Mișcarea Legionară
Cuprins
Introducere…………………………………………………………p. 2
Capitolul I – Mișcarea Legionară – coordonatele unui fenomen politic românesc
I.1 Contextul istoric al apariției mișcării legionare……………..p. 4
I. 2 Legionarismul, fenomen de extremă dreaptă……………….p. 8
I. 3 Repere ale ideologiei legionare…………………………………….p. 16
Capitolul II – Implicarea lui Carol al II-lea în activitatea de guvernare
II. 1 Contextul politic al implicării carliste……………………..p. 19
II. 2 Aspirațiile politice ale lui Carol al II-lea………………….p. 23
II. 3 Opozanții politicii carliste……………………………………….p. 26
II. 4 Regimul de autoritate monarhică…………………………….p. 29
Capitolul III – Legionarii sub dictatura carlistă
III. 1 Carol al II-lea versus Corneliu Zelea Codreanu…………………p. 33
III. 2 Carol al II-lea versus Horia Sima…………………………………….p. 41
III. 3 Declinul regimului carlist și ascensiunea Gărzii de Fier…..p. 44
Bibliografie ………………………………………………………….p. 49
Concluzii………………………………………………………………p. 51
Introducere
Mi-am ales acest subiect de lucrare de licență deoarece eu, personal, sunt fascinat de tot ce înseamnă istoria contemporană a României, politică, ierarhii, etc. M-a fascinat această parte din istoria românilor pentru a avut o lautrră mai controversată, cu oameni politici controversați, multe dintre acțiunile acestora fiind și astăzi puse sub semnul întrebării.
Am încercat să conturez în acestă lucrare materialul imagistic, scoțând în evidență particilaritățile Mișcării Legionare, asemănările și deosebirile față de celelalte mișcări de extremă dreapta din Europa, cât și raporturile pe care le-a avut aceasta cu monarhia, în special cu regele Carol al II-lea.
În urma realizării acestui proiect, am reușit să conștientizez tot mai mult ce a însemnat fenomenul legionar în România, fără a avea pretenția de a atinge toate amănuntele cu privire la mișcarea legionară, dar accentuând elementele esențiale privitoare la apariția, dezvoltarea, perioada culminantă și suprimarea sau dispariția forțată a acesteia. Lucrarea este o sinteză, cu spicuiri din cărțile de istorie, precum și cărți scrise de membrii ai mișcării.
În urma studierii documentației, am ajuns la concluzia că raporturile dintre rege și Mișcarea Legionară au fost în opoziție, regel fiind adeptul politicii tradiționale de cooperare cu Franța și Marea Britanie, în timp ce Codreanu se pronunța pentru o alianță cu Roma și Berlinul. Poziția lui Codreanu a fost privită cu îngrijorare de guvernele de la Paris și Londra, care promovau o politică de încercuire a Germaniei, iar România trebuia să fie o verigă tare în acest lanț.
Cunoștințele mele de cultură generală s-au amplificat, s-au îmbogățit și s-au diversificat. Mai mult decât atât, am dobândit o viziune de ansamblu asupra celor două fenomene politice (regimul carlist și fenomenul legionar.)
În cuprinsul acestei lucrări, am vrut să subliniez faptul că ambele fenomene, nu au reprezentat o realitate palpabilă, ci un loc ideal pentru a proiecta, pe rând, concepții care glorificau sau implorau. Înțelepte sau crude, opulente sau tiranice, profanatoare, superstițioase, infantile, atotștiutoare, aceste fenomene reprezintă o temă frecventă a meditațiilor de tot soiul, dar fundamental negat înțelegerii.
Personal, am identificat niște trăsături comune ale celor două fenomene care au făcut parte din contemporaneitatea românească și anume: setea de putere și megalomania.
Capitolul I
Mișcarea Legionară – coordonatele unui fenomen politic românesc
I.1 Contextul istoric al apariției mișcării legionare
"Cei ce-au căzut uciși de gloanțele dușmane, Pășesc în rând cu cei-ce au rămas"
În contextul politic european din perioada imediat următoare primului Război Mondial, care a devastat și sărăcit populația Europei, se modifică granițele, printre care și cele ale României, ca rezultat al unirii Vechiului Regat cu Transilvania și Basarabia.
Odată cu realizarea acestui deziderat al poporului, care a fost Marea Unire, se încearcă stabilizarea economică a țării, a dezvoltării ei economice prin folosirea resurselor naturale. Se formează o burghezie, o clasă de mijloc română tot mai puternică din punct de vedere economic, dar care erau deranjați de concurența neloială din partea burgheziei evreiești, pătură socială puternică, existentă în acea perioadă. Ca urmare a acestui fapt, în marile orașe se formează mișcări de dreapta, care au aderență mai ales în rândul studenților, o parte a intelectualilor, precum și a clerului și a micii burghezii.
«Unul din profesorii marcanți ai Universitatii din Iasi, profesorul Alexandru C. Cuza pune bazele unei mișcări, la 4 martie 1923, la Iași, mișcarea numită Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C). Președinte fondator este Alexandru C. Cuza, având ca membrii marcanți pe Gheorghe A. Cuza, Ion Zelea Codreanu, Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Păulescu, Nichifor Robu. Organul de presă al mișcării este Apărarea Națională, care a apărut între 15 noiembrie 1925 -14 iulie 1935».
În programul L.A.N.C. era prevăzută creșterea rolului Bisericii Ortodoxe în viața statului, educarea tineretului în spirit creștin, combaterea comunismului și a luptei de clasă. Încet-încet au apărut idei privind sporirea monarhiei în viața de stat, diminuarea puterii parlamentului și restrângerea drepturilor și libertăților democratice.
În urma divergențelor apărute în cursul anilor 1925-1926 între Alexandru. C. Cuza și Ion Zelea Codreanu, Corneliu Zelea Codreanu decide să părăsească L.AN.C. și pe data de 24 ianuarie 1927 înființeaza la Iași Legiunea Arhanghelul Mihail.
«Membri co-fondatori sunt Ion. I. Moța., Ilie Gârneață, Radu Mironovici și Corneliu Georgescu. La început, organul de presă a fost Pământul strămoșesc care a apărut între 1 august 1927 și 10 decembrie 1933.»
Legiunea nu a avut program politic, C.Z. Codreanu apreciază că “nu programe trebuie sa creăm, ci oameni, oameni noi”. Legiunea este “mai mult o școală și o oaste decât un partid politic”. Pe plan extern a urmărit încadrarea României în randul statelor totalitare de natura fascistă.
Mișcarea legionară este o mișcare specifică pentru România, fiind singura mișcare de natură fascistă cu baze puternic ortodoxe, în alte țări neexistând mișcări fasciste cu baze religioase.
“Mișcarea legionară este o mișcare absolut originală, țelul ei primordial și rațiunea ei de a exista fiind înălțarea spirituală și morală a omului, crearea unui om nou, în ruptura cu omul democratic actual care e individualist și egoist.Este încercarea cea mai onestă și mai potrivită…”
Nu întâmplător legionarismul a apărut la Iași, Moldova fiind o zonă cu populație foarte credincioasă, credința putând fi folosită ca mijloc de propagandă.
La 4 martie 1923 se formează Liga Apărării Național-Creștine, din care în 24 iunie 1927, se desprinde gruparea lui Corneliu Zelea Codreanu, formând Legiunea Arhanghelul Mihail.
În urma primului Război Mondial, în cadrul Partidului Naționalist-Democrat s-a produs o ruptură definitivă între N. Iorga și A. C. Cuza, acesta din urmă aderând la o linie antisemită fermă. Pe această dogmă, A.C. Cuza a patronat, politic și ideologic înființarea unor organizații cum a fost Garda Conștiinței Naționale (înființată la Iași, în 1919 de Constantin Pancu), în cadrul căreia a activat și Corneliu Zelea Codreanu (fondând în 1922 Asociația Studenților Creștini). Garda Conștiinței Naționale a fuzionat în 1920 cu Frăția de Cruce, creată la Cluj de Amos Francu si Liviu Ghileza. Tot sub patronajul lui A.C. Cuza a luat fiintă în 1922 Uniunea Național-Creștină, condusă de N. Paulescu.
La 1923 fracțiunea nationalistă a lui A.C. Cuza își ia denumirea de Partidul Naționalist Democrat Creștin și împreună cu gruparea lui Paulescu formează L.A.N.C. Acesta, prin mai multe mijloace a cerut adoptarea unui numerus clausus în instituții publice și universități, aceasta însemnând limitarea numărului evreilor în raport cu procentul de populație evreiască din țară. În același timp, L.A.N.C. milita împotriva comunismului și a francmasoneriei. Apreciind că Societatea Națiunilor era o organizație masonică, A.C. Cuza cerea părăsirea acesteia și intrarea României în orbita Italiei si Germaniei.
Organizația a fost frământată de grave disensiuni interne, între A.C. Cuza și C.Z. Codreanu. În iunie 1927, gruparea lui Codreanu a părăsit L.A.N.C., întemeind Legiunea. La 14 iulie 1935, L.A.N.C. s-a unit cu Partidul Național-Agrar, luând astfel ființă Partidul Național-Creștin.
Citându-l pe C.Z. Codreanu, cauzele scindării au fost:
“ Lipsurile conducãtorului, greșelile lui. Un conducãtor trebuie sã facã necontenit școalã, în sensul vederilor lui, cu toți luptãtorii din jur, pentru ca sã asigure unitatea de gândire a blocului respectiv. Sã elaboreze un plan de luptã. Sã dea directive în materie de acțiune. Sã fie un permanent slujitor al unitãții mișcãrii, încercând cu dragostea lui, cu chemãrile lui, cu observațiile, cu pedepsele, sã netezeascã neînțelegerile și nepotrivirile inerente oricãrei organizații. Sã fie un neîncetat îndemn cãtre toți la îndeplinirea datoriei lor. Sã procedeze cu dreptate, respectând normele de conducere pe care și le-a impus și în baza cãrora și-a adunat oamenii. Din toate acestea, profesorul Cuza n-a fãcut nimic.”
I. 2 Legionarismul, fenomen de extremă dreaptă
„Dintre toate mișcările care, de la război încoace – pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele nației noastre, niciuna nu s-a așezat mai sigur în matca istoriei românești ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc. Este adevărat că ei au norocul să se ridice la viața comunității în momentul UNIC în care structura istoriei coincide în așa grad cu geniul rasei noastre încât e de ajuns să fii cu adevărat român pentru ca gestul tău să creeze perspectivele imperiale. Dar când te gândești că atâtea așezări și formațiuni politice – cu o tradiție „mare” și cu o experiență „bogată” – și-au ratat misiunea revoluționară și s-au împotmolit repede în apele stătute care nu dau decât cel mult o perspectivă de broască, trebuie să înțelegi că gestul rodnic al tânărului, dar, pentru asta, nu mai puțin bărbatului lor căpitan trece dincolo de îndemânare sau talent și devine răsfrângerea sigură a unui destin. Trebuie să spun, aici și astăzi, celor de vârsta mea – și, dacă îmi e îngăduit și celor mai bătrâni decât mine – că, până acum, mișcarea aceasta nu as greșit niciodată.
Destul ca să ne facă să înțelegem că pe tinerii aceștia, care merg chiuind în luptă și în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violența, nici trădarea, nici lingușeala, nici corupția, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg pe drumul lor, ci pe drumul nației, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuiește Dumnezeu. Iar celor mai îndărătnici le voi spune că a trecut momentul în care adeziunea noastră putea să însemne izbânda și împotrivirea noastră – înfrângerea. De întâlnirea noastră cu tinerețea legionară nu mai atârnă decât bucuria de a fi văzut din vreme „lumina cea adevărată” și… un apus fără fulgere. Căci, încă o dată, victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei înseamnă a lua istoria în răspăr” .
Pe fondul dizolvării Partidului Conservator, singurul reprezentant autentic al dreptei pe scena politică românească și al ideilor naționaliste promovate în cadrul curentului gândirist, apare la începutul anilor `20 o mișcare radicală, de extremă stătute care nu dau decât cel mult o perspectivă de broască, trebuie să înțelegi că gestul rodnic al tânărului, dar, pentru asta, nu mai puțin bărbatului lor căpitan trece dincolo de îndemânare sau talent și devine răsfrângerea sigură a unui destin. Trebuie să spun, aici și astăzi, celor de vârsta mea – și, dacă îmi e îngăduit și celor mai bătrâni decât mine – că, până acum, mișcarea aceasta nu as greșit niciodată.
Destul ca să ne facă să înțelegem că pe tinerii aceștia, care merg chiuind în luptă și în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violența, nici trădarea, nici lingușeala, nici corupția, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg pe drumul lor, ci pe drumul nației, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuiește Dumnezeu. Iar celor mai îndărătnici le voi spune că a trecut momentul în care adeziunea noastră putea să însemne izbânda și împotrivirea noastră – înfrângerea. De întâlnirea noastră cu tinerețea legionară nu mai atârnă decât bucuria de a fi văzut din vreme „lumina cea adevărată” și… un apus fără fulgere. Căci, încă o dată, victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei înseamnă a lua istoria în răspăr” .
Pe fondul dizolvării Partidului Conservator, singurul reprezentant autentic al dreptei pe scena politică românească și al ideilor naționaliste promovate în cadrul curentului gândirist, apare la începutul anilor `20 o mișcare radicală, de extremă dreaptă. În plan intern, nașterea ei în 1922 constituia o contrapondere la înființarea Partidului Comunist (1921), iar în plan extern, era o reacție la succesele bolșevismului și o prelungire în zona noastră geografică a ideologiei fasciste.
În 1923, A.C. Cuza fondează Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.), o configurație politică formată din rândul micilor burghezi, al unei părți a intelectualității, al preoțimii ortodoxe, al studențimii și parțial al țărănimii. Organizația dispunea și de o structură parlamentară denumită „lăncierii”. În cadrul L.A.N.C. se conturează ulterior gruparea condusă de Corneliu Zelea Codreanu, care în anul 1927 pune bazele unei noi organizații, „Legiunea Arhanghelului Mihail”, al cărui conducător se numea „căpitan”, iar membrii săi se intitulau „legionari”. Ulterior, aceasta se va transforma în „Garda de Fier”, care , în decembrie 1933, avea peste 280000 de membri . După ce I.G. Duca o interzice datorită programului și formelor sale extremiste de manifestare, motiv pentru care este împușcat de legionari în 1934, ea reapare sub denumirea de Partidul „Totul pentru Țară” și apoi de „Mișcarea Legionară”, avându-l în frunte în toate variantele.
„În condițiile enormei presiuni externe – legate de pregătirea celui de-al doilea război mondial – și interne – provocate de conflicte tot mai acerbe pentru putere – Carol al II-lea instaurează la începutul anului 1938 un regim monarhic autoritar” .
În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, din ordinul lui Carol al II-lea se dispunea întemnițarea și asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și a încă 13 membri ai formațiunii sale politice. Îi urmează la conducerea mișcării Horia Sima, mai primitiv și mai crud decât predecesorul său, care ordonă uciderea lui Armand Călinescu. Drept represalii, șeful guvernului, Gh. Argeșeanu, ordonă executarea a 300 de legionari.
Spirala violenței continuă și după abdicarea lui Carol al II-lea (septembrie 1940). Sub gloanțele legionarilor cad în noiembrie 1940, printre alții, economistul Virgil Madgearu și savantul Nicolae Iorga.
Convins de contribuția nefastă a legionarilor la acel moment istoric, generalul Ion Antonescu hotărăște eliminarea Gărzii de Fier din viața publică, ordonând desființarea poliției legionare și instituind pedeapsa cu moartea împotriva capilor Legiunii. După rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, soldată cu peste 1000 de morți, când Antonescu ordonă intervenția armatei, Garda de Fier dispare politic pentru că în anii imediat următori instaurării comunismului să dispară și fizic, datorită prigoanei și condamnărilor la care au fost supuși majoritatea componenților legionari .
Prima întrebare care se pune este prin ca anume legionarismul aparține dreptei. În primul rând, prin naționalism, prin elitism, prin mesianism, prin rapelul la credința creștină, prin simțul ierarhiei și al autorității, prin opoziția tranșantă la bolșevism, prin apelul la morală, prin cultul față de tradiție și rolul conducătorului.
Fenomenul legionar nu este de dreapta prin anticapitalism, antiindividualism, antiliberalism, antidemocratism și colectivism. Este, totodată, antimodern, extremist, xenofob, spiritualist și militant.
Această enumerare și categorisire ne duce la concluzia că Mișcarea Legionară a reflectat un fenomen ideologic și politic complex, dificil de catalogat în spețe și tipare doctrinare sau politologice obișnuite .
Uzuala apropiere de fascism este și ea neconcludentă și periculoasă, fiindcă spre deosebire de italieni, prea puțin preocupați de componența religioasă, legionarii români își întemeiau o profundă temelie teologică. Fundamentalismul ortodox constituie, de fapt, sursa principală a gândirii legionare. El are o componentă radicală, subliniată și de deviza „purificați prin moarte”.
Corneliu Zelea Codreanu se consideră un fele de „guru”, un maestru spiritual. El profețește „apocalipsa lumii vechi” și întrevede contururile „viitoarei lumi”, îndrumând neamul românesc spre izbăvire prin credință și caracter .
Din misiunea profund mistică, cu accente mesianice a mișcării,deviza sacrificiului de sine, ideea jertfei în folosul propășirii spirituale a nației, fac legionarismul diferit, dacă nu chiar opus pe acest palier fascismelor. Legionarismul este un „fals fascism”. În concepția legionarismului, națiunea trebuie să fie pură, neamestecată, neamalgamată etnic, imaculată.
„Noi nu suntem antisemiți pentru faptul că locurile noastre sunt ocupate de alții, și pentru aceasta, dar nu este principalul. În corpul viu al unei nații se introduce un alt corp, care vine să falsifice sensul culturii în viața spirituală” . Un astfel de „purism” propovăduit de legionari conținea o serioasă doză de segregaționism șovin.
S-a insistat pe tema apartenenței extremismului de tip legionar la filosofia dreptei, pornind de la formula nietzcheană a „omului nou”. Portretul „omului nou” în viziunea legionară era: intransigent, integru, ascet, disciplinat, egal cu ceilalți, fără interese și proprietate personală, patriot înflăcărat, neindividualist. Viitoarea societate gândită de Corneliu Zelea Codreanu era una a „socialismului arhanghelic”, fără clase sociale, compactă ideologic, fără averi, fără privilegii, colectivistă, egalitară, în care avuția să aparțină tuturor. Și comuniștii și legionarii elogiau dictatura partidului de mase.
În esență, cele două ideologii (comunismul și legionarismul), chiar dacă nu vizau aceleași ținte, aveau priorități asemănătoare și foloseau aproximativ aceleași metode, viziunea și atitudinea totalitară le era comună.
„În definitiv, deosebirea dintre cele două direcții rezidă, pe de-o parte, în împrejurarea că legionarii, prin contrast cu comuniștii, invocau permanent învățătura creștină, iar a doua că sugerau (cel puțin în plan teoretic), că sunt promotorii unei evoluții și ai unei revoluții.
Ar mai fi de completat în continuarea paralelismului că legionarii au fost naționaliști, față de comuniștii care se considerau internaționaliști și că unii erau xenofobi, iar ceilalți nu” .
Mișcarea Legionară nu a fost lipsită de neajunsuri și greșeli. Dintre acestea, două au atras atenția în mod deosebit: antisemitismul și utilizarea forței, care fac din fenomenul legionar un fenomen de extremă dreaptă.
„Antisemitismul, ca ostilitate față de evrei, a fost și este una dintre ideile, atitudinile și comportamentele cele mai critice față de Mișcarea Legionară. Atât Eugen Weber cât și Francisco Veiga se referă destul de mult la antisemitismul legionar, ajungând aproape acolo încât să considere acest element ca fiind baza ideologiei legionare” .
În anii în care s-a născut Mișcarea Legionară, antisemitismul era un dat existențial în zona ei de origine. El era legat de anumite inegalități reale, defavorabile românilor. Dar acest antisemitism de supraviețuire și competiție (ca ostilitate față de un grup social minoritar numeric, dar privilegiat sub raport economic și, în anumite cazuri, social), cu timpul s-a transformat într-o ideologie belicoasă, ce încearcă să explice toate relele existente în România. Mai mult, el s-a convertit în agresivitate și crimă, după 1938, când Corneliu Zelea Codreanu a fost închis. Această evoluție negativă este pusă de o parte din legionari pe seama lui Horia Sima.
Deseori, legionarismul a fost considerat ca fiind sinonim cu agresivitatea, violența și atentatul. Conform moralității creștine, violența nu este justificată în nici un fel. Dar, din punct de vedere politic, ea este privită altfel.
Max Weber, în eseul lui Politica, o vocație și o profesie, a dezvăluit relația intimă existentă între politică și violență. El a făcut acest lucru, mai întâi de toate, definind statul în termenii monopolului asupra legitimității folosirii violenței și, în al doilea rând, în termenii rolului ce îi revine politicianului de a face față constrângerii și, totodată, de a o folosi.
„Până la urmă, statul modern nu poate fi definit sociologic decât printr-un anume instrument ce-i este propriu și care constituie o prerogativă a sa și a tuturor uniunilor politice: constrângerea fizică” .
Deși Corneliu Zelea Codreanu a făcut de pe pozițiile ortodoxiei elogiul iubirii aproapelui și a Mișcării Legionare și nu a angajat deschis Mișcarea în acte de violență (cel puțin până în 1938), nu se pot trece cu vederea actele de violență săvârșite de Ion Moța (împotriva lui Vernichescu, ce trădase complotul studențesc), de Codreanu însuși (împușcarea prefectului Manciu), de Beza (împușcarea ministrului Constantin Angelescu), de un grup de legionari (împușcarea primului-ministru I.G. Duca). Toate acestea nu sunt justificate, indiferent de felul în care ele au fost privite de legionari ori de anumite părți ale opiniei publice.
„În România anilor `20 – `30, actele de violență ale unor legionari (de pildă împușcarea lui Manciu de către Corneliu Zelea Codreanu) au fost privite ca acte de dreptate față de brutalitățile la care au fost supuși legionarii. Împușcarea lui Vernichescu de către Moța a fost interpretată ca o pedeapsă a unei trădări, considerată ca o trăsătură ce trebuie eradicată din comportamentul românilor” .
Identificarea extremismului cu alienarea („un grup extremist este un grup alienat”, scrie Edward Shils în lucrarea lui, The Torments of Secrecy, Glecoe, 1961) nu se aplică legionarilor. Nu alienarea a fost aceea care i-a făcut extremiști pe membrii Gărzii de Fier, ci angajamentele lor.
Legionarii aveau o confuză viziune asupra realității, lipsa lor de perspectivă, modul lor de a percepe viața, ca și cum ea ar fi fost un mit.
Legiunea nu a cerut program, ci oameni. Aflată la guvernare, când era nevoie de o acțiune pozitivă, ea nu avea nici program și nici oameni capabili de a elabora vreunul.
„În funcțiile oficiale, extremiștii radicali trebuie să devină, dacă nu mai moderați, cel puțin mai constructivi, iar dacă nu fac asta, dispar. Legionarii au ales ultima alternativă, mai puțin din principiu și mai mult din necesitate. Așa erau ei. Dacă ar fi fost altfel, ei nu ar fi ajuns de la bun început; n-ar fi făcut ceea ce au făcut, n-ar fi suferit ceea ce au suferit. Dar, o data ajunși la putere, cu foarte puține excepții, lor le-au lipsit calitățile necesare de a o utiliza în chip folositor. Ei au eșuat. Și au pierdut” .
I. 3 Repere ale ideologiei legionare
Ideologia legionară reprezintă expresia definitorie a „noului naționalism românesc” manifestat ca atare după 1 decembrie 1918. Ea poate fi considerată ca unul dintre rezultatele megalomaniei naționale de după Marea Unire. Interesantă în acest sens este paralela dintre legionarism și ideologia extremei drepte din Ungaria interbelică. O analiză atentă a celor două Mișcări, similare ca suport ideologic, arată că același efect poate fi generat de cauze complet diferite. Deși naționalismul mesianic maghiar era rezultatul frustrării de la Trianon, iar cel românesc reprezenta urmarea maximei împliniri teritoriale a României Mari, trăsăturile lor comune nu sunt mai puțin evidente.
Greșeala Legiunii, ca de altfel a întregii tinere generații interbelice, constă în faptul de a concluziona, pornind de la defecțiunile modelului democratic autohton, incapacitatea de funcționare a sistemului în ansamblul său. „Această critică a democrației ca ficitvă este un caz grav: ea confundă rateurile sistemului cu problema legitimității sau nelegimității acestui sistem.”
Din această imagine a politicului care murdărește și dezonorează s-a născut reținerea liderilor legionari față de încercările de a prezenta mișcarea lor ca pe un partid politic. A admite această caracterizare echivala cu a pactiza cu incriminatul sistem democratic. De aceea, definirea Legiunii ca mișcare de regenerare morală apare, în acest context, perfect logică. Respingând în bloc avatarurile politicului și modurile de manifestare ale acestuia în viața cetății, legionarii operează o mutație a discursului public din sfera valorilor politice către valorile etice și religioase.
Formarea omului nou – ca prototip al acelei societăți imaginate de ideologia legionară ale cărei valori fundamentale trebuie să fie civismul și integrarea individului în comunitatea națională – reprezintă condiția sine qua non a rupturii de vechea ideologie.
Calitățile pe care trebuie să le aibă omul nou legionar și misiunea radicală ce-i revine îl transpun în sfera utopiei. Din acest punct de vedere trebuie menționat că ideologia legionară se înrudește atât cu fascismul, cultul nazist al Führer-ului, cultul personalității lui Stalin, cât și cu glorificarea geniului ultimului conducător comunist al României.
Exegeții, fenomenului legionar au insistat, de fiecare dată, pe latura religioasă a acestuia, ca fiind trăsătura sa specifică, originală. Eugen Weber afirma chiar că „în estul Europei, mișcările ca aceea a lui Codreanu sunt mai apropiate de cultele bazate pe riturile de trecere decât de fascism.”
Ceea ce trebuie înțeles, atunci când este vorba de legionarismul ortodox, este că, ortodoxia este parte integrantă a ființei spirituale românești. Latura religioasă a ideologiei legionare face parte din naționalismul acesteia, căruia îi dă substanță și îl intelectualizează.
Antisemitismul disimulat reprezintă paradoxul cel mai vizibil al ideologiei legionare. Esența preocupării liderilor legionari consta mai puțin în a-și nega caracterul antisemit al doctrinei proprii, cât în a convinge că antisemitismul era doar una din preocupările lor, în fapt mult mai complexe și mai nuanțate.
De altfel, în discursul lor, ca și în scurtul răstimp de practică politică reprezentat de statul național-legionar, discipolii lui Codreanu aplică riguros mecanismul consacrat al țapului ispășitor la realitățile societății românești interbelice.
Pe tot parcursul existenței mișcării legionare, membrii săi au refuzat cu obstinație orice filiație, influență sau intercondiționare cu alte totalitarisme de dreapta europene. Afirmând deplina originaliate a legionarismului, C.Z. Codreanu sublinia chiar anterioritatea acestuia față de fenomenele similare, precum național-socialismul. Afirmațiile de acest fel ale conducătorilor Legiunii nu trebuie să ne împiedice, însă, să observăm apartenența acesteia la falsele fascisme ce au caracterizat istoria interbelică a Europei Centrale și de Sud-Est.
Capitolul II
Implicarea lui Carol al II-lea în activitatea de guvernare
II. 1 Contextul politic al implicării carliste
Carol al II-lea a urcat pe tron, la 8 iunie 1930, într-un context dificil pentru societatea românească. El era generat, în principal, de criza economică, declanșată la scară mondială, în 1929, și care afecta tot ma mult România: întreprinderile începeau să-și închidă porțile, mulți lucrători deveneau șomeri, cerealele nu mai aveau căutare pe iață, iar țăranii nu-și puterau procura banii necesari pentru a-și plăti taxele și impozitele; finanțele statului încercau să resimtă consecințele împrumuturilor contractate de băncile occidentale, întrucât cuponul datoriei externe trebuia achitat în termenele prevăzute.
„După ce, în 1920-1921, cetățenii României fuseseră dezamăgiți de Alexandru Averescu, de la care așteptaseră îndreptarea țării și a situației or, în 1929-1930 o nouă iluzie se prăbușea: aceea că PNȚ și, în special, Iuliu Maniu vor inaugura o eră nouă în istoria țării. Mentalul colectiv al românilor își căuta un nou idol, în care să-și pună speranțele, care să le rezolve multiplele probleme (cu care se confrunta marea masă a populației) și să-i conducă spre o viață mai bună și demnă.”
S-a născut astfel o nouă legendă, aceea că principele Carol fusese izgonit din țară de liberali, care nu priveau cu ochi buni urcarea pe tron a unui om tânăr, energic și capabil să cpnduă țara pe calea cea bună. Principele avea câteva avantaje, care acum, în 1929-1930, erau invocate adesea: era cel dintâi vlăstar al dinastiei de Hohenzollern născut în țară; fusese botezat în religia ortodoxă, adică a românilor; era activ, îi plăcea să se afle în preajma multor cetățeni, mai ales tineri de vârsta sa. S-a țesut, cu multă dibăcie, o legendă și s-a creat un curent carlist, de oameni interesați, care-și așteptau răsplata după urcarea lui Carol pe tron.
Prerogativele regale erau exercitate, după moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, de o Regență, alcătuită din persoane onorabile – principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Gheorghe Buzdugan -, dar fără experiență politică, astfel că puteau fi ușor manipulate de guvern. Acest fapt a ieșit puternic în evidență cu prilejul morții lui Gheorghe Buzdugan, în octombrie 1929, când Iuliu Maniu a impus alegerea în Regență a lui Constantin Sărățeanu, un ilustru necunoscut, dar care era rudă cu un important lider național-țărănist (Mihai Popovici). De altfel, chiar membrii Regenței era convinși de lipsa de autoritate a instituției pe care o reprezentau.
„Carlismul s-a dezvoltat, treptat, în rândul armatei, mai ales a ofițerilor tineri. Conform Constituției, regele era capul puterii armate, dar în situația Regenței, aceasta rămăsese fără conducere.Principele Nicolae, angrenat în complicate aventuri sentimentale, nu avea veleități de comandant, în timp ce patriarhul și Sărățeanu erau, efectiv inapți, pentru o asemenea funcție. Tinerii ofițeri doreau un rege din generația lor, care să-i avanseze în grad, pentru a lua locul bătrânilor. Generalii se simțeau și ei stingheriți să defileze în fața unui rege minor și a unei Regențe care nu putea aprecia virtuțile ostășenești.”
Partidele politice erau dezbinate și nu puteau oferi soluții credibile, de ieșire din criza în care intrase societatea românească. Nici chiar Partidul Național- Liberal, autorul moral al Actului de la 4 ianuarie 1926, prin care Carol a fost înlăturat de la succesiunea tronului, nu era unitar; bătrânii, în frunte cu Vintilă Brătianu, erau pentru menținerea hotărârilor din 4 ianuarie 1926. dar criticau Regența pentru că se lăsa dominată de Iuliu Maniu; tinerii, reprezentați, de Gheorghe I. Brătianu, doreau revenirea lui Carol pentru sporirea prestigiului instituției monarhice și pentru propria lor ascensiune politică. Aflat la putere, PNȚ naviga printre stânci, în speranța că-și va prelungi guvernarea; unii fruntași (Grigore Iunian, Ion Mihalache) doreau revenirea lui Carol, în speranța că acesta își va manifesta recunoștința, menținându-i la conducere, alții – mai ales Iuliu Maniu – căutau să temporizeze luarea unei decizii, urmărind să obțină de la principele Carol două angajamente solemne: despărțirea de Elena Lupescu și refacerea căsătoriei cu principesa Elena, precum și respectarea Constituției din 1923, în spiritul și litera ei.
Carol a știut să profite în acest context de starea de spirit a populației, a armatei, a oamenilor politici – și să vină inspirat în țară, la 6 iunie 1930, fiind proclamat rege peste două zile, la 8 iunie 1930. S-a realizat astfel restaurația monarhică, în sensul că s-a revenit la succesiunea normelor la Tron, prevăzută de Constituție, adică la ordinul de primogenitură bărbătrească (prințul Carol fiind cel dintâi fiu al regelui Ferdinand). Noul rege, Carol al II-lea, avea 47 ani, era tâmnăre și viguros, spre el îndreptându-se speranțele celor mai mulți români, care credeau că se va pune capăt dezmățului partidelor politice, astfel încât guvernul să promoveze tuturor românilor și nu doar ale unor cercuri de interese.
II. 2 Aspirațiile politice ale lui Carol al II-lea
„Noul rege era adeptul ideii că monarhia nu trebuia să rămână în afara disputelor politice, să fie un arbitru pasiv, care ia act de hotărârile partidelor politice. El îl avea ca model pe Carol I, unchiul său, care decidea schimbarea guvernelor, structura posturilor ministeriale, se implica în rezolvarea unor dispute din interiorul partidelor, intervenea pentru adoptarea anumitor legi pe care le considera absolut necesare. Carol I conducea efectiv politica externă a țării, astfel că, spre exemplu, ținea în fișetul său textul Tratatului, din 1883, cu Austro-Ungaria și Germania, arătându-l doar câtorva pe care le considera de încredere și discrete. Ținea la el, la palat, documente și de alte ministere, în primul rând de la Interne, între care cele privind represiunea răscoalei din 1907. Spre un asemenea tip de monarhie aspira Carol al II-lea și de aceea invoca adesea pe unchiul său, în timp ce despre Ferdinand I amintea doar la ocazii festive, consacrate războiului pentru unitatea națională sau Marii Uniri din 1918.”
Contextul internațional îi era favorabil. După avântul revoluționar din 1917-1920, a urmat o contraofensivă a extremei drepte, care s-a impus la putere în mai multe state europene, în primul rând în cele din centrul și sud-estul Europei. În 1930, existau regimuri autoritare, de nuanțe diverse, în Italia, Ungaria, Turcia, Bulgaria. Austria, Iugoslavia. Pe scena politică se impuseseră personalități marcante, precum Benitto Mussolini, Miklos Horthy, Kemal Ataturk, Alexandru al II-lea. Ei conduceau cu mână fermă țările lor, punând capăt frământărilor interne și asigurându-le o reală dezvoltare economică și culturală.
Carol al II-lea a putut constata că în România nu atât formele legale contau, cât interpretarea textelor constituționale și modul concret de acțiune.Era un fapt real că legile puteau fi interpretate, astfel că, pe baza aceluiași articol din Constituție, se puteau lua decizii diferite.
„În primii ani de domnie, Carol al II-lea nu și-a propus să modifice Constituția din 1923, ci să o interpreteze în sensul ideilor sale. Exista practica numirii miniștrilor, în primul rând a președintelui Consiliului de Miniștri, din rândul liderilor partidelor politice. Dar Carol al II-lea a dat o interpretare mai largă articolului respectiv, apelând la personalități precum Nicolae Iorga, în 1931, la oameni de partid din linia a doua (Gh. Tătărescu, în ianuarie 1934), sau la șefa unui partid fără o largă audiență în rândul electoratului (Octavian Goga, în decembrie 1937).”
Spre deosebire de Carol I care, prin intervențiile sale, urmărea fortificarea celor două mari partide (Liberal și Conservator), Carol al II-lea a vizat slăbirea acestora, crearea de grupări și disidențe care să pună sub semnul întrebării autoritatea șefilor. Prin manevre mai mult sau mai puțin subtile a reușit să spargă PNL, în iunie 1930, prin plecarea grupării lui Gh. I. Brătianu, să alimenteze disputele între tinerii și bătrânii din acest partid. PNȚ n-a scăpat atenției regelui, astfel că, în 1935, gruparea lui Alexandru Vaida-Voevod s-a constituit într-o organizație de sine stătătoare (numită Frontul Românesc); din acest partid, regele a atras o grupare, numită centristă, în frunte cu Armand Călinescu, care susținea că suveranul nu poate fi un simplu pecetar al partidelor politice.
„Sub unele aspecte, intervenția regelui în activitatea de guvernare a fost benefică. El a înțeles, mai bine decât mulți lideri politici, necesitatea dezvoltării unei industrii moderne, care să realizeze produse competitive pe piața mondială. A militat pentru dezvoltarea sistemului bancar, el însuși fiind acționar la mai multre bănci de prestigiu și cu o activitate bogată, nu numai pe plan intern, dar și european. A încurajat creațiile literare și artistice, a instituit premii, s-a acordat sprijin material unor scriitori, muzicieni, pictori etc. Regele s-a implicat direct în acțiunile vizând modernizarea Capitalei, prin construirea unor mari bulevarde, hoteluri, blocuri moderne, a creat Piața Palatului Regal; în fața palatului, construit din inițiativa sa, a fost amplasată statuia ecvestră a lui Carol I. Este un fapt că anii domniei lui Carol al II-lea au marcat cea mai puternică dezvoltare a României, pe toate planurile. Anul 1938 a rămas un punct de reper pentru economiști, dar și pentru mulți români.”
II. 3 Opozanții politicii carliste
Politica carlistă a a vut ca oponenți „fruntași politici care susțineau că regele domnește, dar nu guvernează.” În fruntea acestora s-a aflat Iuliu Maniu. După ce avusese un rol decisiv în reușita restaurației, de la 8 iunie 1930, deoarece în momentul venirii lui Carol se afla la putere, Iuliu Maniu a intrat în divergență cu regele pe terenul scrupulelor constituționale. În fond, s-au ciocnit două personalități puternice, dominatoare, care nu suportau concurenții în jurul lor. Dincolo de limbajul folosit și de comportarea extrem de amiabilă cu cei din jurul său, Iuliu Maniu era un om autoritar. Înzestrat cu cu o excepțională capacitate de manevră politică, el nu acționa decât decât așa cum socotea că este bine, indiferent de opinia celorlalți. În confruntarea cu regele Carol al II-lea, liderul național-țărănist a preferat, la început, lupta de culise, căutând să-l convingă pe suveran de necesitatea respectării Constituției în spiritul și litera ei, amintind că în Marea Britanie nici măcar valetul de la Curte nu era numit fără aprobarea prealabilă a guvernului, care purta întreaga răspundere pentru evoluția statului. Apoi, din ianuarie 1933, a declanșat atacurile directe împotriva concepției de guvenare a lui Carol al II-lea și a amestecului camarilei în treburile publice.
„Conform obiceiului său,Iuliu Maniu a desfășurat o luptă amplă, de hărțuire continuă și tot mai hotărâtă, împotriva lui Carol. Dar, liderul național-țărănist era un opoziționist prin excelență, nu avea vocația construcției politice, astfel încât nu a oferit o alternativă viabilă, de pe poziții democratice, la amestecul regelui în treburile guvernării. Împotriva lui Carol și a guvernului Tătărescu, Iuliu Maniu s-a aliat cu Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mișcări Legionare, care urmărea lichidarea democrației și instaurarea unui regim autoritar. Această alianță, parafată la 25 noiembrie 1937, n-a folosit PNȚ, care a obținut în alegeri doar 20% din totalul voturilor, astfel că nu putea pretinde, în mod serios, să i se încredințeze puterea. Din contră, prin derutarea electoratului, pactul între Partidul Național Țărănesc și Mișcarea Legionară a adus foloase lui Carol al II-lea, care a putut interveni în mod decisiv, numind în fruntea guvernului pe Octavian Goga, al cărui Partid Național-Creștin obținuse doar 9% din totalul voturilor.”
Un alt adversar al lui Carol al II-lea a fost Vintilă Brătianu, care, la 8 iunie 1930, a caracterizat restaurația ca o aventură. Dar, peste o lună, Vintilă Brătianu – împins de colaboratorii săi, care știau că regele numește pe miniștrii săi – s-a prezentat în audiență la Carol al II-lea, realizând astfel împăcarea între PNL și suveran. Moartea, survenită în decembrie 1930, l-a scutit pe Vintilă Brătianu de noi umilințe față de Carol al II-lea. Noul președinte, I.G. Duca, a depus mari eforturi pentru a câștiga bunăvoința regelui, mergând până a susține în alegerile parlamentare, din 1931, guvernul de uniune națională, PNL candidând pe listele acestuia. În noiembrie 1933, Duca a fost adus la putere de Carol al II-lea, dar guvernarea sa a luat sfârșit, la 29 decembrie 1933, când a fost asasinat de legionari. A urmat la conducerea PNL un alt Brătianu, și anume Constantin (fratele lui Ion și Vintilă); acesta nu avea anvergura unui mare lider politic, astfel că nu s-a putut impune în fața tineretului, susținut de Carol al II-lea. Este semnificativ faptul că, în noiembrie 1937, la expirarea celor patru ani de guvernare liberală, Constantin I.C. Brătianu s-a pronunțat pentru retragerea partidului în opoziție, dar regele n-a ținut seamă de acest sfat și l-a numit, din nou, pe tânărul liberal Gheorghe Tătărescu în fruntea guvernului ce urma să organizeze alegerile parlamentare.
“Dintre oamenii politici care s-a opus lui Carol al II-lea cel mai hotărât și de temut era Corneliu Zelea Codreanu. Acesta a acceptat în primii ani de domnie să elogieze personalitatea tânărului rege, ca un om cu voință fermă și animat de hotărârile de a scoate România din mocirla în care fusese adusă de partidele politice. Amestecul camarilei și mai ales a jidoavcei Elena Lupescu în viața politică i-a revoltat pe legionari, care n-au ezitat ca, la Congresul de la Târgu-Mureș (aprilie 1936), s-o înscrie pe aceasta pe lista morții, alături de alte persoane ce trebuiau lichidate spre binele poporului român. Dar terenul pe care conflictul dintre Carol și Codreanu s-a manifestat cu cea mai acuitate a fost politica externă.”
Regele era adeptul politicii tradiționale de cooperare cu Franța și Marea Britanie, în timp ce Codreanu se pronunța pentru o alianță cu Roma și Berlinul. Poziția lui Codreanu a fost privită cu îngrijorare de guvernele de la Paris și Londra, care promovau o politică de încercuire a Germaniei, iar România trebuia să fie o verigă tare în acest lanț. Liderii celor două mari democrații occidentale nu au ezitat să ceară regelui Carol al II-lea stoparea ascensiunii Mișcării Legionare spre putere, chiar și printr-o lovitură de stat. Primind binecuvântarea Parisului și Londrei, regele a intervenit energic, la 10 februarie 1938, punând capăt regimului democratic întemeiat pe partidele politice.
II. 4 Regimul de autoritate monarhică
Lovitura de stat, de la 10 februarie, a fost primită cu un sentiment de ușurare de masa populației, suprasaturată de agitația partidelor politice, care în opoziție promiteau marea și sarea, iar la guvernare își ghiftuiau partizanii. Nici liderii partidelor politice nu au reacționat energic.Constantin I.C. Brătianu a fost de accord ca mai mulți fruntași liberali să facă parte din guvernul Miron Cristea, Iuliu Maniu s-a mulțumit să declare că suveranul comitea o greșeală asumându-și direct răspunderea, iar Corneliu Zelea Codreanu a decis dizolvarea partidului Totul pentru Țară (forma legală sub care acționa Mișcarea Legionară), declarând că timpul mișcării încă nu a venit.
“Constituția, din 27 februarie 1938, prelua peste două treimi din textul legii fundamentale din 29 martie 1923, care stătuse la baza regimului democratic din România interbelică. Exista un singur articol nou: “Regele este capul statului” (art. 30), fără o altă precizare. Modificările vizau întărirea puterii regelui: “Miniștrii au răspundere politică numai față de rege” (art. 65); suveranul putea numi o treime din totalul membrilor Senatului; regele putea să facă “decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse Adunărilor spre ratificare” (art. 46). Se menținea vechea prevedere: “Actele de stat ale regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta însăși, devine răspunzător de ele” (art. 44).”
În fond, Constituția din 1938 punea în acord realitățile românești cu textul de lege. După 1866, regele numea miniștrii, fără criterii precise, iar aceștia erau efectiv răspunzători față de suveran. Nu s-a înregistrat nici un caz (exceptând cazul lui Take Ionescu, din ianuarie 1922, creat prin manevre de culise și lăsat pradă parlamentarilor ostili) în care un cabinet sau un ministru să fi demisionat ca urmare a votului de blam primit din partea Reprezentanței Naționale. Guvernele și miniștrii se schimbau atunci când intervenea regele. Senatul n-a avut, în perioada interbelică, un rol deosebit, el fiind mai curând un corp reprezentativ, format din personalități cu un anumit rol istoric sau cultural (foști prim-miniștri, miniștri, generali, șefi ai cultelor, profesori universitari, membri ai Academiei Române etc.). De aceea, numirea unor senatori de către rege nu schimba cu nimic locul și rolul Senatului pe scena politică românească. Guvernarea prin decrete-lege devenise o practică după 1933, astfel că Parlamentul a renunțat de bună voie la una din prerogativele sale în favoarea executivului. Constituția din 1938 consemna, în termeni juridici, o realitate a vieții politice din România.
“Regele Carol al II-lea n-a avut stofă de dictator. Deși a dorit și a militat pentru un regim de autoritate, atunci când acesta s-a instaurat, suveranul părea debusolat. Acționa ca și cum ar fi avut o minge fierbinte, pe care o trecea dintr-o mână în alta, în speranța că se va răci de la sine. Regimul de la 10 februarie nu a avut o ideologie, ci s-a mărginit la câteva slogane și formule prin care era elogiat regele: înțeleptul cârmaci, voievodul culturii, regele țăranilor, regele și patria.”
Oamenii cu care a lucrat erau, în fond, cei ai regimului democratic: Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu, Mihail Ralea, Petre Andrei, Victor Iamandi, Victor Slăvescu, Grigore Gafencu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Constantin C. Giurescu, Silviu Dragomir etc.
“Abia în vara anului 1940, după prăbușirea Franței, la 22 iunie, Carol al II-lea a operat unele modificări în structura guvernelor, promovând personalități cu vederi filogermane. Sperând că va câștiga bunăvoina lui Hitler, regele i-a inclus pe legionari în govern, dar era deja prea târziu. Fuhrer-ul nu putea ierta politica filofranceză și filoengleză pe care regele României o promovase de la urcarea sa pe tron, prin care se urmărea încercuirea Germaniei.”
Instituțiile pe care le-a creat – Consiliul de Coroană, breslele, Straja Țării, Frontul Renașterii Naționale – s-au dovedit a fi forme fără fond. Cetățenii României nu au aderat cu entuziasm la noul regim, preferând o stare de expectativă, lăsând celor care și-au asumat conducerea – în primul rând, lui Carol al II-lea – întreaga răspundere. Regele a încercat să creeze imaginea unui regim sprijinit de popor, drept care a organizat și a luat parte la mari manifestații desfășurate pe stadioane, cu zeci de mii de participanți, mai ales tineri, aduși să-l aclame pe conducător. Radioul și presa, supuse cenzurii, cultivau cu obstinație cultul marelui cârmaci, căutând să-l impună conștiinței publice; aceasta trebuie să fie animată de dragostea față de cel care zi și noapte gândește și veghează la fericirea tuturor românilor.
Dincolo de propanganda oficială, românii știau că sub regimul de cinste și legalitate înfloreau afacerile cele mai dubioase pe seama statului, că Elena Lupescu devenise o eminență cenușie a regimului, că în timp ce se vorbea despre apărarea fiecărei palme de pământ armata era prost echipată și insuficient dotată, că asigurările potrivit căreia România are aliați de nădejde, pe care se poate bizui în caz de pericol, ea devenea tot mai izolată pe plan internațional.
“Prăbușirea granițelor în vara lui 1940 – prin cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei, nord-estului Transilvaniei și Cadrilaterului – a demonstrate că regimul instaurat de Carol al II-lea era o formă fără fond, o construcție hibridă și incoerentă, care s-a năruit precum un castel făcut din cărți de joc. Carol al II-lea nu numai că nu a putut domina situația, dar, intrat în panică, a început să-și anuleze propriile-i instituții și chiar Constituția din februarie 1938. În zilele de 4-5 septembrie 1940, regele era complet paralizat din punct de vedere politic, acționa ca un om lipsit de vlagă, fumând țigară după țigară, uitând să-și schimbe cămașa sau să se bărbierească. A încredințat puterea generalului Ion Antonescu, marele său rival, care nu a ezitat să-i ceară, a doua zi, abdicarea.”
În mod cert, Carol al II-lea nu a avut vână de dictator, n-a știut să se impună colaboratorilor săi, să taie în carne vie pentru a-și realiza obiectivele politice. A-l înscrie în rândul dictatorilor este nu numai o nedreptate, dar și o greșeală, pe care – din păcate – mulți continuă s-o facă.
Capitolul III
Legionarii sub dictatura carlistă
III. 1 Carol al II-lea versus Corneliu Zelea Codreanu
Atitudinea demnă a lui Corneliu Zelea Codreanu față de încercările succesive ale regelui Carol al II-lea de a și-l atrage ca fidel, prin oferirea, la un moment dat, a funcției de Președinte al Consiliului de Miniștri (condiționată de proclamarea suveranului drept Căpitan sau șef al Legiunii) a determinat o reacție de furie neputincioasă din partea unui monarh ce nu-și imagina că în România vremii puteau exista și oameni politici capabili de a-i refuza capriciile.
Din acel moment, între regimul carlist și legionari au izbucnit un veritabil conflict, un război al nervilor punctat cu episoade brutale. Autoritățile putuseră constata cu ocazia alegerilor parlamentare din decembrie 1937 că popularitatea legionarilor nu era o simplă figură de stil.
“Dacă la rezultatul oficial de 478.368 de voturi obținut atunci de către Partidul Totul pentru Țară (titulatura sub care s-a prezentat Garda de Fier la scrutin) se adaugă mărturia lui Eugen Cristescu din cadrul dezbaterilor așa-numitului proces al Marii trădări naționale, mărturie conform căreia legionarii ar fi fost fraudați cu cel puțin 300.000 de voturi, avem conturat un tablou sui generis, după care, în 1937, Garda de Fier ar fi fost a doua forță politică din România, după Partidul Național Liberal.”
Unii observatori ai evenimentelor de atunci (Henri Prost, de exemplu) creditau chiar Garda de Fier cu cel mai mare procent de popularitate dintre toate formațiunile social-doctrinare ale României anului 1937.
Sunt sugestive aspectele atitudinii oficialităților regimului carlist față de legionari după ce, prin adoptarea Constituției din 27 februarie 1938, se statuaseră principiile regimului de tip personal, autoritar.
Astfel, supravegherea la care erau supuși legionarii era extrem de strictă, informațiile privind poziția și reacțiile lor față de putere circulând cu promptitudine. O notă a Siguranței, din 26 februarie 1938, preciza faptul că în localurile publice existau numeroși legionari (cu predilecție tineri) care afișau ostentativ la butonieră crucea Majadahonda sau purtau ca accesorii la îmbrăcăminte șnururi verzi – în ciuda faptului că acest lucru le era interzis.
“Din cele 5.483 de voturi înregistrate contra Constituției din 27 februarie 1938, aproximativ 51% aparțineau legionarilor. Începând cu 28 februarie 1938, toate cărțile șirevistele Gărzii de Fier au fost trecute la index, inclusiv cele aprobate inițial de cenzură. Președintele Consiliului de Miniștri, Armand Călinescu (cel care i-a succedat patriarhului Miron Cristea, începând cu 7 martie 1939), va amplifica la maximum măsurile dure în acest sens, cerând insistent arderea materialelor propagandastice ale Gărzii de Fier.”
Lipsindu-le posibilitatea răspândirii ideologice prin intermediul cuvântului tipărit, adepții Legiunii vor utiliza propaganda de tip misionar, de la om la om, numeroase rapoarte ale Siguranței ilustrând faptul că la târgurile săptămânale și la oboarele din țară se face propagandă legionară. Pentru stoparea acestor fenomene, autoritățile au cerut angajaților vigilență ziua și noaptea. Documente ale timpului ilustrează zelul aparatului de stat în legătură cu fenomenul gardist, zel care uneori apare excesiv. Astfel, se confiscau plăcile de patefon ce aveau înregistrate cântece legionare, concomitent cu ștergerea de pe troițe (în special cele plasate în mediul rural) a tot ceea ce ar fi reprezentat simbolistică gardistă. Au existat situații când troițe lipsite de orice fel de inscripție au fost distruse din simplul motiv că fuseseră construite de legionari sau sfințite de către preoți ai Legiunii.
“În zonele sătești și chiar la periferiile orașelor mari, simpatiile prolegionare rezistau, facilitate și de faptul că că Garda lansa numeroase manifeste ce erau lecturate cu mult mai mult interes decât (de pildă) broșurile în tiraj de consum ale premierului Armand Călinescu, ce conțineau fie prelegerile sale privind administrația țării, fie axiome patriotice, adesea îndeajuns de prolixe, suferind de un retorism plat ce nu spuneau mare lucru țăranilor sau târgoveților seduși de propaganda simplă, directă și abil-emoțională a legionarilor. Adesea, unii simpatizanți gardiști aveau chiar curajul de a intona în public vechile marșuri de succes ale Gărzii, accentuând și mai mult iritarea autorităților.”
Se încerca (prin intermediul Siguranței) a se acredita în rândurile opiniei publice imaginea unui C.Z. Codreanu străin de neam, care ar fi condus de tineretul român în scopuri exclusiv personale și pe drumul sinuos al pierzaniei. În replică, manifeste legionare respingeau acest clișeu.
A.C. Cuza era de părere că hărțuirea și hăituirea legionarilor era o greșeală politică esențială a regimului carlist, astfel de gesturi fiind rău interpretate în popor. La rândul lor, legionarii acuzau tendințele autorităților (Armand Călinescu fiind ulterior cel mai vizat) de a profetiza comploturi și revoluții legionare, după cum se putea citi într-un manifest al Gărzii de Fier lansat, la București, la 2 octombrie 1938. În același sens, într-o cuvântare din 13 octombrie 1938 (rosită într-un cadru privat), aristocratul legionar Alexandru Cantacuzino condamna pe Armand Călinescu – socotit un produs monstruos al masoneriei și arăta faptul că numai prin venirea Mișcării Legionare la guvernare nici o revizuire de frontieră nu se va face în defavoarea României.
“Încă din aprilie 1938, într-o scrisoare trimisă regelui Carol al II-lea, profesorul Vasile Christescu, important fruntaș legionar, cerea dreptate pentru Legiune, și pentru liderul acesteia, C.Z.Codreanu, supus presiunilor aparatului de justiție aflat sub directul control al Suveranului și ceea ce opinia publică românească din acea vreme numea camarila regală.”
În cursul anului 1938, legionarii acreditaseră în rândurile opiniei publice românești ideea că ar fi fost sprijiniți în acel moment dat de 75% dintre etnicii români.Siguranța credea că aceasta nu reprezenta decât fațeta obișnuită a fabricării unui zvon, menit a semăna febrilitate și teamă în jurul autorităților statului, ajungându-se în acest sens până la regele Carol al II-lea. În același timp, în toate manifestele și clamările lor, gardiștii își exprimau încredere în repunerea în libertate a liderului propriu – C.Z. Codreanu.
Tensiunea era mare de ambele părți, aparatul de stat operând arestări, iar legionarii încercând să-și intensifice acțiunea de sensibilizare a opiniei publice. Mulți dintre propagandiștii legionari erau studenți, aceștia utilizând în manifestele pe care le concepeau un discurs patetic, punctat de accente antisemite. Vizându-l pe Armand Călinescu, se afirma că acesta “înaintea Universităților, a deschis închisorile”, cu scopul clar de a pregăti conducerea evreilor pentru Țara Românească. Studenții legionari reclamau demisia consilierilor regali iar în ceea ce-l privea pe patriarhul României, Miron Cristea (care îndeplinise funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri, între 11 februarie 1938- 7 martie 1939), acesta era copleșit cu cele mai radicale blesteme, fiind numit “tiranul care a patronat nelegiuirile”. (Miron Cristea era cunoscut ca un adversar al lui Corneliu Zelea Codreanu și, în plus, fidelitatea sa față de regele Carol al II-lea ținea aproape de domeniul evidenței).
Rapoartele Siguranței consemnau faptul că legionarii se bucurau de multă simpatie în rândul studențimii, reușind să se infiltreze masiv în majoritatea societăților universitare. Pe aceste canale se organizau legături cu alte categorii socio-profesionale, autoritățile fiind la un moment dat asaltate de scrisori, mesaje sau memorii prin care li se solicitau clemență pentru Corneliu Zelea Codreanu – aflat în recluziune. Unele mesaje erau semnate în mod convențional – un muncitor, sau un individ, presupunându-se că legionarii doresc să creeze impreisa că în spatele lor se află coagulată întreaga suflare românească.
“Deși aflați în vizorul aparatului de stat, gardiștii aveau dispoziția de a-și revendica în manifestele pe care le emiteau paternitatea reformelor administrative, pe acelea privind întinerirea cadrelor armatei române, a justiției, a personalului didactic – măsuri preconizate deja (sau în curs) de către factorii de răspundere ai statului. Era și aceasta o tactică pragmatică, prin care Garda de Fier căuta să păstreze contactul cu românii și nu în ultimul rând cu centrele de informare ale Puterii, conturând imaginea unei formațiuni politice mature, care și în momente de persecuție orchestrată se gândește în chip responsabil la marile probleme ale României. În paralel cu aceste tactici, erau utilizateși forme de protest oarecum rudimentare, concretizate prin lipirea de etichete gumate pe ziduri (în Iași, bunăoară) în care micrompamflete cu caracter antisemit sau ironii înțepătoare la adresa primului ministru reprezentau noi arme psihologice ale rezistenței Gărzii în perimetrul conștiinței populare.”
În preajma asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu și a camarazilor săi, notele Siguranței au consemnat o creștere a tensiunilor în rândul legionarilor iar raziile și supravegherile s-au amplificat. Măsurile de identificare a membrilor sau simpatizanților legionari vizau varii sectoare de activitate, după cum se întâmpla bunăoară funcționarii serviciilor de poștă, cercetați cu minuție pe baza unor tabele alcătuite din vreme de către informatorii Siguranței. Cei găsiți a avea vreo legătură cu legionarismul erau imediat concediați, sau (după caz) arestați.
Până și în biserici, în timpul oficierii serviciului divin, informatorii Siguranței căutau a surprinde nuanțe, subtexte, sensuri adânci susceptibile (în opinia lor) a demonstra o relație de netă simpatie între parohul respectiv și Garda de Fier. Astfel, într-un raport din 4 noiembrie 1938 se arăta că într-o biserică din localitatea Baia fraza “biruința regelui nostru Carol al II-lea”, fusese simplificată de către parohul respectiv, eliminându-se ultima parte (regelui nostru Carol al II-lea), indiciu sigur pentru raportorul respectiv că regimul nu era agreat. (Ulterior, s-a dovedit că parohul era într-adevăr legionar). Într-o situație similară, parohul (legionar dovedit) al unei biserici din Gura Humorului modificase puțin fraza liturgică “pentru cei robiți, Domnului să ne rugăm” prin “Pentru cei din închisori, Domnului să ne rugăm”, aluzie clară la legionarii aflați (în număr de câteva zeci de mii) în închisorile regimului carlist.
Guvernul și poporul român au acordat un larg sprijin oficialităților și poporului polonez la declanșarea celui de-al doliea război mondial. Acest fapt a nemulțumit profund Gemania, care a pus la cale asasinarea lui Armand Călinescu.
Asasinarea, la 21 septembrie 1939, a premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară – compusă din Miti Dumitrescu, Cezar Popescu, Traian Popescu, Nelu Moldoveanu, Jan Ionescu, Jan Vasiliu, Marin Stănciulescu, Isaia Ovidiu și Gheorghe Paraschivescu – a determinat un val sângeros de represiuni din partea aparatului de stat, peste 250 de legionari din toate județele României și din lagărele și închisorile în care fuseseră depuși (Râmnicu Sărat, Vaslui, Miercurea Ciuc, Spitalul Militar Brașov) fiind suprimați.
“Cu acel prilej, așa cum observa plastic istoricul Nicholas M. Nagy-Talavera. Legiunea era asemenea unui cartof, liderii săi cei mai valoroși aflându-se deja sub pământ. Va fi un handicap greu de recuperat în perioada următoare.”
Ceilalți lideri politici nu s-au ridicat la nivelul dorințelor și speranțelor suveranului. Regele l-a numit în fruntea guvernului pe generalul Gheorghe Argeșanu, iar la Interne pe generalul Gabriel Marinescu.
După acest episode nefericit, Carol al II-lea nutrea dorința răzbunării. Guvernul Argeșanu, la ordinele regelui, avea misiunea clară de a reprima energic Mișcarea Legionară. Acțiunea a fost coordonată de Gabriel Marinescu, membru de bază ale camarilei regale. În câteva zile au fost executate toate căpeteniile legionare aflate și închisori, precum și câte 3-4 legionari în fiecare județ, corpurile lor fiind expuse – ca și cele ale asasinilor lui Armand Călinescu – în piețe publice. A fost una dintre cele mai crunte represiuni din istoria României, circa 200 de personae fiind omorâte fără judecată și fără nici o formă legală.
III. 2 Carol al II-lea versus Horia Sima
Carol al II-lea și-a propus și a reușit să lichideze generația lui Corneliu Zelea Codreanu, dar, în același timp, și-a pierdut tronul prin intervenția nu mai puțin, a Mișcării Legionare. Așa cum s-a observat de către specialiști, sistemul dictaturii regale, din 1938-1940, nu a echivalat cu o tiranie sau cu un regim totalitar, ci cu o teroare guvernamentală îndreptată prioritar împotriva legiunii.
“Este simptomatic faptul că raporturile rege-Legiune au preocupat nu numai presa română sau străină a anilor '30 -'40, ci, de asemenea, pe biografii și observatorii contemporani, pe politicienii timpului în practică ori în postura lor de memorialiști (N. Iorga, Armand Călinescu, C. Argetoianu, M. Manoilescu, Valer Pop ș.a.) iar, în cele din urmă și nu mai puțin important, pe înșiși protagoniștii conflictului: Corneliu Zelea Codreanu sau Horia Sima, pe de o parte, și Carol al II-lea, pe de altă parte.”
Confictul Carol al II-lea-Legiune a evoluat în funcție de raporturile dintre suveran și C.Z. Codreanu. Din punct de vedere principal, Mișcarea Legionară a avut, în ansamblu, o atitudine favorabilă față de monarhie. În acest sens, în mai multe rânduri, C.Z. Codreanu s-a pronunțat categoric și, spre deosebire de Carol al II-lea, el a consemnat în amintirile sale (1936) că nu judeca omul pe aceeași treaptă cu instituția: “În fruntea neamurilor, deasupra elitei, se află monarhia. Resping republica. În istorie s-au văzut monarhi buni, foarte buni, slabi și răi (…). N-au fost, deci, toți monarhii buni. Monarhia a fost însă întotdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituția, trăgându-se concluzii false.”
Succesorul lui C.Z. Codreanu la șefia Legiunii, comandantul Horia Sima (perioada 1940-1042), avea ulterior, ca memorialist, să insiste asupra evenimentelor care au condus și s-au încheiat cu data memorabilă de 6 septembrie 1940 – sfârșitul regimului carlist. El a consacrat perioadei unul dintre volumele seriei de amintiri și pe care l-a intitulat în mod semnificativ: Sfârșitul unei domnii sângeroase. 10 decembrie 1939-6 septembrie 1940.
Este esențial din această operă, paragrafele esențiale privind personalitatea fostului suveran și diferendul lui cu Garda de Fier:
“(…) Omul acesta (Carol, n.n.) nu-și iubea decât propria lui persoană. Nu concepea o acțiune generoasă, un gest de detașare de sine însuși. Era un complex de egoisme perfect pus la punct. Nu vedea în oameni decât niște instrumente pentru a-și satisface setea de mărire, dorul de arginți și poftele care îl munceau. Simțul datoriei îi era străin. Un astfel de individ, în care numai imaginea exterioară rămăsese un om, era sortit să intre în conflict cu neamul, așezându-se de-a curmezișul elanurilor lui creatoare. Acest fond tenebros n-avea altă ieșire în istorie decât să se asocieze cu cele mai degenerate făpturi ca să săvârșească Marea Crimă (…). În mijlocul dezagregării generale a țării, o singură forță rămăsese intactă: Mișcarea Legionară. Ea nu putuse fi nici captată, împărțită și nici intimidată de prigoana continuă a autorităților. S-a afirmat adeseori că regele a deschis lupta contra Gărzii de Fier pentru a împiedica alunecarea României în orbita puterilor Axei. Nici acest lucru nu stă în picioare. Politica externă a regelui Carol n-a fost nici prooccidentală, nici antigermană, ci exclusiv personală. Era o politică la dispoziția regimului. În vara anului 1940, a dat totul peste cap, toate relațiile externe create până atunci, ca să câștige favoarea lui Hitler. Totul a încercat, în afară de a sacrifica ceva din atotputernicia camarilei. A acceptat toate amputațiile teritoriale fără un protest, fără a se gândi că, cu o altă echipă de guvernare, țara ar fi vorbit și o altă limbă. Colaborarea care s-a început între rege și Mișcare, în vara anului 1940, determinată de situația grea în care ajunsese țara, n-a putut duce la rezultate, din cauza aceluași spirit meschin și a acelorași interferențe, nefaste. După un scurt timp de încercare, proiectul a trebuit să fie părăsit. Actul de la 6 septembrie 1940, în afară de acțiunea de forță care l-a precedat, reprezintă și scadența tuturor păcatelor ce le-a îngrămădit regele deasupra capului său în zece ani de domnie.
Nu știm ce epocă din istoria neamului se poate compara cu perioada de domnie a regelui Carol. Și epoca fanariotă pare să aibă trăsături mai blânde decât ceea ce ne-a fost dat să plătim sub acest despot. Trebuie să ne căutăm exemple aiurea: Petru cel Crud, istoria Spaniei sau regimul sovieto-moscovit. Poporul român a cunoscut ororile bolșevismului înainte de invazia de la 23 august (1944). Atât rău a făcut țării regele Carol, încât și creștinescul <Dumnezeu să-l ierte> e penibil a fi rostit la moartea acestui tiran, sunând mai degrabă ca o ofensă adusă Divinității.”
III. 3 Declinul regimului carlist și ascensiunea Gărzii de Fier
Primele luni ale anului 1940 s-au caracterizat prin reluarea operațiunilor militare pe Frontul de Vest și prin mutații fundamentale în viața politică a României. Regele Carol al II-lea a depus mari eforturi pentru a se adapta noilor realități.
“Pentru a-și dovedi bunele intenții, Carol al II-lea a hotărât la 20 ianuarie 1940 reorganizarea Frontului Renașterii Naționale, stabilind eligibilitatea organelor de conducere până la ținut (inclusiv), insituirea funcțiilor de președinte, vicepreședinte și secretar general al Frontului. La 23 ianuarie în conducerea Frontului Renașterii Naționale au fost numiți: Al. Vaida-Voevod (președinte), Gh. Tătărescu (vicepreșdinte), Const. C. Giurescu (secretar general) – persoane care proveneau din trei grupări politice diferite și care spera că vor putea mijloci realizarea unor acorduri cu partidele de opoziție.”
Politica de reconciliere a fost lansată tocmai în momentul când Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu căutau să-și coordoneze eforturile pentru a realiza un bloc opoziționist, care să preia puterea în momentul falimentului total al lui Carol al II-lea. Având în vedere situația internațională foartea grea a țării, unii fruntași național-țărăniști (Ion Mihalache, dr. N. Lupu) și național-liberali (dr. C. Angelescu, dr. Ion Costinescu) s-au declarat pentru primirea propunerilor făcute de Gh. Tătărescu. În acest spirit, Ion Mihalache a acceptat demnitatea de consilier regal, la 17 aprilie 1940.
Președinții celor partide au rămas însă adversari ai reconcilierii, datorită de Carol al II-lea continuând tratative pentru crearea blocului opoziționist. Ei au comunicat regelui că nu-i vor face dificultăți, lăsându-l să conducă țara în modul în care el socotea necesar, purtând răspunderea pentru rezultatele obținute.
“Mișcarea legionară s-a arătat foarte receptivă la propunerile de reconciliere. Pe fondul acestor reorientări politice, la 15 martie 1940 a încetat din viață Nae Ionescu, unul dintre cei mai fervenți carliști, devenit după 8 iunie 1930 sfătuitorul cel mai apropiat al regelui, căzut în dizgrație la sfârșitul anului 1933, internat în lagăr.”
În urma tratativelor purtate de împuterniciții guvernului și reprezentanți ai Palatului cu Vasile Noveanu, un număr mare de legionari au făcut declarații de renunțare la convingerile lor și de loialitate față de regim. Ca urmare a acestora, prin deciziile Ministerului de Interne din 15, 23, 26, 27 martie și 20 aprilie 1940 s-a trecut la eliberarea în masă a legionarilor din lagăre și închisori. O mare parte a gardiștilor care fugiseră în Germania s-a întors în țară. La 18 aprilie Carol al II-lea a primit la Palat o delegație de legionari, oficializând reconciliere între legionari și regim. În cursul audienței, Vasile Noveanu l-a asigurat pe rege de localitatea legionarilor și a solicitat desființarea lagărelor, înmormântarea creștinească a morților, acordarea unei amnistii pentru toți legionarii.
La 28 mai 1940 a avut loc un Consiliu de Coroană, care a decis ca România să renunțe la politica de neutralitate și să se orienteze spre cel de-al III-lea Reich. În aceeași zi, Gh. Tătărescu, din însărcinarea lui Carol al II-lea, i-a înmânat lui Fabricius, ministrul Germaniei la București, declarația solemnă a guvernului român privind intenția sa de a adera la Axă, în cazul în care va primi din partea acesteia sprijinul diplomatic, eventual și militar, pentru o rezistență împotriva oricărei revendicări teritoriale la adresa României.
“Regele Carol al II-lea a decis să modifice baza regimului său, să adopte formele de tip totalitar, specifice Germaniei și Italiei. La rândul său, Horia Sima era convis că prin deplina reconciliere cu legionarii, regele voia să facă o demonstrație de politică externă. Voia să arate Berlinului că conflictul cu Garda de Fier s-a aplanat și în același timp, urmărea să ofere o garanție spectaculoasă a bunei credințe în eforturile ce făcea de a se apropia de Axă.”
În acest context, Carol al II-lea a pornit pe calea colaborării deschise cu Garda de Fier, sperând că astfel va câștiga încrederea lui Hitler. În noul cabinet, constituit la 28 iunie, tot sub președinția lui Gh. Tătărescu, Horia Sima a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale; astfel, pentru prima dată de la crearea sa, Garda de Fier devenea partid politic de guvernământ. La 30 iunie, regele a comunicat lui Fabricius hotărârea sa de a renunța la garanțiile anglo-franceze și dorința de a se ajunge la un acord general cu Germania; la 1 iulie Carol al II-lea a solicitat ca o misiune militară germană să fie trimisă în România.
“Carol al II-lea a decis formarea unui cabinet prezidat de Ion Gigurtu; acest act a marcat schimbarea bazei politice a regimului, deoarece persoanele aparținând grupărilor lui Gh. Tătărescu și Armand Călinescu au fost înlăturate, locul lor fiind luat de oameni politici cu vederi de dreapta și extrema dreaptă din diferite grupări politice, care rămăseseră credincioși lui Carol al II-lea și erau dispuși să meargă pe linia concesiilor față de Germania. Calitatea politică a noilor minișitri era mediocră. În acest guvern, prezidat de I. Gigurtu, legionarii au primit trei locuri: Horia Sima (Ministerul Cultelor și Artelor), Vasile Noveanu (Ministerul Inventarului Avuției Publice), Augustin Bideanu (subsecretariatul de stat la Ministerul de Finanțe).”
Pe plan intern, guvernul a intensificat măsurile antisemite.. În ziua de 9 august 1940 a fost adoptat decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România, prin care aceștia nu aveau dreptul să ocupe funcții publice, să facă parte din consilii de administrație, să dobândească proprietăți rurale, să fie militari de carieră ș.a.
Prin aceste măsuri, regele urmărea să câștige încrederea Germaniei și, în același timp, să obțină sprijinul legionarilor. Calculele sale s-au dovedit însă falimentar.
Pe plan extern, guvernul a încercat să se adapteze la noile realități. Hitler aprecia că sosise vremea satisfacerii pretențiilor teritoriale ale Ungariei și Bulgariei pe seama României.
“Opinia publică din România a primit cu îngrijorare perspectiva unor noi pierderi teritoriale. La rândul lor, partidele politice căutau să arunce întreaga vină pe Carol al II-lea. În fața vremurilor grele ce se anunțau, elita politică era tot mai divizată.”
În ziua de 30 august a avut loc la Viena actul semnării dictatului impus de Germania și Italia. Prin dictatul de la Viena a fost desprins din trupul României un teritoriu de 43.492 km², cu o populație de 2.667.000 locuitori, dintre care 50,2 % erau români, 37, 1% maghiari și secui, iar ceilalți erau germani, evrei și alte naționalități. Masele asociau dictatul de la Viena cu numele lui Carol al II-lea, care acaparase puterea în stat. Trăgând toate foloasele pentru el,inclusiv de ordin material, regele nu-și îndeplinise principala obligație – aceea de a menține integritatea teritorială a României.
Guvernul prezidat de Gigurtu a încercat să stăvilească manifestațile populare, ordonând autorităților să intervină pentru restabilirea ordinei. Dar, în numeroase cazuri, autoritățile înseși s-au alăturat manifestanților care condamnau dictatul de la Viena și politica lui Carol al II-lea de acceptare a acestuia. În ultima zi a lunii august și în primele zile ale lunii septembrie masele populare și-au recucerit drepturile și libertățile democratice: dreptul de întrunire, de organizare, libertatea cuvântului, a presei. În acele zile, regimul lui Carol al II-lea era lichidat.
Deși momentele erau decisive, liderii Partidului Național-Țărănesc și al Partidului Național-Liberal nu și-au asumat rolul de a organiza și conduce România pe drumul revenirii la regimul democratic, parlamentar-constituțional, de a apăra granița de Vest. Ei priveau cu satisfacție prăbușirea regimului instaurat de Carol al II-lea, dar văzând situația grea în care se găsea țara n-au avut curajul să-și assume răspunderea; ei se temeau de o intervenție militară străină, care ar fi dus la desființarea statului român.
Pe de altă parte, legionarii s-au dovedit extreme de activi. În ziua de 1 septembrie a fost răspândit un manifest, semnat de Horia Sima, în care se afirma: “Astăzi când dezastrul țării este îngrozitor de mare, când puterea statului este fărâmițată, când un întreg popor nevinovat e azvârlit în cea mai neagră deznădejde,lovit, umilit, batjocorit, când anarhia cea mai cumplită ne amenință, când foametea bate la ușă și când toată lumea indica pe vinovat, Garda de Fier e silită să părăsească atitudinea ei d elargă înțelegere față de rege și să-i ceară singurul act patriotic ce i-a mai rămas, singura și ultima datorie: Să abdice! E strigătul unanim al țării. Voința totală a unui popor. Orice altă încercare e condamnată pieirii. Agentul masoneriei și al iudaismului, omul democrațiilor prăbușite, autorul dezastrului țării să plece de pe tronul României.”
În acel context a apărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu, cunoscut ca un adversar înverșunat al regelui Carol al II-lea. Generalul Ion Antonescu urmărea să obțină puterea pe cale legală, să formeze un guvern după voința sa, și apoi să-l detroneze pe Carol.
Carol al II-lea nu a avut soluții. Situația din țară se deteriora de la o oră la alta. În ziua de 3 septembrie legionarii au ocupat mai multe instituții publice, ÎN Brașov și Constanța, au întreprins atacuri asupra postului de Radio și a Telefoanelor, s-au masat în Piața Palatului trăgând focuri de revolver.
Între timp, Iuliu Maniu a avut o întrevedere cu Antonescu în ziua de 1 septembrie la Ploiești, în cursul căreia cei doi au căzut de acord să acționeze pentru detronarea lui Carol al II-.lea și formarea unui guvern de uniune națională. De asemenea, Antonescu a avut discuții cu C.I.C. Brătianu și cu Horia Sima în vederea constituirii cabinetului de uniune națională. Intuind că generalul Antonescu nu voia să se lase dominat, președinții celor două partied democratice au adoptat tactica tergiversărilor, cerând mai întâi să obțină abdicarea lui Carol. Pe de altă parte, Horia Sima, contactat la Brașov de Mihai Antonescu (în calitate de emisar al guvernului) a spus: “Dacă pierdem acest moment, pierdem ultima oportunitate. Regele trebuie să plece. Trebuie să dăm această satisfacție poporului lovit, umilit și batjocorit”.
“După multe ezitări, dându-și seama că numai avea pe cine se sprijni și că orice rezistență era zadarnică, regele Carol al II-lea a semnat, în dimineața zilei de 5 septembrie 1940 decretul – elaborat de Mihai Antonescu- – prin care Ion Antonescu era învestit cu depline puteri pentru conducerea statului român.”
Generalul Ion Antonescu urmărea să obțină puterea pe cale legală, să formeze un govern după voința sa, și apoi să-l detroneuze pe Carol. La 4 septembrie, ora 12, generalul a fost însărcinat oficialcu constituirea unui nou guvern. Informându-l pe Fabricius și pe Ghighi asupra misiunii primate și a planurilor sale, cei doi l-au sfătuit pe Antonescu, în numele Germaniei și Italiei, să-și assume puteri dictatoriale, să înlăture camarilla și să acționeze pentru detronarea regelui. La rândul său, Ion Antonescu s-a angajat să observe dictatul de la Viena, să accepte ajutor militar german pentru asigurarea garanțiilor date de Germania și Italia la 30 august, privind integritatea și inviolabilitatea teritoriului statului roman, să acționeze pentru adâncirea relațiilor economice româno-germane. După aceste discuții, generalul Ion Antonescu a cerut, în seara zilei de 4 septembrie, lui Carol să-l investească cu puteri depline, declarând că Maniu, Brătianu și Horia Sima abdicarea regelui ca o condiție prealabilă a participării lor la un guvern de unine națională. După multe ezitări, dându-și seama că nu mai avea pe cine se sprijini și că orice rezistență era zadarnică,regale Carol al II-lea a semnat, în dimineața zilei de 5 septembrie, decretul – elaborate de Mihai Antonescu – prin care Ion Antonescu era învestit cu depline puteri pentru conducera statului român.
Regele era despuiat de principalele prerogative; el rămânea în continuare cu unele atribute nominale: era capul oștirii, avea dreptul de a bate monedă; conferea decorațiile române; avea drept de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse; primea și acredita ambasadorii și miniștrii plenipotențiari; încheia tratate. În aceeași zi a fost suspendată Constituția din 27 februarie 1938 și au fost dizolvate Corpurile legiuitoare. Prin aceste decrete se punea de fapt capăt regimului instaurat la 10 februarie 1938.
Era limpede că regele nu mai avea pe cine se sprijini. Armata – umilită prin retragerea fără luptă din Basarabia, nordul Bucovinei și nord-estul Transilvaniei – nu mai era alături de el; din contră, mulți militari participau și ei la manifestațiile de stradă. Organele Ministerului de Interne erau timorate de ofensiva Mișcării Legionare, multe cadre din acest minister și din Serviciile Secrete se temeau că vor fi trași la răspundere pentru acțiunile represive din anii 1938-1939.
În seara zilei de 6 septembrie 1940, Martha Bibescu a avut o discuție cu doamna Fabricius, care i-a mărturisit:«De mai bine de o săptămână, soțul meu n-a mai închis ochii. Nici Antonescu… În sfârșit, astă-noapte, la ora două, soțul meu a putut să-i telefoneze lui Ribbentrop că el [regele Carol al II-lea] a abdicat».
În ziua de 6 septembrie 1940, după difuzarea Proclamației către români, fostul monarh Carol al II-lea, împreună cu Elena Lupescu și Ernest Urdăreanu și-au făcut în grabă bagajele. La un moment dat a apărut și Mihai, care l-a ajutat să ajute și el la strângerea bagajelor, timp în care i-a dat câteva sfaturi, între care cel mai importanta fost acela de a acționa pentru păstrarea și creșterea prestigiului instituției monarhice.
Antonescu i-a dat lui Urdăreanu o scrisoare pentru Carol prin care-i acorda libertatea de a călători unde dorea și o alta prin care i se fixa o alocație anuală de 20 milioane lei. Inițial Ion Antonescu a promis că-l va însoți pe Carol până la graniță, dar apoi a renunțat, invocând motivul că era bolnav, astfel că l-a delegat pe generalul David Popescu, ministrul de Interne.
În dimineața zilei de 7 septembrie, la ora 3, trenul special, alcătuit din 12 vagoane, s-a pus în mișcare pentru a-l duce pe cel care fusese Carol al II-lea regele României peste granițele țării. Călătoria nu a fost lipsită de de peripeții, dar Carol a reușit să scape nevătămat în urma unui atentat pus la cale de legionari în gara Timișoara.
Horia Sima afirma că această tentativă a fost solicitată de Ion Antonescu. Comandantul legionar a fost chemat de general, care i-a spus: “Domunle Sima, iată chestiunea urgentă pentru care te-am chemat. Regele Carol pleacă în seara asta, la ora 7, cu un tren special spre Timișoara și de-acolo mai departe spre Iugoslavia. Eu i-am garantat securitatea personală și m-am învoit ca să-și ia toate lucrurile de valoare ce le are el și doamna Lupescu. Nu mă puteam opune, căci interesul meu și al țării este să ne scăpăm cât mai repede de el. Dar cum am fost informat de la Palat, regele a trimis să fie încărcate în vagoane și lucruri care nu sunt ale lui, care aparțin statului, patrimoniului național, între care și o colecție prețioasă de tablouri, în afară de aurării și argintării. A despuiat literalmente Palatul de toate obiectele de valoare. Eu nu pot să fac nimic ca să opresc acest jaf. Dar inima mă doare. Mi-am dat cuvântul de onoare să plece cu toate lucrurile lui. Dar ceea ce eu nu pot să împiedic, puteți d-voastră să faceți. Trebuie oprit trenul regal la Timișoara și să faceți o percheziție în vagoane și tot ce vi se pare că aparține patrimoniului, să descărcați.” Dar tentativa legionarilor de a opri trenul regal nu a reușit.
Între 10 februarie 1938 și 5 septembrie 1940, monarhia din România s-a aflat la apogeul ei, reușind să manevreze principalele pârghii ale statului, să impună propria-i voință celorlalți factori politici. Nesocotirea normelor constituționale tradiționale – datând încă din 1866 – în care monarhia își avea locul bine stabilit, încercarea de a instituționaliza un rgim care să graviteze în jurul tronului s-a dovedit, până la urmă falimentare. La 5 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost silit să renunțe la principalele prerogative – nu numai la cele înscrise în Constituția din 1938, dar și la cele statuate în 1866 și 1923 – monarhul rămânând cu unele funcții onorifice, mai mult de decor, fără a se mai putea implica efectiv în conducerea statului român, iar la 6 septembrie a trebuit să abdice.
Noul guvern, format după abdicarea regelui, la 6 octombrie 1940, reflecta raportul de forțe politice din țară, între general și Garda de Fier. Încercarea lui Ion Antonescu de a colabora cu conducătorii Partidului Național Liberal și Partidului Național Țărănesc a eșuat, căci partidele politice au refuzat să se asocieze unui regim autoritar. În consecință, s-a constituit un guvern al dictaturii legionare, fără amestecul armatei, în care adepții lui Horia Sima dețineau vicepreședinția Consiliului de Miniștri, portofoliul externelor, lucrărilor publice, muncii, educației naționale și cultelor. S-a inaugurat un condominium de putere între Ion Antonescu și legionari, în care cei din urmă au dorit mereu să-și sporească puterea, iar primul a considerat alianța ca ceva temporar, sortit eșecului încă de la început.
Concluzii
Carol al II-lea și-a propus și a reușit să lichideze generația lui Corneliu Zelea Codreanu, dar, în același timp, și-a pierdut tronul prin intervenția nu mai puțin, a Mișcării Legionare. Așa cum s-a observat de către specialiști, sistemul dictaturii regale, din 1938-1940, nu a echivalat cu o tiranie sau cu un regim totalitar, ci cu o teroare guvernamentală îndreptată prioritar împotriva legiunii.
Confictul Carol al II-lea-Legiune a evoluat în funcție de raporturile dintre suveran și C.Z. Codreanu. Din punct de vedere principal, Mișcarea Legionară a avut, în ansamblu, o atitudine favorabilă față de monarhie.
Succesorul lui C.Z. Codreanu la șefia Legiunii, comandantul Horia Sima (perioada 1940-1042), avea ulterior, ca memorialist, să insiste asupra evenimentelor care au condus și s-au încheiat cu data memorabilă de 6 septembrie 1940 – sfârșitul regimului carlist. El a consacrat perioadei unul dintre volumele seriei de amintiri și pe care l-a intitulat în mod semnificativ: Sfârșitul unei domnii sângeroase. 10 decembrie 1939 -6 septembrie 1940.
Regele Carol al II-lea a decis să modifice baza regimului său în preajma anului 1940, să adopte formele de tip totalitar, specifice Germaniei și Italiei. La rândul său, Horia Sima era convis că prin deplina reconciliere cu legionarii, regele voia să facă o demonstrație de politică externă. Voia să arate Berlinului că conflictul cu Garda de Fier s-a aplanat și în același timp, urmărea să ofere o garanție spectaculoasă a bunei credințe în eforturile ce făcea de a se apropia de Axă.
În acest context, Carol al II-lea a pornit pe calea colaborării deschise cu Garda de Fier, sperând că astfel va câștiga încrederea lui Hitler. În noul cabinet, constituit la 28 iunie, tot sub președinția lui Gh. Tătărescu, Horia Sima a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale; astfel, pentru prima dată de la crearea sa, Garda de Fier devenea partid politic de guvernământ.
În concluzie, nici prigoana lui Carol al II-lea asupra Mișcării Legionare din timpul lui C.Z. Codreanu, nici colaborarea acestuia cu Garda de Fier din anul 1940 nu a dat nici un fel de roade, mai mult chiar i-a adus Regelui un minus de imagine.
Bibliografie
1. Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina Ion, Scurtu, Ioan, Enciclopedia de istorie a României, ediția a 3-a, Ed. Meronia, București, 2002, Partidele politice din Romania (1859 – 1989)
Armin, Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail, Mișcare socială și organizație politică, Editura Humanitas, București, 1999
Codreanu, Corneliu Zelea, Pentru Legionari, Editura Totul pentru Țară, Sibiu, 1936
Durandin, Catherine, Histoire de la nation roumaine, Ed. Complexe, Bruxelles, 1994
Georgescu, Titu, Istoria românilor, Editura Fundației România de Mâine,București, 1999
Georgescu,Vlad, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 1992
Ionescu, Nae, Sub semnul arhanghelului, Buna Vestire, anul I, nr. 100, 27 iunie 1937
Iorgulescu, Adrian, Dreapta, principii și perspective, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
Mamina, Ion, Monarhia constituțională în România, (1866-1938), Editura Enciclopedică, București, 2000
Pop Traian, Grigore , Mișcarea legionară – idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, Editura Ion Cristoiu, București, 1999
Râpeanu, Valeriu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Editura Lider, București, 1993
Savu, Al. Gh., Dictatura regală (1938-1940), Editura Politică, București, 1970
Scurtu, Ioan, Carol al II-lea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2001
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gh., Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999
Sima, Horia,Mișcarea Legionară și Monarhia, Editura Agora, Iași, 1997
Stoenescu , Al. Mihai, Istoria loviturilor de stat din România., vol. 2, Eșecul democrației române, Ed. Rao, București, 2001
Tiu, Ilarion, Mișcarea legionară după C.Z. Codreanu, vol. II, Editura Vremea, București, 2000
Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier (1918-1940), Editura Humanitas, București, 2001
Weber, Eugen, Dreapta românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Weber, Max, Politica, o vocație și o profesie, Editura Anima, București, 1992
Zigu, Ornea Extrema dreaptă românească: Anii treizeci, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995
Bibliografie
1. Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina Ion, Scurtu, Ioan, Enciclopedia de istorie a României, ediția a 3-a, Ed. Meronia, București, 2002, Partidele politice din (1859 – 1989)
Armin, Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail, Mișcare socială și organizație politică, Editura Humanitas, București, 1999
Codreanu, Corneliu Zelea, Pentru Legionari, Editura Totul pentru Țară, Sibiu, 1936
Durandin, Catherine, Histoire de la nation roumaine, Ed. Complexe, Bruxelles, 1994
Georgescu, Titu, Istoria românilor, Editura Fundației România de Mâine,București, 1999
Georgescu,Vlad, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 1992
Ionescu, Nae, Sub semnul arhanghelului, Buna Vestire, anul I, nr. 100, 27 iunie 1937
Iorgulescu, Adrian, Dreapta, principii și perspective, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
Mamina, Ion, Monarhia constituțională în România, (1866-1938), Editura Enciclopedică, București, 2000
Pop Traian, Grigore , Mișcarea legionară – idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, Editura Ion Cristoiu, București, 1999
Râpeanu, Valeriu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Editura Lider, București, 1993
Savu, Al. Gh., Dictatura regală (1938-1940), Editura Politică, București, 1970
Scurtu, Ioan, Carol al II-lea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2001
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gh., Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999
Sima, Horia,Mișcarea Legionară și Monarhia, Editura Agora, Iași, 1997
Stoenescu , Al. Mihai, Istoria loviturilor de stat din România., vol. 2, Eșecul democrației române, Ed. Rao, București, 2001
Tiu, Ilarion, Mișcarea legionară după C.Z. Codreanu, vol. II, Editura Vremea, București, 2000
Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier (1918-1940), Editura Humanitas, București, 2001
Weber, Eugen, Dreapta românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Weber, Max, Politica, o vocație și o profesie, Editura Anima, București, 1992
Zigu, Ornea Extrema dreaptă românească: Anii treizeci, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mișcarea Legionară (ID: 151264)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.