. Miscarea Legionara

INTRODUCERE

Prezentarea evoluției Mișcării Legionare în perioada postcomunistă (din 1989 până în 2005), ca și a originilor sale interbelice, are ca principal obiectiv „recuperarea” unui aspect mai puțin cunoscut al vieții politice românești de după 1989 dar, în opinia mea, aspect ce nu trebuie neglijat. Acestui obiectiv principal, îi sunt subsumate și alte câteva obiective adiacente, pe care le-am considerat însă a fi indispensabile pentru realizarea prezentei lucrări. În acest sens este vorba despre reliefarea principalelor aspecte ale ideologiei legionare, așa cum a fost ea concepută de cei mai importanți doctrinari ai Gărzii de Fier, dar și de explicarea tensiunilor existente în prezent în interiorul taberei legionare, între diferitele grupări ce își revendică cu toate aceeași origine: Mișcarea Legionară întemeiată de Corneliu Zelea-Codreanu pe 24 iunie 1927.

De asemenea, prezentul studiu va căuta să arate dacă Mișcarea Legionară prezintă sau nu o amenințare la adresa democrației românești, dacă principiile care stau la baza doctrinei legionare pot constitui cu adevărat valori aplicabile în activitatea politică. În fine, voi încerca să răspund în această lucrare și la întrebarea referitoare la probabilitatea ca legionarii să constituie în viitor cu adevărat o forță pe scena politică românească.

I. Extrema dreaptă europeană

Fiind vorba despre o mișcare politică naționalistă, cu un pronunțat caracter antisemit (mai cu seamă în perioada interbelică, mai puțin în ziua de azi) și anticomunist, prezentarea activităților Mișcării Legionare nu poate fi încadrată decât ariei tematice a extremei drepte europene.

Am ales să intitulez această parte a lucrării mele Extrema dreaptă europeană, deoarece termenul de fascism, care poate ar fi putut fi considerat mai adecvat, mi s-a părut impropriu. De altfel, conceptul de fascism a fost extrem de controversat, încă de la început, atât în mediul academic, cât și în cel al oamenilor de rând.

În opinia mea, putem vorbi mai degrabă de fascisme decât de fascism. Totodată, folosind acest termen, includerea nazismului în această familie ar fi generat controverse, căci nu puțini sunt cercetătorii care tind să plaseze nazismul alături de comunism, cele două regimuri constituind familia regimurilor totalitare. Așa cum remarca François Furet, conceptul de totalitarism desemnează „noua realitate reprezentată de o societate total sau aproape total aservită unui partid – stat, guvernând prin ideologie și teroare”.

Pe de altă parte, istoricul german Ernst Nolte a lansat ipoteza conform căreia fascismul s-ar fi născut ca replică la bolșevism. Așa cum remarca istoricul Adrian Cioroianu,

„provocarea principală a cărții lui Nolte – Războiul civil european (1917-1945). Național-socialism și bolșevism – țintește într-un punct sensibil pentru o bună parte a intelighenției europene: stânga radicală este redusă la statutul neonorant de antecedent (cronologic și tehnic) și pretext al nazismului.”

Analiza făcută de Nolte celor două regimuri totalitare a dat naștere a ceea ce a fost cunoscut în istoriografie sub numele de „gâlceava istoricilor”. Aceasta a fost cel mai bine ilustrată de schimbul de scrisori dintre istoricul german și François Furet, scrisori ce au fost adunate și publicate în volum.

Folosirea sintagmei extrema dreaptă europeană mi-a permis să includ în aceeași categorie mișcări și curente, definite în mod obișnuit ca fiind de „tip fascist”, dar care în fond au caracteristici proprii ce le diferențiază uneori radical unele de celelalte. De exemplu, între creștinismul mistic al Mișcării Legionare și noul păgânism promovat adesea de naziști este o mare diferență; o diferență la fel de mare este sesizabilă între „statul fascist” imaginat de Mussolini și Spania franchistă. Acestea sunt numai două exemple, care însă, cred eu, ilustrează perfect complexitatea termenului de fascism și justifică folosirea sintagmei extrema dreaptă europeană.

În plus, definirea legionarismului ca și mișcare fascistă este discutabilă, așa cum observa, printre alții și Daniel Barbu, care este de părere că „prin absența de netăgăduit a statolatriei, prin atitudinea sa insurecționară față de statul român, legionarismul se desparte radical de mișcările fasciste, alături de care este în principiu clasificat”. În plus sunt și alte caracteristici ale legionarismului care îl diferențiază de fascism, precum mesajul profund religios, lipsa accentelor iredentiste sau antisemitismul de factură socio-economică, iar nu rasistă.

De altfel, doi profesori celebri, specialiști în domeniu (Hans Rogger și Eugen Weber), au intitulat o lucrare a cărei apariție au coordonat-o, la mijlocul anilor’60 și care analizează mișcările de „tip fascist” din perioada interbelică, precum și originile acestora, Dreapta europeană. Profil istoric. În opinia mea ei au optat pentru acest titlu deoarece au sesizat, la rândul lor complexitatea termenului fascism, dorind totodată să includă în analiza lor o paletă largă de grupări, de la NSDAP-ul lui Hitler la Acțiunea Franceză a lui Charles Maurras și de la Liga Apărării Național-Creștine a profesorului A.C. Cuza la Falanga Spaniolă, condusă de José Antonio Primo de Rivera. În plus, explorând și originile acestor mișcări, termenul de fascism ar fi fost cu adevărat impropriu.

În plus, Norberto Bobbio folosește, la rândul său sintagma de extrema dreaptă, afirmând că în această zonă a eșicherului politic „stau doctrine antiliberale și antiegalitare”

Motivele pentru care extrema dreaptă a reușit să seducă un mare număr de oameni în perioada interbelică au încercat să fie elucidate de istorici, economiști, politologi și mai nou de psihanaliști. Aceștia din urmă se concentrează și pe explicarea adeziuni la ideile de extremă dreaptă a populației europene din zilele noastre și a simpatiei de care se bucură organizațiile ce susțin aceste idei (pe care mă voi feri să le numesc neo-fasciste, din aceleași motive pentru care am ales să evit, pe cât posibil termenul de fascism). În acest sens, psihanalistul Jean-Louis Maisonneuve ridică o întrebare extrem de interesantă: „Și dacă hazardul ar face ca extrema dreaptă să atragă oamenii pur și simplu pentru că este…atrăgătoare?”.

Încercând să elucideze „misterul” unui fenomen caracteristic tuturor mișcărilor de extrema dreaptă, antisemitismul, Maisonneuve, folosind metode specifice psihanalizei, ajunge la o concluzie ce poate părea, la o primă vedere, surprinzătoare:

„De fapt, antisemitismul nu este o boală: este medicamentul pentru o psihopatie proprie naționaliștilor și fasciștilor, împărtășită într-o măsură mai mică sau mai mare de membrii oricărei comunități naționale: izolarea evreului îi consolează pentru refularea singurătății lor. Ura față de evreu este proiecția refuzului lor de a-și asuma propria condiție.”

Revenind la extrema dreaptă interbelică, mă voi opri mai întâi asupra cazului italian. Interpretările asupra diferitelor aspecte ale fascismului italian sunt extrem de diferite, fiecare autor care s-a ocupat de studiul acestui fenomen interpretând într-un stil propriu aspectele acestuia. Astfel, în ciuda faptului că principalul ideolog al fascismului a fost Giovanni Gentile („Fascismul, ca filozofie socială și politică a fost în esență produsul geniului lui Giovanni Gentile.”), cercetătorul S. William Halperin considera că, de fapt, fascismul italian nu a fost altceva decât „mussolinianism”. În opinia mea o astfel de interpretare este extrem de simplistă. Într-adevăr, în nașterea fascismului, ca și în dezvoltarea sa doctrinară ulterioară, Mussolini a jucat un rol extrem de important. Dar a reduce un fenomen atât de complex precum fascismul la simpla persoană a dictatorului italian mi se pare a fi hazardat.

Pentru a putea vorbi de extrema dreaptă, în general, și de fascism, în special, este necesar mai întâi să definim termenul de „ideologie”. Istoricul american A. James Gregor considera că acest termen este folosit „pentru a se face referire la o constelație dată de credințe (descriptive și normative) care, luate împreună, au implicații semnificative pentru o largă sferă de comportament. O ideologie implică un mod de viață”.

Același istoric american consideră că putem identifica trei componente majore ale ideologiei: o filozofie socială și politică, o doctrină și o serie de imperative formale sau informale.

Cu siguranță că, din punct de vedere ideologic, fascismul a constituit un produs intelectual extrem de complex, acesta constituind un aspect care întărește afirmația mea de mai devreme, conform căreia William Halperin s-a grăbit atunci când a pus semnul egal între termenii de fascism și mussolinianism (termen pe care nu l-am întâlnit în nici o lucrare în limba română și pe care mi-am permis, în aceste condiții să îl preiau ca atare din limba engleză; de altfel, termenul nu figurează nici în Dicționarul Explicativ al Limbii Române).

Deși a instituit un sistem corporatist în Italia și a căutat, pe cât posibil, ca țara sa să producă singură cea mai mare parte a produselor necesare consumului intern, „eseul lui Mussolini din 1932 asupra doctrinei fascismului nu a avut aproape nimic de spus asupra statului corporatist sau autarhiei economice”. Până în 1935, în opinia lui Charles F. Delzell principalele caracteristici ale fascismului deveniseră politica externă extrem de activă și militarismul agresiv.

În ciuda prăbușirii regimului mussolinian în timpul celui de-al doilea război mondial și a eșecului Republicii de la Salo (instituită de Duce în nordul Italiei, în 1943, cu ajutor german), în perioada postbelică ideile fasciste s-au bucurat în continuare de adeziunea unei părți a populației din Peninsulă. Astfel, chiar în zilele noastre pe scena politică italiană avem de-a face cu formațiunea politică Alianța Socială, condusă de nepoata dictatorului, Alessandra Mussolini. Din această grupare fac parte câteva partide de extrema dreaptă, dintre care am putea aminti Frontul Social Național, în fruntea căruia se află Adriano Tilgher sau Forza Nouva, condusă de Roberto Fiore. Interesant de remarcat faptul că Alianța Socială a încheiat un acord cu formațiunea politică a premierului italian Silvio Berlusconi, Forza Italia.

O bună parte a tineretului italian din ziua de astăzi nutrește sentimente pro-fasciste, mai cu seamă acei tineri încadrați în diverse facțiuni ale unor galerii ce susțin echipele de fotbal italiene. Un caz aparte, și probabil cel mai bine cunoscut, este cel al galeriei echipei Lazio Roma, ai cărei membri s-au declarat în mod deschis admiratori ai Ducelui și nu de puține ori au afișat la meciurile echipei favorite portrete înfățișându-l pe fostul dictator. Mai mult, în timpul unor partide de fotbal, carismaticul jucător al formației din capitala Italiei, Paolo Di Canio, a salutat galeria în stil fascist, acest lucru atrăgându-i suspendarea și plata unei amenzi. Nu întâmplător am adus în discuție această situație, deoarece stadioanele reprezintă adevărate focare de propagare a ideilor de extrema dreaptă. Nu trebuie uitat faptul că și pe arenele de fotbal din România au apărut portrete cu Ion Antonescu și Corneliu Zelea-Codreanu.

Pentru a face trecerea la extrema dreaptă germană, trebuie să precizez faptul că procesul de atragere a tinerilor spre grupările radicale prin intermediul acestui adevărat fenomen social, care a devenit fotbalul zilelor noastre, este vizibil în ultimii ani și în cazul unor galerii din Germania. Totuși, cei mai mulți tineri extremiști germani, admiratori ai lui Adolf Hitler se îndreaptă către partidul naționalist NPD, condus de Udo Voigt.

Dacă în cazul italian nu putem pune semnul egal între fascism și mussolinianism, așa cum sugera William Halperin, același lucru este valabil și pentru cazul german, termenii hitlerism și nazism nefiind sinonimi. Deși opera lui Adolf Hitler, Mein Kampf a stat la baza construirii politicii interne și externe a naziștilor, constituind totodată fundamentul noii societăți pe care Führerul dorea s-o instaureze în Germania, totuși nrea la extrema dreaptă germană, trebuie să precizez faptul că procesul de atragere a tinerilor spre grupările radicale prin intermediul acestui adevărat fenomen social, care a devenit fotbalul zilelor noastre, este vizibil în ultimii ani și în cazul unor galerii din Germania. Totuși, cei mai mulți tineri extremiști germani, admiratori ai lui Adolf Hitler se îndreaptă către partidul naționalist NPD, condus de Udo Voigt.

Dacă în cazul italian nu putem pune semnul egal între fascism și mussolinianism, așa cum sugera William Halperin, același lucru este valabil și pentru cazul german, termenii hitlerism și nazism nefiind sinonimi. Deși opera lui Adolf Hitler, Mein Kampf a stat la baza construirii politicii interne și externe a naziștilor, constituind totodată fundamentul noii societăți pe care Führerul dorea s-o instaureze în Germania, totuși nazismul nu trebuie confundat în totalitate cu Hitler. Astfel, Ian Kershaw consideră că, deși din multe puncte de vedere nazismul este un fenomen unic, nu putem atribui această unicitate numai liderului său.

În ceea ce privește nazismul, nu puțini au fost cercetătorii care l-au inclus, alături de comunism, în categoria totalitarismelor, și nu alături de fascism, în acea categorie a regimurilor de extrema dreaptă. De altfel, așa cum observa Kershaw, „dezbateri asupra naturii și caracterului fenomenului nazist” au existat încă din cel de-al treilea deceniu al secolului XX.

Ceea ce l-a propulsat pe Adolf Hitler la putere a fost, cu siguranță, criza economică care a izbucnit la sfârșitul anilor’20, precum și carisma cu care viitorul dictator era înzestrat. Un alt rol esențial în propulsarea lui Hitler în prim-planul scenei politice germane l-a avut abila propagandă regizată de locotenentul său, Joseph Goebbels.

Interesant este faptul că, în ciuda crimelor de care se face vinovat, în primul rând de declanșarea și punerea în practică a „soluției finale evreiești”, care a produs în cele din urmă ceea ce noi cunoaștem astăzi sub numele de Holocaust, nazismul are astăzi încă adepți nu numai în Germania, dar și în alte state, precum Danemarca sau Statele Unite ale Americii. Probabil această situație poate fi cel mai bine explicată de psihanaliști.

Sintetizând, principalele trăsături comune ale fascismului italian și nazismului german ar fi: promovarea cultului personalității; politica agresivă, revizionistă pe plan extern; dorința instaurării unui stat totalitar (lucru reușit de Hitler, dar nu și de Mussolini), cultul patriei, exacerbarea cultului războinic și, într-o mai mică măsură antisemitismul. Spun intr-o mai mică măsură, întrucât, așa cum remarca Mark Robson,

„antisemitismul Ducelui în măsura în care acesta a existat cu adevărat a apărut foarte târziu (…).

Legile rasiale italiene au provocat mari suferințe dar, spre deosebire de cele întâmplate în Germania, marea majoritate a evreilor italieni nu au ajuns în lagărele naziste de exterminare.”

În ceea ce privește principalele deosebiri dintre nazism și fascismul italian, în primul rând voi aminti un aspect ideologic fundamental și anume problema rasei, care avea un rol central în doctrina nazistă, nu însă și în cea fascistă. În al doilea rând, puterea exercitată de Führer asupra poporului german era mult mai mare decât cea a Ducelui. Cu alte cuvinte, Hitler a reușit să transforme Germania într-un stat totalitar, pe când Mussolini nu, în ciuda faptului că el a fost cel care a folosit pentru prima oară sintagma de stat totalitar.

O altă țară în care s-a instaurat un regim pe care l-aș numi de orientare fascistă a fost Spania. Această țară din Peninsula Iberică reprezintă un caz aparte între statele europene, în sensul că putem vorbi de o slăbiciune, dacă nu chiar de o absență a naționalismului spaniol în cea mai mare parte a epocii moderne. De altfel, primele mișcări fasciste autentice au apărut în Spania abia la începutul anilor’30. Cea mai importantă dintre acestea a fost cu siguranță Falanga (Falange Española), înființată în 1933 de José Antonio Primo de Rivera. Asociată ulterior de generalul Franco la guvernare, după ce inițial a jucat un rol central în viața politică din Spania franchistă, treptat puterea ei s-a diminuat. Totuși, Falanga spaniolă supraviețuiește și astăzi, având chiar legături cu organizația neo-legionară Noua Dreaptă. Afinitățile dintre naționaliștii români și cei spanioli sunt explicabile prin faptul că în Războiul Civil din Spania (1936-1939), pentru cauza susținută de cei din urmă, și-au dat viața și doi fruntași legionari, Ion Moța și Vasile Marin. Prețuirea de care cei doi se bucură printre falangiștii spanioli, dar și în alte cercuri naționaliste spaniole a fost pe deplin ilustrată în 1970 când, în memoria legionarilor români căzuți la Majadahonda pe 13 ianuarie 1937, s-a ridicat un impresionat monument.

Un alt caz special l-a constituit Portugalia, țară în care Salazar a instaurat un regim ce poate fi definit ca fiind fascist doar dacă utilizăm acest termen într-un sens extrem de larg. În Portugalia, spre deosebire de Italia lui Mussolini,

„dictatura nu s-a instaurat prin triumful unui partid fascist pre-existent. În cazul Portugaliei atât partidul de orientare fascistă cât și partidul-stat au luat naștere după instaurarea dictaturii. Deși partidul-stat portughez a exprimat respect și admirație pentru dictatura italiană a lui Mussolini, el s-a inspirat cel mai mult din tipul de naționalism integral promovat de Acțiunea Franceză a lui Charles Maurras, și din filosofia clerico-corporativistă consfințită în enciclicele papale din secolele nouăsprezece și douăzeci.”

Mișcări de extrema dreaptă au apărut în perioada interbelică în mai toate țările europene. Câteva exemple în acest sens ar fi organizațiile Action Française din Franța, REX și V.N.V din Belgia, Partidul Muncitoresc Național Socialist German din Austria sau Crucile cu Săgeți din Ungaria.

De remarcat faptul că ideile promovate de aceste grupări găsesc adepți și astăzi și nu numai în rândul unor bătrâni nostalgici, ci și în rândul noilor generații. Astfel se explică existența unor grupări precum Bund Freier Jugend (Austria), Bloc Identitaire (Franța) sau Mouvement Nation (Belgia). Cum se explică această adeziune a unei părți a populației europene la un set de valori pe care experiența trecută le condamnă? „Motivele oficiale sunt multe și bine cunoscute: criza, șomajul, teama de Piața Comună, scandalurile politico-financiare, nemulțumirea generală față de clasa politică, imigrația dinspre sud (…)”.

Probabil însă că, de fapt, motivele sunt mult mai profunde, unele fiind de natură psihologică, așa cum încearcă să demonstreze Jean-Louis Maisonneuve în lucrarea deja citată, Extrema dreaptă pe divan. Psihanaliza unei familii politice.

Acest fenomen de exacerbare a naționalismului nu a ocolit nici România dintre cele două războaie mondiale. În aceste condiții putem vorbi de extrema dreaptă românească interbelică, dar și de una postcomunistă, care, în cea mai mare parte își are rădăcinile și modelele în cea care a precedat-o cronologic.

II. Extrema dreaptă românească

Extrema dreaptă și-a făcut apariția în spațiul românesc, în primul rând, ca o reacție la pericolul reprezentat de extrema stângă.

Situația României în anii 1919-1920 era una extrem de delicată, în condițiile în care grevele și adunările de protest se succedau cu o viteză uimitoare, iar Partidul Socialist, așa cum arătase în Declarația de principii adoptată în decembrie 1918 milita pentru „cucerirea prin orice mijloc a puterii politice din mâinile burgheziei române și întronarea dictaturii proletare în vederea realizării idealului comunist”. În plus, trupele sovietice de la răsărit de Nistru reprezentau o amenințare reală la adresa stabilității și integrității statului român.

De altfel, pericolul bolșevizării României a fost cel care l-a determinat pe viitorul întemeietor al Mișcării Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu, să strângă în jurul său 20 de prieteni în primăvara lui 1919 la Huși, pentru a forma un grup de luptători.

Un alt motiv al apariției mișcărilor de extrema dreaptă în România interbelică l-a constituit poziția dominantă deținută, imediat după 1918, de minoritățile naționale în viața economică a țării și în învățământul superior. De departe, cea mai bine reprezentată minoritate în aceste domenii de activitate era cea evreiască. Antisemitismul diferitelor mișcări radicale de dreapta din perioada interbelică a fost precedat, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de manifestații anti-semite ale unor figuri marcante ale culturii și vieții politice românești, precum Vasile Conta, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu sau Nicolae Iorga. Interesant de remarcat este specificul antisemitismului românesc (inclusiv cel al Gărzii de Fier), care nu este unul de factura rasială, ci are la bază „justificări” de ordin economic și social (această afirmație poate fi susținută pe deplin dacă facem abstracție de unele „derapaje” ale lui Vasile Conta sau A.C. Cuza).

Așa cum bine observa Ioan Scurtu, după sfârșitul primului război mondial și făurirea României Mari,

„antisemitismul a căpătat o evidentă conotație politică datorită în principal, lui A.C. Cuza și discipolului său Corneliu Zelea Codreanu. Printr-o logică particulară ei puneau semnul egalității între evrei, comuniști și francmasoni susținând că aceștia puteau constitui un pericol de moarte pentru statul român.”

În acest context au apărut grupări precum Garda Conștiinței Naționale (înființată în 1919 la Iași de Constantin Pancu), în rândurile căreia va activa și Codreanu. Garda va da naștere Partidului Socialismul Național-Creștin, care însă nu va juca absolut nici un rol pe scena politică românească. În aceeași perioadă, în Munții Apuseni, Amos Frâncu înființa Frățiile de Cruce. Cele două grupări, Garda Conștiinței Naționale și Frățiile de Cruce vor fuziona în martie 1920.

Alături de aceste grupări, în anii ce au urmat Primului Război Mondial mai ființau în România ca și grupări de extrema dreaptă Acțiunea Română (organizată după model francez) și Fascia Națională Română (organizată după model italian). Aceasta din urmă va adera la Liga Apărării Național-Creștine (L.A.N.C.), înființată de profesorul A.C. Cuza la 4 martie 1923, pentru a da „un cadru politic organizat mișcărilor antisemite”. Din L.A.N.C. făceau parte, pe lângă numeroși profesori universitari și apropiați ai lui Cuza încă din vremea când acesta, alături de Nicolae Iorga înființase Partidul Naționalist Democrat (la 23 aprilie 1910), și marea majoritate a studenților naționaliști care declanșaseră greva generală studențească din 1922, militând, în primul rând, pentru introducerea principiului numerus clausus (principiu conform căruia trebuia promulgată o lege care să limiteze „posibilitățile evreilor de a frecventa școala, în funcție de ponderea lor la întreaga populație”).

La alegerile din mai 1926 L.A.N.C. va obține 4,76% din voturi și 10 locuri în Adunarea Deputaților. În 1927 a survenit ruptura dintre A.C. Cuza și Corneliu Zelea-Codreanu. Acesta din urmă avea să înființeze la 24 iunie 1927 Legiunea Arhanghelul Mihail, care va candida la alegerile din iulie 1927, obținând însă un scor nesemnificativ: 0,39% din voturi.

Așa cum remarca istoricul Ioan Scurtu, deși îmi exprim rezerva vizavi de sintagma totalitarism de dreapta, pe care o utilizează, căci, în opinia mea, nu putem vorbi de mișcări de dreapta totalitare în România, ci de grupări autoritare,

„între anii 1919-1927 totalitarismul de dreapta și-a făcut loc în societatea românească. Constituirea Generației de la’22, crearea L.A.N.C. (…), înființarea Legiunii Arhanghelului Mihail, lupta împotriva bătrânilor au devenit repere pentru dezvoltarea totalitarismului de dreapta în deceniile următoare.”

După 1989 asistăm la o renaștere a tendințelor de extrema dreaptă în România, pe lângă Mișcarea Legionară (care și-a continuat fără întrerupere existența în exil, fiind păstorită de longevivul Horia Sima) și alte organizații care s-au revendicat ca fiind adevăratele purtătoare ale mesajului legionar (precum Mișcarea lui Marian Munteanu, Noua Dreaptă, condusă de Tudor Ionescu, Acțiunea Română, înființată de Nicador Zelea-Codreanu ș.a.), au apărut și alte grupări și partide calificate de specialiști ca fiind de extrema dreaptă: Vatra Românească, Partidul pentru Unitatea Națională a Românilor (PUNR) sau Partidul România Mare (PRM).

Organizația Vatra Românească a luat ființă la Târgu Mureș, la 1 februarie 1990. Aceasta a manifestat încă de la început un puternic antimaghiarism. Vatra Românească și-a făcut cunoscute obiectivele și acțiunile prin intermediul ziarului local Cuvântul Liber. Pentru a putea participa la alegerile din 20 mai 1990, membrii organizației vor înființa Partidul pentru Unitatea Națională a Românilor.

Așa cum remarca Gabriel Andreescu,

„PUNR a devenit pentru un număr de ani cel mai important partid ultranaționalist din România. La alegerile locale din 1992, liderul său, Gheorghe Funar, a fost ales primar al celui mai mare oraș din Transilvania, Clujul. La alegerile parlamentare din același an, PUNR a primit 7,72% din voturi pentru Camera Deputaților și 8,12% pentru Senat, devenind principalul partener al FDSN în coaliția naționalistă care a condus România între 1992 și 1996.”

La alegerile din 1996 PUNR va obține mai puțin de 5% din locuri, atât la Camera Deputaților (4,36%), cât și la Senat (4,22%), în timp ce alegerile din 2000 vor scoate partidul din prim-planul scenei politice românești. Mulți dintre membrii PUNR se vor înscrie în PRM, partid condus de Corneliu Vadim Tudor.

PRM are drept oficios revista România Mare. Formațiunea politică prezidată de Corneliu Vadim Tudor a obținut la alegerile din 1992 sub 4% din voturi (3,89% la Camera Deputaților și 3,85% la Senat), pentru ca la cele din 1996 să înregistreze un ușor progres (4,46%, respectiv 4,54%). Popularitatea PRM a înregistrat un adevărat boom la alegerile din anul 2000, când partidul a ocupat 19,48% din locurile Camerei Deputaților și 21,01% din locurile Senatului. În plus, Corneliu Vadim Tudor a ajuns în turul doi al alegerilor prezidențiale, unde a obținut 30% din voturi.

În opinia mea, includerea PRM în rândul formațiunilor de extrema dreaptă este cel puțin discutabilă. Și când afirm acest lucru mă gândesc, în primul rând, la faptul că rădăcinile PRM-ului sunt detectabile în național-comunismul ceaușist, și nu în ceea ce am putea denumi „extrema dreaptă clasică”, fie ea românească sau europeană. Pentru mine, PRM este un partid populist, mai degrabă de stânga, ce propovăduiește un fel egalizare socială, cu un discurs ultranaționalist de multe ori de fațadă, care trăiește, în primul rând, prin președintele său C.V. Tudor, un nostalgic al național-comunismului.

În plus, nu am adus în discuție în acest studiu Partidul Noua Generație și pe liderul acestuia, George Becali, deoarece, în ciuda unor simpatii legionare evidente ale acestuia, el nu s-a revendicat niciodată în mod direct și explicit ca fiind continuatorul Mișcării Legionare din perioada interbelică. Anumite elemente preluate de Becali din discursul legionar, în opinia mea, sunt folosite strict în scopul câștigării de capital electoral.

Pe lângă Vatra Românească, PUNR, PRM și diferitele grupări de orientare legionară, Gabriel Andreescu mai include în rândul organizațiilor care promovează un discurs de extrema dreaptă și Grupul Noua Dreaptă (condus de Bogdan George Rădulescu), Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România, Societatea Avram Iancu, Liga Pentru Combaterea Antiromânismului, Liga Cultural Creștină „Andrei Șaguna”, Fundația Culturală Mihai Viteazul ș.a.. Aș adăuga acestor grupări și pe radicalii de etnie maghiară din jurul episcopului reformat Laszlo Tokes.

III. Mișcarea Legionară

Mișcarea Legionară reprezintă, cu siguranță, cea mai importantă manifestare de extrema dreaptă în România interbelică. Ea a fost înființată la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea-Codreanu.

Așa cum remarca Francisco Veiga,

„în primii doi ani care au urmat fondării Legiunii, aceasta a rămas practic înghețată. Eforturile lui Codreanu și ale celor apropiați lui s-au concentrat în insuflarea unei anumite personalități și construirea unei structuri organizatorice și logistice, care rămăsese practic în totalitate în tabăra LANC, după ruptură. În ambele cazuri, Ion Moța avea să joace un rol foarte important.”

Ulterior, însă, Mișcarea Legionară avea să cunoască o formidabilă ascensiune. Ideile promovate de Legiune vor seduce nu numai studenți, țărani și muncitori, ci și intelectuali de primă mână, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica. Pe fondul ascensiunii mișcărilor de extrema dreaptă în întreaga Europă, la alegerile din decembrie 1937, Mișcarea Legionară va deveni a treia forță politică a țării. Corneliu Zelea-Codreanu și organizația sa nu vor putea însă să se bucure de acest succes, deoarece în primăvara anului următor Carol al II-lea va lansa o adevărată prigoană împotriva legionarilor, prigoană ce se va sfârși cu asasinarea majorității liderilor Gărzii de Fier, în frunte cu însuși întemeietorul acesteia.

Totuși, legionarii vor reuși să ajungă la putere pentru câteva luni, din toamna lui 1940 și până în ianuarie 1941, când, în urma unei lovituri de stat, generalul Ion Antonescu îi îndepărta de la putere. Așa cum remarca Armin Heinen, „data de 23 ianuarie 1941 încă nu punea capăt existenței Legiunii ca organizație politică. Era însă pentru ultima oară când Garda influența în mod semnificativ destinele țării”.

Guvernul de la Viena, constituit cu sprijin german după 23 august 1944, și avându-l în frunte pe Horia Sima nu va juca un rol cât de cât important pe scena istoriei. Ulterior, Mișcarea Legionară se va diviza, apărând două curente: simismul și codrenismul. Adepții primului curent (cei mai numeroși) îl considerau pe Horia Sima ca fiind succesorul firesc al Căpitanului care prin calitățile sale s-a impus drept conducător al Legiunii; „codreniștii” îl vedeau însă pe Comandant ca fiind un uzurpator care, mai mult sau mai puțin conștient, prin acțiunile sale determinase decapitarea organizației și finalmente o dusese pe marginea prăpastiei.

Această dezbinare va continua și în perioada de după 1989, când asistăm la numeroase tentative de „reînviere” a Mișcării Legionare în țară, exilul legionar continuându-și existența în toată această perioadă. După moartea lui Horia Sima (survenită în 1993), titlul de șef al Mișcării Legionare și-l va asuma, după câțiva ani, profesorul de fizică Șerban Suru. Prin acțiunile sale el a fost, așa cum îmi explica în interviul acordat, „un deschizător de drumuri”. Contestat atât de codreniști, cât și de unii dintre bătrânii simiști, Șerban Suru a reușit totuși în toată această perioadă să mențină corabia legionară, dacă nu pe val, cel puțin pe linia de plutire. Organizarea de conferințe, de tabere de muncă, editarea unei reviste, iată numai câteva exemple care ilustrează febrilitatea cu care lucrează cei grupați în jurul noului lider legionar, în ciuda faptului că adepții săi sunt puțini (sub 100 de legionari cu jurământ depus). Totuși simpatizanții par a fi de ordinul miilor. Acest lucru nu poate părea ca fiind foarte surprinzător, căci Noua Dreaptă, organizație neo-legionară condusă de Tudor Ionescu și apropiată de NPD-ul german, are peste 1500 de membrii activi în România și Republica Moldova.

În ceea ce privește ideologia Mișcării Legionare, așa cum voi arăta în cuprinsul acestei lucrări, ideea fundamentală a ei este crearea unui „om nou”. Așa cum explica Horia Sima,

„Corneliu Codreanu și-a concentrat întreaga putere în direcția aceasta: a creării unui tip nou de român. În locul specimenului corupt, ce dominase până atunci scena vieții publice, trebuia să se ridice un om integru, un om de caracter, un om pentru care moralitatea publică să fie o dogmă (…)

omul nou nu-i doar un om de caracter, în obișnuitul sens al termenului, adică omul corect în relațiile lui cu ceilalți indivizi, cu societatea, cu statul. Conceptul are o semnificație mult mai profundă. Educația legionară urmărește înflorirea puterilor creatoare ale individului.”

Interesantă este evoluția pe care a avut-o doctrina legionară vizavi de raportarea ei la democrație. Așa cum vom vedea mai târziu, în urma dezvoltărilor doctrinare postbelice, datorate, în primul rând lui Horia Sima și Faust Brădescu, ideologia legionară a putut ajunge la un modus vivendi cu democrația.

Modul în care legionarii de astăzi se raportează la puterea politică va fi la rândul său analizat când voi vorbi despre o broșură care a făcut oarecare vâlvă atunci când a apărut, în 2000, broșură intitulată semnificativ Să ne pedepsim conducătorii.

Mișcarea legionară reprezintă cu siguranță un aspect exotic, și deci extrem de interesant al vieții politice românești, de multe ori neglijat sau ironizat, uneori înfierat, alteori admirat. În orice caz subiectul este unul extrem de controversat și de aceea mă voi feri, pe cât posibil, să emit judecăți de valoare asupra evenimentelor prezentate sau asupra personajelor implicate în aceste evenimente. Astfel, voi căuta să îmi păstrez echidistanța față de aceste fapte, care pentru mulți sunt inedite, sau, în orice caz, mult prea puțin cunoscute.

IV. Metodologie

Prezentarea trecutului Mișcării Legionare ne permite să observăm mai ușor caracteristicile ei de astăzi, felul în care cei care îi conduc în prezent destinele înțeleg să se raporteze la realitatea cotidiană românească.

Tratarea propriu-zisă a subiectului lucrării presupune doua mari etape: o primă etapă în care voi încerca, pe de o parte, să schițez o istorie a Legiunii de la întemeierea ei și până în momentul în care a fost înlăturată de pe scena politică românească (1941), iar pe de altă parte, să prezint principalele coordonate ale ideologiei legionare, accentuând acele aspecte importante pentru cercetarea noastră. Cea de-a doua etapă dorește să prezinte evoluția Mișcării Legionare după 1989 și felul în care aceasta s-a reorganizat în România postcomunistă. În acest demers nu voi neglija și alte grupări care se revendică ca fiind adevăratele continuatoare ale organizației întemeiate de Corneliu Zelea-Codreanu în 1927. Originalitatea acestui demers constă, în primul rând, în ineditul său. Și când afirm acest lucru mă bazez pe faptul că nu a apărut până acum nici un studiu care să se ocupe propriu-zis de problema legionarismului postcomunist, exceptând poate cele aproximativ 20 de pagini dedicate acestui subiect de Răzvan Codrescu în cartea sa, În căutarea Legiunii pierdute.

Cercetarea este una de tip calitativ și oferă o privire de ansamblu asupra reînvierii fenomenului legionar în România postdecembristă și a evoluției Mișcării Legionare până în anul 2005, nefiind uitate însă nici originile istorice interbelice. Pentru realizarea demersului propriu s-a impus o abordare interdisciplinară. În primul rând au fost consultate lucrări cu caracter istoric, acestea încadrându-se metodei analizei de conținut. Informațiile primare, în special cele referitoare la evoluția legionarismului în perioada postcomunistă, au fost prelucrate din ziarele vremii, lucru nu ușor de realizat în condițiile în care informația era dispersată. Volumul mare de publicații consultate a permis însă în final schițarea unei istorii consistente a legionarismului postdecembrist. Un instrument de cercetare calitativă utilizat a fost interviul semi-structurat. Intervievarea conducătorului actual al Mișcării Legionare, direct implicat în mai toate acțiunile de reînviere a legionarismului după 1989, a permis aflarea unor amănunte care altfel probabil că ar fi rămas necunoscute. Putem vorbi într-o mică măsură și de o analiză statistică, atunci când se face referire la diversele performanțe electorale realizate de anumite grupări politice.

V. Bibliografia problemei

Corpusul de surse utilizat este unul mixt, incluzând atât referințe primare, cât și referințe secundare.

Am utilizat ca surse numeroase articole de presă, precum și interviul realizat cu actualul conducător al Mișcării Legionare, datorită gradului redus de cercetare a evoluției Legiunii după 1989. Gradul de cercetare scade pe măsură ce aria de cuprindere a temei se îngustează. Dacă studiile care au ca subiect extrema dreaptă europeană, precum și evoluția Mișcării Legionare în perioada interbelică sunt extrem de numeroase, ele sunt aproape inexistente atunci când vine vorba de evoluția Gărzii de Fier după 1989. De altfel, așa cum am precizat deja, singurul studiu care se ocupă de această problemă este cel al lui Răzvan Codrescu, din lucrarea mai sus menționată.

Reliefarea principalelor trăsături ideologice ale fascismului european se bazează pe lucrarea lui A. James Gregor, The Ideology of Fascism, care oferă o imagine completă asupra ideilor fundamentale ale doctrinei fasciste. Pentru prezentarea diferitelor grupări de extrema dreaptă din Europa, am preferat să utilizez lucrări specializate. Astfel, în cazul italian de un mare folos mi-au fost lucrările lui William S. Halperin, Mussolini and Italian Fascism și Mark Robson, Itaila: liberalism și fascism, 1875-1945, aceasta din urmă constituind o excelentă sinteză a evoluției statului italian în ultima parte a secolului XIX și în prima jumătate a celui următor, explicând totodată originile fenomenului fascist. În privința nazismului german, și a interpretării asupra acestui fenomen istoric am utilizat, în mod special, lucrarea lui Ian Kershaw, The Nazi Dictatorship. Problems and Perspectives of Interpretation. Pentru extrema dreaptă spaniolă, de un real folos mi-a fost opera lui Stanley G. Payne, Fascism in Spain. 1923-1977, probabil cea mai amplă sinteză care tratează acest subiect.

Pentru punctarea diferitelor acțiuni de extrema dreaptă, altele decât cele legionare, ce au avut loc în România interbelică am utilizat studiul introductiv al istoricului Ioan Scurtu, din lucrarea colectivă, Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluție. 1919-1927. În privința manifestărilor de extrema dreaptă de după 1989 sinteza lui Gabriel Andreescu, Extremismul de dreapta în România a constituit un excelent instrument de lucru.

În ceea ce privește subiectul propriu-zis al lucrării, pentru partea referitoare la evoluția Mișcării Legionare în perioada interbelică, putem spune că avem o bogată bibliografie. De un real ajutor mi-a fost, în primul rând, lucrarea lui Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, probabil cea mai bună sinteză asupra fenomenului legionar care a văzut lumina tiparului până în prezent. Nu trebuie neglijată însă nici opera lui Francisco Veiga, Istora Gărzii de Fier, 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, care, deși de dimensiuni mai reduse, aduce o nouă perspectivă asupra extremei drepte interbelice din România. De altfel, nu întâmplător cele mai bune și echidistante lucrări asupra legionarismului românesc aparțin unor istorici străini. În general, scrierile diferiților autori români ce s-au ocupat de acest subiect, trebuie privite cu rezervă, deoarece ei tind fie să exagereze laturile negative ale fenomenului legionar, fie să cadă într-un partizanat care face ca demersul lor să pară mai degrabă unul propagandistic decât unul de încercare a restabilirii adevărului istoric. Totuși, consultarea a două lucrări, scrise din perspective diferite, însă nu cu patimă, m-a ajutat în crearea unei imagini mai clare asupra Gărzii de Fier. Este vorba de scrierile lui Zigu Ornea, Anii Treizeci. Extrema dreaptă românească și Adrian Gabriel Lepădatu, Mișcarea legionară: între mit și realitate.

Un caz aparte este reprezentat de acei istorici străini, apologeți ai Mișcării Legionare. Și aici îl putem aminti pe cunoscutul om politic de dreapta italian, Julius Evola, cu lucrarea Naționalism și asceză. Reflecții asupra fenomenului legionar, în care realizează o adevărată apologie a Gărzii de Fier și a liderului acesteia, Corneliu Zelea-Codreanu.

Referitor la ideologia legionară, scrierile pe care le putem denumi deja „clasice” m-au ajutat să schițez principalele linii ale acesteia. Aș enumera aici Pentru legionari, de Corneliu Zelea-Codreanu, Doctrina legionară de Horia Sima, Crez de generație, de Vasile Marin sau Spre o democrație social creștină de Constantin Papanace. Toate aceste lucrări au dezvoltat diferite laturi ale ideologiei legionare și de aceea fără consultarea lor ar fi fost imposibilă explicarea acțiunilor celor care mai cred și astăzi în posibilitatea de a transpune aceste idei în practică.

Consultarea unor colecții de documente, deși a avut un caracter pur orientativ, m-a ajutat în a înțelege mai bine anumite momente-cheie din evoluția Legiunii. De un real folos în explicarea originilor organizației întemeiate de Corneliu Zelea-Codreanu în 1927 mi-a fost volumul Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluție. 1919-1927, editat de Ioan Scurtu, Cristian Troncotă, Natalia Tampa, Dragoș Zamfirescu și Ion Bucur. Deși nu au constituit obiectivul acestei lucrări, în documentarea pe care am realizat-o în vederea redactării ei, a trebuit să mă opresc și asupra evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941 (așa-numita rebeliune legionară). În acest sens, cele două volume editate sub egida Președinției Consiliului de Miniștri încă din anul 1942, Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, și republicate după 1989, precum și lucrarea lui Ottmar Trașcă și Ana-Maria Stan, Rebeliunea legionară în arhive străine (germane, maghiare, franceze) s-au dovedit extrem de utile în elucidarea evenimentelor respective. Aceasta în ciuda faptului că, cel puțin volumele apărute din ordinul lui Antonescu, trebuie studiate cu o oarecare rezervă.

În privința studiilor dedicate evoluției fenomenului legionar după 1989, așa cum am precizat deja, doar Răzvan Codrescu în cartea sa, În căutarea Legiunii pierdute încearcă să se ocupe de acest subiect în capitolul intitulat În căutarea Legiunii pierdute: un istoric al dreptei postcomuniste. În ciuda faptului că respectivul studiu nu se întinde decât pe ceva mai mult de douăzeci de pagini, el a constituit un adevărat punct de plecare pentru cercetarea mea, întrucât, deși nu intră în amănunte legate de activitățile diferitelor grupări care s-au revendicat, sau încă se mai revendică ca fiind succesoarele legitime ale Legiunii întemeiate de Zelea-Codreanu, totuși el realizează o extrem de utilă trecere în revistă a acestor organizații. Pe lângă meritul de a distinge clar între grupările „simiste” și cele „codreniste”, Răzvan Codrescu mai are și meritul de a încerca să explice și disensiunile existente între cele două tabere, pe de o parte, și, pe de altă parte, chiar în interiorul acestora, între „tineri” și „bătrâni”.

Lipsa unor studii care să analizeze evoluția legionarismului în postcomunism m-a obligat să recurg la o întreagă categorie de surse primare și aș menționa, în acest sens, articolele apărute de-a lungul timpului în diverse publicații, fie ele cotidiene, săptămânale sau cu o apariție neregulată. Ar putea fi menționate, în acest context, în primul rând cotidienele Adevărul, Evenimentul Zilei, Jurnalul Național sau Tineretul Liber, dar și publicațiile legionare sau cu simpatii legionare, precum Obiectiv Legionar, Cuvântul Legionar, Puncte Cardinale sau Gazeta de Vest.

Pe lângă publicații, anumite pagini de internet mi-au furnizat, nu de puține ori, informații prețioase referitoare la activitățile diferitelor grupări analizate în această lucrare, dar și detalii generale legate de Mișcarea Legionară. Câteva exemple de site-uri sunt suficiente pentru a ilustra importanța acestui tip de surse: www.miscarea.com, www.actiunea-romana.com, www.nouadreapta.org, sau www.fgmanu.net.

CAPITOLUL I

MIȘCAREA LEGIONARĂ ÎN INTERBELIC ȘI ÎN PERIOADA EXILULUI (1927-1989). ELEMENTE ESENȚIALE DE DOCTRINĂ LEGIONARĂ

În acest capitol voi căuta să surprind principalele momente din existența Mișcării Legionare în perioada interbelică și din cea postbelică, până în momentul căderii regimului comunist din România, în decembrie 1989. În același timp voi încerca să schițez elementele esențiale ale doctrinei legionare, așa cum au fost ele definite de doctrinarii legionari „clasici”, pentru a înțelege mai bine felul în care Mișcarea Legionară din România postcomunistă, ca și alte grupări ce își revendică aceeași origine, au recuperat acest patrimoniu de gândire politică.

Interesantă este opinia lui Faust Brădescu, care considera Mișcarea Legionară ca fiind:

„o revoluție de sine stătătoare, care combate în același timp forme, intenții, și conținuturi ideologice susținute de comunism și demo-burghezie. Mișcarea Legionară nu combate cu armele trecutului, ci cu argumentele unei noi concepții de viață și comportament. Ea nu așteaptă reîntoarcerea la trecut, nici recâștigarea de privilegii sau poziții dominante”.

I. Mișcarea Legionară (1927-1989)

I.1. Mișcarea Legionară în perioada interbelică (1927-1940)

Pentru a putea înțelege adevărata esență a Mișcării Legionare, trebuie sa amintim, fie și în treacăt, de Corneliu Zelea-Codreanu, întemeietorul Legiunii. Familia sa era originară din Bucovina. Corneliu Zelea-Codreanu s-a născut la Iași, la 13 septembrie 1899. După absolvirea școlii primare, el își va continua studiile la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. Ceea ce va învăța aici avea să fie transpus mai târziu în organizarea Mișcării Legionare. Dorind să participe activ la Războiul de Reîntregire a Neamului, deși avea doar 17 ani, el va fi cu greu convins de tatăl său să părăsească frontul. Astfel, viitorul Căpitan, va petrece un an la școala de infanterie din Botoșani, absolvind apoi ultimele două clase de liceu la Huși. Ulterior va începe studiile la Facultatea de Drept din Iași, unde șeful catedrei de științe economice era A.C. Cuza, fondatorul Ligii Apărării Național-Creștine (LANC).

Despre întemeietorul Mișcării Legionare, Corneliu-Zelea Codreanu (1899-1938), cunoscutul om de dreapta italian, Julius Evola (1898-1974) afirma că: „Printre multe figuri de conducători ai mișcărilor naționale pe care am ajuns să-i cunoaștem în cursul călătoriilor noastre prin Europa, puține, ca să nu spun nici una, mi-au făcut o impresie atât de vie precum Corneliu Codreanu, șeful Gărzii de Fier din România”.

Zelea-Codreanu se va înscrie ulterior la o facultate germană, revenind însă în țară, pentru a organiza o grupare politică. Pe această temă el a intrat insă în conflict cu profesorul A.C. Cuza, căci Codreanu „pretindea pentru noua grupare politică o structură și o disciplină cvasimilitară, în timp ce LANC se asemăna mai mult cu partidele tradiționale în privința organizării și a stilului ei”.

După ruperea definitivă de A.C. Cuza, Corneliu Zelea-Codreanu va înființa la 24 iunie 1927 Legiunea Arhanghelul Mihail, autoproclamându-se conducător al acesteia, însărcinându-l pe Radu Mironovici cu paza Sfintei Icoane (o icoană a Arhanghelului Mihail). Întemeietorii Legiunii sunt considerați cei ce au semnat primul plan de organizare: Corneliu Zelea-Codreanu, Ion. I. Moța, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Ilie Gârneață.

„Legionarii se îmbrăcau în costum național românesc, purtau mici săculețe cu țărână și mergeau cântând și mărșăluind pe străzile Capitalei moldovenești. Ei amenajaseră spațiul lor de adunare ca pe o capelă, icoana Arhanghelului Mihail, păzită zi și noapte, fiind luminată de o lumânare”.

Cu timpul, structura organizațională a Legiunii avea să se consolideze. Astfel, se vor organiza „cuiburi legionare”, „cetățui” (pentru femei) și „Frății de cruce” (pentru tineri). De remarcat faptul că până în 1929 numărul cuiburilor va crește la aproximativ 50, anul următor având loc și prima întrunire a Senatului Legionar. Totuși, la începutul anului 1929 Legiunea număra doar între 400 și 1000 de membri.

În iunie 1930 „Căpitanul înființează o nouă organizație națională Garda de Fier, pentru combaterea comunismului”. În același an, Zelea-Codreanu va fi închis la Văcărești timp de aproape o lună și jumătate, ulterior inaugurându-se primul sediu al Gărzii de Fier în București. În ianuarie 1931 conducătorul Mișcării Legionare este din nou închis la Văcărești, Garda de Fier și Legiunea fiind dizolvate. Corneliu Zelea-Codreanu va fi achitat și eliberat din închisoare la sfârșitul lui martie același an. La alegerile din iunie 1931, legionarii vor participa sub denumirea de Gruparea Corneliu Zelea-Codreanu, obținând 34183 de voturi, insuficiente pentru a câștiga vreun loc în Parlament. Totuși, la alegerile parțiale din județul Neamț, ce au avut loc în vara aceluiași an, Codreanu va fi ales deputat. Anul următor însă, guvernul Iorga-Argetoianu dizolvă pentru a doua oară Garda de Fier. În ciuda acestui fapt, Legiunea câștigă 5 locuri de deputat la alegerile generale din 17 iulie 1932.

În decembrie 1933, guvernul Duca dizolvă pentru a treia oară Garda de Fier, pentru ca aceasta să nu poată participa la alegeri. Această decizie i se va dovedi fatală lui I.G. Duca, care va fi asasinat pe 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia, de o echipă legionară, formată din Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Iancu Caranica, ulterior cunoscuți sub numele de Nicadori. Anterior, în noiembrie 1933, autoritățile asasinaseră doi legionari, pe Virgil Teodorescu, la Constanța și pe Niță Constantin la Iași.

Se încearcă arestarea lui Codreanu, însă acesta este de negăsit. Va fi asasinat din ordinul autorităților Sterie Ciumetti, secretarul personal al acestuia. La 2 ianuarie 1934 are loc arestarea profesorului Nae Ionescu. Zelea-Codreanu se va preda pe 15 martie. Procesul împotriva Nicadorilor și a conducătorilor Mișcării Legionare se va deschide pe 17 martie 1934. Tribunalul militar i-a condamnat pe Nicadori la muncă silnică pe viață, în timp ce restul inculpaților au fost achitați.

În 1935 Codreanu înființează ca partid politic legal, partidul Totul Pentru Țară, ce-l avea ca președinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul. Începând cu acest an se remarcă o creștere substanțială a activităților legionare, a șantierelor și taberelor de muncă. Viața internă a Legiunii va fi tulburată la 16 iulie 1936, când un grup de 10 legionari îl vor ucide pe Mihail Stelescu, legionar ce dorise să-l asasineze pe Corneliu Zelea-Codreanu pentru a-i lua locul. Cei 10, intrați în istoriografia legionară cu numele de Decemviri, vor primi pedepsele cele mai aspre.

În noiembrie 1936,

„din inițiativa lui Ion Moța și cu încuviințarea Căpitanului, pleacă în Spania, pentru a lupta împotriva comunismului, echipa celor șapte comandanți legionari, sub conducerea Generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul: Ion I. Moța, Vasile Marin, Gh. Clime, Neculai Totu, Alexandru Cantacuzino, Bănică Dobre și preotul Ion Dumitrescu-Borșa”.

Dintre aceștia, la 13 ianuarie 1937, Ion I. Moța și Vasile Marin vor cădea la Majadahonda. Funerariile celor doi aveau să fie de-a dreptul impresionante. Moța și Marin au fost înmormântați în mausoleul de la Casa Verde din București. Referindu-se evenimentul respectiv, Adrian Lepădatu este de părere că acesta a constituit „un spectacol mistic perfect organizat, o demonstrație a forței legionare, care a zguduit din temelii frivolul București, preocupat de afaceri și moda pariziană, de high-life, și l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme că Legiunea și Codreanu au cucerit capitala”.

Înainte de alegerile parlamentare de la sfârșitul lui 1937, se încheie un pact electoral de neagresiune, devenit celebru, între Corneliu Zelea-Codreanu, Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu, ce avea ca scop obligarea înaintării demisiei de către guvernul carlist al lui Gheorghe Tătărescu, prin neobținerea majorității parlamentare de către facțiunile partizane ce-l susțineau. Acest scop va fi atins. La aceste alegeri Mișcarea Legionară a obținut aproape 16% din voturile românilor. Totuși, observatorii legionari de la secțiile de votare au apreciat că de fapt Legiunea ar fi obținut peste 35% din sufragii, și că rezultatele alegerilor au fost grosolan falsificate.

Greșeala politică fatală a Căpitanului a fost, în opinia lui Zaharia Boilă faptul că, după reușita în alegeri:

„Prost inspirat și prost sfătuit de colaboratorii săi mai apropiați, Codreanu pleacă la Predeal, unde se întâlnește cu generalul Ion Antonescu, ministru de război în noul guvern Goga, și cade de acord cu acesta. El ia angajamentul că nu se va război cu noul guvern, că va înceta orice acțiune contra regelui, că nu va mai încheia altă înțelegere cu Maniu”.

Am spus anterior greșeala fatală, pentru că imediat după instaurarea regimului de dictatură regală, Carol al II-lea îi va înscena un proces lui Codreanu, acesta din urmă fiind asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie 1938, împreună cu alți fruntași legionari.

În urma acestor evenimente dramatice, la conducerea Mișcării Legionare se impune Horia Sima, profesor de limba română, Șef al Regiunii a IX-a Banat, după înființarea de către Căpitan a Regiunilor Legionare (în octombrie 1935). „În scurt timp, șederea în România a devenit prea periculoasă pentru legionari. Separați în grupuri, Sima, colaboratorii săi și alți membri cunoscuți, care încă nu fuseseră internați, s-au retras în Germania”.

La 21 septembrie 1939, primul-ministru Armand Călinescu, cel care se făcuse vinovat, în opinia legionarilor, de asasinarea lui Codreanu, cădea sub gloanțele legionare. Reacția lui Carol al II-lea a fost de-a dreptul barbară, acesta „aplicând cele mai sălbatice represalii, bătându-și joc de morală, de legile pozitive și ale bunului simț, neținând cont de nici un fel de considerație umană”. Astfel, sute de legionari au fost torturați, împușcați și expuși public. Aceste fapte ne duc cu gândul la Inchiziția Evului Mediu, la practicile din societățile barbare, în nici un caz la un stat din secolul XX, ce se dorea a fi civilizat.

Ulterior, a avut loc o „reconciliere” a legionarilor din jurul lui Horia Sima cu regele Carol al II-lea. De remarcat însă faptul că o serie de fruntași legionari, precum Constantin Papanace, Virgil Ionescu sau Vasile Noveanu au contestat calitatea de conducător al Mișcării Legionare lui Horia Sima. În aceste tragice condiții interne, corelate pe plan internațional cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, intra România în fatidicul an 1940. De aici începe un nou episod din zbuciumata istorie legionară: mai întâi o scurtă perioadă în care Legiunea s-a aflat la conducerea țării, apoi un îndelungat exil.

I.2. Mișcarea Legionară între 1940-1989

În condițiile pierderilor teritoriale din vara lui 1940, la 6 septembrie același an, regele Carol al II-lea abdică. Legionarii ajung la putere, alături de generalul Antonescu, România fiind proclamată, la 14 septembrie 1940 „stat național-legionar”. Așa cum bine observa Adrian Lepădatu, acest moment ar fi trebuit să fie

„momentul triumfului și împlinirii idealului legionar, marea existență de după biruință. Și a fost un eșec. În fapt, între 6 septembrie 1940 și 21 ianuarie 1941, Mișcarea legionară nu a reușit decât foarte puțin din ceea ce își propusese, pentru a-și încheia guvernarea de câteva luni prin conflictul deschis cu generalul Ion Antonescu, apoi printr-un lung exil”.

La 26-27 noiembrie 1940 noii conducători ai României se fac vinovați de asasinarea la Jilava a 64 de foști demnitari ai vechiului regim, acuzați de către legionari ca fiind răspunzători pentru persecuțiile, samavolniciile și asasinatele săvârșite în timpul domniei lui Carol al II-lea asupra membrilor Mișcării Legionare. În ceea ce privește asasinarea lui Nicolae Iorga și Virgil Madgearu ( 27 noiembrie 1940), lucrurile sunt un pic mai complicate. În opinia legionarilor, Iorga se făcea vinovat, în mod direct de asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu, ca urmare a faptului că marele istoric îi intentase Căpitanului un proces de calomnie, fapt ce a constituit prilejul pentru autorități de a-i înscena conducătorului Mișcării Legionare un nou proces, ce avea să-l coste pe acesta, în cele din urmă, viața. Profesorul Ion Coja, aduce în discuție în cartea sa, Legionarii noștri, o ipoteză extrem de interesantă, conform căreia asasinul celor doi, Traian Boieru ar fi fost un agent comunist infiltrat în Mișcarea Legionară . Un singur lucru este cert în acest caz și anume că echipa care i-a asasinat pe Iorga și pe Madgearu nu a acționat la ordinul conducerii Mișcării Legionare, și nici cu acordul acesteia.

După înlăturarea legionarilor de la putere, de către Mareșalul Antonescu, la 21-23 ianuarie 1941, a urmat o lungă perioadă de exil a principalilor lideri legionari. Exilul a produs o ruptură între „simiști” și „codreniști”, ruptură care se menține până astăzi, și explică, măcar parțial, dezbinarea dintre diferitele mișcări și organizații ce-și revendică în zilele noastre originile în Mișcarea Legionară interbelică.

Un moment decisiv în ruptura dintre cele două tabere a fost „eliminarea” lui Horia Sima din Mișcare, printr-un document adoptat de către un așa-zis Consiliu Conducător al Mișcării Legionare, la Majadahonda, pe 8 noiembrie 1954. Din respectivul Consiliu făceau parte nume de prim rang, precum Ilie Gârneață, Vasile Iasinschi și Constantin Papanace. De precizat faptul că marea majoritate a legionarilor au rămas alături de Horia Sima. În ceea ce privește celelalte aspecte ale exilului legionar, ele nu au o importanță deosebită pentru această lucrare. Singurul lucru care merită reținut, pentru că el explică în mare măsură evoluția legionarismului în perioada de după 1989, este această ruptură dintre „simiști” și „codreniști”. În opinia actualului conducător al Mișcării Legionare, Șerban Suru, așa-zișii „codreniști”, în rândul cărora legionarii de origine aromână aveau o pondere semnificativă, au fost manipulați de către Securitate, cea mai bună dovadă în acest sens fiind faptul că ei nu au fost niciodată atacați de fostul regim.

II. Elemente esențiale de doctrină legionară

În această parte a lucrării mele îmi propun să trasez liniile principale ale concepției legionare asupra necesității formării unui „om nou” precum și asupra organizării statului, pentru a putea vedea ulterior felul în care aceste elemente au fost preluate și asumate în perioada post-comunistă.

Horia Sima considera că: „Ideea fundamentală a doctrinei legionare este crearea unui om nou în mijlocul colectivității românești, care să constituie punctul de plecare al unei mari transformări spirituale în viața neamului nostru”.

Dar ce ar trebui să fie acest „om nou”? Pentru a răspunde la această întrebare, o să aduc în discuție, mai întâi, afirmațiile lui Corneliu Zelea-Codreanu vizavi de prezenta problemă. Astfel, în primul rând, acesta vorbește de politicianul zilelor sale, care se află în contradicție cu ce ceea ce ar fi trebuit să fie „omul nou”, politician care, în opinia Căpitanului, nu are nimic în comun cu noblețea poporului român.

De remarcat faptul că întemeietorul Mișcării Legionare considera că piatra unghiulară de la care pornea Legiunea Arhanghelul Mihail era Omul, Omul care, însă, trebuie să biruiască răul care sălășluiește în el și în cei din jurul său. Astfel, Legiunea devenea mai mult o școală și o oaste decât un partid politic:

„Din această școală legionară va trebui să iasă un OM NOU, un om cu calități de erou. Un uriaș în mijlocul istoriei noastre, care să lupte și să biruiască împotriva tuturor dușmanilor Patriei, lupta sa și biruința sa trebuind să se prelungească și dincolo, asupra inamicilor nevăzuți, asupra puterilor răului. Tot ce-și poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înțelept, mai curat, mai muncitor și mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea școala legionară! Un om, în care să fie desvoltate, până la maximum, toate posibilitățile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele Neamului nostru.”

Acest „om nou” ar trebui, deci, să fie un erou capabil să conducă România pe cele mai înalte trepte ale măririi, principala armă a eroului fiind vitejia sa. Căpitanul a pus accentul nu pe latura politică a Mișcării Legionare, ci pe cea educațională a ei. Pentru ca omul-erou să poată lua ființă este nevoie, însă, de un mediu sufletesc și moral adecvat, mediu pe care legionarul îl poate întâlni numai în cuib sau în tabăra de muncă. Odată format acest mediu, el este dator să creeze un mediu nou, asemănător celui în care s-a format, pentru a da naștere la noi și noi legionari, ce vor trăi în respectul acelorași norme de viață legionară.

Horia Sima afirmă că: „Omul nou mărturisit de Legiune este omul creștin actualizat în cadrul istoriei românești”. Astfel, omul nou se formează pe calea care duce la Dumnezeu, cale plină de rătăciri și deznădejdi. În aceste condiții, doar foarte puțini indivizi pot deveni „oameni noi”. Deci, apartenența la Mișcarea Legionară nu înseamnă, în mod obligatoriu, și faptul că respectivul individ este și purtătorul spiritualității legionare. Totodată, „omul nou” nu poate lua naștere decât prin dragoste, care se opune egoismului ce ține de natura telurică a omului. Aici este vorba de dragoste în accepțiunea ei creștină; dragostea ar trebui să fie primul sfetnic al politicii. Apare astfel ca fiind necesară o reîntoarcere la valorile creștine, pentru că civilizația contemporană este una pervertită, în care interesul personal și ambiția individuală nemăsurată stau deasupra tuturor valorilor creștine, la care ar trebui, în mod normal, să ne raportăm.

Aceasta ar fi, pe scurt, concepția legionară asupra „omului nou”. În cele ce urmează voi încerca să prezint felul în care principalii teoreticieni legionari s-au raportat la problema organizării statului.

Interesant este de observat faptul că în ceea ce privește forma de organizare a statului român, Zelea-Codreanu nu și-a exprimat punctul de vedere definitiv și integral. El urma să se pronunțe asupra acestui lucru în volumul al doilea din Pentru legionari, volum pe care însă nu a mai apucat să-l scrie.

Corneliu Zelea-Codreanu consideră că democrația nu este potrivită pentru români, din mai multe motive. În primul rând, în opinia Căpitanului Mișcării Legionare, „democrația sfarmă unitatea neamului românesc, împărțindu-l în partide, învrăjbindu-l și expunându-l desbinat în fața blocului unit al puterii iudaice, într’un greu moment al istoriei sale”. Codreanu este de părere că acest motiv singur este suficient pentru schimbarea regimului democratic, așa cum se prezenta el în România interbelică. Totuși, în continuare, el prezintă o serie de alte motive care făceau din democrația românească a acelor timpuri un lucru indezirabil, în opinia sa: transformarea evreilor de pe teritoriul României în cetățeni români; incapacitatea democrației de continuitate în efort, în sensul că ce construiește un partid, cât timp se află la guvernare, este apoi dărâmat de partidul care îi ia locul; imposibilitatea omului politic de a-și face datoria către neam într-o societate democratică; incapacitatea democrației de a fi autoritară. În fine, un ultim motiv al necesității înlocuirii democrației cu un alt sistem de guvernare îl constituia faptul că aceasta se afla în slujba marii finanțe, fapt care făcea ca soarta neamului românesc să se găsească în mâinile câtorva bancheri, ce alcătuiau o adevărată castă.

Pentru Codreanu:

„Poporul nu se conduce după voința lui: Democrația. Nici după voința unei persoane: Dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni.

Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe unele sau altele din aceste legi.”

Căpitanul este însă, în egală măsură, și împotriva dictaturii: „D. Maniu este pentru democrație. Eu sunt de părerea exact contrară. Sunt contra democrației. După cum sunt și contra dictaturii”.

Corneliu Zelea-Codreanu consideră că un popor ar trebui condus de elita sa, elită înzestrată cu anumite aptitudini și specialități. Această elită nu poate fi însă aleasă de mulțime. Eroarea capitală a democrației este, în opinia Căpitanului, „principiul elecțiunii” care stă la baza sa. Democrația este vinovată de faptul că în acest mod înlătură elita națională și de cele mai multe ori pune în locul ei ceea ce are națiunea mai rău.

Noua elită românească, ce trebuie creată, ar urma să aibă la bază „principiul selecțiunii sociale”. Astfel, orice elită națională are obligația de a lăsa o elită moștenitoare, care să aibă la bază nu principiul eredității, ci pe acela al selecției sociale.

Un alt mare păcat al democrației, pentru Zelea-Codreanu, îl constituie faptul că aceasta pune individul deasupra colectivității naționale (definită ca totalitatea indivizilor din aceeași nație, trăind într-un stat la un moment dat) și a națiunii, în sensul de „neam” (văzută ca entitate istorică trăind peste veacuri, care-i cuprinde pe cei morți, pe cei vii și pe cei nenăscuți încă). În aceste condiții,

„armonia nu se poate restabili, decât prin reîntronarea ordinei naturale. Individul trebuie subordonat entității superioare, colectivitatea națională, iar aceasta trebuie subordonată națiunii. Drepturile omului nu sunt nemărginite, ele sunt mărginite de drepturile colectivității naționale, iar drepturile acesteia sunt mărginite de drepturile națiunii.”

Corneliu Zelea-Codreanu consideră că deasupra elitei trebuie să se afle monarhia, el respingând republica ca formă de guvernare. Deși admite existența unor monarhi răi, Căpitanul afirmă că monarhia a fost totuși întotdeauna bună; astfel, nu trebuie confundat omul cu instituția. Un monarh este mare și bun atunci când urmează linia vieții neamului și este mic și rău când se îndepărtează de aceasta.

În opinia Comandantului Mișcării Legionare, Horia Sima, succesorul lui Zelea-Codreanu, statul nu trebuie desprins de națiune, el fiind un produs al acesteia:

„Statul care se vede și pe care îl cercetează de obicei teoreticienii lui este, de fapt, tributar altui Stat, care nu se vede și care acționează din adâncime. Eșafodajul de legi și instituții al Statului reprezintă numai realitățile lui de grad secund, în care se propagă zvâcnirile creatoare ale unei națiuni. Ordinea inteligibilă a Statului este ordinea de desfășurare a logosului național. Pentru a-i recunoaște natura adevărată, trebuie să-l examinăm pe filiera lui etnică, trebuie să împrumutăm parcursul său interno-extern.”

Sima consideră că, deși națiunile pot trăi și fără stat, totuși acesta constituie o aspirație generală a lor. Națiunea are nevoie de stat pentru a-și putea împlini misiunea ei istorică. Statul este cel care dirijează activitatea exterioară a națiunilor.

Comandantul Mișcării Legionare face diferența între Statul real, ce poartă marile finalități naționale și Statul formal, ce reprezintă doar încarnarea juridică a celui dintâi. Statul este privit ca o unitate ireductibilă, având propriile sale valențe și propriul său mod de a interpreta diferitele fenomene sociale.

Horia Sima consideră că statul în sine nu are țeluri proprii de realizat; statul trebuie să se găsească în slujba țelurilor națiunii. Deci, avem nevoie de stat, avem nevoie de guvernare pentru ca națiunea să-și poată realiza scopurile. În ceea ce privește strategia statului național, aceasta constă „în a se detașa de individ, în a depăși interesele politice de moment ale națiunii, în a se distanța chiar și de istorie, pentru a-și identifica existența cu elanurile ei supranaturale. Lupta finală a Statului este tributară legilor Divine”.

Sima, preluând o mai veche idee a lui Zelea-Codreanu, afirmă că dragostea este forța sufletească capabilă să suprime tensiunea dintre principiile antagonice de autoritate și libertate ce s-au confruntat de-a lungul istoriei în cadrul statului. Deși admite faptul că nu a existat niciodată un stat care să aibă la bază principiul dragostei, Horia Sima este de părere că totuși dragostea nu este atât de străină de realitatea socială, cum ar rezulta dintr-o analiză superficială. Mai mult, dragostea ar constitui virtutea socială prin excelență.

În ceea ce privește regimul politic, Sima afirmă că organizarea acestuia trebuie să respecte voința cetățenilor. Astfel, „cea dintâi condiție de realizare a unui stat național este ca acei care au ajuns la plenitudinea doctrinei naționaliste să-și făurească un aparat constituțional capabil să asigure libertatea de manifestare politică a cetățenilor”.

Horia Sima face diferența între democrație, care este văzută ca o simplă tehnică politică, ce arbitrează jocul politic și idealurile unei națiuni, a căror expresie este de găsit în partidele politice. De altfel, democrația este considerată a fi doar o regulă de joc stabilită între diferitele formațiuni politice ce doresc să ajungă la guvernare. Astfel, având aceste caracteristici, ea nu trebuie văzută ca un ideal politic, ci ca un instrument, ca o filieră prin care diferitele idealuri pătrund în viața politică a unei țări. „Democrația este un vehicul de pătrundere a idealurilor în stat, care, la rândul lor, prin mijlocirea partidelor, intervin și modifică structura Statului”.

Horia Sima consideră că avem nevoie de stat pentru a putea dezvolta o mare cultură. Statul este dator să înmănuncheze energiile națiunii și să le dea un sens unic de realizare. Statul, guvernarea, trebuie să ocrotească cultura națională.

În opinia Comandantului, partidele politice joacă un rol important în viața unui popor, ele fiind organizații intermediare între individ și comunitatea națională. Ele pot reprezenta însă adevărate surse de dezastru pentru națiune atunci când, renunțând la rolul lor de intermediar între individ și comunitatea națională, devin entități autonome. „Partidul se suprapune peste națiune, degradând-o la un instrument al veleităților lui iresponsabile. În acel moment, partidul se convertește într-o suprastructură parazitară pe corpul națiunii, trăind din sudoarea și sângele mulțimilor exploatate”.

Sima reia ideea lui Corneliu Zelea-Codreanu, conform căreia există o formă de conducere a statelor, care nu este nici democrație, în sensul clasic al cuvântului, dar nici dictatură; este vorba de o nouă relație, stabilită între cetățeni și cel ce se află la conducerea statului. Acesta îi reprezintă pe cetățeni în fruntea statului și se bucură de încrederea nelimitată a acestora.

În opinia lui Horia Sima, pentru ca guvernarea să nu devină doar un mijloc prin care membrii diferitelor partide politice să-și satisfacă interesele personale, este necesară intervenția elitei naționale; cei ce alcătuiesc această elită trebuie să se găsească în orice partid, pentru ca acesta să poată reprezenta cu adevărat interesele nației.

Pentru ca un stat să poată funcționa normal este necesar ca la buna lui funcționare să contribuie atât elita cât și masele ce constituie electoratul. Problema este însă aceea că cele două entități se exclud reciproc. Pentru a împreuna cele două extreme, Sima consideră că nu există decât o singură cale și anume aceea ca în cadrul structurii partidului să coexiste principiul electiv cu cel selectiv:

„Pe de o parte, partidul ar păstra contactul strâns cu corpul electoral, acceptând verdictul lui în alegeri, iar, de altă parte, în interiorul lui, ar aplica principiul selecției, promovând în cadrul lui de conducere cele mai valoroase elemente de care dispune, independent de fluctuațiile opiniei publice.”

Nae Ionescu, celebrul filosof apropiat Mișcării Legionare, considera că națiunea are un caracter ofensiv și imperialist prin excelență. De aici se poate deduce că o națiune are nevoie de guvernare, de stat, pentru a putea duce această politică expansionistă. În ceea ce privește Constituția, Nae Ionescu consideră că aceasta „este starea de fapt a unui neam și nu o învoială între două părți.

Constituția nu trebuie să fie deci o normă, ci totalitatea formelor firești. Azi, mentalitatea juridică trebuie înlocuită cu mentalitatea organică” .

O altă figură proeminentă a Mișcării Legionare care s-a preocupat de rolul statului a fost Comandantul Legionar Vasile Marin (1904-1937), ce și-a găsit sfârșitul în Războiul Civil din Spania, la 13 ianuarie 1937, la Majadahonda, alături de camaradul său, Ion Moța (1902-1937).

Pentru Vasile Marin statul este necesar pentru ca națiunea „să pătrundă în viață, să ia contact cu celelalte națiuni care o înconjoară, pentru ca ea să-și valideze și în afară, nu numai înlăuntru, forța ei de existență, puterea ei de expansiune, puterea de creație (…)”

Un stat nu poate fi decât un stat național, atât în cuprinsul, cât și în expresia lui. Unica formă de expresie și de luptă a unui stat național este naționalismul. În această logică, Vasile Marin este de părere că statul român din perioada interbelică nu era un stat național, deoarece Constituția atunci în vigoare nu își avea originea în necesitățile organice ale poporului român. Marin consideră că fundamentul unui viitor stat legionar va fi constituit de valoarea eticului; este vorba de aspectul etic al naționalismului, așa cum este el văzut de legionari. În fruntea acestui stat urmau să se găsească cei gata să se jertfească pe ei pentru binele comun. Legionarii angrenați în conducerea statului și-ar fi găsit satisfacția în binele adus comunității prin activitatea lor.

Ca și Horia Sima mai târziu, și Vasile Marin se preocupă de raportul dintre statul național și cultură, considerând, la rândul său, că o națiune, pentru a putea promova o cultură specifică, trebuie să fie organizată într-un stat național. Cultura este văzută ca fiind cea mai înaltă expresie de viață a unei națiuni. „Nu poate exista o cultură proprie acolo unde nu există temeinic întemeiat un stat și nu poate fi durat un stat acolo unde națiunea respectivă nu a elaborat organic, pe cale de proces firesc, fundamentele acestui stat”.

Pentru Marin nu poate exista istorie în absența statului național și a culturii naționale, cultură ce nu trebuie confundată cu civilizația, cea din urmă având un mod internaționalist de manifestare. Avem deci nevoie de statul național pentru a avea o cultură națională. În România interbelică aceste realități lipseau, în opinia fruntașului legionar. Deoarece un stat național se naște doar atunci când o națiune ia cunoștință de forma ei, când ea este suficient de matură pentru a se integra sub forma juridică numită stat, Vasile Marin considera, in 1933 că „statul național românesc trebuie creat abia acum, când națiunea s-a închegat într-o unitate perfectă, organică și indestructibilă și prin manifestările sale de viață cele noi e capabilă să-și dea dinlăuntrul și pe deasupra ei, un stat firesc și autentic”.

Statul este principiul esențial al forței de afirmare a unei națiuni, forma firească a personalității sale. Astfel, statul nu poate urmări alte idealuri decât cele ale națiunii care i-a dat naștere; în caz contrar el nu mai reprezintă națiunea.

Constantin Papanace (1904-1985) revine și el asupra faptului că fondatorul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu nu condamnă în principiu democrația și consideră că acesta face democrației o critică mai mult contingentă, el dând problemei o soluție nu doctrinară, ci pragmatică. Papanace insistă asupra rolului elitei naționale, elită creată prin aplicarea principiului selecției sociale. În ciuda criticilor pe care Căpitanul le adusese democrației, Constantin Papanace arată că totuși, întotdeauna acesta a căutat să se încadreze în litera legii, să respecte Constituția în vigoare, să obțină puterea prin mijloace legale, dovedind totodată un spirit de înțelegere remarcabil.

În opinia lui Papanace, Corneliu Zelea-Codreanu a creat bazele spirituale pentru formarea unui stat autentic românesc, stat atât de necesar propășirii națiunii române. În continuare el menționează că o eventuală Constituție a statului legionar ar trebui să aibă un caracter spartan. Guvernarea legionară ar trebui să creeze o nouă societate care să o înlocuiască pe cea veche. Constantin Papanace remarcă faptul că, în fond, întemeietorul Mișcării Legionare nu s-a exprimat clar asupra formelor de guvernare legionare.

În paginile de mai sus am încercat să prezint felul în care principalii teoreticieni legionari s-au raportat la problema statului, a guvernării. Firește, ideile lor sunt controversate, putând stârni reacții diferite, însă ele nu trebuie neglijate, ci analizate cu atenție, în condițiile în care Mișcarea Legionară a fost singura grupare politică românească care și-a creat o ideologie proprie, cu adevărat originală.

În ceea ce privește raportul dintre legionari și democrație, același Constantin Papanace, aspru critic la adresa lui Horia Sima, afirma că: „Mișcarea Legionară prin spiritualitatea ei poate adera cu toată sinceritatea la adevăratul climat democratic înlăturând unele impedimente formale de organizare și deci neesențiale (…)”.

În capitolul care urmează vom vedea în ce măsură Constantin Papanace a avut sau nu dreptate în privința aderării Mișcării Legionare la climatul democratic din țara noastră, după 1989.

CAPITOLUL II

MIȘCAREA LEGIONARĂ ÎN POSTCOMUNISM. GRUPĂRI CE SE PRETIND DREPT SUCCESOARE LEGITIME ALE MIȘCĂRII LEGIONARE INTERBELICE

Acest capitol își propune să prezinte și să explice evoluția legionarismului după Revoluția din decembrie 1989, concentrându-se atât asupra perioadei 1989-1993, cât timp Horia Sima, vechiul Comandant al Mișcării Legionare a mai trăit, cât și după această dată, până la sfârșitul anului 2005. După moartea lui Sima, nu puțini au fost cei care au căutat să se impună drept succesori legitimi ai acestuia la conducerea Mișcării. Așa cum vom vedea, până la urmă conducător al Mișcării Legionare va deveni profesorul Șerban Suru. Totuși, sunt mulți cei care îi contestă această calitate, atât din rândul vechilor legionari „simiști”, cât și din rândul „codreniștilor”, cei din urmă strânși în ultimii ani în jurul nepotului Căpitanului, Nicador Zelea-Codreanu. Astfel, pe lângă Mișcarea Legionară condusă de Șerban Suru, au mai apărut și Acțiunea Română, în fruntea căreia se află Nicador Zelea-Codreanu, Partidul „Pentru Patrie”, al vechilor simiști, condus, începând cu luna noiembrie 2005 de celebrul luptător anti-comunist Ion Gavrilă-Ogoranu, dar și organizația Noua Dreaptă, a lui Tudor Ionescu, formată în special din tineri, care consideră că au reușit să adapteze ideologia și idealurile legionare realității contemporane. Pe lângă aceste grupări, vor mai fi fost și altele, singura mai importantă și care la un moment dat a părut că va putea juca un rol deosebit pe scena politică românească postdecembristă fiind Mișcarea Pentru România a lui Marian Munteanu, fostul lider al studenților din timpul fenomenului „Piața Universității”.

I. Activități legionare între 1989-1993

I.1. Declarația Mișcării Legionare din 1990

Revoluția din decembrie 1989 a fost întâmpinată cu entuziasm de legionarii din exil. Astfel, în numărul din iulie-august al revistei Țara și Exilul, care apărea la Madrid, era publicată Declarația Mișcării Legionare. 1990, ce apărea „sub auspiciile Consiliului Politic al Legiunii, pentru a servi la orientarea opiniei publice din țară și din exil”.

Conform acestei Declarații, fruntașii legionari se arată a fi de acord cu execuția sumară a soților Ceaușescu, considerând că fără „această execuție de tip revoluționar, poporul român ar fi plătit cu alte mii de morți actul resurecției naționale”. Deci, în opinia Mișcării Legionare, evenimentele din decembrie 1989 au constituit o adevărată revoluție națională, și nu o lovitură de stat regizată, așa cum s-a afirmat ulterior de către numeroși specialiști și analiști ai fenomenului. Ceaușescu, făcându-se vinovat de moartea a mii de români, și-a meritat pe deplin soarta, cam aceasta ar fi, pe scurt părerea lui Horia Sima vizavi de lichidarea fostului dictator al României.

Legionarii au condamnat decretul președintelui Ion Iliescu, prin care se acorda libertatea de organizare și propagandă tuturor formațiunilor politice, mai puțin legionarilor, care erau considerați ca fiind „fasciști” și „extremiști”. Mișcarea Legionară se considera ca fiind inclusă pe nedrept în categoria „fascismului”, citând, pentru a-și susține poziția pe scriitorul german Walter Hagen, care vedea Garda de Fier ca fiind o mișcare născută din rădăcinile ei proprii, și în nici un caz o copie a fascismului sau național-socialismului. De altfel, această poziție este susținută și astăzi de actualul lider al Mișcării Legionare, Șerban Suru.

Horia Sima acuza regimul lui Ion Iliescu de a nu fi democratic, deoarece, conform opiniei sale, nu regimul instaurat la putere avea datoria și dreptul de a hotărî cine era democrat sau nu, ci poporul, care ar fi acordat sau nu votul reprezentanților partidului legionar. În plus, în Declarație se atrage atenția asupra faptului că majoritatea opozanților regimului comunist făcuseră parte din Mișcarea Legionară și că, deci, ar fi fost aberant ca tocmai acestora să li se refuze dreptul de a avea un partid politic.

În Declarație, legionarii încearcă să demonteze, pas cu pas, diferitele acuzații care le-au fost aduse în anii comunismului, încearcă să explice și să lămurească opinia publică în privința unor episoade controversate din zbuciumata istorie legionară, precum acuzația de terorism sau cea privitoare la abuzurile săvârșite de legionari asupra evreilor în timpul Rebeliunii Legionare din 21-23 ianuarie 1941, arătând că, de fapt, a fost vorba despre o lovitură de stat a generalului Antonescu. Totodată, prin expunerea unor argumente prezentate pentru prima oară de Horia Sima în broșura Mișcarea legionară și democrația (apărută în 1955), se încearcă acreditarea ideii conform căreia „legionarii au fost adevărații apărători ai democrației și nu vechile partide politice”.

Consiliul Politic al Legiunii vedea o campanie ideologică de diversiune în încercarea celor care au guvernat România imediat după evenimentele din decembrie 1989, de a sugera o apropiere între regimul lui Ceaușescu și cele ale lui Hitler și Mussolini, ca și în identificarea făcută de unii dintre gazetari între comunism și legionarism.

În opinia legionarilor, datoria principală a guvernanților români, în 1990, era aceea de a apăra statul și de a-i asigura „continuitatea politică, juridică și teritorială”. Răspunderea pentru tranziția de la vechiul regim comunist la un nou regim, democratic urma să cadă atât în sarcina celor ce conduceau în acel moment destinele României, cât și în sarcina opoziției. Consiliul Politic al Legiunii atrăgea atenția guvernului să nu încerce a restaura comunismul sub o fațadă democratică și să ofere oportunități egale tuturor partidelor. Bineînțeles, aici este vorba, în primul rând de faptul că legionarilor li se interzisese să participe la alegeri prin decretul prezidențial care acorda libertatea de organizare și propagandă tuturor partidelor, mai puțin unui eventual partid legionar, etichetat ca fascist. Se afirmă totodată în Declarație că: „Cei implicați în acest proces de tranziție dela dictatură la democrație trebuie să-și asume răspunderile cuvenite, împiedicând ca lupta politică să degenereze într’o confruntare perpetuă, dictată de legile violenței”.

De remarcat este poziția avută de legionari vizavi de minoritățile naționale. Astfel, acestora li se recunoaște meritul de a fi participat alături de etnicii români la înlăturarea lui Ceaușescu și, în același timp, dreptul de a li se asigura libertatea de cult și de învățământ în limba maternă și de dezvoltare culturală proprie, precum și toate celelalte drepturi compatibile cu existența statului. În schimbul acestor drepturi, minoritățile naționale trebuie să se angajeze a respecta integritatea teritorială a României. În opinia celor ce au redactat Declarația: „Respectând aceste premise, se poate ajunge la o conviețuire armonică între naționalitățile conlocuitoare, ceeace mâine, într’o Europă Unită, va reprezenta un factor de apropiere și integrare între toate Statele Naționale”. Această raportare a legionarilor la problema minorităților naționale poate apărea șocantă la prima vedere, însă ea este în perfectă concordanță cu fundamentele creștine ale ideologiei legionare. De altfel, așa cum vom vedea mai târziu, într-o lucrare publicată în 1992, spre sfârșitul vieții, Horia Sima considera că ordinea naturală a lumii este dată de triada: Creștinism-Naționalism-Democrație.

În Declarație se răspunde și atacurilor lansate asupra legionarilor de către conducătorii „partidelor istorice”, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu, care sunt acuzați de faptul că activitatea lor în exil a fost ca și inexistentă, ei nefăcând aproape nimic pentru „cauza națională”. În plus cei doi sunt considerați a fi urmașii celor care:

„au săvârșit actul de la 23 August, al cărui final a fost ruperea frontului și invazia României de către hoardele bolșevice. Aceste partide sunt în primul rând responsabile că neamul a fost blagoslovit cu 40 de ani de robie. Ignorând realitățile internaționale, ignorând avertismentul lui Corneliu Codreanu, au devenit complicii involuntari ai instaurării dominației comuniste în România.”

În privința refacerii economiei naționale, în Declarație este specificat faptul că prioritatea era, în acel moment (1990), înfăptuirea planurilor de reorganizare a producției naționale, pentru a putea avea loc trecerea de la economia centralizată la o economie socială, având la bază competiția și cererea. Și în economie, ca de altfel și în celelalte sfere ale vieții publice, era nevoie, în opinia legionarilor de „oameni noi”, care să formeze noua elită națională. Se revine, deci, la formula „omului nou”, a întemeietorului Legiunii, Corneliu Zelea-Codreanu, formulă dezvoltată ulterior și de Horia Sima și prezentată în primul capitol al acestei lucrări, în secțiunea dedicată elementelor esențiale ale doctrinei legionare. În procesul de refacere a economiei românești, în opinia Consiliului Politic al Legiunii, un rol deosebit ar fi urmat să îl joace minoritățile germană și evreiască din România, considerându-se că a venit momentul ca aceștia din urmă să dovedească că „sunt nu numai buni evrei, dar și buni români”. Remarcăm aici o încercare de reconciliere a legionarilor cu populația evreiască, în ciuda puternicilor animozități existente între cele două grupuri în perioada interbelică. Ca exemple a faptului că această reconciliere este posibilă, în Declarație sunt menționate numele unor personalități marcante ale comunității evreiești din România: Rabinul Safran, călugărul Nicolae Steinhardt sau pastorul Richard Wurmbrand.

În privința redactării unei noi Constituții, Horia Sima și cei din jurul său considerau că înainte ca aceasta să înceapă a fi redactată era necesar un plebiscit prin care populația să-și exprimă dorința de a avea o formă de guvernare republicană sau una monarhică. În cazul în care s-ar fi optat pentru cea din urmă, noua constituție ar fi trebuit să ia ca model monarhiile occidentale și să aibă la bază principiul „Regele domnește, dar nu guvernează”.

În altă ordine de idei, Consiliul Politic al Legiunii consideră ca fiind necesară organizarea tineretului într-un partid politic, pentru a reuși astfel să acceadă, pe căi legale, în Parlament și, eventual, la guvernare. În privința politicii externe, alături de o apropiere firească de statele occidentale, legionarii militau și pentru unele relații speciale cu Rusia, această poziție fiind datorată, în special, în perspectiva unei posibile uniri a Basarabiei cu România. În privința caracterului evenimentelor din decembrie 1989, cu privire la faptul dacă a avut loc o revoluție cu adevărat sau totul a fost numai o conspirație, poziția Mișcării Legionare este tranșantă: „A fost o revoluție națională, la care a participat întreg poporul, având în frunte tineretul universitar”.

În Declarație legionarii aduc în discuție și Procesul de la Nürnberg și poziția Aliaților față de Mișcarea Legionară în perioada postbelică, reclamând comportamentul regimului Iliescu vizavi de legionari și de posibilitatea ca aceștia să înființeze un partid politic pentru a candida la alegeri.

La sfârșitul Declarației sunt făcute publice și Cererile Mișcării Legionare, în număr de zece, semnate de Comandantul Horia Sima. Respectivele Cereri sunt reproduse în întregime într-o anexă, la sfârșitul lucrării.

I.2. Activitatea lui Horia Sima după 1990

În cele ce urmează voi încerca să prezint activitatea lui Horia Sima începând cu anul 1990 și până la moartea sa, survenită în 1993, la Augsburg. Această prezentare a avut ca principală sursă o serie de scrisori trimise de Comandant în perioada martie 1990- ianuarie 1993 lui Traian Golea (1917-2004) și publicate în numărul din iulie-august 2004 al revistei Obiectiv Legionar.

Sima considera că legionarii ce urmau să plece în România aveau datoria de a acționa cât mai discret, fără a trezi suspiciunea autorităților, știută fiind poziția acestora vizavi de Mișcarea Legionară. Comandantul le recomanda tuturor legionarilor din exil ce mergeau în țară o prudență maximă. În martie 1990 el se arăta preocupat de o inventariere a forțelor legionare din țară și a orientării acestora, fiind de părere că cei rămași fideli lui sunt mai aspru supravegheați decât „dizidenții” (este vorba evident de cei pe care îi numim, de obicei, „codreniști”). În ceea ce privește solicitărilor anumitor legionari din România ca Sima, în calitate de Comandant al Mișcării Legionare să se adreseze direct țării, el afirmă: „Ezit, pentru a nu le face lor rău. Nu am încă informații complete. Mai aștept. O ieșire prematură poate să dăuneze. Să-i culeagă din nou. Ovreo-bolșevicii stau la pândă. Oamenii se plâng de o anumită confuzie. Este drept, dar este preferabil unei represiuni”.

Horia Sima se temea deci de o nouă prigoană împotriva legionarilor lansată de autorități, aceasta cu atât mai mult cu cât președintele de atunci al României, Ion Iliescu, afirma în luna iunie 1990 că țara se află in fața unei „rebeliuni legionare”. Totuși, legat de evenimentele din 1990, de relațiile dintre cei ce dețineau atunci puterea la București și Comandantul Mișcării Legionare, a fost lansată și o altă ipoteză, e drept neconfirmată și puțin plauzibilă, însă deosebit de interesantă și anume aceea conform căreia ar fi existat contacte între Sima și șeful SRI-ului de atunci, Virgil Măgureanu. Astfel jurnalistul Andrei Bădin publică în ziarul Ziua din data de 21 august 2000 articolul Măgureanu și legionarii. Conform lui Bădin, între Horia Sima și Virgil Măgureanu ar fi avut loc o întâlnire secretă în Delta Dunării, la o casă conspirativă a SRI-ului, ulterior Horia Sima discutând în Germania cu alți agenți trimiși de Măgureanu. Toate acestea sunt relatate într-o scrisoare a lui Ion Pantazi, fiul generalului Pantazi, editorul ziarului Stindardul Românilor ce apărea la München. Pe marginea celor discutate de cei doi, în cazul în care întâlnirea a avut cu adevărat loc, se pot face multe speculații, însă probabil niciodată nu vom putea afla ce și-au spus ei cu adevărat. Ideea acestei întâlniri este adusă în discuție și de Tom Gallagher în lucrarea sa „Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace”. Cu toate că citează ca singură sursă în acest sens articolul mai sus menționat al lui Andrei Bădin, Gallagher ridică ipoteza la rang de certitudine.

În primăvara lui 1990 Sima ia poziție față de evenimentele petrecute în martie la Târgu-Mureș, fiind de părere că maghiarii au fost cei care au provocat incidentele, românii jucând rolul de victime. El nu-i uită nici pe basarabeni față de care avea o admirație sinceră, datorită rezistenței de care mulți dintre aceștia dăduseră dovadă în fața încercărilor de rusificare ale sovieticilor. Sima îi vedea pe aceștia ca fiind „o revelație a geniului național”. Tot legat de preocuparea Mișcării Legionare vizavi de problema românilor de la răsărit de Prut trebuie precizat faptul că Traian Golea s-a numărat printre cei care l-au întâmpinat la Miami, în Florida pe prim-ministrul moldovean din acea vreme, Mircea Druc, care milita pentru recâștigarea independenței naționale a Basarabiei. Moldova de dincolo de Prut era văzută de Horia Sima ca un teren fertil de propagare a ideologiei legionare.

Totodată, în scrisorile adresate lui Traian Golea, Comandantul se arată interesat de posibilitatea introducerii în țară a unor cărți legionare prin Banatul sârbesc și constituirea acolo a unui depozit, pentru ca ulterior cărțile să fie trecute clandestin peste graniță, în România. De altfel acest lucru se va și realiza, cărțile fiind trimise din America la Berchtesgaden, pe adresa unui oarecare „Moș Sandu”, apoi ridicate de Nicolae Bojin și transportate la Uzdin, de unde ulterior au fost trecute în România, la Timișoara. În orașul de pe Bega Traian Golea intrase în contact cu Ovidiu Guleș, care edita revista Gazeta de Vest. Acesta, după unele articole favorabile Comandantului, ulterior s-a dovedit a fi critic la adresa acestuia, și mai mult a afirmat chiar că naționalitatea și ideea naționalismului sunt desuete. Astfel, Horia Sima îi recomandă lui Traian Golea să nu-i mai trimită cărți legionare acestuia și să rămână în expectativă până se va afla dacă acesta este cu adevărat un om de încredere sau nu. Personaj controversat, Guleș a emigrat în cele din urmă în Ungaria.

Pentru a ne face o idee despre ideile adesea aberante susținute de Ovidiu Guleș în articolele sale publicate în Gazeta de Vest, care nu erau cu nimic susținute de realitatea politică a momentului respectiv este suficient următorul citat, pe care l-am considerat revelator în acest sens:

„Principala manifestare politică în România de astăzi este fenomenul legionar.

De lucrul acesta suntem convinși noi, acei tineri care am avut norocul să descoperim adevărata față a Legiunii. Alături de noi, toți capii comuniști sunt cel puțin la fel de convinși că fenomenul legionar este cea mai importantă manifestare politică din țară, cel puțin pentru ei și cel puțin dintr-o privință: aceea că Legiunea, trăirea în spirit legionar, anulează comunismul doar prin simpla ei prezență, doar prin afirmarea firescului creat, fără nevoia de a recurge la cea mai mică ofensivă.”

La propunerea lui Traian Golea de a se retipări pentru a fi difuzate în țară Protocoalele Înțelepților Sionului, traduse pentru prima oară în românește de Ion Moța, în 1923, Horia Sima răspunde:

„Această carte ar putea stârni anumite aprehensiuni în cercurile evreiești. Nu trebuie uitat că rabinul Rosen exercită o influență decisivă asupra regimului Iliescu-Roman.

În străinătate apoi e o acțiune întreprinsă de aceleași cercuri, ca să se creeze un fel de guvern mondial. E o luptă ce se dă între națiuni și cercurile evreo-masonice. Evident că noi nu contăm în această încăierare și nici nu ne putem amesteca. Nu știm sfârșitul ei. Criza din Golful Persic este ecou al acestei lupte. De aceea, eu cred că o astfel de publicație, acuma, ne-ar putea provoca anumite neajunsuri”.

Apare deci în gândirea Comandantului din nou ideea complotului universal evreo-masonic și a încercării de instaurare e unei „noi ordini mondiale”.

Horia Sima și camarazii săi au fost preocupați și de strângerea de dovezi în sprijinul ipotezei conform căreia legionarii nu au fost acuzați în cadrul Procesului de la Nürnberg de colaboraționism cu regimul nazist.

La sfârșitul lui septembrie și începutul lui octombrie 1991 Traian Golea a sosit în România la invitația Fundației Culturale Române, condusă de Augustin Buzura. De fapt acesta îl invitase pe Golea la presiunile deputatului Octavian Căpățână și trimisese invitația în așa fel încât Traian Golea să nu poată ajunge la timp la „Forumul Exilului”. Cu toate acestea, el a ajuns la timp în țară. Deosebit de interesant este faptul că atât timp cât s-a aflat în țară, Golea s-a întâlnit la sediul Ministerului de Externe cu Subsecretarul de Stat Nicolae Mareș, care i-a propus o colaborare, în sensul de a edita o broșură despre punctul de vedere românesc asupra Bucovinei, pe care apoi să o răspândească în Occident, propunere acceptată de bătrânul legionar. De altfel el a luat legătura și cu mai mulți legionari din țară, printre care Nicolae Cojocaru și Gheorghe Brahonschi, care s-au plâns că ar fi avut probleme cu Mircea Nicolau, personaj al cărui nume va mai fi menționat în paginile acestei lucrări.

Horia Sima a stabilit ca regulă generală faptul că legionarii din exil nu se vor amesteca în modul de organizare al celor din țară, după cum nici cei din țară nu trebuie să se implice în treburile exilului. Astfel, Comandantul considera că o readucere a „dizidenților” (este vorba de așa numiții „codreniști”, pe care adepții lui Sima îi mai numesc și „mexicani”) în rândurile Mișcării este practic imposibilă datorită faptului că aceștia, în loc să construiască ceva, în loc să fie preocupați de problemele naționale, nu fac decât să-l atace cu fiecare ocazie, atât in țară, cât și în Occident. Datorită anumitor acțiuni ale „dizidenților”, dar și a unor elemente iresponsabile din rândul organizației sale, Sima consideră că Mișcarea Legionară din România risca să fie supusă unor măsuri de represalii din partea autorităților statale.

Horia Sima nu a avut o atitudine de opoziție totală față de regimul Iliescu, încercând să descopere dacă se putea colabora cu acesta în „chestiunea națională”. El îi explică lui Traian Golea poziția moderată adoptată:

„Citind declarațiile mele, ai văzut că sunt moderate. Evident că dizidenții noștri de la Cuvântul Românesc urlă tot timpul: Jos Iliescu!, dar ce pun în locul lui?

Ai văzut că liberalii s-au dat cu tovarășii, iar în ceea ce privește Țărăniștii, sunt tot atât de parșivi, urmând linia Rabinului Rosen. Actualul regim nu poate fi răsturnat decât printr-o revoluție. Din cauza mizeriei, Țara e coaptă pentru revoluție. Dar consecințele unei noi revoluții în România ar fi foarte grave pentru însăși existența Statului român. Vor sări toți vecinii și nu va mai exista România. De bine, de rău, mai avem încă un stat.”

Comandantul susține că revendicările legionare pot fi obținute prin mijloace legale, dorind ca legionarii să participe la alegeri, fie utilizând numele lor, fie sub o altă titulatură. Totodată, Sima se arată gata de a colabora cu toate forțele constructive din România, evidențiind totodată necesitatea unui referendum cu privire la posibilitatea reinstaurării monarhiei în România.

Scopul suprem al legionarilor, în opinia lui Sima era în 1992 acela al atragerii tineretului în rândurile Mișcării, prin difuzarea de cărți, broșuri și gazete legionare, iar nu participarea la o luptă politică, plină de primejdii la momentul respectiv.

În anul 1992 apărea la Madrid o broșură în limba franceză semnată de Horia Sima și intitulată L’Ordre Naturel du Monde. Christianisme. Nationalisme. Démocratie . În această lucrare Comandantul susține că omenirea trecea atunci printr-un moment decisiv al istoriei sale, în care fiecare trebuia să se preocupe de viitor, pentru a se evita o nouă catastrofă asemănătoare cu aceea generată de comunism în țările care au căzut sub dominația sa.

Sima consideră că la baza organizării societății omenești ar trebui să stea trei principii fundamentale: creștinismul, naționalismul și, surprinzător poate pentru unii, democrația. Astfel, creștinismul nu poate fi exclus din viața politică a unei națiuni, ideea de Dumnezeu trebuind să predomine în luarea oricărei decizii politice. Naționalismul este văzut de Comandant ca fiind o „constantă a istoriei”, și nu ca ceva trecător, națiunile fiind considerate „colectivități dotate cu un suflet propriu”, create de Dumnezeu. În schimb, democrația nu este văzută ca un atribut propriu al popoarelor sau ceva „intrinsec și organic legat de existența lor”. Totuși, ea este în viziunea lui Sima o formă de guvernământ superioară regimurilor totalitare sau autoritare, cel mai mare avantaj al ei fiind faptul că deschide porțile ascensiunii sociale pentru toți indivizii. Cu toate acestea, democrația își depășește mandatul atunci când au loc ingerințe în viața religioasă sau în etosul unei națiuni.

Încercarea de constituire a unor supra-state, cum ar fi de exemplu Uniunea Europeană este văzută de Horia Sima ca o utopie, căci aceste super-state ar intra în conflict cu însăși ordinea naturală a lumii, omenirea fiind formată din popoare care constituie entități independente. Alianța dintre naționalism și democrație constituie o necesitate politică în opinia Comandantului, căci ambele sunt amenințate de mondialism.

În vara lui 1992, conform săptămânalului Tinerama, Horia Sima ar fi pășit din nou pe pământ românesc, la Tulcea, din dorința de a-și mai vedea o dată țara. Și această a doua presupusă venire în România a Comandantului este cel puțin la fel de incertă ca și prima. Iată însă ce afirma jurnalistul Ioan Itu, în revista mai sus menționată, că s-ar fi întâmplat pe 18 august 1992:

„Într-un târziu, apare și vaporul „VISTAMAR” de pe care coboară un grup de turiști. Printre ei, un cuplu bizar ce atrage privirile celor sosiți dis-de-dimineață în Tulcea: un bătrân sprijinindu-se de brațul unui tânăr bine clădit. În urma lor, alți trei indivizi cu priviri iscoditoare. Deși pare incredibil, mesajul telefonic primit la redacție, cu trei zile înainte, din Canada, se adeverește: bătrânul abia coborât pe pământul românesc nu este altul decât HORIA SIMA, ultimul comandant al Gărzii de Fier!”

În preajma alegerilor din toamna lui 1992, Sima redactează un Apel către țară, în care explică motivele pentru care Mișcarea Legionară nu avea să participe la respectivele alegeri. Cu puțin timp înaintea morții sale, în noiembrie 1992, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă lui Traian Golea, Sima concepuse un plan de reorganizare a Mișcării Legionare în țară, plan pe care nu a mai apucat să îl ducă la bun sfârșit ca urmare a morții sale, survenită în noaptea de 24-25 mai 1993 la Augsburg.

I.3. Activități legionare în țară în perioada 1990-1993

Concomitent cu activitatea desfășurată de Comandant, legionarii din România au încercat, la rândul lor, să reorganizeze Mișcarea, să se integreze în noua realitate politică românească rezultată în urma evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, în ianuarie 1990 a luat ființă Uniunea Democrat-Creștină (U.D.C.), alcătuită mai ales din foști deținuți politici, atât legionari cât și nelegionari. Această formațiune politică, după un început care se arăta promițător a căzut în obscuritate, datorită, în primul rând infiltrării în rândurile sale a unor persoane dubioase, dar și a lipsei fondurilor. U.D.C. a avut drept „organ de presă” Veghea (din această publicație au apărut doar două numere) iar, mai apoi Democrația creștină. Mult mai cunoscuta revistă Puncte cardinale, înființată la Sibiu în ianuarie 1991 de fostul deținut politic Gabriel Constantinescu, a apărut, așa cum ne informează actualul ei redactor-șef, Răzvan Codrescu, pentru a susține publicistic Uniunea Democrat-Creștină.

Din U.D.C. a făcut parte și actualul lider al Mișcării Legionare, Șerban Suru. Acesta susține, la rândul său, că în partid s-au infiltrat persoane dubioase, oameni ai fostei Securități. În final, deși ajunsese vice-președinte al U.D.C., Șerban Suru a părăsit această formațiune politică.

La inițiativa lui Mircea Nicolau, pretins reprezentant și succesor oficial al lui Horia Sima în țară, a luat ființă în 1992 partidul Noua Românie Creștină. Personaj deosebit de controversat, Nicolau a generat tensiuni inclusiv în interiorul taberei simiste (sunt cunoscute disensiunile avute de acesta cu Nicu Crăcea, Gheorghe Brahonschi, Ovidiu Găină sau Alexandru Ronnet). De altfel, ulterior, Mircea Nicolau își va face loc și în rândul Partidului Pentru Patrie, membrii acestuia neagreându-l inițial. Despre Partidul Pentru Patrie voi discuta într-o secțiune specială a acestei lucrări, unde voi căuta să prezint principalele grupări de astăzi care se prezintă ca fiind succesoarele legitime ale Mișcării Legionare din perioada interbelică. Revenind la Mircea Nicolau, el a fost cel care a înființat la București Fundația Culturală „George Manu”, paravan al Partidului Pentru Patrie. Răzvan Codrescu a văzut în Mircea Nicolau un „campion al exclusivismului simist”. El a căutat să își apropie și alte grupări neolegionare, precum Fundația „Buna Vestire”, înființată de Simion Ghinea, sau pe cei de la Scara. În același timp a controlat, pentru o vreme publicațiile legionare Gazeta de Vest și Permanențe, dar și editurile Gordian și Majadahonda (de la Timișoara, respectiv București).

Președinte al Partidului Noua Românie Creștină a devenit Șerban Suru, care după mai bine de jumătate de an de la înființarea acestuia, a pus problema afirmării fățișe a ideologiei legionare, lucru socotit ca inoportun de legionarii bătrâni membri ai respectivei organizații politice. Actualul lider al Mișcării Legionare considera că vechii legionari dădeau dovadă de o prudență excesivă, lucru datorat, în mare parte, vârstei înaintate a acestora ca și calvarului îndurat de ei in închisorile comuniste. Din perspectiva lui Șerban Suru bătrânii legionari acționau într-un mod care contravenea metodologiei legionare, mai mult chiar, acest mod de acțiune nu corespundea nici măcar idealurilor legionare, din multe puncte de vedere.

Partidul Noua Românie Creștină a fost prima grupare care a organizat după Revoluție o conferință care îl avea ca subiect pe întemeietorul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu. Acest lucru se întâmpla pe 29 noiembrie 1992, conferința având ca titlu: „Corneliu Zelea-Codreanu, un creștin în slujba neamului”. Inițiativa organizării acestui eveniment, desfășurat la Palatul Șuțu din București, i-a aparținut președintelui partidului, Șerban Suru. Respectiva conferință s-a bucurat de atenția unui anumit sector al presei din România.

La scurt timp după acest moment, pe 26 ianuarie 1993, Șerban Suru a părăsit rândurile partidului, făcând chiar o declarație publică în acest sens, în care explica faptul că, deși Partidul Noua Românie Creștină era format din vechi legionari, aceștia nu doreau ca organizația politică respectivă să afișeze deschis această ideologie. În aceste circumstanțe, Șerban Suru, care a afirmat că iubește ideologia și doctrina legionară s-a simțit nevoit să iasă din rândurile partidului.

Paralel, anti-simiștii au editat, la inițiativa doctorului Șerban Milcoveanu, revista Învierea. Acesta a fost prezentat pentru o vreme, inclusiv pe posturile de televiziune ca fiind „purtătorul de cuvânt al punctului de vedere legionar”, bineînțeles această sintagmă fiind mai mult decât exagerată.

I.4. Un caz special: Mișcarea Pentru România

În cele ce urmează voi încerca să prezint Mișcarea Pentru România (MPR), grupare naționalist-creștină întemeiată în 1992 de Marian Munteanu, fostul lider al studenților din perioada fenomenului „Piața Universității”. Am optat pentru a include prezentarea MPR în această parte a lucrării mele, și nu în secțiunea în care voi vorbi despre alte grupări ce-și revendică originea în Mișcarea Legionară din perioada interbelică, sau se prezintă drept urmașe ale acesteia, din mai multe motive. În primul rând, Mișcarea Pentru România aparține deja trecutului; deci nu pot scrie despre ea la prezent, așa cum voi face cu celelalte grupări. În al doilea rând, pentru a respecta, pe cât posibil firul cronologic al evenimentelor, mi s-a părut necesar să aduc acum în discuție cazul MPR, chiar dacă în prezentarea acestei grupări voi depăși anul 1993.

Marian Munteanu s-a inspirat în organizarea formațiunii sale după modelul legionar. Astfel, el a creat „grupurile” Mișcării Pentru România, în diverse localități ale țării, care te duc imediat cu gândul la cuiburile legionare. De altfel, în paginile publicației „Mișcarea”, care era oficiosul MPR, se făcea elogiul ideologiei legionare, care era prezentată cu lux de amănunte. Latura spirituală a Mișcării lui Munteanu își găsea, de asemenea modelul în spiritualitatea legionară interbelică. La scurt timp, fostul lider al studenților pune și bazele Senatului MPR, având ca exemplu instituția omonimă înființată de Corneliu Zelea-Codreanu în anii’30. Pentru o vreme Mișcarea Pentru România a fost găzduită în casa profesorului și scriitorului Marcel Petrișor. De altfel, Vladimir Tismăneanu vedea MPR ca o grupare care își găsise valorile spirituale pe care le promova în gândirea lui Mihai Eminescu și Nae Ionescu, fiind animată de idealul unei „democrații naționale” sau al etnocrației.

La alegerile generale din 1992 MPR a obținut 12.936 de voturi, adică 0,12% din totalul voturilor valabil exprimate, neobținând nici un mandat parlamentar. Ulterior MPR va organiza numeroase conferințe, în diverse orașe ale țării, mai cu seamă în București și în Târgu Mureș.

Marian Munteanu a fost un personaj extrem de controversat. El s-a născut în comuna Grădiștea, județul Giurgiu, pe 19 iunie 1962. A urmat cursurile Facultății de Litere din Cadrul Universității București, între 1987-1991, socotindu-se un discipol al lui Petre Țuțea. A înființat Liga Studenților, la 24 decembrie 1989, al cărei președinte a fost până la terminarea studiilor, în 1991. Dacă în iunie 1990 era bătut sălbatic de mineri și de forțele guvernamentale, la alegerile din 2000 dorește să candideze la funcția de președinte al României din partea Partidului Alianța Națională, condus de fostul conducător al SRI-ului, Virgil Măgureanu. Se va retrage însă din cursă atunci când va realiza că nu are nicio șansă.

Sunt deosebit de interesante soluțiile pe care Marian Munteanu le propunea, în 1994 în paginile „Mișcării” pentru ca România să iasă cu bine din perioada de tranziție, deci felul în care conducerea MPR își imagina organizarea statului. Astfel, Munteanu vorbește de „militarizarea sectorială” , adică, „să se instituie măcar un dram de ordine în aparatul administrativ al Statului Român”.

În data de 22 ianuarie 1994, la sediul din București al MPR, a avut loc o conferință de presă susținută de Marian Munteanu, în calitate de președinte al Mișcării Pentru România și de dr. Corneliu Dida, membru al Senatului MPR. În cadrul acestei conferințe de presă a fost dezbătută și problema „militarizării sectoriale”. Mișcarea Pentru România propunea din nou această variantă de tranziție, care s-ar fi concretizat „în sprijin logistic și organizatoric din partea instituției militare, pentru buna funcționare a ministerelor cheie”.

Poziția lui Munteanu vizavi de demersurile făcute de unele organizații evreiești, în 1995, în direcția despăgubirii materiale a evreilor ce suferiseră persecuții în România este deosebit de tranșantă, el arătând că de fapt românii au fost cei persecutați: „(…) nu putem să trecem cu vederea faptul evident că victimele represiunilor și violențelor în România au fost mereu și mereu românii și nicidecum minoritățile naționale (…)”.

În paginile revistei Mișcarea, simiștii sunt atacați virulent, cel mai bun exemplu în acest sens fiind articolul Aperitiv bucureștean și cină masonică pariziană-sau simismul și masoneria, semnat de Dan Dungaciu. Ulterior este atacat în paginile revistei și publicistul Valeriu C. Neștian, de la Gazeta de Vest, publicație pro-simistă, considerat de către comandantul legionar (anti-simist) Dr. Ion Zeana, drept un „agent provocator”. Această reacție a fost generată de faptul că Neștian publicase într-un număr al Gazetei un articol foarte dur la adresa comandantului legionar (de asemenea anti-simist), Constantin Papanace. Toate aceste atacuri nu au rămas fără ecou în lumea legionară, simiștii de la Fundația George Manu reacționând, prin intermediul lui Virgil Maxim, care considera, în septembrie 1995, că Mișcarea Pentru România era „o legiune creată de guvernul neo-comunist ca diversiune”.

În ceea ce privește problema homosexualității, MPR a criticat în noiembrie 1994 decizia parlamentarilor de a adopta reformularea articolului 200 din Codul Penal, privind sancționarea practicilor homosexuale.

În altă ordine de idei este interesant de observat faptul că întemeietorii MPR considerau că aceasta s-a născut ca o mișcare spirituală a generației care luptase în decembrie 1989 pentru înlăturarea comunismului.

În martie 1995, printr-un comunicat publicat în paginile Mișcării, Marian Munteanu, în calitate de Șef al Mișcării Pentru România, își arăta disponibilitatea de a colabora cu Convenția Democratică, după ce aceasta ar fi fost părăsită definitiv de UDMR, PAC și PSDR, adică acele partide care au dus, în opinia liderului MPR, la eșecul întregii coaliții. Astfel, Convenția Democratică ar putea deveni, după Munteanu, o Alianță Națională, capabilă să constituie, în scurt timp, cea mai puternică forță de pe scena politică românească.

În anul următor însă, Mișcarea Pentru România avea să dispară din viața publică românească, ca și cum nici măcar nu ar fi existat vreodată, Marian Munteanu risipind astfel un uriaș capital de popularitate, de care se bucurase la un moment dat. În opinia lui Răzvan Codrescu, eșecul MPR s-a datorat, în principal, infatuării și suficienței lui Marian Munteanu, dar și imixtiunii la vârf a unor foști securiști sau național-comuniști.

Aproape concomitent cu înființarea Mișcării Pentru România, Radu Sorescu, nepotul poetului Marin Sorescu a pus bazele Partidului Dreapta Națională, editând și revista Noua Dreaptă (fără nici o legătură cu revista omonimă editată astăzi de organizația Noua Dreaptă, condusă de Tudor Ionescu). Răzvan Codrescu îl prezintă pe Radu Sorescu ca fiind „un personaj „uns cu toate alifiile”, alternând, în malaxorul unui tupeu deconcertant, un pseudo-legionarism ultra-radical cu un soi de mitocănie național-comunistă mai tinerească, precum și afacerismul dubios cu exercițiul intelectual de mâna a doua”. Acest partid va fi menționat și în raportul Serviciului Român de Informații (SRI) dat publicității în octombrie 1994, raport ce sintetiza rezultatele activității desfășurate de SRI în perioada octombrie 1993- septembrie 1994. De menționat că alături de Radu Sorescu, din conducerea Partidului Dreapta Națională a mai făcut parte și actualul deputat Aurelian Pavelescu (care a îndeplinit chiar funcția de președinte între 1994 și 1996).

II. Activități legionare după 1993

II.1. Șerban Suru și Mișcarea Legionară

Despre Șerban Suru, licențiat în fizică, putem preciza faptul că provine dintr-o familie de intelectuali, bunicul său din partea tatălui, Pavel Suru fiind un celebru editor și librar în perioada interbelică, la un moment dat îndeplinind și funcția de director al Tipografiei Patriarhiei Române. Acesta a publicat o serie întreagă de cărți cu caracter naționalist, fiind și membru al Asociației „Prietenii Legionarilor”. Numele lui Pavel Suru este amintit atât de Corneliu Zelea-Codreanu, cât și de Horia Sima.

Șerban Suru s-a impus ca lider al Mișcării Legionare ca urmare a faptului că după ce Horia Sima s-a stins din viață, în 1993, nimeni nu și-a mai atribuit titlul de „șef al Mișcării Legionare”. Prin urmare, legitimitatea sa este dată de faptul că s-a impus ca șef al organizației, respectând perceptul legionar de bază conform căruia un lider se impune, el nefiind ales. Fiind un „om la faptei”, așa cum îl numește Răzvan Codrescu, deși contestat de mulți dintre bătrânii legionari, atât din exil, cât și din țară, fie ei „simiști” sau „codreniști”, Suru are de partea sa avantajul tinereții, ca și faptul că nu a „cultivat fățiș gâlceava interlegionară”.

După ce a părăsit Partidul Noua Românie Creștină, Șerban Suru a organizat o serie întreagă de conferințe având drept subiect Mișcarea Legionară. La aceste conferințe erau invitați vechi legionari ca și persoane familiare cu ceea ce înseamnă fenomenul legionar. Ele s-au desfășurat din 1993 și până în toamna lui 1994 la Sala Dalles sau la Sala Argus din București. În clădirea fostei Direcții a Cincea a Securității, lângă actualul sediu al Senatului, foștii deținuți politici deschiseseră un muzeu. Cum marea majoritate e foștilor deținuți politici au fost legionari, Șerban Suru a reușit să îi convingă pe aceștia să găzduiască și o expoziție de carte legionară. Tot acolo în perioada respectivă se asculta în public muzică legionară și s-au distribuit casete cu cântece legionare.

Anul 1994 a fost un an decisiv pentru reorganizarea Gărzii de Fier în țară, fiind anul în care actualul lider al acesteia a realizat că ea nu poate funcționa decât în formele în care a fost imaginată de Corneliu Zelea-Codreanu. În toamna lui 1994 Șerban Suru a înființat la București cuibul Horia Sima, eveniment relatat în majoritatea cotidienelor centrale. Ulterior, au mai luat ființă și altele: Nicolaeta Nicolescu și Cruce și spade (de asemenea la București), 13 ianuarie-Majadahonda și Virgil Teodorescu (la Constanța), Ică Tănase (la Timișoara), Ion Moța (la Cluj-Napoca), Ion Banea (la Sibiu) și Vlad Țepeș (la Brașov). Acestea aveau să constituie o familie de cuiburi ce va purta numele de Fapta. O parte din aceste cuiburi aveau să fie menționate și în raportul SRI dat publicității la 23 noiembrie 1995.

Tot în toamna lui 1994 Șerban Suru a înființat o bibliotecă legionară, care la început a funcționat la domiciliul acestuia, în 1998 sediul Bibliotecii Legionare fiind mutat în imobilul din Strada Iacob Negruzii nr.1, unde funcționează și astăzi. De altfel aici se găsește și sediul central al Mișcării Legionare. Legiunea mai beneficiază și de o editură proprie, unde se editează cărți, broșuri cu caracter legionar, afișe de propagandă, iar din iulie 2003 și revista lunară Obiectiv Legionar.

Marea majoritate a cărților care se găseau la început în bibliotecă fuseseră primite de la vechi legionari din exil, în special de la Traian Golea. Șerban Suru l-a cunoscut pe Traian Golea în anul 1992, când amândoi au participat la Festivalul Românilor de Pretutindeni care s-a desfășurat în acel an în Canada, în orașul Hamilton din Ontario. Aceea a fost cea de-a treia ediție a festivalului mai sus menționat.

În anul 1995 Șerban Suru va organiza, între 15 iulie și 15 august, prima tabără legionară de după 1989 la Padina, în munții Bucegi. Între timp, membrii își confecționaseră și uniforme legionare, și periodic, timp de câțiva ani la fiecare 2-3 luni Mișcarea Legionară a început să organizeze conferințe, după 1997, în special sub egida Asociației Culturale Național-Creștine „Petre Țuțea”, care are sediul central în Constanța, președintele ei fiind Bucur Brașoveanu. Această asociație s-a înființat în iulie 1997.

În perioada respectivă s-au organizat numeroase conferințe de presă, dar și tabere legionare, în fiecare vară, multe dintre ele desfășurându-se la Valea Plopului, în județul Prahova, unde legionarii au dat o mână de ajutor părintelui Nicolae Tănase, care prin intermediul ONG-urilor pe care le prezidează, Pro Vita Sfântul Brâncoveanu și Pro Vita pentru născuți și nenăscuți derulează numeroase proiecte de asistență socială, mai cu seamă în beneficiul minorilor.

Scopul acestor tabere, pe lângă educația legionară, era acela de a răspândi „adevărul despre Mișcarea Legionară”, așa cum declară actualul șef al Legiunii. Totodată se încerca convingerea populației, dar și a administrației statului că Mișcarea Legionară nu reprezenta un pericol la adresa stabilității statului și a societății românești. Până la taberele ce au avut loc la Valea Plopului menționate anterior, legionarii au mai organizat și altele, la Eforie Sud (în 1996 și 1997), lângă Sibiu, sau în zona Făgărașului, ultima fiind o tabără de propagandă.

Pe lângă aceste activități, la care au participat legionari din toată țara, cuiburile 13 ianuarie-Majadahonda și Virgil Teodorescu din Constanța au editat în anul 1998 și o „Foaie culturală, istorică și de luptă pentru adevăr”, intitulată Steaua Polară. Aceasta a avut însă o existență efemeră.

Referitor la rapoartele SRI-ului, făcute publice de Virgil Măgureanu în 1994, 1995 și 1996, Șerban Suru consideră că acesta a fost nevoit să recunoască faptul că Mișcarea Legionară nu desfășurase nici o activitate ilegală, nici unul dintre membrii ei nefiind pus sub o acuzație penală. Dialogul purtat de actualul lider al Mișcării Legionare cu Virgil Măgureanu pe 24 noiembrie 1994, cu prilejul întâlnirii cu presa organizată de acesta din urmă, a fost pe larg relatat în numărul din 25 noiembrie 1994 al cotidianului Jurnalul Național.

Revenind la anul 1995, trebuie menționat faptul că la acea dată, ca și în anul următor, legat de familia de cuiburi Fapta funcționa un cuib legionar și la Chișinău, care purta denumirea de Căpitanul. Acest cuib se pare că avea legături cu Liga Studenților Moldoveni, apropiată în acea vreme de Mișcarea Pentru România condusă de Marian Munteanu. Legionarii din Chișinău au deschis un centru de documentare precum și Biblioteca național-creștină „Radu Gyr”. Cuibul Căpitanul și-a încetat activitatea ca urmare a presiunilor puternice la care au fost supuși membrii săi din partea autorităților de la Chișinău.

Cu trimitere la declarațiile făcute de Ion Iliescu și Virgil Măgureanu în 1995, privind „pericolul legionar”, Șerban Suru și viitorul președinte al Asociației Culturale Național – Creștine „Petre Țuțea”, Bucur Brașoveanu au afirmat în cadrul unei conferințe de presă că:

„Ion Iliescu și Virgil Măgureanu continuă mincinoasa propagandă antilegionară din ultimii 50 de ani. Puterea are nevoie de o diversiune care să abată atenția românilor dar și a Occidentului, de la adevăratele greutăți cu care se confruntă România. De asemenea, au continuat cei doi legionari, sub mantia unei mișcări de dreapta calificate ca șovină se pot foarte ușor masca atentate anti-evreiești sau anti-arabe. Cuiburile legionare înființate la București, Constanța, Craiova și Chișinău pot să se apere de acuzațiile prezidențiale doar printr-o maximă deschidere și transparență (…).”

Referindu-se la organizarea Mișcării Legionare Șerban Suru a declarat că aceasta este o organizație benevolă ce are ca statut Cărticica Șefului de Cuib. Mișcarea Legionară, nici în interbelic și nici după 1989 nu a fost înregistrată la tribunal, nu a avut vreodată personalitate juridică. Astfel, deși nu se poate bucura de avantajele ONG-urilor, totuși avantajul dobândit ca urmare a faptului ca te constitui ca o organizație benevolă este infinit mai mare și anume acela că autoritățile nu pot avea imixtiuni în interiorul organizației. Dând ca exemplu organizarea legionară din perioada interbelică, șeful Gărzii de Fier amintește faptul că toate sediile acesteia erau trecute pe numele a diverse persoane particulare, și nu pe numele organizației, acest lucru fiind imposibil datorită faptului că Mișcarea Legionară nu era constituită ca personalitate juridică. Starea aceasta de fapt continuă și în ziua de azi. Pentru Șerban Suru faptul că statul nu se poate implica în nici un fel în organizarea unei asociații care nu are personalitate juridică, fiind deci constituită în mod benevol, reprezintă un lucru ideal.

În anul 1996, dintre acțiunile desfășurate Legiune, cele mai importante au fost: conferința-dezbatere organizată pe 20 ianuarie la Sala Dalles din București și având ca titlu Ianuarie 1941 „Rebeliunea Legionară” – între adevăr și minciună” (la această conferință au participat Ion Gavrilă-Ogoranu, Vasile Blănaru, Marcel Petrișor și Șerban Suru); comemorarea lui Horia Sima în satul său natal, Mândra din județul Sibiu (organizată de cuibul brașovean Vlad Țepeș, care i-a invitat să participe, printre alții, pe fratele lui Sima, Eugen Rațiu și pe șeful familiei de cuiburi Fapta, Șerban Suru); înălțarea, pe 24 iunie a unei cruci pe muntele Rarău, în memoria lui Corneliu Zelea-Codreanu.

După alegerile generale din 1996 care au dus la schimbarea puterii politice de la București, șeful Mișcării Legionare a afirmat că:

„Vom cere, într-un mod civilizat, dar hotărât, schimbarea manualelor de istorie, mai ales a celor pentru clasa a XII-a, care tratează fenomenul legionar după același tipic cu Dicționarul de istorie al României, elaborat în epoca comunistă. În acest sens, considerăm că este aberant să fim etichetați ca adversari în viața politică românească. Noi vom fi concurenți.”

În ciuda acestei declarații, ușor optimiste, schimbarea puterii politice care a avut loc în România anului 1996 nu a modificat în nici un fel percepția pe care clasa politică românească o avea asupra Mișcării Legionare, ea rămânând, ca până astăzi de altfel, la periferia vieții politice românești. Acest lucru s-a datorat, în parte imaginii pe care Legiunea o are în rândul politicienilor și a opiniei publice românești și, în parte faptului că nu există încă un partid politic al Gărzii de Fier, care să poată participa la alegeri, pentru a juca eventual un rol pe scena politică a țării.

În anul 1998 Șerban Suru a fost invitat la o ediție a emisiunii Hai România, realizată de celebrul regizor Sergiu Nicolaescu la postul de televiziune Antena 1. Ulterior, fiind invitat la OTV, șeful Mișcării Legionare nu a ezitat să apară la acest post de televiziune îmbrăcat în cămașă verde și cu diagonala specifică uniformei legionare.

În anul 2000 la Editura Mișcării Legionare a apărut broșura Să ne pedepsim conducătorii, în care legionarii expun ceea ce în opinia lor reprezintă cele mai mari neajunsuri ale democrației, propunând în același timp soluții pentru înlăturarea lor. Acestei broșuri îi voi dedica o secțiune aparte a lucrării, deoarece ea sintetizează poziția actuală a Mișcării Legionare vizavi de sistemul democratic, așa cum funcționează el în România, precum si schimbările pe care legionarii ar dori să le impună în cazul în care ar ajunge să participe la guvernare.

Diferitele activități organizate de Mișcarea Legionară au stârnit adeseori și ecouri în presă, de multe ori însă Legiunea fiind prezentată ca ceva „exotic”. Astfel, de pildă, în 2002, ziarul Adevărul publica un articol ce purta ca titlu Mișcarea Legionară – un nou hobby pentru pensionari. Acest articol a apărut cu ocazia încercării legionarilor de a organiza în ziua de sâmbătă, 22 iunie 2002 conferința „Mișcarea Legionară – 75 de ani de prigoniri și jertfe”. Conferința respectivă nu a mai avut loc ca urmare a faptului că cei care conduceau Centrul de proiecte culturale ArCub, din Strada Batiștei, unde trebuia să se desfășoare aceasta, au anulat contractul de închiriere a sălii, atunci când au aflat care era subiectul ei. Pe lângă faptul că cei prezenți au protestat vizavi de această decizie a conducerii ArCub-ului, Șerban Suru a condamnat și Ordonanța 31 din mai 2002 cu privire la negarea Holocaustului, invocând libertatea de opinie și de exprimare. Conducătorul Mișcării Legionare a afirmat, cu această ocazie, conform ziarului Adevărul că: „Eu, Șerban Suru, aici și acum, contest Holocaustul”.

În luna iulie 2003 a apărut primul număr din Obiectiv Legionar, revista Mișcării Legionare. Acest lucru a fost posibil datorită unor mari eforturi depuse de legionari. În acest sens, cu aproximativ un an înainte de apariția primului număr al acestei publicații, Șerban Suru declara că: „Ne chinuim de un an și ceva să încercăm să scoatem o revistă, dar nu reușim acest lucru pentru că sunt cheltuieli foarte mari și nu ni le permitem”.

În primul număr al revistei Șerban Suru justifică astfel apariția acesteia:

„Apariția unei reviste care să reflecte punctul de vedere oficial al Mișcării Legionare (ML) s-ar putea să surprindă pe mulți! Însă marea majoritate a populației habar nu are ce este Legiunea Arhanghelul Mihail sau Garda de Fier (…). Așa că o asemenea revistă se impunea. Dar, mai ales, ea apare pentru că legionarii au multe lucruri de făcut. Și vor să le explice înainte de a le începe.

Primul număr, cel de față, va fi singurul ce va avea drept temă istoria și concepțiile mai vechi sau mai noi despre Legiune. Restul se vor ocupa în marea lor majoritate numai de prezent. Actualitatea, cu rădăcini în viitor, va fi pentru legionari scopul principal.”

În numărul inaugural din Obiectiv Legionar a fost publicat și un interviu cu istoricul Adrian Cioroianu, membru marcant al Partidului Național Liberal, în care acesta și-a expus opiniile privitoare la Mișcarea Legionară, opinii deloc favorabile. În aceste condiții apare ca fiind extrem de interesant demersul făcut de cei din redacția publicației Legiunii de a-l contacta și a-i cere un interviu distinsului istoric.

În numărul doi al revistei Șerban Suru ia poziție vizavi de procesul și condamnarea profesorului brașovean Grigore Opriță, acuzat și condamnat de Tribunalul Brașov pentru propagandă naționalist-șovină și pentru deținerea, confecționarea și răspândirea de simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe. Deși Opriță a fost grațiat, procesul său a fost văzut de întreaga presă și opinie publică de dreapta și nu numai, ca un atac direct la libertatea de exprimare. În opinia conducătorului Mișcării Legionare, rechizitoriul procurorului brașovean Valentin Horia Șelaru este „de o monstruozitate aberantă”.

Alte numere din revistă au adus în discuție subiecte delicate, precum Holocaustul sau raportul Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului, condusă de Elie Wiesel. De asemenea, în paginile revistei au fost republicate Cărticica Șefului de Cuib și Scrisori studențești din închisoare de Corneliu Zelea-Codreanu. Tot în Obiectiv Legionar a fost publicată pentru prima oară o parte din corespondența purtată de Horia Sima cu Traian Golea.

Conținutul unor numere ale publicației, precum și faptul că aceasta se distribuie prin Rodipet și prin Poșta Română au determinat consternarea lui Andrei Oișteanu. În acest sens, el afirmă că:

„Am verificat la poștă și nu mi-a venit să cred. În „Catalogul publicațiilor interne – 2005”, la cap. 6 („Publicații de comentarii, analiză și dezbatere a fenomenelor sociale și politice”), la nr. 4846 se află revista „Obiectiv legionar” (cu un preț evident subvenționat 13.000 / număr). O publicație, chipurile onorabilă, printre alte publicații onorabile (în strictă vecinătate este înregistrată… revista „22”).”

În paginile numărului din septembrie 2004 al revistei Obiectiv Legionar Șerban Suru făcea publică intenția Mișcării Legionare de a demara o campanie pentru strângerea celor 25.000 de semnături necesare înființării unui partid politic, partid politic ce va purta numele de Legiunea Creștină. Până la sfârșitul lui 2005 această acțiune rămăsese la stadiul de proiect.

Un număr al revistei care a stârnit discuții aprinse, inclusiv în Parlamentul României, a fost cel dublu din Decembrie – Ianuarie 2004 – 2005, ce purta ca titlu America Nazistă.

În articolul Nazismul în lume, șeful Mișcării Legionare explică faptul că:

„toate textele traduse și imaginile reproduse reprezintă doar punctul de vedere al organizațiilor respective. Ele nu sunt și punctul de vedere al Mișcării Legionare și, în consecință, nu ne reprezintă. ML nu are nimic de a face cu nazismul sau rasismul. Ideologia ML este diferită de cea național-socialistă.

Cele editate în numărul de față al revistei noastre nu sunt altceva decât o informare a publicului român despre existența și funcționarea legală a partidelor și organizațiilor de tip „extremism de dreapta” în lume cât și despre ideile și concepțiile lor.”

În ciuda acestor „lămuriri”, conținutul numărului respectiv al revistei Obiectiv Legionar l-a determinat pe senatorul UDMR Gyorgy Frunda să ia poziție în Parlament. Astfel, președintele Comisiei pentru Drepturile Omului de la Senat afirma, referitor la publicarea revistei și la faptul că ea a fost trimisă oficial respectivei Comisii senatoriale, că:

„Dacă acești oameni își permit acest lucru, să ne închipuim ce fac ei cu adevărat. Și nu cred că este cazul să zâmbim superficial și de sus. Este un pericol iminent, este un pericol real – scuzați-mă! – nu iminent, ci real. Este un pericol real față de care cred că trebuie să luăm toate măsurile legale care se impun.

Cer Ministerului Public, Parchetului, parchetelor județene de pe lângă tribunale, de pe lângă Curțile de apel, să pornească imediat investigațiile legale împotriva acelora care și-au dat semnătura și a acelora care difuzează această presă. Este o infracțiune și sper că nu este parlamentar sau grup parlamentar în acest Senat care să nu fie de această părere.”

Interesant de remarcat este faptul că liderul Partidului România Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor a luat poziție vizavi de această intervenție a lui Gyorgy Frunda, acuzându-l pe acesta că este avocatul care susține reabilitarea criminalului de război, fascistul Albert Waas, vinovat de uciderea a numeroși evrei și români, după ce Transilvania de Nord a intrat sub administrație maghiară în urma Dictatului de la Viena din vara anului 1940. Denunțului penal înaintat de Gyorgy Frunda Parchetului General împotriva membrilor redacției revistei Obiectiv Legionar, aceștia i-au răspuns în numărul dublu 22-23 din aprilie – mai 2005, publicând o serie de articole referitoare de extremismul maghiar.

II.2. Broșura Să ne pedepsim conducătorii

Am decis să dedic acestei broșuri editate de Mișcarea Legionară în anul 2000 o secțiune specială în cadrul lucrării de față datorită faptului că în ea sunt prezentate succint opiniile legionare contemporane asupra funcționării statului. Astfel, putem anticipa felul în care Legiunea ar acționa în cazul în care ar ajunge să joace un rol pe scena politică a țării. În acest sens, reformarea sistemului democratic este, în opinia legionarilor, o necesitate presantă:

„Undeva, sistemul democratic în care trăim, are defecte și greșeli. Nu avem dreptul moral să ne resemnăm și să spunem: „Așa ne-a fost dat de soartă!”. Trebuie să fim conștienți că democrația nu este o stare ultimă și desăvârșită a societății, ci un proces în continuă perfecționare și schimbare.

Suntem datori, față de noi și de copiii noștri, să contribuim la îmbunătățirea sistemului politic actual.”

Legionarii consideră că trebuie introduse măsuri pentru împiedicarea și prevenirea partidelor și a candidaților de a mai face promisiuni pe care nu și le pot ține, în timpul campaniei electorale. Mai mult, cei care nu își îndeplinesc promisiunile făcute ar trebui, în opinia membrilor Mișcării Legionare, să fie trași la răspundere civilă și penală, și de asemenea înlăturați din funcții, încă din timpul mandatului. Aceste propuneri au fost amintite și în diferite jurnale, precum Adevărul, Jurnalul național sau Ziua în vara lui 1999 și primăvara lui 2000.

Pentru remedierea acestor „defecte” ale democrației, Șerban Suru și cei din jurul său propun modificarea Constituției și a legislației românești, prin introducerea unor noi articole, care să prevadă obligativitatea celor care participă la alegeri de a prezenta populației un plan cu promisiunile pe care se angajează să le îndeplinească. De asemenea, aceste promisiuni trebuie să fie foarte bine structurate atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ, „cu defalcare precisă în timp (pe luni, trimestre, semestre, ani) și spațiu (localități, județe, zone, regiuni)”.

Acest plan de realizări – promisiuni, o dată înregistrat la notariat îi face pe candidații câștigători la alegeri să poată fi trași la răspundere civilă și penală pentru nerespectarea promisiunilor făcute în plan și să poată fi înlăturați din timp din funcțiile de conducere, dacă nu și-au îndeplinit promisiunile în termenele specificate în plan. Supravegherea îndeplinirii sarcinilor asumate de către aleși ar urma să cadă, în viziunea legionarilor, în sarcina unor corpuri speciale de procurori și judecători.

În acest fel, planul ar deveni:

„un contract între alegători și aleși asemănător unui contract de afaceri obișnuit, de concesionare sau închiriere, prin care alegătorii, adică cetățenii de rând, dau celor aleși spre folosință și conducere, întreaga țară. Aleșii vor fi retribuiți corespunzător, dar în schimb vor răspunde penal și civil pentru nerespectarea contractului.”

Aceste propuneri au fost trecute într-un proces verbal, Șerban Suru și cei apropiați lui constituind un comitet de inițiativă pentru revizuirea Constituției României, proces verbal autentificat la notar pe data de 4 aprilie 2000. Legionarii sperau să poată, cu ajutorul unei părți a opiniei publice, să schimbe Constituția României în sensul propus de ei, până la alegerile din 2004. În ciuda faptului că, așa cum am arătat mai sus, inițiativa aceasta s-a bucurat de o oarecare atenție în presă la momentul respectiv, până la sfârșitul anului 2005 totul nu rămăsese decât la stadiul de proiect.

III. Grupări ce se revendică drept succesoare legitime ale Mișcării Legionare din perioada interbelică

III.1. Partidul Pentru Patrie și Fundația „Profesor George Manu”

Partidul Pentru Patrie (PPP) a fost înființat de vechii legionari rămași fideli lui Horia Sima. Un rol important în acest partid l-a jucat Mircea Nicolau, cel care a întemeiat la București Fundația „Profesor George Manu”.

La conducerea partidului a fost instalat inițial Nistor Chioreanu, ulterior președinția PPP revenind dr. ing. Iulian Constantin. Acesta, declara în 1997 pentru cotidianul Evenimentul Zilei că:

„Partidul dorește să devină expresia politică a Mișcării Legionare. (…) Noi suntem un partid constituțional, de dreapta, adică respectăm și luptăm pentru tradiție, naționalism și creștinism. Actualmente, în Mișcarea Legionară există mai multe segmente care se completează reciproc. Noi reprezentăm – de fapt tindem să reprezentăm – linia politică, asociația „Buna Vestire” se ocupă de ajutorarea celor în vârstă, asociația „George Manu” de aspectul cultural etc. Toate sunt niște fascicole ale aceluiași mănunchi.”

PPP a participat la toate alegerile, atât locale cât și județene, începând cu anul 1996, însă a obținut scoruri infime. Cred că două exemple vor fi edificatoare în acest sens: PPP a obținut la nivel național 10.648 de voturi, adică 0,13%, la alegerile pentru consiliile județene din 1996, și 7070 de voturi, respectiv 0,08% la alegerile pentru consiliile județene care au avut loc în 2004.

Trebuie precizat faptul că PPP a editat și un Curier informativ. Astfel în numărul din August – Noiembrie 1996 se face cunoscut public faptul că s-a înființat un Senat al partidului. Acesta se dorea a fi „organul consultativ al Partidului „Pentru Patrie”, la nivelul Congresului, Consiliului Director și Consiliului Politic”.

Fundația „Profesor George Manu” a susținut editarea a numeroase cărți legionare, multe dintre ele scrise de Horia Sima. Acestea au apărut la edituri mai puțin cunoscute publicului larg precum Imago sau Metafora.

La sfârșitul anului 2005, la Congresul Extraordinar al partidului, desfășurat pe 19 noiembrie, în postul de președinte al PPP a fost ales fostul luptător anticomunist din Munții Făgărașului, Ion Gavrilă-Ogoranu, în vârstă de 82 de ani (care însă s-a stins din viață la 1 mai 2006). Președinte executiv a devenit istoricul Cătălin Maghiar. Cu această ocazie Partidul Pentru Patrie și-a propus să își relanseze activitatea, în primul rând prin atragerea de tineri în partid.

III.2. Acțiunea Română

Asociația Acțiunea Română a fost înființată de nepotul Căpitanului, Nicador Zelea-Codreanu, pe numele său adevărat, după unele surse, Nicador Florea Codreanu în iunie 2000, când a fost înregistrată ca persoană juridică la Judecătoria Sectorului 2 din Municipiul București. Așa cum aflăm de pe site-ul oficial al asociației, Acțiunea Română luptă pentru renașterea și educarea poporului român in spiritul valorilor naționale și creștine, pentru perfecționarea condiției umane și pentru schimbarea mentalităților greșite în privința valorilor civice și democratice (…).

Încă din 1999, cu prilejul împlinirii a 72 de ani de la înființarea Mișcării Legionare, Nicador Zelea-Codreanu își exprimase dorința de a „reînvia” organizația. Aceasta deși, așa cum am văzut anterior, Mișcarea Legionară funcționa și avea și un șef, în persoana lui Șerban Suru. În opinia noastră, Nicador Zelea-Codreanu nu făcea decât să anunțe înființarea unei noi organizații, care se dorea a fi recunoscută drept succesoarea legitimă a Mișcării întemeiate de Corneliu Zelea Codreanu. În același țimp, Nicador Zelea-Codreanu se distanța de actele comise de Horia Sima și cerea o „reîntoarcere” la principiile fondatoare ale Mișcării, așa cum au fost ele concepute de Căpitan. În exterior, aceste declarații au fost văzute ca o adevărată încercare de reînviere a Mișcării Legionare, ignorându-se faptul că aceasta exista, de fapt. Astfel, jurnalista Catherine Lovatt ridica o serie de întrebări, referitoare la acest anunț, de „reînființare a Mișcării Legionare”: „Ce forme va lua noua mișcare? Vor rămâne principiile și scopurile fasciste aceleași? Va câștiga o mișcare de extremă dreapta suport popular? Ce va însemna acest lucru pentru grupurile minoritare care trăiesc în România?”. Deci, declarațiile lui Nicador Zelea-Codreanu din 1999 au trezit ecouri internaționale.

Este interesant de observat faptul, că la 8 noiembrie 2000, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Acțiunea Română a făcut, la Iași, un apel către toți cei implicați în ceea ce asociația numea „Mișcarea Naționalistă”, de a se uni într-o federație și de a lăsa la o parte animozitățile existente. Cu toate acestea, poziția ulterioară a lui Nicador Zelea-Codreanu și a organizației pe care o conduce vizavi de simiști este una deosebit de tranșantă, care nu poate genera decât dezaprobarea și indignarea în rândul acestora. Astfel, număr de număr, în periodicul Cuvântul Legionar, Horia Sima este atacat virulent și este pus la zid prin reproducerea de citate din scrierile sale, citate redate însă trunchiat și scoase din context. Toate acestea în cadrul unui „foileton”, care poartă un titlu sugestiv: Sunt simist, dar mă tratez. În aceste condiții, îți pui întrebarea firească: cum a putut Nicador Zelea-Codreanu să facă o chemare la unitate? Aceasta cu atât mai mult cu cât în paginile Cuvântului Legionar (publicație editată de Acțiunea Română, despre care voi vorbi mai jos) sunt atacați colaboratori mai vechi ai lui Horia Sima, precum fostul șef al Gărzilor Încazarmate ( care aveau 100 de membri ce se ocupau cu paza sediului legionar și paza personală a Comandantului ), Ovidiu Găină. În același timp, Nicador Zelea-Codreanu acuză de „simism” publicația naționalist-creștină Puncte Cardinale de la Sibiu, ce îl are drept redactor-șef pe Răzvan Codrescu, pentru simplul fapt că într-un articol publicat în această revistă, numele Căpitanului era scris Corneliu Codreanu, și nu Corneliu Zelea-Codreanu, Nicador considerând că „toți simiștii îl „mănâncă” pe ZELEA”.

Acțiunea Română se prezintă ca fiind „adevărata Legiune” și caută să fie recunoscută ca atare. Așa se explică și decizia de a reînființa Senatul Legionar. Din acest Senat face parte și Șerban Milcoveanu, autor al unei cărți celebre în mediile legionare, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima.

Începând cu anul 2003, Acțiunea Română a început să editeze lunar, periodicul Cuvântul Legionar, ce îl are ca director pe Nicador Zelea-Codreanu, iar ca redactor șef pe Nicoleta Codrin. În paginile revistei sunt dezbătute diferite probleme de ideologie, istorie sau legate de realitatea cotidiană. Revista propune cititorilor număr de număr un concurs cu premii în cărți, intitulat Istoria cenzurată de guvernele românești. Anul următor asociația avea să demareze campania de colectare a materialului necesar confecționării unui bust din bronz lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Pe 21 septembrie 2004, la Predeal, cuibul „Vestitorii” și un grup de senatori legionari, avându-l în frunte chiar pe președintele Acțiunii Române, au comemorat pe acei membri ai elitei legionare, masacrați în noaptea de 21/22 septembrie 1939 și înmormântați la mănăstirea din localitate. Astfel, a avut loc o reculegere a celor prezenți în fața mormintelor, după care s-a oficiat o mică slujbă religioasă, urmată de intonarea Imnului legionarilor căzuți și de o masă de pomenire.

An de an, în luna noiembrie, asociația a comemorat la Tâncăbești asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu, a Nicadorilor și a Decemvirilor. În anul 2000, în timpul comemorării anuale de la Tâncăbești a avut loc un tragic accident de circulație, care a avut drept consecință moartea legionarului ploieștean Gheorghe Dragon (1919-2000). În anii 2001 și 2002 cei de la Acțiunea Română au considerat că ziua comemorării a fost „umbrită” de faptul că profesorul Bucescu de la Fundația „George Manu” a vorbit elogios la adresa lui Horia Sima. În 2004, plecarea către locul comemorării a avut loc cu un autobuz din fața Hotelului Nord din București. În fața troiței din lemn (sfințită în noiembrie 1999) s-au adunat și alți membri ai Acțiunii Române sau simpatizanți din alte județe ale țării. Această comemorare a fost relatată în ziarul Realitatea Românească și la televiziunea gălățeană Expres TV. Nici de această dată nu au lipsit veșnicele „șicanări” cu simiștii Cristi Neagoe și Eleodor Enăchescu din Pitești.

Nicador Zelea-Codreanu a luat poziție în paginile Cuvântului Legionar, în calitatea de senator legionar, și cu prilejul alegerilor din 2004, când i-a îndemnat pe simpatizanți să voteze cu partidul „Noua Generație” condus de George Becali pentru Parlament, și cu Gheorghe Ciuhandru pentru funcția de președinte al României. El se pronunță clar împotriva Partidului Pentru Patrie, al simiștilor, considerând că aceștia nu sunt legionari și că „a da votul acestui partid ar fi egal cu a legitima apartenența lui legionară”.

Începând cu ianuarie 2005 la sediul redacției periodicului Cuvântul Legionar, din Strada Mărgăritarelor nr. 6, în fiecare ultimă vineri din lună, de la orele 16 simpatizanții sunt invitați să participe la „Seri de poezie legionară”. În data de 13 ianuarie 2005, Acțiunea Română a organizat o slujbă de pomenire, oficiată de preotul Ioan Malciu de la Biserica Dichiu, în memoria lui Ion Moța și Vasile Marin, căzuți în Războiul Civil din Spania la Majadahonda, în 1937. Slujba a fost urmată de o comemorare, la care au participat, pe lângă membri ai organizației și câțiva simpatizanți.

Cu ocazia împlinirii a 78 de ani de la înființarea Mișcării Legionare, pe 24 iunie 2005, Acțiunea Română a lansat un disc cu 17 cântece legionare, aceasta în condițiile în care până în acel moment exista o singură înregistrare audio a cântecelor legionare, aceea datând din 1940 și cuprinzând numai șase piese.

Asociația condusă de Nicador Zelea-Codreanu a lansat, în vara lui 2005 o campanie de strângere a 100.000 de semnături necesare pentru a declanșa Procesul împotriva comunismului, făcând apel la toate ONG-urile din țară.

Poziția Acțiunii Române la adresa Ordonanței Guvernului nr. 31/2002 privind negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia este deosebit de tranșantă. Astfel, Nicador Zelea-Codreanu consideră că respectiva lege încalcă dreptul la liberă exprimare garantat de Art. 30, paragraful 1 din Constituția României: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. De altfel, membrii asociației au găsit o modalitate inedită de a-și face cunoscută poziția vizavi de Ordonanța mai sus citată: portul unei insigne prin care practic se neagă existența Holocaustului în România: o insignă tricoloră pe care se află desenată cu negru litera H, care este tăiată de două linii verzi.

Trebuie menționat faptul că Mișcarea Legionară, prin șeful acesteia, Șerban Suru, a luat poziție față de respectiva Ordonanță cu mult timp înainte de declarațiile făcute de Nicador Zelea-Codreanu, adresând chiar o scrisoare deschisă „Conducătorilor României”.

III.3. Noua Dreaptă

Noua Dreaptă (ND) s-a înființat în anul 2000, avându-l în frunte pe Tudor Ionescu. Militanții de la ND se consideră ca fiind singurii care au reușit să „proiecteze doctrina legionară în mileniul III”. De remarcat faptul că până la sfârșitul anului 2005 Noua Dreaptă avea filiale în mai mult de jumătate din județele țării.

Primul număr al revistei Noua Dreaptă a apărut în toamna lui 2000. Dintre articolele cele mai controversate publicate în paginile acestei reviste de-a lungul timpului am putea cita: Homosexualitatea azi, Opriți invazia păgână, Conspirația politicianistă, De ce țiganii nu sunt români, Care Holocaust?, Problema țigănească, Istoria este scrisă de învingători. De altfel, organizația condusă de Tudor Ionescu editează și alte publicații, precum Militant, care apare la Timișoara, sau Student!, revistă ce este editată la București, Timișoara și Iași.

Încă de la înființare Noua Dreaptă a avut legături cu grupări naționaliste din alte țări. Este de notorietate relația cu NPD-ul german condus de Udo Voigt. De altfel, la 21 iunie 2003 Noua Dreaptă a participat la constituirea Frontului Național European, care reunește mai multe formațiuni naționaliste din întreaga Europă: NPD (Germania), Bund Freier Jugend (Austria), England First (Anglia), Bloc Identitaire (Franța), Mouvement Nation (Belgia), PNR (Portugalia), Obraz (Serbia), NOP (Polonia) sau Slovenska Pospolitost (Slovacia). Alături de aceste grupări din Frontul Național European mai fac parte și La Falange (Spania), Forza Nouva (Italia) și Patriotiki Summahia (Grecia).

Ca simbol, Noua Dreaptă, nu a optat pentru „Gardul” legionar, ci pentru Crucea Celtică, aceasta fiind, in opinia liderilor organizației „unul dintre cele mai răspândite simboluri creștine, prezent în mii de biserici și în simbolistica populară a fiecărei națiuni europene”.

În ceea ce privește conducerea Noii Drepte, la sfârșitul anului 2005, președinte al organizației era Tudor Ionescu. Organizația are și doi vicepreședinți, Nicolae Calotă și Dan Ghiță, un secretar general, Claudiu Mihuțiu (acesta fiind, începând cu anul 2003 și responsabilul departamentului Relații Externe al ND), dar și un responsabil cu publicațiile (Goran Mrakici). Dintre departamentele Noii Drepte mai putem menționa Departamentul Studenți (condus de Iulian Cârstiuc din Galați) și Departamentul Internet (responsabil de buna funcționare a acestuia fiind George Bară din Timișoara). Remarcăm astfel o organizare rigoroasă a Noii Drepte, cu o structură clară și cu oameni responsabili pentru buna funcționare a diferitelor departamente ale organizației.

În privința acțiunilor organizate de ND, acestea au fost foarte numeroase. Astfel, pe 30 iunie 2000 militanții grupării au organizat un protest stradal în fața Senatului, împotriva legalizării homosexualității. In același an, pe 2 decembrie ei au organizat un marș memorial la Tâncăbești, locul asasinării întemeietorului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu.

În anul 2001, cei de la Noua Dreaptă au luat poziție vizavi de concesionarea minelor de la Roșia Montană., dar și față de așa-numita Liberty-Parade, considerând că aceasta constituia primul pas în deschiderea seriei manifestațiilor stradale ale homosexualilor în România, aceasta cu atât mai mult cu cât respectivul eveniment s-a desfășurat pe 22 iunie, zi considerată ca fiind „ziua mândriei homosexuale”. După modelul taberelor legionare din perioada interbelică, în vara lui 2001 Noua Dreaptă a organizat o „Tabăra Naționalistă” la Sighișoara, ce a avut drept scop principal promovarea imaginii organizației în rândul tinerilor aflați la tradiționalul festival ce se desfășoară în fiecare an în orașul transilvănean. Ca și în 2000, și în 2001 a avut loc marșul memorial în pădurea Tâncăbești, de data aceasta pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României.

În anul 2002, pe lângă „Tabăra Naționalistă” organizată în județul Brașov, o parte a membrilor ND, in frunte cu liderul organizației, Tudor Ionescu au participat la tabăra naționalistă europeană „Sword and Cross”, organizată de mișcarea naționalistă poloneză Narodowe Odrodzenie Polski (NOP). În vara aceluiași an militanți ai Noii Drepte s-au deplasat în Munții Apuseni unde au organizat o amplă demonstrație de protest împotriva corporației Eurogold Corporation care a concesionat exploatarea minelor de aur de la Roșia Montană. De asemenea, pe lângă marșul organizat în memoria lui Corneliu Zelea-Codreanu, deja devenit tradițional, Noua Dreapta a organizat, pe 9 martie 2002 un „Marș pentru Unitate Națională”, pe traseul Piața Revoluției – Piața Romană – Piața Victoriei – Piața Aviatorilor – Ambasada Republicii Moldova. Aici a fost citit un comunicat al ND, care avea titlul de Noua Dreaptă împotriva resovietizării Basarabiei, comunicat înmânat apoi unui atașat al ambasadei.

Anul 2003 a fost marcat pe plan internațional de intervenția Statelor Unite și a aliaților săi în Irak. Reacționând la acest eveniment,

„Organizația Noua Dreaptă a decretat sugestiv zilele de 27, 30, 31 martie și 1 aprilie „ZILELE REZISTENȚEI NAȚIONALE”. Manifestarea a constat în organizarea a 3 pichete de protest (în apropierea ambasadei americane) și a unui Marș pentru Pace pe traseul Piața Unirii – Piața Universității – Piața Romană – Piața Revoluției.”

Tabăra Națională a ND s-a desfășurat în vara lui 2003 la Zărnești, la poalele Masivului Piatra Craiului, iar la sfârșitul lunii noiembrie militanți ai organizației din întreaga țară au participat la cea de-a 5-a ediție a marșului organizat anual în memoria Căpitanului.

Pe plan extern, Noua Dreaptă și-a trimis reprezentanți la manifestarea organizată la Praga de gruparea naționalistă cehă Frontul Patriotic, cu ocazia Zilei Naționale a Republicii Cehe, dar și la Madrid, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la înființarea Falangei Spaniole. În plus, tot în 2003 ND a participat la Versailles la cea de-a doua ediție a „Sărbătorii Identității și Libertăților” și a semnat declarația comună de constituire a Frontului Național European, despre care am amintit anterior.

Anul 2004 a început pentru ND cu o vizită efectuată de o delegație a organizației la Madrid, la invitația Falangei Spaniole (10-11 ianuarie), prilej cu care a avut loc și o ceremonie de comemorare a eroilor legionari Ion Moța și Vasile Marin, căzuți pe front la Majadahonda pe 13 ianuarie 1937 în timpul Războiului Civil din Spania. La numai două luni de la întoarcerea din Spania, liderii Noii Drepte au primit în vizită la București pe Martin Michalcak, membru în Consiliul de conducere al organizației naționaliste slovace Slovenska Pospolitost, iar în 2 octombrie la Timișoara au sosit reprezentanți ai grupării austriece Bund Freier Jugend (Uniunea Tineretului Austriac).

De remarcat această întețire a raporturilor dintre Noua Dreaptă și organizațiile naționaliste din Europa. De altfel, pe 1 mai 2004 responsabilul ND pentru Relații Externe, Claudiu Mihuțiu a participat la marșul tradițional de la Berlin, organizat de NPD și dedicat Unității Naționale, ulterior acesta participând și la Universitatea de Vară a NPD și la cea de-a 39-a ediție a Academiei Politice ce s-a desfășurat in localitatea austriacă Feldkirchen, la inițiativa Grupării de Studii pentru Politica Democratică și cu sprijinul Uniunii Tineretului Austriac. În iulie 2004 Tudor Ionescu și Goran Mrakici (șeful filialei Timișoara a ND) au participat în Slovacia la reunirea organizațiilor naționaliste din Europa Centrală și de Est.

Anul 2004 a reprezentat și o înmulțirea a activităților Noii Drepte și pe plan intern. In acest sens am putea aminti campania împotriva mediatizării sărbătorii Valentine’s Day, în paralel cu acțiunile dedicate Zilei Îndrăgostiților la români, Dragobetele sau întâlnirea organizată de șeful filialei ND din Sibiu cu studenții și profesorii Facultății de Științe Politice a Universități „Lucian Blaga” din localitatea transilvăneană. Pe lângă aceste activități, au fost organizate și cele devenite deja tradiționale: Tabăra Națională a Noii Drepte (desfășurată între 5 si 8 august la Zărnești), și marșul comemorativ în memoria lui Corneliu Zelea-Codreanu.

În 2005, Noua Dreaptă a continuat să participe la diferite întruniri ale naționaliștilor europeni, demarând totodată o serie de acțiuni menite să atragă atenția opiniei publice românești asupra organizației. În acest sens, am putea enumera: solidarizarea cu studenții basarabeni din Timișoara, care au organizat pe 28 februarie un marș de protest împotriva „deciziei neconstituționale a Comisiei Electorale Centrale de la Chișinău de a deschide doar o singură secție de votare, la București, in vederea alegerilor din martie din Republica Moldova”; Campania națională „Anti-Valentine’s Day – Ieși din cireadă!”; campania de donare de sânge intitulată „Dă-ți sângele pentru țară, nu pentru interesele americane”; taberele de muncă din județele Galați și Timișoara; tradiționala Tabără Națională a Noii Drepte (desfășurată între 4 și 7 august în localitatea Lacul Roșu din județul Harghita) sau Marșul Memorial Corneliu Codreanu de la Tâncăbești, care s-a bucurat și de participarea unor reprezentanți ai grupărilor naționaliste din Franța și Suedia.

Acțiunea Noii Drepte care a ținut capul de afiș în 2005 a fost, cu siguranță, contra-manifestația organizată în București, pe 28 mai ca reacție la prima ediție a Paradei Homosexualilor din România. De altfel, cu această ocazie Tudor Ionescu, liderul ND, „a fost amendat de jandarmi cu 30 de milioane de lei, pentru „inițierea unei manifestații neautorizate” . De altfel această acțiune organizată de Noua Dreaptă a fost amplu comentată în presă, în publicații precum Evenimentul Zilei, Curentul, Libertatea sau Ziua.

În fine, 2005 a fost și anul în care liderii Noii Drepte au înființat prima formație de rock naționalist din România, Brigada de Asalt, care a lansat CD-ul O Românie naționalistă, dar și anul în care s-a înființat primul magazin naționalist din România, fiind vorba de un magazin online, de unde simpatizanții pot cumpăra literatură legionară, insigne, tricouri, șepci cu simbolul ND etc. Totodată Biroul de Presă al Noii Drepte anunța lansarea primului post de radio online – Radio Noua Dreaptă, care are drept obiectiv „promovarea muzicii populare românești, a cântecelor patriotice și a rockului identitar”.

CONCLUZII

Mișcarea Legionară a apărut în perioada interbelică ca o reacție la anumite realități istorice autohtone, precum pericolul comunist sau ponderea semnificativă a populației de origine evreiască în universități și în profesiunile liberale. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că o bună parte a politicienilor români din perioada respectivă erau rupți de mase, de realitatea din țară. În aceste condiții, Legiunea Arhanghelul Mihail, atât datorită carismei întemeietorului ei, cât și a faptului că a reușit să transmită populației un mesaj simplu și clar, pe care aceasta dorea să îl audă, a devenit cu adevărat o mișcare de mase. Totuși, condițiilor de ordin intern, li se adaugă și celor de ordin extern, în primul rând triumful extremei drepte în țări precum Germania sau Italia, ca și curentul european favorabil în perioada interbelică exacerbării naționalismului. Mișcarea Legionară a fost gândită de Corneliu Zelea-Codreanu ca fiind în primul rând o școală, și abia apoi un partid politic.

Doctrina legionară are la bază perceptele creștin-ortodoxe. Din punct de vedere politic, ea pare a fi susținătoarea unui regim politic autoritar. Totuși, în urma unor dezvoltări doctrinare ulterioare, aparținând în primul rând lui Horia Sima și Faust Brădescu, legionarismul a ajuns la un „modus vivendi” cu democrația. În plus, centrală în doctrina legionară este ideea creării unui „om nou”, om de o moralitate, credință și de un eroism exemplar. Acest „om nou” urma să fie rezultatul procesului de transformare al individului ca urmare a activității acestuia în cadrul cuibului.

După cel de-al doilea război mondial legionarii care au reușit să părăsească țara înainte de ocuparea acesteia de către trupele sovietice s-au stabilit în Occident, în țări precum RFG, Spania, Franța, Statele Unite sau Canada. Aici ei au continuat să își desfășoare activitatea, în primul rând prin publicarea a numeroase broșuri și cărți cu specific legionar. Totuși, nu lipsesc nici acțiuni directe împotriva regimului comunist instaurat la București, precum trimiterea de echipe legionare în țară, la ordinul lui Horia Sima, pentru ca membrii acestora să constituie grupuri de rezistență împotriva guvernului comunist.

În anii’50 se produce „marea ruptură” în rândul legionarilor, cele două curente care au luat naștere atunci – „codrenismul” și „simismul” (ultimul cu infinit mai mulți adepți) împărțind și astăzi lumea legionară în două mari tabere, aceasta în ciuda faptului că unitatea era văzută de Corneliu Zelea-Codreanu ca fiind cheia eventualului succes legionar.

După 1989 au existat numeroase tentative de „reînviere” a legionarismului în țară. Horia Sima le-a lăsat legionarilor din România o libertate totală de acțiune, considerând că aceștia sunt mult mai conștienți decât el de realitatea politică din România anilor’90. Cu toate acestea, Comandantul s-a interesat în amănunt de ceea ce se întâmpla în țară și a luat poziție vizavi de principalele probleme cu care se confrunta societatea românească imediat după evenimentele din decembrie 1989. Mai mult chiar, există voci care afirmă că, de fapt, Horia Sima ar fi vizitat de două ori România incognito, mai întâi în 1990 și apoi în 1992. Totuși acestea rămân doar niște simple ipoteze, neverificate, și care probabil nu vor fi confirmate sau infirmate total niciodată, în primul rând datorită faptului că cei care ar fi putut fi implicați în aceste evenimente sunt pe zi ce trece tot mai puțini.

Înființarea Uniunii Democrat Creștine, în ianuarie 1990, părea să fi dat legionarilor din țară un cadru legal de activitate. Totuși disensiunile din rândul UDC îi vor determina pe membrii legionari ai acestei formațiuni politice să înființeze un nou partid în 1992, Noua Românie Creștină. Cu această ocazie va începe să se facă remarcat cel ce avea să se impună drept noul conducător al Mișcării Legionare, Șerban Suru. În ciuda unui debut relativ promițător, Partidul Noua Românie Creștină nu a putut juca vreun rol cu adevărat important pe scena politică românească, în primul rând datorită noii rupturi care a apărut, între „bătrâni” și „tineri”. Aceștia din urmă, avându-l în frunte pe Șerban Suru hotărăsc trăirea legionarismului după „canoanele” interbelice și înființează familia de cuiburi Fapta, ce avea să fie în curând recunoscută de opinia publică ca fiind “adevărata Legiune”. Cei de la Fapta se vor impune ca atare datorită numeroaselor acțiuni desfășurate mai cu seamă în perioada 1995-2000: conferințe-dezbateri, tabere de muncă, conferințe de presă, editare de broșuri etc. În paralel, bătrânii legionari simiști, cei mai mulți foști membri ai Partidului Noua Românie Creștină, vor înființa Partidul „Pentru Patrie”, care se va dovedi a fi un nou eșec al încercării de reorganizare politică a Legiunii după 1989. Totuși, fundațiile Buna Vestire și Profesor George Manu, strâns legate de PPP, au contribuit în mod semnificativ, din punct de vedere cultural, la afirmarea legionarismului în spațiul public românesc postdecembrist.

De remarcat faptul că toate aceste inițiative au aparținut simiștilor, de departe gruparea mai numeroasă și mai puternică. De altfel, cei care au rămas alături de principalii contestatari ai lui Horia Sima (Ilie Gârneață, Vasile Iasinschi și Constantin Papanace) au fost mult mai puțin numeroși decât cei rămași fideli Comandantului. „Codreniștii” au început să se organizeze cu adevărat în țară abia în 1999, la inițiativa lui Nicador Zelea-Codreanu. Acesta a înființat câteva cuiburi, a adunat în jurul său câțiva bătrâni legionari anti-simiști și a organizat un Senat Legionar, după modelul celui înființat de unchiul său în perioada interbelică. În plus, nepotul Căpitanului a pus și bazele asociației Acțiunea Română, care a luat naștere în anul 2000. Pe lângă bătrâni legionari nostalgici, din această organizație fac parte și câțiva tineri entuziaști.

Alte grupări care au dorit să se prezinte opiniei publice drept succesoare ale Mișcării Legionare înființate de Corneliu Zelea-Codreanu în perioada interbelică au fost, așa cum am văzut, Mișcarea Pentru România, rezultată în urma evenimentelor din Piața Universității din 1990 și condusă de controversatul Marian Munteanu, precum și Noua Dreaptă. Această din urmă organizație, avându-l în frunte pe Tudor Ionescu a reușit să atragă în rândurile sale un număr destul de important de tineri, în special din marile centre universitare (București, Timișoara, Cluj, Iași). În plus, este recunoscută ca principală forță cu adevărat naționalistă din România de mai multe grupări similare de peste hotare (cele mai importante fiind, fără îndoială, NPD-ul german și Falanga spaniolă). De altfel, după o perioadă în care cea mai vizibilă organizație de orientare legionară din România a fost chiar Legiunea Arhanghelul Mihail, condusă de Șerban Suru, în ultimii doi ani, Noua Dreptă, în primul rând datorită militantismului membrilor, dar și al existenței unor surse de finanțare bogate (probabil de proveniență externă – cel puțin aceasta este una dintre ipotezele care circulă în mediile legionare, o alta fiind aceea legată de apropierea dintre anumiți membrii ai ND de patronul echipei de fotbal Steaua București și totodată președinte al Partidului Noua Generație, George Becali, personaj de altfel cunoscut pentru simpatiile sale legionare) au propulsat-o în centrul atenției mass-mediei și opiniei publice.

Prezentarea evoluției Mișcării Legionare în postcomunism, dar și a altor grupări care își revendică aceeași origine ideologică, a permis să avem o perspectivă largă asupra unei zone marginale, însă nu lipsită de importanță a vieții politice românești. În ciuda unor idei preconcepute pe care le putem avea asupra „fenomenului legionar”, și a unor „păcate” săvârșite de Legiune în trecutul său, trebuie să recunoaștem că cei care au continuat după 1989 „aventura politică” începută de Corneliu Zelea-Codreanu în perioada interbelică s-au manifestat în cadrul celei mai perfecte legalități. Este imperios necesar, în cadrul studiului de față, punctăm această caracteristică a legionarismului postcomunist. În aceste condiții, în opinia mea, nu putem vorbi de faptul că diferitele grupări de orientare legionară ar reprezenta o amenințare la adresa stabilității democrației din România.

De remarcat faptul că la aproape 80 de ani de la înființarea de către Căpitan și după zeci de ani de denigrare, mai mult sau mai puțin justificată, Legiunea Arhanghelul Mihail și doctrina legionară par încă a fi capabile să joace un rol pe scena politică românească, însă numai dacă anumite probleme, cu care legionarii s-au confruntat după 1989 vor dispărea în viitorul apropiat.

Principala problemă pentru diferitele grupări ar fi, în primul rând, lipsa acută de fonduri, într-o lume politică în care resursele financiare joacă un rol vital în succesul unei acțiuni politice. Noua Dreaptă pare a fi rezolvat, cel puțin parțial, acest neajuns. De departe, dintre toate grupările analizate în această lucrare tinerii de la ND se situează cel mai bine din punct de vedere financiar. De unde le provin fondurile? Putem numai bănui că apropierea de NPD-ul german, ca și de alte grupări de extremă dreapta din Occident, poate avea ca motiv, pe lângă afinitățile ideologice și considerente de ordin financiar, așa cum am mai precizat de altfel și anterior.

În al doilea rând, dezbinarea care domnește în lumea legionară (putem vorbi de „simiști” și „codreniști”, de legionari „bătrâni” și de „neo-legionari” mai tineri, de legionarii din exil și de cei din țară, sau de legionarii ortodocși și cei greco-catolici) a constituit un alt factor al neputinței legionarilor de a se impune ca o forță politică după 1989. Aceasta, în ciuda faptului că, așa cum am arătat mai sus, întemeietorul Gărzii de Fier punea cel mai de seamă preț pe unitatea lumii legionare. Din păcate pentru ei, majoritatea celor care au încercat să ducă mai departe stindardul Legiunii după 1989 au pus de cele mai multe ori mai presus de unitatea legionară ambiții și orgolii personale, care nu au făcut decât să dăuneze grav cauzei comune.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie generală

a) Lucrări dedicate extremei drepte europene și spațiului politic european

ALLARDYCE, Gilbert (editor), The Place of Fascism in European History, Englewood Cliffs, N.J., Prentice-Hall Inc., 1971.

BOBBIO, Norberto, Dreapta și stânga. Rațiuni și semnificații ale unei diferențieri politice, Traducere din italiană de Michaela Șchiopu, Cuvânt înainte de Aurelian Crăiuțu, Editura Humanitas, București, 1999.

DELZELL, Charles F. (editor), Mediterranean Fascism, 1919-1945, The Macmillan Press Ltd., New York, Toronto, Dublin, Melbourne, Johannesburg, Madras, 1970.

FURET, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Editura Humanitas, București.

FURET, François, Ernst NOLTE, Fascism și comunism, Traducere de Matei Martin, Prefață de Mircea Martin, Editura Univers, București, 2000.

GREGOR, A. James, The Ideology of Fascism, The Free Press, New York, Collier Macmillan Limited, London, 1969.

HALPERIN, S. William, Mussolini and Italian Fascism, D. Van Nostrand Company, Inc., Princeton, New Jersey, Toronto, New York, London, 1964.

KERSHAW, Ian, The Nazi Dictatorship. Problems and Perspectives of Interpretation, Edward Arnold, London, 1985.

LARSEN, Stein Ugelvik (editor), Fascism outside Europe. The European Impulse against Domestic Conditions in the Diffusion of Global Fascism, Social Science Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 2001.

LAYTON, Geoff, Germania: Al Treilea Reich, 1933-45, Traducerea: Corina Popa, Editura All, București, 1997.

MAISONNEUVE, Jean-Louis, Extrema dreaptă pe divan. Psihanaliza unei familii politice, Traducere de Nadia Farcaș, Editura Polirom, Iași, 2002.

MANN, Michael, Fascists, Cambridge University Press, 2004.

MOOSE, George (editor), International Fascism: New Thoughts and New Approaches, SAGE Publications, London and Beverly Hills, 1979.

O’SULLIVAN, Noël, Fascism, J.M. Dent & Sons Ltd., London and Melbourne, 1983.

PAYNE, Stanley G., Falange. A History of Spanish Fascism, Standford University Press, Standford, California, 1962.

PAYNE, Stanley G., Fascism in Spain. 1923-1977, The University of Wisconsin Press, 1999.

ROBSON, Mark, Italia: liberalism și fascism, 1870-1945, Traducerea: Mihaela Mazilu, Editura All, București, 1997.

ROGGER, Hans, Eugen WEBER (coordonatori), Dreapta europeană. Profil istoric, Traducere de: Margareta Boacă, Fraga Cusin, Mihaela Dumitrescu, Mihai Moroiu, Ileana Osiceanu, Marie-Jeanne Todoran, Editura Minerva, București, 1995.

WISKEMANN, Elizabeth, Fascism in Italy: its Development and Influence, Macmillan, London, Melbourne, Toronto, St Martin’s Press, New York, 1969.

b) Lucrări dedicate spațiului politic românesc

BARBU, Daniel, Politica pentru barbari, Editura Nemira, București, 2005.

GALLAGHER, Tom, Democrație și naționalism în România, 1989-1998, trad. din lb. engleză de Simona Ceaușu, Editura All, București, 1999.

GALLAGHER, Tom, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Traducere din engleză de Mihai Elin, Delia Răzdolescu, Horia Barna, Editura Humanitas, București, 2004.

LIVEZEANU, Irina, Cultură și naționalism în România Mare 1918-1930, trad. din engleză de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 1998.

MÜLLER, Florin, Metamorfoze ale politicului românesc. 1938-1944, Editura Universității din București, București, 2005.

SCURTU, Ioan, Istoria României, 1918-1940, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.

TISMĂNEANU, Vladimir, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Traducere de Magda Teodorescu, Postfață de M. Steven Fish, Editura Polirom, Iași, 1999.

VOICU, George, Teme antisemite în discursul public, Editura Ars Docendi, 2000.

Lucrări de specialitate

ANDREESCU, Gabriel, Extremismul de dreapta în România, Centrul de Resurse Pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003.

CODRESCU, Răzvan, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, București, 2001.

HEINEN, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, Traducere din germană de Cornelia și Delia Eșianu, Editura Humanitas, București, 1999.

LEPĂDATU, Adrian Gabriel, Mișcarea legionară: între mit și realitate, Editura Cartier, Chișinău, 2005.

NAGY-TALAVERA, Nicholas M., The Green Shirts and the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover Institution Press, Stanford Univeristy, Standford, California, 1970.

ORNEA, Zigu, Anii Treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995.

VEIGA, Francisco, Istora Gărzii de Fier, 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, Traducere de Marian Ștefănescu, Ediția a 2-a, Editura Humanitas, București, 1995.

WEBER, Eugen, Dreapta Românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.

Scrieri legionare

BRĂDESCU, Faust, Viziunea integrală a Revoluției Legionare, Trad. din limba franceză de Mădălina Martin, Editura Majadahonda, București, 1997.

DERDENA, Mihai Stere, Suflete de crin și caractere pilduitoare (treizeci de evocări), Editura Elisavaros, București, 2004.

GULEȘ, Ovidiu, Mort sau viu. O carte pentru tânărul român, Editura Gordian, Timișoara, 1994.

IONESCU, Nae, Fenomenul legionar, Cu o introducere de Constantin Papanace, Editura Antet XX, București, 1993.

MARIN, Vasile, Crez de generație, Cuvânt înainte de Corneliu Z.Codreanu, Prefață de Nae Ionescu, Biografia lui Vasile Marin de Mihail Polihroniade, Ediție îngrijită și Postfață de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, București, 1997.

MILCOVEANU, Șerban, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, Biblioteca Învierea, nr. 7, 1996, vol. I-II.

PAPANACE, Constantin, Spre o democrație social creștină, Editura Brumar, 1994.

PAPANACE, Constantin, Stilul legionar de luptă. Concepția tactică a Căpitanului, Editura Lucman, București, 2004.

SIMA, Horia, Antologie Legionară. Opera publicistică, Selectată și îngrijită de Victor Corbuț, Revizuită și tipărită de Traian Golea, Colecția Omul Nou, Miami Beach, Florida, 1994, vol. III.

SIMA, Horia, Doctrina Legionară, Ediția a II-a, Studiu introductiv de Mircea Nicolau, Ediție îngrijită de Radu-Mihai-Vlad, Editura Majadahonda, București, 1997.

SIMA, Horia, Era Libertății. Statul Național-Legionar, Editura Mișcării Legionare, Madrid, 1982, vol. I-II.

SIMA, Horia, Istoria Mișcării Legionare, Traducere din limba franceză de Valeriu Neștian, Editura Gordian, Timișoara, 1994.

SIMA, Horia, L’Ordre Naturel du Monde. Christianisme. Nationalisme. Démocratie, Editura Mișcării Legionare, Madrid, 1992.

ZELEA-CODREANU, Corneliu, Cărticica Șefului de Cuib, Tipografia C.S.m.c., București, 1933.

ZELEA-CODREANU, Corneliu, Doctrina Mișcării Legionare-prezentare concisă – Restituiri Istorice, Editura Lucman, București, 2003.

ZELEA-CODREANU, Corneliu, Pentru legionari, vol.I, Ediția a IX-a, Colecția Document, Editura Scara, București, 1999.

***, Cronologie Legionară, Colecția Omul nou, Miami Beach, 1992.

***, Să ne pedepsim conducătorii, Ediția I, Editura Mișcării Legionare, București, 2000.

Scrieri pro-legionare

COJA, Ion, Legionarii noștri, Editura UMC, București, 2001.

EVOLA, Julius, Naționalism și asceză. Reflecții asupra fenomenului legionar, Cu un studiu introductiv de Claudio Mutti, Traducere de Florin Dumitrescu, Ediție îngrijită de Vasile A. Marian, Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, 1998.

FORESTER, C.W., Fenomenul legionar, Editura Studii Istorice Românești, Florida, 1999.

Memorii, jurnale

BOILĂ, Zaharia, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare, Biblioteca Apostrof, Colecția Scrinul Negru, Cluj-Napoca, 2002.

SEBASTIAN, Mihail, Jurnal: 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Prefață și note de Leon Volovici, Editura Humanitas, București, 1996.

Colecții de documente; Documente

TRAȘCĂ, Ottmar, Ana-Maria STAN, Rebeliunea legionară în arhive străine (germane, maghiare, franceze), Editura Albatros, București, 2002.

Constituția României, Ediția a II-a, Monitorul Oficial, București, 2003.

SCURTU, Ioan, Cristian TRONCOTĂ, Natalia TAMPA, Dragoș ZAMFIRESCU, Ion BUCUR, Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluție. 1919-1927, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1996.

***, Dosar Horia Sima (1940-1946), Ediție critică, repere cronologice și note de Dana Beldiman, Studiu introductiv de Gheorghe Buzatu, Editura Evenimentul Românesc, București, 2000.

***, Pe Marginea Prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, Editura Scripta, București, 1992, vol. I-II.

Publicații

Adevărul, 1994-1995, 1999, 2002.

Buna Vestire, 1937.

Cronica Română, 1994-1995.

Curentul, 2005.

Curierul informativ al partidului „Pentru Patrie”, 1995-1999.

Curierul Național, 1994-1995.

Cuvântul Legionar, 2003-2005.

Dilemateca, 2006.

Dimineața, 1996.

Evenimentul Sibian, 1995.

Evenimentul Zilei, 1994-1995, 1997, 2005.

Gazeta de Vest, 1993-1995.

Jurnalul Național, 1994, 1999.

Libertatea, 1995, 2005.

Militant, 2003-2005.

Mișcarea, 1994-1995.

Noua Dreaptă, 2000-2004.

Obiectiv Legionar, 2003-2005.

Oglinda, 1995.

Puncte Cardinale, 2004-2005.

Revista 22.

România Liberă, 1992.

Rost, 2003-2005.

Steaua Polară, 1998.

Student!, 2004-2005.

Tinerama, 1992.

Tineretul Liber, 1992, 1994.

Țara și Exilul, 1990.

Ziua, 1994-1995, 2000, 2005.

Zona interzisă, 2006.

Surse electronice

htpp://procespolitic.uv.ro.

www.actiunea-romana.com.

www.aleg-ro.org.

www.cdep.ro.

www.ce-review.org.

www.fgmanu.net.

www.gardianul.ro.

www.kappa.ro

www.miscarea.com.

www.nouadreapta.org.

www.politics.rol.ro.

www.radionouadreapta.com.

www.realitatearomaneasca.ro.

www.rferl.org.

www.romfest.org.

www.ziua.ro.