicte de la nivel global, dar si din cauza nevoii de atacare si folosire a violentei sau afirmare a persoanelor ce comit astfel de fapte. Intreg fenomenul este atent studiat, tot mai multi specialisti incerca scoaterea la iveala a cat mai multe informatii despre acesta, insa cauzele ce stau la baza acestui “razboi” au fost ignorate, fiind putine lucrarile ce trateaza problema cauzelor ce genereaza acest fenomen.

In timpuri diferite si cu mijloace la fel de diferite s-a incercat combaterea fenomenului terorist, iar multi autori afirma cu tarie ca inainte de toate este nevoie de a identifica cauzele sale si apoi incercarea de a le elimina, astfel ar putea dispare si intreg fenomenul. La fel ca si terorismul si cauzele sunt vechi si adanci, la originea lor aflandu-se decalajul nord-sud, diferenta dintre bogati si saraci, diferenta ce adesea starneste si intretine resentimente la nivelul psihicului individual si colectiv.

Odata cu dorinta de a explica si de a identifica cauzele terorismului au aparut o serie de intrebari, majoritatea cu raspunsuri plauzibile, ce ne-ar putea ajuta sa ne dam seama de ce o persoana alege sa devina terorist. Sunt autori care afirma ca persoana nu alege sa comita acte teroriste din cauze politice, culturale sau conditii sociale, ci din cauze personale, pentru a se afirma in interiorul unui grup sau al societatii, cel mai des.

In cele mai multe analize a intreg fenomenului si a cauzelor acestuia accentul se pune doar pe cauze politice si ideologice, lucru ce este total gresit deoarece este evident faptul ca nu doar mediul politic sau anumite ideologii pot starni inamici, ci si culturi si traditii diferite, religia sau clivajele sociale. Profesorul de origine sarba Vojin Dimitrievic de la Facultatea de Drept din Belgrad afrima ca “anumite origini ale terorismului pot fi deplorabile in sine, datorita situatiilor penibile (de exemplu rasism, colonialism, violarea drepturlor omului), in timp ce altele nu sunt astfel, daca se tine seama de faptul ca teroristii, in ansamblul, provin din minoritati frustrate.” Acesta delimitare ale originii terorismului sta la baza esecului prevenirii si combaterii terorismului, astfel ca inexistenta unei intelegeri limpezi ale cauzelor ce conduc la acte de terorism sau a comunitatii internationale ce nu reuseste sa ajunga la un punct comun in ceea ce priveste acest fenomen ingreuneaza din ce in ce mai mult incercarile de a controla acest cerc vicios.

Facand o analiza amanuntita a fenomenului terorist se pot evidentia o serie de cauze proprii etapei actuale de dezvoltare a omenirii: conflictele sociale din diversele state ale lumii (religioase, politice, economice, rasiste, extremiste, nationaliste); conflictele politico-militare dominate de interese majore in interiorul carora lupta pentru putere nu are limite, avand de cele mai multe ori sprijin extern din partea organizatiilor de tip criminal sau chiar din partea teroristilor; expansiunea continuat si accentuate a fundamentalismului Islamic.

Conflictele si atacurile teroriste din zona Orientului Mijlociu nu sunt fenomene spontane, ci are cause obiective: 32 de ani de acopatie israeliana pe tinuturile palestiniene si exproprierea terenurilor si contruirea de localitati israelene pe aceste meleaguri; ocupatia israeliana a unei parrti considerabile din teritoriul Libanului si schimbarea raportului dintre cele doua grupari religioasa din aceasta tara (musulmani si crestini) in favoarea musulmanilor; problemele cu care se confrunta desidentii din Arabia Saudita din cauza ca guvernul refuza extinderea derptului de a participa la viata politica a intregii populatii, violarea tot mai intalnita a drepturilor omului si coruptia mnifestat in randul familiei regale.

Alte cauze la fel de importante ce favorizeaza aparitia si dezvoltarea terorismului pot fi: institutii insuficiente sau prost structurate ce au atributii in prevenirea si combaterea actelor infractionale grave; tendinta de crestere a unor fenomene infractionale (crima organizata, traficul de droguri sau armament, imigratia) si stransa legatura a acestota cu activitatea terorista; necoordonarea la nivel global, zonal, regional al masurilor antiterorsite; reducerea sau desfiintarea unor forte armate conventionale sau speciale apartinand in mare parte fostelor state socialiste ce au dus la alipirea unor fosti specialist din cadrul acestora organizatiilor si gruparilor teroriste.

La fel de importante ca si cauzele amintite pana acum sunt si cele de natura politica. Chiar daca nu stau 100% la baza actelor teroriste, acestea favorizeaza in acest mileniu 3 mare parte a atacurilor terorista. Cele mai importante cauze de natura politica sunt urmatoarele: discriminarea rasiala, politica de dominatie, expansiune si hegemonie; amestecul unor indivizi proveniti din exterior in treburile interne ale unui stat; emigrarea fortata a populatiei; incalcarea drepturilor politice, sociale sau economice; saracia, foametea, mizeria, frustrarile de orice fel; intensificarea activitatilor unor organizatii fasciste, neofasciste sau extremiste; coruptia, influenta grupurilor mafiote; traficul de droguri si armament; rata mare a somajului din anumite tari.

Pe langa toate aceste cauze conventionale amintite in lucrarile de specialitate, la baza atacurilor teroriste stau si alte cauze, cauze mai putin importante, dar care influenteaza aceste acte de violenta. Printre aceste cauze intalnim cel mai des nevoie de a transmite un mesaj sau obtinerea de bani sau avantaje. Din dorinta de a transmite un anumit mesaj sau de a atrage atentia asupra starii de fapt se comit fapte de violent, teroristii fiind in acest caz mai interesati de cantitatea si calitatea timpului petrecut in fata auditorului decat de numarul de victime ce il provoaca. Obtinerea de bani si avantaje este tot impul in avantajul gruparilor teroriste, lucru pentru care sunt dispusi sa faca orice pentru acestea, aceste resurse fiindu-le de mare ajutor pentru a-si mentine organizatia sau pentru a si-o mari.

Cauzele aparititei si mentinerii fenomenului terrorist sunt multiple, dupa cum am amintit si in cele relatate pana acum, insa la fel de multe sunt si scopurile pentru care teroristii pun la cale diferite atacuti sangeroase. Scopurile generale ale terorismului sunt multiple, dintre cele mai importante amintim: realizarea unor scopuri politice; atragerea atentiei opiniei publice interne si internationale asupra necesitatii solutionarii unor nedreptati la care este supus un grup social; abuzarea autoritatiii regimurilor politice din anumite tari prin cearea de panica, nesiguranta si incertitudine; influentarea anumitor personalitati, organism sau guverne, in solutionarea unor problem de natura sociala, politica sau economica; razbunarea fata de personatitati, organism sau gverne pentru prejudiciile aduse grupului prin anumite masuri luate; realizarea unor scopuri militare; fanatismul religios.

Alaturi de cauze si scopuri, la fel de importante sunt si formele de manifestare ale fenomenului terorist. Aceeasi problema ca si in cazul definirii termenului de terorism o intalnim si in ceea ce priveste formele de manifestare, neexistand un punct de vedere comun, unanim acceptat, exista numeroase criteria de clasificare a acestora.

In functie de modalitatile prin care poate fi indeplinit scopul propus, terorismul poate fi direct si indirect. Terorismul direct presupune ca actiunea sa vizeze direct si nemijlocit scopul propus, iar terorismul indirect este un tip de actiune prin care se comite un act ce reprezinta o infractiune ce precede actiunea terorista propriu-zisa.

In raport cu elementul psihologic ce-i impulsioneaza pe membrii organizatiilor sau a grupurilor sa actioneze avem: terorism de drept comun, terorism politic, terorism social, terorism religios si terorism cultural. Terorismul de drept comun este acel terorism care care cade sub incidenta legii ca o infractiune obisnuita, dar la care metoda de executare este caracterizata de teroare. Exemple de astfel de acte sunt actiune ce au drept scop indeplinirea unui obiectiv personal (obtinerea unor sume de bani pentru asigurarea protectiei) sau cele care imprima o stare de teroare victimelor, care pot fi indivizi izolati sau grupuri de persone. Terorismul politic este caracterizat prin faptul ca elemental principal al infractiunii este de ordin politic, actul de teroare fiind indreptat asupra statului, organelor sale sau reprezentantilor datorita unor cauze ce tin de organizare politica sau a formei de stat. obiectivele principale ale acestuia sunt cucerirrea puterii politice prin violenta, opozitia la imperialism, lupta pentru idetentitate, putere si influenta. O mare parte a organizatiilor teroriste din prezent poarta amprenta asupra capitalismului, insa in realitate este vorba de o lupta pentru putere. Terorismul social are ca scop principal impunerea unei ideologii sau doctrine sociale sau economice pentru distrugerea sau schimbarea ordinii sociale ale unei natiuni. Cel mai adesea consecintele acestor forme de terrorism sunt resimtite doar de statul in care se produc, insa sunt si cazuri in care sunt afectate si statele vecine.

Terorismul religios este considerant asocierea dintre religie si terorism. Nu foarte raspandit in anii secolul trecut, a luat amploare odata cu aparitia terorismului international, cand existau 13 grupari cu motivatii religioase a caror actiuni nu erau catalogate drept apartinand terorismului religios. Lucrurile au evoluat in timp, in present aproximativ 20% din grupurilor teroriste actioneaza pe intreg globul invocand motive religioase pentru actiunile lor. Terorismul religios vizeaza lumea intreaga, insa cea mai afectata este civilizatia occidentala. Analistii fenomenului terorist afirma ca cauzele principale ce stau la baza terorismului religios au stransa legatura cu nivelul foarte scaut de trai din tarile musulmane (Afganistan, Irak, Palestina). Pe langa acest nivel de trai scazut, izolarea politica, economica si sociala pot duce la reactii violente din partea acestora.

Terorismul cultural are drept principal scop distrugerea valorilor unui stat; nu este considerant un mijloc de confruntare, ci unul de devastare a sistemului de valori. Diferitele forme ce le imbraca acest fel de terorist sunt pornografia, filme sau productii ce cultiva violent sau distrugerea de simboluri (ce s-a incercat in atentatele de la 11 septembrie 2001).

Luand in considerare spatiul in care se desfasoara actiunile teroriste si intinderea efectelor create, terorismul poate fi national sau international. Terorismul national se manifesta adesea sub forma terorismului politic sau social, avand ca scop final destabilizarea ordinii publice prin creearea unor stari de panica si haos in urma unor atentate asupra vietii, sanatatii si libertatii adversarilor. Terorismul international urmareste sa complice sau sa destrame relatiile dintre state, sa inlature anumiti oameni politici sau sa intimideze politica interna sau externa a unui stat. Actele teroriste internationale sunt cel mai adesea pregatite intr-un alt teritoriu decat in cel unde actiunea trebuie desfasurata; exista posibilitatea ca activitatile criminale sa se prelungeasca pe teritoriul a mai multor state (ex: deturnarea unui avion).

Conforma Conventiei Europene de la Strasbourg pentru Reprimarea Terorismului din 1977, terorismul international trebuie analizat cu ajutorul urmatoarelor aspecte: nationalitatea autorului si/sau a complicilor, nationalitatea victimelor, teritoriul unde s-a pregatit, actionat si provocat efectele actului terrorist si teritoriul unde s-a refugiat autorul.

In raport cu mijloacele utilizate de grupurile teroriste avem: terorism traditional, terorism electronic, terorism nuclear si terorism chimic si biologic. Terorismul traditional este reprezentat de actele ce se comit prin folosirea de mijloace accesibile si frecvent intalnite: atacuri cu bomba, masini capcana, atacuri asupra unor personalitati. Terorismul electronic vizeaza distrugerea sistemelor de calculatoare, prin intermediul carora se conduc aproape toate domeniile politice si sociale: controlarea traficului aerian si a altor mijloace de transport, tranzactiile bancare, coordonarea serviciului securitatii etc. Terorismul nuclear, chimic si biologic este caracterizat de folosirea unor arme de distrugere in masa ca si cele mentionate anterior. Folosirea acestor arme poate dauna regiuni intinse, distruge orase intregi sau inlatura un numar mare de vieti omenesti.

Terorismul mileniul trei, desi este greu de crezut sau acceptat, a devenit o realitare cu implicatii globale greu de acceptat si prevenit. Este perceput si vazut ca un act deliberative ce doreste scoaterea in evidenta a unui mesaj sau a atrage atentia asupra lor.