Miscarea Ecumenica Si Activitatea Bisericii Ortodoxe Romane In Cadrul Acesteia

LUCRARE DE DISERTAȚIE

MIȘCAREA ECUMENICǍ Și ACTIVITATEA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN CADRUL ACESTEIA

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri, dialogul a fost cel care a reușit sǎ adune împreunǎ oameni de diferite opinii, credințe, trǎiri sau naționalitǎți pentru a sta laolaltǎ și a dezbate punctele care îi despart dar mai ales punctele care îi unesc . Tocmai acesta este și dezideratul acestei discipline relativ noi în teologia ortodoxǎ și anume a ecumenismului.

Biserica Orodoxă Română din toate timpurile a fost printre promotoarele dialogului și a căutării adevărului, dar în ultimul secol și cu precădere în ultimele decenii a încercat să se implice activ în așa numitul curent ecumenic în vederea dialogării și a cunoașterii fraților creștini de altă religie . Rădăcinile creștinismului pe teritoriul patriei noastre se pierd departe în negurile vremii, și își au originile apostolice . Din cele mai vechi timpuri , bisericile locale încercau să își autentifice și să își cerifice autoritatea și apartenența prin faptul că pe teritoriul lor au trecut Sfinții Apostoli care i-au și încreștinat, realitate pe care mulți teologi o invocă și când vine vorba de încreștinarea poporului român . Toate dovezile arheologice și mărturiile lingvistice, martirii, obiectele de cult descoperite pe teritoriul patriei noastre datând din primele secole creștine dovedesc faptul că Sfântul Apostol Pavel a fost pe teritoriul țării noastre rânduind așadar episcopi și preoți pentru slujirea altarelor.

Cunoscând istoria ne cunoaștem pe noi înșine am putea parafraza celebrul epigraf gravat la intrarea în templul lui Apollo din Delphi, „ cunoaște-te pe tine însuți ” e un îndemn la care noi toți ar trebui să cunoaștem istoria noastră de creștini , mai mult cu cât și pagânii au ajuns să graveze acest dicton pe unul din templele lor. Situația de fapt în care Biserica Ortodoxă își desfășoară activitatea sa sființitoare, și anume lumea secularizată și desacralizată a secolului XXI și influențele tot mai mari ale Occidentului, cât și afluxul de atacuri la adresa Bisericii și a temeliilor ei, ne fac să ne dorim cu ardoare să ne cunoaștem rădăcinile , cum ar spune un Sfânt Părinte al Bisericii „ doar întorcându-ne la izvoare se va curma rătăcirea noastră” , un adevăr eludat de comuniști. Consider că doar dialogând cu celelalte religii și cunoscându-le cu adevărat putem să le împărtășim din adevărul de credință al Bisericii Ortodoxe în general și de cel al Bisericii Orodoxe Române în special, și spun aceasta nu pentru că ar exista două adevăruri diferite, unul în Biserica Ortodoxă ca entitate unitară și altul în Biserica Ortodoxă Romănă ca organism independent, autonom și autocefal din punct de vedere jurisdicțional .

Adevărul ne va face liberi și asta ne dă curajul să îl cunoaștem să îl acceptăm și să îl propovăduim, de aceea suntem datori să cunoaștem adevărurile de credință și poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române vis-a-vis de mișcarea ecumenică ce a prins teren și ce se vrea din ce în ce mai actuală în zilele în care trăim, fiind foarte agreatǎ în cele mai înalte medii ale Bisericilor creștine ale lumii în marea lor majoritate .

Consider că doar cunoscând istoria, iar ca student teolog, istoria bisericească, vei putea să stai drept în fața oricui și vei putea să răspunzi tuturor cu argumente plauzibile. Nu putem propovădui Cuvântul Lui Dumnezeu , din moment ce noi nu cunoaștem istoria bisericii noastre ortodoxe. E principalul argument pe care-l putem aduce oricărui interlocutor, noi avem ceva ce mulți și-ar dori să aibă, dar nu au . Acest ceva se numește istorie. Noi suntem de o biserică, noi avem părinții apostolici, avem sinoadele apostolice, avem sinoadele apostolice, martiri, apologeți, scriitori bisericești, episcopi, acte martirice, sinoade locale, dar mai ales sinoadele ecumenice, liturghii care au rămas la fel din urmă cu multe sute de ani. Și dacă noi, având acest tezaur inestimabil nu-l vom fructifica la maxim, vom avea foarte mult de pierdut în fața adversarilor și contestatarilor care se inmulțesc tot mai mult.

Din nefericire în Biserica Ortodoxă Română sunt mai multe puncte de vedere vis-a-vis de mișcarea ecumenică, deoarece chiar dacă la nivel oficial Biserica Ortodoxă Română e implicată activ în dialogul ecumeni participând frecvent la întrunirile ecumenice, există anumite voci, care de cele mai multe ori au și o rezonanță puternică, ce nu sunt de acord cu mișcarea ecumenică și ce o consideră un mare rău sau o erezie ceea ce face ca și clerul ortodox și poporul să fie împărțit în două.

Premisa de la care doresc să pornesc acest studiu al meu este aceea că unitatea este un desiderat dintotdeauna al Bisericii și Însuși Măntuitorul Iisus Hristos a fost Cel care a dorit și s-a rugat pentru unitatea Bisericii Sale pe care a căștigat-o cu scump sângele Său. Pasajul biblic pe care se fundamentează mișcarea ecumenică este rugăciunea „ de adio ” a Lui Iisus Hristos aflată ca mărturie în Evanghelia după Ioan „ ca toți să fie una ” ( Ioan 17, 21 ) . Rugăciunea pentru unitatea tuturor creștinilor pare a fi una dintre principalele dorințe ale Lui Hristos, este centrul rugăciunii Sale. Unitatea este semnul esențial al comunității creștine, și un bun în sine prețios, semn al alegerii de sus și avănd un caracter de adevărată comuniune cu Dumnezeu în Sfănta Sa Biserică . Această idee are rădăcinile în Vechiul Testament, și se regăsește în comunitatea de la Qumran, care se desemna ca yahad , adică „ uniune ” și conform Evangheliei după Ioan unitatea comunității se fondează pe unitatea Lui Dumnezeu care o face vizibilă . Unitatea e dată de Biserică creată împreună cu însăși esență sa . Nu poate fi făcută de mâna umană ci trebuie să fie menținută în liniile originii sale pentru că e un dar dăruit Bisericii . E o formă a tradiției sfinte, izvor de doctrină dumnezeiască așa cum este cunoscută: „lex credendi” ajunsă „lex orandi”.

Biserica a fost condiția sine qua non pentru ca tradiția și învățăturile să se păstreze nealterate și neschimbate în adevărurile de credință. Nemutabilitatea lor o dă insuși fondatoarea si fundamentarea lor și anume Sfânta Treime cea în trei ipostasuri care e făuritoare și garant al adevărului în Biserică pânǎ la sfârșitul veacurilor .

Dacă scopul vieții omului e mântuirea sufletului conform Catehismului Creștin Ortodox , atunci trebuie să vedem cum putem să ne mântuim în această lume ecumenică laolaltă cu ceilalți în comuniune și în acceptarea celuilalt chiar dacă este diferit .

Dorința de a cunoaște în profunzime istoria bisericii universale în general și a Bisericii Ortodoxe Române pe care o slujesc m-a determinat să îmi întocmesc lucrarea de disertație cu titlul „Mișcarea Ecumenicǎ și activitatea Bisericii Ortodoxe Române în cadrul acesteia” la catedra de Istoria Bisericii Universale, sub îndrumarea științifică a părintelui prof.. Univ. Dr. Marius Țepelea, sperând să întocmesc o lucrare care sa satisfacă înaltele dumnealui standarde intelectuale și să îmi îmbogățesc cunoștințele teologice.

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta modul în care se dialoghează în câmpul ecumenic azi și care a fost momentul întrării Bisericii Ortodoxe Române în această mișcare și aportul ei la acest dialog până azi . Chiar fiind un subiect destul de delicat dar mai ales controversat și îndelung discutat , este un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul în care ne desfășurăm activitatea. În peisajul pluricultural și multiconfesional unde trăim și mărturisim pe Hristos.

Lucrarea e structurată în trei capitole pe care le voi prezenta în cele ce urmează

Primul capitol conține unele referințe asupra istoriei mișcării ecumenice și modul în care a evoluat ea de-a lungul timpului pentru a ajunge ceea ce este azi, parcursul treptat al dialogului inter-religios în secolul trecut și cum s-a dezvoltat în timp.

În cel de-al doilea capitol voi prezenta momentul intrării Bisericii Ortodoxe Române în mișcarea ecumenică , contextul istoric și politic al acestui eveniment și demersurile făcute de-a lungul timpului pentru ca acest moment să se întâmple.

În ultimul capitol se vorbește despre urmările și mplicațiile intrării Bisericii Ortodoxe Române în mișcarea ecumenică, aportul ei la dialogul inter-confesional și modul în care este perceput ecumenismul ca mișcare de dialogare între religii de către vocile de referință dintre teologii contemporani și care sunt zorile care se întrevăd pentru această mișcare și pentru Biserica Ortodoxă Română .

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea zorii Bisericii Ortodoxe în următorii ani ai existenței sale și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată.

Fără îndoială rolul Bisericii Ortodoxe Române în ceea ce înseamna mișcarea ecumenică este unul foarte important și trebuie privit cu multă seriozitate datorită faptului că trăim în secolul dialogului când fiecare dintre bisericii este dispusă și deschisă dialogului și de aceea este nevoie stringentă de a dialoga . Mai departe rămâne de văzut care sunt termenii în care se dialoghează și modul în care se discută. Fără îndoială Biserica Ortodoxă, după cum afirma marele teolog Dumitru Stăniloaie, are toate mijloacele necesare pentru a conferi credincioșilor săi mântuirea sufletelor lor și de aceea noi dialogăm cu celelalte religii din postura de Biserică ce are plinătatea harului recunoscută de către toate celelalte Biserici . Că alte religii pot sau nu să confere credincioșilor lor mântuirea, continua Părintele Stăniloaie , nu putem să știm dar noi avem certitudinea că avem toate mijloacele necesare pentru mântuirea noastră , dar trebuie să ieșim și să dialogăm nelăsând și neschimbând nimic din religia ortodoxă care ni s-a dat cu preț de sânge ci păstrându-o nealterată și neatinsă .

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să mulțumesc în primul rând bunului Dumnezeu pentru binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de azi înainte

Mulțumesc apoi, soției mele, familiei mele, parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de de Teologie Ortodoxă din Oradea și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice post universitare.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui profesor univ. Dr. Marius Țepelea , pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze !

CAPITOLUL I

ÎNCEPUTURILE MIȘCǍRII ECUMENICE

Dorința de unitate a existat în interiorul Bisericii dintru început datorită faptului că au existat încă dintru începuturile sale, din nefericire, multe schisme și rupturi în interiorul Bisericii primare . Fără îndoială mișcarea ecumenică, așa cum este ea prezentă astăzi în lume a evoluat de-a lungul timpului de la simple întâlniri locale la ceea ce azi numim mișcarea ecumenică la cel mai înalt nivel și organizarea care o avem azi .

Dacă încă din primele clipe ale existenței Bisericii s-a dorit ca Biserica să fie una așa cum și-a dorit Însuși Iisus Hristos Mântuitorul nostru în rugăciunea Sa . Deci dacă Hristos a dorit ca Biserica Sa să fie una atunci creștinii din toate timpurile au facut din această unire între Biserici un scop în sine al vieții lor și au încercat prin orice metodă ca să o realizeze . Scopul în sine a fost dintotdeauna unul costructiv și bun dar metodele folosite au fost de multe ori mai puțin „ ortodoxe” doar pentru a atinge scopul . Această dorință a multora de a se face o uniune între Biserici de-a lungul timpului a avut de foarte multe ori deviza machiavelică „ scopul scuză mijloacele” , dar cu toate acestea nu s-a putut realiza o unire deplină între Biserici prin niosite au fost de multe ori mai puțin „ ortodoxe” doar pentru a atinge scopul . Această dorință a multora de a se face o uniune între Biserici de-a lungul timpului a avut de foarte multe ori deviza machiavelică „ scopul scuză mijloacele” , dar cu toate acestea nu s-a putut realiza o unire deplină între Biserici prin nici o metodă, din păcate, până în ziua de azi .

„ Ecumenismul ” este un cuvânt care de cele mai multe ori crează divergențe și dispute din cauza faptului că foarte puțini cunosc cu adevărat care sunt inplicațiile ecumenismului și care sunt modalitățile de dialogare între religii și care sunt metodele folosite în dialog, care sunt principiile dialogului interconfesional și ce repercursiuni poate avea această dialogare între religii si care sunt motivațiile dialogului .

Istoria tumultoasă a Europei creștine și nu numai a demonstrat faptul că pentru dorința de unitate și de încreștinare s-au purtat numeroase războaie sub steagul crucii ceea ce ne face pe noi azi să fim rezervați în privința unei uniri depline atâta vreme cât dacă nu s-a putut face o unire deplină prin sabie sau când musulmanii atacau Constantinopolul așadar scepticii susțin că nici în vremurile noastre nu va putea exista o unire în adevăratul sens al cuvântului .

Subscriem și noi la această opinie, convinșii fiind de faptul că o unire în adevăratul sens al cuvântului așa cum o văd cei mai mulăd cei mai mulți, adică o liturghie săvârșită la fel la Roma, în Athos, la București, în Witenberg, la Londra și în Ierusalim nu va fi posibilă niciodată dat fiind faptul că nu numai religiile diferite au liturghii și celebrări diferite dar și între ortodocși sunt diferențe ca să nu mai vorbim despre protestanți cu toate ramurile lor răsărite de-a lungul timpului . Așadar trebuie de la început să lămurim clar că nu vorbim despre ecumenism ca o supra-religie, o mega-religie, o religie a religiilor dar nici despre un amalgam între religii sau o simbioză luând de la fiecare câte ceva . Se dorește ca fiecare să rămână pe mai departe în tradiția lui și în slujirea lui doar din punct de vedere dogmatic și eclezial să se ajungă la un numitor comun pentru a se realiza așa numita unitate comunională .

Apoi să nu eludăm sub nici o formă momentul istoriei în care acest dialog se încearcă și anume acela în care Bisericile surori conform tezei unui teolog citat de Vittorio Messori trec azi printr-o criză înainte de toate a preoților și a ordinelor religioase . Fără a mai vorbi de diminuarea vocației preoțești, amintim un fapt dintre cele mai neliniștitoare și anume „ desacralizarea ” sa . Dacă preotul, sub presiunea culturală, trece de la un rol „ sacral ” la un rol social, el devine astfel „ un om prost plasat ”. ieșit din rolul său . S-ar mai ajunge oare la această „criză de identitate ” dacă preotul l-ar avea întotdeauna alături pe Hristos, în oricare dintre rolurile sale?

Din acest motiv, domeniul liturgic se află, firește, sub „ semnul pericolului ” cum îl vedea Cardinalul Joseph Ratzinger actulalul papă al Bisericii Romano-Catolice, și afirma aceasta pentru că mesa catolică este „ antrenată în vârtejul lui do it yourself ” și devenită banală „ potrivit măsurii noastre mediocre ” . Puternica prezență umană aproape a eliminat prezența divină, a suprimat acest spațiu interior plin de liniște, în care se poate auzi cuvântul Domnului „ or, în anumite rituri, n-a rămas nimic din această liniște ” , așa vedea caracterul actual al slujbelor Bisericii Catolice , viitorul papă , cartinalul Ratzinger .

Încă din secolul XIX au fost unele timide încercări de a dialoga între diferitele confesiuni religioase . Chiar dacă încă după reforma protestantă din secolul al XVI-lea au existat unele încercări de a se reuni Biserica prin numeroase întâlniri care au avut loc pe tot cuprinsul Europei ele au rămas pe mai departe întâlniri cu caracter local neavând anvergura unor întâlniri naționale sau chiar universale .

O importanță cu adevărat majoră o are fondarea Alianței Evanghelice, de la care pornește un drum în directă continuitate istorică către Consiliul Ecumenic al Bisericilor ( CEB ) . Înainte de jumătatea secolului XIX idealul de renaștere a trecut barierele Bisericilor . Creștinii evanghelici, care au trăit o convertire personală și se simțeau renăscuți în Duh, au experimentat comunitățile spirituale dincolo de granițele confesionale . Cu acest moment de renaștere Bisericile tind către o unitate în diversitate mai ales în vremurile tulburi pe care le trăim atât de delicate din punct de vedere economic , cultural dar mai ales din punct de vedere moral și religios .

Etimologia cuvântului grecesc „ oikumene ” derivă de la oikeo ( a locui ) și în ultimă instanță de la oikia ( casă ) . Începând cu părintele istoriei , Herodot, „ he oikumene ghe ” desemna tot pământul locuit de om sau umanitatea întreagă în opoziție cu regiunile nelocuite ale pământului . „ Ecumene” indică lumea grecilor și a barbarilor. Mai târziu în timpul lui Alexandru cel Mare în secolul al IV-lea, conceptul are o limitare . De la el începând se limita doar la lumea elenistică, de limbă greacă , imperiul lui Alexandru în contrapoziție cu teritoriile în care nu se reușea să se comunice cu locuitorii . Ca și concept opus „ polis-ului ” care avea o delimitare spațială strictă . Ulterior se confundă cu imperiul roman, l’ecumene era deja imperiul și Împăratul îi era domn și protector . În acest fel, în cultul imperial roman , Nero, ca și Marc Aureliu a fost onorat ca „ spirit bun al lumii ” la fel ca și „ binefăcător și salvator al întregii lumi ” .

În iudaismul de limbă greacă nu se concepe participarea la acest cult al Împăratului . În Septuaginta „ oecumene ” adoptă diferite concepte ebraice, luate în principal din ambientul lumii , al teritoriului locuit de către ei de la care au luat obiceiurile .

Conceptul „ ecumenic ” este în mod general folosit pentru a desemna idealul misionar și universalitatea vestirii creștine , dar numai pornind de la mijlocul secolului al XIX-lea . Concomitent cu fondarea Alianței Evanghelic ( 1846 ), se propune ca scop formarea unei „ federații ecumenice ” de credincioși adevați dincolo de granițele confesionale sau naționale . În anul 1900 a avut loc la New York o conferință misionară ecumenică . Pentru prima oară în istoria conferințelor misionare, se afirmă că „ planul pe care și-l priopune această mișcare atinge întreaga lume locuită ” . Se dorește prin această conferință ca fiecare biserică să își delimiteze clar teritoriul de misiune . Se încearcă divizarea lumii pentru scopuri misionare și de a păstra pentru fiecare Biserică un teritoriu de acțiune , evitând pe cât posibil suprapunerile, acesta este în concepția acestei conferințe definiția „ ecumenismului ” .

Idealul misionar a adus în secolulu al XIX-lea creștinii de diferite confesiuni în contact direct. Idealul unității a inspirat mai multe mișcări de trezire spirituală .

Ca dată de naștere a modernei mișcări ecumenice se ia în mod general conferința misionară mondială de la Edimburg din 1910 . A fost extraordinar de numeroasă , pentru 10 zile acolo s-au adunat 1335 de delegați dintre ei oricum erau doar 17 reprezentanți ai țărilor de misiune proveniți din Asia . Africa și America Latină nu erau reprezentate . Chiar și din punct de vedere confesional, conferința nu fusese foare echilibrată . Nimeni nu luase legătura cu bisericile ortodoxe sau cu Roma . Biserica engleză păru la început a fi în afara discuțiilor apoi a fost împinsă oarecum să participe datorită faptului că s-a dedicat această conferință exclusiv „ evanghelizării lumii în această generație ” Chestiuni care atingeau diferențele de doctrină sau de constituție eclezială , în timpul conferinței nu au fost obiect de discuție sau re rezoluții . Faith and Order credință și ordine eclezială nu trebuiau să fie o temă a Edimburgului . După ce au luat această decizie , conferința a fost amplu determinată de către anglicani . Mai precis e către anglicanismul american , cu înclinațiile sale ecumenice . Comisiile de lucru au discutat mai multe probleme dintre care merită să ne oprim atenția asupra celei de-a 8-a comisii care a discutat pentru prima dată despre unitate și tema aceasta a fost pusă în centrul atenției . Idealul misionar al acestei comisii era de a forma în fiecare țară necreștină o singură biserică, nedespărțită Biserică a lui Iisus Hristos . Ideea unității creștinilor de pretutindeni a fost lansată aici și mai târziu va fi formula ecumenismului .

Poate cea mai importantă decizie a conferinței de la Edimburg a fost formarea unui comitet avându-l ca președinte pe J. Mott și secretar J. Oldham . În anii după Edimburg se vor forma 21 de conferințe regionale și naționale . Primul război mondial a oprit oarecum avântul ecumenic și împiedică o strictă colaborare internațională până când societatea și conferința misionară din 1921 la Lake Mohonk au creat ca organ comun „ Consiliul Misionar Internațional ” ( CMI ) . A fost un instrument important în pregătirea și planificarea conferințelor misionare, apoi apariția revista „ International Review of Missions ” . Acest consiliu a reușit ca în timp să dezvolte numeroase colaborări chiar și intra-confesionale culminând cu contribuția majoră avută la fondarea CEB în 1948 la Amsterdam .

Un ecumenism dincolo de ecumenismul „sălbatic” sau „savant” (unul dispersează celălalt concentrează într-un mediu închis) un ecumenism așadar „dincolo de ecumenism”, cere, în același timp, ca fiecare Biserică să vorbească, dar cuvântul ei să fie cufundat în Taină, în liniștea în care se întrupează și care-l întrupează în Duh.

Bisericile surori, îndeamnă Vladimir Zielinsky, un teolog rus contemporan ar trebui să meargă una în întâmpinarea celeilalte . Nu cu acuzații stereotipe, ci cu problemele lor nerezolvate, cu rănile lor care sângerează. Să pună în practică imperativul paulin, “ Purtați-vă sarcinile unii altora și astfel veți împlini legea Lui Hristos” ( Gal. 6, 2 ) . Trebuie să împărțim nu doar comorile, ci și cercările .

Acest sfârșit de secol al XX-lea și început de nou mileniu se prezintă ca un timp de tensiuni și paradoxuri. Putem spune că viața se înscrie între dorința de unitate a popoarelor și conflictele interetnice. Pe de o parte organisme internaționale ca ONU, UNESCO se străduie să creeze noi relații între națiuni, pe de alta parte accesele autonomiste au ca rezultat o unitate denaturată, experimentată sub forma absolutismului, înlăturării diferențelor de orice fel de natură .

În această perioadă de început de mileniu Biserica nu are decât un singur răspuns: "Ca toți să fie una, dupa cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis."(Ioan 17, 21) Unitatea întregii omeniri, sfâșiată astăzi, este voința lui Dumnezeu: "…fiind în Hristos Iisus, voi care altă dată erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos … uniți într-un singur trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmașia. Și, venind, a binevestit pace vouă celor de departe și pace celor de aproape."(Ef. 2, 14-17)

În iconomia divină Duhul Sfânt a umplut inima omului de dorința de libertate și unitate și a deschis Bisericii noi posibilități de comuniune. Dialogul interreligios și miscarea ecumenica se înscriu în această direcție de unitate chiar săvârșită ea în diversitate .

William Temple (1881-1944), arhiepiscop anglican de Canterbury, spunea că mișcarea ecumenică este "acțiunea creștină cea mai importantă a secolului al XX-lea." Yves Congar scria: "Secolul al XX-lea va fi fost în același timp secolul Bisericii și al ecumenismului." În acest context, Hristos trebuie văzut doar în lumina Bisericii Sale și nu desparțit de Ea, subscriind și noi spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei "cine nu are Biserica de mama , nu are pe Dumnezeu de Tată" .

Prin ecumenism, teologia tradițională înțelege universalitatea unui sinod al Bisericii creștine universale, universalitate ce asigură învățăturii de credința elaborată de acel sinod un caracter normativ pentru întreaga creștinătate, adică ceea ce se referă la întreagă Biserica creștină. Această concepție este urmarea firească a ceea ce în Noul Testemant se înțelege prin oikumeni: pământul locuit, toată lumea (Luc. 2, 1), pământul întreg unde se exercită autoritatea lui Hristos (Mat. 28, 14) pe care apostolii și succesorii lor sunt chemați s-o împartă cu El (Mat. 28, 19). În acest sens se vorbește de sinod ecumenic, patriarh ecumenic. "Ecumenismul a devenit o realitate teologică începând cu prima ruptură in sânul Bisericii lui Hristos și a căpătat un contur mai precis începând cu Reforma (secolul al XVI-lea)."

Termenul ecumenic folosit pentru a califica mișcarea ecumenică are o altă accepțiune. "Prin mișcarea ecumenică se înțeleg inițiativele și acțiunile organizate în favoarea unității creștinilor conform cu necesitățile diferite ale Bisericilor și după împrejurări." (Unitatis redintegratio, 1964, nr. 4, 2). Din aceaste acțiuni și inițiative rezultă o amplă mișcare convergentă, nu numai a creștinilor individuali, ci și a confesiunilor creștine, ca parteneri egali. Decretul despre Restaurarea unității sau enciclica papală Ut unum sint (25 mai1995) menționează exigențele ecumenismului: reinnoirea permanentă a Bisericilor, transformarea sufletului, rugăciunea în comuniune, cunoașterea reciprocă, dialogul inter-religios(între teologi și întâlniri dintre creștinii aparținând diferitelor Biserici), colaborarea între creștini în cadrul diferitelor servicii sociale.

Trebuie menționat faptul că ecumenismul, așa cum apare din documentele oficiale, nu privește decât creștinismul. Introducerea dialogului cu necreștini în mișcarea ecumenică (ecumenismul în sensul larg al termenului) se justifică prin dorința de unitate a lumii, prin accea că toți oamenii, creaturi ale lui Dumnezeu, sunt chemați să participe la pacea universală.

Poate că una dintre cele mai delicate probleme care frămîntă creștinătatea acestui sfîrșit de secol și mileniu este subiectul cooperării ecumenice.

Simpla menționare a subiectului ecumenismului riscă să producă vii reacții și controverse printre creștini de altfel sinceri și bine intenționați. Aproape nici o biserică sau organizație religioasă nu poate evita adoptarea unei atitudini în această privință. Într-un veac al cooperării ecumenice, într-o vreme în care ecumenismul înflorește și alianțele care apar sunt stupefiante, într-o vreme în care teologii fac declarații șocante, cînd este pus sub semnul întrebării ceea ce pînă mai ieri era considerat sacrosant, inevitabil, fiecare va trebui să-și definească poziția în această privință.

Reformatorii și mulți alții care i-au precedat au încercat iară succes să aducă refomia în Biserica Romano-Catolică medievală dinăuntrul ei, dar au fost forțați să iasă afară din organizația mai veche din cauza ideilor lor reformatoare. în Reforma catolică, reînnoirea a venit însă mai târziu.

Există o serie de întrebări tot mai frecvent puse de tot felul de categorii de oameni: „Din moment ce există un singur Dumnezeu, de ce nu poate exista o singură biserică?“ Sau: „De ce există atît de multe culte și secte care par să caute fiecare să își revendice dreptul la adevăr în detrimentul celorlalte? De ce nu se pot uni odată aceste grupări? Nu ar fi mai bine așa?“ Trebuie să admitem că răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu.

Într-un anume sens, aceste întrebări sunt explicabile pe fondul general al realității acestor vremuri. Lumea este sătulă de războaie, de conflicte, de grupări radicale, iar religia a fost percepută ca o sursă potențială de nesfîrșite conflicte între oameni.

Sunt citate bunăoară conflictele din Orientul Mijlociu, conflictele dintre hinduși și musulmani din India, conflictele dintre catolici și protestanți din Irlanda de Nord, conflicte percepute datorită mass-mediei ca fiind conflicte de natură religioasă, ceea ce nu corespunde totdeauna și în întregime realității.

Apoi, există o tendință spre globalizare, spre unificare în multe direcții. „Satul global“ în care ne aflăm datorită saltului tehnologic și a comunicațiilor rapide a redus drastic distanțele și a facilitat enorm apropierea dintre națiuni și indivizi. Structurile geopolitice care apar (de ex. Europa unită), marile piețe de desfacere, blocurile economice, toate indică în direcția apropierii dintre oameni, a unirii unor entități care, pînă ieri, păreau ireconciliabile.

Trăim într-o lume în care toleranța, sincretismul, pluralismul, globalismul au devenit cuvinte de ordine. Nu poți să participi plenar la viața modernă fără să aderi la aceste valori. A avea pretenții exclusive la adevăr în aceste zile este considerat de mulți, dacă nu o poziție periculoasă, atunci una cel puțin arhaică, vetustă.

Revenind la comunitatea creștină, întrebările citate mai sus își regăsesc actualitatea într-o manieră usturătoare. Este într-adevăr un scandal strigător la cer imaginea pe care o proiectează în afara ei creștinătatea zilelor noastre (a nu se confunda cu Biserica reală a lui Cristos, Mireasa Mielului): o Biserică fărîmițată, măcinată de contradicții și schisme, fără vreo unitate vizibilă oferă în multe locuri un spectacol jalnic înaintea unei lumi care întreabă: „Unde găsim adevărul?“ Se pare că rugăciunea Domnului Iisus pentru unitatea Bisericii Sale nu își găsește împlinirea în Biserica zilelor noastre. Sau cel puțin așa cum o putem percepe noi. (Desigur, o asemenea rugăciune nu poate fi decât ascultată de Tatăl ceresc. Dacă împlinirea ei nu este legată de Biserica vizibilă, atunci împlinirea ei trebuie căutată în altă parte: în Biserica invizibilă a celor născuți din nou, în Mireasa Mielului).

În contextul acesta se înscrie problematica ecumenică. Poate, pentru credinciosul evanghelic din România, mai puțin avizat în legătură cu această problemă, subiectul nu prezintă prea multă importanță. Într-un anume fel, datorită realităților de pînă la Revoluție, bisericile și organizațiile cultice evanghelice s-au dovedit a fi reticente față de integrarea în organisme ecumenice majore. A existat o integrare în organisme reprezentative la nivel mondial (de ex. Alianța Baptistă Mondială), o anume colaborare la nivel local între diferitele biserici evanghelice, ceea ce după Revoluție s-a concretizat în înființarea Alianței Evanghelice, dar nu a fost vorba despre o intregrare ecumenică cu alte culte ce nu aparțineau spectrului evanghelic.

Acum lucrurile s-au schimbat, iar fiecare biserică locală, fiecare organizație cultică, ba chiar fiecare credincios este pus în fața unor realități noi care cer insistent printre altele și precizarea poziției în legătură cu problema ecumenică. Este corectă afilierea la o organizație ecumenică? Este corectă participarea la întruniri și acțiuni ecumenice?  Pînă la ce nivel de cooperare putem să ne implicăm cu o conștiință curată? Sunt întrebări legitime care așteaptă un răspuns.

Este clar că o preocupare pentru unitatea Corpului lui Cristos a existat dintotdeauna.  Nu doar rugăciunea de Mare Preot din Ioan 17 surprinde această preocupare, dar și învățătura apostolilor. De timpuriu, Biserica a fost confruntată cu diviziuni, schisme și devieri doctrinare. În fața acestor pericole, apostolii au îndemnat mereu la păstrarea integritații doctrinare și a unității spirituale (Ef.4:3-5). Epistole întregi au fost devotate acestor teme.

După moartea apostolilor, Părinții  Bisericii au căutat să păstreze unitatea în ciuda distanțelor ce separau diferitele biserici și a presiunilor culturale de orice fel. S-a dezvoltat așa-numitul concept „regula fidei“ („regula credinței“) care a devenit un fel de etalon de „măsurare“ a diferitelor învățături și influențe care au pătruns în Biserică și care reprezintă acel corp de doctrină și tradiție care era acceptat „pretutindeni și de către toți“. Presiunea persecuțiilor, precum și dezvoltarea a tot felul de curente eretice au determinat rezolvarea problemei canonului Noului Testament și a întărit rolul episcopului în Biserică ca garant al păstrării integrității doctrinare și a unității organizatorice. Aderența la Evanghelia apostolică așa cum a fost ea exprimată în canonul apostolic și păstrată de urmașii apostolilor a constituit baza unității Bisericii primare.

După oficializarea creștinismului de către Constantin, problematica ereziilor și a diferențelor doctrinare s-a încercat a fi soluționată în sinoadele Bisericii. Idealul unității a fost exprimat în ceea ce a devenit crezul de la Niceea în expresia „într-una sfîntă și apostolică biserică“. Totuși, autoritatea crescîndă a episcopilor și sinoadele ecumenice nu au reușit să oprească numeroasele dezbinări în materie de credință și practică. Noile situații apărute au pus Biserica în fața dilemei: „Ce are prioritate: unitatea Bisericii sau puritatea ei?“

În fața acestei dileme, lumea creștină s-a împărțit. Biserica oficială susținea primatul unității asupra purității, în timp ce grupările dizidente (de ex. novațienii, donatiștii) au susținut primatul purității doctrinare și morale în viața de zi cu zi. Cu mult înainte de Marea Schismă din 1054, Biserica era deja fărîmițată.

Apoi, împărțirea creștinătății în două blocuri – cel răsăritean și cel apusean – nu a venit decît ca o confirmare a adîncilor diferențe culturale și de mentalitate (și nu numai) între Răsărit și Apus, care s-au acutizat de-a lungul timpului culminând cu ceea ce s-a definit a fi cruciada a IV-a ce a determinat ruptura efectivă.

Dar, probabil, cea mai acută criză care a fărîmițat iremediabil creștinătatea a fost Reforma protestantă. Cu accentul ei pus pe întorcerea la Scripturi și pe libertatea individului, Reforma a zdruncinat din temelii monolitul creștinismului medieval apusean și a deschis ușa unei proliferări rapide a tot felul de denominațiuni și secte, fenomen caracteristic protestantismului pînă în zilele noastre.

Este interesant faptul că tocmai în cadrul protestantismului au apărut și primele încercări de apropiere și unificare. De exemplu, chiar la începutul secolului trecut au existat încercări de cooperare în diverse inițiative misionare, evanghelistice, caritabile. Apariția societăților biblice interconfesionale este un exemplu în acest sens. În 1846  s-a fondat Alianța Evanghelică în scopul promovării libertății religioase și a cooperării evanghelistice.

Dar începuturile moderne ale mișcării ecumenice au avut loc în 1910 la Conferința Misionară Internațională de la Edinburgh, unde sub conducerea lui John R. Mott cei peste 1000 de delegați au preluat viziunea pentru unitatea creștină. De aici încolo numeroase inițiative au continuat spiritul ecumenic. Conferința pentru Viață și Muncă de la Stockholm (1925), Conferința pentru Credință și Ordine (Lausanne, 1927) reprezintă inițiative în acest sens. În 1937, aceste conferințe au propus înființarea unui organism mai larg , mai inclusiv care să se intituleze Consiliul Mondial al Bisericilor. Venirea războiului a amînat, dar nu a împiedecat realizarea acestui deziderat.

În 1948, 351 de delegați, reprezentînd 147 de confesiuni din 44 de țări s-au adunat la Amsterdam sub condu-cerea lui W. A.Visser't Hooft și au pus bazele acestui organism ecumenic mondial.

Inițial, toate grupările reprezentate în Consiliu erau de factură protestantă. În 1961, la New Delhi a fost admisă în componența Consiliului și Biserica Ortodoxă Rusă, iar mai tîrziu și alte bi-serici ortodoxe autocefale, printre care și Biserica Ortodoxă Română.

„Marea absentă“ din Consiliul Mondial a rămas Biserica Romano-catolică, cel mai vast segment al creștinătății ce numără peste 800 de milioane de credincioși în toată lumea.

Lipsa de acord în legătură cu primatul papal, problema îndreptățirii (justificării) prin credință, înțelesul euharistiei, rolul sacramentelor, rolul Mariei și al sfinților au continuat să rămînă puncte de dispută între catolicii ecumenici și protestanții ecumenici.

Conciliul Vatican II, deși nu a făcut nici o modificare a doctrinei catolice (și a reafirmat hotărîrile doctrinare ale Conciliului de la Trent care anatemiza pe reformatori și urmașii lor), a deschis calea unui dialog ecumenic mai larg.

Pentru prima dată, necatolicii au fost recunoscuți ca „frați separați“ și nu eretici ca mai înainte. Mulți protestanți și evanghelici au fost încîntați de această „deschidere“, în timp ce alții au privit cu reticență și chiar cu suspiciune evenimentul, convinși fiind că nu este altceva decît o schimbare abilă de tactică în vederea includerii treptate a celorlați într-o Superbiserică, dominată evident de Vatican.

În ciuda mult trîmbițatei deschideri spre exterior, în decretul despre Ecumenism adoptat în Conciliul Vatican II este reafirmată insistența tradițională a Romei că „numai prin Biserica catolică a lui Cristos, ajutorul universal spre salvare, mijloacele salvării pot să fie atinse în toată plinătatea“. Este de neînțeles cum pot protestanții și evanghelicii să fie seduși de ideea că Roma ar putea face vreun compromis de substanță atîta vreme cît are această pretenție.

În mod tradițional, evanghelicii au fost reticenți față de cooperarea ecumenică, în special în expresia ei făurită de Consiliul Mondial al Bisericilor. Motivele erau cunoscute: baza doctrinară nebuloasă a Consiliului, dedicarea slabă față de evanghelizare, susținerea de către acesta a unor mișcări revoluționare de tentă marxistă și chiar a unor grupări teroriste.

Evanghelicii și-au creat propriile lor organisme ca o replică la Consiliul Mondial și cel național al Bisericilor (cum ar fi Asociația națională a Evanghelicilor din SUA) și au promovat mai degrabă un model de cooperare „ecumenică“ mai ales în ce privește evanghelizarea.

Numele lui Billy Graham trebuie amintit aici pentru rolul lui de „catalizator“ al mișcării neoevanghelice din SUA de la mijlocul secolului nostru, cel care prin cruciadele de evanghelizare interdenominaționale a contribuit cel mai mult la acest tip de ecumenism.

Totuși, deși Billy Graham rămîne, fără îndoială, cel mai cunoscut creștin american al secolului și cel mai renumit evanghelist mondial, reputația lui rămîne pătată de faptul că a inițiat și promovat un tip de evanghelism ecumenic care nu s-a limitat numai la evanghelicii conservatori, ci i-a inclus și pe protestanții liberali și chiar pe romano-catolici.

Cu toate că și-a început cariera de evanghelist în cercurile fundamentaliste, cu toate că a fost promovat și susți-nut la început de către fundamentaliști, cu toate că a servit în funcții de conducere în instituții fundamentaliste, Billy Graham a renunțat rînd pe rînd la prietenii săi fundamentaliști și apoi la această poziție, acceptînd o colaborare de neconceput pentru mulți. Reputația lui morală a rămas neștirbită (spre deosebire de alți evangheliști i s-a dat porecla de „Mr. Clean“), mesajele lui de evanghelizare au rămas în linii mari fidele Scripturii, dar implicarea lui în evnghelizare cu liberalii și romano-catolicii a creat multă confuzie și durere în Corpul lui Cristos.

Nu este scopul nostru de a face aici o evaluare în spirit critic a lucrării lui Billy Graham, care fără îndoială a condus multe suflete prețioase la Hristos, dar menționarea obiectivă a acestor lucruri este necesară pentru a înțelege tendințele care se fac tot mai simțite în evanghelicalismul modern. Este clar că numai o personalitate ca și Graham putea să dea credibilitate unei asemenea colaborări, mai ales că aspectul pragmatic al problemei este indubitabil: acest tip de evanghelizare „funcționează“!

Și mai ales, atunci cînd un om de talia lui Graham îl consideră pe actualul papă drept „cel mai importantă personalitate creștină a secolului“, lucrurile se clarifică tot mai mult.

Nu este deci de mirare că în 1994 un grup de lideri și teologi neoevanghelici au semnat împreună cu unii lideri cato-lici din SUA un document intitulat „Evanghelici și Catolici Împreună“ (ECT) prin care s-au recunoscut unii pe alți ca frați în Cristos și au recomandat oprirea prozelitimului (a se citi „evanghelizarea evanghelică“). Pentru mulți, semnăturile unor lideri cu mare prestigiu în lumea evanghelică, autori care au scris cărți despre Reforma protestantă, cum ar fi J.I. Packer sau Timothy George, au produs un mare șoc și nedumerire.

Era însă previzibil că se va întîmpla așa ceva, numai că nimeni nu a știut care vor fi protagoniștii și promotorii acestei mișcării de reacție .

Ca o reacție la ECT, un alt grup de li-deri evanghelici s-au organizat într-o coaliție intitulată Alliance of Confessing Evangelicals (Alianța Evanghelicilor Mărturisitori) care cuprinde personalități cunoscute ale lumii evanghelice cum ar fi James Kennedy, R.C. Sproul, John MacArthur și care insistă asupra faptului că o cooperare între evanghelici și catolici nu ar fi posibilă, datorită unor diferențe doctrinare, prin-tre care cea mai notabilă este doctrina îndreptățirii. În timp ce evanghelicii susțin că îndreptățirea este obținută numai  prin credință (fiind vorba de dreptitudinea lui Cristos atribuită cre-dinciosului), catolicii consideră că îndreptățirea se obține prin credință și fapte, fiind vorba de o dreptitudine (conformare cu standardul divin) intrinsecă pe care o posedă credinciosul care face fapte bune și participă la sacramentele Bisericii.

Dincolo de motivațiile semnatarilor documentului ECT, semnificația lui teologică și practică poate avea implicații enorme pe termen lung. Nu numai confuzia care rezultă din trecerea cu prea mare ușurință peste o doctrină fundamentală (aceea a salvării), dar și impactul asupra misiunii și evanghelizării. Credincioșii evanghelici din America Latină (unde mișcarea evanghelică crește rapid într-un mediu predominant catolic) s-au simțit oarecum trădați de confrații lor evanghelici, mai ales că acest document le-a fost sugerat ca model pentru relațiile lor cu majoritatea catolică. Este clar că orice concept de misiune și evanghelizare devine nul și neavenit dacă se recunoaște faptul că Evanghelia Romei este la fel de valabilă ca cea predicată de evanghelici.

Ce implicații pot avea aceste tendințe pentru lumea evanghelică din România? Este o întrebare care rămîne deschisă pentru viitor și care nu poate primi răspuns în spațiul scurt al prezentului articol.

Vizita papei din mai 1999 care a fost mult trîmbițată ca un mare eveniment ecumenic, fiind prima lui vizită într-o țară predominant ortodoxă, deși nu a afectat prea mult lumea evanghelică, a fost menită să servească ca model pentru apropierea între confesiuni.

Dacă organisme reprezentative cum ar fi Federația Baptistă Europeană caută o cooperare ecumenică inclusiv cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I, este previzibil ca și în România grupările evanghelice să fie puse în fața unor situații similare în care vor trebui să decidă cu cine și care va fi nivelul cooperării.

A devenit deja o „modă“ ca la inaugurări de biserici, sau chiar la congrese cultice să fie invitați reprezentanți ai diverselor culte, inclusiv cele majoritare – totul în „spiritul toleranței, respectului reciproc și ecumenismului“. Care vor fi următorii pași, numai istoria îi va arăta.

Prin studiile publicate in revistele centrale bisericesti si prin interesul pe care l-a aratat fata de acest dialog, Biserica Ortodoxa Romana a contribuit in mod activ la realizarea unui progres in cadrul dialogului.

Pe perioada anilor de la constituirea Comisiei mixte de dialog anglicano – ortodoxe s-au făcut pași importanți spre realizarea dezideratului final unitatea deplină a Bisericilor Ortodoxă și Anglicană . Aceșt pași cer imperios continuarea dialogului cu anglicanii, în pofida dificultăților de moment .

Dar această istorie o scriem fiecare dintre noi la momentul prezent, și de modul cum o scriem depinde moștenirea pe care o lăsăm generațiilor viitoare. Cum va fi ea – o moștenire demnă de urmat, sau demnă de a fi discreditată? Alegerea, cu profundele ei implicații, ne aparține.

Aceasta este în linii mari istoria mișcării ecumenice de la apariția ei până în prezent la nivel mondial . Sunt doar niște crâmpeie din istoria ecumenismului la nivel mondial .

CAPITOLUL II

INTRAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN MIȘCAREA ECUMENICǍ

Biserica Ortodoxă Română, la fel ca alte Bisericii Ortodoxe surori, a intrat în Mișcarea Ecumenică foarte târziu după apariția ei din diferite motive atât de ordin religios cât și de ordin politic, dat fiind faptul că țara noastră era încă împărțită în 3 provincii la momentul apariției acesteia , iar apoi sub diferitele regimuri politice a fost destul de greu să se iasă peste hotare pentru a dialoga cu cineva . Acest aspect s-a dezvoltat cu predilecție în timpul comunismului, fapt verificabil în toate țările fost comuniste care au avut de suferit din acest motiv, ieșirea peste granițe fiindu-le restricționată pentru multă vreme majorității țărilor din Estul Europei, zonă în care se găsea cu predilecție lumea ortodoxă în toată splendoarea ei .

Mișcarea ecumenică, în forma ei general acceptată, promovează, pe baza dialogului teologic, a cooperării și asistenței reciproce, refacerea unității văzute aBisericii, divizate de-a lungul istoriei. Odată cu admiterea în Consiliul Ecumenic al Bisericilor a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol (Istanbul, august 1947),

Bisericile Ortodoxe nu au devenit doar membre cu drepturi depline, ci au jucat un rol hotărâtor în cadrulrelațiilor cu celelalte culte. Biserica Ortodoxă Română, de la a cărei admitere se împlinesc 48 de ani, la 20 noiembrie 2001, își are meritul său în acest sens.

Dorința confesiunilor ieșite din Reformă de a relua dialogul cu Bisericile Ortodoxe și Catolice, manifestată prin schimburi de scrisori și dialoguri între teologi, a dus la formarea unor alianțe sau federații cu caracter interconfesional.Astfel, din partea Bisericilor Protestante se organizează Alianța evanghelică, în 1864 și Federația universală a asociațiilor creștine de studenți în 1895. În 1914 se înființează Alianța mondială pentru promovarea prieteniei internaționale prin Biserică. În 1920 se propune în Enciclica Patriarhiei Ecumenice, formarea unui ligia Bisericilor. Primele mișcări creștine cu caracter ecumenic de la începutul secolului au fost:- „Viață și acțiune“ sau creștinismul practic întemeiat de arhiepiscopul Nathanal Suediei, și care urmărește cooperarea interbisericească în vederea promovării păcii și slujirii umanității.- „Credință și organizare“ sau creștinismul teologic, întemeiat de episcopul anglican Charles Henry Brent și care urmărește găsirea unei baze comune teologice .

Formarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, hotărâtă în sesiunile din 1937 de la Oxford și Edinburg, este rezultatul fuziunii dintre cele trei mișcări. Comitetulde formare, construit la Utrecht în 1938, își desfășoară activitatea până în anul 1948, reușind constituirea primei adunări generale a Consiliului Ecumenic de la Amsterdam, care a reunit 146 de Biserici. Dintre acestea doar 4 erau ortodoxe:Patriarhia de Constantinopol, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica și Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America. A fost ales secretarul generalal Consiliului în persoana pastorului olandez Wilhem Adolf Visser’t Hooft și elaborată „baza“ de ființare. La înființarea acestui organism creștin internațional, și-au adus contribuția numeroși teologi ortodocși, dintre care amintim: Florovsky, Ștefan Zankow, Iuliu Scriban, Teofil Ionescu, Vasile Ispir, Serghie Bulgakov și episcopii de Tiatira, Novisad, Bucovina, Sofia și numeroși teologi greci.

Iată și celelalte șapte adunări generale, cu tematica lor:

A doua adunare generală s-a ținut la Evanston, între 15 și 31 august 1954 în participare redusă a teologilor greci, a adus în discuție Declarația de la Toronto,adoptată în 1950.

A treia adunare generală se ține la New Delhi între 19 noiembrie și 5 decembrie 1961, unde este lărgită baza de dialog, la nivel trinitar. La aceastăsesiune sunt primite șase Biserici Ortodoxe, printre care și cea din România. Acumfuzionează cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor și Consiliul Internațional al Misiunilor.Consiliul Ecumenic al Bisericilor se autointitulează „Asociația Bisericilor care-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, ca Domn și Mântuitor, potrivit Scripturilor și caută să împlinească împreună chemarea lor comună pentru slava luiDumnezeu cel Unul: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh“.

A patra adunarea generală s-a ținut la Upsala între 4 și 20 iulie 1968, având ca temă lucrarea Sfântului Duh și fiind intitulată: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi“

  A cincea adunare generală a avut loc la Nairobi în Kenya, între 23 noiembrieși 10 decembrie 1975, cu tema: „Iisus Hristos liberează și unește“.

A șasea adunare generală s-a ținut la Vancouver în Canada, între 24 iulie și 10 august 1983, având tema: „Iisus Hristos, Viața lumii“.

A șaptea adunare generală a avut loc la Camberra în Australia între 7 și 20 februarie 1991, cu tema: „Vino, Duhule Sfinte, înnoiește toată creația“.

A opta adunare generală s-a ținut la Harare în Zimbabwe, între 27 august și7 septembrie 1998, cu tema: „Întoarceți-vă la Dumnezeu. Bucurați-vă în speranță“.Fiind ultima adunarea generală a acestui secol și totodată jubiliară, împlinindu-se50 de ani de la înființare, s-a acceptat o „Declarație de orientare generală a Consiliului pentru viitor“. De asemenea, adunarea a hotărât crearea unei comisii speciale mixte de dialog ortodox-protestant .

Evident, pe lângă aceste adunări cu caracter general, Consiliul ecumenic a organizat nenumărate conferințe și întâlniri mondiale, dintre care amintim:

Conferința mondială a misiunilor din Edinburg – 1910, cu tema:„Evanghelizarea lumii în această generație“.

Conferința mișcării Creștinismului practic de la Stockholm din 1925, cutema: „Doctrina desparte dar slujirea unește“.

Conferința mișcării „Credință și Constituție“ de la Lund din 1952, cu tema:„Noi nu ne apropiem unii de alții decât dacă ne apropiem de Hristos“.-

Conferința aceleiași mișcări întrunită în 1963 la Montreal care discută despreraportul dintre Biserică, Tradiție și tradiții.

Conferința Comunitatea femeilor și oamenilor în Biserică din 1981 de la Sheffield.

Conferința comisiei „Credință și Constituție“ de la Lima, din 12 ianuarie1982, care elaborează documentul BEM (Botez, Euharistie și Preoție).- Conferința

„Credință, știință și viitor“, ținută la Cambridge în 1979.

Conferința „Să vină Împărăția Ta“ de la Melbourne – 1980.- Consultația „Participarea Ortodoxă la Consiliului ecumenic“ de la Sofia din1981.-

Conferința „Diakonia 2000 – Chemați să fie semeni“ – Larnaca 1986.

Conferința „Koinonia – A împărtăși viața într-o comunitate mondială“,Spania 1987 Conferința misionară „Să fie voia Ta. Misiunea pe calea lui Hristos“, Texas,1989„Mișcarea ecumenică are un caracter comprehensiv și indivizibil. Există o„singură“ Mișcare ecumenică, deschisă tuturor Bisericilor, încât nici o Biserică nu poate pretinde să fie considerată centrul acestei mișcări, care este mai mare decâtorice Biserică luată individual și care include toate Bisericile. Ea nu este ofederație de Biserici neromane, ci o comunitate inclusivă; de aceea, BisericaRomano-Catolică nu este exclusă“.

Consiliul ecumenic, în forma sa istorică, dar și actuală, nu trebuie confundatcu Mișcarea ecumenică, el fiind rezultatul concret al acesteia. Pentru orice Biserică, calitatea de membru nu înseamnă un statut de includere sau uniformizare, ci un pas în lucrarea de dialog și asistență comună și colaborare cu celelalte Biserici.

  Bisericile Ortodoxe locale au avut de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al Bisericilor diferite poziții, conținutul documentelor elaborate de ele diferind de la o perioadă la alta. Poziția puțin discretă din primele secole s-a schimbat radical, ca urmare a recomandării Conferinței Panortodoxe de la Rodos din 1961 de a se intensifica relațiile și participarea la Mișcarea ecumenică. În perioada 1948-1980 s-au elaborat criteriile eclesiologice și principiile de colaborare cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, astfel:- problema ecumenică nu reprezintă unitatea Bisericii păstrată în mod istoricși văzut în Biserica Ortodoxă, ci dezmembrarea istorică a creștinilor – restaurarea unității văzute a Bisericii nu înseamnă uniformitate sau pluralitate confesională, ci integrare și sinteză de credință comună, de unitate îndiversitate și în comuniune.- scopul ecumenismului este de a regăsi „baza euharistică“ a unității văzute- acceptarea ecumenică a elementelor convergente și complementare în toateBisericile creștine reprezintă integrarea acestora în „credința comună“ a Tradiției neîntrerupte.- procesul Tradiției presupune recunoașterea diversității- respingerea oricărei forme de prozelitism și neamestecul în treburile interne ale altor Biserici locale, respingerea uniatismului ca formă de prozelitismreprezintă morala firească ecumenică. După a șaptea adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, relațiile dintre Bisericile Ortodoxe și Consiliul ecumenic intră într-o fază critică,fapt remarcat în „Reflexii ale participanților ortodocși“ la Canberra, unde se facealuzie la abaterea Consiliului ecumenic de la scopul inițial, de restaurare a unitățiivăzute a Bisericilor, devenind un forum de schimb de opinii fără nici o bază teologică creștină autentică. De asemenea, la Colocviul interortodox despre Bisericile Ortodoxe și Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Chambesy, Elveția, din 12-16 septembrie 1991, făcându-se rezumatul pozițiilor ortodoxe față de Consiliu, expuse în „declarații separate, se atrage atenția asupra faptului că recunoașterea reciprocă între Biserici nu este obligatorie, Bisericile Ortodoxe nu pot oferi și nici accepta, în situația de atunci, ospitalitate euharistică“.

La Întrunirea de la Fanar din 15 martie 1992 a superiorilor Bisericilor Ortodoxe locale este redefinită poziția acestora față de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, redactându-se mesajul oficial, în care se afirma: „Participarea ( la Mișcarea ecumenică, n.n.) s-a bazat pe convingerea că ortodocșii trebuie să contribuie la realizarea unității cu toată puterea lor, dând mărturie față de Biserică – una și nedespărțită a Apostolilor, a Părinților și a Sinoadelor Ecumenice. Înacelași timp s-a sperat că în vremuri cu mari dificultăți, Biserica Ortodoxă ar fiavut dreptul de a conta pe solidaritatea tuturor celor care cred în Hristos,solidaritate afirmată în mod constant ca fiind idealul principal al Mișcării.Biserica Ortodoxă, inspirată de spiritul reconcilierii, a participat activ de zeceani la efortul de restaurare a unității creștine care constituie o poruncă expresă șisfântă a Domnului Hristos (In 17, 21)

Ortodocșii dezaprobă cu tărie anumite evoluții recente în cadrul conceptului ecumenic precum hirotonia femeii întru preoție și folosirea limbajului inclusiv încazul referirii la Dumnezeu, ceea ce creează obstacole serioase în calea restaură riiunității.

După întrunirea de la Patmos din februarie 1995, poziția patriarhilor ortodocșieste și mai radicală, contestând, pe lângă obstacolele deja criticate, și admiterea homosexualității și lesbianismului ca orientări sexuale normale. De altfel, în Mesajul redactat cu această ocazie se dă un „avertisment, dacă nu un ultimatum“ privind reconsiderarea participării la ecumenismul practicat de Consiliul Ecumenical Bisericilor în cazul în care acesta va rămâne în continuare în mrejele acestor „teologi“ care, fiind mai ales sociologi improvizați și politicieni dezorientați, nu aunimic comun cu teologia“.

Trebuie reținut faptul că nu numai Biserica Ortodoxă are o astfel de poziție,de multe ori chiar radicală (vezi: Serafim Rose, „Ortodoxia și religia viitorului“,trad. M. Grosu, Chișinău), ci și două organizații fundamentaliste evanghelice .

Conștientă de vocația sa ecumenică, Biserica Ortodoxă Română a solicitat de timpuriu acceptarea intrării sale în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ca membru cu drepturi depline. Scrisoarea adresată de Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian domnului W.A.Visser’t Hooft este edificatoare în acest sens, afirmându-se acordul față de Statutul de funcționare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor și convingerea că „activitatea acestui înalt for ecumenic va sluji marea cauză a apropierii și până la urmă a unirii tuturor Bisericilor și confesiunilor creștine, pentru a da mai multă viață propovăduirii și trăirii evangheliei lui Hristos și pentru a da și din partea noastră mai multă forță creștină marilor idealuri ale omenii de azi“.

Înainte de prima adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,Biserica Ortodoxă Română a participat la Conferința inter-ortodoxă din iulie 1948 din Moscova, unde s-a solicitat de către Biserica gazdă neparticiparea la mișcarea ecumenică. La această conferință, din partea Bisericii Ortodoxe Române a ținut un studiu elaborat, pe această temă, Pr. Prof. Ioan Coman de la Institutul Teologic București. Prea Cucernicia sa a enunțat principiile ortodoxe ale ecumenismului și a sugerat un plan de pregătire a Ortodoxiei pentru ca rolul său în mișcarea ecumenică să fie important. Deși, de-a lungul istoriei Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Biserica Ortodoxă Română a fost îndrumată să-și retragă delegații, ea s-a păstrat ferm pe poziție, rezistând la toate presiunile anti-ecumenice. Aceasta i-a adus respectul oficialităților C.E.B. și drept urmare a fost vizitată de toți secretarii generali:Visser’t Hooft în 1962, Eugen Carlson Blake în 1971, Philip Potter în 1975, EmilioCastro în 1985, Dr. Konrad Raiser. Patriarhii Justinian și Justin au insistat pentru relații autentice de dreptate și pace și de aceea participarea a fost nu doar posibilă, ci din ce în ce mai numeroasă și mai importantă. Pentru Patriarhul Justin participarea la Consiliul Ecumenic al Bisericilor era nedespărțită de lucrarea de colaborare panortodoxă.

Prea Fericitul Părinte Patriarh a rămas fidel acestor principii, insistând mai mult asupra păstrării consecvenței între dialogul teologic internațional și practica ecumenică locală,denunțând astfel direct prozelitismul uniat, dar și orice alt prozelitism anacronic și destabilizator. Totuși, poziția generală a Ortodoxiei față de Consiliul Ecumenic al Bisericilor a fost împărtășită și de Biserica Ortodoxă Română, în ultimul timp. Drept urmare, Comitetul Central al Consiliului, ținut la Hanovra în perioada 10-20 august 1988 adoptă o Recomandare în legătură cu România, propunerea fiind acceptată dedelegația română condusă de I.P.S. Antonie Plămădeală. Raportul a fost prezentatde secretarul general Dr. Emilio Castro la conferința de la Moscova din 16-27 iulie1989, care a afirmat libertatea de misiune și mărturie a Bisericilor din România, înciuda condițiilor totalitare. De altfel, vizitatorii României au fost „impresionați devitalitatea Bisericilor din România și de întărirea relațiilor ecumenice dintre acestea“.

Deși unii dintre membrii Comitetului Central au insistat pentru o rezoluțiecare să nu facă obiectul raportului secretarului general, totuși acesta a fost acceptat,incluzând referirile obiective despre România, ca urmare a intervenției benefice aP.S. Episcop Vicar Nifon Ploieșteanul, actualmente Arhiepiscop de Târgoviște,care a cerut ca înțelepciunea și spiritul ecumenic să domine, în luarea unei decizii care să ducă la pace și reconciliere și nu la conflict și tensiune.Evocându-se însă violarea drepturilor umane în România, la Comitetul General de la Genea (23-30 martie 1990), membrii C.E.B. s-au scindat în douăgrupe de susținători ai raportului de la Moscova și de contestatari. Încercând elucidarea, P.S. Episcop Daniel, actualmente Patriarh al B.O.R, a evidențiat faptul că pocăința nu este o chestiune politică, ci una spirituală. Consiliul s-a disculpat ulterior, afirmând că nu a susținut și nici nu a încurajatregimul totalitar, dar prin „diplomația tăcerii“ a prezervat viața și activitatea Bisericilor din România.Pentru Biserica Ortodoxă Română actuală, dezvoltarea relațiilor ecumenice șilocale reprezintă un atuu în activitatea sa.

Ea nu se izolează și nici nu se retrage din   orice formă ecumenică, rămânând în continuare un membru activ, în special prinnoua generație de ierarhi și teologi angajați deplin în Mișcarea ecumenică.În această direcție se înscriu relațiile cu Patriarhia ecumenică și cu Bisericile Ortodoxe surori, dar și cu Biserica Romano-Catolică, dialogul teologic culminândcu vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, la invitația Prea Fericitului Patriarh Teoctist, în 7-9 mai 1999 – fiind prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă; apoi contactele cu Bisericile necalcedoniene, cu Biserica Evanghelică din Germania și cu Biserica Anglicană. Biserica Ortodoxă Română este prezentă în continuare la întrunirile C.E.B.,de pildă la a VII-a adunare generală de la Canberra participând o delegație condusă de Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei, iar la cea de-a opta de la Harrare,o delegație condusă de I.P.S. Nifon Mihăiță, fost vicar patriarhal. Delegații ale Bisericii noastre sunt prezente la diferite întruniri ale Conferinței Bisericilor Europene.De asemenea, se continuă legăturile și cu celelalte confesiuni creștine din țaranoastră, dar și cu alte culte, în cadrul „ecumenismului local“ românesc, de pildă. Întrunirea internațională „Oameni și religii“, desfășurată la București, în perioada 26-31 august 1998 etc. Înțelegerea sensului creștin al progresului și a năzuințelor ecumenice alecreștinismului este legată în Ortodoxie în genere, dar și pentru Biserica OrtodoxăRomână, de înțelegerea corectă a adevărurilor despre Hristos euharistic, de SfântaTreime, despre sobornicitate și de universalitate a mântuirii, aspect asupra căruia Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie a insistat deplin.Atenția pe care Biserica Ortodoxă Română a dat-o relațiilor inter-creștine nueste întâmplătoare și nici lipsită de importanță ecumenică. Forța exemplului ecleziologiei sale sobornicești inclusă în comuniunea inter-ortodoxă este o dovadă a păstrării aceleași opțiuni ecumenice pe viitor .

Între Biserica Catolică și cea Anglicană au existat încă de la ruptura dintre cele două o încercare de refacere a unității . Dialogurile Bisericii Anglicane cu Biserica Romano – Catolică au fost întrerupte insă de bula Apostolicae curae ( 1896 ) , care declara hirotonirile anglicane „ absolut nule și fără nicio valoare ” . Întâlnirile de la Malin ( 1921 – 1926 ) , care redeschid această problemă nu duc la nicio deschidere sau hotărâre oficială . Aceasta era starea de lucruri între cele două biserici în momentul deschiderii lucrărilor Conciliului II Vatican dar se vor schimba foarte curând după terminarea lui .

După Conciliul Vatican II au fost intreprinse dialoguri oficiale , care au condus la ample acorduri în privința Euharistiei , a ministerului , a autorității în Biseică , în chestiunile legate de Ecleziologie și în doctrina despre sfinți și modalitatea canonizării în aceste două Biserici .

CAPITOLUL III

IMPLICAȚIILE INTRǍRII BISRICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN MIȘCAREA ECUMENICǍ

Trebuie încă dintru început să delimităm clar faptul că problemele care s-au ivit de-a lungul timpului în mișcarea ecumenică în general și în cadrul Bisericii Ortodoxe Române în special au fost generate de cele mai multe ori de greșita înțelegere, cum spuneam și mai sus a ecumenismului în adevărata lui înțelegere și în adevăratele sale fețe, de aceea în ceea ce urmează o să încercăm să delimităm fosrte clar care sunt laturile în care ecumenismul este studiat și discutat .

Ecumenismul spiritual 

De la separațiile istorice la rugăciunea pentru Unitate, mereu a fost un loc în viața liturgică a marilor grupări creștine de a se ruga unii pentru alții. Duhul Sfânt bine cheamă pe creștinii ce trăiesc în această rugăciune pentru unitate în convertirea inimii și sfințenia vieții; Duhul e în rugăciune, suflă, lucrează, face ca frații să se întâlnească, toți copiii lui Dumnezeu dispersați (In. 11,52). Acest ecumenism spiritual poate deveni dimensiunea vieții creștinilor care vor să-L mărturisească împreună pe Iisus Hristos, chiar dacă în tradiții sau în țări diferite în același Duh Sfănt .

Ecumenismul doctrinal

Este dialog în credință și despre credință. Ecumenismul nu este o disciplină teologică specializată, ci este dimensiunea întregii cercetări teologice a diferitelor biserici sau denominațiuni creștine

Ecumenismul istoric.

G. Florovsky – profesor de Patrologie la Sainte-Serge – Paris, a propus să se lărgească conceptul de Unitate a Bisericii, aici incluzând toată gândirea numită Tradiție. Unitatea nu e afirmată doar în categoria spațiului geografic, ci și în cel istorico- temporal , cadre in care se încearcă să se facă o unitate ființială a Bisericii lui Hristos.( Ecumenism in time )

Ecumenismul internațional

Constă în întruniri între persoane și gândiri private, eecumenismul ajuns la autoritățile responsabile ale Bisericilor și numit ca întoarcerea instituțiilor eclesiale spre ele însele, cu diferențele de opinie și de doctrină specifice fiecărei Biserici în parte .

Ecumenismul secular

E angajamentul comun al creștinilor în sarcinile temporale, în slujirea oamenilor, pace, dreptate, dezvoltare socială; el exprimă unirea dejaexistentă și pregătește Unitatea ce va să vină”, militează pentru păstrarea și consolidarea unității deja existente între creștini, mai bine spus se poate discuta pornind de la punctele care ne unesc și nu de la punctele care ne separă .

Mișcarea ecumenică este inițiativa și truda bisericilor de a reface unitatea creștină. Începe din inițiativa protestanților, dorința de a redobândi ceea ce s-a pierdut(teologii de la Tubingen și Ieremia II). Conciliile de “unire” sec. XIII și XV .

O altă „ piatră de poticneală ” în mișcarea ecumenică este așa numitul prozelitism, care a căpătat diferite conotații de-a lungul timpului din diferite motive . În limbajul biblic se numeau prozeliți, păgânii convertiți la iudaism. Acum numim prin prozelitism atitudinile sau procedeele contrare duhului evanghelic, prin care se încearcă atragerea lumii la comunitatea sa, prin abuz și ignoranță din cauza sărăciei lor materiale sau spirituale. Mișcarea ecumenică a pus în discuție acest aspect. “În experiența istorică a multor Biserici Ortodoxe, termenul de misiune este asociat cu ideea de prozelitism și uniatism, evocând efortul întreprins de misionari catolici și protestanți, în diferite epoci și în variate moduri, de a converti credincioșii ortodocși, socotiți fie disidenți, din partea catolică , fie adepți ai unei religii ritualiste, din partea confesiunilor ieșite din Reformă. O misiune catolică sau protestantă plantată pe un teritoriu ortodox a fost considerată nu numai ocontradicție eclesiologică, deoarece o comunitate ortodoxă nu poate fi un spațiu misionar însensul strict al cuvântului, dar și o sursă de tensiune socială și politică, mai ales datorităfaptului că vocația unei Biserici ortodoxe locale a fost strâns legată de existența unui grupetnic sau a unei națiuni particulare. Există în calendarul ortodox un mare număr de martiri șimărturisitori – victime ale agresivității și ostilităților confesionale, care au luat fie formauniatismului, fie cea a prozelitismului”.

Un alt concept despre care ecumenismul tratează în mod regulat este misiunea . Se numește acțiunea creștinilor pentru a fi ascultați, în tot locul după porunca lui Iisus.“Ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în samaria și până la marginile pământului”(Fapt. 1,8).

Evanghelizarea lumii, începută prin Apostoli, a traversat secole prinzând forme variate ( a remarca Fapt. 13,3“Atunci, postind și rugându-se, și-au pus mâinile peste ei și I-au lăsat să plece”și 15,39“  Deci s-a iscat neînțelegere între ei, încât s-au despărțit unul de altul, și Barnaba, luând pe Marcu, a plecat cu corabia la Cipru” ). Secolul XIX a văzut o foarte mare dezvoltare a Misiunilor în totalitatea confesiunilor creștine. Această dezvoltare a făcut să aparădezavantajul scandalului divizării creștinilor.

  Astăzi, noțiunea demisiune este degajată definitiv de conotația ei teritorială (a planta biserici în spații de misiune, necreștine sau disidente) și de legătura istorică cu procesul de colonizare și de dominație culturală. O clarificare a noțiunilor misiologice tradiționale a fost posibilă datorită unei mutații radicale în istoria misiunilor, care s-a exprimat, pe plan instituțional, prin includerea Consiliului Internațional al Misiunilor în structura C: E: B: , la New Delhi, în 1961”.

Începând cu secolul XX terminologia misionară a fost redefinită, a fost pătrunsă de un caracter ecumenic, astfel că C. E. B. în sesiunea iulie 1982, a aprobat și recomandat documentul intitulat Misiune și Evanghelizare. Acest document este o declarație comună, ecumenică, care vede convergența teologiei misionare actuale și nicidecum controversele și interesele unor biserici și grupări disidente. Bisericile ortodoxe au participat activ la elaborarea acestui document, redefinind din punct de vedere misionar termenii și prioritățile societății actuale atât cultural cât și social. “În teologia de azi, misiunea tinde din ce în ce mai mult să devină un termen inclusiv, cuprinzând: propovăduirea cuvântului sau evanghelizarea, lucrarea sacramentală sau cultul, spiritualitatea sau pietatea creștinilor, activitatea pastorală și slujirea diaconală. Pentru rațiuni de ordin terminologic, se pot totuși identifica mai multe noțiuni misionare specifice”

Acestea fiind spuse voi încerca să trasez în linii mari dialogurile pe care Biserica Ortodoxă Română le-a purtat și le poartă cu alte religii, adică dialogurile interconfesionale .

Relații cu Bisericile Ortodoxe Orientale

Al patrulea Sinod ecumenic de la Calcedon, din 451, a marcat inceputul unei rupturi în cadrul Bisericii creștine. Pentru orientalii creștini a rămas insuficient lămurită precizarea sinodală hristologică despre prezența, într-o singură Persoana a Mântuitorului, a celor două firi.

„Henotikon”-ul din 482 omitea deciziile de la Calcedon, fapt ce nu a fost trecut cu vederea de creștinii vigilenți și apăratori ai credinței. Însă, nu i-a satisfacut nici pe monofiziți și, cu atât mai puțin, pe nestorieni, care erau direct vizați de el.

Situația s-a complicat din cauza confuziilor și a filologiei teologice neprecizate, a traducerii nepotrivite a termenilor grecești în limba copta și siriaca, precum și a poziției, chiar îndărătnice, a unor susținatori de teologumene personale în problema hristologică , dar și a intervenției autoritare a unor împărați bizantini.

În contextul acesta au apărut voci care s-au ridicat împotriva „malkitilor” (grecilor) și s-au format Bisericile vechi-orientale: egipteano-copta, siro-iacobită și armeană . Tot în fața situației date, nestorienii s-au retras din cadrul Imperiului bizantin în Persia și Nisibe.

Între timp, nestorienii au ajuns, de prin 495, la creștinii din Malabar, India, producandu-se și aici o ruptură între creștinii indieni, convertiți de sfântul Apostol Toma.

Noi discuții asupra dogmei hristologice au apărut în urma Sinodului al sașelea ecumenic, din 681, care a condamnat din nou monofizismul  în forma monotelită . Călugării de la mănăstirea „Sfântul Maro”, din Liban, nu au acceptat hotărârile sinodului și, de aceea, au fost numiți „maroniți”, ca, de altfel, toti adepții monotelismului.

Schimbările politice și sociale, care au avut loc în secolul al XX-lea în lume au permis revizuirea atitudinilor și posibilităților Bisericilor de a coopera. Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu sprijinul și inițiativa Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol, a deschis noi perspective pentru începerea unui dialog între cele două Biserici.

Un prim pas catre deschiderea discuțiilor și armonizarea relațiilor între cele doua Biserici s-a facut în 1951, cu ocazia împlinirii a 1500 de ani de la susținerea Sinodului al IV-lea Ecumenic, când Patriarhia Ecumenica a lansat un mesaj „Bisericilor creștine ale Orientului” și s-a facut o reevaluare a Sinodului de la Calcedon, scoțându-se în vedere faptul ca se poate ajunge la o situație de dialog și unire.

Primele discuții concrete au avut loc la prima Conferința panortodoxa de la Rhodos, 24 septembrie – 2 octombrie 1961, la care au participat delegați și din partea Bisericilor Orientale creștine, unde s-a hotărât intensificarea relațiilor frățești și aflarea unor puncte concrete de dialog.

Comisia „Credință și Constituție”, din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a organizat un „comitet de coordonare” în 1963, care a pregătit calea dialogului propriu-zis, dar în mod neoficial

Intălniri neoficiale

Aarhus, Danemarca, 10-14 august 1964

Au fost prezentate mai multe referate pe marginea temei propuse: invatatura despre cele doua firi in persoana  Mantuitorului pe baza formulei sfantului Chiril al Alexandriei.

La finalul discutiilor s-a semnat o declaratie comuna, din care reiese ca intre cele doua Biserici nu exista deosebiri de doctrina, iar diferentele sunt mai mult de terminologie.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane a participat prof.dr. Nicolae Chitescu.

Bristol, Anglia, 25-28 iulie 1967.

Tema a fost despre cele doua vointe in persoana Mantuitorului. S-a mai discutat problema sinoadelor ecumenice, sustinandu-se ca ele nu pot fi separate. Totusi, discutiile asupra Sinodului al IV-lea ecumenic au fost contradictorii.

La sfarsitul discutiilor s-a semnat un acord comun cu privire la vointele si lucrarile in persoana Mantuitorului. S-au luat si alte hotarari pentru continuarea discutiilor.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane a participat tot prof.dr.Nicolae Chitescu.

Geneva, Elvetia, 16-21 august 1970.

Tema a fost discuția despre „όρος” și „κανόν” emise de sinoadele ecumenice. Referatele ortodoxe au scos în evidență faptul că όρος-urile celor șapte sinoade ecumenice nu pot fi anulate, schimbate sau modificate, ci numai dezvoltate ermineutic printr-o nouă terminologie, eventual la un mare sinod panortodox. S-a arătat că situația ultimelor patru sinoade ecumenice ramane o problema deschisa. S-a discutat si despre Sfanta Traditie.

Acordul comun, care s-a semnat, a reafirmat poziția privind hristologia discutată la Aarhus și Bristol și s-a ajuns la un acord privind Sfânta Tradiție. S-au scos în evidență și punctele asupra carora există deosebiri.

Din partea Bisericii ortodoxe Romane a participat tot prof.dr. Nicolae  Chitescu, care a avut și un referat.

Addis-Abeba, Etiopia, 22-26 ianuarie 1971

Au fost prezentate doua referate despre ridicarea anatemelor și recunoașterea reciproca a unor sfinți. S-au facut propuneri pentru felul cum ar trebui sa se procedeze la ridicarea anatemelor. S-a ajuns la concluzia că trebuie revizuite manualele de Istorie Bisericească Universală și unele texte liturgice privind locurile în care apar divergențele.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane nu a participat nimeni.

Au urmat discuții în comisie la Addis-Abeba, în august 1971, la care au participat din partea  Bisericii Ortodoxe Romane P.S.Antim Targovișteanul, episcop vicar patriarhal și pr.prof.dr.Dumitru Staniloae, și la Chambésy, Elveția, în 1979, care au hotărât trecerea la un dialog oficial.

De asemenea, a avut loc și o intalnire a subcomisiei ortodoxe pentru dialogul cu necalcedonienii la mănăstirea Pendeli, Grecia, in 1973.

Intălniri oficiale

Chambésy, 10-15 decembrie 1985, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice, co-presedinț fiind mitropolitul Chrysostom al Myrei ș episcopul Bishoy al Damiettei. S-au discutat problemele privind metoda de lucru a comisiei si temele care ar putea fi tratate. Ideea de baza era „o hristologie comuna”. Unele dintre posibilele teme au fost abordate si la a treia Conferinta Panortodoxa Presinodala de la Chambésy, 28 octombrie – 6 noiembrie 1986: όρος-ul sinodului al IV-lea ecumenic, felul in care Bisericile Orientale accepta hotararile sinoadelor IV-VII ecumenice, problemele pastorale si ridicarea reciproca a anatemelor.

Din partea Bisericii Ortodoxe Romane a participat pr. prof. dr. Dumitru Radu.

Anba-Bishoy, Egipt, 20-24 iunie 1989, co-presedinti fiind mitropolitul Damaskinos al Elvetiei si mitropolitul Bishoy al Damiettei. S-au discutat problemele ce au fost pregatite in intrunirea subcomisiei de la Corint, 1987.

S-a adoptat „Prima declaratie comuna”, unde apare unirea ipostatica privind unirea celor doua firi in persoana Mantuitorului.

Declarația refera la όρος-ul celui de-al IV-lea Sinod ecumenic, prin paragraful urmator: „Noi suntem de acord sa condamnam ereziile nestoriana si eutihiana. Noi nu separam nici nu divizam natura umana de natura dumnezeeasca in Hristos. Cele patru expresii folosite pentru a descrie taina unirii ipostatice apartin traditiei noastre comune”.

De asemenea, au fost luate in discutie si definitiile Sinoadelor V si VI ecumenice.Comisia teologica mixta a decis formarea unei sub-comisii mixte pentru problemele pastorale.

S-a decis ca in locul expresiei „Bisericile necalcedoniene” sa se foloseasca expresia „Bisericile Orientale Ortodoxe”.

Chambésy, 23-28 octombrie 1990, co-presedinti fiind aceeasi ca si la a doua intrunire. Au fost discutate temele propuse la a treia intalnire si in urma discutiilor subcomisiei mixte, intrunite la Chambésy in septembrie 1990. Locul central l-a ocupat terminologia Sinodului al IV-lea ecumenic.

A fost adoptata „A doua declaratie comuna”, in acord cu prima, recunoscandu-se definitiile sinoadelor IV-VII ecumenice si caracterul lor ortodox.

S-a pus si problema ridicarii anatemelor, cu conditia ca, in invatatura exprimata, sa nu fie abateri doctrinare sau erezii.

Chambésy, 1-6 noiembrie 1993, co-presedinti fiind aceeasi ca si la a treia  intrunire.

Intrunirea a avut loc in urma intalnirii pregatitoare a presedintilor si secretarilor Comisiei mixte de dialog la Cairo, 26-28 aprilie 1993, si la Chambésy, 10 iunie 1993. Referatele au facut cunoscute problemele privind autoritatea bisericeasca competenta, de o parte si de alta, pentru ridicarea anatemelor, privind procedura canonica de ridicare a anatemelor si restabilirea comuniunii eclesiale, privind intelegerea si aplicarea comuniunii in viata Bisericilor si privind consecintele canonice si liturgice ale comuniunii.

Astfel, Comisia teologica mixta a inceput sa lucreze asupra „Propozitiilor pentru ridicarea anatemelor”, facandu-se precizarile clare.

In acest mod s-a trecut la procedura traditionala de ridicare a anatemelor, in mod reciproc si restabilirea unitatii eclesiale.

Asa s-a incheiat singurul dialog oficial cu final pozitiv dintre Biserica Ortodoxa si Bisericile Orientale Ortodoxe.

Dupa acordul comun privind doctrina hristologica au mai ramas de stabilit punctele comune privind viata liturgica si pastorala.

In acest scop, au avut loc doua intalniri a subcomisiilor de lucru: la Pendeli-Athena, 15-19 martie 1995 si Damasc – Siria, 2-6 februarie 1998, si o intalnire a co-presedintilor la Anba-Bishoy, 20-23 decembrie 1994.

Cu privire la dialog, au aparut unele atitudini rezervate, dar si unele critici. Cea mai puternica reactie critica a venit din partea comunitatii monahale din Muntele Athos, careia i-a raspuns, foarte documentat, mitropolitul Damaskinos al Elvetiei.

Biserica Greciei si Patriarhia Rusiei au dovedit o atitudine conservatoare fata de acest dialog.

Biserica Ortodoxa Romana a dovedit o mare deschidere fata de acest dialog. A fost prezenta la aproape toate intrunirile neoficiale si oficiale (fara a IV-a neoficiala si a II-a si a III-a oficiala), prin prof. dr. Nicolae Chitescu, pr.prof.dr. Dumitru Radu, I.P.S. dr. Antonie Plamadeala, pr. prof. dr. Dumitru Staniloae si pr. prof. dr. Nicolae Necula.

S-au publicat multe studii si articole privitoare la dialog si problemele doctrinare, precum si la vizitele reciproce ale ierarhilor Bisericilor Orientale.

In sedinta Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, din 8-9 decembrie 1994, s-au acceptat in mod oficial textele celor doua declaratii comune. Astfel, Biserica Ortodoxa Romana a fost prima Biserica, care a aprobat oficial acest dialog dupa 1993.Odata acceptat acordul comun privind hristologia, urmeaza acordul comun liturgic.

Desi acum nu exista o separatie dogmatica, realizarea deplinei comuniuni ramane un ideal. Se pare ca Bisericile Orientale Ortodoxe nu au suficient curaj in a recunoaste categoric si deplin hotararile Sinodului al IV-lea ecumenic, probabil si imprejurarilor istorice date, iar celelalte Biserici Ortodoxe intarzie ratificarea oficiala a dialogului.

In subcomisia liturgica este numit din partea Bisericii Ortodoxe Romane pr.prof.dr. Nicolae Necula.

Pentru intarirea relatiilor cu Bisericile Orientale Ortodoxe, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, a vizitat Biserica Armeniei intre 7-11 noiembrie 1996.

De asemenea,  Karekin al II-lea, catolicosul tuturor armenilor a efectuat o vizita in Romania, la invitatia Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, intre 17-21 septembrie 2000.

Relații cu Biserica Romano – Catolică

Biserica noastră a continuat relațiile sale ecumenice cu celelalte Biserici, implicându-se în efortul comun de conștientizare a rolului Bisericilor în procesul de reconfigurare a noii Europe, mai ales în contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care apreciază rolul Bisericilor în context european și instituționalizează dialogul cu acestea.

Participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române la lucrările celei de-a XI-a Sesiuni plenare a Comisiei Mixte Internaționale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, Paphos, Cipru, 16–23 octombrie 2009

Cea de XI-a Sesiune plenară a Comisiei Mixte Internaționale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică a fost găzduită de Biserica Ortodoxă Autocefală a Ciprului, bucurându-se de ospitalitatea generoasă a Mitropoliei de Paphos.

  Aniversarea a 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul II în România (1999-2009), Întâlnire în lumina Învierii, în ziua de vineri, 8 mai 2009;

  În anul 2009, s-a împlinit un deceniu de la istorica vizită pe care Papa Ioan Paul II a efectuat-o în România, ca urmare a invitației adresată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și de Președinția României.

Pentru a marca într-un mod special acest eveniment semnificativ pentru Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică și Statul Român – care, în anul 1999, au cooperat în mod armonios pentru buna desfășurare a acestui moment istoric și ecumenic, luminos și memorabil – Patriarhia Română a organizat, la Palatul Patriarhiei, o manifestare aniversară cu titlul Întâlnire în lumina Învierii, în ziua de vineri, 8 mai 2009.

În debutul manifestării a avut loc vernisajul expoziției de fotografie „Bucuria întâlnirii“, care include imagini cu cele mai importante și semnificative momente din timpul vizitei de acum 10 ani. A urmat conferința cu tema „Credința creștină și cultura europeană azi. Moștenire comună, provocări actuale și perspective de cooperare“. Prima vizită a unui papă al Romei în România a fost și prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă, deschizând, astfel, calea pentru noi întâlniri în alte țări de tradiție ortodoxă, după cum a spus, în cuvântul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. „De aceea, o putem considera ca fiind o vizită istorică, prin care s-a încercat o mai mare apropiere și cooperare între cele două Biserici, într-o vreme în care lumea era foarte învrăjbită și în care Bisericile creștine erau chemate să proclame împreună iubirea lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Iisus Hristos.“

Participarea Preasfințitului Părinte Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei la întrunirea Confederației Abaților Benedictini, Roma, 18-27 septembrie 2008.

Reprezentantul Bisericii noastre a transmis cu ocazia deschiderii respectivului eveniment mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru o cât mai rodnică întâlnire pentru toți participanții.

Pe parcursul desfășurării întâlnirii au avut loc o serie de seminarii și conferințe tematice, precum și consfătuiri specifice ale abaților prezenți pe probleme de viață comunitară și de organizare internă. În acest context, Preasfințitul Episcop Siluan a prezentat referatul cu tema „Ecumenismul – raporturi cu monahismul răsăritean”.

Concluziile acestui seminar au subliniat potențialul pe care îl constituie rădăcinile comune ale tradiției monastice atât din Apus, cât și din Răsărit, care poate fi baza unui dialog între cele două familii monastice și care merită să fie aprofundat și dezvoltat mai departe.

Participarea Preasfințitului Părinte Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei la lucrările celei de a XII-a Sesiuni a Sinodului Episcopilor Catolici, Vatican, 5-26 octombrie 2008.

La reuniune au participat peste 250 de delegați oficiali din toate Conferințele episcopale de pe mapamond, la care s-au adăugat alți invitați, observatori, specialiști, precum și invitați cu statut de „delegați fraterni” de la patru Patriarhii Ortodoxe (Constantinopol, Moscova, București și Belgrad), de la Biserica Ortodoxă a Greciei, Biserica Apostolică Armeană, Biserica Anglicană, Federația Mondială Luterană, Biserica Creștină (SUA) și Consiliul Mondial al Bisericilor (reprezentat de ÎPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei).

Sinodul Episcopilor Catolici din acest an a avut ca temă Cuvântul lui Dumnezeu în viața și în misiunea Bisericii. Documentul de lucru a fost împărțit în trei părți: 1. Taina lui Dumnezeu, Care ne vorbește; 2. Cuvântul lui Dumnezeu în viața Bisericii; 3. Cuvântul lui Dumnezeu în misiunea Bisericii.

După deschiderea lucrărilor, Papa Benedict al XVI-lea a avut o scurtă întrevedere cu „delegații fraterni”. Cu această ocazie reprezentantul Bisericii noastre a transmis salutul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, împreună cu mulțumirile pentru bunăvoința și disponibilitatea manifestate de către Sanctitatea Sa față de comunitatea ortodoxă românească din Italia, precum și din celelalte țări unde Biserica Romano-Catolică este majoritară.

„Delegații fraterni” au fost invitați să intervină, conform tradiției deja existente, în cadrul Sesiunii plenare a Sinodului, delegatul Patriarhiei Române prezentând mesajul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, intitulat simbolic Cuvântul lui Dumnezeu este sămânță de sfințenie și viață veșnică. În acest context, cei prezenți au salutat inițiativa Bisericii Ortodoxe Române de a declara anul 2008 ca An jubiliar al Sfintei Scripturi și al Sfintei Liturghii, precum și preocuparea comună pentru propovăduirea și cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu în contextul european, marcat de secularizare.

Din intervențiile avute pe marginea Documentului de lucru s-au desprins o serie de preocupări majore cu privire la importanța și rolul pe care îl are cuvântul lui Dumnezeu în misiunea și în viața Bisericii. În primul rând, reconsiderarea dimensiunii divine a cuvântului, care vine de la Dumnezeu, „Cel ce ne grăiește”. Pe de altă parte, s-a subliniat frecvent necesitatea și importanța lui Lectio divina, atât în viața personală, cât și în cea comunitară. De asemenea, s-a insistat asupra necesității difuzării pe scară și mai largă a Bibliei, mai ales la cei care nu au posibilitatea de a și-o procura. S-a amintit, de asemenea, legătura organică între Cuvânt și Euharistie în cadrul Liturghiei, legătură subliniată și în mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

În concluzia documentului de lucru s-a reamintit, prin cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, necesitatea de a redescoperi legătura dintre hrănirea cu cuvintele lui Dumnezeu și o viață care să se călăuzească după poruncile Lui, pentru a se putea da o mărturie și mai coerentă lumii de azi, care este în căutarea autenticului și a adevăratelor valori.

Relații cu Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)

Participarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscop al Târgoviștei, la întrunirea Comitetului Central al Consiliului Mondial al Bisericilor, Geneva, 26 august – 2 septembrie 2009.

Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) este o comunitate de 349 de Biserici din mai mult de 110 de țări.

Bisericile membre includ majoritatea Bisericilor Ortodoxe din lume, Biserici anglicane, baptiste, luterane, metodiste, reformate, precum și Biserici independente. Împreună, acestea au aproximativ 560 de milioane de credincioși.

Principalul organ de conducere al Consiliului Mondial al Bisericilor în perioada dintre Adunările Generale este Comitetul Central.Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat, ca membri în Comitetul Central, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, și Preacucernicul Părinte Michael Tița, Consilier patriarhal.

Relații cu conferința Bisericilor Europene (KEK)

Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la cea de a XIII-a Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene, Lyon, 15-21 iulie 2009;

  “Chemați la o singură nădejde în Hristos” – A XIII-a Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene (Lyon, Franța, 15-21 iulie 2009).

În perioada 15-21 iulie 2009, a avut loc la Centrul de Conferințe Cité Internationale din Lyon (Franța), a XIII-a Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene (CBE), ocazie cu care s-au sărbătorit și 50 de ani de la înființarea acestui organism, în anul 1959. Cuprinzând 126 Biserici membre (Ortodoxe, Protestante si Vechi-catolice) precum și 43 de organizații asociate, Conferința Bisericilor Europene promovează dialogul teologic ecumenic (Comisia „Biserici în Dialog”) și formulează poziții comune privind teme social-economice, în contextul procesului de integrare europeană (Comisia „Biserică și societate”, cu birouri la Bruxelles și Strasbourg). Începând cu anul 2001, documentul principal al Bisericilor europene în efortul lor de lucrare și mărturie socială comună îl reprezintă „Charta Oecumenica”, el fiind un punct de referință nu numai pentru Bisericile membre CBE, cât și pentru Biserica romano-catolică, co-semnatară a acestui document, prin Consiliul Conferințelor Episcopale Catolice din Europa.

  A XIII-a Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene 750 de reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe, Protestante, Anglicane și Vechi-catolice din Europa s-au reunit în perioada 15-21 iulie, la Lyon, Franța, pentru a XIII-a Adunare a Conferinței Bisericilor Europene (CBE). Reuniți în jurul temei „Chemați la o singură nădejde în Hristos“, delegații celor 120 de Biserici membre și ai celor 40 de organizații asociate, împreună cu observatori și oaspeți, au analizat activitatea CBE și a Comisiilor acesteia de la cea de-a XII-a Adunare (Trondheim, Norvegia, 2003), au stabilit prioritățile pentru următorii șase ani și au reflectat asupra unei posibile „viziuni“ a mișcării ecumenice în următoarele două decenii.

Lucrările Adunării au constat în sesiuni plenare, grupe de lucru, audieri și seminarii, precum și rugăciuni. Ziua de 16 iulie 2009 a fost consacrată ca „Ziua Nădejdii“, cu reflecții asupra temei Adunării, iar cea de 17 iulie 2009 – „Ziua Viziunii“, prilej de evaluare a viitorului mișcării ecumenice în Europa.

În cadrul plenarei „Ziua Nădejdii“, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a susținut alocuțiunea cu titlul „Speranța se naște din credință și se manifestă prin iubire“.

Participanții au discutat despre prioritățile CBE pentru următorii șase ani, iar duminică, 19 iulie, s-a marcat sărbătorirea a 50 de ani a existenței acestui for ecumenic european.      

A III-a Adunare Ecumenică Europeană Sibiu ( 4-9 Septembrie 2007)

          Cea de-a III-a Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu a fost, în primul rând, un prilej de întâlnire și cunoaștere pentru reprezentanții Bisericilor de pe continentul nostru. A fost, apoi, un prilej de a mărturisi adevărul că Europa va avea un viitor doar dacă reușește să-și găsească echilibrul unității interne, în sensul de a dezvolta cât mai mult cooperarea dintre țări, persoane, Biserici. Adunarea a fost gândită ca o manifestare care s-a desfășurat în trei etape, începând în luna ianuarie 2006 la Roma, a continuat la Wittemberg-Lutherstadt, în februarie 2007 și s-a încheiat la Sibiu, în septembrie 2007. În timp ce în primele două etape numărul participanților a fost foarte redus, fiind întruniri cu caracter predominant teologic, la Sibiu participarea a fost foarte largă, numărul participanților, delegați oficiali ai Bisericilor depășind 2.500. Adunarea a fost pregătită de două mari organizații: Conferința Bisericilor Europene, cea mai mare organizație de dialog inter-bisericesc din Europa, și Consiliul Conferințelor Episcopale Catolice din Europa.

          Delegația oficială a Bisericii Ortodoxe Române, compusă din 42 de persoane, a fost condusă de către Î.P.S. Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei, Locțiitor de Patriarh. La ceremonia de deschidere au mai participat, ca invitați, și alți ierarhi și reprezentanți ai Bisericii noastre, precum și autorități de stat centrale și locale.

          Printre participanții la această întrunire amintim: S.S. Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Dl. Traian Băsescu, Președintele României, Dl. Adrian Iorgulescu, ministrul culturii și cultelor. Deosebit de apreciată la Adunarea de la Sibiu a fost prezența Președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, care a susținut un discurs plin de echilibru și de încredere în viitorul Europei. De asemenea, a fost prezent și Președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, René van der Linden, care a accentuat mai ales rolul Bisericilor pentru unitatea continentului european și pentru echilibrul social. Din partea organizațiilor ecumenice internaționale au fost prezenți Pastorul Jean Arnold de Clermont, Președintele Conferinței Bisericilor Europene (CBE/KEK) și Venerabilul Colin Williams, secretarul acesteia, în calitate de co-organizatori.

         Mesajul final adoptat de Adunarea Ecumenică Europeană de la Sibiu include zece recomandări, grupate în trei părți – “Lumina lui Hristos în Biserică”, “Lumina lui Hristos pentru Europa” și “Lumina lui Hristos pentru întreaga lume”.

În cadrul discuțiilor în plen și pe secțiuni, a fost reliefată contribuția Bisericilor în promovarea reconcilierii și a cooperării în Europa. În acest context, unitatea Bisericilor în Europa este cu atât mai necesară cu cât mărturia lor în Iisus Hristos trebuie să fie dătătoare de speranțe pentru toți oamenii, o sursă de înnoire pentru Biserici în Europa.

          Europa este chemată să vorbească cu o singură voce, nu numai în chestiuni care privesc viitorul țărilor admise de curând în Europa unită, ci și în ceea ce privește ansamblul țărilor europene, inclusiv al milioanelor de emigranți originari din Asia, din Africa, din Americi, din Orientul Mijlociu și din Pacific, care trăiesc și muncesc în Europa.

         Adunarea de la Sibiu a însemnat și un prilej de cunoaștere a Ortodoxiei, după descoperirea unui spațiu catolic, la Roma, și al unuia luteran, la Wittenberg. În acest sens, Mitropolia Ardealului a organizat, între altele, expoziții de icoane și concerte de muzică ortodoxă românească. Mai mult, specificul Ortodoxiei a putut fi descoperit de către participanți mai ales prin slujbele la care au fost, cu toții, invitați să ia parte: Vecernia din seara de 7 septembrie și Sfânta Liturghie din dimineața zilei de 8 septembrie, sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului.

CONCLUZII

Toate aceste considerente crează ambientul dezvoltării în viitor al unui climat favorabil dezvoltării mișcării ecumenice și avem nădejdea că în anii ce urmează se vor intensifica dialogurile inter-religioase dintre toate Bisericile creștine .

Mișcarea ecumenică a creat și creează și cu siguranță va crea și pe mai departe numeroase controverse datorită faptului că există multe voci care contestă acest dialog ecumenic pentru că din nefericire mișcarea ecumenică este greșit înțeleasă și se consideră că această mișcare tinde spre o mega – religie care să fie un amalgam sau un amestec între toate religiile creștine sau denominațiunile creștine .

Biserica Ortodoxă Românâ a avut de la intrarea ei în mișcarea ecumenică un rol deosebit de important chiar dacă a intrat cum aminteam , ca mărturisitoare a adevărului istoric și a credinței „ dreptmăritoare ” s-a comportat ca un membru cu drepturi depline și a intreprins nenumărate dialoguri bilaterale cu diferite biserici .

Dialogurile intreprinse de către Biserică Ortodoxă Română au avut un rol foarte important pentru cunoașterea bisericii noastre de către lumea protestantă și catolică occidentală care până cu câțiva ani în urmă nu cunoștea aproape nimic despre ortodoxie . Un rol foarte important l-au avut după revoluția de la 1989 , românii care au migrat în Occident în țări cu preponderență catolică sau protestantă . Aceștia au făcut cunoscută ortodoxia română în țările occidentale prin inter – comuniunea cu locuitorii țărilor respective .

Un mod de a face ecumunism este acela prin care catolicii și protestanții de orice natură ajută foarte mult comunitățile ortodoxe române, ruse, sârbe sau bulgare care au migrat acolo și multe biserici catolice sau protestante au fost concesionate sau cedate pentru folosire continuă sau parală cu ei .

Așadar această mișcare este foarte necesară în zilele în care trăim și se preconizează că în viitor se va dezvolta și mai mult iar Biserica Ortodoxă Română va avea pe mai departe un rol important și ca mărturisitoare va fi chemată să țină credința ortodoxă nealterată și încercând să mărturisească și celorlalți acest crez .

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

LA BIBBIA DI GERUSALEMME, Editura Centro Editoriale Dehoniano, Bologna, 1985 .

Nuovo Testamento Interlineare , ( greacă- latină- italiană ), Editura San Paolo, Torino, 2005 .

LUCRĂRI

2. Apologeți de limbă latină, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3 , ( Sfăntul Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii Ecumenice ), Editura Institutului Biblic și de misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981, p.437-438.

3. Betteson, Hemy, Documents of tfre Christian Church New York Oxford Universsity Press Ed, a-II-a, 1963

4.Bria , Pr. Prof. Dr. I, Mișcarea ecumenică în„Tratatul de Teologie dogmatică și ecumenică“ .

5. Bria, Pr. prof. dr. I. Curs de Teologie și practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982

6.Bruni, Giancarlo, Grammatica Dell’ Ecumenismo – Verso una Nuova Immagine di Chiesa e din Uomo ( Gramatica Ecumenismului – spre o nouă imagine a Bisericii și a omului, Editura Cittadella, Asssi, 2005 .

7.Catms, Earle E. "Cretinismul de-a lungul secolelor", p. 270, Tradusă și publicată în limba română în anul 1992, cu permisiunea BEE Internațional și 1997 cu permisiunea The Zondervan Corporation .

8.Chira, Pr. Dr. Ionel, Eclesiologia Sfinților Părinți Capadocieni, Editura Treira Oradea, 2005

9.Coman, Pr. Prof. Dr. Constantin , Relațiile cu Patriarhia Ecumenică, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

10.Dettenson, Henrz Documents of the Cristian Chureh (Oxford Universsity Press, ed II-a, 1963 .

11.De Beauregard Marc-Antoine Costa / Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 2000 .

12. Desseaux, Jaques-Élisée Nouveau vocabulaire oécuménique, CERF, Paris 1080 .

13.Dizionario del movimento Ecumenico, Ediție italiană îngrijită de Giovanni Cereti, Alfio Filippi, Luigi Sartori, Editura Edizioni Dehoniane Bologna , Bologna, 1994

14.Evdokimov, Paul Vârstele vieții spirituale, Editura Asociației "Christiana", București, 1993 .

15.Evdokimov, Paul Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția Răsăriteană , Editura Asociației Christiana, București, 1995 .

15.Ghiuș, Arhimandit Benedict Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, E.I.B.M. BOR, București, 1998

15.Ică . Jr. Arhid. Prof.dr. Ioan , Relațiile cu Biserica Romano – Catolică, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

16.Ioniță, Pr. Prof. Dr. Viorel , Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu Conferința Bisericilor Europene, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

17.Ispas, Pr, Dr. Gheorghe Euharistia – Taina Unității Bisericii- Aspecte teologice și practice, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2008 .

18.Învățătura de credinṭă creștină ortodoxă – Catehism, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996 .

19.Lossky, Vladimir, Vederea Lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1995 .

20.Meyendorff, Jean San Gregorio Palamas e la mistica ortodossa ( Sfântul Grigorie Palama și mistica ortodoxă ) , Editura Gribaudi, Milano, 1997

21.Moraru, Pr. Prof. Dr. Alexandru Relațiile cu Biserica Anglicană, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

22.Moraru, Pr. Prof. dr. Alexandru, Consiliul Ecumenic al Bisericilor și Ortodoxia Românească, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

23.Peșetz , Pr. Emil   Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică

Prospettive ecumeniche dopo l’Assemblea di Sibiu, Perspective ecumenice după întâlnirea de la Sibiu .

24.Remete, Pr. Dr, George, Perspective noi în Teologia Sacramentală Luterană, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999 .

25.Ratzinger, Cardinalul Joseph Rapporto sulla fede, Editura San Paolo, Milano, Quasten, Prof. Johannes, Patrology vol III. Christian Classics, Washington D. C. , 1985 .

26.Zielinsky, Vladimir Dincolo de ecumenism – Un ortodox răspunde Cardinalul Ratzinger, Editura Anastasia, București, 1998 .

INTERNET

Ecumenismul, Internet, www.info-portal.ro , 07.03.2012 .

Dialogurile inter – creștine ale Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte culte religioase, http://www.patriarhia.ro/ro/relatii externe, Internet ( 23. 05. 2012 )

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I- SITUAȚIA ISTORICO – ÎNCEPUTURILE MIȘCǍRII ECUMENICE

CAPITOLUL II- INTRAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN MISCAREA ECUMENICA

CAPITOLUL III- IMPLICAȚIILE INTRǍRII BISRICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN MIȘCAREA ECUMENICǍ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIA

CURRICULUM VITAE

DECLARAȚIE

CUPRINS

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

LA BIBBIA DI GERUSALEMME, Editura Centro Editoriale Dehoniano, Bologna, 1985 .

Nuovo Testamento Interlineare , ( greacă- latină- italiană ), Editura San Paolo, Torino, 2005 .

LUCRĂRI

2. Apologeți de limbă latină, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3 , ( Sfăntul Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii Ecumenice ), Editura Institutului Biblic și de misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981, p.437-438.

3. Betteson, Hemy, Documents of tfre Christian Church New York Oxford Universsity Press Ed, a-II-a, 1963

4.Bria , Pr. Prof. Dr. I, Mișcarea ecumenică în„Tratatul de Teologie dogmatică și ecumenică“ .

5. Bria, Pr. prof. dr. I. Curs de Teologie și practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982

6.Bruni, Giancarlo, Grammatica Dell’ Ecumenismo – Verso una Nuova Immagine di Chiesa e din Uomo ( Gramatica Ecumenismului – spre o nouă imagine a Bisericii și a omului, Editura Cittadella, Asssi, 2005 .

7.Catms, Earle E. "Cretinismul de-a lungul secolelor", p. 270, Tradusă și publicată în limba română în anul 1992, cu permisiunea BEE Internațional și 1997 cu permisiunea The Zondervan Corporation .

8.Chira, Pr. Dr. Ionel, Eclesiologia Sfinților Părinți Capadocieni, Editura Treira Oradea, 2005

9.Coman, Pr. Prof. Dr. Constantin , Relațiile cu Patriarhia Ecumenică, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

10.Dettenson, Henrz Documents of the Cristian Chureh (Oxford Universsity Press, ed II-a, 1963 .

11.De Beauregard Marc-Antoine Costa / Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 2000 .

12. Desseaux, Jaques-Élisée Nouveau vocabulaire oécuménique, CERF, Paris 1080 .

13.Dizionario del movimento Ecumenico, Ediție italiană îngrijită de Giovanni Cereti, Alfio Filippi, Luigi Sartori, Editura Edizioni Dehoniane Bologna , Bologna, 1994

14.Evdokimov, Paul Vârstele vieții spirituale, Editura Asociației "Christiana", București, 1993 .

15.Evdokimov, Paul Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția Răsăriteană , Editura Asociației Christiana, București, 1995 .

15.Ghiuș, Arhimandit Benedict Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, E.I.B.M. BOR, București, 1998

15.Ică . Jr. Arhid. Prof.dr. Ioan , Relațiile cu Biserica Romano – Catolică, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

16.Ioniță, Pr. Prof. Dr. Viorel , Relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu Conferința Bisericilor Europene, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

17.Ispas, Pr, Dr. Gheorghe Euharistia – Taina Unității Bisericii- Aspecte teologice și practice, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2008 .

18.Învățătura de credinṭă creștină ortodoxă – Catehism, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996 .

19.Lossky, Vladimir, Vederea Lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1995 .

20.Meyendorff, Jean San Gregorio Palamas e la mistica ortodossa ( Sfântul Grigorie Palama și mistica ortodoxă ) , Editura Gribaudi, Milano, 1997

21.Moraru, Pr. Prof. Dr. Alexandru Relațiile cu Biserica Anglicană, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

22.Moraru, Pr. Prof. dr. Alexandru, Consiliul Ecumenic al Bisericilor și Ortodoxia Românească, în “ Autocefalie și comuniune ” , Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010 .

23.Peșetz , Pr. Emil   Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică

Prospettive ecumeniche dopo l’Assemblea di Sibiu, Perspective ecumenice după întâlnirea de la Sibiu .

24.Remete, Pr. Dr, George, Perspective noi în Teologia Sacramentală Luterană, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999 .

25.Ratzinger, Cardinalul Joseph Rapporto sulla fede, Editura San Paolo, Milano, Quasten, Prof. Johannes, Patrology vol III. Christian Classics, Washington D. C. , 1985 .

26.Zielinsky, Vladimir Dincolo de ecumenism – Un ortodox răspunde Cardinalul Ratzinger, Editura Anastasia, București, 1998 .

INTERNET

Ecumenismul, Internet, www.info-portal.ro , 07.03.2012 .

Dialogurile inter – creștine ale Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte culte religioase, http://www.patriarhia.ro/ro/relatii externe, Internet ( 23. 05. 2012 )