Miscarea Feminista Si Problematica Discriminarilor de Gen

Comunicare

Miscarea Feminista Si Problematica Discriminarilor de Gen

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Suntem bărbați și suntem femei, suntem ființe și elemente gregare care sunt deprinse din modul în care ne sunt modelate înclinațiile și aspirațiile, comportamentul nostru genuin, unic fiind marcat instinctual, astfel încât să poată dobândi certitudinea faptului că vor fi acceptate în structurile supra-ordonate ale societății, și mai apoi, aceea a integrării lor totale în cadrul social. Această încadrare ajunge să se constituie ca și renunțare prin acceptarea de a ne conforma în rolul care ne este dat, de a primi ceea ce ni se dă fără a pune la îndoială calitatea a ceea ce primim, precum și faptul de a nu încerca să schimbăm ordinea lumii în virtutea ideii că lucrurile se gasesc întocmai așa cum ar trebui să fie.

Renunțăm la idei, pentru că odată verbalizate, devin mult prea îndrăznețe pentru a fi puse în practică într-o societate izolată, cu principii de mult formulate și naturalizate și renunțăm la drepturi pentru că așa ni se spune, tacit sau explicit, că nu suntem îndreptățiți, aceasta din cauza lui X, Y, Z, oricare ar fi X, Y sau Z, încetând astfel, să ne revendicăm recunoașterea unor capacitatăți care ne-ar putea repoziționa social.

Inegalitatea de gen a dominat de-a lungul istoriei și încă domină diversele sectoare ale vieții sociale și private, întrucât, chiar dacă femeia a obținut ceea ce a fost mai greu și anume dreptul la vot, accesul la educație și accesul în diverse profesii și meserii, mai rămân de înfruntat concepțiile tradiționale, sexiste și stereotipe la adresa reprezentatelor celui “de-al doilea sex”, judecăți care au eșuat în incercarea de a se schimba cu aceeași repeziciune cu care s-a definit mișcarea lor în spațiul public. Chiar și filosofii antici au stabilit norme superioare și au atribuit masculinității calități superioare, sprijinindu-se pe o serie de prejudecăți masculine legate de caracterul inferior al femeii. Pornind de la ideea corporalității bărbătești ca simbol al puterii, scrierile filosofice medievale s-au axat mai mult pe explorarea și amplificarea defectelor femeii, conflictul între sexe culminând cu cea mai gravă eugenie pe criteria de sex din istoria gândirii. În societate, se perpetuează un discurs văzut prin prisma “sexului slab”, context în care femeia este una apolitică, persistând deci, o stereotipizare a valorilor sociale care se află în concordanță cu o barieră în calea accesului la slujbe mai bine plătite decât cele dominate de femei care ocupă locuri de muncă mai slab plătite. Această ideologie trebuie explicată, în contextul în care femeile au fost percepute încă de la începutuile istoriei, dintr-o perspectivă preponderent negativă. Imaginea semnificativă care regla prezența femeii în societate la acea data pare a fi fost aceea de “soție, mamă, administratoarea casei”.

Astfel, conștiința publică, la nivelul ei cel mai sensibil, începe să caute o acomodare cu perspectiva unor noi roluri pe care femeia și le-ar putea însuși în spațiul extra-familial. În contextul în care, se considera că femeile ar fi apte pentru unele profesii intelectuale și ar trebui să primească o bună instrucție, se afirma formal că emanciparea femeilor este o problemă importantă, dar nu a prezentului, ci a viitorului ei.

Secolul al XIX-lea a trait cu certitudinea inferiorității intelectuale a femeii, justificând interdicția participării acesteia la viața politică. Evenimentele noi și atacurile de la tribună ale imaginii femeii, transformă subiectul femeie într-un factor perturbator, întrucât aceasta ripostează la excomunicările la care erau supuse în mod traditional și încep sa se simtă incomod la limitarea numărului de opțiuni ale referinței culturale. Așadar, epoca modernă marchează o reîntoarcere la corporalitate, conectând nașterea și evoluțiia statului la problematica feminismului. Este limpede că raportul cu statul a avut valențe negative, considerându-se că funcția femeii trebuie să rămână strict procreativă, întrucât, ea ar atrage ruinarea statului dacă ar ajunge să guverneze. În plan secund, trecerea femeii ca element al dezbaterii generale asupra opoziției între corp și suflet, pasiune și rațiune, s-a concretizat în prezența puterii feminine, care trebuie neutralizată prin puterea mariajului, un mijloc la îndemână de a o ține ulterior în interiorul căminului. Discursul modern este marcat totodată, și de repere relative disjuncte: femeile sunt vinovate că acceptă dominația bărbaților.

Așadar, prezenta lucrare are drept scop o analiză complexă a particularităților rolurilor pe care le ocupă problematica de gen și reprezentarea identitară feminină în cultura română, precum și definirea unor repere pentru formularea de politici publice, văzute prin prisma emancipării mentalului feminine. O analiză a calității democrației românești presupune sondarea unor realități cotidiene mai profunde, context în care configurația relațiilor de gen, este urmărită pe diferite paliere sociale și considerată un indicator relevant al gradului de modernizare și democratizare al unei societăți care se axează pe mentalul colectiv și dinamica relațiilor inter-umane. Analiza dinamicii relațiilor de gen care se află sub semnul egalității și al parteneriatului, presupune o clarificare a sensurilor conceptului de egalitate, precum și o nuanțare a acestora, în acest orizont al discursului, în care este necesar să aflăm răspunsuri unor înrebări precum: ce fel de egalitate dorim să instituim in planul vieții sociale? Care este egalitatea de facto pe care o putem identifica sau consolida în societățile europene actuale? Dacă ne întrebăm cum ajunge să se modeleze realitatea socială, interpretată, de altfel, eronat și utilizată în scopuri egoiste, trebuie să vedem mai întâi care sunt bazele acestei discriminări de gen și cum trebuie aceasta înțeleasă prin raportarea la aspectul politic intrinsic societății și cum ar trebui formulate această ipostază a relațiilor de gen.

Motivația alegerii acestei teme stă la baza concepției că discriminarea de gen reprezintă o problemă socială și structurală, care afectează în diferite grade, toate celelalte aspecte ale vieții sociale, fie ele fizice, familiale, culturale, economice, psihologice, juridice. Astfel că, discriminarea de gen se referă în primul rând, la relațiile de putere care se stabilesc între sexe, ca mai apoi aceasta să se înființeze într-o altă arie de instațe ordonatoare, care conduc la egalitatea și inegalitatea de gen, raportul public-privat al relației feminin-masculin, precum și caracterul instituțional al acestei distincții. Precum afirma și Pierre Bourdieu în Dominația Masculină, corpul este întotdeauna cel care “construiește diferența dintre sexe biologice în conformitate cu principiile unei viziuni mitice ale lumii, înrădăcinate în relația arbitrară de dominație a bărbaților asupra femeilor, înscrisă ea însăși, împreună cu diviziunea muncii, în realitatea ordinii sociale”.

Trebuie menționat că mecanismul cultural de destinare a genului are loc în momentul când se naște un copil, prin întrebarea ce este, fată sau băiat? Răspunsul la această întrebare este bazat pe sexul biologic al noului născut, care atrage o serie de ritualuri, comportamente și așteptări diferențiate din partea familiei, bisericii, școlii și a societății în general, întrucât cuvântul, limbajul, reprezintă marca cu privire la semnificația sexului și a inaugurării genului.

Fiecare persoană recunoaște o alta doar privind-o, iar așteptările sunt bine cristalizate. Spre exemplu, dacă te naști astăzi în România fată, atunci începând cu a doua zi ai toate șansele să ți se înțepe urechile pentru cercei, să primești păpuși și truse pentru machiat sau înbrăcăminte de culoarea roz. Ai toate șansele să devii profesoară, secretară, doctor, dar nu chirurg, decât tractoristă, președintă de țară sau guvernatoarea Băncii Naționale, iar dacă vei fi jucătoare profesionistă de tenis, cu siguranță vei câștiga mai puțin decât bărbații la marile lor turnee. Poate chiar, în medie, te vei căsători mai devreme decât bărbații și vei petrece mai multe ore în bucătărie decât ei și vei fi mai expusă violențelor domestice .

Dacă te naști băiat, atunci în niciun caz rozul nu va fi printre culorile garderobei tale, și deși, vei primi un nume bărbătesc, mașinuțe, roboți, vei fi dat de mic la sport și vei avea mai mare libertate de mișcare decât fetele, vei trăi în medie mai puțin decât ele, dar în același timp, nu vei fi bine văzut dacă plângi, iar în medie, vei avea mai mari șanse decât femeile să ajungi la închisoare sau în poziții de conducere, ori să pierzi custodia copiilor în caz de dicorț. Există diferențe biologice incontestabile între cele două sexe, întrucât doar femeile pot da naștere la copii sau sa alăpteze, pe când majoritatea bărbaților au o forță musculară mai mare decât a femeilor.

Cu toate acestea, identificarea sau autoidentificarea identității de gen, a unei personae ca fată/femeie ori băiat/bărbat este saturată de semnificații sociale și este un bun mijloc de a categorisi oamenii, primind în schimb o etichetă care îți prescrie comportamente, atitudini, așteptări și nu descrie doar realitatea. Această etichetă este pusă inițial pe baza organelor genitale, a aspectului exterior, fiind prima identitate pe care o primim pe lume, ca mai apoi această etichetă biologică să devină în ritm alert, una socială care produce iluzii și care pune accent mai mult pe diferențe, decât pe asemănări.

Genul implică astfel, activitățile și creațiile subiectului, afectivitatea și întelectualitatea sa, limbajele, valorile, concepțiile, fanteziile și imaginarul, dorințele sale, precum și identitatea individului sau perceperea sinelui, a actelor, a corporalității, a simțului la apartenență și la similtitudine, a sensului eului și a unicității și stării existenței sale în lume. Bineînțeles că genul implică și bunurile materiale și simbolice pe care individul le posedă, cum ar fi resursele vitale, locul și spațiul acestuia în lume, capacitatea sa de a de dezvolta și de a relaționa cu ceilalți subiecți, puterea, prestigiul și statusul, poziția ierarhică, condiția politică, oportunitățile și limitele care îî sunt impuse subiectului în cadrul social. Luând în calcul aceste aspecte, genul ajunge să reprezinte o sumă de concepții “elaborate social și cultural, cu privire la diferența bărbat/femeie, la puterea și inegalitatea care structurează reproducerea acestor diferențe în practicile instituționalizate ale societății”.

Diferențele dintre femei și bărbați au fost abordate în termeni de diferențe naturale sau biologice și nicidecum de inegalități. Pentru a marca distincția dintre cele două sexe este necesar să punem accentul pe mecanismele sociale complexe prin care diferențele se transformă de fapt în inegalități și pe inventarea conceptului de gen care operează cu distincția sex-gen. Argumentul principal pentru tratarea femeilor ca inferioare intelectual și dependente economic, politic și moral a fost derivate așadar, din diferențele biologice, iar pentru că femeile au experiențe diferite față de barbați precum sarcina, nașterea, alăptarea, sistemele culturale patriarhale au considerat că ele sunt mai aproape de animalitate și natură decât de spirit și cultură. Astfel, femeile nu pot conduce bărbații, așa cum nici trupul nu poate conduce mintea, întrucât accesul lor la educație, proprietate, profesii, cunoaștere și drepturi politice a fost dramatic restricționate. Cu câteva excepții precum Noua Zeelandă, Țările Scandinave, Australia, Statele Unite, Anglia, drepturile femeilor au fost intr-adevăr recunoscute și au putut fi exercitate în ultimii 70 de ani ai istoriei. Astfel că, doar de atunci femeile au putut lucra, studia, vota și chiar participa la decizii.

Eliminarea discriminărilor după criteria de sex, vizibile sau discrete, rămâne una dintre condițiile necesare pentru construirea unei societăți echitabile. În condițiile extinderii Uniunii Europene, România are de ales între a păstra modelul societății tradiționale, arhaice, acolo unde bărbatul avea sarcina de a procura resursele financiare ale familiei, în timp ce femeia se preocupa educarea copiilor și de întreținerea gospodăriei ori de a integra într-un spațiu reglementat de standardele civilizației occidentale moderne și ale democrației. Voi evidenția în cele din urmă, faptul că perspectiva de gen năruie concepția liberală și idealistă conform căreia egalitatea sexelor proclamată în diverse mituri culturale și stabilită prin lege, corespunde realității sociale cotidine, întrucât se face posibilă înțelegerea faptului că miturile culturale, legile și normele exprimă în diferite maniere diverse fapte partial existente, fapte trecute sunt reprezintate de necesități și dorințe de egalitate, reprimate sau subordinate altor necesități.

În lucrarea de față îmi propun așadar, să ofer o imagine de ansamblu a mișcării feministe, a originilor acesteia, precum și impactul generat de inegalitățile de gen asupra gândirii politice. Ipoteza de la care am demarat cercetarea în cadrul lucrării de licență Mișcarea feminist și problematica minorităților de gen are drept scop analiza complex a particularităților rolurilor de gen, precum și definirea unor repere pentru formularea unor politici publice, care au vizat emanciparea mentalului feminine.

Ca o consecință direct a ipotezei și scopului lucrării, am sstructurat lucrarea în trei capitole cu subcapitole, capitolele intitulându-se: Drepturile omului care încearcă să evidențieze istoria accesului femeilor la drepturile politice, Feminismul și evoluția sa istorică în societate prin analiza reprezentării identitare feminine în viața socială, precum și Genul și societatea, prin prisma unor repere care să vizeze emanciparea menatlului feminine în parametrii spațiului socio-cultural, contruit pe baza de victimă, în relația cu bărbatul.

Primul capitol al lucrării de față intitulat Drepturile omului are în vedere istoria accesului femeilor la drepturi politice, de la începuturi și până în perioada actuală, atunci când drepturile politice și civile reprezintă o certitudine și nu un deziderat. Mișcările feministe se îndreaptă către activism diferit, una dintre cele mai importante scopuri ale feminismului contemporan fiind impunerea drepturilor femeii ca un element stabil al drepturilor universal ale omului. Ideea centrală al acestui capitol este aceea că drepturile femeii ar trebui să se ridice mult peste tradițiile culturale și religioase.

Ținând cont de faptul că primii pași făcuți pentru implementarea drepturilor femeii au luat avânt odată cu Convenția penntru eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, din anul 1979, prin Constituțiile și legiile statelor semnatare ale documentului, au fost introduse pentru prima dată, soluții împotriva discriminării bazate pe sex. După două decenii mai târziu, la cea de-a patra Conferință Internațională a Femeilor din cadrul Organizației Națiunilor Unite de la Bejing din anul 1995, a fost adoptată o declarație de maxima importanță în ceea ce privește drepturile femeilor. Cu toate acestea, mișcările feminist la nivel mondial, pot apela astăzi la Declarația de la Bejing, sau la Platforma de Acțiune, document aprobat în contextul aceleeași confeințe. Astfel, se declară că drepturile femeii nu sunt altceva decât drepturi ale omului, prin care femeile pot cere guvernului țărilor lor să ia măsuri împotriva oricăror forme de discriminare care au loc în planurile societății.

Așadar, dacă se încearcă orice fel de abordare istorică în statutul juridic al femeii, se poate observa cu ușurință că emanciparea femeii în România se aseamănă cu mișcarea de emancipare a femeilor din țările care dețin cea mai veche tradiție democratică. Întrucât realitatea este foarte departe de principiile consacrate prin lege, în noile condiții sociale ale femeii, aceasta duce o misiune grea în a face față reținerii în încercarea de a-si căpăta poziția socială care I se cuvine în lumea contemporană.

În ceea ce privește cel de-al doilea capitol intitulat Feminismul și evoluția sa istorică în societate, acesta urmărește să evidențieze procesul istoric al emancipării femeilor care s-a desfășurat extrem de lent de-a lungul a sute de ani, pentru a se accelera extraordinar în cursul secolului trecut. Adevărata emancipare a fast obținută grație angajării curajoase a femeilor în lupta pentru obținerea drepturilor sociale și politice, întrucât în ultima sută de ani, acestea au dobândit dreptul la proprietate, instrucție, muncă salarială, vot, la controlul asupra propriului corp. Mișcarea femeii pentru libera dezvoltare nu se poate concepe în afară de participarea ei la viața de conducere, pentru a-și da singură norme la viață. Această mișcare abia estompată înaintea războiului lumii, al militarismului secolului al XX-lea aduce închegarea definitivă.

Cazul particular al Europei Centrale și de Est cu privire la viața politică, precum și la caracteristicile României, ca stat aflat în această zonă și evoluțiile perioadei interbelice, precum și în communism și după câștigarea democrației fac obiectul celui de-al doilea capitol, prin prisma subcapitolului intitulat Femeile din România în căutarea emancipării sociale și politice.

În cel de-al treilea capitol al lucrării, intitulat Genul-terenul unor perpetue pendulări, are drept subiect genul, prin relevarea diferenței sex și gen, prin procesele de formare și învățare a stereotipurilor de gen, precum și analiza relației acestuia cu viața socială. Astfel, am încercat să evidențiez persistența reprezentărilor asimetrice de gen și a stereotipurilor devaloriatoare care produc efecte multiple în planul vieții sociale și politice, a vieții publice și private. Acest respect față de celălat dintre noi prezintă o erodare a solidarității umane și un sentiment de “război al sexelor”. Încercând să reconstitui traseul egalității de gen, am conștientizat faptul că prin educația parteneriatului de gen, și anume educația civică și educația pentru o societate democratică , dar totodată, și prin politici publice, se pot produce schimbări semnificative în planul valorilor, al mentalităților și al comportamentelor sociale. Abordând astfel, problematica inegalităților de gen, am făcut referire la cele două perspective sociologice care țin de: obligațiile și îndatoririle pe care le dețin cele două sexe în sfera societății; repartizarea care poziționează bărbații în rândul celor puternici din punct de vedere fizic, în timp ce femeile posedă un simț mult mai practic și dezvoltat al responsabilității cu privire la creșterea copiilor.

Se poate spune că în societățile premoderne, femeia era reprezentată ca fiind sursa reproducătoare a societății, întrucât în absența acesteia societatea ar avea numai de suferit. Această poziționare a femeii și a bărbatului în viața politică și socială se datorează ideei conform căreia bărbatul este mai ușor de înlocuit în condițiile în care acesta nu poate nu poate da naștere copiilor pentru a determina creșterea numărului de indivizi ai societății. Astfel că, femeii îi reveneau sarcinile mai ușor de realizat, iar bărbatului îi reveneau îndatoririle care implicau un effort fizic mai mare. În vederea acestui capitol, am constatat așadar, că existența rolurilor de gen plasează fiecare grup în societate în vederea obținerii și menținerii dominației asupra celuilalt. Se poate spune că realitatea cotidinaă a femeilor văzută prin dimensiunea discriminărilor de gen, eset influențată într-o măsură semnificativă de viața politcă, fapt ce determină în general, poziționarea omului în societate, indiferent că e femeie sau bărbat.

Așadar, prin evidențierea acestui subiect privit din perspectiva discriminărilor de gen și cea a politicului, subiect care trebuie înțeles ca marcă a realității personale care se regăsește în modul în care le sunt recunoscute sau nu drepturile și calitățile celor două sexe. Chiar dacă femeile au fost percepute încă de la începutuile istoriei dintr-o perspectivă preponderant negativă, sprijinindu-se pe o serie de prejudecăți masculine, luând în considerare fiecare secol până la epoca modernă, putem observa că într-o primă fază aceasta este marcată de o reîntoarcere la corporalitate conectând problematica femininului la nașterea și evoluția statușui.

Cum participarea femeilor în politică este rezultatul unor strădanii și dezbateri de secole privind recunoașterea și acordarea de drepturi egale femeilor și bărbaților, am considerat că lucrarea de fașă trebuie să conțină o trecere în revistă a teoriilor politice construite de-a lungul timpului în jurul acestui subiect, prin prisma filosofielor Jean-Jeacques Rousseau și John Stuart Mill, cât și consemnarea mișcărilor feminist cu diferite valuri și abordări care privesc conceptele politice fundamentale precum dihotomia sfera publică versus sfera private, cetățenia, reprezentarea politică.

Conchid cele trei capitole ale lucrării de față, prin încercarea de a reliefa conexiunea femeii cu statul, conexiune care a avut implicit valențe negative, considerându-se că funcțiile femeii în interiorul statului trebuie să se rezume strict cele legate de procreație, întruât dacă aceasta ar ajunge să guverneze, ar fi posibilă o ruinare a statului.

Astfel, în baza analizaei influenței sistemelor sociale culturale, educaționale, instituționale sau organizaționale asupra modelelor de rol și a normelor positive și negative, precum și a definirii rolurilor sociale de gen, se poate evidenția modul în care comportamentul social atât al femeilor,cât și al bărbaților, structurează sistemele sociale care au contribuit la formarea lui. Întrucât diferențele de gen apar odată cu comportamentul familial, acestea sunt determinate de modelele culturale diferite și de câteva seturi de valori care par a fi naturale și care sunt acceptate ca fiind normale. Femeia se raportează așadar, nu numai la alteritatea masculine, ci la nivelul întrgii societăți, căreia i s-au asigurat de-a lungul timpului, constrângeri permanente, condamnând-o la o continua redefinire și la o permanent provocare a sinelui cu imaginea standard impusă prin manipulare vizuală.

Capitolul I: Drepturile omului

1.1 Caracterul universal și indivizibil al drepturilor omului

Drepturile Omului reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale discursului socio-juridic și politic actual, întrucât la nivel european, resprectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre standardele politice esențiale, expres formulate de Consiliul European de la Copenhaga (1993) ale intergrarii în Uniune. Într-un sens mai larg, Uniunea Europeană practică o clauză de condiționalitate în relațiile sale economice cu statele în curs de dezvoltare, având în vedere respectarea drepturilor omului de către țările membre cărora Uniunea le acordă sprijin și asistență pentru dezvoltare. Resprectarea drepturilor omului la nivel internațional este atent monitorizată de către organisme specializate ale Națiunilor Unite, precum Comisia pentru Drepturile Omului, Comitetul pentru Drepturile omului, dar și de către organizații non-guvernamentale cu vocație globală precum Human Rights Watch, întrucât rapoartele de monitorizare reazlizate obligă statele sa-si reevalueze decizii administrative, politici, legislația pentru a stopa încălcarea drepturilor omului și pentru a da posibilitatea oricărui cetățean să și le valorifice, în condițiile unui tratament egal și non-discriminatoriu.

Așadar, în doctrina socio-juridică se admite că atât conceptul, cât și sistemul contemporan al drepturilor fundamentale ale omului își au originea în Declarația Americană a Independenței, precum și în Declarația drepturilor Omului și Cetățeanului, proclamată în 1789 de revoluția franceză. Aceste documente sunt legate de ambele procese de emancipare dezvoltate de proiectul modernității, vizând astfel, schimbări fundamentale în ordinea publică dominată de ierarhii tradiționale de natură patriarhală, politică și economică.

Definiția de lucru la nivelul sistemului Națiunilor Unite a fost formulată de Louis Lenkin, susținând idea conform căreia drepturile omului sunt acele libertăți, imunități și beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice ființă umană este îndreptățită să le pretindă de la societatea în care trăiește. Libertățile și imunitățile menționate în definiție fac referire la protecția împotriva autorităților publice în sfera private și protejează întreaga sferă a drepturilor positive, dar și negative. O altă definiție a lui Lenkin conturează idea conform căreia drepturile își regăsesc baza în valorile contemporane

Ceea ce este important de precizat este faptul că procesul de universalizare a Drepturilor Omului nu a însemnat în exclusivitate doar promovarea unor standard și valori occidentale, întrucât în ultima vreme, comunitatea international a devenit mai inventivă în promovarea și implementarea Drepturilor Omului , care sunt mai puțin occidentale, mai diverse și mult mai bine concepute astfel încât să întâlnească tradițiile și culturile locale. În ceea ce privește dezbaterea referitoare la relativismul cultural al Drepturilor Omului, aceasta a fost lansată în diferite direcții, întrucât, după unii autori, una dintre ele s-ar regăsi în cercetările comunitariene, care pledează pentru apărarea unui anumit mod de viață idealizat, impotriva individualismului și alienării pe care liberalismul drepturilor omului încearcă să-l impună.

Pe de altă parte, în literatură, o asemenea poziție este uneori catalogată drept absolutism cultural, întrucât apreciază cultura unei societăți drept valoare etică supremă, considerându-se că Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 a fost influențată profund de gândirea occidentală, neavând astfel, nicio relevanță pentru societățile non-occidentale. Se poate spune așadar, că drepturile omului sunt valori etnocentrice ale societăților occidentale.

Totodată, un alt punct de vedere apreciază faptul că în evaluarea relației universalism-relativism, în implementarea Drepturilor Omului ar trebui să abandonăm perspectiva filosofiei morale și politice în favoarea unei abordări sociologice, istoric orientate. Așadar, ar trebui să luăm în calcul o lume total compartimentată, în care valorile nu se răspândesc de la o comunitate la alta prin intermediul războiului, al comerțului sau al migrațiilor și care nu numai că nu a existat vreodată, dar este întocmai opusul realității la care asistăm astăzi. Religiile universale în sfera vieții culturale, sistemul statelor-națiune și tendința mai recentă de democratizare globală în sfera politică, migrația masivă a capitalului în producția internatională și în sfera economică-toate acestea, precum și tehnologiile de care sunt legate, au condus la o realitate care este exact opusul societății auto-suficiente, isolate cultural. Așadar, datorită acestor valori și a transformării lor în moduri de viață la nivelul celor mai diferite comunități este posibil, să depășim relativismul cultural și să condamnăm încălcarea Drepturilor Omului indifferent dacă ea se întâmplă în Israel, Turcia, Irlanda de Nord sau China.

Trebuie menționat faptul că dinamica mișcării pentru drepturile omului din sec. XX a fost și încă este legată de unele ideologii, precum și de activitatea organizațiilor internationale interguvernamentale și non-guvernamentale, deoarece în timp ce ideologiile au furnizat temeiul și legitimitatea drepturilor omului, organizațiile au avut un rol essential în procesul de monitorizare a implementării lor de către statele membre. Rolul decisiv a revenit Organizației Națiunilor Unite, precum și organismelor sale specializate (UNESCO, UNICEF, OMS). Națiunile Unite au contribuit decisive la dezvolatea mișcării pentru Drepturile Omului, încă de la nașterea sa în 1945, după cel de-al doilea război mondial. Astfel, Carta Națiunilor Unite nu cuprinde o listă a Drepturilor Omului. În anul 1947, la prima întâlnire a Comisiei, s-au conturat două poziții, întrucât unii reprezentanți ai statelor membre au susținut adoptarea unei declarații cu privire la drepturile omului.

Deși în opinia promotorilor, această declarație era menită să valorifice o influență morală și politică asupra statelor, un alt punct de vedere a susținut necesitatea realizării unei convenții care să cuprindă o cartă a drepturilor omului care să fie adoptată de către Adunarea Generală. Din nevoia de a lega statele de o serie de valori democratice commune și de a preveni noi conflicte la scară mondială, la 10 decembrie 1948 Adunarea Generală a adoptat declarația întocmită de Comisia pentru Drepturile Omului sub denumirea de Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Declarația își păstrează își păstrează locul său de onoare în istoria mișcării pentru drepturile omului, întrucât nici un alt document n-a surprins mai bine momentul istoric, n-a atins aceeași forță morală sau a exercitat influență mai mare asupra mișcării în ansamblul său. Declarația a exprimat într-un limbaj elocvent speranțele și idealurile unei lumi eliberate de ororile celui de al doilea război mondial. Oricât de evident ar părea astăzi, Declarația aduce un mesaj mult mai radical decât au intenționat poate chiar și promotorii săi.

O tipologie a drepturilor din Cartă are în vedere cinci mari categorii: drepturi personale și la subzistență, care asigură minima protectție a vieții și demnității personale; drepturi juridice, care protejează individual în relația cu statul; drepturi civile, sociale și culturale, care asigură integrarea activă a individului în societate; drepturi economice, care asigură un control asupra naturii și condițiilor în care se desfășoară munca; drepturi politice, care asigură posibilitatea de a influența structurile și normele societății.

Au fost create și comitete specializate în materia drepturilor omului, în număr de șapte, care monitorizează implementarea prevederilor documentelor internationale și acțiunile statelor părți: Comitetul pentru Drepturile Omului, care are în vedere implementarea Conveției Internaționale asupra Drepturilor Civile și Politice; Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale; Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale; Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii; Comitetul împotriva torturii; Comitetul pentru Drepturile Copilului; Comitetul pentru muncitorii emigranți. În afara valorificării drepturilor omului, persoana devine alienată față de propria sa natură. Astfel, drepturile omului sunt inalienabile nu numai în sensul că persoanei nu I se poate refuza satisfacerea acestor drepturi dar și în sensul că pierderea acestor drepturi este moral imposibilă: nu se pot pierde aceste drepturi și trăi în același timp ca ființă umană.

1.2 Evoluția dobândirii drepturilor politice pentru femei

Acțiunile organizațiilor feministe au evoluat de-a lungul istoriei, de la feminismul primului val, și anume feminismul egalității, care urmărea statutul juridic egal în raportul dintre femei și barbați și s-a manifestat cu precădere în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea , dar și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la feminismul ceului de-al doilea val, al diferenței și eliberării, cu accentul pus pe sfârșitul secolului al XIX-lea, dar și în secolul XX, ajungându-se la feminismul celui de-al treilea val, potrivit epocii contemporane, cel al puterii femeilor și al rolului acestora în societate. Feminismul celui de-al doilea val, avea ca scop principal dobândirea drepturilor politice pentru femei și astfel, odată cu apariția lucrării lui Simone de Beauvoir Al doilea sex în 1949, lucrare ce vizează trecerea de la feminismul egalității la cel al diferențelor.

Odată cu apariția celui de-al treilea val, considerat mai potrivit pentru societatea actuală, la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, feminismul contemporan ia amploare și se transformă într-unul al identităților multiple, plecând de la diferențele între femei în viața politică și socială și a experiențelor cu care acestea se confruntă.

În anii ’90 , apare o nouă etichetă care se credea a fi tendința mișcării femeilor după feminismul valului al doilea. Prin prisma mass-mediei, această nouă mișcare purta termenul de postfeminism. Acesta avansa ideea conform căreia este total greșit de a trata femeia ca pe o victimă, întrucât i s-a redus șansa acesteia la autoafirmare, precum și dorința acesteia de la se autoafirma. Femeile care au luat parte la postfeminism, susțin că această mișcare pune în evidență succesul femeii, iar identitățile personale nu pot fi impuse de nimeni.

Stilul de viață al femeilor mișcării postfeministe este așadar, văzut ca un produs al independenței economice, politice și sexuale. Lupta acestora pentru drepturile lor politice s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile acțiuni cu care s-au confruntat, fie că ele își desfășurau activitatea în America sau Europa, întrucât această mișcare era văzută prin prisma populației masculine, ca fiind o exagerare fără margini.

Mișcarea femeilor pentru obținerea dreptului lor la vot este considerată cea mai complexă problemă cu care acestea s-au confruntat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Tocmai de aceea, regimurile occidentale s-a dovedir a fi mai întâi liberale și mai apoi democratice, iar democratizarea și extinderea puterii reprezentative s-a produs inegal și treptat. De exemplu, în Statele Unite, americanii de culoare și-au obținut drepturile cetățenești înaintea femeilor de orice condiție, privilegiată sau neprivilegiată; astfel, feminismul american a debutat cu un proces de trezire a conștiinței, care s-a manifestat sub lozinca “ceea ce este personal este politic”. Această atitudine negativă față de mișcarile femeilor și revendicările acestora pentru drepturile lor, s-a manifestat chiar și mai târziu, în secolul al XIX-lea. De exemplu, în Marea Britanie a anului 1888, un savant englez menționa că “femeile nu numai că nu constituie rasa, dar nu sunt nici măcar pe jumătate rasă, ci o subspecie destinată numai și numai reproducerii.”

Pe de altă parte, în Franța, marchizul de Condorcet sublinia faptul că “excluderea femeilor de la drepturi firești este un act de tiranie, deoarece nu numai bărbații, ci și femeile sunt finite înzestrate cu judecată și capabile sa-ți însușească idea morale și să gândească rational asupra lor”. Franța a fast una dintre țările în care mișcarea feministă s-a desfășuat constant începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, întrucât franțuzoaicele și-au caștigat drepturile politice abia în anul 1945. Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului a apărut în 1789 și a păstrat tăcerea asupra femeilor, cu privire la natură și contractual social, întrucât la numai doi ani după scrierea sa, a apărut Declarația Drepturilor și a Cetățeniei, a autoarei Olympe de Gouges.

O lege cu adevărat semnificativă s-a cristalizat în anul 1897, prin care îi acorda femeii dreptul de a fi martor în instanță, dreptul de a alege și de a fi alese în Consiliul superior al Muncii, dreptul de a fi alegătoare la Tribunalul de Comerț, precum și admiterea în Consiliul Superior al Asistenței Publice. Întrucât la începutul secolului al XX-lea, femeile au obținut sufragiul cu limitarea la divorțate și celibatare, în anul 1919, Senatul francez a pus în vigoare sufragiul femeilor cu vârsta de peste 18 ani. Aceeași camera a Parlamentului, dominată în acea perioadă de Partidul Radical și susținută de grupul Uniunii republicane, dar și de partidele de extremă stânga, se temea ca femeile care se aflau sub influența Bisericii, vor vota masiv pantry dreapta.

Simone de Beauvoir prezintă câteva argumente pe care antifeminiștii francezi le utilizaseră în ultima perioada a secolului al XX-lea, încercând să demonstreze naivitatea și caracterul acestora. Unii vorbitori au afișat un antifeminism moderat: “Femeile sunt diferite de barbate. Ele nu fac serviciul military. Vor vota, cumva, și prostituatele?”, în timp ce alții își afirmau cu aroganță superioritatea masculină: “votul nu este nicidecum un drept, ci o misiune de care femeile nu sunt demne. Dacă țin așa de mult să fie libere, ia să facă bine șă să se elibereze, până una-alta, de sub dominația croitoresei”. Cu aceeași naivitate, unii au afirmat faptul că: “în Franța exisă mai multe femei decât barbați. În pofida indigenței tuturor acestor obiecții, a trebui așteptat până în 1945 pentru ca femeia franceză să-șă câștige capacitățile politice”.

Reprezentativ este și exemplul Statelor Unite ale Americii cu privire la lupta pentru obținerea dreptului de vot al femeilor, întrucât în secolul alXIX-lea, statutul femeilor albe și de culoare era redat de faptul că o femeie măritată nu avea dreptul la proprietate. În general, femeile nu aveau dreptul de a da pe cineva în judecată, iar mamele nu aveau dreptul la custodia propriilor copii. Totodată, femeile nu aveau dreptul la locuri de muncă, singura lor meserie fiind cea de educatoare, învățătoare sau profesoară. Luând parte la mișcarea pentru femei, Lucretia Mott și Elizabeth Cady Stanton au reușit pe data de 18 iulie 1840, sa adune două sute de femei și patruzeci de barbați, într-o întâlnire la New York, unde au încercat să promoveze egalitatea dintre femei și barbați, printr-un manifest. Acestea susțineau faptul că: “Bărbatul și femeia au fast creați egali și înzestrați de Creator ce drepturi inalienabile. Bărbatul face din femeia căsătorită o ființă moartă din punct de vedere civic”.

Astfel, primele acte legislative care vizau drepturile femeilor măritate, în ceea ce privește proprietatea, au fost adoptate în anul 1848, la New York. Aceste legi prevedeau faptul că femeile puteau moșteni proprietatea familiei, dar nu și proprietatea veniturilor realizate pe baza propriilor activități.

1.3 Protecția și promovarea drepturilor femeii la nivel international

Normele care răspund de valoarea drepturilor femeilor diferă de la regelementări naționale la convenții ale legislației international, întrucât câteva dintre instrumentele legislative internaționale interzic excluderea bazată pe gen de la exercitarea tututror drepturilor sociale, culturale, civice, politice sau economice. Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactele Internațioanel ale Organizațiilor Unite asupra drepturilor sociale, culturale, civile și politice, dar și Convenția asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare față de Femei sunt astfel de instrumente legislative internaționale care implică obligații pentru statele care au aderat la ele, asemenea declarațiilor politice cu valoare universală. O serie de Convenții ale Organizației Internaționale a Muncii, precum și Planurile de Acțiune reprezintă alte instrumente în acest domeniu, fiind aprobate la ultimele conferințe majore ale Organizației Națiunilor Unite și reprezentând situația femeilor, instrumente care au avut loc în septembrie 1995 la Bejing. Totodată, există și câteva instrumente regionale, precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea bazată pe sexe sau Declarația asupra Egalității, declarație ce aparține Consiliului Europei, aprobată în anul 1988 și care are ca principal scop egalitatea dintre femei și barbați, drept fundamental ce constituie o condiție a democrației și a justiției. Promovarea egalității de șanse a fost inclusă și în Tratatul de la Amsterdam din 1997, al Uniunii Europene, care are ca principal scop încadrarea în muncă, participarea la protecția socială și la viața economică, misiuni care întăresc ideea conform căreia egalitatea reprezintă un drept fundamental, dar și un factor de coeziune economică și socială.

Trebuie menționat faptul că primul și cel mai important instrument internațional este Carta Organizației Națiunilor Unite, care este constituită dintr-un preambul și o serie de articole grupate în capitole. ONU a fost fondată în 1945, după al Doilea Război Mondial și are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”.Acesta proclamă credința femeii în egalitatea în drepturi a femeilor și a bărbaților, anunțând că principalul scop al O.N.U este încurajarea și dezvoltarea respectării drepturilor omului, a libertăților fundamentale pentru toți, fără distincție de rasă sau sex.

Condiția femeii a fost așadar, prevăzută și dezvoltată într-o serie de norme și instrumente din cadrul Națiunilor Unite, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, declarație proclamată la 10 decembire 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și care prevede în articolul 21 faptul că orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși .Totodată, o importanță semnificativă o au și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Cuțtursale, adoptate la 16 și respective 19 decembrie 1966.

În ceea ce privește Convenția asupra Drepturilor Politice ale Femeii , aceasta a fost adoptată de Adunarea Generală la 20 decembrie 1952 și a intrat în vigoare la 7 iulie 1955, fiind primul tratat internașional care definește statutul juridic al femeii în societate. Acest tratat, traduce așadar, principiul enunțat în Carta O.N.U referitor la egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, având vocație de universalitate.

Drepturile specifice femeilor sunt enunțate în articolele 1 și 3 ale Convenției din 1952 și au ca scop: dreptul la vot la toate alegerile, fără nici o discriminare, în condiții de egalitate cu bărbații; femeile vor fi eligibile în toate organismele publice alese și totodată, femeile vor avea același drept ca și bărbații de a exercita oricare din funcțiile publice stabilite pe baza ligislației naționale și de a ocupa orice post public, fără nici o discriminare. Drepturile femeilor au fost lărgite în 1966, adăugându-se altele în articolul 25 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, articol ce a extins interdicția discriminării prevăzută în articolul 2 și a dispus faptul că orice cetățean are dreptul să ia parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși; să aleagă și să poată fi ales în cadrul unor alegeri oneste, periodice, care să asigure exprimarea liberă a voinței alegătorilor; să aibă acces la funcțiile publice din țara sa, în condițiile generale de egalitate.

Adoptarea acestor măsuri de egalitate a avut un rol decisiv în acordarea de drepturi politice femeilor, întrucât după 1977, 139 de state membre ale O.N.U. , dintr-un total de 147 de state la vremea respective, au recunoscut dreptul femeilor la vot. Astfel, au fost consecrate câteva standard internaționale care defines condiția unei femei în societate, întrucât cele mai multe măsuri care au favorizat accelerarea punerii în practică au evoluat datorită organului tehnic al Consiliului Economic și Social, și mai exact Comisiei Condiției Femeii. Aceasta din urmă a fost creată la 21 iunie 1946 de către Consiliu și este compusă din reprezentanții a 32 de state membre ale Națiunilor Unite, având competența de a elabora rapoarte și recomandări cu privire la dezvoltarea drepturilor femeilor în domeniul social, politic, economic și educative.

În primii săi ani de la formare, Comisia s-a axat în principal pe asigurarea egalității juridice a femeii și a bărbatului, deși ulterior mandatul saău a fost lărgit cu o serie de noi probleme care au o oarecare influență asupra drepturilor femeilor. Așadar, Comisia a examinat efectele apartid-ului cu privire la condiția femeii, protecția acesteia și a copiilor în perioada de conflict armat în lupta pentru pace, autodeterminare și eliberare națională și independență; influența mijloacelor de informare în masă asupra rolului care îi revine femeii și bărbatului în societate; problemele femeii care lucrează și care are în același timp activități și responsabilități familiale, precum și problemele special ale fmeilor deținute sau întemnițate. Cu toate acestea, Comisia a jucat un rol esențial în pregătirea instrumentelor internaționale pentru promovarea condiției femeii, aplicând un program permanent de educație politică și civică a acesteia și a încurajat guvernele și organizațiile non-guvernamentale să procedeze la fel.

Adunarea Generală a O.N.U a reprezentat statul major care a stabilit statutul juridic al femeii și care a adoptat în acest sens câteva inițiative, precum: proclamarea Anului Internațional al Femeii(1975) și a Deceniului Națiunilor Unite pentru Femei: egalitate, dezvoltare și Pace(1976-1985); Planul de acțiune mondial în vederea realizării obiectivelor Anului Internațional al Femeii; convocarea Conferinței mondiale a populației; stabilirea Institutului Internațional pentru cercetare și formare pentru promovarea femeii, măsuri cu privire la integrarea femeii în procesul de dezvoltare a acesteia, precum și promovarea păcii și a cooperării internaționale. Anul Internațional al Femeii a fost proclamat de Adunarea Generală a O.N.U la 16 decembrie 1972, având ca principal scop promovarea egalității între sexe și asigurarea deplină a integrării femeilor în programul global de dezvoltare, recunoscându-le astfel, importanța contribuției femeilor la dezvoltarea cooperării între state, precum și întărirea păcii în lume. Sub îndrumarea O.N.U. a avut loc ultima Conferință dedicată problemelor femeii, în anul 1995 la Bejing, principalele obiective fiind cuprinse în Declarația și Planul de acțiune de la Bejing.

În ceea ce privește Declarația privind eliminarea discriminării față de femei, după patru ani de dezbateri și negocieri în Comisia pentru condiția femeii, cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U de la 7 noiembrie 1967, a adoptat în unanimitate Declarația asupra eliminării discriminării față de femei. Necesitatea adoptării acestui document rezulta din faptul că din cele două Pacte internaționale și din Declarația Universală a Drepturilor Omului, egalitatea în drepturi a femeilor continua să conducă la numeroase discriminări, discriminări considerate injuste și care constituie o atingere a demnității umane. Articolul 3 al Declarației menționează pentru prima oară rolul educației în schimbarea mentalității. Celelate articole au ca principal scop anumite categorii de drepturi: în articolul 4 sunt enunțate libertățile publice; în articolul 5; dreptul la cetățenie, în articolul 6, drepturile civile; în articolul 7, abrogarea dispozițiilor discriminatorii din codurile penale; în articolul 8, interzicerea traficului cu femei și a exploatării prostituției feminine; în articolul 9, dreptul la educație, iar în articolul 10, drepturile economice și sociale.

Perioada 1975-1985 a fost declarată de către Adunarea Generală a O.N.U, decada drepturilor femeilor, întrucât Convenția Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei a fost deschisă spre semnare, iar pentru prima oară, rolul guvernelor de a asigura participarea egală a femeilor a fost subliniată înntr-o convenție internațională. Deși multe țări din Europa și din toată lumea au arătat câteva rezerve cu privire la unele articole din convenție, nici o țară europeană nu a arătat rezerve cu privire la articolele 7 și 8 în ceea ce privește oportunitățile egale ale femeilor și bărbaților de a participa la eforturile organizațiilor internaționale și chiar a guvernelor.

Întrucât au trecut treizeci de ani de la începutul Decadei pentru femei a O.N.U, pentru cele mai multe femei din Europa și nu numai, a avut loc un climat în care acestea s-au bucurat de drepturile lor fundamentale, fapt care a dus astăzi la educarea lor și la oportunități mai consistente de a participa pe piața muncii și împăcarea muncii cu viața familială. Așadar, Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei s-a sprijinit în special pe Declarația Universală a Drepturilor Omului care proclama că “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”, atrăgandu-se atenția, totodată, asupra faptului că discriminarea împotriva femeilor reprezintă o violare a principiului respectului pentru demnitatea umană și a egalității în drepturi.

Convenția este structurată așadar, în 30 de articole însumate în șase părți, stabilindu-se încă din prima parte a acesteia definiția conceptului de dscriminare împotriva femeii, drepturile acesteia fiind asigurate în următoarele articole. În cea de-a doua parte, care are o importanță semnificativă, se stabilește egalitatea în drepturi între sexe, punându-se accentul pe drepturile politice și civile. În cea de-a treia parte își pune amprenta egalitatea în drepturi în domeniile social, economic și cultural, precum și dreptul egal la educație, dreptul egal la muncă, accesul egal la serviciile de sănătate, egalitatea în drepturi în domeniile social și economic, protecția femeilor din mediul rural. Partea a IV-a stabilește egalitatea în fața legii și drepturi egale între sexe la încheierea căsătoriei, atât în decursul ei, cât și la încheierea acesteia. Partea a V-a face referire la înființarea Comitetului pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii, ca în cea din urmă parte să se stabilească instrumentele de ratificare a acestei Convenții.

1.4 Principalele instituții privind protecția drepturilor femeii

Adoptarea instrumentelor juridice adecvate, precum și comunitatea internațională, s-au axat pe construirea unor mecanisme eficiente pentru protecția drepturilor femeilor, urmărind totodată cunoașterea evoluțiilor și elaborarea unor recomandări în acest domeniu. Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeii s-a constituit prin instrumentele juridice adoptate în cel de-al doilea război mondial, fiind alcătuit din 23 de membri și experți ce dețin “o înaltă ținută morală și competență în problemele reglementate prin convenție”. Aceștia acționează în capacitatea lor personală, ca și experți, respectând astfel, principiul “distribuției geografice echitabile și a reprezentării diferitelor forme de civilizație și a principalelor sisteme juridice”. Comitetul are ca scop, totodată, “analizarea rapoartelor înregistrate de statele părți cu privire la evoluțiile constatate în țările lor”. Organizația Națiunilor Unite se axează pe mai multe instituții cu privire la problemele legate de egalitatea de gen, implementând decizii în toate țările lumii.

Carta Națiunilor Unite, Diviza pentru Dezvoltarea Femeii(DAW) are ca principal scop îmbunătățirea statutului femeii în toată lumea și obținerea egalității între sexe, diviza promovând un support de dezvoltare, pace și securitate precum și drepturile omului care țin să asigure participarea femeilor ca parteneri egali cu bărbații în toate aspectele vieții. Pentru realizarea acestui obiectiv, se lucrează cu partenerii statelor din sistemul Națiunilor Unite și se inițiază cercetări, încurajându-se astfel, înteracțiunea dintre societatea civilă și guverne.

Un organism important în sistemul Națiunilor Unite îl reprezintă UNIFEM-ul, care are ca principal obiectiv promovarea egalității de gen și o îmbunătățire a statutului femeii și își concentrează atenția asupra implementării Platformei de Acțiune de la Bejing, precum și a altor documente ale O.N.U. la nivel global. Acest organism lucrează cu guverne și organizații non-guvernamentale, dar și cu indivizii, promovând participarea femeilor la conducerea statului. Sprijinirea capacității grupurilor de femei se face și cu ajutorul organizațiilor regionale, precum APEC și ASEAN, în care asistă agențiile guvernamentale la înțelegerea problemelor de gen. UNIFEM urmărește în plan economic să sprijine activitățile economice care pot ajuta la sporirea veniturilor familiale ale femeilor. În ceea ce privește drepturile omului din cadrul UNIFEM, acestea ajută la implementarea Convenției asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeii și susține participarea societății civile pentru eliminarea formelor de violență și participarea la misiunile de prezervare a păcii.

Alte organisme precum Consiliul Uniunii Europene se axează pe apărarea drepturilor omului și promovarea drepturilor femeii, printre acestea aflându-se și Înaltul Comitet pentru Egalitate între femei și barbate(CDEG). Acest Comitet are în ședințele sale organime non-guvernamentale, precum Comitetul femeilor alese reprezentanți în autoritățile locale și regionale ale Consiliului Municipalității și al Regiunilor Europene(CEMR) și Grupul Egalitate – Paritate – Femei – Bărbați, care este un un grup de organizații cu statut consultativ apărut în 1979 și are în vedere examinarea situațiilor legate de egalitatea dintre femei și barbate, precum și cooperarea cu alte comisii și implementarea unor noi proiecte în vederea acestei problematici.

AFEM este o altă organizație non-guvernamentală care se ocupă de apărarea drepturilor femeilor. Aceasta a luat naștere în anul 1996 și reprezintă statele din sudul Europei, precum Franțta, Spania, Italia și Portugalia, având ca principal scop clădirea unei Europe a cetățenilor ambelor sexe, o Europă mai solidară și mai justă care să respecte valorile culturii sudice. ADP este de asemenea, o organizație non-guvernamentală create în anul 1993 și prevede o participare egală a femeilor și bărbaților în domeniul domestic, economic, financiar, familial, politic și public, precum și o “democrație paritară”.

O altă organizație care joacă un rol semnificativ în plan european este Internaționala Socialistă a Femeilor și reunește organizațiile de femei din partidele socialiste, social-democrate și muncitorești alăturate la Internaționala Socialistă. Acesta număra în anul 2003 aproximativ 130 de organizații membre, de pe toate continentele, având ca principal obiectiv întărirea relațiilor dintre membrii săi; promovarea unor programe menite să înlăture inegalitățile dintre femei și barbați; promovarea obiectivelor de acțiune ale social-democrației, precum și extinderea structurilor de orientare socialistă ale femeilor.

Cu toate acestea, au fost concepute și câteva mijloace de protecție împotriva traficului de femei. În acest context, Consiliul Economic și Social al O.N.U. se ocupă de aria de investigare privind manifestările contemporane de sclavie a femeilor, precum și traficul și exploatarea acestora. Aceste Convenții sunt în număr de cinci și condamnă practicile antiumane, au fost înființate Grupuri de lucru asupra formelor contemporane de sclavie care se ocupă de aplicarea convențiilor referitoare la sclavie și examinarea acestor situații din diferite regiune ale lumii. Aceste grupuri comunică problemele legate de sclavie cu Comisia Cindiției Femeii. Aranjamentul de la Paris din 18 mai 1904, semnat de 18 state reprezenta primul instrument care avea ca principal obiectiv combaterea comerțului și traficului cu femei albe. Așa a luat naștere la 4 mai 1910, tot la Paris, Convenția Internațională referitoare la reprimarea traficului cu femei albe, semnat de 13 state, aderând în final 34 de state.

Convenția pentru reprimarea traficului cu finite umane și a exploatării prostituării semenilor a luat naștere la 12 decembrie 1949, sub aprobarea Adunării Generale. Această convenție nu viza doar femeile, ci și protecția copiilor, considerând că prostituția și traficul cu ființe umane în vederea prostituării lor pun în pericol bunăstarea individului, a familiei și a comunității.. Astfel, se decidea pedepsirea oricărei personae care exploatează prostituția altei personae chiar cu consimțământul acesteia.

Cu toate acestea, comunitatea internațională continuă să se confrunte cu violări grave ale dreptului omului, existând diferențe immense între țările europene, între orient și occident. Secretarul General al O.N.U aduce o serie de recomandări în favoarea prevenirii prostituției prin educație morală și civică, stoparea discriminărilor care afectează persoanele prostituate, reintegrareas soacială a persoanelor salvate de problematica prostituției, precum și adoptarea unor măsuri severe atunci când sunt implicați minorii în activități cu acest specific.

Capitolul II: Ideologia feministă și evoluția sa istorică

2.1 Abordări conceptuale ale ideologiei feministe

“O ideologie feministă este un corpus de idei care descrie sexismul unei sicetăți și descrie o societate viitoare în care contradicțiile sexiste vor fi erdaicate.” Aceasta este definiția pe care o regăsim la Maggie Humm în Dicționarul teoriei feministe. Este evident faptul că orice teorie despre ideologie, fie ea gândită și de o feministă care nu ia în considerare sexismul, se află pe dinafara definiției și astfel, capătă numele de ideologie feministă. Deși există suficiente abordări ale feminismului din perspectiva inegalităților de gen, definiția de la care am pornit este mult prea largă, întrucât orice lucrare feministă care abordează stereotipii sexiste este considerată clar, ca fiind doar ideologică.

Michael Freedan este un filosof britanic care a încercat să ofere o perspectivă asupra rapirtului dintre ideologie și feminism. În lucrarea sa care abordează ideologiile, feminismul capătă un rol important între ideologiile politie, întrucât cunoașterea dezbaterilor cu privire la ideologii, îi aduce lui Freedan privilegiul de a evalua teoriile feministe. Autorul este de părere că cea mai bună definiție a feminismului ca și ideologie este redată de restructurarea limbajului politic, care nu întâmplător se regăsește în titlul capitolului despre feminism intitulat Feminism: The Recasting of Political Language. Freeman are în comul cu multe autoare feministe deprecierea femeilor ca pe un efect al imposibilității lor de “a da nume” lucrurilor (încă de la Adam), întrucât se insistă asupra faptului că “puterea de a numi definește calitatea și vsloarea a ceea ce este numit și neagă realitatea a ceea ce nu este numit”.

Câteva caracteristici ale ideologiei feministe sunt descrise de Freeman, întrucât de cele mai multe ori credințele autorilor feminiști se distanțează de teoriile avansate ale bărbaților. Freeman este de părere că viziunea feministă ar trebui să conțină un surplus de valoare care să conducă la o nouă viziune asupra teoriilor politice, respectiv la o reconstrucție a lumii acceptabilă pentru feministe. Totodată, autorul observă câteva clasificări care se fac în tipurile liberal, socialist și radical, distrăgând atenția de la sfera poziției feministe în trei nivele: 1. Ignorarea logicii interne și contestarea culturală ce nu pot fi explicate prin asocierea simplă a altor școli ideologice cu feminismul; 2. Prin impunerea unor generalizări lipsite de rafinament asupra liberalismului, socialismului; 3. Prin omiterea modurilor în care feminismul a încercat să interpreteze aceste ideologii.

Cu toate aestea, Freeman consideră că feminismul este mult mai aproape de acele ideologii tradiționale, însă trebuie menționat faptul că, ceea ce face într-adevăr diferența dintre cele două este feminismul care se preocupă de problemele și scopurile femeilor și nu de aranjamentele politice și socaile ale umanității.

Pentru a identifica nucleul ideologic feminist, trebuie să avem în vedere centralitatea femeilor sau al genului în politică, precum și faptul că relațiile dintre femei și bărbați reprezintă punctul forte în organizarea și practicile sociale. Freeman este de părere că relațiile femei-bărbați reprezintă un raport de putere în care femeile sunt dominate sau oprimate de bărbați, fiind de părere că acest raport trebuie să fie transformat sau integrat.

Și Judith Grant vorbește despre un feminism fundamental, însă diferit de Freedan, aceasta aduce în discuție un un concept neutru al ideologiei, susținând că nucleul acestui feminism fundamental are la bază trei concepte-cheie: “femeia”, ”experiența” și ”politicile personale”. La fel ca și autoarea Mihaela Miroiu, care teoretizează expwriențele comune ale femeilor, Judith Grandt susține că femeile ca femei constituie un grup oprimat de către ideologia patriarhală și că, ceea ce unește femeile sunt p serie de experiențe comune tuturor femeilor, dincolo de rasă, etnie, clasă. Totodată, fâcându-se aluzie la sloganul feminist Ceea ce este personal este politic, autoarea menționează că problemele femeilor nu sunt personale, ci mai degrabă politice. Se poate remarca astfel, că analiza lui Judith Grant nu prezintă neapărat natura feminismului liberal, ci pare că aceste trei concepte-cheie sunt elabprate de feministe radicale. Acest fapt reiese de exemplu, din ideea experiențelor comune ale femeilor care codus la formularea unor termeni de politici le identității.

Cu toate acestea, Grant articulează în ultimele două capitole, câteva ideo cu privire la genul aflat în sfera puterii, pentru a demonstra cât de ușor se poate desființa ideea de femei și de experiență a acestora, propunând astfel o definiție a genului astfel: “Genul este o structură ideologică relativ hegemonică, care împarte lumea în două genuri mitice, și care se fortifică printr-un sistem elaborat de reguli și condamnări impuse cu privire la toate sferele vieții”. Autoarea consideră astfel, că genul, la fel ca orice structură de putere, are reguli, iar încălcare acestora conduce la o “infrac’iune de gen”, întrucât prezența unei condamnări ne îndrumă să remarcăm care este de fapt, statutul propriu-zis de infracțiune. Putem aduce aici în discuție cazul homosexualilor, al sex-simbolurilor și al femeilor care comit violență. Grant revine cu o nouă ipoteză și susține că: “Vizibilitatea genului ca structură opresivă a devenit posibilă doar odsată cu redeschiderea genului dintr-o perspectivă feministă. Ea nu este o perspectivă ce provoine dintr-o experiență a femeilor”, evidențiindu-se astfel, existența femeilor anti-feministe care au făcut o alegere politică.

O altă ipoteză pe care o avansează autoarea pornește de la ideea conform căreia: “Politicile feministe sunt în mod necesar politici personale. Politicile genului trebuie să fie atât personale cât și publice: ele trebuie să aspire la transformare.” O altă viziune umanistă pe care autoarea o adoptă face referire la faptul că: “Scopul politicilor feministe reprezintă sfârșitul genului și crearea unor ființe noi care să participe mereu pe calea evoluției.”

2.2 Femeia-realitate: putere și reprezentare în spațiul social

2.3 Teorii politice feministe

Teoreticienii din sfera politicului au încercat să aducă intotdeauna o nouă concepție a semnificației termenului de “politic”, în ultimul secol acesta diind definit ca o activitate participativă și rațională constantă a unui individ în viața publică. Astfel, politica ia forma unei competiții care se manifestă între grupările politice pentru câștigarea a cât mai multor voturi, cât și pentru lărgirea sferei de influență.

De-a lungul istoriei, acest concept de politică a fost considerat un domeniu strict al masculinității, în care sexul feminin nu își avea locul deoarece era considerat mult prea slab, emotive sau chiar lipsit de raționalitate și autonomie. Acest fapt a condus la absența participării femeilor la luarea deciziilor atât în societate, cât și în viața privată, întrucât teoriile politicienilor cu privire la gen au făcut o diferențiere clară între sfera privată, a familiei și gospodăriei și sfera publică, a culturii și politicii. Teoria politică feministă a reprezentat întotdeauna cea mai originală evoluție, plină de consecințe, care a avut loc în teoria politică din ultima jumătate de secol, fiind o teorie care a stipulat că politica secolului al XX-lea necesită o regândire a distincției public-privat prin introducerea ideilor de parteneriat și drepturi egale între femei și bărbați. În timp ce teoriile politice feministe “urmăresc cercetarea la nivel empiric si modelează teoretic legăturile întreguvernarea la nivel de stat (legi, politici) și relațiile și instituțiile sociale”, teoriile politice clasice denotă o societate bazată pe principiul anti-femei și anti-feminism, întrucât “bărbații erau considerați raționali, autonomi, actori publici, iar femeile ca având o raționalitate limitată, neautonome.”

Odată cu apariția teoriilor politice feministe au fost interpretate și relațiile de familie sau relațiile inegale din școală sau la locul de muncă, dezvoltându-se astfel, feminismul, o mișcare de ofensivă și defensive la adresa misoginismului și sexismului, având la bază ideea conform căreia femeile au fost constant dominate de bărbați relațiile lor cu masculinitatea fiind relații de supunere în cadrul societăților și familiilor. Din această cauză, s-a încercat o punere în practică a intervenției politice cu scopul eliminării inegalităților și diferențelor dintre cele două sexe.

Numeroși critici feminiști au încercat o abordare a teoriei contractului social pentru a contura imaginea cetățeanului rational sau mai bine spus a bărbatului rațional. Astfel, criticii demonstrau că atunci când se vprbește despre natura umană sau despre acțiunile ei, se face referire de fapt, la natura masculină, accentuându-se astfel aceste inegalități de gen. Cu privire la literatura feministă care creionează tema drepturilor omului și cea a contractului social, discriminările și inegalitățile sunt repetate în diferite rânduri, ajungându-se la concluzia că drepturile omului sunt de fapt drepturile celor care le-au dat naștere, respective a bărbaților, cei care discută și iau decizii publice.

Debutul feminismului modern este greu de precizat, având în vedere că unele abordări il circumscriu în contextul feminismului timpuriu, adică cel al Renașterii, supranumit totodată, și perioada Querelle des Femmes (1400-1600). Această etapă s-a regăsit în lucrarea Christinei de Pisan, intitulată Cartea cetății doamnelor (1405). Acest feminism modern este marcat de două lucrări care au avut o mare influență în lumea britanică, întrucât ideile lor s-au răspândit pe o linie mai largă. Mary Astell este cea care în 1694 publica A Serious Proposal to Ladies, o lucrare cu idei cu o foarte mare concentrație despre emanciparea femeilor la acea vreme. Ea își pune următoarea întrebare: “Dacă toți oamenii se nasc liberi, cum se face că toate femeile se nasc sclave?” Din perspectivă contemporană, putem realiza faptul că și emanciparea civilă, și cea politică deplină a femeilor în majoritatea societăților lumii în cursul secolului al XX-lea nu a adus nici pacea veșnică, nici bunăstarea mult visată și nici moravuri mai alese așa cum clamau feministele și sufragetele militare de acum mai bine de un secol. Pătrunderea femeilor în arena politică va modifica fundamental regulile jocului și comportamentul statelor lumii. Totodată, este cert faptul că accesul femeii în sfera politicului și la etajele decizionale ale societății a antrenat, într-un efect boule de neige, transformări profunde și uneori neașteptate ale vieții sociale pornind chiar de la banalul cotidian și mai puțin al trăsăturilor fundamentale ale vieții politice sau ale afacerilor internaționale.

Câteva semnificații minimale ale conceptului de feminism sunt redate de către Mihaela Miroiu și se clasează astfel: femeile sunt sistemic aservite (oprimate) în grade diferite în toate tipurile de cultură și civilizație, în mod universal, pentru că sunt femei; relațiile de gen nu sunt natural și imuabile, ci sunt construite de culture patriarhale și nedreptățesc femeile; este necesară o angajare politică pentru eredicarea nedreptății de gen.

De-a lungul timpului, percepțiile asupra femeii era aceea femeii îi este dat să aibă grijă de gospodărie și de întreținerea familiei, întrucât în ceea ce privește dreptul la educație, acesta era exclus la fel ca și dreptul la vot. Odată cu Revoluția Franceză s-au pus bazele modernismului atât în Franța, cât și în restul Europei. Aceasta a avut un mare impact asupra femeii, deoarece a influențat gândirea, vorbirea și acțiunile lor care au fast strâns legate de dinamica plină de dramatism dintre anii 1789 și 1795 și apoi, din perioada care a urmat până la domnia lui Napoleon și până la sfârșitul acesteia. Este important de menționat faptul că pâmă la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, când își iau avânt unele mișcări de emancipare a femeii, gandirea generală asupra acesteia era aceea că femeia este inferioară din punct de vedere intelectual, în timp ce bărbatul era superior femeii. Întrucât până la jumătatea secolului al XX-lea, nu întâlnim nicio femeie care să fie autoarea unei teorii politice, se consideră că aceasta a trait numai după legile impuse de bărbat. Primii pași inițiați în emanciparea femeilor au luat avânt odată cu mișcarea “sufragelor”, mișcare care își are originile în 1848, atunci când femeile din Regatul Unit al Marii Britanii își cer dreptul de vot, exprimându-și nemulțumirile lor față de situația lor pe toate planurile societății. Analiza istorică a modului în care femeile au dobândit în societățile modern emanciparea deplină ne dezvăluie o trăsătură comună indifferent de regiunea georgrafiă sau tipul organizării politice a statului. Această luptă pentru dobândirea dreptului de vot a fost în viziunea feministelor timpurii de pretutindeni, dreptul generator care condiționează pe altele, dreptul prin care se puteau traduce mai toate revendicările lor.

Astfel, mișcările feministe s-au desfășurat pe parcursul a trei etape, fiecare val abordând termeni politici importanți precum cetățenia, puterea, autoritatea, democrația, aducând totodată drepturi noi în favoarea femeilor. Se poate spune că ”Debutul feminismului modern este plasat în plină mișcare iluminist-revoluționară și se leagă atât de numele unei unei feministe martire, Olympe de Gouges, autoarea Declarației drepturilor femeilor și cetățeniei (1791), condamnată la moarte și ghilotinată pe 3 noiembrie 1793, în timpul terorii iacobine, pentru scrierile ei împotriva tiraniei, cât și de apariția în 1792 a cărții lui Mary Wollstonecraft A vindication of the Rights of Woman ( O revendicare a drepturilor femeii).” În lucrarea din urmă, Wollstonecraft merge pe principii împotriva teoriilor felosofiece ale vremii care nu acceptau statutul de ființă rațională a femeilor și nici dreptul lor de a lua parte la viața politică, deși se introdusesewră deja noțiunea de cetățean. Astfel, autoarea luptă pentru femeile care pot și trebuie să fie recunoscute la fel ca și bărbații, drept cetățeni raționali, fiind necesar ca ele sa-și obțină independența economică, precum a educației în spiritul demnității și al egalității.

Primul val este caracterizat de feminismul egalității atunci când primele mișcări feministe au reușit să abțină un statut juridic egal atât pentru femei cât și pentru bărbați. După apariția lucrării lui Mary Wollstonecraft, au fost publicate lucrările filosofului John Stuart Mill ( Subject of Women 1869) și ale Harriettei Taylor ( Enfranchisment of Woman 1851), soția acestuia, care a preferat să publice anonim lucrarea ei, din cauza realităților vremii care nu concepeau că femeia ar putea intr-adevăr să fie posesoarea inteligenței necesare pentru publicarea unei cărți. Lucrările celor doi au atras atenția asupra condiției inferioare a femeii în sfera societății, fiind de părere că femeile au fost prea mult timp înlăturate și oprimate de la luarea deciziilor. În acest context, Mill afirma că femeile trebuie să aibe drepturi egale cu ale bărbaților și chestionează “ordinea legală care menține inferioritatea economică, socială și politică a femeilor și pledează pentru drepturi civile și politice egale”, deși propunerea lui nu a fost acceptată.

Statele Unite s-au alăturat noului val feminist care a avut loc în Anglia în anul 1848 prin Convenția de la Seneca Falls, care urmând modelul Declarației de Independență, a dat curs citirii Declarației sentimentelor, de către Elizabeth Cady Stanton și Lucretia Mott în care se avea în vedere eliminarea tuturor formelor de discriminare între cele două sexe și adoptarea unor noi legislații care să permită votul femeilor, divorțul și accesul egal la bunuri și proprietăți. Astfel, Declarația Sentimentelor din 1848 contesta justificarea inferiorității femeii ca fiind naturală și solicita acordarea dreptutlui electoral, întrucât aceata prevedea următoarele lucruri: “Fiind înzestrată de Creator cu aceleași capacități și conștiință a responsabilității exercitării lor, este fără îndoială dreptul și datoria femeii, la fel ca și a bărbatului, să promoveze orice cauză dreaptă prin orice mijloc drept și prin faptul că acesta este un adevăr evident ce decurge din principiile sădite de către divinitate în natura oricărui om, orice obicei sau autoritate potrivnică acestuia, fie ea modernă, fie purtând cătunta sancțiune a Antichității, trebuie considerat o falsitate evidentă, aflată în conflict cu umanitatea.” Cu toate acestea, feminismul primului val s-a adresat mai puțin problemelor rasiale, întrucât “la mijlocul secolului XX, după o lungă perioadă de militantism feminist, egalitatea dintre bărbați și femei s-a păstrat la nivelul legislației, și a devenit prea puțin un fapt de viață.”

Cel de-al doilea val al feminismului este caracterizat de feminismul diferenței, care a adus noi câștiguri în favoarea femeilor, precum și o serie de drepturi familiale, accesul la anumite profesii care erau considerate ca fiind masculine, plata egală la muncă, dar și sprijin pentru creșterea copiilor și pentru instituirea anumitor prevederi împotriva tuturor formelor de viol, împotriva hărțuirii sexuale și domestice, a prostituției și pornografiei. Aceste aspecte au fost aduse pentru prima oară într-o dezbatere publică de către feministele radicale ale perioadei. acest val distingându-se de primul prin diferență și eliberare, fapte care se află dincolo de egalitatea în drepturi. Cele două feministe Simone de Beauvoir, autoarea celui de-Al doilea sex și Betty Friedan, autoarea lucrării The Feminine Mistique conturează câteva idei dramatice cum că, femeile vor rămâne aceleași cetățene poziționate pe rangul doi pe plan economic și social, chiar și în ciuda egalității formale în fața legii. Simone de Beauvoir ține să argumenteze rolul subiectului asumat de bărbat în dezavantajul femeii, cea care a devenit o alteritate, un obiect. Acest fapt se regăsește mai ales în lucrarea lui Betty Frieman, care este de părere că: “intens glorificata fericire a femeilor casnice din clasa de mijloc era departe de a fi resimțită de acestea ca formă de realizare personală, și că, dimpotrivă, acest mod de viață conduce la vârsta de mijloc la crize de sens, depresii și disperare.” Astfel, Frieman subliniază că totul este o aparență, încercând astfel să demonstreze mitul femeii americane casnice, împlinite, fericite. Impactul pe care autoarea l-a avut asupra unui număr considerabil de femei americane, a determinat-o pe aceasta să aducă în prin plan o Organizație Națională a Femeilor în 1966, prin introducerea agendei politice bazată pe egalitatea de șanse și parteneriatul între între femei și bărbați.

O mișcare care ia avânt odată cu importanța depturilor civile este reprezentată tot în Statele Unite de Women’s Liberation, asemănătoare u mișcările studenților din anii ’60, precum și manifestările împotriva războiului din Vietnam. Mișcările feministe puternice iau avânt și în Franța și Anglia, în Anglia formându-se Btitish Women’s Liberation Movement, care a pornit cu scopul obținerii plății egale la muncă, posibilitatea de a a vea acces liber la contracepție și avort, precum și accesul egal la educație. În ceea ce privește Franța, mișcările feministe au apărut odată cu revoltele din 1968, exprimându-și public manifestările față de atitudinile bărbaților revoluționari care nu foloseau niciodată femeile la activități strategice politie, ci mai degrabă la activități minore, tipic feminine. Astfel, în urma acestor reacții ignorante și marginalizatoare ale bărbaților față de femei, apare Movement de Liberation des Femmes, alăturându-se ulterior și Simone de Beauvoir. Feminismul celui de-al doilea val a fost reprezentat și de mișcarea lesbienelor care considerau că lesbianismul este practica, iar feminismul este teoria. Cu toate acestea, feminismului valului al II-lea obține după 1970 un deosebit merit pentru contribuția sa la introducerea studiilor de gen și a studiilor feministe în Universitățile europene și cele din SUA.

Teoria politică feministă reprezentată de cel de-al doilea val a adus cu sine noi semnificații ale conceptelor de public și privat. După lungi istorii în care bărbatul era caracterizat de public, iar femeia era asociată cu privatul, feminiștii au adus în prin plan câteva probleme legate de spațiul domestic. Acestea se refereau la corpul, violența și sexualitatea, lucruri care capătă semnificații din sfera politică, întrucât a asocia femeile cu spațiul privat însemna a le ascunde căile de exprimare în spațiul public, a le subordona.

Feminismul autonomiei reformulează agenda feministă prin faptul că a încercat să se adapteze la societatea politică și economică, marcând astfel ultimul val feminist, dar și debutul anilor ’90. Propunându-se cel de-al treilea val, se poate remarca că primele două valuri feministe au atras atenția difențelor și inegalităților dintre cele două sexe, întrucât femeile s-au aflat mai tot timpul pe o treaptă mai jos decât cea a bărbatului, indiferent dacă ele se aflau în spațiul public ori dacă se aflau în spațiul privat. Așadar, valul al III-lea a pus accentul pe pluritatea experiențelor cu care femeile se confruntau, întrucât abia acest ultim val a pus fără îndoială accentul pe adevărata putere a femeilor. Întrucât acesta a eliminat abordarea victimistă pe care celelalte două valuri au adoptat-o, se poate spune că pentru prima oară s-a acceptat oprimarea femeilor în contextul în care teoriile feministe clasice au pus accentul pe situația femeilor albe, ignorându-se astfel, situațiile femeilor de culoare, cele care au avut de suportat regimul comunist, cele sărace, și mai ales femeile care prezentau într-adevăr experiențe mult mai tragice, cele din lumea islamică. Feminismul valului al III-lea este cel al identităților multiple și se distanțează de criticile postfeministe, dar se apropie mai mult de stare actuală postmodernă. Reformularea agendei feministe aduce cu sine o nouă etapă care presupune pierderea vechilor cadre conceptuale bazate pe asemănare, pe universalitate și pe relațiile public-privat, natură-cultură.

Cel de-al treilea val, intitulat și postfeminism este diferit de feminismul celui de-al doilea val, prin statutul de victimă pe care și-l asumau feminiștii anilor ’70. Totodată, își iau avântul libertatea de exprimare, în contextul pornografiei și al prostituției, practicate de oameni liberi de consimțământ. Postfeminismul oscilează între succesul agendei feministe și decesul feminismului intelectual, devenit mult prea tainic pentru cele mai multe femei și trădând agenda feministă clasică, încadrându-se astfel, între feminismul valului al II-lea și cel al valului al III-lea. Postfeminismul este un termen creat și introdus odată cu anii ’90, timp în care mass-media încearcă să promoveze modelele tipice postfeministe ca Spice Girls, Britney Spears sau Madonna. Postfeminismul a avut ca principal scop o nouă viziune asupra femeilor și situației lor, specificând în mod clar că victimizarea este una dintre cele mai greșite strategii de atac care conduce la scăderea șanselor femeii de autoafirmare. Pornind de la ideea că odată considerate victime, femeile sunt tratate ca atare, mass-media aduce în prin plan două alte mari idei. Prima idee care circula era aceea conform cărei pornografia este o formă de liberă exprimare și de liberatet sexuală și astfel, nu trebuie condamnată. Totodată, nici hărțuirea sexuală nu trebuie acuzată, în contextul în care condamnarea ei duce la încălcarea libertății de exprimare. Astfel, se poate spune că postfeminismul se îndreaptă către direcția femeilor libere și nonconformiste, care nu se supun normelor impuse de societate.

În partea a doua a lucrării sale Drumul către autonomie, Mihaela Miroiu punctează orientările centrale din teoriile politice feministe, afirmând că feminismul liberal este cel care care a contribuit la cele mai mari câștiguri în ceea ce privește primul val al feminismului. Teoriile feministe liberale pun accentul pe drepturile negative ale femeilor, starea lor contractuală, raționalitatea individului, precum și pe drepturile omului și egalitatea acestuia.

Așadar, feminismul liberal este o formă a teoriei politice feministe ce se concentrează pe egalizarea drepturilor între femei și bărbați, pe recunoașterea femeilor ca cetățeni cu drepturi depline precum și pe emanciparea și autoafirmarea acestora; din acest punct de vedere, feminismul liberal este o teorie individualistă ce atacă tendințele spre dependență și victimism. Feminismul liberal se înscrie în feminismul primului val și este de două tipuri, în funcție de manifestarea lui istorică: feminismul liberal clasic și cel contemporan. Exponenții feminismului liberal afirmă că femeia este văzută în societate, în mod greșit, ca emoțională, mai apropiată de natură, vulnerabilă și dependentă precum și mai puțin capabilă, din punct de vedere intelectual și fizic, spre deosebire de bărbat care este văzut ca individul rațional și autonom prin excelență.

Avându-și originile în liberalismul clasic, feminismul liberal promovează dreptul individual al tuturor cetățenilor, indiferent de gen, la viață, la libertate și la proprietate. John Stuart Mill (1806-1873), unul dintre principalii exponenți ai utilitarismului, a fost, de asemenea, și un important teoretician al feminismului. Împreună cu soția sa, Harriet Taylor, acesta a publicat opere ca „Eseuri despre căsătorie și divorț”, „Despre libertate” (1859) și „Aservirea femeilor” (1869). Referindu-se la competiție ca una dintre principalele caracteristici ale unei societăți eficiente din perspectivă liberală clasică, Harriet Taylor argumentează că: Dacă concurența este legea de dezvoltare a societății, este o crimă izgonirea unei jumătăți din competitor. Feminismul liberal contemporan este reprezentat, printre alții, de Betty Friedan și Carole Pateman. Feministele și feminiștii liberali contemporani afirmă că neutralitatea de gen a individului liberal în sens clasic reprezintă o universalizare a valorilor, experiențelor și nevoilor bărbătești, în teoretizările liberalismului clasic ignorându-se stările și experiențele normale femeiești. Aceștia critică, de asemenea, ideea de contract social în care singurii contractanți sunt bărbații, susținând ideea conform căreia contractul social tradițional reprezintă un instrument al excluderii de gen, de rasă și de clasă socială. Lipsa de intruziune a statului în viața privată duce, de asemenea, în opinia feministelor și feminiștilor la abuzuri și violență domestică, familia fiind o școală în care „copiii se socializează în ideea dependenței și inferiorizării femeilor și a inechității de roluri în viața privată”.

În ceea ce privește feminismul liberal românesc, Adela Xenopol (1861-1939) este una dintre cele mai importante feministe ale epocii, editează sau conduce reviste precum „Dochia" (1896-1898), „Românca"(1905-1906), „Viitorul româncelor" (1912-1916) și „Revista scriitoarei" (1926-1928), în coloanele cărora își susține cauza și încurajează literatura feminină. Aceasta scrie în numărul 3 al revistei „Dochia”:

Fie un bărbat destul de mărginit, el în virtutea sexului cu nițică protecție sau situație politică, va ajunge departe, pe când o femeie, fie ea un geniu și nu va dobândi decât profesoratul, și acela până la școli secundare […] Femeile nu trebuie sã dea dovadă de invidie și egoism, cum li se atribuie: când se va ridica o femeie vrednică, sã o susțină. Ce spor putea avea mintea femeii și ce acțiune voința ei, când toată ziua nu era ocupată decât să fiarbă bucate, să spele rufele, să vază de copii. La toate acestea adăugată frica care-i încrețea carnea de câte ori nu-i plăcea la câte un satrap, stăpânul ei, un lucru săvârșit de femeia lui. În ce e de necontestat că a întrecut-o bărbatul pe femeie e forța musculară, care și-o exercită cu cea mai aprigă energie asupra femeii și copiilor săi.

Feminismul marxist este o ramură a feminismului ce urmărește explicarea căilor prin care femeile sunt asuprite prin intermediul sistemului capitalist și al priprietății private, stabilind astfel o legătură cauzală între cele două. Conform feministelor marxiste, eliberarea femeilor poate fi obținută doar printr-o restructurare radicală a economiei capitaliste actuale în care cea mai mare parte din puterea de muncă a femeii este necompensată. Feminismul marxist se naște din doctrina lui Karl Marx, a cărui teorie se centrează mai puțin pe aspectele materiale ale vieții ci pe cele sociale. Central ideii marxiste, este ideea diviziunii muncii, evidentă în societatea capitalistă.. Feminismul marxist își construiește argumentele pe valorile morale în ceea ce privește munca salariată, ce este prin ea însăși o expresie a diferenței de clasă. "Câștigurile salariale reprezintă o formă de opresiune, la care muncitorii se supun inevidabil sub un sistem de producție unde, fără cunoștințe și talente, sunt reduși practic la nimic." .

Urmărind această linie de gândire, marxiștii se opun oricărei acțiuni politice sau sociale ce perpetuează sclavia muncitorilor. Lucrările lui Karl Marx și Frederick Engels au reprezentat fundația unui discurs timpuriu asupra relației dintre capitalism și asuprire, proprietatea privată dă oportunitatea inegalității economice, dependenței, luptei dintre sexe și reprezintă rădăcina oprimării femeii în contextul social actual. Fondarea feminismului marxist i se datorează lui Friedrich Engels și a analizei sale asupra oprimării de gen în The Origin of the Family, Private Property, and the State (1884). El spune că subordonarea unei femei nu e rezultatul dispoziției sale biologice ci a relațiilor sociale și că eforturile bărbaților de a împlini cererile lor, pentru a controla munca femeilor și capacitățile sexuale, s-au cristalizat treptat în familia nucleară(nuclear family). Dintr-o perspectivă istorică marxistă, Engels analizează fenomenul social răspândit asociat cu moralitatea sexuală feminină, precum fixarea virginității și a purității sexuale, incriminarea și pedeapsa violentă a femeii care comite adulter și cere ca femeile să fie supuse soților. În ultimă instanță, Engels pune aceste evenimente pe seama dezvoltării recente a controlului exclusiv a proprietății private de către conducătorii clasei deținătoare de sclavi în modul vechi de producție și dorința lor de a se asigura că moștenirea lor va fi transferată doar urmașilor lor. Feminismul socialist este o ramură a feminismului care se focalizează pe sferele publice și private ale vieții femeii și argumentează că eliberarea poate fi dobândită prin lupta pentru oprirea oprimării economice și culturale a femeilor Feminismul socialist reprezintă o teorie formată din doi piloni care lărgește argumentul feminismului marxist privind rolul capitalismului în oprimarea femeilor și a teoriei feminismului radical a rolului e gen și patriarhatul. Feminismul socialist respinge principala revendicare a feminismului radical confrom căreia patriarhatul este singura și principala sursă de oprimare a femeilor. Feminiștii socialiști spun că femeile nu sunt capabile să fie libere datorită dependenței lor financiare de bărbați. Aceștia văd această dependență economică ca un instrument de dominație a bărbaților. Așadar feminismul socialist vede eliberarea femeilor ca o parte necesară din marea căutare a justiției sociale, politice și economice.

Feminismul socialist extrage multe concepte din marxism, precum perspectiva materialismului istoric, ceea ce înseamnă că își leagă ideile de condițiile materiale și istorice a vieții oamenilor. Consideră că sexismul și diviziunea de gen a muncii a fiecărei perioade istorice sunt determinate de sistemul economic al vremii. Este respinsă ideea marxistă conform căreia clasa sau lupta de clasă sunt aspectele definitorii a dezvoltării istorice și economice. Marx spunea că atunci când oprimarea de clasă va fi oprită, atunci și oprimarea de gen va dispărea. Conform feminismului socialist, această viziune a oprimării de gen, ca sub-clasă a oprimării de clasă, este naivă iar focalizarea s-a direcționat spre a specifica cum genul și statutul social(clasa) funcționează împreună pentru a crea forme distincte de oprimarea și privilegiere a femeilor și a bărbaților din fiecare clasă. Se observă că statutul social al femeilor derivă din statutul social sau ocupația soțului. În 1972, Chicago Women's Liberation Union a publicat "Socialist Feminism: A Strategy for the Women's Movement", despre care se cdrede că a folosit prima dată termenul de ”feminism socialist” în publicații.

Alți susținărori ai curentului, în special două organizații americane- Radical Women și Partidul Socialist al Libertății(Freedom Socialist Party), sunt înclinate spre scrierile marxiste clasice ale lui Friedrich Engels (The Origin of the Family, Private Property and the State) și August Bebel(Woman and Socialism) ca o puternică explicație a legăturii dintre oprimarea de gen și exploatarea de clasă. Pe de altă parte, Partidul Socialist USA este un exemplu de partid feminist socialist care nu e marxist. Principiile partidului spun: „Feminismul socialist se confruntă cu rădăcina comună a sexismului, rasismulu și clasismului: determinarea unei vieți a oprimării sau privilegiului bazată pe accidentele nașterii sau pe circumstanțe. Feminismul socialist este o cale de incluziune pentru crearea schimbării sociale. Prețuim sinteza și cooperarea decât conflictul și competiția”.

2.4 Femeile din România în căutarea emancipării sociale și politice

În România postbelică dinaintea evenimentelor din decembrie 1989, atragerea masivă a femeilor la munca salarială reprezenta asigurarea unui nivel acceptabil de trai, precum și sporirea încrederii femeii în capacitatea ei de a lua parte la activitățile sociale. Așadar, s-au produs modificări semnificative în raportul public-privat, individ-colectivitate, familie- societate, lucruri ce au atras printre altele și o scădere a ratei naționalității. Dacă ar fi să ne gândim la decretul prin care în 1966, s-au interzis radical avorturile făcând notorie România pentru politica ei, putem observa că reacți statului socialist a fost una destul de violent.

Mihaela Miroiu susține că imaginea femeilor, promovată în propaganda comunistă a anilor ’50-‘60 se dovedește a fi de departe, una a emancipării față de cea a anilor ‘70-‘80. Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ‘70 s-au pus în practică toate mijloeacele pentru a masca capacitatea de protecție socială, ascunzându-se toate fenomenele de abandon masiv al coăpiilor și de sporire a ratei mortalității infantile. Aspectele ce țineau de viața intima sau de problemele legate de violența casnică au devenit subiecte tabu pentru mass-media.

Argumentația făcută de Mihaela Miroiu aduce câteva precizări legate de familia socialistă care era una partenerială, menționând că: “Patriarhatul socialist a consacrat dominația tatălui în familie ( lui nu i se dădea alocație pentru copii, mamei îi revenea responsabilitatea în creșterea copiilor), a consacrat politici protective “mama și copilul”, nu politici de responsabilitate parentală “părintele și copilul”. Una dintre cele mai dure experiențe pentru femeile din communism a fost aceea a dublei zile de muncă în lipsa parteneriatului domestic. În acest mod, femeile au trait de fapt experiența dublei exploatări: în sfera producției au fost exploatate de către stat, iar în sfera familiei de către bărbați.“

Feminismul primului val în România s-a dovedit a fi asemănător cu cel occidental, întrucât mișcările feministe au luat avânt în aceeași perioadă. Ideea care a stat la baza dobândirii drepturilor civile și politice ale femeilor a fast pusă în discuție din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind în strânsă legătură cu democratizarea. Problema dreptului de vot pentru femei s-a pus pentru prima data în contextul problemei sufragiului, deși rezultatele nu s-au dovedit a fi immediate. Mișcarea feministă românească a avut la bază mai multe documente care au demonstrate statutul juridic umilitor al femeilor române, întrucât potrivit tradiției, bărbatul era văzut în căsnicie ca fiind stăpânul.

Deși vorbim despre peste 70 de milioane de femei, la momentul căderii comunismului în Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Iugoslavia și Bulgaria, femei ce trăiau în condiții diferite, vorbind limbi diferite, în regiuni diferite, ele au fost reduse la regimul politic sub care se flaseră țările lor vreme de aproape 50 de ani. Tăcerea feministelor din Europa de Est nu face decât să fragmentize memoria feministă și istoria acesteia: deși România este o țară francofonă, niciun autor nu o amintește printre țările în care feminismul a avut același parcurs ca în Occident, iar pentru a justifica această absență, cele mai multe autoare se referă la ieșirea din scenă a mișcarilor feminist după 1945, la intrarea sub sfera de influență sovietică.

Ritmul dobândirii drepturilor în materie civilă și politică a femeilor din România a urmat în linii generale procesul modernizării și democratizării societății noastre la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Mișcarea feminist din România a evoluat treptat de la faza asocierii cu scopul dobândirii unor drepturi civile mai largi până la formularea clară a obținerii dreptului la vot în timpul și la sfârșitul primului război mondial. Din păcate, numărul femeilor angrenate în această mișcare a fost relative redus, precum și inerția patriarhală bazată pe dominația bărbatului larg acceptată și prezentată în societate. Mișcarea feministă românească a fost în strânsă legătură cu mediile intelectuale și culturale din care proveneau majoritatea militantelor, fiind marcată de relațiile personale de prietenie, precum și de cele cu străinătatea, în special cu Franța și dobândid trăsături fundamentale europene. Acordarea drepturilor de vot femeilor prin Constituția de la 1866 ar fi fost o premieră mondială absolută, fără nici o legătură cu realitățile societății românești de atunci.

Dacă în România socialistă, orice idee cu privire la femeile care erau discriminate negativ intra în contradicție cu ideologia oficială, în România post-revoluționară, această dezbatere a devenit posibilă din nou. Așadar, “femeia este un participant active la viața economică și socială, ceea ce-i conferă o independență economică relative bună; ocupă poziții importante în profesii de prestigiu, se bucură de tratament nediferențiat pe sexe în legărtură cu accesul la învățământ, servicii și prestații sociale.” Diferența de venituri este evidențiată de Vladimir Pasti, care susține că dacă femeil nu sunt eliminate de pe piața muncii, adesea ele sunt silite să aleagă un statut occupational și venituri inferioare. Autorul menționează că “sunt de două ori mai mulți bărbați muncitori calificați decât femei (și din cauză că fetele absolves mai ales licee și mai puțin școli de artă și meserii). Femeile domină acum serviciile și comerțul (71%), administrația (73%), agricultura (peste 52%); ocupațiile intelectuale sunt aproape egale cu ale bărbaților (49,9%). În industrie, sunt 28,2% femei, iar în conducere, 26%.” În ceea ce privește reprezentarea politică a femeilor din România, acestea sunt puține și ocupă cu precădere poiții marginale, întrucât “din cele 263 de municipii și orașe din România, numai două au ca primar femei în urma alegerilor din 2000. Mai există 107 femei care au câștigat alegerile pentru primăriile de commune, dintr-un total de 2688 de comune.”

“Care este rolul femeilor în sociatetatea românească?” rămâne o întrebare la care cei mai mulți analiști nu au găsit încă un răspuns. Deși mișcările și teoriile feministe reprezintă cele mai importante simboluri pentru conturarea răspunsurilor și soluțiilor întrebărilor de tipul acesta, feministele au schimbat oarecum percepția paradigmei masculine asupra “sexului frumos” prin concepte precum egalitatea, dreptatea și mai ales libertatea indiferent de genul unui individ.

Întrucât femeile au fost asociate deseori spațiului tradițional domestic, al gospodăriei ți familiei, al emoționalului și iraționalului, ele au fost constant dominate de către bărbați indiferent că sunt simpli cetățeni sau politicieni prin neaordarea dreptului de vot decât după o lungă istorie și au fost “clădite” social pe o scară de inferioritate față de masculinitate.

Astfel, pornind de la ideea conform căreia feminismul reprezintă o mișcare socială care sprijină egalitatea dintre femei și bărbați, trebuie să avem o imagine de ansamblu a ceea ce a însemnat mișcarea feministă și unde se află originile acesteia, ca mai apoi să înțelegem impactul pe care aceasta l-a avut asupra societății moderne românești și asuăra gândirii politice. În ceea ce privește România, după părerea autoarei Ștefania Mihăilescu, mișcările de emancipare ale femeilor sunt insuficient cercetate.

Principiile fundamentale care și-au găsit un profund ecou în cei mai de seamă reprezentanți românești avea la bază egalitatea și dreptatea fondate de Marile Revoluții. I. Heliade Rădulescu este cel care și-a exprimat tendința epocii sale prin revista literară și științifică pe care a întemeiat-o în 1837, intitulată Curier de ambele sexe. Prin aceasta el încearcă să motiveze spunând că: “jumătate din omenirea contemporană este de sexul cel frumos și deosebit că și ea poate să-și reclame în soțietate drepturile de om atingătoare de felul său.” La una din adunările Societății Studenților Români de la Paris, Personalități precum Ion Ghica, Ion Brătianu, C.A Rosetti și Nicolae Bălcescu aveau în vedere problemele acute ale societății românești, printre care se număra și starea nesigură a femeilor. Astfel că, C.A Rosetti, într-o scrisoare dedicată femeilor de rang înalt, era de părere că e de datorie supremă ca femeile romîne “să susțină cauza revoluției a pe propria lor cauză”. Trebuie remrcat faptul că în România feminismul nu și-a pus prea mult amprenta asupra societății, întrucât mulți au negat existența unei istorii mișcării de emancipare a femeilor. Discursurile feministe nu au pus accentul doar pe femeie în sine, ci mai degrabă au dezbătut relațiile sociale dintre femei și bărbați, astfel încât ambele sexe să beneficieze de împlinire profesională și personală într-un mod egal.

Dacă ar fi să încadrăm România intr-unul din cele trei valuri, s-ar putea spune că teoretic se încadrează în cel de-al treilea val, dar practic, își are locul în cel de-al doilea.

.

Capitolul III: Genul- terenul unor perpetue pendulări

3.1 “Comedia egalității”

Termenul gen surprinde un nou tip de înțelegere a relațiilor dintre femei și barbați, o separare analitică sex-gen care a reprezentat o intervenție socială, atât în planul lingvistic academic, cât și în cel politic. Feminismul de după anii 1970 a contribuit la procesul de denaturalizare a raporturilor dintre femei și barbați. Dacă sexul este cel care face referire la diferențele biologice dintre femei și barbate, atunci genul este cel care se raportează la modul în care o anumită cultură definește aceste deosebiri în care femeile și bărbații își trăiesc viața.

În viața de zi cu zi, la fiecare pas, facem eforturi considerabile pentru a corespunde genului prescris, începând cu modul în care ne purtăm, vorbim, îmbrăcăm. Fiecare mișcare a noastră conform standardelor feminitate/masculinitate sunt considerate adecvate și corecte în lumea în care trăim. Această diferențiere a femeilor de barbați a fost adesea percepută ca un fapt al construcției lor biologice, iar aceste diferențe biologice nu pot explica statutul inferior celui pe care îl dețin bărbații și nici accesul restrains al femeilor la putere. Așadar, indivizii sunt îndreptățiți prin însăși natura lor, iar femeile sunt tratate inegal în cele mai multe state ale lumii, calitățile acestora fiind mai puțin valorizate.

Vorbim despre gen ca despre acele dimensiuni care inventează valori, preconcepții și concepții și care determină modul în care femeia și bărbatul se raportează unul la celălalt, la structurile societății. Genul ajunge să reprezinte așadar, o sumă de concepții “elaborate social și cultural, cu privire la diferența femeie/bărbat, la puterea și inegalitatea care structurează reproducerea acestor diferențe în practicile instituționalizate ale societății.”

Pe de altă parte, putem evidenția ideea conform căreia nu există nicio diferență între femei și bărbați, diferență care să rezulte situarea acestora în planuri paralele. În lucrarea sa Le Discourse de la Haine, Adre Glucksmann încearcă să reliefeze poziția femeii în structura societății, prin fraza lui Lacan, întrucât cele două sexe sunt oarecum echivalente din punct de vedere moral: “Femeia din tragedia greacă e în stare de orice. Se spune despre ea ca nu e nici intrinsec bună, nici definitiv rea; ea e ambiguă. Această ambivalență sau această duplicitate presupus proprie femeii trebuie să fie atribuită tuturor ființelor umane, ambelor sexe. Am fi atunci nevoiți să spunem ca femeia nu există.”

Astfel, amintind de această comedie a egalității, Glucksmann evidențiază faptul că “societatea nu consideră că diferența între femeie și bărbat ar fi un subiect de discuție metafizică”, întrucât acesta consideră că “știe ce înseamnă diferența”. Aceste discriminări de gen reprezintă un tratament nefavorabil al indivizilor motivați de premise de gen, cărora le sunt negate drepturile, resursele și oportunitățile.

Fiind o problemă în cadrul gospodăriei, al pieței, comunității și statului, femeile întâmpină adesea tratamentul diferenței în distribuția resurselor, în special a mâncării , care conduce la indicii mai mari ai mortalității pentru femei. În mod paradoxal, originea acestor inegalități de gen trebuie căutată în puterea unei femei de a a da viață, de a reproduce biologic, reprezentând astfel, un dat al naturii și nu al culturii, care asociază femeile cu forțele naturii.

Genul nu este așadar, un simplu sistem de clasificare prin care femeile și bărbații biologici sunt sortați, etichetați și chiar separați în roluri sociale echivalente, ci mai degrabă, identitățile de gen sunt considerate distincte. Diferențierea de gen apare atât la nivel individual, în care fiecare individ operează cu un set de prejudecăți în definirea femininului și masculinului, cât și la nivel structural, în care societățile prescrie un tratament bazat pe comportamentele și modurile în care indivizii interacționează.

Ca să putem defini aceste diferențe universale, trebuie să vorbim despre putere, ierarhie și inegalitățile care stau la bază, și nu doar despre acele diferențe și stereotipuri de gen care ne formează prejudecățile. Această distincție se practică între două tipuri de discriminări de gen: discriminarea directă este o formă de discriminare vizibilă, de cele mai multe ori ușor de identificat și documentat și are la bază contexte similar, precum salarii inegale pentru acelașă tip de activitate, hărțuire sexuală, promovarea unei femei pe listele unui partid în sistemul de cote pentru femei; discriminarea indirectă se referă la aplicarea de prevederi, criterii sau practice neutre, care afectează persoanele de un anumit sex și este o formă subtilă care poate trece neobservată, dar este mai greu de documentat (de exemplu, baremul de înălțime impus la probele de admitere în unele academii militare sau de poliție este o formă de eliminare/discriminare indirectă a candidaților femei, care în medie au înălțimi mai mici decât băieții). Se poate vorbi, de asemenea, și de o discriminare de gen structurală care are la bază slaba reprezentare a femeilor sau bărbaților în diferite domenii (procentul slab de femei membre ale parlamentului).

În concepția lui Bourdieu, “bărbații, ca și femeile însele, nu pot decât să ignore faptul că logica raportului de dominație este cea care reușește să le impună și să le inculce femeilor, din aceleași motive ca și virtuțile, pe care morala le atribuie bărbaților, toate proprietățile negative pe care viziunea dominantă o impune naturii lor, precum șiretenia sau, pentru a lua o trăsătură ceva mai favorabilă, intuiția”. Totodată, autorul face referire și la acea libido dominandi, și nu situează genurile în sfera rolurilor sociale care pot fi sau nu jucate de către indivizi. Acest rol social poate fi definit ca totalitatea așteptărilor unui individ de a ocupa un status, de a da expresie unui comportament social, oferindu-i posibilitatea direcționării acțiunilor spre un scop bine definit.

Raportându-ne la descrierea lui Foucault, din lucrarea sa Istoria Sexualității , acesta susține că societățile vestice au pornit de la “simbolica sângelui la o analiză a sexualității”, fapt care a avut loc într-un mod mult prea avansat în a da naștere unui mod generative de putere. El dorește ca practicile istorice ale self-help-ului să fie eterne, un sine unificat, dar așa cum au subliniat feminiștii, condiția primară a puterii masculine a fast aceea a supunerii femeii ca manieră de exprimare a puterii în epoca modernă. Valorile masculine tind să fie situate, așadar, la un nivel superior valorilor feminine, întrucât cele din urmă sunt din ce în ce mai idealizate și reprezentate prin figura mamei și soției, protejate întotdeauna de un bărbat, care este văzut ca și cap al familiei. Aceste valori reprezintă un concept care face referire la relația ierarhică, întrucât construcția masculinității tinde să dezvolte un nivel de privilegii superioare și un status celor pe care feminitatea este fundamentată.

Una dintre cele mai controversate opere ale feminismului secolului XX este volumul Al doilea sex, volum care face trecerea dintre dintre primele două faze ale feminismului: între cel ”al egalității” și cel al ”diferențierii și eliberării”, al cărei autoare este scriitoarea și totodată filosoafa Simone de Beauvoir. Aceasta susține idei precum ”Nu ne naștem, ci mai degrabă devenim femei” sau ”Dacă femeia vrea să devină egală bărbatului, ea trebuie să devină bărbat”.

Totodată, scriitoarea susține predeterminarea sau destinul femeiesc ca fiind un rezultat al vremurilor trecute care poate fi depășit. În contextul în care în interpretarea sa, Simone de Beauvoir ia în considerare factorul biologic al cuplului și nu doar pe cel social al lipsei de solidaritate între femei, autoarea afirmă faptul că: “Legătura care o unește pe aceasta de opresorii săi, de cei care o oprimă nu este compatibilă cu nici o alta. Diviziunea sexelor este un fapt biologic, nu un eveniment în istoria umanității. Masculin și feminine stau în opoziție în cadrul primordial Mitsein (tovărășie în limba germană) iar femeia nu a rupt această tovărășie. Cuplul este o unitate fundamental cu cele deouă jumătăți ale sale îngemănate, iar sciziunea societății pe linii de gen este imposibilă. Aici este de găsit trăsătura fundamentală a femeii: ea este “Celălalt” într-o totalitate ale oricărei două componente sunt necesare una alteia.” Astfel, „bărbatul reprezintă atât pozitivul, cât și neutrul, iar femeia este percepută ca fiind o reprezentare a negativului, astfel încât toate determinările ajung să fie înțelese în relație cu aceasta ca limitare, care exclude reciprocitatea.”Autoarea face așadar, o descriere a relațiilor care se stabilesc între femei și bărbați și situează bărbatul ca semn al Absolutului, în timp ce femeia reprezintă Celălalt.

În continuarea argumentării sale, autoarea face referire la anumite exemple în mitologia și dramaturgia antică, pentru a ilustra această derutantă captivitate a femeii în poziția „celuilalt”: “Se poate presupune așadar, că această reciprocitate ar fi putut nfacilita eliberarea femeii. Când Hercule a stat la picioarele Omphalei și a ajutat-o cu torsul lânei, dorința lui de a o avea l-a ținut prizonier; dar atunci de ce ea nu a reușit să dobândească o putere eternal asupra lui? Ca să se răzbune pe Iason, Medeea i-a ucis pe copiii lor; și această legendă întunecată ar putea sugera că ea ar fi putut dobândi o influență asupra lui Iason prin dragostea acestuia din urmă pentru copii. În Lysistrata, Aristofan descrie o bandă de femei care-și unesc forțele pentru câștiguri în societate obținute speculând nevoile sexuale ale bărbaților lor. În realitate însă, în societate femeia nu s-a emancipat din punct de vedere social prin nevoia bărbatului – dorința sexuală și dorința de a avea urmași – ceea ce-l face pe bărbat dependent de femei. Stăpan și sclav, sunt uniți de o nevoie reciprocă în acest caz economică, care nu-l eliberează pe sclav”.

3.2 Concepții generale ale genului

Definită ca formă de guvernare bazată pe votul universal și separația puterilor, ca model dezirabil datorită libertății, egalității și pluralismului, pe care și le proclamă ca valori fundamentale, ca regim politic ce asigură participarea tuturor cetățenilor la luarea deciziilor importante, democrația nu poate fi compatibilă cu respingerea minorităților. Așadar, libertatea nu presupune altceva decât posibilitatea tuturor grupurilor de a se manifesta în cadrul societății, întrucât egalitatea presupune inexistența diferențelor în modul de raportare la membrii unor diferite grupuri. Totodată, pluralismul social presușpune acceptarea grupurilor minoritare ca parte constitutivă a societății, prin simpla lor participare la procesul decizional. Este important să menționăm faptul că egalitatea de gen nu înseamnă egalitarism sau nivelare și uniformizare a nevoilor și intereselor de gen, întrucât nu se reduce la formula “egalitate între femei și bărbați”, în sensul egalității și egalizării femeilor cu bărbații (sistem în care masculinitatea reprezintă norma, iar feminitatea este negativul masculinului, respective non-A).

În viziunea specialiștilor în științele sociale, minoritatea este un grup subordonat “în termeni de putere și de privilegii în raport cu majoritatea, sau grupul dominant”. În ceea ce privește grupul minoritar, exceptând numărul, care nu reprezintă întotdeauna un criteriu suficient în definirea termenului, Acesta se caracterizează prin particularități fizice sau culturale distincte, tratament inegal în raport cu grupul majoritar, calitatea de membru involuntary al grupului și – element deosebit de important- conștiența, mai mult sau mai puțin intense, a subordonării.

Plecând de la idea că genul este o experiență social construită, mai degrabă decât un imperativ biologic, unii specialiști au realizat distincția între sex, care face referire strict la identitatea biologică a unei personae ca bărbat sau femeie, și gen, care este o identitate învățatăk, dar ca și rasă, poate fi deplin inteligibilă numai la nivel individual.Includerea femeilor în categoria grupurilor minoritare în opinia Mioarei Nedelcu, este justificată datorită existenței unor caracteristici fizice, dar și culturale diferite de cele ale bărbaților, care compun grupul dominant, de conștientizarea tot mai pronunțată a statusului subordonat și dezvoltarea unei solidarități de grup, precum și de experiența tratamentului inegal.

Stanley Eitzen și Maxine Baca Zinn sunt de părere că diferite grupuri de barbați demonstrează diferite grade de putere, pe când diferite grupuri de femei atestă diferite niveluri de inegalitate. Putem observa așadar, că apare o diferență majoră între diviziunile de gen care duc la inegalitatea dintre femei și barbați și inegalitățile de gen, care se intersectează cu alte inegalități: de clasă, de rasă sau de orientare sexuală. Spre exemplu, Alfred Adler, constata că supremația masculine nu este un fapt natural, deoarece “ea a apărut în mod necesar abia în cursul luptelor neîntrerupte ale popoarelor vecine, lupte în care bărbatului i-a revenit un rol important, de care, la urma urmei, el a profitat spre a acapara în mod definitive conducerea“.

Thomas Hobbes, Edmund Burke și David Hume nu ar fi de acord cu afirmația de mai sus, întrucât, în lucrările lor, cărți de căpătâi ale filosofiei politice modern, aceștia s-au axat tocmai pe superioritatea originară a bărbatului, precum și pe capacitatea acestuia de a fi singurul care poate sa conducă și să determine trecerea de la societatea primitivă pre-politică, la cea politică. Spre exemplu, Hobbes era de părere că “prin artă s-a creat marele Leviathan, numit Comunitate sau Stat, care nu este altceva decât un bărbat artificial”, Edmund Burke făcea referire la femeile care luau cuvântul în fața corpului politic francez din timpul revoluției, folosind expresia “furii din iad”, iar David Hume completa viziunea hobbesiană în ceea ce privește inferioritatea femeii, afirmând că “deși bărbații, atunci când sunt uniți, au în orice țară, sficientă forță fizică pentru a menține această tiranie dură a Leviathanului, care își menține autoritatea absolută prin frică și teroare, totuși insinuările, vorba și farmecele tovarășelor lor sunt astfel încât femeile sunt deseori în stare să rupă confederația, acest tip de organizare statală în care numai bărbații ar trebui să dețină puterea, și să împartă cu celălalt sex toate drepturile și privilegiile societății”.

Mai târziu, gândirea sociologică clasică justifică inegalitățile de gen prin teoria controlului masculin asupra mijloacelor de producție și a distribuirii bunurilor, avându-și originea în concepțiile lui Marx și Engels, care vedeau căsătoria ca o modalitate de întărire a puterii și controlului masculine. Astfel, teoriile materialiste contemporane leagă inegalitatea de gen de structura economică a societății, stratificarea fiind mai mare atunci când activitatea femeii este direcționată către interior, spre familie, iar cea a bărbatului către exterior, spre afaceri, schimb și piață..

Trebuie totuși menționat faptul că discriminarea nu trebuie înțeleasă întotdeauna în sens negativ, întrucât există situația ca un angajator să fie nevoit să discrimineze între candidații la o slujbă, dacă dorește în final să ia o decizie. Așadar, discriminarea devine cu adevărat o problemă abia atunci când criteriile utilizate în luarea unei decizii sunt irelevante, luându-se în calcul rasa, religia sau sexul și, mai mult decât atât, consider că ar fi greșit să admitem faptul că acest criteriu trebuie stabilit de participanții la diferite situații sociale, doar din ideea că nu putem oferi garanții pentru utilizarea în fiecare caz, a unui argument rațional.

În virtutea unor modele de socializare nesincronizate cu evoluția societății și a unor tradiții specific, femeile și bărbații sunt împinși atât în procesul socializării timpurii, cât și cel al resocializării, spre adoptarea unor modele comportamentale și a unor roluri specific în societate. Astfel, fetele sunt împinse spre asumarea unor roluri sociale care au la bază unele calități presupuse a fi mai dezvoltate la femei decât la bărbați, precum tandrețea, empatia, sensibilitatea și abilitățile domestice care le califică pentru rolurile prestabilite de mame, soții, gospodine și îngrijitoare, ele fiind așadar cele care au grijă afectiv și efectiv de cei din jurul lor, fie ei copii, soți, bătrâni sau prieteni. În ceea ce îi privește pe băieți, aceștia sunt dirijați spre asumarea unor tipare comportamentale care se bazează în special, pe curaj, competitive și responsabilitate, lucruri care ajută la confirmarea modelului masculine pentru inserția în societate.

Stereotipurile care circulă se confundă deseori cu așteptările pe care indivizii dintr-o anumită cultură le au din partea unui bărbat sau din partea unei femei, de la un tată sau de la o mama, aceste stereotipuri dovedindu-se a fi de cele mai multe ori afirmații false, dar care la nivelul conștiinței umane circulă ca valoare de adevăr și au consecințe acționale. Stereotipizările de sex sunt foarte pronunțate în cele mai multe culture și societăți și cu puține excepții, ele sunt în general ponunțate, dar puține excepții, ele sunt positive în favoarea bărbatului și mai puțin positive pentru femeie.

Întrucât una din problemele care derivă din acest context este aceea a egalității care trebuie privită dintr-o perspectivă liberală, mai precis ca egalitate de șanse, teorema generală este așadar, aceea că egalitatea de oportunități plus diversitatea culturală vor produce, probabil, inegalitatea rezultatelor, iar pentru obținerea unor rezultate egale este nevoie de o îndepărtare a oportunităților egale, ori de uniformizare culturală, elemente imposibil de pretins într-o societate democratică liberală. Așadar, noțiunea de oportunități egale nu poate fi realizată în mod corect fără a se ține seama de faptul că, o societate în care se manifestă diversitatea culturală, nu poate și nici nu trebuie să fie concepută ca una în care toți indivizii luptă cu aceeași intensitate pentru atingerea acelorași scopuri.

Echilibrul în grupul domestic din societatea tradițională era data de compleentarea rolurilor de femeie și bărbat. În societățile rurale europene, bărbatul deținea rolul donminant și cel al producției, în timp ce femeii îi reveneau sarcinile menajere, precum gătitul, îngrijirea copiilor, cu toate că și ea participa la activitățile producției. Astfel, deși rolurile erau complementare, ele erau în același timp puternic diferențiate. Luând în calcul faptul că grupul domestic are funcții mai mult de consum în societatea indistrială, și aici bărbatul este principalul aducător de venituri, iar femeia este concentrate pe îndeplinirea funcțiilor casnice.

3.3 Discriminarea femeii din perspectiva lui Rousseau și Mill

“Cu excepția sexului ei, o femeie este un bărbat”. Jean-Jaques Rousseau afirma această concepție despre femeie, o explicație semnificativă a discriminărilor tradiționale de gen, întrucât concepția filosofică a lui Rousseau cu privire la relațiile dintre femei și barbați, rămâne neexplicată în Contractul social, dar se regăsește în Emile sau Despre educație. Filosoful este se părere așadar, că această afirmație determină natura și rolul femeii, întrucât din sexul ei derivă moralitatea distinctă și educația diferită, un nivel diferit de cunoaștere și adevăr, o funcție socială și politică, atribuții total diferite de cele ale bărbatului. Astfel, în lucrarea Feminism și filosofie, Moira Gatens afirmă că bărbatul este bărbat, dar totodată, și subiectul universal. Acest fapt sugerează ideea conform căreia potențialitățile bărbatului nu sunt particularități, ci mai degrabă el se situează deasupra propriului său gen, pentru a înțelege adevărul. În ceea ce privește sexul feminin, femeia este femeie și este definită de loc, de timp, de trupul și pasiunea sa. Totodată, Rousseau afirma faptul că: “Bărbatul este doar bărbat din când în când, femeia e întotdeauna femeie…” și “…totul reamintețte de propriul ei sex”.

Cu toate acestea, în Contractul social Rousseau nu-și exprimă în mod clar părerile despre locul pe care îl ocupă cele două sexe în sfera morală și cea politică. Acest fapt se datorează ideii conform căreia “femeile sunt cele de la care se așteapă să furnizeze baza naturală necesară pantry securitatea și legitimitatea legăturii convenționale a contractului social. Sfera privată, domestică, este cea care susține material și emotional permanența societății civile.” Mai mult decât atât, în concepția lui Rousseau, femeia este cea care ar trebui să joace rolul de ocrotitoare și călăuzitoare a bărbatului, întrucât asocierea femeii cu natura, îi conferă bărbatului certitudinea că nu se va pierde pe terenul artificial al culturii.

Rousseau descrie diferența dintre femei și barbați prin opoziția dintre rațiune – pasiune, natură – cultură, viață publică – viață privată, precum și prin raportul de forță dintre cele două sexe, raport ce a fundamentat de-a lungul secolelor următoare, ideea conform căreia femeile trebuie să rămână isolate în zona familiei patriarhale.Așadar, dacă lumea educației copiilor, lumea familiei, a moralității ține de viața domestică, privată, în ceea ce privește lumea muncii, a cetățeniei și a raționalității, aceasta ține de viața publică. Astfel, bărbaților le revine accesul la sfera privată pentru a nu se pierde în “labirintul culturii”, care nu le permite altceva decât dezvoltarea unor pasiuni și vicii artificiale. Se poate spune așadar, că pe baza poziției femeii se pot afirma posibilitățile bărbatului.

Susan Moller Okin este cea care pune accentul pe modul în care Rousseau dezvoltă potențialurile bărbatului prin descrierea femeilor exclusive în termeni funcționali, întrucât natura femeilor și evoluția acestora sunt rezultate din ceea ce este util bărbaților. Aceasă concepție se poate remarca în lucrarea Emile, în contextul în care pentru femeie factorul crucial este să se conformeze așteptărilor sociale care se reduc la ceea ce este util bărbaților, ținând cont de faptul că orice întrebare a bărbatului este despre utilitate. Pentru a concentra această idee privitoare la relația dintre cele două sexe, Rousseau notează faptul că, “cu toții ne naștem, ca să spun așa, de două ori; născut pentru existent, și născut pentru viață, născut ca ființă umană și născut ca barbat”.

În ceea ce privește concepția lui Rousseau, trebuie remarcat faptul că femeile se nasc o singură dată, în natură și existență, fiind excluse din cultură, în timp ce nașterea pentru cultură se aplică doar bărbaților. Acesta consideră că naturile celor două sexe nu trebuie să fie amestecate, astfel că, viața civică este destiată doar persoanelor de tip masculin, toate formele culturii fiind conduse de barbați. Dacă femeile și copii intră în raport cu societatea într-un mod indirect, atunci derivă rolul acestora care nu se reduce decât la purtarea unei sarcini, îngrijirea și creșterea copiilor și oferirea confortului emotional și fizic al soțului. Deși mișcarea pentru emanciparea femeilor nu a reușit să schimbe aceste concepții de gândire, s-a găsit totuși un mod prin care femeile pot fi integrate în societate ca partener activ și nicidecum, pasiv.

Statutul de persoană al femeii este greu de definit, în contextul în care în formulările clasice ale doctrine liberale, sfera privată se raportează la ideea de dragoste, datorie, de cutumă și de lege nescrisă. În acest sens, filosofi ai secolelor XVIII-XIX, precum Tyrell și respectiv, Kant, consideră că femeile nu au personalitate civilă, care se poate afirma doar într-o societate de acest fel, întrucâ ele ar trebui să fie reprezentate politic de către soții lor. Astfel că, subiectul liberal nu poate fi centrat decât pe ideea de bărbat, el fiind cel care are liberatatea de a se mișca între familie și sociatatea civilă și care își poate exercita drepturile și prerogativele sale în oricare din aceste domenii.

John Stuart Mill încearcă să contra argumenteze pozițiile inferioare ale femeii față de bărbat prin tratatul său The Subjection of Women, care a luat amploare în anul 1969. Acesta dovedește faptul că relațiile bazare pe inegalitățile dintre cele două sexe, sunt “rele în sine” și ducal principalul obstacol în calea umanității. Astfel, inegalitatea nu este un un rezultat al rațiunii, ci mai degrabă al sentimentului, fapt ce permite încă o data argumentarea în favoarea diferențelor dintre femei și barbați. În acest context, se poate afirma concepția scriitorului catalan Pompeu Gerner, în contextul evidențierii inegalităților celor două sexe: “spre deosebire de bărbat, femeia nu este o ființă completă, ci este numai intrumentul de reproducere destinat reproducerii specie, în timp ce bărbatul reprezintă generatorul de inteligență, cel căruia ii revine sarcina de a asigura progresul speciei”.

Cu toate acestea, Mill încearcă să evidențieze sclavia femeii care continua să existe în structurile sociale și în căsătorie, în contextul în care femeia este supusă celor mai grele situații de sclavie, asemenea sclavilor înșiși: “Scopul meu nu este acela de a afirma ca femeile sa nu fie tratate în general, mai bine decât sunt tratați sclavii, însă affirm că nu există sclav a cărui sclavie să fie atât de aproape de sclavia femeii…Ceea ce se numește astăzi natura femeii este un produs prin excelență, artificial”.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Miscarea Feminista Si Problematica Discriminarilor de Gen (ID: 107380)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Miscarea Feminista Si Problematica Discriminarilor de Gen

Copyright Notice

. Perceptia Afisului Electoral Ca Simpla Imagine sau Ca Mesaj Complex

Organizarea Militara In Banatul Medieval

Perceptii Asupra Securitatii Energetice Nucleare In Viziunea Cetatenilor Secolului Xxi cu Acces la Internet

Bulеtinul Dе Stiri Si Rаdiо Chisinau

Tabloidizarea Presei Scrise

Persuasiune Si Manipulare Prin Publicitate

Copyright Notice

Similar Posts