Mișcări centrifuge în Europa. Studiu de caz: Scoția [303203]

Licență

Mișcări centrifuge în Europa. Studiu de caz: Scoția [303203]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Universitatea din Craiova

Facultatea de Științe Sociale

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:

Prof. Univ. Dr. Mihai Ghițulescu

Absolvent: [anonimizat]

2017

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept și Științe Sociale

Specializarea Relații Internaționale și Studii Europene

Mișcări centrifuge în Europa. Studiu de caz: Scoția

Coordonator:

Prof. Univ. Dr. Mihai Ghițulescu

Absolvent: [anonimizat]

2017

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………1

CAPITOLUL I. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND MISCARILE CENTRIFUGE IN EUROPA

1.1. Prezentarea mișcărilor centrifuge în Europa……………………………………5

1.2. Delimitarea Europei……………………………………………………………………8

CAPITOLUL II. STUDIU DE CAZ CU PRIVIRE LA SCOTIA

2.1. Scurt istoric privind Scoția…………………………………………………………15

2.2. Prezentarea Scoției prin raportare la mișcările centrifuge………………..17

Concluzii……………………………………………………………………………………….23

Bibliografie……………………………………………………………………………………32

Anexe……………………………………………………………………………………………33

[anonimizat] “Relații Internaționale și Studii Europene”, [anonimizat], declar prin prezenta că lucrarea de licență cu titlul “Mișcări centrifuge în Europa” [anonimizat] a mai fost prezentată niciodată la o [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] a surselor.

[anonimizat]-am obținut sunt adevărate. Înțeleg că falsificarea datelor si a informațiilor analizate în lucrare constituie fraudă și este sancționată prin respingerea lucrării.

Înțeleg că atât susținerea publică a [anonimizat] a [anonimizat], fără a [anonimizat], [anonimizat].

Craiova

Student: [anonimizat], istoria relațiilor internaționale semnifică cercetarea modului cum se realizează politica externă a unui actor de acest tip.

[anonimizat], acesta fiind un avantaj semnificativ asupra istoriei timpurilor mai vechi. [anonimizat], clasificarea, sistematizarea și cercetarea surselor istoriei relațiilor internaționale constituie un proces în plină derulare.

[anonimizat]- [anonimizat], rapoarte, memorandumuri, transcripturi ale unor conversații oficiale ori particulare.

Un rol important îl au și acele declarații oficiale, discursuri politice și alte intervenții publice ale factorilor de decizie. În acest sens, sondajele de opinie și statisticile de diverse tipuri aduc de asemenea indicii esențiale privind politica externă a unui stat.

Am ales tema ,,Mișcări centrifuge în Europa. Studiu de caz: Scoția" deoarece este o temă de actualitate care tratează aspecte importante cu privire la derularea mișcărilor centrifuge în Europa. Vom face o serie de precizări importante.

În zilele noastre, se observă instituționalizarea relațiilor dintre state, care a fost generată de raportul dintre interdependențele globale și cele ale acelor națiuni participante la viața internațională, ceea ce a impus formarea unui cadru propice pentru colaborarea dintre țările respective, precum și faptul că prezenta instituționalizare poate ajuta la democratizarea raporturilor dintre state și participarea lor la dialogul mondial.

În acest sens, o serie de transformări importante au caracterizat evoluția activității economice la scară mondială în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Astfel că, s-a sporit interesul pentru acele organizații economice internaționale oficiale ale Organizației Națiunilor Unite ori a celor regionale și subregionale care în ultimul deceniu al acestui secol au primit o importanță deosebită, datorită trecerii de la internaționalizare la globalizare în acea economie mondială.

Acesta reprezintă fundalul pe care și-au derulat acțiunile organizațiile economice și financiare internaționale.

Mai mult, în urma învestirii acestora cu putere de acțiune în domeniul acelor schimburi comerciale, al cooperării economice imternaționale, precum și a disponibilizării acelor resurse financiare, a făcut ca instituțiile în cauză să devină adevărați campioni care în interiorul consultărilor, să permită țărilor lumii să-și poată exprima acele interese importante cu privire la definirea strategiilor dezvoltării gândite la nivel global, la scară regională și subregională, ceea ce a prezentat ca rezultat sporirea considerabilă a prosperității în lume.

Un astfel de cadru a făcut ca organizațiile economice și financiare internaționale să-și probeze din plin rațiunea de a exista și să constituie un factor de progres important la nivel internațional.

Astfel că, integrarea regională a avut în prezentul context o contribuție semnificativă la integrarea economică și politică mondială, fiind deschisă tuturor țărilor. Reiese că, se promovează o politică deschisă spre exterior.

Creșterea interdependențelor economice dintre state a avut drept urmare găsirea și formarea unor modalități adecvate de conciliere a unor interese deseori divergente, de organizare și ordonare a relațiilor economice internaționale.

În acest context, s-a observat o translație tot mai pronunțată de la folosirea unor forme de conlucrare în plan bilateral spre evidențierea și punerea în aplicarea a unor modalități de colaborare multilaterală, sub forma unor mecanisme instituționale care să guverneze acele relații dintre statele lumii.

De asemenea, se remarcă mecanismele instituționale de derulare a colaborării economice internaționale, acestea fiind chemate să acorde cadrul necesar pentru participarea tuturor țărilor la dialogul mondial, la acea conlucrare pe baze democratice și în mod organizat.

La mijlocul secolului XX, s-a produs o puternică mișcare de formare de organisme și instituții care să coordoneze economia internațională, pentru a evita astfel producerea de tensiuni care, de-a lungul primei jumătăți a secolului, au condus la două războaie mondiale.

Sporirea eforturilor în prezenta direcție are la bază un caracter obiectiv, relevat de acele realizări importante înregistrate în știința și tehnica mondială, în domeniul noii economii și a internetului, a comunicațiilor și transportului, al multiplicării și apropierii în timp și spațiu a acelor zone de contact între interesele acelor națiuni participante la diviziunea internațională a muncii. Ca atare, transformările profunde care au caracterizat evoluția activității economice la scară mondială au sporit interesul pentru organizațiile economice internaționale oficiale ale Organizației Națiunilor Unite.

Se precizează că, societatea internațională este considerată o structură aparte a actorilor internaționali ce reiese din relații și interese comune, o structură a acelor relații reglementate între instituțiile internaționale: state ori non-state (organizații internaționale, regionale și indivizi).

În acest sens, în mod tradițional relațiile internaționale sunt considerate drept un ansamblu de legături, de raporturi și de contacte care iau naștere între state și evidențiază politica externă a acestora.

Această concepție are în vedere variatele forme și dimensiuni pe care aceste raporturi le pot lua (conflict și cooperare, acele perspective politice, economice, strategice, precum și culturale).

Ele nu exclud totuși toate celelalte interacțiuni care se poziționează în sfera statului în măsura în care ele cuprind forțe transanaționale, mai ales că statul are un rol central în viața internațională.

Statul este completat și de alte subiecte generate de numeroasele procese economice și culturale care au cuprins toată lumea și au depășit limitele controlului exercitat de acele guverne naționale.

Astfel că, relațiile internaționale sunt definite și ca ansamblul acelor relații susceptibile de a prezenta o dimensiune politică care se stabilesc între acele grupuri sociale transfrontaliere.

Prin urmare, domeniul relațiilor internaționale a primit o mai mare importanță în acest secol în contextul acelor procese complexe de schimbări și mutații ce s-au petrecut pe scena internațională.

Reiese că, schimbările internaționale au cunoscut o diversificare aparte sub efectul procesului de modernizare generat de dinamica acelei revoluții industriale.

Se mai afirmă că, istoria relațiilor internaționale se ocupă de istoria relațiilor de putere dintre actorii internaționali, încă de la constituirea sistemului internațional și până în zilele noastre.

Pe parcursul istoriei, coexistența statelor a fost substituită de necesitatea cooperării care a fost considerată indispensabilă pentru a aborda problemele internaționale ce se ivesc. În prezent, schimbările din interiorul ordinii internaționale tradiționale se intensifică datorită efectelor globalizării.

La acest moment, realitatea relațiilor internaționale afectate de globalizare este mult mai complexă, iar efectele globalizării cer în mod constant o integrare la nivel mondial, formând o arenă politică internațională în care statele, ca actori primordiali, de conducere, sunt substituite tot mai mult cu organizațiile internaționale.

Oeganizațiile internaționale au devenit unul dintre principalele mijloace de cooperare internațională, remarcându-se prin calitatea lor de noi actori pe arena internațională în care au primit treptat un statut special.

În prezent, organizațiile internaționale constituie subiecte de drept internațional și sunt titulari independenți de drepturi și obligații în virtutea dreptului internațional.

În condițiile activizării și complexității relațiilor internaționale, organizațiile internaționale tratează o multitudine de probleme, care anterior reprezentau obiect de cooperare exclusiv pentru state.

De asemenea, organizațiile internaționale au început să reflecte mai adecvat realitățile lumii contemporane, să ofere o atenție mai mare rezolvării problemelor globale, să reacționeze mai prompt la necesitățile unor state ori grupuri de state.

Acestea sunt transformate într-un mecanism internațional comod de acumulare a unei interdependențe aparte și, prin urmare, într-un mijloc eficient de rezolvare a problemelor ce se ivesc în contextul societății internaționale.

Una dintre metodele la care apelează organizațiile internaționale interguvernamentale în rezolvarea problemelor cu care se confruntă reprezintă crearea normelor internaționale, aceasta prezentând o pondere considerabilă și în continuă creștere în contextul procesului de formare a normelor internaționale per ansamblu.

În zilele noastre, se atestă nu doar mărirea rolului organizațiilor internaționale în cadrul acestei activități dar și, ce este mai considerabil, extinderea formelor de participare a organizațiilor în procesul formării normelor internaționale.

Este remarcabilă în acest sens practica elaborării în interiorul organizațiilor internaționale a acelor proiecte de tratate internaționale în formă definitivată cu transmiterea ulterioară a lor spre semnare statelor.

În acest sens, se evită acele conferințe diplomatice. Prin urmare, se remarcă instituționalizarea relațiilor dintre state, care a fost generată de raportul dintre interdependențele globale și cele ale acelor națiuni participante la viața internațională.

Capitolul I. Considerații generale privind mișcările centrifuge în Europa

1.1. Prezentarea mișcărilor centrifuge în Europa

Europa a fost marcată des de încercări de regăsire a identității proprii, de determinare a obiectivelor care-i stau în față și în acele momente de provocări majore: (crizele economice, acele datorii suverane, criza imigranților, migrarea forței de muncă), precum și descoperirea unor soluții acceptate în consensul pe baza căreia s-a gândit intriga construcției europene.

Referitor la mișcările centrifuge în Europa, în acest ansamblu de mișcări, un semn de întrebare este legat de poziția anumitor țări față de Europa.

Dincolo de acel sens politic prin care se distinge- acela al cooperării și al predominanței interesului comun, Europa reprezintă și un spațiu de competiție ideologico-politică.

Reiese că, apartenența la o familie politică europeană constituie un argument în plus al faptului că influența la nivelul Europei este exercitată și prin legături și acele canale doctrinare.

De asemenea, o consecință a prezentului consensualism european este că nimeni nu se bucură nici măcar o majoritate simplă, ca să nu mai discutăm în termeni absoluți de dominație politică.

Nimeni nu se află în mod complet la putere și nici în opoziție. Poate doar acele grupări radicale de stânga, respectiv, de dreapta, dar care constituie exponenții unei viziuni cvasi-autarhice deconectate de acea disfuncționalitatea politică europeană.

Totuși, peisajul politic european poate fi delimitat prin intermediul prismei specificității curentelor politice, nu și prin distribuția puterii ori prin apartenența partidelor politice naționale la familiile europene și complementaritatea anumitor acțiuni.

Pe de altă parte, ne interesează istoria Europei de Sud-Est care a constituit încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea una dintre temele favorite față de care istoricii au manifestat o aplecare constantă. Istoria prezentului spațiu se scrie, de aproape 150 de ani. Astfel că, o istorie „imparțială” a Europei de Sud-Est încă nu s-a scris și, probabil, acest lucru nici nu se va putea realiza.

Interesul pentru studiul istoriei Europei de Sud-Est a prezentat, încă de la început, puternice resorturi de ordin politic.

Fenomenul este explicabil, dacă luăm în considerare efervescența regiunii, acele transformări- uneori radicale, care s-au petrecut în spațiul balcanic în secvențe de timp foarte scurte, precum și implicarea constantă a Marilor Puteri în acel areal sud-est european.

Se afirmă că, unul dintre cele mai importante momente în dezvoltarea Europei postbelice l-a constituit Congresul Europei, defășurat la Haga în 1948.

O multitudine de figuri politice europene importante au luat parte la acest congres. Dintre persoanele care au participat la congres, amintim: Konrad Adenauer, Winston Churchill, Harold Macmillan, Paul-Henry Spaak, și Altiero Spinelli.

S-a lansat o chemare pentru o uniune politică, economică și monetară a Europei. La scurt timp după aceea s-a format Mișcarea Europeană (ME), care s-a constituit ca rețea de organizații din acele țări ale Europei formate în perioda postbelică, și ca un centru coordonator al prezentei rețele.

Referitor la Mișcarea Europeană (ME), aceasta mai reprezintă una dintre cele mai proeminente organizații internaționale neguvernamentale, dedicate acelei idei de unitate a statelor europene.

Ideea s-a promovat inițial de Winston Churchill. În discursul său din 1946, de la Universitatea din Zurich, fostul Prim Ministru britanic face referire la ,,Statele Unite ale Europei".

Ca atare, din discursul lui Winston Churchill transpare o oarecare ambiguitate a acelei poziții britanice, iar ideea unei uniuni europene a prins contur mult mai larg.

Prima mare realizare a Mișcării Europene a fost formarea Consiliului Europei în mai 1949, organizație foarte importantă.

Astfel că, Mișcarea Europeană a continuat să fie prezentă și să funcționeze până în prezent. Ea a constituit un suport al procesului de integrare europeană, din afara acelor structuri instituționale ale Europei.

Privind Consiliul Europei, se precizează că, Consiliul Europei (CE) a fost format în anul 1949 și are centrul la Strasbourg. Obiectivul prezentului consiliu este realizarea unei unități mai strânse între acele state europene pentru apărarea libertății individuale, drepturilor cetățenilor, precum și a statului de drept.

Scopurile Consiliului Europei sunt: protejarea drepturilor omului, a democrației parlamentare și a guvernării legii (statului de drept), dezvoltarea unor convenții continentale care să contribuie la standardizarea practicilor sociale si legale ale țărilor membre, precum și promovarea conștientizării identitatii europene..

Consiliul Europei și-a propus prezentele scopuri ca o reflectare a dezideratelor statelor de după cel de-al Doilea Război Mondial, când oamenii și liderii europeni erau terifiați de fascism și nazism, adică de acea posibilitatea ca drepturile lor să fie nerespectate.

În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, anumiți oameni de stat din Europa au manifestat un interes sporit pentru descoperirea unor căi de a preveni repetarea unor conflicte prin realizarea unei unități între statele europene.

Consiliul Europei mai constituie o structură instituțională complexă, articulată în scopul îndeplinirii scopurilor pe care acesta și le-a propus. Fiind format din reprezentanții guvernelor, Consiliul constituie o instituție esențială a Uniunii Europene care apare și sub forma unei conferințe interguvernamentale cu caracter diplomatic.

Integrarea economică, politică și juridică face ca această conferință interguvernamentală să se diferențieze fundamental de cele de tip clasic din cadrul organizațiilor internaționale.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul exercită alături de Parlamentul European funcția legislativă și bugetară. De asemenea, Consiliul definește politicile Uniunii și coordonează activitatea sa în totalitate.

Consiliul Europei este reunit în două formațiuni de lucru, corespunzător funcțiilor sale- Consiliul afacerilor generale- în care este exercitată funcția legislativă, și Consiliul Afacerilor externe- în care este exercitată funcția politică în relațiile internaționale.

În baza Tratatului de la Lisabona, consiliul este învestit cu definirea direcțiilor politicilor generale ale Europei. În interiorul Consiliului Europei au fost derulate diverse activități pentru protecția minorităților naționale.

Aceste activități sunt parte a programului de cooperare și asistență al Consiliului Europei. Consiliul Europei și alte instituții ale Europei promovează toleranța, luând în acest sens măsuri efective pentru garantarea respectului reciproc. În concluzie, prin intermediul Consiliului Europei se urmărește consolidarea protecției drepturilor omului. Astfel că, Consiliul a stabilit norme fundamentale în domeniul economic, politic și social.

1.2. Delimitarea Europei

Europa reprezintă, convențional, unul dintre cele șapte continente. Europa prezintă deschidere, în nord, la Oceanul Arctic, în vest la Oceanul Atlantic, în sud la Marea Mediterană, iar în sud-est la Marea Neagră, și la căile ei de legătură spre Marea Mediterană.

Cu toate acestea, granițele Europei- constituie un concept ce datează încă din antichitate, iar ele sunt oarecum arbitrare, deoarece termenul de continent poate face referire la acele diferențe de ordin cultural și politic ori cele de ordin fizico-geografic.

După suprafață, Europa este al doilea cel mai mic continent, acoperind 10.180.000 de kilometri pătrați ori 2% din suprafața Pământului și 6,8% din suprafața terestră.

Din cele 49 de state ale Europei, Rusia este cel mai mare (ca suprafață și ca populație), în vreme ce Vaticanul este cel mai mic. Astfel că, Europa este al treilea cel mai populat continent după Asia și Africa, prezentând o populație de 731 de milioane de locuitori, constituind 11% din populația lumii.

Europa prezintă o lungă istorie a unor mari reușite culturale și economice, începând din Epoca Bronzului. Se afirmă că, originile culturii vestice sunt, în principal, atribuite grecilor antici și Imperiului Roman, care a supus întreg continentul pentru mai multe secole.

După declinul Imperiului Roman, Europa s-a găsit într-o perioadă de stagnare, știută sub numele de Evul Mediu, care a luat sfârșit prin fenomenul numit Renaștere și prin Noii Monarhi, ce aveau să marcheze noi descoperiri, explorări și mărirea acelor cunoștințe științifice.

Din secolul XV, națiunile europene, în special Spania, Portugalia, Franța și Marea Britanie, au format mari imperii coloniale, cu dependențe în Africa, America și Asia.

Revoluția Industrială a pornit în secolul XVIII, generând o prosperitate sporită și, implicit, o creștere de populație.

După Al Doilea Război Mondial și până la terminarea Războiului Rece, Europa a fost grupată în două mari blocuri politice și economice: națiunile comuniste din Europa de Est și acele țările capitaliste din Europa de Vest. Prin urmare, în jurul anului 1991, s-a realizat dezintegrarea blocului estic, acesta fiind vândut la Malta. Se precizează că, acesta s-a alcătuit prin amestecul din moștenirea greco-roman, feudalism și creștinism.

În Europa, avem o serie de condiții de stabilitate și bunăstare, care sunt sprijinite pe respectarea principiului egalității în drepturi ale popoarelor, precum și a dreptului de a dispune de ele însele.

Pentru realizarea obiectivelor sale, Europa se obligă să promoveze eficient ridicarea nivelului de trai, și a condițiilor de dezvoltare economică și socială. Astfel că, Europa promovează intens ideea de justiție și egalitate între indivizi.

Europa prin intermediul mișcărilor derulate aduce în prim plan anumite modalități pentru ridicarea nivelului de trai al persoanelor.

Dintre modalitățile propuse de Europa, precizăm: deplina utilizare a brațelor de muncă, crearea unor condiții benefice de progres, precum și soluționarea problemelor internaționale în domeniile economic, social, al sănătății publice și al altor probleme conexe.

Indiferent de mișcările centrifuge care s-au derulat, Europa trebuie să asigure cetățenilor săi respectarea unor drepturi fundamentale, drepturi precum: libertatea de întrunire și libertatea de asociere, libertatea de gândire, precum și libertatea de conștiință și de religie. Astfel că, se interzic explicit acele discriminări pe motive de rasă, religie, sex, apartenență etnică ori origine socială.

Promovarea anumitor valori de către Europa implică o cunoaștere a acelor idei umaniste care s-au remarcat din cele mai vechi timpuri, aceste idei umaniste fiind libertatea și egalitatea oamenilor. Europa mai este preocupată foarte mult de ordinea politică și juridică.

Europa are la dispoziție o serie de mecanisme de credit, menite să sprijine când sunt prezente dificultăți cu balanța de plăți ori când se ivesc tensiuni severe în privința ratei de schimb.

Prezentele credite sunt negociate de Comisie și discutate în Comitetul Monetar înainte de a se aproba. Astfel că, experiența acelor mecanisme de credit în Europa a fost mai puțin favorabilă.

Adesea, condițiile convenite de Comitetul Monetar nu sunt regăsite în practică și impunerea lor de către Consiliul de Miniștri nu este necesară.

De asemenea, acele resurse financiare care merg spre Europa de Est și fostele republici sovietice, puternic sprijinite de Germania, au determinat ivirea unor contrapretenții din partea Franței, care dorește ca țările nord-africane să fie aduse sub acea umbrelă financiară a Europei.

În acest sens, se remarcă Comitetul de Politică Economică al Uniunii Europene, care cuprinde în principal acei reprezentanți ai ministerelor afacerilor economice și finanțelor.

Acesta se ocupă foarte mult de politica economică pe termen mediu, în prezentul context distingându-se de Comitetul Monetar care este orientat mai mult spre politica pe termen scurt.

Se afirmă că, nu este prezentă o analiză comună a Comunității, iar interesele Europei nu coincid cu cele ale țărilor europene.

Vechea fervoare a europenismului a crescut abia pe la mijlocul anilor 80, când, după un început greu, țările ce participau la mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar European își coordonau cu tot mai mult succes acele politici economice.

Prin intermediul acelor măsuri luate în anul 1985 în trei direcții prin care subsidiile agricole s-au tăiat pentru prima oară, contribuția la bugetul britanic a fost diminuată și propriile resurse ale Uniunii Europene au fost sporite.

Pe de altă parte, se precizează că, în Europa de Vest sunt prezente două grupări economice de state, intitulate Comunitatea Economică Europeană ori Uniunea Europeană.

În acest sens, prin eliminarea barierelor în cadrul comerțului, care un timp îndelungat au oprit creșterea economică, se promovează prosperitatea și se ridică poziția competitivă a Europei.

Ulterior, s-a remarcat foarte mult Inițiativa Central Europeană, care constituie o formă flexibilă de cooperare regională care cuprinde 18 state membre, și anume: Albania, Austria, Belarus, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cehia, Croația, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Serbia, Ucraina și Ungaria.

Teritoriul astfel format însumează 2,4 milioane kilometri pătrați, prezentând o populație de aproximativ 260 milioane de locuitori. Primul pas în direcția formării prezentei organizații a fost realizat în noiembrie 1989, la Budapesta, cu ocazia reuniunii vicepremierilor și miniștrilor de externe din Austria, Ungaria, și Italia, când au fost puse bazele unei inițiative importante de cooperare regională, sub numele de ,,Patrulater".

Scopul prezentei inițiative era acela de a dezvolta cooperarea politică economică, tehnică și culturală între statele membre. Începând din anul 1992, prin aderarea a trei noi state (Bosnia și Herțegovina, Croația și Slovenia), structura respectivă de cooperare regională a primit actuala denumite de Inițiativa Central Europeană.

Astfel că, toate deciziile acesteia sunt reflectate în documente finale și recomandări politice, adoptate prin consens în cadrul acelor reuniuni ale șefilor de guvern și miniștrilor de externe.

Luând în considerare mișcările centrifuge în Europa, se remarcă faptul că au fost adoptate o serie de acte în scopul întăririi relațiilor existente în Europa.

În acest sens, în anul 1986 s-a adoptat Actul European care a contribuit la lărgirea sferei Tratatului de la Roma, în special, în domeniul politicii externe, și a revăzut aspectele acelui proces important de adoptare a hotărârilor.

Ca atare, acest fapt semnifică mai multă influență pentru Parlamentul European și mai multe posibilități pentru acele decizii ale Consiliului de a fi adoptate cu majoritate de voturi în loc de unanimitate, în principal, în situația directivelor care se impun pentru formarea pieței interne.

Apoi, în anul 1992, piața internă a fost în mare măsură formată. De asemenea, în anul 1993, s-a petrecut o a doua mare extindere a Tratatului de la Roma cu ratificarea în cele din urmă de către toate statele membre a Tratatului Uniunii Europene, stabilit de șefii de guverne la Maastricht cu doi ani înainte.

În prezentul tratat s-a determinat uniunea economică monetară europeană care a dus în final la adoptarea unei singure valute, precum și o cooperare politică mai extinsă.

Chiar de la început, determinarea locului instituțiilor Comunității a fost o chestiune complicată.

Astfel că, în anul 1965, s-a luat o hotărâre provizorie privind amplasarea acestora, acesta reprezentând unicul mod de a se realiza unanimitatea solicitată pentru astfel de decizii importante.

În urma prezentei decizii, cele mai multe dintre departamentele Comisiei au fost situate la Bruxelles. Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde este reunit în sesiuni plenare.

Tot la Bruxelles au loc întâlnirile Comisiei, iar la Luxemburg este situat secretariatul Parlamentului.

Luxemburgul garantează, de asemenea sediul Curții de Justiție, al Curții de Auditori, al Oficiului Statistic (EUROSTAT) și al Băncii Europene de Investiții.

Încă de la Renaștere, Europa a prezentat o influență majoră în cultura, economia și mișcările sociale din toată lumea.

Cele mai importante invenții își prezintă originea, în principal, în Europa și Statele Unite. Se afirmă că, demografia Europei este importantă nu numai din punct de vedere istoric, cât mai ales din cel al perceperii actualelor relații internaționale și probleme de ordin social-economic.

Anumite probleme curente și din trecut legate de demografie au cuprins emigrația religioasă, relațiile inter-rasiale, imigrația economică, un declin al natalității, precum și acea îmbătrânire a populației.

În unele țări majoritar catolice, precum Irlanda și Polonia, accesul la avort este, la acest moment, limitat.

În trecut, astfel de restricții cu privire la nașterile controlate artificial erau comune în Europa. Astfel că, avortul a rămas ilegal în insula Malta, unde religia de stat este cea catolică.

De asemenea, este de precizat și faptul că 3 țări europene (Olanda, Belgia și Elveția) și comunitatea autonomă a Andaluziei (Spania) au făcut posibilă forma limitată a eutanasiei voluntare pentru acele persoane bolnave în stare terminală.

În 2005 populația Europei s-a estimat la 731 de milioane de locuitori de către Națiunile Unite, care constituie puțin peste a noua parte din populația lumii.

Cu un secol în urmă, Europa adăpostea aproximativ un sfert din populația lumii. Cu toate acestea, populația Europei s-a mărit în ultimul secol, dar în alte zone ale lumii (în special în Africa și Asia) populația lumii a crescut într-un ritm mult mai alert.

Conform proiecției populației realizată de Organizația Națiunilor Unite, populația Europei va cunoaște un declin până la 7% din populația planetei în 2050, ori 653 de milioane de locuitori (varianta medie, variantele cele mai ridicate și reduse fiind de 777 de milioane, respectiv, 556 de milioane).

În prezentul context, discordanțe importante sunt prezente între regiuni cu privire la rata fertilității.

Din secolul III până în anul 1759 s-a înregistrat o creștere lentă. Europa prezenta 40 de milioane de locuitori în secolul III, 80 de milioane de locuitori în 1500 și 140 de milioane de locuitori în 1759.

Creșterea lentă a fost produsă de epidemii, invaziile popoarelor migratoare, războaiele, absența resurselor alimentare ca urmare a recoltelor scăzute.

Pe de altă parte, creșterea evidentă a populației în condițiile exploziei demografice s-a declanșat de Revoluția Industrială din Anglia, Franța, Germania și Țările de Jos, de acele progrese în domeniul medical, prcum și de ridicarea nivelului de trai.

Între secolele XIX-XX, populatia Europei s-a mărit de la 203 milioane de locuitori la 408 de milioane de locuitori, pentru ca în anul 2011 să se înregistreze 738.271.800 de locuitori (cu populația Rusiei inclusă, însă cu populația Turciei eliminată).

După anul 1950, ritmul de creștere al populației s-a diminuat. Din populația totală a Europei actuale, aproximativ 500.729.000 de locuitori sunt ai Uniunii Europene, care cuprinde la acest moment 27 de state membre (în situația aderării Croației la 1 iulie 2013, populația totală a statelor membre ale Uniunii Europene s-ar mări cu 4.284.889 de locuitori).

Populatia s-a distribuit inegal în Europa, în raport de factorii naturali, factorii tehnologici și economici, factorii demografici și acei factori sociali. Densitatea medie a populației este de 71 loc./km², situând Europa pe locul 2 după Asia.

Pe state sunt prezente densități distincte: state cu densități medii de peste 200 locuitori/km² (Germania, Olanda, Belgia, Regatul Unit); cu densități între 150-200 locuitori/km² (Italia, Elveția), între 100-150 km² (Danemarca, Franța, Portugalia, Ungaria, Polonia), între 50-100 locuitori/ km²(Irlanda, Spania, Austria, România, Bulgaria, Grecia) și sub 50 locuitori/km² (Islanda, Norvegia, Finlanda, Letonia). Cea mai mare densitate de populație o prezintă Monaco (16.000 locuitori/km²), iar cea mai redusă densitate o are Islanda (2,81 locuitori/km²).

Europa reprezintă spațiul unui dramatism demografic deoarece natalitatea a coborât la 11-12%, iar mortalitatea a urcat la 11%, reieșind un bilanț natural cuprins între 0-1%.

Pe state, de-a lungul timpului au fost înregistrate rate ale natalității între 15 și 20 % în Albania, Turcia, Islanda și Irlanda; rate scăzute ale natalității în jur de 10 %° și sub 10 %° , în Austria, Germania, Ungaria, România și Rusia, și chiar de 8-9% în Bulgaria și Ucraina.

Pe de altă parte, bilanțul natural al populației Europei este negativ în țări precum: Letonia (-7,1%), Ucraina (-6,2%) , Rusia (-4,8%), Belarus (-4,7%) și România (-1,5%).

Ulterior, după marile descoperiri geografice europenii au plecat de pe continent și au ajutat decisiv la colonizarea lumii noi.

Astfel că, începând din secolul XX și până la acest moment asistăm la o tendință inversă (locuitorii altor continente se orientează spre Europa ca forță de muncă, cele mai multe sosiri fiind din acele foste colonii din Afric, Orientul Mijlociu ori din Asia către Marea Britanie, Franța, și Olanda, care au și adoptat o legislație benefică.

Acele conflicte militare din nordul Africi au dus în ultimii ani la intensificarea fluxurilor de emigrare a refugiaților spre statele din sudul Europei, acestea confruntându-se cu mari probleme referitoare la preluarea acestora- în special Italia.

La nivelul continentului, bilanțul migratoriu este predominant negativ afară de anumite state precum: Marea Britanie, Germania, Franța, Suedia. Principalele țări generatoare de emigranți sunt cele foste comuniste, iar țările receptoare de imigranți sunt Franța, Spania, Germania, Marea Britanie, Grecia, Italia, Belgia și Olanda.

Structura populației pe ramuri de activitate economică se remarcă prin mari diferențe: valorile medii situează Europa între continentele cu un nivel de dezvoltare economică ridicată, cu o importantă forță de muncă care s-a ocupat în servicii (60%), industrie(23%) și agricultură (17%).

Partea centrală și de vest a Europei prezintă o pondere de peste 70% a populației ocupate în aria serviciilor.

Fostele state socialiste din Europa de est se bucură de ponderi ridicate ale populației ocupate în sectorul secundar, cum sunt România și Slovacia.

Criza economică declanșată din 2008 și criza datoriilor și a statelor din zona Euro ar putea schimba drastic structura profesională a populației și ar genera o scădere masivă economică a Europei în viitorul apropiat. Se afirmă că, în Europa populația urbană beneficiază de o pondere de 73%, iar cea rurală de 27 %.

Majoritatea limbilor vorbite în Europa fac parte din una din cele trei mari familii lingvistice indo-europene, avem astfel: limbile romanice (care s-au dezvoltat din limba latină vorbită în Imperiul Roman); acele limbi germanice (dezvoltate din limba pregermanică vorbită în partea de sud a Scandinaviei); și limbile slave (care s-au dezvoltat din limba slavă veche vorbită în Ucraina actuală).

În concluzie, se consideră că, liberalizarea circulației capitalului în sine va ajuta la o alocare mai eficientă a resurselor și capitalurilor, completată cu acea libertate de stabilire.

Prin urmare, se urmărește de către Europa întărirea relațiilor existente pentru o protecție mai eficientă a drepturilor indivizilor.

Capitolul II. Studiu de caz cu privire la Scoția

2.1. Scurt istoric al Scoției

Scoția este o țară din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Aceasta are capitala la Edinburgh și ocupă treimea nordică a Insulei Marea Britanie, mărginindu-se la sud cu Anglia.

Cu toate că Edinburgh este capitala Scoției, acesta nu reprezintă cel mai mare oraș. În acest sens, se remarcă marele centru de extindere urbană Glasgow, prezentând o populație de aproape 1,2 milioane de locuitori, astfel că, acesta găzduiește aproximativ o pătrime din populația Scoției.

În zona cu cea mai mare densitate a populației, intitulată Central Belt, se găsesc principalele orașe și centre de interes public.

Referitor la orașul Glasgow, se găsește în partea de vest a țării, în vreme ce Edinburgh și Dundee se află pe coasta de est. În afară de Central Belt, cel mai mare oraș din Scoția este Aberdeen, acesta fiind situat pe coasta de est spre nord.

Se mai afirmă că, zonele de platou din Scoția sunt slab populate, chiar dacă orașul Inverness s-a bucurat de o creștere rapidă în ultimii ani.

Astfel că, sub nivelul național, scoția este împărțită în 32 de entități administrative denumite zone ale consiliului.

Sub acest nivel uniorm, este prezent un nivel alcătuit din zone ale comitetelor. În zone ale consiliului predominant rurale se găsesc și multe consilii ale comunității, dar acestea prezintă puteri mai limitate comparativ cu acele consilii ale parohiilor civile din Anglia.

Ca atare, Scoția prezintă o autoritate leguitoare separată-Parlamentul Scoției, și un guvern- Executivul Scoției.

Referitor la populație, în acele recensăminte din 2001, populația Scoției număra 5,062,011 de locuitori. Conform estimărilor din 2008, acest număr a crescut la 5,168,500, iar acest fapt ar situa Scoția pe locul 112 în topul celor mai mari țări din lume ca populație, dacă ar reprezenta un stat suveran.

În principal, doar cele mai mari și mai accesibile insule sunt populate și nu mai puțin de 90 din ele sunt locuite. Regiunea muntoasă a sudului reprezintă mai presus de toate, o zonă rurală și se ocupă de activități forestiere și agricultură.

Datorită problemelor de găzduire a orașelor Glasgow și Edinburgh, au fost formate cinci noi orașe între anii 1947 și 1966. Aceste orașe sunt: East Kilbride, Glenrothes, Livingston, Cumbernauld și Irvine.

La acest moment, Scoția se bucură de trei limbi oficiale recunoscute: engleza, scoțiana și scoțiana galică.

Aproape toți scoțienii vorbesc limba engleza standard scoțiană, iar în anul 1996, Biroul General de Registru al Soției a estimat că 30% din populație vorbește cursiv limba scoțiană.

Privind limba galică, aceasta este de obicei vorbită de un număr mare de populație din insulele vestice, însă, la nivel național această limbă este utilizată de 1% din populație.

Reiese că, numărul persoanelor care nu vorbesc deloc limba galică în Scoția, s-a redus de la 250.000 (adică 7% din populație) 60.000, cât este în prezent.

Limba scoțiană a cunoscut în epoca modernă și contemporană un reflux masiv și aparent de nestăvilit în fața limbii engleze. Înainte de ivirea multiculturalismului și corectitudinii politice, puterea imperială de la Londra a opinat că, scoțiana este o limbă inferioară și a făcut totul ca s-o înlăture, atât prin lipsirea posibilităților educaționale, cât și prin oprirea vorbirii acesteia.

Astfel că, în anul 1746, englezii au legiferat interzicerea portului tradițional scoțian din Highlands, dar și vorbirea limbii scoțiene. Ca atare, sunt prezente mai multe persoane care au strămoși de origine scoțiană ce locuiesc peste hotare, decât toată populația din Scoția. De asemenea, avem populația protestantă- Ulster care este în special de origine scoțiană, estimându-se că se găsesc mai mult de 27 de milioane de descendenți din migrația irlandeză-scoțiană care locuiesc în Statele Unite.

Scoția se mai remarcă printr-o serie de atracții turistice. În acest sens, una dintre cele mai vizitate zone din Scoția este lacul Loch Ness, în care, potrivit legendei, trăiește un monstru cunoscut de către localnici ca Nessie.

O altă atracție turistică este și Highland Games, care apărea drept o competiție între clanurile scoțiene. În prezent, reprezintă o competiție atletică. În concluzie, Scoția a evoluat foarte mult de-a lungul timpului, aceasta remarcându-se printr-o cultură proprie și prin obiectivele sale turistice, care sunt foarte vizitate.

2.2. Prezentarea Scoției prin raportare la mișcările centrifuge derulate

La acest moment, Scoția reprezintă locul de desfășurare a arsenalului de descurajare nucleară al Organizației Tratatului Nord Atlantic (NATO). Analiștii în probleme de apărare se tem că vor fi utilizate armele nucleare pentru a fi extrase concesii maximale de la alianța occidentală.

Se afirmă că, scoțienii au adus lumii o multitudine de contribuții importante ca inventatori, exploratori, misionari ori constructori ai Imperiului Britanic (și au fost masiv implicați în acel comerț cu sclavi).

Totuși, Scoția nu a avut vreun rol major în acele afaceri politice globale de trei secole. Scoțienii doresc să recupereze lungul timp petrecut în obscuritate printr-o serie de mișcări importante pe scena lumii.

Acest moment nu este unul ideal pentru ca Scoția să apară dintr-o dată ca participant cu drepturi depline în cadrul afacerilor internaționale, deoarece constituie un moment în care lumea se găsește într-o dezordine aparentă.

Reiese că, va fi prezentă o reacție în lanț de consecințe neintenționate, care ar putea destabiliza Europa. Lumea a început să fie tot mai alarmată în raport cu toate evenimentele din Scoția, iar acest fapt este vizibil.

Scoției i s-a acordat mai multă autonomie, care implică puteri de impozitare și control asupra celorlalte dimensiuni de guvernare, afară de afacerile externe și apărarea.

De asemenea, Scoția a beneficiat de un tratament mult mai bun în interiorul Regatului Unit decât Irlanda, chiar dacă a pierdut și lucruri importante (scăderea vorbirii limbii scoțiene).

Ca atare, foarte mulți scoțieni, mai ales din Lowlands (partea de sud a Scoției), au intrat în acea administrația imperială importantă, fapt care a stârnint invidia și frustrarea englezilor.

Astfel că, regimentele scoțiene (care s-au recrutat mai ales din Highlands, partea nordică, muntoasă) au fost extrem de apreciate de englezi atât pentru bravura lor, dar și pentru că prezentau tendința să se mulțumească cu mai puțin, comparativ cu cele engleze, care aveau pretenții sporite.

Scoțienii au fost implicați într-o serie de aventuri coloniale ale Angliei, inclusiv în Irlanda de Nord.

Prezentele aventuri, care s-au terminat de cele mai multe ori cu implantări masive (precum în America, Asia, Africa, Oceania), determinau și atribuirea de pământ agricol, exact de ceea ce duceau lipsă scoțienii în țara lor, având în vedere acel relief muntos care domină Scoția.

De asemenea, scoțienii au încercat pe cont propriu o aventură colonială, e drept, de dimensiuni reduse.

Luând în considerare febra colonialistă și mișcările care cuprinseseră întreaga Europă Apuseană, scoțienii s-au gândit că ar realiza impulsionarea economiei locale, destul de modestă, prin constituirea unei colonii în istmul Panama.

Astfel că, s-a format o companie a Scoției care a adunat resursele financiare necesare, echipând trei nave care au transportat în anul 1698- 3.000 de marinari, militari și coloniști scoțieni în Panama, în ciuda acelei dezaprobări engleze și a ostilității spaniolilor.

Aceștia opinau că zona Panama aparținea sferei lor coloniale de influență și nu doresc să împartă imensele teritorii americane cu alți intruși europeni.

Această aventura s-a dovedit un eșec, pentru că englezii, deja aflați în Indiile de Vest, au refuzat să-i ajute pe scoțieni, care au fost atacați permanent de spaniolii instalați foarte bine în Cartagena.

Pe lângă eșuarea aventurii scoțiene, s-a înregistrat un declin al limbii scoțiene care a început înainte ca Regatul Scoției să-și piardă independența, iar aria de utilizare a limbii s-a restrâns treptat din Lowlands către Highlands și insule, pe măsură ce presiunea limbii engleze era accentuată.

Acest proces este îngrijorător, căci se constată o scădere a scoțienilor bilingvi: în 1991 erau 65.978 (1,4% din populație). Reiese că, limba se păstrează doar pentru că este în continuare vorbită în Insulele Hebride, probabil ca urmare a izolării geografice.

Referitor la politica de unificare a Europei, aceasta nu se împacă cu mișcările centrifuge din Scoția. Reiese că, asistăm la mișcarea rapidă a unei enclave de secol XIX în plin secol XXI, și nu ne mai aflăm în perioada alcătuirii statelor naționale. Federalizarea, renegocierea suveranităților, administrația transnațională, și acel spațiu comunitar- acestea constituie realitățile de astăzi.

Faptul că, pe acest fundal, luăm parte la o explozie a granițelor, a fuduliilor locale trebuie să ne facă să luăm atitudine.

Scoția avînd 13.000 kilometri pătrați, din punct de vedere economic se situează pe o treaptă aparte de dezvoltare. Se afirmă că, PIB-ul Scoției era de 245 miliarde de dolari la o populație de 5,3 milioane de locuitori.

Dincolo de sensul politic prin care se distinge- acela al cooperării și al predominanței interesului comun, Scoția constituie este și un spațiu de competiție ideologico-politică.

Ca atare, deși caracterizate de un consensualism obținut prin experiența istorică, Scoția și forțele politice din Europa au căutat în ultimii ani să se distingă prin abordări, viziuni politice și adaptări la acele nevoi recurente ale celor 28 de societăți și ale Uniunii în sine.

Cu toate acestea, mișcările politice centrifuge și recrudescența crizelor au lăsat diverse impresii. În primul rând, ideologiile politice tradiționale au aplicat aceeași teorie consensualistă, susținând o democrație în asentimentul tuturor celor din nucleul european.

În al doilea rând, au dorit, în mod separat, să acorde răspunsuri singulare și ștanțate cu propria convingere politică, în vreme ce criticau măsurile celor ce se presupuneau că se găsesc la putere.

O istorie „imparțială” a Scoției și Europei de Sud-Est încă nu a fost scrisă și, probabil, acest lucru nu se va putea realiza în vreun mod.

Stau mărturie acele producții istoriografice ale marilor școli: britanică, germană, franceză, rusă și italiană, precum și ale istoricilor din spațiul ex-iugoslav, bulgar ori grec.

Reiese că, interesul pentru studiul istoriei Scoției și Europei de Sud-Est a avut, încă de la început, puternice resorturi de ordin politic.

Fenomenul este explicabil, dacă luăm în considerare efervescența regiunii, transformările- uneori radicale, care s-au petrecut în spațiul balcanic în secvențe de timp foarte scurte, precum și implicarea constantă a Marilor Puteri în acel areal sud-est european.

Scoția reprezintă una din cele patru națiuni ale Marii Britanii, cu care formează o uniune nedorită începând din 1707. În țară trăiesc 5 milioane de persoane și încă de patru ori pe atât sunt răspândite prin lume.

Limba oficială este limba engleză, însă vechea limba gaelică este încă vorbită în Highlands, iar scoțiana în Lowlands. Reiese că, Scoția reprezintă o foarte bună patrie pentru conservarea trecutului său istoric și a mediului, care este foarte important.

În concluzie, Scoția urmărește să apară dintr-o dată ca participant cu drepturi depline în cadrul afacerilor internaționale.

Relațiile dintre Scoția și alte țări au fost întotdeauna dominate de aspectul secesionist, iar analiza istorică scoate la iveală mari conflicte militare între acestea, în principal, între Scoția și Anglia.

Perioada medievală, cu renumita bătălie de la podul Stirling și bătălia de la Bannockburn, a fost una remarcabilă pentru scoțieni, aceștia reușind să înfângă armata engleză și să se bucure de independență.

Până în anul 1603, Scoția și-a păstrat independența și suveranitatea, mizând pe diverse acțiuni, precum susținerea oferită Franței, în momentul în care aceasta se găsea în conflict cu Anglia.

Secolul al XVIII-lea a marcat momentul unirii politice Scoția și Anglia, formându-se Marea Britanie.

Totuși, problemele Scoției au continuat în cadrul Regatului Unit, iar începând cu anul 1921 mișcarea națională s-a implicat activ în primirea de avantaje importante ori măcar a unui statut egal cu cel al Irlandei.

Pe de altă parte, din anul 1934 viziunile scoțiene naționaliste s-au reunit într-un partid ce promovează foarte mult independența, numit Partidul Național Scoțian.

Se afirmă că, întreaga perioadă postbelică, scoțienii au luptat pentru a-și forma un parlament propriu, fapt ce ar fi marcat în mod notabil un prim pas spre independență.

Spre terminarea Războiului Rece, descoperirea unor importante resurse de petrol în Marea Nordului a dus la întărirea poziției scoțiene în interiorul Regatului Unit. În ciuda prezentului fapt, Parlamentul Scoțian a fost redeschis de abia în anul 1999, dată fiind acea politică mai flexibilă a laburiștilor englezi.

Ca atare, după ce au fost organizate alegerile parlamentare, s-a format contextul favorabil obținerii unei poziții și mai solide care să conducă statul scoțian la obținerea independenței. Astfel că, partidul Național Scoțian a câștigat într-un mod categoric alegerile din anul 2011, agenda sa fiind dominată de câștigarea independenței.

De asemenea, va fi dezbătută pe larg în contextul obținerii independenței Scoției, problema acelor resurse existente în Marea Nordului.

Astfel că, dacă Scoția nu va reuși primirea unei bune părți din ele, atunci va întâmpina mari dificultăți din punct de vedere economic.

O altă problemă care poate genera mari impedimente pentru Edinburgh, este problema securității, în condițiile în care liderii scoțieni urmăresc alcătuirea unei armate elitiste și bine echipate, însă sursele de finanțare vor fi cu greu descoperite.

De departe, cele mai importante probleme ce vor necesita a fi soluționate în urma independenței sunt cele economice.

Pe de o parte, Scoția nu se bucură de o monedă proprie și va fi dificil să păstreze lira sterlină drept monedă națională.

Reiese că, din punct de vedere politic, independența Scoției va aduce în dezbatere și fotoliul unui șef de stat, iar lucrurile sunt foarte dificile date fiind legăturile familiei regale britanice cu Scoția.

Se precizează că, independența Scoției va prezenta un impact important și la nivel extern. În primul rând, scoțienii doresc a face parte din Uniunea Europeană, obiectiv ce nu va fi ușor de realizat, luând în considerare faptul că mai multe state membre nu văd cu ochi buni proclamarea independenței.

Posibila reușită scoțiană va încuraja și populațiile din alte regiuni, care deja militează pentru separatism și independență.

Astfel, este prezentă posibilitatea ca unele țări, printre care și Marea Britanie, să nu sprijine aderarea Scoției.

Mai mult, în contextul euroscepticismului britanic și a reticenței acestora față de acele mecanisme europene de cooperare aprofundată, Scoției îi va fi foarte greu, ca în situația integrării, să adere la spațiul Schengen.

În acest sens, dacă Scoția va deveni membră a Uniunii Europene, atunci va putea să adere la zona euro, rezolvând astfel problema monedei.

Referitor la apartenența la Organizația Tratatului Nord Atlantic (NATO), factorii de decizie din Scoția au afirmat dorința ca odată ce se câștigă independența, să adere.

Prin acest fapt, Scoția va fi pusă în cazul asumării unor sarcini de securitate în cadrul organizației. De asemenea, Scoția dorește să facă parte din Organizația Națiunilor Unite, însă proclamarea independenței sale poate prezenta repercusiuni importante asupra calității Marii Britanii de membră permanentă a Consiliului de Securitate.

Ca atare, problematica independenței Scoției este una complexă, și după cum se poate observa, efectele sale pot fi gestionate cu dificultate, atât referitor la situația internă din Scoția ori Marea Britanie, cât și la nivel internațional.

Reiese că, în conformitate cu prevederile juridice, chiar dacă populația Scoției va hotărî independența, comunitatea internațională va trebui să recunoască acest fapt pentru ca prezentul proces să fie complet.

Se mai afirmă că, independența va afecta cu siguranță moneda britanică, colectarea taxelor din regat, precum și acel interes al investitorilor străini.

În acest sens, se consideră că o Scoție independentă, similar cu multe alte mici economii, va determina dobânzi mai mari, taxe mai ridicate și costuri mai mari generate de o mai mare instabilitate economică decât din restul Marii Britanii.

S-a conturat o structură imperială cu o strategie coerentă nu numai pentru sistemul de relații internaționale ci și pentru acea organizare politică internă a statelor și structurilor incluse.

Scoția este locul de derulare al arsenalului de descurajare nucleară al Organizației Tratatului Nord Atlantic (NATO). Astfel că, lumea a început să fie tot mai alarmată în raport cu evenimentele din Scoția.

Scoțienii sunt împărțiți în mai multe tabere. În acest sens, avem realiștii conștienți de acele beneficii pe care țara le obține din Uniune și care se tem că acestea ar putea să dispară printr-o statalitate pripită, insuficient planificată.

Acești scoțieni nu se regăsesc exclusiv într-o singură clasă socială, dar este mult mai probabil ca ei să facă parte din clasa de mijloc decât din clasa muncitoare, sunt religioși, se sprijină pe stat pentru un număr limitat de nevoi și se bucură de o educație solidă, fapt ce le permite să aibă o perspectivă pe termen lung.

Scoția a reprezentat o zonă caracterizată printr-o istorie îndelungată, dar și prin anumite realizări arhitecturale deosebite, fie ele construcții în scop militar ori în scop administrativ și comercial. Limba scoțiană a cunoscut în epoca modernă și contemporană un reflux masiv și aparent de nestăvilit în fața limbii engleze. Înainte de ivirea multiculturalismului și corectitudinii politice, puterea imperială de la Londra a opinat că, scoțiana este o limbă inferioară și a făcut totul ca s-o înlăture, atât prin lipsirea posibilităților educaționale, cât și prin oprirea vorbirii acesteia.

Scoțienii au adus lumii o multitudine de contribuții importante ca inventatori, exploratori, misionari ori constructori ai Imperiului Britanic. Privitor la industria scoțiană, majoritatea acesteia se află concentrată în puținele orașe mari din centrul țării. În concluzie, se opinează că, Scoția reprezintă o entitate istorică care se bucură de propriul său teritoriu.

CONCLUZII

Tema ,,Mișcări centrifuge în Europa. Studiu de caz: Scoția" este o temă importantă care tratează derularea mișcărilor centrifuge în Europa și prezintă particularitățile Scoției.

Prezenta lucrare conține două capitole, iar fiecare capitol al lucrării prezintă aspecte esențiale legate de prezența mișcărilor centrifuge.

În prezent, istoria relațiilor internaționale semnifică cercetarea modului cum se realizează politica externă a unui actor de acest tip.

Capitolul I al lucrării ,,Considerații generale privind mișcările centrifuge în Europa" studiază derularea mișcărilor centrifuge și prezintă delimitarea Europei.

Europa a fost marcată des de încercări de regăsire a identității proprii, de determinare a obiectivelor care-i stau în față și în acele momente de provocări majore: (crizele economice, acele datorii suverane, criza imigranților, migrarea forței de muncă), precum și descoperirea unor soluții acceptate în consensul pe baza căreia s-a gândit intriga construcției europene.

O primă concluzia ce reiese din capitolul I este aceea că, peisajul politic european se poate delimita prin intermediul prismei specificității curentelor politice, nu și prin distribuția puterii ori prin apartenența partidelor politice naționale la familiile europene.

O istorie „imparțială” a Europei de Sud-Est încă nu s-a scris și, probabil, acest lucru nici nu se va putea realiza.

Interesul pentru studiul istoriei Europei de Sud-Est a prezentat, încă de la început, puternice resorturi de ordin politic.

Fenomenul este explicabil, dacă luăm în considerare efervescența regiunii, acele transformări- uneori radicale, care s-au petrecut în spațiul balcanic în secvențe de timp foarte scurte, precum și implicarea constantă a Marilor Puteri în acel areal sud-est european.

Se afirmă că, unul dintre cele mai importante momente în dezvoltarea Europei postbelice l-a constituit Congresul Europei, defășurat la Haga în 1948.

O multitudine de figuri politice europene importante au luat parte la acest congres. Dintre persoanele care au participat la congres, amintim: Konrad Adenauer, Winston Churchill, Harold Macmillan, Paul-Henry Spaak, și Altiero Spinelli.

O altă concluzie ce reiese din capitolul I al lucrării este că, Europa prezintă o lungă istorie a unor mari reușite culturale și economice, începând din Epoca Bronzului.

S-a lansat o chemare pentru o uniune politică, economică și monetară a Europei. La scurt timp după aceea s-a format Mișcarea Europeană (ME), care s-a constituit ca rețea de organizații din acele țări ale Europei formate în perioda postbelică, și ca un centru coordonator al prezentei rețele.

Referitor la Mișcarea Europeană (ME), aceasta mai reprezintă una dintre cele mai proeminente organizații internaționale neguvernamentale, dedicate acelei idei de unitate a statelor europene.

Prima mare realizare a Mișcării Europene a fost formarea Consiliului Europei în mai 1949, organizație foarte importantă.

Astfel că, Mișcarea Europeană a continuat să fie prezentă și să funcționeze până în prezent. Ea a constituit un suport al procesului de integrare europeană, din afara acelor structuri instituționale ale Europei.

Privind Consiliul Europei, se precizează că, Consiliul Europei (CE) a fost format în anul 1949 și are centrul la Strasbourg.

Obiectivul prezentului consiliu este realizarea unei unități mai strânse între acele state europene pentru apărarea libertății individuale, drepturilor cetățenilor, precum și a statului de drept.

Consiliul Europei și-a propus prezentele scopuri ca o reflectare a dezideratelor statelor de după cel de-al Doilea Război Mondial, când oamenii și liderii europeni erau terifiați de fascism și nazism, adică de acea posibilitatea ca drepturile lor să fie nerespectate.

Acesta mai constituie o structură instituțională complexă, articulată în scopul îndeplinirii scopurilor pe care acesta și le-a propus.

Fiind format din reprezentanții guvernelor, Consiliul constituie o instituție esențială a Uniunii Europene care apare și sub forma unei conferințe interguvernamentale cu caracter diplomatic.

În baza Tratatului de la Lisabona, consiliul este învestit cu definirea direcțiilor politicilor generale ale Europei. În interiorul Consiliului Europei au fost derulate diverse activități pentru protecția minorităților naționale.

Aceste activități sunt parte a programului de cooperare și asistență al Consiliului Europei.

Consiliul Europei și alte instituții ale Europei promovează toleranța, luând în acest sens măsuri efective pentru garantarea respectului reciproc.

În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, anumiți oameni de stat din Europa au manifestat un interes sporit pentru descoperirea unor căi de a preveni repetarea unor conflicte prin realizarea unei unități între statele europene.

Concluzia ce reiese din analiza realizată Consiliului Europei este aceea că, prin intermediul acestuia se urmărește consolidarea protecției drepturilor omului.

Astfel că, s-au stabilit o serie de norme fundamentale în domeniul economic, politic și social.
Privind delimitarea Europei se remarcă faptul că, după declinul Imperiului Roman, Europa s-a găsit într-o perioadă de stagnare, știută sub numele de Evul Mediu, care a luat sfârșit prin fenomenul numit Renaștere și prin Noii Monarhi, ce aveau să marcheze noi descoperiri, explorări și mărirea acelor cunoștințe științifice.

Din secolul XV, națiunile europene, în special Spania, Portugalia, Franța și Marea Britanie, au format mari imperii coloniale, cu dependențe în Africa, America și Asia.

Revoluția Industrială a pornit în secolul XVIII, generând o prosperitate sporită și, implicit, o creștere de populație.

După Al Doilea Război Mondial și până la terminarea Războiului Rece, Europa a fost grupată în două mari blocuri politice și economice: națiunile comuniste din Europa de Est și acele țările capitaliste din Europa de Vest.

Pentru realizarea obiectivelor sale, Europa se obligă să promoveze eficient ridicarea nivelului de trai, și a condițiilor de dezvoltare economică și socială. Astfel că, Europa promovează intens ideea de justiție și egalitate între indivizi.

Europa prin intermediul mișcărilor derulate aduce în prim plan anumite modalități pentru ridicarea nivelului de trai al persoanelor.

Dintre modalitățile propuse de Europa, precizăm: deplina utilizare a brațelor de muncă, crearea unor condiții benefice de progres, precum și soluționarea problemelor internaționale în domeniile economic, social, al sănătății publice și al altor probleme conexe.

Concluzia desprinsă din aceste aspecte pe care le-am prezentat este că, în Europa, avem o serie de condiții de stabilitate și bunăstare, care sunt sprijinite pe respectarea principiului egalității în drepturi ale popoarelor.

Indiferent de mișcările centrifuge care s-au derulat, Europa trebuie să asigure cetățenilor săi respectarea unor drepturi fundamentale, drepturi precum: libertatea de întrunire și libertatea de asociere, libertatea de gândire, precum și libertatea de conștiință și de religie.