Miscarea de Renastere Spirituala ,oastea Domnului
Cuprins
abrevieri
introducere
Capitolul 1
Preotul Iosif Trifa întemeietorul
1.1. biserica ortodoxă română și ,,criza morală" a societății românești interbelice
1.2. preotul iosif trifa în fața comandamentelor bisericii
capitolul 2
întemeierea oastei domnului
2.1. întemeierea proprui-zisă
2.2. organizarea oastei domnului
2.3. alte inițiative pe linia organizării
capitolul 3
chestiuni legate de activitatea și de învățătura oastei Domnului
3.1. Activitatea oastei domnului în biserica ortodoxă română
3.1.1. specificul oastei domnului în cadrul structurilor ecleziastice
3.1.2. organizarea activităților misionare ale oastei domnului
3.1.3. dialogul dintre oastea domnului și celelalte structuri
3.2. învățăturile oastei domnului și ale preotului iosif trifa
3.2.1. adunările oastei domnului
3.2.2. învățăturile oastei domnului despre biserică
3.2.3. învățăturile oastei domnului despre sfânta scriptură
3.2.4. învățăturile oastei domnului despre maica domnului și despre sfinți
capitolul 4
preotul iosif trifa și colaboratorii
4.1. caracteristici generale
4.2. colaboratorii preotului iosif trifa
4.2.1. arhimandritul iuliu scriban
4.2.2. preotul vasile ouatu
4.2.3. preotul vladimir popovici
4.2.4. preotul gheorghe secaș
4.2.5. ion grigore oprișan
4.2.6. nicolae vonica
capitolul 5
oastea domnului în cadrele bisericii ortodoxe. între elogiu și denigrare
5.1. contextul exploziv al anilor '30
5.2. cauzele izbucnirii conflictului dintre oaste și biserică
5.2.1. chestiunea tipografiei oastei domnului
5.2.2. chestiunea statutelor oficiale ale oastei domnului
5.2.3. oastea domnului și implicarea în politică
5.3. desfășurarea conflictului
5.3.1. premisele conflictului
5.3.2. izbucnirea conflictului
5.3.3. ultima acțiune de aplanare a conflictului. moțiunea din 12 septembrie 1937
5.3.4. urmările moțiunii din 12 septembrie 1937
capitolul 6
moartea lui iosif trifa. continuatorii și apărătorii mesajului acestuia
6.1. rolul tipografiei oastei domnului în conflict
6.1.1. apariția chestiunii tipografiei
6.1.2. tipografia și procesul de caterisire a preotului iosif trifa
6.1.3. rezolvarea chestiunii tipografiei
6.2. moartea lui iosif trifa
6.3. continuatorii și apărătorii mesajului acestuia
6.3.1. ioan marini
6.3.2. traian dorz
6.3.3. activitatea publicistică a continuatorilor după moartea lui iosif trifa
concluzii
anexe
a1. anexe foto
a2. documente
bibliografie
ABREVIERI
L. S. – "Lumina Satelor"
O. D. – "Oastea Domnului"
DTR – Dicționarul Teologilor Români
URSS – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (pe scurt Uniunea Sovietică)
I. B. – "Iisus Bruitorul"
G. D. – "Glasul Dreptății"
V. C. – "Viața Creștină"
BOR – Biserica Ortodoxă Română
Sf. Sinod – Sfântul Sinod
Introducere
În România, pe lângă probleme sociale, politice și economice care au apărut după primul război mondial, au apărut și fenomene religioase care au încercat revigorarea sentimentul religios în rândul populației afectată de probleme sociale, economice și de analfabetism, dar mai ales de alcoolism. Un asemenea fenomen religios a fost mișcarea de renaștere spirituală Oastea Domnului.
Oastea Domnului a provocat dezbatere în presă atât la începuturi cât și acum în era internetului prin postări pe internet precum o predică contestatară a unui preot din Rădăuți intitulată sugestiv Adevărul despre Oastea Domnului. Pe lângă postări pe internet mai apar lucrări în care este contestată această mișcare precum cea a lui P. I. David, Călăuză creștină – Sectologie , asta în condițiile în care Oastea Domnului a fost recunoscută oficial de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 26 martie 1990. În timpul regimului comunist însă, această mișcare se afla în afara legii fiind considerată de către acesta ca un ,,instrument de acțiune subversivă al acestei organizații [Garda de Fier], acționând împotriva libertăților democratice acordate de statul nostru".
Despre Oastea Domnului s-a scris extrem de puțin, mărind intr-un fel o aură de mister asupra acestei mișcări de revigorare spirituală în cadrul BOR. Aceste scrieri se împart în două categorii: scrieri partizane ale activității publicistice și misionare a preotului Iosif Trifa și scrieri cu caracter contestatar al acestei mișcări. Cel mai importanț scriitor partizan ai activității preotului Trifa a fost poetul creștin Traian Dorz. Dorz a fost martor la evenimentele pe care le-a descris în cele două volume din monumentala lui lucrare intitulată Istoria une
chestiuni legate de activitatea și de învățătura oastei Domnului
3.1. Activitatea oastei domnului în biserica ortodoxă română
3.1.1. specificul oastei domnului în cadrul structurilor ecleziastice
3.1.2. organizarea activităților misionare ale oastei domnului
3.1.3. dialogul dintre oastea domnului și celelalte structuri
3.2. învățăturile oastei domnului și ale preotului iosif trifa
3.2.1. adunările oastei domnului
3.2.2. învățăturile oastei domnului despre biserică
3.2.3. învățăturile oastei domnului despre sfânta scriptură
3.2.4. învățăturile oastei domnului despre maica domnului și despre sfinți
capitolul 4
preotul iosif trifa și colaboratorii
4.1. caracteristici generale
4.2. colaboratorii preotului iosif trifa
4.2.1. arhimandritul iuliu scriban
4.2.2. preotul vasile ouatu
4.2.3. preotul vladimir popovici
4.2.4. preotul gheorghe secaș
4.2.5. ion grigore oprișan
4.2.6. nicolae vonica
capitolul 5
oastea domnului în cadrele bisericii ortodoxe. între elogiu și denigrare
5.1. contextul exploziv al anilor '30
5.2. cauzele izbucnirii conflictului dintre oaste și biserică
5.2.1. chestiunea tipografiei oastei domnului
5.2.2. chestiunea statutelor oficiale ale oastei domnului
5.2.3. oastea domnului și implicarea în politică
5.3. desfășurarea conflictului
5.3.1. premisele conflictului
5.3.2. izbucnirea conflictului
5.3.3. ultima acțiune de aplanare a conflictului. moțiunea din 12 septembrie 1937
5.3.4. urmările moțiunii din 12 septembrie 1937
capitolul 6
moartea lui iosif trifa. continuatorii și apărătorii mesajului acestuia
6.1. rolul tipografiei oastei domnului în conflict
6.1.1. apariția chestiunii tipografiei
6.1.2. tipografia și procesul de caterisire a preotului iosif trifa
6.1.3. rezolvarea chestiunii tipografiei
6.2. moartea lui iosif trifa
6.3. continuatorii și apărătorii mesajului acestuia
6.3.1. ioan marini
6.3.2. traian dorz
6.3.3. activitatea publicistică a continuatorilor după moartea lui iosif trifa
concluzii
anexe
a1. anexe foto
a2. documente
bibliografie
ABREVIERI
L. S. – "Lumina Satelor"
O. D. – "Oastea Domnului"
DTR – Dicționarul Teologilor Români
URSS – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (pe scurt Uniunea Sovietică)
I. B. – "Iisus Bruitorul"
G. D. – "Glasul Dreptății"
V. C. – "Viața Creștină"
BOR – Biserica Ortodoxă Română
Sf. Sinod – Sfântul Sinod
Introducere
În România, pe lângă probleme sociale, politice și economice care au apărut după primul război mondial, au apărut și fenomene religioase care au încercat revigorarea sentimentul religios în rândul populației afectată de probleme sociale, economice și de analfabetism, dar mai ales de alcoolism. Un asemenea fenomen religios a fost mișcarea de renaștere spirituală Oastea Domnului.
Oastea Domnului a provocat dezbatere în presă atât la începuturi cât și acum în era internetului prin postări pe internet precum o predică contestatară a unui preot din Rădăuți intitulată sugestiv Adevărul despre Oastea Domnului. Pe lângă postări pe internet mai apar lucrări în care este contestată această mișcare precum cea a lui P. I. David, Călăuză creștină – Sectologie , asta în condițiile în care Oastea Domnului a fost recunoscută oficial de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 26 martie 1990. În timpul regimului comunist însă, această mișcare se afla în afara legii fiind considerată de către acesta ca un ,,instrument de acțiune subversivă al acestei organizații [Garda de Fier], acționând împotriva libertăților democratice acordate de statul nostru".
Despre Oastea Domnului s-a scris extrem de puțin, mărind intr-un fel o aură de mister asupra acestei mișcări de revigorare spirituală în cadrul BOR. Aceste scrieri se împart în două categorii: scrieri partizane ale activității publicistice și misionare a preotului Iosif Trifa și scrieri cu caracter contestatar al acestei mișcări. Cel mai importanț scriitor partizan ai activității preotului Trifa a fost poetul creștin Traian Dorz. Dorz a fost martor la evenimentele pe care le-a descris în cele două volume din monumentala lui lucrare intitulată Istoria unei jertfe: ,,Eu nu sunt istoric! N-am nici pregătirea, nici mijloacele și nici talentul unuia care să poată alcătui o carte ce să corespundă scopului pe care l-ar avea și felul pe care l-ar cere alcătuirea unei cărți cu istoria completă a unei astfel de mari și unice Lucrări cerești pe pământul nostru nostru românesc. Dar sunt un martor ocular! Sunt unul care a luat parte, fierbinte, din copilăria mea și cu tot sufletul meu, la toate cele descrise aici… Și încă la multe altele, cu neputință de scris acum în istoria aceasta. Iar acest lucru mă obligă și ma îndreptățește să spun ceea ce am văzut și cunoscut". Pe lângă acest scriitor prolific din timpul regimului comunist, se mai afirmă și alți scriitori ostași precum Moise Velescu, Nicolae Marini. Pe lângă acești scriitori, a mai apărut și lucrarea de disertație a preotului Gheorghe Gogan despre viața și activitatea predicatorială a preotului Iosif Trifa. Însă, din păcate, Oastea Domnului este ignorată de unii specialiști în sociologie a religiei precum Mirel Bănică deși a avut amploare foarte mare în perioada interbelică, dar și în timpul celui de-al doilea război mondial și în perioada regimului comunist. Chiar dacă s-au făcut presiuni ca Oastea Domnului să devină dintr-o mișcare de renaștere spirituală într-un cult neoprotestant, acest lucru nu s-a reușit.
De aceea prezenta lucrare își propune să se înscrie să facă o pată de lumină asupra evenimentelor, a activității în cadrul Bisericii Ortodoxe Române și a învățăturii Oastei Domnului, dar să și ajute la restabilirea adevărului cu privire la această mișcare religioasă controversată. Am ales ca subiect principal studierea acestei mișcări în perioada interbelică de unde își are originea pentru înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului comunist, atunci când Oastea Domnului a fost scoasă în afara legii. Tema centrală a lucrării este Mișcarea de renaștere spirituală ,,Oastea Domnului" de la întemeiere până la intrarea României în cel de-al doilea război mondial. Din aceasta se mai desprind și alte elemente adiacente, care ajută la restabilirea adevărului istoric în cazul mișcării de renaștere spirituală ,,Oastea Domnului". De asemenea, această lucrare își propune să ridice întrebări pentru a cerceta această mișcare cu foarte mare precauție datorată animozităților ostașilor legate de trecutul acestei mișcări, dar mai ales datorită existenței dezbaterii în presă cu privire la rolul și misiunea Oastei Domnului atât în cadrul Bisericii Ortodoxe cât și în cadrul societății românești, dezbatere existentă și astăzi. Totodată precizările aduse precum și considerațiile asupra subiectului încearcă o analiză sumară a destinului mișcării de renaștere spirituală ,,Oastea Domnului" și a actorilor implicați.
Am căutat ca prin urmărirea fenomenului apărut în B. O. R. ca urmare a crizei morale care a cuprins România atât în perioada interbelică cât și în zilele noastre să dovedesc că Oastea Domnului aparține Bisericii Ortodoxe. Rolul acestei mișcări a fost și este acela de a revigora viața spirituală a poporului român și a Bisericii Ortodoxe Române. În prezentarea evoluției mișcării de renaștere spirituală ,,Oastea Domnului" am insistat asupra activității Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe Române și asupra învățăturii Oastei Domnului evidențiind pe parcurs rolul determinant pe care l-a avut preotul Iosif Trifa în cadrul acestei mișcări. Întemeierea Oastei Domnului, conflictul dintre Oastea Domnului și Biserica Ortodoxă, precum și apărătorii mesajului preotului Trifa se regăsesc prezentate cronologic în textul acestei lucrări.
Modul de lucru la redactarea lucrării a fost unul de analiză și prezentare sumativă a memoriilor poetului creștin Traian Dorz precum Hristos-mărturia mea, Zile și adevăruri istorice și primele două volume din Istoria unei Jertfe ce tratează această perioadă, coroborate cu articole de presă ale Oastei Domnului și cu documente din arhiva Securității a dosarului lui Dorz.
Lucrarea este împărțită în șase capitole cu titlurile: capitolul I – Preotul Iosif Trifa întemeietorul, capitolul II – Întemeierea Oastei Domnului, capitolul III – Activitatea Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, capitolul IV – Preotul Iosif Tirfa și colaboratorii, capitolul V – Oastea Domnului și Biserica Ortodoxă. Între elogiu și denigrare, capitolul VI – Moartea lui Iosif Trifa. Continuatorii și apărătorii mesajului acestuia, fiecare având subcapitole ce tratează probleme bine determinate precizate prin denumirea lor. De asemenea, lucrarea mai beneficiază de prezenta introducere, precum și de concluzii la cele prezentate, iar la finalul lucrării se află lista abrevierilor folosite de-a lungul textului, lista anexelor și bibliografia folosită la redactarea acestei lucrări.
Capitolul 1
Preotul Iosif Trifa, întemeietorul
1.1. Biserica Ortodoxă Română și „criza morală” a societății românești interbelice
După sfârșitul primului război mondial, a apărut o nouă ordine internațională reglementată prin sistemul de la Versailles. Această nouă ordine se datorează dispariției Imperiului austro-ungar, pierderii de către Rusia a unor provincii precum Basarabia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și o parte a Poloniei ca urmare a declarației lui Lenin a principiului autodeterminării naționale și apariția unor noi state pe harta Europei precum Polonia, Ceho-Slovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Austria, Ungaria, Finlanda și țările baltice. Pe lângă acestea, unele țări precum România își întregesc teritoriile naționale ce erau sub stăpânire străină. Totuși, după 1918 lumea se confrunta cu un regres economic ce se datora trecerii de la economia de război la economia perioadei de pace a statelor beligerante, cu ascensiunea naționalismului extremist, revizionismul Germaniei, Ungariei și Bulgariei și teama față de ascensiunea comunismului.
Pe lângă acestea, apare și o criză morală ce se manifestă prin desfrâu, alcoolism endemic, lăcomie, ură, sudalme la care se adaugă ura națională și șovinismul. Societatea românească interbelică era profund afectată de criza morală și planau pericolele interne datorită apariției unor noi categorii sociale și a problemei minorităților. Criza morală din România se manifestă prin luptele electorale dintre partidele politice la care se adaugă cele enumerate mai sus. Pe lângă acestea mai apare și lupta confesională dintre Biserica Ortodoxă și celelalte culte nou-apărute pe scena confesională la care se adaugă stiliștii și greco-catolicii. Consecințele crizei morale sunt: criminalitatea ridicată, demagogie electorală, cârciumile pline și prezența nestingherită a speculanților, cămătarilor și a îmbogățiților de război, numiți de către preotul Trifa ,,uzurari”.
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă după Marea Unire din 1918, prima îndatorire a acesteia în noua situație politică era aceea a organizării ei unitare sub conducerea Sfântului Sinod de la București, act atât de necesar atât Bisericii cât și statului. Unificarea se impune datorită modului diferit de organizare și de conducere bisericească în diferitele provincii istorice. De pildă, în Biserica din Vechiul Regat se observa o dependență față de stat, lucru ce făcea ca viața bisericească să fie într-o permanentă instabilitate și frământare, iar în conducerea eparhiilor se observa aproape un absolutism ierarhic. În Bucovina, conducerea Bisericii era mai mult în mâna aparatului de stat austriac și a împăratului, iar prin ,,fondul bisericesc” clerul, în genere, a ajuns la o stare materială deosebită asemenea celui din țările apusene, fapt care i-a înstrăinat mult de credincioși. În Basarabia, Biserica românească trăia în forme tipic rusești, moștenire a absolutismului țarist. Singura Biserică românească ce avea o organizare corespunzătoare era Biserica Ortodoxă din Transilvania și Banat. Această organizare era cuprinsă în Statutul Organic al mitropolitului Andrei Șaguna, ale cărei principii de bază erau: autonomia față de stat care o apăra de orice amestec sau aservire din partea conducerii politice și sinodalitatea sau colaborarea dintre clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea problemelor bisericești. Prin urmare, nu e de mirare că numeroși factori de răspundere au cerut cu stăruință ca noua organizare bisericească să se orienteze după principiile Statutului Organic, în ciuda opoziției unor ierarhi, profesori de teologie și preoți care nu se puteau împăca cu ideea participării mirenilor la conducerea Bisericii.
În acest sens, la 17/30 decembrie 1919 s-au întrunit pentru prima oară în ședința comună toți mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari din cuprinsul statului unitar România, iar la 18/31 decembrie 1919 a fost ales ca mitropolit primat episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, alegerea sa fiind un simbol al unității statale și bisericești a românilor de pretutindeni. Sub noul primat au continuat lucrările în vederea unificării bisericești începute din mai 1919. La 18 septembrie 1920 s-a întrunit la București așa-numita ,,Constituantă bisericească”, formată din membri Sfântului Sinod, din foștii miniștri de Culte, câțiva profesori de teologie și preoți de mir. Constituanta a ales o comisie de 15 membri în frunte cu mitropolitul Miron, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române. Comisia a lucrat până în 1925, țănând seama de propunerile numeroase făcute de Consistoriul Superior Bisericesc, de Congresele preoțimii din Vechiul Regat și din Transilvania, de Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Transilvaniei, de ierarhi și alți reprezentanți ai clerului. Ultimul proiect a fost aprobat de Senatul țării la 24 martie 1925 și de Camera Deputaților la 3 aprilie 1925 și promulgat la 6 mai 1925 sub titlul Legea și Statutul de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române. tot în 1925 a fost înființată Patriarhia BOR, iar primul Patriarh a fost ales Miron Cristea pe 1 noiembrie 1925.
Patriarhia BOR cuprindea 5 mitropolii vechi și noi și 18 eparhii. În fruntea Bisericii Ortodoxe Române se afla Sfântul Sinod format din patriarh ca președinte și din toți mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari aflați în funcție. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funționa Congresul Național Bisericesc format din câte 6 reprezentanți ai fiecărei eparhii (2 preoți și 4 mireni) aleși pe 6 ani și se întrunea o dată la 3 ani, în atribuțiile sale intrând probleme administrative, culturale și economice. Organul executiv al Sfântului Sinod și al Congresului Național Bisericesc era Consiliul Național Bisericesc format din 15 membri, iar pentru administrarea fondului general bisericesc și a tuturor averilor comune Bisericii și a subvențiilor acordate de Stat se instituia o Eforie formată din trei membri (1 preot și 2 mireni). Părțile constitutive ale Bisericii erau: parohia, protopopiatul, episcopia sau arhiepiscopia și mitropolia. Ca instanțe disciplinare se prevedeau: Judecătoria protopopească, Consistoriul spiritual eparhial, Consistoriul spiritual mitropolitan și Consistoriul spiritual central. În perioada interbelică, Biserica Ortodoxă a trebuit să facă față unor frământări deosebite generate de situația nedreaptă de inferioritate față de Biserica Catolică impusă de Concordatul cu Vaticanul ratificat în 1929 și legea cultelor din 1925, pe lâgă invazia sectarismului, determinând luarea unor măsuri de prevenire și combatere a acestora prin metode mult mai eficiente aduse de generația nouă de teologi și ierarhi.
Un alt obiectiv important în această perioadă a fost organizarea clerului, apărând astfel două asociații ale clerului: ,,Andrei Șaguna” în Ardeal și ,,Asociația generală a clerului” de peste munți. Aceste asociații ale clerului militau pentru un rol tot mai eficient al Bisericii în asanarea morală a societății românești și afirmarea deplină a valorilor creștine ale neamului românesc. În Ardeal, primele patru congrese preoțești, datorită tematicii abordate, constituiau un preambul al lucrării misionare pe care preotul Trifa avea s-o inaugureze la Sibiu, după cum afirma preotul Gheorghe Gogan. Din moment ce primul congres din 1919 a fost unul organizatoric, cel din aprilie 1921 a adus o problemă de mare actualitate: accesul maselor mari de credincioși la Sfânta Scriptură. Încă de la începutul secolului XX, multe voci de teologi sau oameni de cultură au pus apăs pe această cerință de mare stringență. Marele teolog Ioan Gh. Savin, încă din 1908, cerea răspicat ,,fondarea unui Institut Biblic Românesc unde să se poată tipări și împărți pe prețuri mici Biblia tuturor”. I. G. Savin vedea necesitatea înfăptuirii acestui demers dată de câteva argumente deosebit de realiste precum: existența unei nevoi religios-culturale motivată de exemplul popoarelor englez și german ce aveau ca bază culturală Biblia, răspândirea Bibliei în popor pentru prefacerea sufletelor și asigurarea unității de grai a neamului.
În 1910, Sfântul Sinod cerea comisiei pentru revizuirea textului biblic să urgenteze lucrarea pentru tipărirea cât mai curând a unei ediții sinodale a întregii Biblii. Dr. Nicolae Bălan, pe atunci profesor la Institutul Andreian Sibiu, era de părere că din motive pedagogice și etice se pot da anumite părți din Sfânta Scriptură și să fie prevăzută cu ilustrații. În 1915 s-a înființat ,,Societatea Institului Biblic Ortodox Românesc” sub conducerea Egumenului Inocențiu Stefaniuc de la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava cu menirea ,,de a tipări numai cu aprobarea unei autorități bisericești orientale părți din Sfânta Scriptură (…) în limba cea mai ușoară poporală înțeleasă de neamul nostru de pretutindeni (…). Când vom ajunge să avem și noi românii 9/10 de cititori ai Bibliei?. Toate aceste preocupări aveau să-și găsească finalitatea după Marea Unire din 1918, precum la Congresul Biblic din aprilie 1921 cu tema Preotul și Cuvântul lui Dumnezeu, iar deschiderea acestuia i-a aparținut preotului Trifa cu un referat cu același titlu care a entuziasmat asistența și a cules aprecierea din partea dr. Ioan Lupaș.
1.2. Preotul Iosif Trifa în fața comandamentelor Bisericii
Preotul Iosif Trifa este nepotul centurionului Nicolae Trifa din timpul revoluției române din Transilvania din 1848-1849. Iosif Trifa s-a născut în ziua de 3 martie 1888 în casa părinților săi din Certege, jud. Turda, în locul numit Borlești. Aceștia erau Dumitru Trifa, venit în Certege din Scărișoara și Ana Trifa, născută Bota și Iosif era al patrulea copil din cei șase al soților Trifa. Matricola botezaților din biserica greco-oreintală din Certege indică faptul că pruncul Iosif a fost botezat în ziua de 6 martie 1888, la trei zile de la naștere, acest lucru explicându-se prin constituția firavă a noului născut, impunând o asemenea hotărâre de a primi taina Sfântului Botez din partea unor părinți evlavioși care doreau ca, în cazul în care copilul nu ar fi supraviețuit, să poată intra în Veșnicie încreștinat.
Evenimentul care a avut un impact crucial în evoluția personalității lui Iosif Trifa a fost lovirea mamei sale de un tăuraș furios în10 noiembrie 1895 – când Iosif Trifa avea șapte anișori – și murea la trei zile după această întâmplare nefericită. Aflată în preajma plecării de pe această lume, mama îi lasă cu ,,gură de moarte” lui Iosif, fiul ei cel drag, o Psaltire bătrână ,,pentru mântuirea ta și a multora”. Acest eveniment va căpăta dimensiuni și semnificații deosebite pentru viața preotului de mai târziu.
Rămas văduv cu șase copii, Dumitru Trifa, după trecerea doliului, se recăsătorește cu Ruxanda Toc din Vidra. Aceasta, cu adevărat mamă pentru cei șase copii, va continua lucrarea frumoasă de modelare a caracterului copilului Iosif, hotărând în inima ei să-l dea la școli pentru a-l face preot, cu orice preț, fiind gata pentru aceasta la orice sacrificii. Tot în această perioadă se furișa un alt ,,dascăl” ultimul, dar nu cel din urmă ca importanță, din a cărui școală va ieși în noaptea spre dimineața de 12 februarie 1938, ca unul din absolvenții de excepție ai acesteia. Numele acestui ,,dascăl” este Suferința. Mărturia acestui lucru este un articol dedicat celor 30 de ani de suferință pe care-l vom reda în continuare: ,,Sunt 30 de ani de când boli nesfârșite rod în trupul meu. Sunt 6 ani de când două boli care nu iartă rod în puținul lut care a rămas pe mine… Treizeci de ani de boală și suferințe. Mă uit îndărăt peste viața mea și văd această aniversare frântă în două. În mai bine din jumătatea ei vedeam în suferință un demon negru, un blestem, o soartă vitregă de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că demonul era un înger și blestemul o binecuvântare. Suferința este cea mai scumpă și mai dulce binecuvântare de care Domnul m- învrednicit… Dacă este ceva ce place în cărțile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferință… Suferința este mierea care a uns cărțile Oastei… O, sfântă suferință, însoțește-mă până la marginile mormântului, trimite-mă neăncetat mai lângă Domnul meu, mai lângă El, până în clipa când mă vei preda cu totul și pentru totdeauna în brațele Lui”.
În ambianța favorabilă creată de cadrul familial-social, de cel natural și de cel lăuntric în care acționa acel deosebit de eficient catalizator pentru formarea de caractere, copilul Iosif va porni la drum pentru pregătirea sa cultural-spirituală pe parcursul a cinsprezece ani de școală. Între anii 1895-1899 urmează clasele primare la școala din Certege, iar următorii patru ani va învăța la Brad, la gimnaziul înființat din 1868 de mitropolitul Andrei Șaguna. Certificatele de absolvire a anilor de gimnaziu ne prezintă un elev silitor, la care calificativele de ”bine” și ”foarte bine” erau predominante. În perioada 1903-1907, Iosif Trifa urmează liceul românesc ,,Samuil Vulcan” din Beiuș care era singurul institut din Austro-Ungaria ca echivalent cu institutele secundare de acolo, fiind la începutul secolului XX una din cele mai bine aranjate școli din Ungaria, fără ca acest stat să fi dat vreun ajutor din vărsământul de impozite al celor patru milioane de români. La venirea în Beiuș a tânărului Iosif, în liceu domnea o atmosferă apăsătoare datorită ordonanței ministrului Instrucțiunii Publice din Ungaria nr. 24335/2 iulie 1889 care dispusese ca în clasele superioare ale liceului românesc din Beiuș ”toate materiile în afară de religie și limba română să se predea în limba maghiară”. Tot în acea perioadă se dezbătea furtunos proiectul de lege inițiat de Appony pentru maghiarizarea învățământului, dezbatere ce luase caracterul unei lupte pentru supraviețuirea școlilor românești. Iată că în această luptă teribilă un elev al liceului românesc din Beiuș, Iosif Trifa, va înscrie o pagină memorabilă printr-o atitudine curajoasă, relevând o altă latură necunoscută a acestui tânăr și frumos caracter. Este vorba de o scrisoare adresată de elevul Iosif Trifa din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuș la 1 martie 1906 elevului George Leon din clasa a VII-a a Liceului Național din Iași: ,,Străinii până acolo au mers încât și din acest sărac institut au scos limba românească. (…) Cât despre mine, află că sunt fiu de țăran român din țara și satul lui Iancu și Horea. Ținutul în care m-am născut e curat românesc. Deși în școală m-am întâlnit cu o limbă și o cultură străină, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moșii și strămoșii mei, și pe cale particulară am studiat și studiez cu plăcere literatura noastră. (…)” – elev Iosif Trifa – Beiuș.
În toamna anului 1907 se înscrie la Institutul Teologic ”Andrei Șaguna” de la Sibiu. Pentru studentul de atunci, școala nu trebuia privită ca un scop în sine ci ea trebuie să se constituie ca un exercițiu al personalității deosebit de activ, un mijloc de formare de caractere, de edificii lăuntrice. În afara activității de la cursuri, studentul Iosif Trifa se implica într-o serie de activități extrașcolare care relevă o vocație și un talent ce vor irumpe deplin în publicațiile Oastei de mai târziu. Ca urmare a acestora, este ales în fiecare an membru în comisia literară a societății de lectură ,,Andrei Șaguna” din Sibiu, conform anunțurilor ziarelor ,,Biserica și Școala” din 11 nov. 1908 și ,,Tribuna” nr. 193 din sept. 1909. Tot în vremea studenției se impun a fi menționate colaborările la gazete și reviste ale epocii. Memorabil rămâne însă articolul America în poezia noastră populară publicat în trei numere consecutive pe prima pagină a ziarului ”Tribuna” din Arad și preluat de ziarul ”Conservatorul” din București.
Absolvent al Institutului Andreian, Iosif Trifa obține, pe lângă ,,Atestatul de cualificațiune”nr. 4047/22 iunie 1910 semnat de mitropolitul Ioan Mețianu, ,,Decretul învățătoresc” nr. 9191/13 august 1910 pentru postul de învățător la Vidra de Sus. În toamna anului 1910 tânărul învățător se căsătorește cu Iulia Iancu, vlăstar tânăr al unui arbore genealogic bogat ce cuprindea în ramurile sale pe conducătorul revoluționarilor români pașoptiști din Transilvania, Avram Iancu. La 24 aprilie 1911, Iosif Trifa este ales preot la Vidra de Sus, conform consemnării de către ziarul ”Românul” nr. 94 din 30 aprilie/13 mai 1911 a trei candidați pentru acel post ce au obținut următoarele voturi: Iosif Trifa 186 voturi, Alexe Latiș 6 voturi și Traian Tomuș 1 vot. În ziua de 15 iulie 1911 este hirotonit preot pentru parohia Vidra de Sus de mitropolitul Mețianu, aprpopiindu-se de această misiune cu teamă și fior și angajându-se cu toată ființa sa la lucrul din ogorul înțelenit al parohiei sale.
Este demn de remarcat că pe tot drumul preoției sale din Vidra se vor împleti ca două fire de urzeală cele două laturi ale misiunii sale sacramentale: slujba de învățător și cea de slujire a semenilor săi. În predica sa ,,La zece ani de păstorire” mărturisește că, alături de preocupările sale pentru dezvăluirea adevărurilor de esență ale vieții de credință, s-a angajat ca prin faptele lui să ducă virtuțile acestei vieți în mijlocul enoriașilor săi: ,,Toți săracii știu și mărturisesc cum casa mea a fost și este totdeauna deschisă pentru ajutorul și lipsurile lor. Calul, carul și boii mei, de câte ori i-au cerut săracii, i-am lăsat fără plată, pentru lipsurile lor”. Tot conform mărturisirii în această predică jubiliară, preotul Trifa a înființat în Vidra de Sus o Casă Culturală în locuința sa pe care o înzestrează cu gazete, cărți și materiale pentru luminarea minții și sufletului parohienilor săi. Pe lângă această casă culturală, creează în comună cooperativa ,,Vidreana” pentru ajutorarea celor năpăstuiți în acele vremuri grele din timpul și după primul război mondial.
Între anii 1913-1915 preotul Trifa își va pierde pe rând doi copii, iar în 1918 gripa spaniolă îi va răpi soția și a doua fetiță, Augustina. Totuși, pe lângă dramele pe care le trăia în familie datorită pierderii a doi copii, apoi a soției și a celei de-a doua fetițe, preotul Iosif Trifa desfășoară o activitate publicistică colosală, colaborând regulat la o serie de reviste și ziare din țară precum: ”Tribuna” din Arad, ”Telegraful Român” și ”Revista Teologică” din Sibiu, ”Solidaritatea” din București, ”Renașterea” din Cluj, ”Dacia Traiană” din Sibiu, ”Țara noastră” din Cluj, ”Românul”, ”Libertatea”, ”Foaia Poporului”, ”Foaia Diecezeană”, ”Voința Națională”, ”Epoca”, ș. a. Activitatea publicistică a preotului Trifa culminează cu tipărirea la Arad a primei sale cărți de predici intitulată sugestiv Spre Canaan în 1920 ce cuprindea predici în legătură cu primul război mondial și problemele sociale din timpul și după acest război.
Tot în 1920 au loc alegerile pentru scaunul de protopop de Câmpeni, candidații pentru protopopie fiind preotul Iosif Trifa și preotul Gomboș. Totuși preotul Trifa a mai avut încă două oferte: una la Cluj din partea dr. Ioan Lupaș la catedra Universității din Cluj și alta de la Sibiu din partea mitropolitului Nicolae Bălan ca duhovnic la Academia Teologică ,,Andrei Șaguna”. Preotul Trifa va alege Sibiul în defavoarea celorlalte ,,oferte”, renunțând la candidatură.
Pe data de 1 septembrie 1921 el sosește împreună cu fiul său Tit la Sibiu unde vor locui pe Strada Șerpuită numărul 12. În perioada 1 septembrie 1921 – 1 octombrie 1922 este duhovnic la Academia Teologică, iar la 1 octombrie 1922 este numit director al Orfelinatului Arhiepiscopiei Sibiului și se mută în clădirea orfelinatului aflată în fosta cazară a honvezilor din Piața Lemnelor (azi Cibinului).
La congresul intitulat Preotul și Cuvântul lui Dumnezeu s-a hotărât scoaterea unei reviste pentru poporul de la sate care constituia majoritatea covârșitoare a populației României interbelice. Perspectivele deschise de congresul mitropolitan erau deosebit de frumoase și promițătoare, însă pentru atingerea lor era necesar omul care să fie capabil a se înhăma la acest jug și care să poarte pecetea acestei apostolii voluntare. Acest om capabil a se înhăma la acest jug și să poarte pecetea acestei apostolii voluntare era preotul Iosif Trifa. Astfel, după cum era stabilit, la 2 ianuarie 1922 apare primul număr al foii săptămânale ”Lumina Satelor” avându-l ca redactor șef pe preotul Iosif Trifa. ,,Pe lângă slujba de preot al Catedralei, care îl solicita în fiecare duminică și sărbătoare, i se oferise acum ”amvonul” acestei gazete de unde putea predica prin fiecare număr la mii și mii de suflete”, scria preotul Gogan în lucrarea de disertație.
Un preambul la întemeierea Oastei Domnului este articolul redactorului șef al foii ”Lumina Satelor” din primul număr al ”Luminii Satelor din 1922 intitulat România Mare – unele pricini de ce nu este așa cum o credeam și așteptam care face referire la situația morală decadentă a societății românești la aproape patru ani după terminarea primului război mondial și la soluția ieșirii din această decadență morală în viziunea sa: ,,… de ne vom ridica și noi ca fiul rătăcit din Evanghelie și vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc, să ascultăm de poruncile Lui, atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră și vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea… fericită”.
Pe lângă articolele redactorului șef care arată starea decadentă a societății românești, în ”Lumina Satelor” din primul an cuprindea articole ale celor din comitetul de redacție care încep să se retragă unul câte unul din acest comitet. Prin urmare, pentu că a rămas singur, preotul Iosif Trifa își semna unele articole din lipsă de colaboratori cu diferite ,,pseudonime”: Părintele Trifa, I. Tâlcuitor, T. Povață, I. T.
În opinia preotului Trifa singura soluție pentru ieșirea societății românești din criza morală era renașterea sufletească, în cadrul învățăturilor Bisericii Ortodoxe, a societății românești. Astfel, s-au creat premizele apariției Oastei Domnului pentru renașterea spirituală a neamului românesc.
Capitolul 2
Întemeierea Oastei Domnului
2.1. Întemeierea propriu-zisă
Întemeierea Oastei Domnului a fost un proces îndelungat datorită specificității de asociație de revigorare spirituală în cadrul Bisericii Ortodoxe Române și al caracterului divino-uman, acest lucru presupunând organizarea tuturor activităților în timp. Începutul acestui proces a fost articolul din ”Lumina Satelor” numărul 1 din 1923 intitulat ,,Să facem o intrare creștinească în anul cel nou” urmat de o ,,Hotărâre” contra sudalmei și beției.
Întemeierea Oastei Domnului s-a întâmplat în noaptea de Anul Nou 1923 când preotul Trifa își făcea un bilanț al activității sale de 11 ani de preoție și un an de redactor șef al foii ”Lumina Satelor” în clădirea orfelinatului. Acest bilanț a fost întrerupt de un cârd de alcoolici care i-au sporit durerea ca urmare a bilanțului nefavorabil al activității sale. Astfel, ca urmare a acestor lucruri, preotul Trifa a scris articolul program urmat de hotărârea contra sudalmelor și acoolismului care este împărțit în două părți. În prima parte, redactorul critică felul cum trec creștinii dintr-un an în altul. În a doua parte a articolului, preotul Trifa face o chemare către cititori să facă o intrare creștinească în anul cel nou și să facă o hotărâre și o întovărășie de luptă contra celor două vicii ale românilor ca să le scoată din casa lor, din traiul lor și al vecinilor lor. Tot în partea a doua, redactorul gazetei ,,Lumina Satelor” vorbește și de o Hotărâre pentru toți cei care voiesc și se hotărăsc a intra în lupta de scoatere a sudalmei și beției din traiul lor. Interesant este finalul articolului, fiind un apel direct către cititor, specific în scrierile preotului Iosif Trifa: ,,Cetitorule! Înaintea Hotărârii de mai jos stă un îngeraș ce se roagă. Acest îngeraș este îngerul tău păzitor care te roagă să iscălești și tu Hotărârea și să intri și tu în oastea celor care se hotărăsc pentru Mântuitorul Hristos și pentru lupta împotriva păcatelor. Rugăciunea îngerașului este rugăciunea sufletului tău. Sufletul tău te roagă și te cheamă să te hotărăști și tu pentru apărarea lui de păcate. Ascultă glasul și rugăciunea sufletului tău și iscălește și tu Hotărârea și o ține!”.
Sub articolul program, este publicată celebra ”Hotărâre” ce constituie ,,certificatul de naștere” al Oastei Domnului, pornită inițial împotriva alcoolismului și sudalmei, apoi contra tuturor păcatelor. ”Hotărârea” are forma unei cereri de intrare într-o asociație, însă prin conținutul său religios are un caracter personal al aderentului ce vrea să-și mântuiască sufletul și să se lepede de aceste două păcate. Astfel, începutul Oastei Domnului a fost unul timid, cu un articol program, având specificul unei mișcări cultural-religioase.
Pe lângă acest început timid, a început să capete amploare, atât prin numărul aderenților, cât și prin practicile promovate de această mișcare cum sunt misionarismul laic, voluntariatul duhovnicesc și citirea Bibliei de către mireni după Sfânta Liturghie. Mărturie cu privire la această amploare stă articolul intitulat,,Intrați în Oastea noastră” din ”Lumina Satelor” numărul 13 din 1923 în care este publicat primul bilanț al începutului Oastei Domnului. În acest articol se amintește de chemarea către cititorii ”Luminii Satelor” din primul număr al acestei gazete și este republicată Hotărârea din primul număr al ”Luminii Satelor” din 1923. De asemenea, acest articol cuprinde numele a 20 de aderenți ai acestei mișcări în frunte cu redactorul gazetei ”Lumina Satelor”, dintre care un econom, un epitrop, cinci cântăreți bisericești și restul țărani.
Interesant este finalul acestui articol în care preotul Trifa le cuvânta celor care au înștiințat mai dinainte de termenul de sfârșit de an – când se publicau în ultimul număr numele celor care au completat acea chemare din primul număr care cuprinde specificul misionar al Oastei Domnului și evoluția acestei mișcări de la lupta contra alcoolismului și sudalmei la lupta contra tuturor păcatelor: ,,(…) Vreau să vă spun îndată, de la început că chemarea noastră nu se gată numai cu atâta: să nu sudui și să nu te îmbeți. Vorba ”să nu faci ceea și ceea” este încă porunca Vechiului Testament, dar noi să trebuie să mergem mai departe, să înaintăm mai departe spre darul și lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din Noul Testament… Lăsați darul, lumina și iubirea Mântuitorului să intre în toată casa voastră și să lumineze tot sufletul vostru, să vă curețe de toate păcatele voastre… Și apoi, după aceasta, să mergem mai departe. După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să îndreptezi și pe alții. Ca un bun ostaș al lui Hristos, tu trebuie să te aperi nu numai pe tine de Satana și de păcate, ci trebuie să-i aperi și pe alții și să-i atragi și pe alții în fronturile mântuirii sufletești… Ca un bun ostaș al lui Hristos, tu trebuie să te lupți neîncetat pentru a lărgi Împărăția lui Dumnezeu și pe acest pământ. Mișcarea noastră [Oastea Domnului], dragii mei, trebuie să fie o lumină care să lumineze în această întunecime de păcate ce s-a lăsat peste noi (Mt. 5, 14). Mișcarea noastră trebuie să fie o sare care să împiedice stricăciunea (Mt. 5, 13). Și un aluat care să dospească frământătura nouă în traiul nostru și al vecinilor noștri (s. n.)… Fiți și faceți-vă, iubiții mei, așa ca, tot omul, văzând faptele voastre, să se aprindă de dorul și de dorința de a intra și el în oastea noastră”.
Din finalul articolului vedem că se pune accentul pe modul de viață al creștinului veridic și pe influențarea creștinilor nominali prin puterea exemplului creștinilor adevărați, creștinul nominal fiind și el atras în lupta de mântuire. În ceea ce privește Oastea Domnului, aceasta trebuie să lupte pentru revigorarea sufletească a poporului român și a credinței strămoșești, iar de aici deducem deviza acestei mișcări ,,aflarea, trăirea și vestirea lui Iisus cel Răstignit”.
2.2. Organizarea Oastei Domnului
Încă de la întemeiere, în această mișcare intrau tineri și bătrâni din toate structurile sociale și din toate colțurile țării noastre, aducând ,,un suflu nou și plin de nădejde în biserica și în țara noastră”. Din această cauză se impunea o oarecare organizare și îndrumare mai îndeaproape a muncii și a luptei pe plan spiritual pentru atingerea scopului măreț pe care și-l propusese această nouă mișcare în cadrul Bisericii.
Cu privire la organizarea Oastei, redactorul scria în articolul O adunare vor ține la Sibiu toți cei ce s-au hotărât împotriva bețiilor și sudalmelor că, datorită sporirii numărului de aderenți ai acestei mișcări, era necesară organizarea Oastei Domnului. Cu acest prilej, publicistul Ioan Păltiniș a trimis o scrisoare redactorului gazetei ”Lumina Satelor” în care scria opinii și planuri de organizare. Acestea constau în statute și purtarea unei insigne a membrilor acestei societăți. Totuși, în opinia publicistului Păltiniș, o adunare a celor care s-au hotărât împotriva alcoolismului și sudalmelor ar fi binevenită, propunând ziua de 29 iunie cu ocazia jubileului de cincizeci de ani de la moartea mitropolitului Andrei Șaguna. La acestea, preotul Trifa fusese de acord și invita pe cei care au intrat sau voiesc să intre în Oastea Domnului la Sibiu în 28 și 29 iunie 1923 cu ocazia serbărilor prilejuite în memoria mitropolitului Șaguna.
O altă trebuință ce s-a ivit în cadrul mișcării nou-constituită a fost denumirea pe care trebuia s-o aibă. Scopul acestei mișcări era lupta contra tuturor păcatelor și scoaterea acestora din viața duhovnicească a românilor conform învățăturilor Bisericii Ortodoxe. Datorită scopului pe care îl avea această mișcare, s-a adoptat denumirea în primul congres al acestei mișcări de renaștere spirituală denumirea de ,,Iisus vă cheamă”, dar în 1924 apar în scrisorile dintre ostași și redactorul gazetei ”Lumina Satelor” diverse denumiri precum ,,Oastea lui Hristos” sau ,, Oastea lui Iisus”, însă până la urmă se definitivează denumirea de Oastea Domnului.
Preotul Iosif Trifa a ținut cont de planul de organizare al publicistului Păltiniș ca fiecare ostaș să poarte un semn de recunoaștere ca fiind membru al unei asociații. În acest sens, preotul Trifa a înființat o medalie care se va da fiecărui nou ostaș după ce a depus legământul de intrare în Oasta Domnului. Aceată medalie era o cruciuliță ce avea în interior un cerc pe care este inscripționat circular versetul biblic de la care această mișcare își luase denumirea: ,,Iar tu te luptă și suferă ca un bun ostaș al lui Hristos” (II Timotei 2, 3) și pe orizontală era inscripționată ,,în Oastea lui Iisus”. Medalia avea rolul de a arăta că cel ce o poartă a rupt-o cu păcatul și s-a obligat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor să trăiască principiile de morală creștină și să fie și un exemplu pentru cei din jurul său, dar poate fi și un semn de mustrare pentru acela care este ostaș care se arată undeva nevrednic în vreun fel de numele Domnului. În ”Lumina Satelor” numărul 25 din 1923 este publicat atât semnul medaliei cât și cele trei cerințe care reprezintă primele statute ale Oastei Domnului: supunerea cu credință și cu ascultare tuturor poruncilor Mântuitorului Hristos, lupta neîncetată împotriva tuturor păcatelor și atragerea semenilor în fronturile mântuirii sufletești. Totuși, purtarea medaliei nu era obligatorie pentru că, în opinia întemeietorului Oastei Domnului, și fără medalie poate fi un ,,bun ostaș al lui Hristos”. Pe lângă legământul de intrare, se cere o declarație în care se stipulează ca în cazul în care ostașul s-ar întoarce iarăși la purtările și patimile pe care le-a avut înainte și s-ar putea purta contra regulilor Oastei să nu mai poarte medalia și numele de ostaș al Domnului. O dată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial, purtarea cruciuliței a fost recomandată tot mai puțin și obișnuită tot mai rar până s-a uitat de tot datorită creșterii numărului de aderenți în Oastea Domnului ca urmare a vremurilor tulburi și a greutății procurării acestor medalii.
Un lucru însemnat în organizarea Oastei Domnului a fost primul Congres pe țară al acestei mișcări, congres ce a avut loc în ziua de 29 iunie 1923 la redacția ziarului ”Lumina Satelor”. Desfășurarea acestui congres și deciziile luate aici au fost publicate în ”Lumina Satelor” numărul 28 din 1923 în articolul ,,Adunarea celor care s-au hotărât împotriva bețiilor, sudalmelor și a altor păcate”. Primul congres pe țară al Oastei Domnului este modelul adunărilor Oastei ce au loc duminica și de sărbători, după amiaza. La Congresul din 29 iunie 1923 au participat mulți ostași, deși cei mai mulți n-au putut să vină în persoană fiind zi lucrătoare. Cei care n-au putut să vină au trimis scrisori redacției prin care se conformează la tot ce se va hotărâ în congres. Însă nimeni din afara Oastei n-a venit la congres deoarece preferau să-și petreacă timpul liber în alt mod.
Congresul a fost deschis din partea redactorul ziarului ”Lumina Satelor” care a arătat cum această mișcare, chiar dacă are puțini adepți, are priză la mase prin trăirea Evangheliei. În vorbirea redactorului a precizat că se lucrează la statutele Oastei, dar a specificat că tăria acestei mișcări este Evanghelia Mântuitorului, subliniind că ostașii sunt o armată de voluntari care sunt strânși de această asociație religioasă de credință, de dragoste, de însuflețire și de râvnă creștinească a fiecărui ostaș. Prin urmare, statutele în opinia preotului Trifa ,,vor avea chemarea să strângă într-un singur front de luptă” însuflețirea și râvna tuturor ostașilor. După cuvântarea de deschidere a redactorului ”Luminii Satelor”, au urmat cuvântările primpretorului Eugen Munteanu, a plugarului Zaharia Ieronim din Crihalma, apoi a plugarului greco-catolic Augustin Toma din Vecerd. Eugen Munteanu a precizat în cuvântarea sa că alte popoare aveau de multă vreme societăți religioase pentru revigorarea sentimentului religios în rândul populației și sosise vremea ca și în țara și în Biserica noastră să apară o astfel de mișcare datorită viciilor ce apăruseră în societatea românească după primul război mondial. Cea mai interesantă vorbire a fost cea a plugarului de confesiune greco-catolică înscris în această mișcare Augustin Toma din Vecerd, județul Târnava Mare, în care spunea că fusese un alcoolic notoriu din Vecerd înainte de a intra în această mișcare, iar oamenii din sat se mirau cum de putuse să se schimbe dintr-o dată. Tot aici, Toma mărturisea că ajunsese într-o căruță de alcoolici, dar aceasta apucase spre o prăpastie și el o oprise la timp, trăgând de hățuri pentru a opri caii. Din pricina acestui lucru, Toma este binecuvântat de acei oameni ca un erou. Din această mărturisire, preotul Trifa a văzut înțelesul Oastei Domnului: ,,să te mântuiești mai întâi pe tine și apoi pe alții”.
După aceste vorbiri, au început dezbaterile cu privire la statutele mișcării nou-constituite. După o lungă discuție, s-a hotărât alegerea unui comitet de zece membri care se ocupă de redactarea statutelor, de adoptarea medaliei și de alte chestiuni în privința organizării societății ,,Iisus vă cheamă”. În Comitetul societății ,,Iisus vă cheamă”, au fost aleși următorii zece: redactorul gazetei ”Lumina Satelor” Iosif Trifa, primpretorul Eugen Munteanu, secretarul comunal Vasile Greavu, învățătorul Vaselian Popovici, plugarii Zaharia Ieronim, Augustin Toma, Iacob Grigore, cantorul Gheorghe Greavu, epitropul Flore Alexa și sergentul jandarm Iacob Simion. Conform ”Luminii Satelor” numărul 28 din 1923, comitetul societății ,,Iisus vă cheamă” se va întruni cât mai curând la Sibiu și toate deciziile luate de acest comitet va da seamă în ”Lumina Satelor”.
Din nefericire, lucrurile vor urma un alt curs pentru că statutul Oastei va deveni până la urmă învățăturile Bisericii Ortodoxe și baza fundamentală a Ortodoxiei, adică Evanghelia cea vie și trăită a lui Hristos. În ceea ce privește comitetul Oastei, acesta va exista pe hârtie, însă practic din comitet vor face parte doar câțiva voluntari care se afirmă în munca misionară alături de preotul Trifa.
2.3 Alte inițiative pe linia organizării
Pe linia organizării vor apărea alte inițiative ce demonstrează că întemeierea Oastei Domnului s-a desfășurat în timp. Presa ostașilor este bogată în anii 1920 și până în 1932 de inițiative pe linia organizatorică a Oastei Domnului, organizare care a rămas, în linii generale, și astăzi în ambele grupări. Aceste inițiative vin pe rând: adunările Oastei Domnului de toate formele, misionarii, steagul, salutul specific ostașilor, cărțile, librăria și tipografia, toate culminând cu primul congres anual al Oastei Domnului ce avusese loc la Rusaliile anului 1932.
Una din inițiative a fost închiderea tuturor cârciumilor, iar prima cârciumă închisă de Oastea Domnului a fost la 3 martie 1924 de către cârciumarul Filip Mureșan din Buteni, jud. Arad, care s-a înscris ca membru al acestei mișcări și a început să se ocupe cu împărțirea de Biblii, cărți și ziare religioase ale Oastei printre săteni. Însă unii foști cârciumari ce erau ostași au transformat localul cârciumei într-un fel de bibliotecă plină de Biblii, de cărți religioase și de publicații religioase, deschisă tuturor celor care doresc să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu. Printre aceștia se afla cârciumăreasa Irina Mihai Anița din Neagra Șarului care a făcut aceste lucruri. Ca o consecință la aceste lucruri făcute de o ostașă a Domnului, ”Lumina Satelor” numărul 3 din 1928 scrie: „Un sat întreg se lasă de beție și băuturi. E satul Neagra Șarului… În tot satul nu mai sunt nici băutori, nici dansatori. Tot satul citește Biblia și cărțile Oastei Domnului. Iată ce a putut face o samariteancă a Domnului (s. n.) în cetatea ei”.
Datorită acestui început, au fost și alți cârciumari care și-au lichidat afacerile prin închiderea cârciumilor, dându-și seama de faptul că vindeau o otravă pentru trup și suflet: băuturile alcoolice. Unele din cârciumile închise au devenit case ale Oastei Domnului unde se fac adunări duminica și de sărbători după Sfânta Liturghie și se vând cărți și publicații religioase ce aparțin Oastei Domnului. Această inițiativă a dat curs colportajului a fost cea a direcționării de către ostași a cheltuielilor. În loc să cheltuiască pe băuturi alcoolice și pe tutun, cum făceau creștinii nominali, ei preferă să cheltuiască lunar pe cărți și publicații religioase pe care le distribuie gratuit „celor care trăiesc în aceste patimi rele”. Primul care a făcut acest lucru a fost un anume Petru Marcu din Cernavodă, jud. Constanța.
O inițiativă care a avut un caracter practic a fost steagul Oastei Domnului. Această inițiativă aparține adunării Oastei Domnului din Hunedoara al cărui steag a fost sfințit în 23 octombrie 1927 cu ocazia sfințirii bisericii din Peștișul Mic. Această practică de sfințire a steagului a avut loc până în preajma celui de-al doilea război mondial, după care a dispărut din practica Bisericii și a Oastei Domnului. Totuși, ”Lumina Satelor” numărul 21 din 1928 publică „Un model de steag pentru Oastea Domnului” în care steagul Oastei Domnului are două fețe. Pe o față este Chipul Mântuitorului Iisus, Chipul Conducătorului Bisericii și al Oastei deasupra căruia sunt scrise versetul de la Ioan 16, 33 „Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea”. Pe verso sunt doi îngeri care țin Crucea, iar deasupra lor era scris „În acest semn veți învinge”, acest simbol apărând și în antetul ziarului redactat de preotul Trifa în 1935-1937, ”Iisus Biruitorul”.
În privința diverselor prilejuri, ostașii sunt împotriva practicilor păgâne care pătrunseră în societate, acestea fiind considerate tradiții. Astfel, în ”Lumina Satelor” numărul 1 din 1929 sunt atestate primele nunți specifice Oastei Domnului, la care au lipsit alcoolul și dezmățul. Prima atestare a unei înmormântări specific acestei mișcări a fost articolul intitulat sugestiv „Pentru îndreptarea datinilor de la înmormântări” în care se relatează desfășurarea priveghiului și a înmormântării. Priveghiul în stil ostășesc se desfășoară prin cititrea din Sfânta Scriptură, cântări duhovnicești și cuvântări despre moarte, despre înviere, despre învierea sufletului, despre deșertăciunea lumii și despre slava veșnică. Înmormântarea se desfășoară în trei etape: conducerea pe ultimul drum, înmormântarea propriu-zisă și pomana. La conducerea pe ultimul drum a defunctului, ostașii petrec împreună cu preoții în cântări funebrale, iar la înmormântare se țin cuvinte de învățătură atât de către preot cât și de mirean. Pomana se face acasă pentru cei săraci și lipsiți, fiind prezentă numai mâncare, fără alcool.
În ceea ce privește salutul între ostași, se optase pentru salutul „Slăvit să fie Domnul!” la care se răspunde „În veci, amin!”, la fel cum în perioada de la Sfintele Paști până la Înălțarea Domnului salutul este „Hristos a înviat!” cu răspunsul „Adevărat că a înviat!”. Acest salut s-a încetățenit între ostași, folosindu-se pe lângă acesta și celălalt salut amintit anterior în perioada de 40 de zile de la Sfintele Paști până la Înălțare.
Ultimul demers pe linia organizatorică a fost congresul anual al Oastei Domnului la Sibiu ce a avut loc de Rusaliile anului 1932, deși a avut ca date inițiale diferite sărbători precum Buna Vestire, praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena. De Rusaliile anului 1932 a început o tradiție în această mișcare ca de Rusalii să aibă loc un congres pe țară a Oastei Domnului, tradiție continuată și astăzi. În ceea ce privește desfășurarea unui asemenea congres nu diferă foarte mult ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Desfășurarea primului congres anual al Oastei a fost consemnată în revista ”Oastea Domnului” numărul 26 din 1932. În acest congres au participat peste 2000 de ostași din toate colțurile țării, iar congresul a avut loc după slujba din Catedrala Mitropolitană din Sibiu. Au luat cuvântul mitropolitul Bălan, arhimandritul Iuliu Scriban, preotul Vasile Ouatu, Ion Grigore Oprișan, scriitorul Alexandru Lascarov-Moldovanu și mulți alții, iar pe urmă preotul Iosif Trifa. În cuvântarea sa, preotul Trifa arată că el este o predică vie în fața mulțimii și că el este un vas slab de care Dumnezeu S-a folosit în Lucrarea Sa.
Prin urmare, întemeierea Oastei Domnului presupune și apariția activităților specifice ale acestei mișcări pe lângă întemeierea propriu-zisă la o anumită dată. De aceea, întemeierea în cazul Oastei Domnului a fost un proces îndelungat, acest lucru presupunând și organizarea activităților specifice unei societăți precum statutul oficial, modul de desfășurare al adunărilor, comitetul de conducere și altele.
Capitolul 3
Chestiuni legate de activitatea și de învățătura Oastei Domnului
3.1. Activitatea Oastei Domnului în Biserica Ortodoxă Română
3.1.1. Specificul Oastei Domnului în cadrul structurilor ecleziastice
Ca orice asociație în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, Oastea Domnului are un specific în cadrul structurilor ecleziastice prin două lucruri esențiale care stau la baza acesteia: misionarismul laic și voluntariatul duhovnicesc.
Acest lucru este prezent în Statutul Organic al mitropolitului Andrei Șaguna care permite colaborarea dintre clerici și mireni la conducerea problemelor bisericești. Misionarismul laic înseamnă chemarea mirenilor ,,la lucru pentru vestirea Domnului, pentru vestirea mântuirii". Acest lucru nu este o noutate a Oastei Domnului fiindcă apostolatul laic este luat din Biblie, începând de la samarineancă și la Maria Magdalena care au fost vestitoare ale Domnului după ce L-au aflat pe El. Există un temei biblic cu privire la apostolatul laicilor: ,,Să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate" (Iacov, 5, 20). Totuși misionarismul laic consta în faptul că oamenii fără o pregătire teologiă deosebită și fără nicio investitură oficială au început să interpreteze Biblia pe linia sănătoasă a învățăturilor Bisericii și nu așa numita preoție universală pe care o întâlnim la protestanți și la neoprotestanți. Un apologet al misionarismului laic era Sfântul Ioan Gură de Aur – unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii- tâlcuind cuvintele Sfântului Apostol Pavel ,,învățați-vă și propovăduiți-vă între voi cu toată înțelepciunea" spunea următoarele: ,,Nu aruncați totul asupra noastră; sunteți oi cuvântătoare și nu necuvântătoare. Dacă cei învățați s-ar fi apucat să învețe și ei pe alții, ar fi progresat lucrul nostru și ne-ar fi venit și nouă în ajutor. Spune-mi dacă cineva s-ar duce la un dascăl și ar rămâne un timp îndelungat spre a învăța literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre sarcina și îngreunarea dascălului? Pe timpul apostolilor nu era așa, ci întruna cei ce ieșeau de la învățătură, înlocuiau pe dascălii lor în învățătura altora. Numai așa au putut apostolii să perindeze lumea întreagă, nefiind ei legați într-un singur loc. Însă voi mă țineți pe loc ca pironit…totul aruncați asupra noastră. Voi ar trebui nu numai să învățați de la noi, ci să învățați și voi pe alții. Voi însă toate le lăsați în sarcina noastră și de aceea avem o mare greutate".
Despre misionarismul laic teologul rus, Serghei Bulgakov, scria în Ortodoxia următoarele: ,,În Biserică se află păstori și păstoriți; se află două părți: cei care învață și cei care sunt învățați. Autoritatea învățământului Bisericii nu poate să fie împuținată fără urmări. Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învățământ aparține exclusiv ierarhiei și că laicii sunt lipsiți de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv învățătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte societatea bisericească în două părți: partea activă și partea pasivă. Acest lucru nu corespunde adevăratei esențe a creștinismului și trebuie să opunem, împreună cu protestanții, la această idee, concepția preoției universale și a sfințeniei poporului lui Dumnezeu. Următoarele cuvinte ale Mântuitorului sunt adresate acestui popor, sunt adresate tuturor credincioșilor, întregii creștinătăți, nu numai ierarhiei singure: "Mergând învățați toate popoarele" sau și: "Mergeți în toată lumea și vestiți Evanghelia la toată făptura" (Marcu 16, 15). Dacă săvârșirea Tainelor, dacă în special, punerea mâinilor erau prerogativa apostolilor, predicarea Evangheliei era, în aceeași măsură, considerată ca opera tuturor credincioșilor, căci fiecare credincios este chemat de Mântuitorul Însuși a mărturisi înaintea oamenilor. Și cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă de la început, nu numai de către apostoli, ci și de credincioși în general (F. Ap. 6, 5; 8, 5,12, 14, 28-36); și nu numai de bărbați, ci și de femei, dintre care unele sunt cinstite de Biserică la fel cu apostolii tocmai pentru motivul predicării Evangheliei (de pildă sf. Nina, apostol al Georgiei, pe urmă sf. Tecla, martiră și altele). Misiunea creștină nu e mărginită de prerogativele ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creștin care spune despre el însuși "cred și mărturisesc" și care, chiar prin aceasta, predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credința lor, erau cele mai bune predici. În sfârșit dacă se are în vedere propovăduirea nu numai printre cei ce nu cred ci și printre creștini, se vor găsi de asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Să notăm de altfel că Scriptura nu cunoaște acest cuvânt de laici; ea numește pe creștini foarte simplu cu numele de credincioși, de ucenici, de frați, etc. Laicii participă deci la învățământ, așa încât există un dar special de învățământ (Iacov 5, 19-20; 1 Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1-10; 1 Cor. 14, 26; Col. 3, 16; 1 Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17; 1 Petru 4, 10-11).Dar dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor, ei nu sunt lipsiți de dreptul de a predica în biserică, în afară de slujbe, și cu atât de mult ei pot să predice în afară de biserică. În Biserică nu are loc muțenia și ascultarea oarbă, căci apostolul spune: "Hristos ne-a scos la libertate; rămâneți deci tari și nu vă prindeți din nou în jugul robiei" (Gal. 5, 1)". La acestea preotul Trifa completează afirmațiile lui Bulgakov astfel: ,,Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administrației, cu singura obligație de a asculta de ierarhie; ei nu sunt în oarecare fel vas gol de harisme, pe care ierarhia l-ar umple. Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfântă; titlul de creștini a făcut din ei "poporul lui Domnezeu, preoție regală" (1 Petru 2, 9). Laicii participă într-o anumită măsură la confecționarea tainelor preotul, în mod strict vorbind nu trebuie să împlinească tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte, el administrează tainele cu poporul și laicii le "co-administrează" cu el. În sânul organismului spiritual al Bisericii totul se îndeplinește în unitatea dragostei și nu este niciun organ care să poată exista fără să depindă de celelalte".
Voluntariatul duhovnicesc constă în angajarea de bună voie a preoților și mirenilor în lupta contra păcatelor. Despre acest lucru, preotul Iosif Trifa a precizat că lucrarea de la Oastea Domnului se face voluntar, iar conform opiniei sale chiar conducătorii acestei mișcări trebuie să facă această lucrare voluntar, adică să nu primească salariu pentru această muncă precum primii misionari creștini. În privința inițiativei episcopiei de la Oradea prin întocmirea unui Statut ,,al societății culturale religioase "Oastea Domnului" din Eparhia Oradea", avocatul și unul din ostașii de seamă din București, Ion Grigore Oprișan, a scris o precizare despre voluntariatul Oastei Domnului în rândurile care urmează: ,,Tovărășia "Oastei Domnului" este, după mărturisirea însăși a singurului îndrituit s-o spună cu apăs, adică a Î. P. S. Mitropolit Nicolae: inițiativa părintelui Iosif Trifa. E de dorit să se știe acest lucru lămurit. Această inițiativă nu este decât un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure într-o vreme când stările de lucruri ne arată precis nevoia lui, iar nicidecum să-l oficializeze. Ceea ce au făcut frații de la Oradea Mare înseamnă oficializare pur și simplu. Și aceasta se tălmăcește în grai deschis românesc uciderea inițiativei și încrederii acordate, inițiativă care s-a dovedit și pentru cei din urmă înțelegători că a adus roade: suflete strâns legate de Biserica Domnului. Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul de a supraveghea ca să nu se abată sufletele de la matca ortodoxiei; are datoria de a îndrepta atunci când se fac greșeli și a capta toate energiile duhovnicești. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovnicești a sufletelor este a opri tocmai rațiunea acestei revărsări de credință pe matca ortodoxiei noastre scumpe. "Oastea Domnului" este o floare răsărită în aerul tare de pădure, de câmp. A lua această floare și a o duce în cea mai aleasă seră, în tovărăția minunată a oricăror flori, este a o ofili. Îi este dat să rămână în atmosfera în care a răsărit acum zece ani. Să nu se uite că umilul gornist de la Sibiu [adică preotul Iosif Trifa] a fost și este un școlar al Duhului Sfânt care a lucrat o temă de examen și i-a reușit. A te bucura și a folosi, spre binele obștei, această lucrare este una, a-i lua însă numele spre a-l consacra în forme oficiale și a nu întreba, în prealabil, pe cel mai de seamă ostenitor al ei, este alta. Cu ceva mai multă înțelegere a voluntariatului propovăduit de sf. Ioan Gură de Aur, acea sfântă expediție a laicilor spre a aduce suflete la picioarele preoților, am putea ajunge să nu se piardă nici un strop de energie duhovnicească din cea mai caldă vatră a ortodoxiei. O mai caldă iubire pentru Biserica vie nu s-a arătat până azi în obștea creștinătății noastre românești".
În ceea ce privește problema conducătorilor Oastei Domnului, peotul Iosif Trifa a făcut o precizare în acest sens în articolul ,,Cine este și cine poate fi conducătorul Oastei Domnului" publicat în gazeta "Oastea Domnului" numărul 31/1931, apoi în cartea Ce este Oastea Domnului. În acest articol întemeietorul Oastei Domnului subliniază că ,,Oastea Domnului este a Domnului și conducătorul ei nevăzut este Domnul, Cel care a pornit-o la drum". Astfel avem de-a face cu doi conducători, unul nevăzut – adică Capul Bisericii, Domnul Iisus Christos – și unul văzut, ale cărui atribuții le vom vedea pe parcurs. După cum specifică preotul Iosif Trifa, conducătorul și îndrumătorul Oastei Domnului poate fi numai un ostaș al Domnului, adică unul care trăiește în regulile și rânduielile acestei mișcări preot sau laic, de pildă urmașul duhovnicesc și unul dintre apropiați a săi, învățătorul Ioan Marini.
3. 1. 2. Organizarea activităților misionare ale Oastei Domnului
În perioada interbelică, una din cauzele care a grăbit marile schimbări a fost scrisul: ziarele și cărțile. Primul război mondial a fost un punct de cotitură de la care nimic nu a mai continuat după cum era înainte pentru că s-au schimbat nu numai regimurile politice și granițele statelor europene, ci și oamenii și stările lor, apărând astfel foamea după citit. Această dorință a făcut să se înmulțească scrisul și însemnătatea cărții în îndrumarea gândirii și traiului oamenilor. În România scrisul și cititul în rândul țărănimii a pătruns imediat după Marea Unire din 1918. În ceea ce privește scrisul religios în țara noastră, acesta era ca și inexistent fiindcă, în afară de puținele cărți tipărite în alfabet chirilic, nu se găsea nimic religios de citit. În schimb, au început să apară după război la târguri mici broșuri cu epistolii căzute din cer, tălmăciri de visuri, descântece și alte lucruri ce alimentau superstiția și necredința răspândite în scopuri de profit. Așadar, preotul Iosif Trifa a înțeles că în slujba lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor în noile stări de lucruri cartea devine misionarul care va putea face cel mai mult pentru alungarea întunericului și a păcatelor pentru vestirea adevărului mântuitor.
În tot acest timp, scrierile redactorului gazetei "Lumina Satelor" au căpătat răspândire și adâncime deoarece acestea erau inspirate și îndrumate de Duhul Sfânt în găsirea celor mai felurite și mai originale metode și mijloace pentru atragerea sufletelor la Hristos și pentru a le lumina cald și apropiat înțelesul Sfintelor Scripturi. De aceea, el a început minunatele școli în "Lumina Satelor" cu Tâlcuirea Evangheliilor, cu Citiri și tâlcuiri din Biblie, cu Corabia lui Noe, cu Vremuri biblice, cu Războiul Sfânt și cu altele trecute din număr în număr, din an în an care au plăcut atât de mult încât s-a dovedit că publicarea lor numai în ziar era neîndestulător.
Oricât de bine păstrate erau ziarele, acestea se învecheau, se rupeau, se pierdeau, iar scrisul cu continuarea se întrerupea și se pierdea. Singura soluție pentru păstrarea foiletoanelor cu prindere la public era strângerea acestora în cărți. Cartea era, în viziunea preotului Trifa și a lui Traian Dorz, misionarul viitorului pentru că aceasta, pe lângă faptul că e trainică și mai ușor de transportat decât o colecție de ziare, va începe să facă slujba Domnului în cel mai harnic și mai potrivit fel. Însă, în perioada interbelică tiparul era rar și scump deoarece tipografiile erau puține și aproape toate în mâinile minorităților precum evreii. O altă cauză a costului ridicat al tiparului era cererea prețului uriaș pentru o carte datorită înțelegerii dintre proprietarii unei tipografii să nu tipărească decât de la un anumit preț în sus. Astfel prețul ridicat scumpea cartea în așa fel încât cei înstăriți și-o puteau permite în timp ce cea mai mare parte a populației o ducea din ce în ce mai greu.
În ciuda acestor obstacole, redactorul "Luminii Satelor" a început să publice cărți ieftine cu orice risc, bizuindu-se pe încrederea în Domnul Iisus și pe încrederea poporului, ilustrative în acest sens fiind articolele O chemare de ajutor pentru strângerea spicelor sufletești din această gazetă, O veste bună. Fenomenului Trifa a început oficial la sfârșitul anului 1924 când a fost publicat articolul O carte cu…8 lei, după cum urmează: ,,O carte cu 8 lei este azi cu adevărat un lucru de mirare când o foiță de țigarete costă 2,5 lei. Această carte cu 8 lei este cea scoasă de redactorul acestei gazete, părintele Iosif Trifa și despre care am scris pe larg în numărul trecut. Întovărășiți-vă zece inși, fiecare cu 8 lei, și trimițând acești bani veți primi fiecare câte o carte cu peste 15 chipuri religioase împreunate cu citiri și tâlcuiri din Biblie, precum și o mulțime de mici istorioare pline de învățătură sufletească. Acest preț l-am stabilit ca să putem aduce cât mai mare câștig sufletesc. Ținem deschis acest preț numai pe două săptămâni, pentru ca să băgăm banii în alte cărți ieftine. Citirile din Biblie vor ieși în mai multe cărți și cine va cumpăra de la început aceste cărți va avea pe urmă o Biblie întreagă în chipuri, icoane și tâlcuiri frumoase. Ajutați lucrul Domnului răspândind aceste cărți!". Pe lângă prețurile neobișnuit de ieftine la cărți, redactorul "Luminii Satelor" instituia premii lunare în cărți, în bani prin tragere la sorți între abonați și cititori. Începutul unor astfel de concursuri este cu ocazia praznicului Nașterii Domnului 1924 în articolul Premii de mii de lei în fiecare lună, după cum urmează: ,, "Lumina Satelor" a adus multe noutăți în felul de a face gazetărie pentru popor. Cea mai mare noutate este duhul religios în care se scrie această gazetă. O altă noutate sunt apoi și premiile pe care le publică în foaie și bunul nostru prieten Ilie Laza din America (pentru citirea și cunoașterea Bibliei). Pe viitor, cu ajutorul Domnului, vom duce mai departe și lucrul acesta. Pe lângă premiile ce le va pune I. Laza, și poate și alții, va pune și gazeta noastră fel de fel de premii în cărți, în bani, etc… În fiecare lună va fi o tragere de premii… Se vor trage la sorți premii din Biblii, Noul Testament, abonamente la gazetă, cărțile scoase de părintele Trifa și alte cărți folositoare… În loc de cărți, câștigătorul poate primi și prețul lor în bani, dacă vrea. Pe lângă acestea vor veni și premii pentru poezii religioase etc. Facem și această jertfă, ca să atragem cât mai multe suflete lângă Cuvântul lui Dumnezeu…". Totuși, pe lângă acestea, desfăcătorilor de cărți și de Biblii li se da la comenzi mai mari un rabat de 20 și 25 la sută din prețul lor, trimițându-se cărțile și pe așteptare, adică pentru a fi plătite după vânzarea lor. Aceste condiții nespus de avantajoase, pe care nimeni nu le acorda în acest fel, au încurajat pe mulți să răspândească Biblii și cărți religioase.
Țăranii, muncitorii, bărbații, femeile și copiii s-au oferit de bună voie drept colportori. Tineri și bătrâni se angajau voluntar în răspândirea de cărți și ziare religioase, primul care se oferise să facă acestă slujbă fiind un ostaș țăran din Bucovina, Zaharia Cudlic din Pojorâta. Acest lucru l-au făcut mulți, dar buna credință și jertfa pe care o făcea redactorul "Luminii Satelor" au fost înșelate de foarte mulți dintre aceștia care văzuseră în colportajul de cărți și de ziare religioase un mijloc de câștig nemuncit. De aceea, nu după mult timp, a apărut categoria escrocilor și jefuitorilor care-l înșelau pe preotul Trifa, trăgând balanța datoriilor către tipografie și furnizorii de Biblii. Se adunaseră pagubele făcute de jefuitori în sume tot mai mari până ce situația redactorului s-a îngreunat peste măsură de mult. La repetatele scrisori și rugăminți, cei mai mulți n-au mai răspuns niciodată. Ca un om profund duhovnicesc preotul Iosif Trifa nu voia să-i dea în judecată spre deosebire de alți redactori și editori spre uimirea noastră.
Din această cauză, preotul Trifa scria în articolul S-a pus baza unui fond de evanghelizare din "Lumina Satelor"numărul 7 din 1927 următoarele: ,,"Lumina Satelor" a pornit cu Oastea Domnului o mare luptă contra păcatului. În această luptă am avut și sprijinul material – singurul sprijin material al societății "Oastea Domnului". Acest fond a fost întemeiat de un cantor evlavios – Nicolae Cimpoca, din Sadu, județul Sibiu – cu o donație de 1000 lei. La acest început s-au strâns apoi și alte dăruiri. Fondul a fost înființat pentru ajutorarea trupească și sufletească a celor din Oastea Domnului. Din acest mic grăunte de muștar doresc să crească un copac mare, scria cantorul N. Cimpoca… Acum ne mai vine o donație de 5000 lei… Faptul acesta ne îndeamnă să înaintăm mai departe… Punem bază unui fond de evanghelizare… vom începe să publicăm tot ce ni se trimite pentru lucrul Domnului… Gândul nostru este să putem umple satele și orașele de cărți religioase ieftine… Începem cu publicarea celor care au dăruit: Nicolae Cimpoca din Sadu – 1000 lei; Timotei Popovici, profesor, Sibiu – 1000 lei; Iosif Trifa, redactor "Lumina Satelor" – 1000 lei; Moise Popovici, profesor, Beiuș – 1000 lei…". Banii din fondul de evanghelizare au contribuit la acoperirea cheltuielilor de tipărire și la continuarea muncii în redacția Oastea Domnului. Totuși, preotul Iosif Trifa scria în "Lumina Satelor" numărul 15 din 1927: ,,…Vindem cărțile cu deficit! Socotelile se pot vedea oricând. Însă nouă nu ne pare rău de această pagubă. Noi înșine ne-am făcut cu voia această pagubă, pentru ca după ea să avem câștigul cel mare sufletesc: ajungerea cătților bune în familiile creștine. Putem sta oricând, în fața Domnului, cu conștiința împăcată. Ne-am făcut datoria deplin. Am pus în slujba Lui, deplin, toată averea noastră sufletească și materială, n-am precupețit nimic".
Deși Oastea Domnului e afundată în datorii, ne-am fi așteptat ca atunci să fi dat în faliment, ceea ce nu s-a întâmplat. Totuși, aceasta a rezistat chiar și cu datorii colosale de peste 100 mii de lei. Mărturie stă un articol scris de redactorul gazetei "Lumina Satelor" din 4 martie 1928: ,,… Fără nici o subvenție din partea nimănui, bilanțul nostru de un an este: răspândirea a 100 mii de cărți și 500 mii de gazete. Am cerut Statului ceva ajutor, dar nu ne-a dat nimic (Biserica nu a dat nici ea!). Milioanele se dau numai pentru propaganda politică. Am cerut însă ajutorul Domnului și ni l-a dat El. Am avut datorii peste 100 mii lei. "Astra", cu un buget de 7-8 milioane, aproape tot de la Stat, n-a făcut cât "Lumina Satelor", fără nici un ajutor. Mai mult face ajutorul Domnului decât toate milioanele. Mulțumim pentru toate numai Domnului. Și mulțumim fraților ostași".
În ceea ce privește poezia și cântarea religioasă, în România între anii 1920-1930 aceasta nu exista. Însă se publicau poezii patriotice și populare chiar și în presa bisericească, de pildă în suplimentul "Libertății" de la Orăștie numit "Foaia Interesantă". Din această cauză, redactorul gazetei "Lumina Satelor" încerca să încurajeze și să îndemne pe cititori pentru a scrie poezii religioase și a compune cântări religioase. Astfel, pentru încurajare a fost publicat primul concurs pentru un imn al Oastei cu un premiu de 2 dolari în "Lumina Satelor" numărul 40 din 1924. La acest concurs au intrat multe poezii, dar cea dorită și așteptată n-a apărut decât mult mai târziu. Prima poezie religioasă publicată a fost a unui ostaș din Banat intitulată Intrați în Oastea lui Isus. Această poezie a fost publicată în "Lumina Satelor" nr. 41 din 1924, demonstrând că mai este cale lungă până la poezii creștine valoroase. În 1927 apar noi poeți creștini, iar preotul Trifa nu mai este silit să compună imitații după cântece naționale asta datorită faptului că nu avea talent poetic. Unul din cei mai de seamă poeți care a apărut în 1927 a fost Gheorghe Munteanu din Batiz, județul Hunedoara, căruia i s-a publicat mai târziu un volum de poezii. Tot în 1927, în "Lumina Satelor" numărul 26 apare publicată poezia preotului Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu, mai lângă El, poezia după care este cunoscut și a devenit mai târziu cântare intitulată Un cântec preadulce. În 1928, ca urmare a faptului că nu apar poezii și cântări religioase mai profunde și de valoare, preotul Iosif Trifa publică articolul Poezia și cântarea în slujba Domnului și a Oastei Domnului care precizează lipsa poeziei și cântării religioase la români, menționând și prezentând trei cauze asupra căreia cântarea religioasă înseamnă cântare bisericească. Aceste trei cauze sunt: slăbirea creștinismului, cântarea religioasă aparține numai stranei și neglijarea de către români a cântării religioase.
În anul 1929 a apărut imnul Oastei mult așteptat scris de Ilie Covaci din Ghioroc, județul Arad, intitulat Isus, Regele cel Mare. Tot atunci au apărut și alți poeți cunoscuți precum învățătorul Ioan Marini cu poezia Sunat-a ceasul izbăvirii și învățătorul Ioan Tudusciuc din Brăhășoaia, județul Vaslui cu poezia O, Isuse, Domnul meu. Însă cel mai de seamă poet creștin român a fost tânărul Traian Dorz din Mizieș, județul Bihor care are mai multe volume de poezii publicate în anii 1930-1940, până la instaurarea regimului comunist, și care și-a început cariera literară după Revoluția din decembrie 1989.
3. 1. 3. Dialogul dintre Oastea Domnului cu celelalte structuri
A. Rosturile naționale ale Oastei Domnului
Încă de la întemeiere, Oastea Domnului a luat avânt, membrii acestei mișcări provenind din toate colțurile țării. Rosturile naționale ale Oastei Domnului sunt: lupta pentru împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor și lupta pentru renașterea spirituală a întregii Românii.
În viziunea lui Sergiu Grossu, este cu neputință a ne sluji țara și poporul dacă nu-L slujim mai întâi pe Dumnezeu pentru că nu putem să-L slujim pe Dumnezeu fără ca să credem în Iisus și să călcăm pe urmele Lui, întru reeditarea lucrării Sale dumnezeiești de slujire. Prin urmare, realizându-ne în Iisus Hristos, ca oameni noi, muntele Domnului – la care ne-am cățărat în virtutea credinței – , cu duh nou și cu minte nouă, cu mâini nevinovate și cu inimă curată, respectiv înălțimea staturii noastre spirituale devine elementul justificativ al dăruirii în actul de slujire, precum ni se revelează: ,, Pentru că pe muntele Meu cel sfânt, pe muntele cel înalt al lui Israel, – zice Domnul Dumnezeu – acolo îmi va sluji toată casa lui Israel, toată, oricâtă ar fi ea pe pământ; acolo îi voi primi cu bunăvoință și acolo voi cere prinoasele voastre și pârgile voastre cu toate cele sfinte ale voastre" (Iez. 20, 40).
În acest fel a gândit, a crezut, s-a ostenit și a luptat în țara noastră imediat după primul război mondial preotul Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, vrând să-și slujească Neamul și țara cu toată puterea ființei sale. Totuși România era mare pe dinafară reîntregită în granițele ei, dar pe dinăuntru se micșora, pierzându-și grandoarea din cauza unui dușman intern extrem de periculos, după cum scria: ,,Ne cuceresc răutățile și păcatele; ne biruie stări urâte și păcătoase care trebuie să înceteze".
Pentru a lupta în slujba Neamului, mai întâi trebuia lupta ,,pentru Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor", apoi mobilizarea sufletelor la luptă contra păcatelor, întunericului și contra diavolului. Încă din prima sa carte publicată la Arad în 1920 reiese grija tânărului preot pentru strălucirea spirituală a neamului său și dorința lui de a vedea strălucind credința în Dumnezeu, virtuțile sfinte și moravurile bune și curate: ,,Numai o Românie așezată pe temeliile moralului – pe temeliile credinței părinților noștri – înseamnă un câștig adevărat și statornic. (…) Mărirea și puterea oricărui popor din istoria lumii ține până când a ținut și el la credința, moravurile cele bune. Când le-a pierdut, nu au mai trebuit alți dușmani, căci necredința, decăderea morală au fost dușmanii cei mai cumpliți care au surpat puterea și mărirea oricărui neam în lume”. Vorbind despre Împărăția lui Dumnezeu și vremile noastre, preotul Trifa scria cu tărie: ,,Până când omenirea nu va căuta liniștea pierdută în bisericile părăsite, în curăția morală, în dragostea, adevărul, dreptatea și celelalte virtuți vestite de Iisus, care astăzi stau fugărite, vremile tulburi și grele vor stărui ca o mustrare grozavă pentru decăderea morală de astăzi”.
În concluzie, singura soluție viabilă pentru renașterea spirituală a României era, este și va fi înnoirea societății, înnoire ce presupune o țară nouă, cu oameni noi, în care exploatarea omului de către om va fi definitiv înlocuită cu iubirea și slujirea omului de către om, adică o țară conștientă de posibilitățile sale de reconstrucție în Iisus Hristos.
B. Oastea Domnului și cultele protestante și cele neoprotestante
Deși conform articolului 22 din Constituția din 1923 prevedea că ,,Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale Statului”, totuși libertatea religioasă exista doar pe hârtie pentru că existau unele culte neoprotestante au fost interzise prin lege precum penticostalii și mileniștii.
În perioada interbelică Biserica Ortodoxă se confrunta cu prozelitismul cultelor neoprotestante, câteva dintre ele răspândindu-se printre români din Transilvania și apoi printre românii din celelalte provincii, fie de predicatori maghiari înainte de 1918, fie de românii veniți din SUA unde au cunoscut noile învățături și apoi le-au adus acasă printre localnici. Din cauza acestor acțiuni din partea cultelor neoprotestante, s-au luat decizii cu privire la interzicerea acestora și folosirea contra acestor culte a diverselor măsuri precum combaterea negativă, implicarea autorităților și intervenția jandarmeriei. Aceste măsuri nu au avut efectul scontat deoarece ,,sectarismul – și aprinderea lui – trebuie privit ca o însetoșare a oamenilor după cele sufletești. Eu socot – scria preotul Iosif Trifa – că se rătăcește nu atât pentru că îi arată sectarul ce-i scris la Matei despre botez, ci pentru că-i dornic de o viață mai bogată în preocupările mântuirii sufletești și mai bogată în pășune duhovnicească”. De aceea, în opinia preotului Iosif Trifa, prozelitismul cultelor neoprotestante poate fi combătut printr-o puternică lucrare de evanghelizare. În acest sens, Oastea Domnului îl face prin două metode: prin mărturisirea Evangheliei și printr-o purtare creștinească conformă cu Evanghelia, purtând război contra păcatelor și a obiceiurilor rele și demonstrând creștinilor că și în cadrul învățăturilor Bisericii noastre omul se poate ,,pocăi” de păcatele și obiceiuri urâte.
Atitudinea ostașilor față de neoprotestanți este mai întâi purtarea față de aceștia cu dragoste, încercând a-i îndrepta prin puterea dragostei, apoi ferirea de prea multe discuții polemice cu cei îndărătnici. Totuși ostașii își văd mai mult de zidirea lor sufletească decât să intre într-o discuție contradictorie cu privire la învățăturile Bisericii cu neoprotestanții. Pentru îndreptarea celor rătăciți și pe cei ce înclină spre rătăcire se folosește metoda exemplului personal al creștinului sub toate aspectele vieții cotidiene pentru că metoda combativă – care constă în combaterea neoprotestanților numai cu citate din Biblie – neînsoțit cu pilda vieții credinciosului rezultatul este nul.
C. Oastea Domnului și chestiunea greco-catolicilor
Conform Constituției din 1923, Biserica greco-catolică are întâietatea față de celelalte culte, pentru că Biserica greco-catolică este o biserică românească. Totuși, datorită chestiunii Concordatului cu Vaticanul care a fost ratificat în 1929 și a neîncrederii politicii Vaticanului de către Biserica Ortodoxă față de această chestiune face ca atmosfera să fie tensionată între cele două biserici surori. Biserica Ortodoxă se temea de transformarea Transilvaniei în cap de pod în răspândirea catolicismului în România din moment ce Biserica Ortodoxă Rusă a ieșit din ecuație ca urmare a revoluției bolșevice din 25 octombrie/7 noiembrie 1917.
Pe lângă rivalitatea dintre Biserica Ortodoxă și cea Unită, preotul Iosif Trifa dorea mântuirea poporului român și a vestit atât românilor ortodocși cât și celor greco-catolici într-un fel nou vechea poruncă a dragostei care poate reface și sfinți iarăși totul. Încă de la întemeiere, în rândurile Oastei Domnului au intrat atât ortodocși cât și greco-catolici. Pe lângă neîncrederea și rivalitatea dintre cele două biserici românești, în rândul creștinilor din ambele biserici românești s-a ridicat un steag alb de pace și dragoste, anume steagul nașterii din nou – al pocăinței sincere și de alipire a sufletului de familia spirituală din care face parte – și chemării la picioarele lui Iisus cel Răstignit. ,,Ostașii Domnului din ambele confesiuni – scria Traian Dorz – se adunau împreună, cântau și se rugau împreună. Învățăturile începătoare – pentru care mai-marii confesiunilor dezbinate se certau – ei le depășiseră și le uitaseră”.
Despre acest lucru, mulți dintre ierarhii ambelor biserici au aflat întâmplător, mulțumindu-se cu niște informații aduse până la ei de rău-voitori și făcându-și o părere la început negativă despre Oastea Domnului, iar apoi luând atitudine fie împotrivă, fie nepăsătoare. Alți ierarhi au aflat acest lucru doar întâmplător, iar cei cu inima sinceră au fost mișcați și cuceriți. În ”Isus Biruitorul” numărul 1 din 1937 sunt prezentate două cazuri în care sunt protagoniști un episcop ortodox, Nicolae Ivan care a murit la 3 februarie 1936, și un episcop unit, Iuliu Hossu. În primul caz, se relatează că la sfințirea unei biserici din zona Huedinului o ceată de o sută de ostași geco-catolici cu cinci steaguri care veniseră la sfințire și-a cerut voie să-i facă episcopului Nicolae Ivan o manifestație de dragoste pe care le-o acordă, schimbându-și opinia față de Oastea Domnului. Un alt caz asemănător a fost întâmpinarea episcopului unit de Cluj în drum spre mănăstirea Prislop cu trăsura de către o ceată de vreo două sute de ostași ortodocși și greco-catolici care doreau să-l roage ceva. Desigur că episcopul unit a coborât din trăsură și s-a întreținut cu ei peste două ore ascultându-i și mergând pe jos cu ei până la mănăstire.
Totuși, pe lângă buna înțelegere a unor ierarhi față de Oastea Domnului, mai existau unele atitudini negative față de această mișcare chiar din partea unor ierarhi greco-catolici precum episcopul greco-catolic de la Oradea, Valeriu Frențiu, care, cu ocazia sfințirii unei biserici greco-catolice din Beznea din 13 octombrie 1929, a amintit în predica sa despre sectari, numărându-i printre aceștia și pe membrii Oastei Domnului.
Conform Statutelor Oastei Domnului din 26 noiembrie 1936, greco-catolicii sunt înlăturați din Oasta Domnului, fiind prezenți doar creștinii ortodocși, deși mitropolitul Nicolae Bălan militase pentru unitatea celor două biserici românești.
D. Oastea Domnului și alte asociații creștin-ortodoxe
În perioada interbelică, activitatea misionară a fost în atenția tuturor eparhiilor, organizându-se diferite cercuri misionare sau pastorale formate din preoți dintr-o anumită zonă în diferite protopopiate. De asemenea, s-au constituit mai multe asociații de mireni ortodocși, sub îndrumarea Bisericii, care urmăreau revigorarea sentimentului religios în rândul credincioșilor și instruirea tineretului în spirit creștin precum: Asociația creștină ortodoxă ,,Patriarhul Miron”, ,,Societatea Sfântul Gheorghe”, Frăția Ortodoxă Română, etc. Pe lângă acestea a apărut și mișcarea de renaștere spirituală ,,Oastea Domnului” care cuprindea toate păturile sociale, spre deosebire de alte asociații precum Societatea Sfântul Gheorghe – care era o asociație de tineret creștin-ortodox – și F. O. R.-ul care era pentru intelectuali.
În ceea ce privește relațiile dintre Oastea Domnului și celelalte asociații, în general acestea erau pașnice pentru că preotul Iosif Trifa încuraja scopul unor asemenea asociații, anume cel de revigorare a sentimentului religios în rândul credincioșilor. Semnificativ în acest sens este un articol de prezentare al revistei ,,Viața Ilustrată” ce aparține societății F. O. R. după cum urmează: ,,[”Viața Ilustrată”] Este o revistă care a început să apară la 1 martie aici la Sibiu, sub conducerea domnului N. Colan, rectorul Academiei Teologice Andreene. Revista este scrisă pentru lumea intelectuală, cu deosebire având ținta de a îndruma pătura celor cu carte la Hristos. Cărturărimea noastră s-a înstrăinat într-adevăr de la adevărata credință și de la Biserică. Societatea F. O. R., întemeiată anul trecut, a pornit la drum tot cu ținta de a câștiga lumea intelectualității românești pentru adevărata credință. În slujba acestei societăți se pune acum ”Viața Ilustrată”, revistă pornită de la 1 martie. Îi dorim viață lungă revistei acesteia și mai ales un bun spor întru câștigarea sufletelor pentru Hristos. Abonamentul pe un an costă 200 lei. Adresa: Academia Teologică, Sibiu”.
Datorită intrasigenței de care preotul Trifa de care dădea dovadă în ceea ce privește eliminarea practicilor necreștine și neevanghelice din viața credincioșilor precum alcoolismul, tabagismul și critica dansurilor și a balurilor de caritate, acest lucru a atras criticanți ai ideilor acestuia. Tot aici intră și competiția dintre unele asociații precum ,,Societatea Sfântul Gheorghe” – în privința atragerii tineretului – și Oastea Domnului. Pentru eliminarea Oastei Domnului din concurență, Statutele Oastei Domnului din 26 noiembrie 1936 prevedea în articolul 10 că membru al Oastei Domnului poate fi din orice pătură socială peste 15 ani, însă nu pot fi primiți ca membrii – chiar dacă au 15 ani împliniți – elevii oricărei școli, soțiile și fii sau fiicele nemajori fără consimțământul soțului sau părintelui lor și persoanele divorțate. La acest articol, întemeietorul Oastei Domnului scria: ,,Tineretul și elevii sunt scoși din Oaste cu opreliștea împlinirii celor 15 ani (și cu tendința vădită de a-i atrage pe tineri separat, în societatea Sf. Gheorghe)” .
3.2. Învățăturile Oastei Domnului și ale preotului Iosif Trifa
3.2.1. Adunările Oastei Domnului
Adunările Oastei Domnului au loc duminica după-amiaza, după Sfânta Liturghie, ca o completare a acesteia devenind – după cum spunea preotul profesor Ion Bria – Liturghia de după Liturghie fie în biserică, fie într-o casă a Oastei care putea fi o fostă cârciumă sau o casă culturală ori privată.
În adunările Oastei Domnului se citește Biblia, iar preotul și mireanul mărturisesc din Biblie din experiențele trăite cu Domnul, se cântă în comun psalmi și cântări religioase specifice și se roagă în comun. Pe lângă acestea, ostașii întreprind acțiuni de caritate și de ajutorare spirituală a deținuților, a săracilor, bătrânilor și a bolnavilor. Adunările sunt de trei tipuri: adunări de evanghelizare, adunări de școală biblică și adunări de rugăciune la care se adaugă cumetriile, aniversările, zilele onomastice, așa-numitele ,,nunți frățești”, înmormântările și parastasele. Adunarea de evanghelizare este adunarea de bază și cea mai comună dintre toate adunările Oastei Domnului. Această adunare are loc duminica și de sărbători după-amiaza. O astfel de adunare începe cu o cântare de rugăciune, apoi este urmată de rugăciunea în comun; după rugăciune urmează o cântare de mulțumire și laudă după care începe șirul mărturisirilor. Între acestea se declamă poezii și se vor înălța cântări, iar ultimul ,,vorbitor” – preot sau mirean – încheie cu o chemare în slujba Domnului a celor care nu sunt predați Lui, aceștia oferindu-se voluntar de a răspunde acestei chemări.
Adunările de școală biblică au drept scop ,,cunoașterea și adâncirea biblică a învățăturilor mântuitoare ale Bisericii și Credinței noastre [a Bisericii Ortodoxe și a credinței creștin-ortodoxe]”, având loc o dată pe săptămână. Adunarea de școală biblică începe la fel ca o adunare de evanghelizare, însă participă toți cei prezenți printr-o întrebare sau printr-un răspuns la subiectul abordat aici. După ce se încheie discuțiile și se recapitulează învățăturile trase din cele discutate, se cântă o cântare de laudă și mulțumire, iar adunarea se încheie cu o rugăciune. O altă adunare importantă este adunarea de rugăciune ce are ca drept scop curățirea, sfințirea și rodirea în Duhul Sfânt atât a fiecărui suflet din adunare în parte cât și a întregii adunări la un loc. Un alt scop al adunării de rugăciune este învățarea și ajutorarea înțelegerii, adâncirii și folosirii binefacerilor rugăciunii de către credincios fără de care nu se poate trăi duhovnicește. Adunarea de rugăciune are loc de obicei vineri seara ori sâmbătă seara, după cele mai potrivite ceasuri fiecărui ostaș. Aceasta începe la fel ca celelalte adunări, după care se cântă o cântare de rugăciune, apoi urmează o scurtă cuvântare biblică din partea unui preot sau mirean despre însemnătatea rugăciunii, despre felul rugăciunii, despre folosul acesteia și despre rolul rugăciunii în viața mântuitorului, a Bisericii, a familiei, a poporului, a lumii și a fiecărui credincios. După această cuvântare toți îngenunchează și se roagă fiecare la rând, apoi se cântă în picioare o cântare de rugăciune. După cântare urmează fie o scurtă cuvântare despre rugăciune, fie o rugăciune a fiecăruia pe rând. Aceasta se termină cu o cântare și cu rugăciunea Tatăl nostru.
În ceea ce privește așa numitele ,,petreceri frățești”, acestea au loc în cazul botezurilor, logodnei și nunții, după săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, respectiv a Sfintei Taine a Cununiei, iar în cazul zilei onomastice sau a înmormântării și parastasului, acestea au loc după săvârșirea slujbelor specifice Bisericii Ortodoxe. Specificul acestor petreceri frățești este lipsa băuturilor alcoolice și a unor obiceiuri precreștine. Primele nunți cu specific ostășesc au apărut în ”Lumina Satelor” numărul 1 din 1929 în care s-a publicat două scrisori ce cuprindea desfășurarea unei nunți ostășești din comuna Sf. Ilie, județul Suceava, respectiv din comuna Beznea, județul Bihor. Prima înmormântare cu specific ostășesc este atestată în ”Lumina Satelor” numărul 50 din 1928 în care este publicată o scrisoare a lui Petru Sas din Somoșcheș, județul Arad, în care descrie înmormântarea unei ostașe din comună.
În privința programului adunării, acesta este similar cu deviza Oastei Domnului, și anume Iisus cel Răstignit. Însă deviza Oastei Domnului este aflarea, trăirea și vestirea lui Iisus cel Răstignit. Programul adunărilor Oastei Domnului nu este unul nou, inventat de preotul Iosif Trifa. El a redescoperit esența creștinismului din scrierile Sfântului Apostol Pavel care se confruntase la vremea sa cu diverse probleme care îi frământa pe primii creștini.
În ceea ce privește conducătorul adunării, acesta parcă nici n-ar exista deoarece nu există în adunări practica de a fi cineva mai mare care să conducă adunarea, să stabilească mai dinainte un program cine sau ce să vorbească, sau cine și cum să se roage. De aceea în adunare lucrurile decurg în mod liber sub inspirația și călăuzirea Duhului Sfânt. Prin urmare conducătorul unei adunări se poate cunoaște prin cel care se roagă cel mai mult, care jertfește cel mai mult fie preot fie mirean, membrii Oastei Domnului fiind egali în fața lui Dumnezeu.
3. 2. 2. Învățăturile Oastei Domnului despre Biserică
Încă de la începutul activității sale misionare, preotul Iosif Trifa și-a dat toată silința să scoată în evidență rolul primordial al Bisericii Ortodoxe în viața neamului pentru întoarcerea la Dumnezeu a sufletelor pierdute: întrucât Biserica este și va rămâne păstrătoarea Tainelor rânduite pentru întărirea și mântuirea noastră veșnică.
În acest sens preotul Trifa scria: ,,Despre sfânta Biserică cred că este de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce scriu această carte [ Ce este Oastea Domnului?], sunt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare creștin știe ce este Biserica, știe cu ce daruri și chemări sfinte este înzestrată și însărcinată. Biserica administrează cele șapte Taine puse spre întărirea și mântuirea sufletelor: Tain Sfântului Botez, Sfântul Mir, Sfânta Cuminecătură, Mărturisirea, Preoția, Nunta și Maslul. Dar nu e destul că cineva cunoaște Biserica, ci trebuie să se și întărească cu darurile pe care le administrează ea. Nu este destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar oamenii să meargă duminica la crâșmă. Biserica este și trebuie să fie o biserică vie, o biserică învățătoare și luptătoare contra răutăților și păcatelor”.
Din moment ce Oastea Domnului recunoaște dogmele Bisericii Ortodoxe, pentru a-i fi de folos în activitatea de atragere a creștinilor nominali în trăirea învățăturilor Evangheliei, fără a se amesteca în lucrurile încredințate numai preoților și bisericii, iar statutul Oastei Domnului este legea Bisericii Ortodoxe. Conform Moțiunii din 12 septembrie 1937, ,,Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut și trăiește sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu e ceva mai mult decât Ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frățietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învățăturile Bibliei și ale Bisericii”. Încă de la constituirea acestei mișcări, preotul Trifa nu dorea și nici nu voia cu niciun chip să se despartă de Biserica Ortodoxă, deși toate încercările de împăcare cu mitropolitul Bălan eșuaseră, iar acest document, care este valabil și astăzi, reprezintă testamentul preotului Iosif Trifa cu privire la relația dintre Oastea Domnului și Biserica Ortodoxă.
Tot conform acestei Moțiuni, din punct de vedere canonic și dogmatic Oastea Domnului să nu aibă alte învățături decât cele ale Bisericii, însă cerea autonomie din punct de vedere administrativ. De aici reiese faptul că Oastea Domnului recunoaște învățăturile Bisericii Ortodoxe și nici nu are vreo pretenție dogmatică și canonică pentru că nu are nimic de adăugat canoanelor și pentru că nu a vrut și nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii, cum a fost cazul Reformei din secolul al XVI-lea. Așadar, preotul Iosif Trifa nu a dorit să schimbe învățătura Bisericii, ci a vrut doar un singur lucru: acela de a readuce creștinismul autentic și a implica pe creștin în trăirea Evangheliei, păstrând învățăturile Bisericii. Și asta fiindcă învățăturile Bisericii nu trebuie schimbate, ci viața creștinului trebuie schimbată în conformitate cu Sfânta Scriptură.
În concluzie, Oastea Domnului aparține Bisericii din punct de vedere canonic și dogmatic, conform Moțiunii din 12 septembrie 1937 și a altor consfătuiri între ostași precum cea de la mormântul preotului Iosif Trifa din 12-16 februarie 1938 și așa zisul Sfat Frățesc din Poiana Brașov din 7 noiembrie 1976, care au clarificat definitiv relația și poziția Oastei Domnului față de Biserica Ortodoxă, aceea de a rămâne o mișcare în sânul Bisericii.
3.2.3. Învățăturile Oastei Domnului despre Sfânta Scriptură
În ceea ce privește citirea Bibliei de către popor, cei mai mulți dintre preoți contemporani cu preotul Iosif Trifa credeau că Biblia trebuie să fie în apanajul preoților și să nu fie citită de mireni că se pot rătăci. Preotul poate să ajute poporul să înțeleagă Scripturile, însă, după cum remarcă preotul Trifa, ,,prea puțini preoți plugăresc cu Biblia. Prea puțini se ocupă cu Biblia. Prea puțini ajută poporul în citirea și înțelegerea Scripturilor. Toți însă strigă cu glas mare că Biblia e primejdioasă pentru popor. Și toți umblă să înlăture această primejdie cu… lacătul, cu oprirea Bibliei în popor”.
Una din scrierile preotului Iosif Trifa care abordează tema Bibliei este cartea Biblia – Cartea Vieții care cuprinde, pe lângă învățături duhovnicești despre Sfânta Scriptură care îndemna cititorii să citească Biblia și să împlinească învățăturile din ea, o serie de chestiuni pragmatice despre citirea cu folos a Sfintei Scripturi precum locurile grele din Biblie. În privința acestui lucru, datorită faptului că multe din scrierile preotului Trifa aveau ca țintă simplii țărani, el recomanda – fără a-i opri să citească Biblia de teama rătăcirii – ,,treceți mai departe” pentru că cea mai mare parte din scrierile patristice în perioada interbelică nu erau traduse și publicate în limba română, spre deosebire de zilele noastre când cea mai mare parte a scrierilor patristice sunt traduse și publicate. Preotul Trifa are meritul deosebit de a pune Biblia în mâna poporului, însă acest lucru nu înseamnă că numai Biblia este autoritatea supremă în viața de credință și nu poate conlucra cu Sfânta Tradiție, spre deosebire de sola scriptura propovăduită de Martin Luther. De aceea, Biblia trebuie adusă în familii, în societate, în mijlocul lumii și în viața fiecărui om, devenind dreptarul vieții fiecărui om. În cele ce urmează, vă vom arăta un exemplu din articolele cum preotul Trifa îndemna la citirea și trăirea Bibliei:
,,…Sunt zece ani de când am început să citesc întâia dată în Biblie. Atunci, la început, mi se părea Biblia o carte ca oricare alta, dar citind-o regulat, și azi și mâine, am aflat în ea o comoară nebănuită. Am aflat în ea comori pe care niciodată nu mi-aș fi putut închipui că le are, de nu le aflam chiar eu. Astăzi, de câte roi citesc Biblia, îmi pare că am intrat într-o mină de mărgăritare scumpe. Din ce intru și din ce sap mai adânc… dau peste noi și noi comori.
Toată tăria mea este Biblia. Ea mă însoțește, mă îndeamnă, mă luminează și mă întărește în toate împrejurările vieții mele. Ea îmi dă căldura inimii și lumina minții ca să-l aduc pe Hristos în orice chip la cunoștință (Filip. 1, 18). Ea îmi dă toate armele ce trebuie unui ”nebun ostaș al lui Hristos”.
Acum, după zece ani, simt că Biblia face parte din însăși viața mea. Biblia este o parte întregitoare, o lipsă a vieții mele, întocmai ca și apa pe care o beau, ca aerul ce-l răsuflu și pâinea ce o mănânc. În fiecare zi citesc în Biblie, pentru că simt o sete a sufletului ce mă mână ca un cerb (Psalm 41), să mă adăp la izvoarele ei. Simt o foame a sufletului care mă mână să caut cuvintele ei și să mă hrănesc cu ele în fiecare zi (I Tim. 4, 6).
Biblia este legătura mea zilnică cu mântuitorul. De câte ori o deschid și citesc în ea, simt ceva ce trece din ea în mine și îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere, cu tărie și bucurie sufletească. Prin citirea Bibliei, în toată ziua mă întâlnesc cu mântuitorul meu Isus Hristos și stau de vorbă cu El și El cu mine.
Tot ce sunt și tot ce am este al Bibliei [sublinierea noastră]. Biblia scrie și ”Lumina Satelor”. Luați-mi Biblia și mi-ați luat totul. Opriți-mă să nu citesc în ea și ”Lumina” se va stinge.
Dar de câte ori citesc Biblia simt și o mare durere. Îmi vine să plâng de durere când mă gândesc câți oameni nu au aflat și nu cunosc încă comorile sufletești ale Bibliei. Câți se pogoară în pământ, înainte de a gusta din izvoarele Bibliei.
Cititorule, ai tu Biblia în casa ta și citești tu regulat în ea?”.
Preotul Iosif Trifa folosea în scrierile sale Biblia Sinodală din 1914, mărturie stând scrierile sale în care folosea cărțile Macabeilor, cărți care nu se găsesc în Biblia ediția britanică. Pentru răspândirea Bibliei, din cauza lipsei de interes a celor din tipografiile bisericești în mărirea de tiraje pentru răspândirea Bibliei Sinodale, preotul Trifa optase pentru Biblia editată de Societatea Britanică, ce era răspândită în toată lumea și în toate limbile. Mărturie în acest sens este un anunț intitulat Vine Biblia sf. Sinod care spune că această Biblie ,,e sub tipar” și se vestește că se va tipări peste un an sau doi în 10 mii de exemplare. La această Biblie lucrează Gala Galaction ca traducător. Acest anunț afirmă că redactorul foii ”Iisus Biruitorul” așteaptă Biblia Sf. Sinod să-i dea cea mai largă răspândire.
3.2.4. Învățăturile Oastei Domnului despre Maica Domnului și despre sfinți
În ceea ce privește cinstirea Maicii Domnului, ostașii Domnului o cinstesc în aceleași mari sărbători precum: Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în templu (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) și Adormirea Maicii Domnului (15 august). Cel mai ilustrativ exemplu îl constituie un articolul al preotului Trifa intitulat Te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu pe care îl vom reda în întregime:
,,Peste tot, cultul Maicii Domnului își are temeiul lui în Biblie. Greșesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-și are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greșesc, de altă parte, și cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri și ocoșeli omenești – care nu-și pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, și se poate oricând apăra și susține prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăși Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei de la Evanghelia de la Luca 1,48 când spune: ”Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…”
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiți (sectari) care n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat și mai desăvârșit vas din lume, pe care cerul l-a ales și l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învață că Maica Domnului mijlocește și ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Și noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare…(Ioan 2, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie și de recunoștință față de Sfânta Fecioară ,Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuși Tatăl Ceresc și sfințită de Însuși Duhul Sfânt pentru această mare și veșnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbește în chip necuviincios depre Sfânta Fecioară și Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veșnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfințit-o și împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostașii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, și cântăm cu evlavie: <<Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…>>[sublinierea noastră]”.
Pe lângă acest articol, Traian Dorz a scris un volum de imne închinate Maicii Domnului intitulat Minune și Taină care cuprindea, pe lângă imne, icoane ortodoxe și picturi celebre ce reprezintă pe Maica Domnului. Cu acest volum, Dorz a fost la mitropolitul Ardealului – Antonie Plămădeală – la 1 martie 1986, apoi la părintele Dumitru Stăniloaie și la P. F. Patriarh Iustin Moisescu la 3 martie, lăsându-le câte o dedicație. Acest volum de poezii închinat Maicii Domnului era o încercare de a dovedi clerului Bisericii Ortodoxe că Oastea Domnului nu e cea mai periculoasă sectă așa cum informau autoritățile regimului comunist, luând cele mai brutale măsuri pentru eliminarea acestei mișcări.
Așadar, ostașii Domnului o cinstesc pe Maica Domnului cu toată evlavia și cu toată recunoștința deoarece, datorită curăției și smereniei ei, a fost aleasă de Dumnezeu din veșnicie drept vasul sfânt pentru întruparea Mântuitorului nostru, Fiul Tatălui Ceresc pentru ispășirea păcatului omenirii.
În ceea ce privește cinstirea sfinților, pentru ostași, ca și pentru creștin-ortodocși, sfinții reprezintă modele demn de urmat pe calea mântuirii sufletului. De aceea, prin pilda vieții lor și prin învățătura acestora noi, creștinii, înțelegem învățătura lui Hristos, dar mai ales pentru faptul că sfinții sunt mijlocitori în rugăciune pentru noi către Hristos. Însuși preotul Trifa scria că ,,viețile sfinților și istoria martirilor creștini sunt pline de mărețe dovezi despre mărturisirea lui Hristos. Dragostea lor pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a biruit-o nici sabia, nici foametea, nici chinurile, nici moartea, nici puterile veacului acestuia, nici ale celui viitor. De aceea și slava lor la Dumnezeu este și va fi tot atât de mare".
În anii 1940 datorită influenței neoprotestante pătrunsă în rândul ostașilor, se neglija cinstirea sfinților care erau considerați neimportanți. Din această cauză, Traian Dorz scria în legătură cu cinstirea sfinților în Dreptarul învățăturii sănătoase următoarele: ,,Oricare creștin, dar mai ales noi care ne socotim și mai îndatorați ca toți ceilalți oameni față de cei care ne-au făcut bine nouă și altora, se cuvine să-i cinstim foarte mult pe toți sfinții și aleșii lui Dumnezeu. Pe toți înaintașii credinței noastre, atât din Vechiul cât și din Noul Testament fiindcă ei au fost vasele sfinte de care S-a slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea Adevărului și la vestirea mântuirii noastre".
Capitolul 4
Preotul Iosif Trifa și colaboratorii
4.1. Caracteristici generale
Perioada de la început și până la izbucnirea conflictului dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Nicolae Bălan se caracterizează prin dezbatere în presă privind rolul și misiunea Oastei Domnului. De aceea, pe lângă contestatarii Oastei Domnului au venit și apărătorii acestei mișcări. Acești apărători veniți din rândul unor preoți și din partea intelectualilor care vor deveni colaboratorii preotului Trifa.
Acești colaboratori vor ușura munca preotului Trifa și vor răspunde la acuzele care i se aduc, însă calitatea morală a acestora se va vedea în momentul izbucnirii conflictului și în momentul când se va definitiva sentința caterisirii în aprilie 1937. Din momentul izbucnirii conflictului, unii colaboratori trec de partea mitropolitului, considerând că preotul Tirfa o luase greșit. După definitivarea sentinței, tot din rândul acestora pleacă și cei mai appropiați colaboratori ai preotului Trifa precum preotul Gheorghe Secaș, Ion Grigore Oprișan și Nicolae Vonica.
În cele ce urmează, vom arăta pe scurt biografia și activitatea publicistică atât în publicațiile Oastei Domnului cât și în alte publicații în care au colaborat aceștia. Ceea ce au scris pentru susținerea rolului și misiunii Oastei Domnului în publicațiile Oastei Domnului au rămas o dovadă documentară asupra rolului fiecăruia dintre aceștia în această mișcare atât în statornicia atitudinilor lor cât și a trădării de către o parte dintre aceștia. Pe lângă colaboratorii apropiați ai preotului Iosif Trifa, mai sunt și alți intelectuali care au sprijinit Oastea Domnului precum arhimandritul Iuliu Scriban, poetul Constantin Goran, Gala Galaction și alții.
Tot în categoria colaboratorilor intră și protopopul Ion Moța și preotul Gheorghe Maior care au făcut parte din colegiul de redacție al publicațiilor Oastei Domnului scurt timp, dar ei erau pionii în mâna Mitropoliei pentru transformarea Oastei Domnului atât într-o manevră electorală de partea Mișcării Legionare cât și într-una de luptă agresivă contra cultelor neoprotestante și a greco-catolicilor.
4.2. Colaboratorii preotului Iosif Trifa
4.2.1. Arhimandritul Iuliu Scriban (31 mai 1878 – 4 ian. 1949)
Arhimandritul Iuliu Scriban a fost unul dintre cei mai vajnici și cei mai competenți apărători ai Oastei Domnului. Iuliu Scriban s-a născut pe 31 mai 1878 în Galați. Între anii 1890-1893 a urmat studiile la Seminarul Teologic din Galați, apoi a urmat în 1893-1898 studiile la Seminarul „Veniamin” din Iași. Între anii 1898-1902 urmează cursurile Facultății de Teologie din București cu licența în 1903 și cu doctoratul în 1920. A fost tuns în monahism la mănăstirea Neamț în 1904, hirotonit ieromonah, hirotesit protosinghel și numit superior al capelei ortodoxe române din Baden-Baden în 1904-1909, în același timp frecventând cursurile la Facultatea de Teologie catolică și protestantă din Strasbourg și Facultatea de Filosofie din Heidelberg. În 1906 este hirotesit arhimandrit de mitropolitul Iosif Gheorghian.
Încă de la apariția Oastei Domnului, arhimandritul Scriban a apărat-o împotriva contestatarilor preotului Trifa și a acestei mișcări, iar de câteva ori când avea ocazia o recomanda călduros. Semnificativ în acest sens este constatarea acestuia la un congres antialcoolic ținut la București în iulie 1929 în privința activității preotului Trifa care era considerat de arhimandritul Scriban ca fiind în ceea ce privește victoria împotriva alcoolismului „cel dintâi bărbat care a putut izbândi ceva în țara noastră. Trebuie să-l socotim apostolul acestei lupte și cel mai din frunte organ în această luptă, chiar dacă lumea nu vorbește de sf. sa”. Ceva mai târziu după acest congres, arhimandritul Scriban scria în ”Cultura Poporului” că „ostașii Domnului sunt cei mai devotați fii ai Bisericii”.
Cea mai de seamă acțiune de apărare a arhimandritului Scriban a fost îndreptată împotriva criticii episcopului Grigorie Comșa care scrisese un grupaj de articole apărute în revista ”Biserica și Școala” care vizau anumite derapaje spre protestantism ale Oastei Domnului. Tocmai de aceea, arhimandritul Scriban a replicat cu articolul Așa-zisul protestantism al Oastei Domnului publicat în ”Revista Teologică” numărul 8-9/ august-septembrie 1931, tipărit ulterior în broșură de preotul Trifa la 20 septembrie 1931. Cu această ocazie, preotul Trifa scria în ”Oastea Domnului” numărul 38 din 1931 un articol elogios la adresa arhimandritului Scriban: „Oastea Domnului a avut de la început foarte mulți dușmani și criticanți. Cu adevărat de la Dumnezeu a fost pentru noi apărarea hotărâtă și vestirea călduroasă pe care ne-a făcut-o de la început eruditul bărbat al Bisericii Ortodoxe, Cuv. Sa Păr. Arhimandrit Iuliu Scriban. N-a fost niciun atac mai însemnat împotriva Oastei care să nu fi primit răspunsul preaiubitului nostru apărător”.
Un alt articol elogios despre Oastea Domnului din partea arhimandritului Scriban este articolul O țărănime cititoare publicat în ”Oastea Domnului” numărul 32 din 1933. În acest articol, arhimandritul Scriban arată o a doua minune a Oastei Domnului și anume apariția unei alte categorii în cadrul țărănimii, adică țărănimea cititoare. Țărănimea cititoare a apărut de dragul citirii Bibliei, iar cărțile Oastei Domnului erau citite în majoritate de săteni.
În timpul conflictului dintre preotul Trifa și mitropolitul Bălan, arhimandritul Scriban n-a reușit să-i apere cauza preotului Trifa atât din cauza multor potrivnici ai preotului Trifa care s-au ivit cu ocazia acestui conflict cât și din cauza stării sale precare de sănătate, resemnându-se în rugăciune și în tăcere. Arhimandritul Scriban a murit la 4 ianuarie 1949, în vârstă de 70 de ani, iar la înmormântarea sa Gala Galaction spunea despre el ca fiind cel mai mare ziarist al Bisericii Românești, cel mai bine informat teolog și cel mai mare cunoscător al lumii bisericești și teologice din lume. Ilustrativ în acest sens este opera teologică prolifică a arhimandritului Scriban ce este compusă din 28 de lucrări teologice și sute de articole, traduceri, note, recenzii în diverse reviste și ziare.
4.2.2. Preotul Vasile Ouatu
Preotul Vasile Ouatu a fost unul dintre principalii colaboratori ai preotului Iosif Trifa și unul dintre cei mai fervenți susținători ai rolului și misiunii Oastei Domnului în cadrul Bisericii Orotdoxe și a societății românești. În ceea ce privește datele sale biografice, acestea sunt puține și nu se știe ziua când s-a născut, dar în rândul ostașilor se cunoaște data morții sale.
Preotul Vasile Ouatu s-a născut în anul 1903 în orașul Bârlad și a absolvit Facultatea de Teologie din București în anul 1928. S-a căsătorit cu Emilia în 19 mai 1929, fiind cununați de preotul Toma Chiricuță din Biserica Zlătari din București. Tot în 1929 Ouatu a câștigat prin concurs postul de paroh la Biseirca „Sfânta Treime” din cartierul Ghencea din București, unde concurau și alți 42 de candidați la postul de paroh. Lăcașul nou al bisericii din parohia sa era în construcție, fiind pusă doar temelia. Planul era unul măreț, dar construcția acestei biserici va cere osteneli tot mai mari. De la început tânărul preot și-a luat în răspundere sarcina ridicării acestei biserici de forma și de mărimea cele alese. Dar preotul Ouatu a știut că înaintea datoriei de a ridica biserica din piatră un adevărat slujitor al lui Dumnezeu are datoria de a ridica biserica vie din suflete pentru Hristos, ceea ce preotul Ouatu a și făcut din primele zile în parohia sa din cartierul Ghencea din București.
Despre Oastea Domnului, preotul Vasile Ouatu aflase din timpul cât fusese student la Facultatea de Teologie și devenise încă de atunci unul dintre susținătorii acestei mișcări. Nu întâmplător când devenise preot paroh, el a început să pună accent pe munca duhovnicească în parohia sa cu multă voință și dăruire, organizând adunări ale Oastei Domnului și alte întâlniri cu parohienii săi sub diferite forme de activitate cu scopul ridicării nivelului vieții duhovnicești și al propovăduirii Evangheliei până la cea din urmă familie și până la cel din urmă suflet din parohia sa. În timpul acestor felurite activități pentru ridicarea bisericii sufletești din parohia cartierului Ghencea, numărul celor care se înscriau în Oastea Domnului creștea mereu, făcând ca adunarea Oastei Domnului din Ghencea să ajungă cea mai numeroasă și mai puternică grupare din București. În noiembrie 1934, după terminarea construcției bisericii „Sfânta Treime”, a avut loc sfințirea acesteia, participând patriarhul Miron Cristea, ministrul Cultelor și alte oficialități din fruntea țării.
Preotul Ouatu era împotriva unor practici care erau moștenite în biserică considerate nebiblice precum cadouri pentru slujbe, alcool, plată pentru rugăciuni nepermise de Evanghelie, atrăgând ura unor preoți și tot felul de învinuiri aduse către superiorii acestuia. El s-a ridicat și împotriva cârciumelor care se voiau în apropiere de biserică, preferând să fie sărac, cinstit și preocupat de zidirea sufletească de enoriașii săi.
Preotul Ouatu s-a implicat și în activitatea publicistică mai puțin decât Ion Grigore Oprișan. Semnificative sunt două cuvântări ale acestuia cu ocazia împlinirii celor zece ani de la întemeierea Oastei Domnului. Prima cuvântare este o meditație ce pornește de la 2 Timotei capitolul 3, versetele 1-5 cu privire la vremurile din urmă, amintește misiunea și alcătuirea Oastei Domnului ca fiind „o armată spirituală alcătuită din voluntari, luptători devotați, convinși și statornici” și o încheiere de îmbărbătare a ostașilor și de chemare a celor care nu au intrat în Oastea Domnului. Cea de-a doua cuvântare era rostită cu ocazia sărbătorii Sfântului Prooroc Ilie și amintește de munca și activitatea preotului Trifa, dar mai ales că Oastea Domnului „aduce un real serviciu neamului și Bisericii noastre sfinte”. Interesantă este încheierea acestei cuvântări către ascultători care să respingă acuzele aduse împotriva Oastei Domnului: „Respingeți cu tărie orice calomnie: Oastea este a Domnului, a Bisericii, iar ostașii sunt copii supuși și ascultători. Cu această încredințare lucrați până la capăt, slăvind neîncetat pe Domnul oștirilor”.
Când a izbucnit conflictul dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Bălan preotul Ouatu a fost alături de preotul Trifa, luând atitudine contra mijloacelor pe care le folosea oficialitatea bisericească în cazul Oastei Domnului. Totuși, în cadrul Oastei Domnului din București preotul Ouatu a trebuit să ia atitudine contra celor cărora erau cunoscuți drept „ofițeri ai Oastei”, vrând să fie cunoscuți drept moștenitori ai preotului Trifa în ceea ce privește conducerea Oastei Domnului. După sistarea ziarului ”Iisus Biruitorul” de la începutul anului 1935, preotul Ouatu i-a oferit întemeietorului Oastei Domnului sprijin prin foaia sa parohială, ”Ostașul Domnului” prin care preotul Trifa a avut ocazia să se apere de acuzele care i se aduceau prin publicațiile Mitropoliei. Tot în apărarea cauzei preotului Trifa în 1935 scria în ”Ostașul Domnului” numărul 3-4 din 1935 un articol ce comentează articolul scris mitropolitul Bălan apărut în ”Lumina Satelor" Mărturisiri ce se impun. În acest articol, preotul Ouatu scria că mitropolitul a greșit când a apelat la forța publică împotriva preotului Trifa și făcea o corelație dintre ceea ce se întâmplase cu preotul Trifa și cu ceea ce se întâmplase cu sfinții apostoli Petru și Ioan cărora li s-a poruncit de farisei să nu mai vorbească nimănui în Numele lui Iisus.
Preotul Vasile Ouatu a murit pe 19 februarie 1937, conform anunțului din ”Iisus Biruitorul” numărul 8 din 1937, din cauza bolilor pe care le avusese, lăsând în urmă o nevastă și trei copii orfani, la vârsta de 33 de ani.
4.2.3. Preotul Vladimir Popovici
Un alt colaborator important al preotului Trifa a fost preotul Vladimir Popovici din Basarabia care a fost ca un prieten pentru preotul Trifa, prețuindu-i activitatea acestuia. Preotul Vladimir Popovici s-a născut pe 6 februarie 1896 în orașul Chișinău într-o familie de preoți, fiind primul din cei 11 copii din familie. După nașterea celui de-al unsprezecelea copil, mama sa moare, rămânând orfan de mamă, asemeni preotului Trifa.
În 1917 a terminat seminarul teologic din Chișinău, după care a intrat ca învățător în comuna Susleni – Orhei. În 1918 s-a căsătorit cu o anumită Eufimia care era învățătoare în comuna Țibirica – Orhei. După moartea tatălui său în 1919, Vladimir Popovici a devenit preot în locul acestuia în parohia Lulova. Fiind primul căsătorit, el a fost ca un părinte pentru frații săi mai mici orfani. Nu peste multă vreme, soția sa s-a îmbolnăvit de plămâni, urmând lungi și grele tratamente la Văratec, la sanatoriul Geoagiu, apoi acasă.
Încă de la apariția Oastei Domnului, preotul Vladimir Popovici a îmbrățișat-o, primind încă din 1924 ziarul ”Lumina Satelor” pe care a îndrăgit-o din primul moment. Preotul Popovici împreună cu soția sa au intrat în Oastea Domnului în anul 1930 precum mulți colaboratori ai preotului Trifa. Preotul Popovici l-a cunoscut pe preotul Trifa în 1930 în sanatoriul din Geoagiu cu ocazia internării soției sale în acest sanatoriu, devenind unul dintre colaboratorii apropiați ai acestuia. În toamna anului 1934 se întâmplă un moment ce-l va afecta profund până la sfârșitul vieții, anume moartea soției sale pe care a înmormântat-o lângă biserica din Glingeni. În timpul vieții și activității sale în Basarabia a colaborat cu moșierul Dumitru Romanenco din comuna Voinova, județul Orhei, care a format o echipă de misionari călări. Această echipă cutreiera multe locuri și întemeia adunări ale Oastei Domnului și răspândea atât cărțile preotului Trifa cât și Biblii. Personalitatea și exemplul preotul Trifa a rămas pentru preotul basarabean o sfântă icoană, fiind îndemnat să scrie și el. Cea mai mare parte a scrierilor sale sunt necunoscute marelui public, iar acestea erau traduceri din limba rusă și scrieri originale, pe lângă activitatea publicistică din publicațiile Oastei Domnului.
După izbucnirea conflictului dintre preotul Trifa și mitropolitul Bălan, preotul Popovici a rămas susținătorul preotului Trifa cu orice preț, dar și a urmașilor acestuia cu care colaborează până la moartea sa din 28 martie 1984. În acest context, preotul Popovici a luat atitudine încă de la izbucnirea conflictului prin articolul Prezenți la lupta începută! prin care îi îmbărbătează pe cititori prin îndemnul la statornicie. Interesantă este încheierea acestui articol în care îl anunța pe preotul Trifa că răspund cu statornicie și cu credință la apelul preotului Trifa: „Preaiubite Părinte Iosife! Noi, din depărtate fronturi ale luptei sfinte la care ne-ai chemat chemat și ne-ai înșiruit, răspundem cu credință și cu statornicie la apelul ce ni-l faci: Prezenți la datorie! Prezenți la luptă cu vrăjmașul omenirii, diavolul! Noi merge înainte cu toată îndrăzneala în Domnul – cu Iisus Biruitorul și cu <<Iisus Biruitorul>>”.
Un alt fapt semnificativ prin care se remarcă atașamentul preotului Vladimir Popovici față de preotul Trifa a fost cu ocazia înmormântării acestuia din urmă, telegrafiind ostașilor să amâne înmormântarea până sosește el, din moment ce era în drum spre Sibiu. Când a sosit, preotul Popovici a ținut o cuvântare de rămas bun și la revedere, încheiată cu un legământ de statornicie până la moarte pe linia pe care o lăsase întemeietorul Oastei Domnului ca testament prin Moțiunea din 12 septembrie 1937, ceea ce va face preotul Popovici.
Preotul Vladimir Popovici a fost unul dintre puținii preoți ostași care și-a ținut legământul până la moarte, în ciuda schimbărilor de regimuri politice și a presiunilor venite din partea ierarhilor prin mutarea disciplinară la diferite parohii până la pensionarea sa din 1976.
4.2.4. Preotul Gheorghe Secaș
Preotul Gheorghe Secaș a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai preotului Iosif Trifa, dar și omul nefast care a contribuit major la izbucnirea conflictului dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Bălan, cu scopul de a-l înlocui pe întemeietorul Oastei Domnului de la conducerea acestei mișcări cât mai repede precum se va întâmpla în anii 1950 cu nerăbdarea lui Anthony Eden de a prelua conducerea Partidului Conservator și implicit a guvernului Marii Britanii.
Preotul Secaș s-a născut pe 28 februarie 1904 în Rahău, județul Alba. El a urmat cursurile la Gimnaziul german din Sebeș în perioada 1915-1919, apoi urmând Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie între anii 1919-1923. După absolvirea liceului, a urmat cursurile Academiei Teologice „Andreiana” din Sibiu pe care o absolvește în 1927 și se specializează în următorii doi ani la Facultatea de Teologie catolică din Strasbourg și la Facultatea de Teologie ortodoxă din Atena. În 1929 el devine profesor suplinitor la Academia Teologică „Andreiana” din Sibiu, post pe care îl va deține până în momentul când va intra în Oastea Domnului în 1930.
După intrarea acestuia în Oastea Domnului, preotul Secaș s-a strecurat în colegiul de redacție a presei Oastei Domnului și în fruntea adunării din Sibiu, devenind unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai preotului Trifa și intrând în grațiile acestuia. Din această cauză, el a devenit cunoscut foarte ușor de către ostași datorită felului său curajos și priceput a se purta cu toți. Din cauza intrării sale în grațiile preotului Trifa, preotul Secaș s-a ridicat repede în fruntea ostașilor din Sibiu care îi apreciau munca și activitatea preotului Trifa și care îi acordau respectul cuvenit ucenicului apropiat preotului Trifa. Totuși, preotul Secaș a dovedit ostașilor în anii 1930-1933 că este un om ales și că este urmașul preotului Trifa însă el aștepta cu nerăbdare ca întemeietorul Oastei Domnului să moară ca să-i poată lua locul și să pretindă la conducerea acestei mișcări. Semnificativ în acest sens este cuvântarea acestuia cu ocazia măreței adunări din Rusaliile anului 1933 de la Sibiu și Rășinari. În această cuvântare, preotul Secaș amintea de realizările Oastei Domnului în decursul celor zece ani de activitate a acestei mișcări.
Preotul Secaș era unul foarte activ prin articole în presă, cuvântări în adunări, lucrul la librăria Oastei Domnului și activitate misionară printre ostași, crezând că el era un om foarte important fără de care nu s-ar face nimic. Bineînțeles că atunci când preotul Trifa era undeva între ostași, preotul Secaș era lângă el cu un aer de familiaritate și cu o purtare din care să vadă toți că el este urmașul preotului Trifa la conducerea Oastei Domnului, ceea ce arată faptul că știa să manipuleze masele și că era tipul omului lingușitor pentru a-și atinge scopurile. Toate acestea se vor schimba la sfârșitul anului 1933 când are loc tentativa preotului Trifa de a muta centrul Oastei Domnului la București. După această tentativă, mitropolitul Bălan devine deosebit de suspicios și însărcinează cu supravegherea strictă pe preotul Secaș care va depune mult zel în această misiune, depășindu-și cu mult însărcinările, insinuându-se abuziv în poziția de lider, îngrădind orice acțiune a preotului Trifa și informând deformat pe mitropolit despre starea lucrurilor de la Oaste, declanșând cu premeditare conflictul dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Bălan.
În cele din urmă, preotul Secaș devine redactor la publicațiile ”Lumina Satelor” și ”Oastea Domnului” la sfârșitul anului 1934 sub pretextul că preotul Trifa s-a retras din redacție pe motiv de boală. Totuși, acest pretext a fost dezmințit rapid de preotul Tirfa prin apariția numărului de probă a ziarului ”Iisus Biruitorul” pe 6 ianuarie 1935, acest moment ducând la izbucnirea conflictului dintre preotul Trifa și mitropolitul Bălan.
Preotul Secaș a obținut ceea ce a dorit și din postul de redactor al publicațiilor Mitropoliei a transmis dezvăluiri șocante tipic tabloidelor de astăzi la adresa preotului Iosif Trifa. El va fi înlocuit în octombrie 1937 din fruntea redacției de preotul Nicolae Vonica, unul din foștii colaboratori apropiați ai preotului Trifa, care se va dovedi mai altceva decât el, continuând acțiunea de denigrare a memoriei preotului Trifa și a urmașilor acestuia până la moartea sa din 1943. Totuși, preotul Secaș rămâne redactor al acestor publicații până la deființarea din 1948 a Oastei Domnului condusă de mitropolitul Bălan, însă mișcarea Oastea Domnului condusă de învățătorul Ioan Marini și apoi de poetul Traian Dorz a rămas în ilegalitate până în martie 1990.
Preotul Gheorghe Secaș a murit la Sibiu pe 27 februarie 1990 la Sibiu în vârstă de 85 de ani.
4.2.5. Ion Grigore Oprișan
Ion Grigore Oprișan a fost până în martie 1937 unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai preotului Trifa și cel mai de încredere dintre aceștia. El era de formație scriitor și publicist. Din păcate nu avem date clare în ceea ce privește viața și activitatea acestuia, dar cea mai bine documentată este rolul lui I. Gr. Oprișan în cadrul Oastei Domnului de la intrarea acestuia în cadrul acestei mișcări până în anul 1937.
Ion Grigore Oprișan a intrat în Oastea Domnului în anul 1930, alături de alți colaboratori ai preotului Iosif Trifa printr-un adaos la articolul Bătrâni de altădată din ”Lumina Satelor” numărul 3 din 1930 care este o înștiințare către redactorul acestei publicații prin care îi cerea adeziunea sa în cadrul acestei mișcări și motivele acestei adeziuni. Amănuntele acestei adeziuni a lui Ion Grigore Oprișan au fost publicate în revista ”Oastea Domnului” numărul 4 din 1930. Acestea spuneau că Ion Grigore Oprișan „este un scriitor de la revista ”Fântâna Darurilor”, pe care o scoate de la București preotul Toma Chiricuță. El vine acum ca un secerător în ogorul Domnului. Frații de la București sunt îndemnați a lua legătura cu dânsul”.
În ceea ce privește activitatea publicistică a lui Oprișan, aceasta este deosebit de bogată datorită renumelui său printre ostași a supranumelui de „ofițer al Oastei” alături de scriitorul Alexandru Lascarov-Moldovanu. Semnificativ în acest sens este cuvântarea sa cu ocazia Rusaliilor anului jubiliar 1933 care are ca temă denumirea acestei mișcări și arăta realitatea societății românești din acea epocă. Interesantă este concluzia acestei cuvântări, arătând ce este Oastea Domnului și însușirea cea mai importantă a acestei mișcări care este voluntariatul: „Oastea Domnului este o Mișcare obștească de întoarcere la ”Apele Vii”. Iar însușirea cea mai de seamă a acestei Mișcări de înviorare, în vatra Bisericii Vii, este legământul de bună-voie. Aceasta înțelegem noi prin voluntariatul Oastei – recrutarea voluntară pentru lupta împotriva omului vechi din noi, rob al păcatului și al diavolului care pândește sufletul nostru. Și apoi, pentru aducerea la matce credinței vii și a semenilor noștri”. În privința voluntariatului Oastei Domnului, Oprișan a scris un articol despre acest lucru publicat în revista ”Oastea Domnului” numărul 44 din 1932, fiind precizat mai larg în broșura scrisă de acesta intitulată Voluntariatul Oastei Domnului.
După izbucnirea conflictului dintre preotul Trifa și mitropolitul Bălan, Oprișan era inițial de partea preotului Trifa, chiar dacă replica sa a venit după cinci luni de la izbucnirea acestui conflict ceea ce a arătat că Oprișan era în expectativă. Această replică întârziată era cuprinsă în articolul Lucrul acesta de la Dumnezeu era… (Neemia 6, 16) prin care asemăna istoria Oastei Domnului cu istoria guvernatorului satrapiei Iudeea din cadrul Imperiului Persan și făcea aluzie prin folosirea acestei pericope biblice la activitatea preotului Trifa în cadrul acestei mișcări, iar pe cei care erau contestatarii activității întemeietorului Oastei Domnului au fost numiți „ereziile de «dincolo de ziduri»”. Interesantă este precizarea elogioasă făcută acestui articol al preotului Trifa, precizare publicată în ”Iisus Biruitorul” numărul 20 pe pagina 5: „ Numărul acesta aduce o mare bucurie fronturilor și fraților ostași. Ne-a trimis și fratele nostru iubit, I. Gr. Oprișan de la București, cuvântul său pentru frământarea din Oastea Domnului… E cuvântul înțelept, cald, luminat și deslușit al dragului nostru luptător. Prin o minunată tâlcuire biblică, fr. Oprișan pune la punct rosturile Mișcării Oastei Domnului și lupta pentru întărirea Bisericii și a țării noastre. (…) E o precizare minunată care va rămâne în istoria Oastei Domnului”.
Într-adevăr această precizare amintită anterior a rămas în istoria Oastei Domnului, dar Oprișan nu-și va respecta cuvântul dat, trecând cu tot cu corespondența purtată cu preotul Iosif Trifa de partea Mitropoliei după definitivarea sentinței de caterisire din primăvara anului 1937 a preotului Iosif Trifa. Tocmai în publicațiile Mitropoliei, Oprișan scria tot felul de dezvăluiri șocante tot ceea ce-i împărtășise preotul Trifa, demonstrând faptul că, înainte de trecerea în cealaltă parte Ion Grigore Oprișan fusese foarte apropiat preotului Trifa. Acest lucru este arătat prin corespondența dintre acesta și întemeietorul Oastei Domnului din 1923 până în anul 1936.
Din păcate, Ion Grigore Oprișan rămâne în memoria ostașilor drept un trădător al cauzei preotului Trifa datorită nestatorniciei sale, fiind comparat adesea de către aceștia cu preotul Gheorghe Secaș.
4.2.6. Nicolae Vonica
Nicolae Vonica a fost atât unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai preotului Trifa, dar și redactor la publicațiile Oastei Domnului până la sistarea ziarului ”Iisus Biruitorul” din 18 aprilie 1937. El a fost cunoscut ca și ceilalți redactori ai publicaților Oastei Domnului drept „calfele lui Neemia”.
În ceea ce privește datele biografice și activitatea sa publicistică, acestea sunt extrem de incerte, pentru că Dorz îl consideră un nefericit datorită folosirii unui limbaj destul de jignitor la adresa preotului Trifa după ce trecuse de partea Mitropoliei. În ceea ce privește intrarea lui Nicolae Vonica în Oastea Domnului, acesta a intrat în această mișcare pe la începutul anilor 1930, când era un adolescent. El era bolnăvicios, îmbolnăvindu-se în timpul școlii de reumatism și de inimă, fiind nevoit să-și întrerupă studiile timp de un an. În februarie 1935 a acceptat propunerea preotului Trifa de a lucra la redacție alături de învățătorul Marini și de poetul Traian Dorz. Totuși, chiar dacă scria articole la publicațiile Oastei Domnului, el nu a făcut o impresie bună lui Dorz pentru că, dacă ne luăm după mărturiile sale, imita pe preotul Trifa stând lungit la pat și-l punea să scrie după dictare articolele sale, iar în cadrul adunărilor de la Sibiu el cuvânta de jos pe scaun sub pretextul să nu obosească în picioare.
În vara anului 1935 a început să lege corespondență cu o tânără din comuna Petroșani, județul Vlașca, iar pe la sfârșitul anului 1935 a vizitat-o acasă la ea. În 1936 s-au hotărât să se căsătorească, dar părinții lui Vonica nu voiau aceasta cu niciun chip pe motivul că Vonica nu avea niciun rost format neavând terminate studiile. De aceea, a apelat disperat la ajutorul preotului Trifa care l-a înțeles și l-a ajutat să-și realizeze căsnicia fără de care nu mai putea. După aceste lucruri, li s-a făcut loc la amândoi, soția sa lucrând la administrație, iar Vonica începând să-și continue studiile înghețate la Academia Teologică „Andreiana” cu scopul de a se preoți cât mai repede. Având ca sfătuitor rău pe soția sa din care nu ieșea de loc din cuvânt, Vonica și-a rărit activitatea sa atât în cadrul mișcării Oastea Domnului cât și activitatea sa publicistică din organul de presă al Oastei Domnului, ”Iisus Biruitorul”. După sistarea definitivă a ziarului ”Iisus Biruitorul”, soții Vonica au plecat în Vlașca la părinții soției sale, rupând orice legătură cu centrul Oastei Domnului din Sibiu.
Activitatea publicistică a lui Vonica este deosebit de bogată, dar neglijată de către Dorz din cauzele amintite mai sus. Cel mai important articol al său este articolul Pentru ceasul de acum din ultimul număr al ziarului ”Iisus Biruitorul” din 18 aprilie 1937 prin care își cerea iertare din partea cititorilor că n-a mai scris la „foaia noastră scumpă” și cuprindea legământul acestuia că va rămâne lângă Iosif Trifa în Biserică.
Totuși, acest legământ nu-l va ține pentru că Vonica a cedat în fața soției sale să ceară sfințirea de preot, chiar cu prețul afurisirii lui Trifa în public. Când cu ocazia acestei cereri i s-a spus prețul pentru că fusese un puternic militant de partea lui Iosif Trifa, Vonica s-a îngrozit inițial de acest lucru, dar, fiind un caracter slab, a cedat ușor trecând la ”Lumina Satelor” cu un articol de pocăință și umilință ca unul ce îi părea nespus de rău ca a fost înșelat de ”Iisus Biruitorul” și acum se întoarce ca un fiu pierdut. Ca replică la această acțiune a lui Vonica, poetul Dorz i-a trimis o scrisoare în versuri prin care îi cerea să-și recunoască fapta de trădare.
Vonica trimite o scrisoare redacției ziarului ”Ostașul Domnului” care va fi publicată în această publicație prin care se dezvinovățea de fapta pe care o comisese, afirmând că este în continuare alături de întemeietorul Oastei Domnului. În cele din urmă, Vonica a început să-l denigreze într-un fel nemaiîntâlnit la preotul Secaș și la Oprișan, ajungând chiar și consilier arhiepiscopesc până la moartea sa, probabil în anul 1943.
Nicolae Vonica a rămas în memoria ostașilor ca un om nefericit ce și-a ridicat călcâiul contra binefăcătorului său atât material cât și spiritual. Totuși, de activitatea sa nu se pomenește nicăieri, asta deoarece murise tânăr în chinuri groaznice datorită bolilor de care suferea, lăsând în urmă o soție îndurerată și unul-doi copii orfani.
Capitolul 5
Oastea Domnului în cadrele Bisericii Ortodoxe. Între elogiu și denigrare
5.1. Contextul exploziv al anilor '30
Pentru înțelegerea cauzelor izbucnirii conflictului și desfășurarea acestuia care a aprins pasiuni și a făcut să curgă foarte multă cerneală atât în publicațiile bisericești cât și în publicațiile Oastei Domnului care, din 1935, vor fi afectate puternic de acest conflict deoarece putem vedea în cazul acestora o instabilitate în aparițiile acestora. Această instabilitate se va manifesta puternic după moartea preotului Trifa, într-o perioadă de mai bine de un an apar două publicații care fie au fost sistate, fie directorii acestora au fost supuși unor presiuni politice.
Abordarea problemei conflictului de către unii dintre colaboratorii și urmașii preotului Iosif Trifa poate avea o doză de subiectivism în explicarea și interpretarea datelor istorice pentru că erau foarte atașați ideilor preotului Trifa. Prin reabilitarea de către Sfântul Sinod al BOR se recunoaște o anumită realitate surprinsă de cei care au cercetat istoria Oastei Domnului. Traian Dorz e de părere că, printr-o neatenție fatală, un mic diferend administrativ între cei doi inițiatori principali de la Centrul Oastei Domnului și al Bisericii Ortodoxe din Sibiu a fost alimentat deliberat de către terți interesați, degenerând astfel într-un conflict ireparabil. Moise Velescu crede că la baza conflictului a stat refuzul preotului Trifa de a accepta statutele ce îi fuseseră impuse de Mitropolie în vederea oficializării Oastei: „Astfel a fost pregătit Mitropolitul Bălan cu lung timp înaintea întâlnirii de la sfârșitul anului 1934, când i s-au pus în față părintelui [Părintelui – în original] aceste condiții cu ultimatum: Primești sau nu primești? Mitropolitul fusese bine pregătit și infiltrat pentru acest moment. Părintele Iosif însă s-a pomenit dintr-o dată și pe neașteptate – și el și Oastea Domnului – în fața unei prăpastii cu două guri. Trebuia ori să se dea legat și aruncat, cu Oaste cu tot, în cea din stânga – pentru a fi sugrumați o dată pentru totdeauna de către litera oficială a formalismului oficial – ori să aleagă lupta atât de inegală, pentru supraviețuire, în numele lui Hristos, al Adevărului și al vieții lui”. Nicolae Marini abordează și el tema conflictului în lucrarea sa, Istoria documentară a Oastei Domnului – Conflictul dramatic pr. Iosif Trifa – mitropolitul Bălan, 1923-1947, crezând că „prin procesul de caterisire, mai marii bisericii urmăreau nu numai să scape de un preot incomod, cât mai ales de lucrarea lui. Mobilul acestui proces este arătat pe larg de cel osândit, în cuprinsul cărții, ca fiind o farsă judecătorească”.
Pentru a înțelege chestiunea conflictului și momentului apariției acestuia, vom arăta pe scurt contextul extern și intern care au favorizat apariția și amploarea conflictului dintre o mișcare de renaștere spirituală ce voia să lucreze în cadrul Bisericii Ortodoxe și să-i ofere ajutor în activitatea misionară a Bisericii și cler, precum mitropolitul Bălan, implicat în politică de extremă dreapta sau de altă orientare care a condus la manevrarea populației în luptele electorale aceste lucruri fiind abordate în presa Oastei Domnului.
În anii 1930 are loc ascensiunea fascismului și nazismului în Europa datorită marii crize economice din 1929-1933, făcând loc tendinței revizioniste a sistemului de la Versailles. Ca urmare a acestui revizionism și a politicii conciliatoriste dusă de Franței și de Marea Britanie pentru a evita un nou război mondial, începe să decadă și mitul securității colective și asistăm astfel la declinul Societății Națiunilor. Din aceată cauză, în lume au avut loc frământări politice și sociale interne și externe. În China au loc confruntări între naționaliști și comuniști încă din 1927, confruntările oprindu-se în 1936 ca urmare a agresiunii japoneze în Extremul Orient cele două grupări făcând un front comun în fața politicii agresive a Japoniei. În Africa de Est, Italia a început anexarea unor teritorii și în 1935 a început un război contra Abisiniei pe care a cucerit-o la 5 mai 1936, silindu-l pe regele Abisiniei, Haile Selassie, să se refugieze. În iulie 1936, în Spania izbucnește un război civil între forțele Republicane sau Legaliste – formată din liberali anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști – și forțele naționaliste condusă de generalul Franco. În timpul războiului civil din Spania din 1936-1939, atât Germania nazistă împreună cu Italia și alte țări fasciste din lume i-au sprijinit indirect pe naționaliștii generalului Franco, în timp ce URSS sprijinea forțele Republicane, transformând Spania într-un „poligon de testare a armamentului” (cu ghilimele de rigoare) ale Germaniei naziste și ale Uniunii Sovietice și pregătind terenul pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial.
În România anilor 1930 asistăm la ascensiunea pe plan politic și religios Mișcării Legionare, ai cărui țintă erau tinerii intelectuali și teologi, dar și clerul, una din personalitățile mediatice a Bisericii Ortodoxe fiind atrasă de Legiune. Semnificativ în acest sens este participarea mitropolitului Bălan împreună cu un sobor de preoți la cortegiul funerar al eroilor legionari uciși în luptele de la Majadahonda din februarie 1937, Ion Moța și Radu Marin. Legiunea Arhanghelului Mihail are un statut destul de dificil în ceea ce privește relațiile sale cu Biserica Ortodoxă și felul cum era privită de aceasta deși avea unele trăsături specifice mișcărilor de extremă dreapta precum susținerea eugenismului, taberele de muncă și asasinatele politice. Pe lângă acestea, în vara anului 1935 a apărut un fenomen destul de controversat în peisajul religios românesc și anume fenomenul de la Maglavit care a început printr-o vedenie a ciobanului tânăr pe nume Petrache Lupu cu un moș care îl trimise în sat să spună lumii să se pocăiască, altfel va veni un necaz foarte mare, ceea ce Petrache Lupu a făcut după a doua arătare a acestei vedenii.
5.2. Cauzele izbucnirii conflictului dintre Oaste și Biserică
După cum am văzut în abordarea istoriografică a lucrărilor scrise de către unii dintre colaboratori și urmașii spirituali ai preotului Trifa, putem vedea unele cauze care au condus la izbucnirea conflictului dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Nicolae Bălan, cunoscută în publicațiile ostășești sub denumirea de „conflictul de la Sibiu”. Cauzele izbucnirii conflictului sunt: diferendul administrativ dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Bălan provocat de problema statutelor oficiale ale Oastei Domnului, chestiunea tipografiei Oastei Domnului, implicarea preoților în luptele electorale ale diverselor partide politice, inclusiv în Garda de Fier – organizație politică a Legiunii Arhanghelului Mihail.
Pe lângă acestea, se adaugă invidia membrilor Consistoriului Eparhial din Sibiu în privința activității misionare a preotului Trifa, acuzele din partea partidelor politice că mișcarea întemeiată de preotul Trifa urmărește să producă o ruptură în sânul Bisericii Ortodoxe și adeziunea uniților în Oastea Domnului. În următoarele rânduri, vom arăta pe scurt principalele cauze care au condus la izbucnirea acestui conflict nedorit de preotul Trifa, dar dorit de alții, dorindu-se ca acest conflict să treacă de la unul personal la unul dogmatic. De aceea, cei care aveau tot interesul pentru izbucnirea unui conflict inegal dintre un lider de opinie și întemeietor al unei mișcări de renaștere spirituală în cadrul Bisericii – folosind metode pastoral-misionare specifice Bisericii Ortodoxe – și un ierarh – superiorul întemeietorului – sprijinitorul extremei drepte românești.
5.2.1. Chestiunea tipografiei Oastei Domnului
Una dintre principalele cauze ce au condus la izbucnirea conflictului dintre Oastea Domnului și Biserica Ortodoxă a fost chestiunea tipografiei Oastei Domnului, numită „Mireasa vântului”, o tipografie germană modernă la acea vreme achiziționată de către preotul Trifa la sfârșitul anului 1929 pentru tipărirea cărților sale și a unor publicații religioase proprii accesibilă tuturor categoriilor sociale.
În 1928, adeziunile în Oastea Domnului creșteau, iar o tipografie proprie era o necesitate deoarece preotul Trifa dorea să scoată cărți frumoase, bogate în conținut și ieftine într-un tiraj mare. Pe lângă o tipografie modernă, trebuia să existe și o librărie în care să se desfacă publicații și cărți religioase, Biblii și tot ce va fi nevoie la timp și în condițiile cele mai bune. Într-o perioadă în care informația era numai în cărți și în presă care erau principalele surse de informare, preotul Trifa dorea să atragă tiparul pentru răspândirea de cărți și publicații religioase datorită influenței pe care o are atât presa cât și cartea în societate. Semnificativ în acest sens este articolul Tiparul în slujba Domnului: o tipografie a Oastei Domnului din ”Lumina Satelor” numărul 5 din 1929 care arată puterea tiparului și dorința redactorului ziarului ”Lumina Satelor” de a achiziționa o tipografie care să fie a Oastei Domnului. Dedesubtul acestui articol vestitor al gândului cu tipografia, se publica articolul Fondul de evanghelizare al Oastei Domnului, un dar de 4000 lei – o ctitoare a Tipografiei O. D. care este împărțit în două părți. În prima parte este publicată o scrisoare a fiicei unui abonat al ziarului ”Lumina Satelor” din Basarabia care a donat 4000 lei pentru achiziționarea tipografiei, lucru subliniat și în a doua parte de către răspunsul preotului Trifa la gestul unei cititoare prin această donație.
Tot în 1929, ”Lumina Satelor” numărul 47 din 1929 publica articolul anunț Slăvit să fie Domnul! Avem și Tipografia Oastei Domnului în care este anunțat achiziționarea unei tipografii moderne din cea mai vestită fabrică din lume de la Leipzig, Germania, care a costat 1.5 milioane lei și-i ruga pe ostași să-i ofere sprijin material și moral pentru răspândirea de cărți religioase și pentru plătirea datoriilor restante. În același număr pe următoarea pagină se anunța deschiderea unei librării religioase ce aparținea Oastei Domnului în care arată foamea oamenilor după Cuvântul lui Dumnezeu și necesitatea răspândirii de literatură religioasă.
În articolul Vestea Tipografiei ”Oastea Domnului”din ”Lumina Satelor” numărul 51 din 1929 scrie despre bucuria pe care a produs-o vestea achiziționării tipografiei. Interesant în acest articol sunt primele cuvinte pe care le-a tipărit „Mireasa Vântului” și anume „Slăvit să fie Domnul! [în original cu majuscule] Acesta este cel dintâi cuvânt pe care l-am grăit.” scrise într-un chenar. La aceasta, preotul Trifa amintea de un obicei folosit de către tipografi atunci când intră în lucrare o tipografie nouă și dorea ca tipografia, când va ieși din uz, ultimele cuvinte să fie primele pe care le-a tipărit pe 2 decembrie 1929.
Însă, după achiziționarea tipografiei în plină criză economică gestul preotului Trifa era unul prea curajos, iar cei de la Consistor se așteptau la falimentul mișcării preotului Trifa. Acest lucru era de așteptat după îmbolnăvirea gravă a întemeietorului Oastei Domnului și trimiterea acestuia în sanatoriul din Geoagiu. În timp ce era sub tratament, tipografia lucra mai puțin, iar din cauza ratelor către bănci pentru plata acesteia și plății chiriei destul de piperate către Consistoriu au condus la închiderea librăriei, dar Consistoriul a închiriat localul librăriei unui negustor care și-a deschis un magazin de coloniale ”La pașa”.
La externare, preotul Trifa a redeschis librăria după ce s-a consultat cu Consistoriul pentru reducerea chiriei la 2500 lei lunar, iar din cauză că tipografia putea fi scoasă la licitație datorită ratelor restante, ostașii din București au ajutat pe preotul Trifa cu donații. Însă, Consistoriul și Mitropolia – care după izbucnirea conflictului dintre Oaste și Biserică emiteau pretenții la proprietatea tipografiei – erau în expectativă, nedorind să se facă părtași la falimentul mișcării întemeiate de preotul Trifa. Totuși, mitropolitului Bălan nu i-a plăcut tipografia de la început, crezând o nebunie să achiziționezi una modernă pe timp de criză economică de parcă redactorul ”Luminii Satelor” nu a avut la dispoziție tipografia Arhidiecezană, dar preotul Trifa, știind cât de greu se mișcă oficialitatea bisericească în activitatea de tipărire a unei cărți, dorea să aibă o tipografie proprie pentru a stabili atât prețul cărții cât și a abonamentul la o publicație religioasă și să lucreze fără piedici.
Chestiunea tipografiei a apărut la sfârșitul anului 1933 când preotul Iosif Trifa a inițiat pentru lărgirea activității Oastei Domnului mutarea centrului acestei mișcări la București, acțiune cu care mitropolitul Bălan a considerat-o ca fiind una de a fura proprietățile de la Sibiu sub pretextul că ar fi aparținut de drept Oastei Domnului. De aceea, Mitropolia a împiedicat expedierea publicațiilor din București și a sigilat tipografia Oastei Domnului sub pretextul unei datorii neplătite la Consistoriul Eparhial. La începutul anului 1934, Mitropolia, de teama mutării centrului mișcării la București, de punerea acesteia sub ocrotirea Patriarhieiși pentru a pune sub control strict activitatea preotului Trifa în cadrul Oastei Domnului, emite o declarație pe care preotul Trifa trebuia să o iscălească, însă nu a făcut-o ci a trimis o scrisoare mitropolitului Bălan scriind că declarația a fost ceva penibil pentru el.
Chestiunea tipografiei Oastei Domnului este una dintre cauzele principale la izbucnirea conflictului pentru că aceasta în timpul marii crize economice din 1930-1933 în România Mitropolia și Consistoriul Eparhial erau în expectativă, dar o dată ce relația dintre preotul Trifa și mitropolitul Bălan era sub tensiune au apărut și pretențiile asupra tipografiei din partea Consistoriului.
5.2.2. Chestiunea statutelor oficiale ale Oastei Domnului
O altă cauză a izbucnirii conflictului a fost chestiunea statutelor oficiale pe care trebuia să le aibă mișcarea religioasă nou apărută în Biserică, conform opiniei lui Moise Velescu menționată anterior. De teama producerii unei schisme asemănătoare cu cea a lui Tudor Popescu, cei din anturajul mitropolitului Nicolae Bălan au încercat să-l informeze pe mitropolit de planurile de schismă a preotului Trifa cu Oastea Domnului și doreau ca mitropolitul Bălan să fie cu doi pași înaintea preotului Trifa, zădărnicindu-i astfel planurile înainte de a apuca să-l pună în aplicare.
Încă de la începuturi, se simțea nevoia unei îndrumări prin statute, însă din cauza faptului că avem de-a face cu o mișcare vie, adoptarea unor statute era o misiune dificilă. Acest lucru se datora greutății urmăririi activității sale pe viitor, iar întocmirea unor statute trainice și potrivite pentru o mișcare de renaștere spirituală ținând cont de specificul acesteia trebuia făcută de către cei care o cunoșteau cel mai bine și o îndrăgeau cel mai mult. Pentru a preveni amestecul unor învățături străine și pentru acoperirea nevoii unei organizări interne și pentru cei care aveau nevoie de statute ca să le poată avea, preotul Iosif Trifa a propus un proiect de statute duhovnicești după care să se ghideze activitatea viitoare a Oastei Domnului. Aceste statute sunt cuprinse atât în ”Lumina Satelor” numerele 45, 46, 47 și 48 din 1926 cât și în lucrarea întemeietorului Oastei Domnului, Ce este Oastea Domnului?, apărută până astăzi în șapte ediții. În articolul Un mic regulament pentru cei ce au intrat și cei care vor să intre în Oastea Domnului… din ”Lumina Satelor” numărul 45 din 1926 preotul Trifa face o precizare că „Oastea Domnului nu este o înșirare de reguli și regulamente lungi despre tot ce trebuie să facă cei care au intrat și cei care vor să intre în Oaste”, punând accent pe adâncirea vieții duhovnicești și pe trăirea preceptelor morale din Sfânta Scriptură. Pe lângă acestea, el a precizat trei cerințe: nașterea din nou, ascultare și supunere necondiționată numai a poruncilor lui Dumnezeu și apucarea de meșteșugul de a se face un bun ostaș al lui Hristos .
În numărul următor din ”Lumina Satelor” într-un articol sub același titlu, fiind o continuare a celor scrise în numărul precedent, sunt scrise opreliștile pe care le pune unui membru din această mișcare, referindu-se în special la alcool. În ceea ce privește alcoolul, preotul Trifa era categoric, scriind că un ostaș al Domnului se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice. În continuarea aceluiași articol din numerele trecute, în ”Lumina Satelor” numărul 47 din 1926 sunt prezentate alte opreliști pe care le pune Oastea Domnului. Aceste opreliști sunt mersul la jocuri, baluri și petreceri pline de alcool, înjurătura și fumatul din motive morale lesne de înțeles în opinia preotului Trifa, dar comune în diferite societăți creștin-ortodoxe care se ocupă cu acțiuni de caritate folosind invitații la baluri de caritate. Pe lângă aceste reguli, preotul Iosif scria în ”Lumina Satelor” numărul 49 din 1926 un articol intitulat Armele unui ostaș din Oastea Domnului și oricărui creștin luptător care se referă la armele din Efeseni capitolul 6 și medita la acestea, făcând referire la lupta pe care o poartă fiecare creștin contra ispitelor.
Ceea ce am arătat pe scurt mai sus sunt statutele duhovnicești care au fost adoptate de preotul Iosif Trifa. Aceste statute se potrivesc unei mișcări de renaștere spirituale, adunându-se în cartea scrisă de preotul Trifa despre organizarea și activitățile Oastei Domnului intitulată Ce este Oastea Domnului?, carte care cuprinde aceste reguli arătate mai sus. La sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930, oficialitatea bisericească sibiană s-a hotărât definitiv să ia din mâna preotului Trifa conducerea Oastei Domnului și să pună stăpânire pe toată averea sa cu ajutorul unor Statute Oficiale.
Prin aceste statute, se dorea ca proprietățile Oastei Domnului să devină ale Bisericii din punct de vedere legal. Preotul Trifa se opunea unei centralizări excesive, dorind autonomie din punct de vedere administrativ, fiind presat de graba adoptării unor statute oficiale. Totuși, preotul Trifa cunoștea foarte bine specificul acestei mișcări pe care o întemeiase și văzuse în proiectele de statute oficiale un pericol pentru această mișcare, după cum vedem în articolul Moara și piticul – cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei Domnului din ”Oastea Domnului” numărul 1 din 1933 apărut cu ocazia împlinirii celor zece ani de la întemeierea Oastei Domnului.
Chestiunea statutelor a fost o altă cauză care a condus la izbucnirea conflictului pentru că din cauza faptului că proiectele de statute oficiale ale Oastei Domnului cădeau unul câte unul, antrenând cele două părți într-un conflict personal. Chestiunea statutelor oficiale se va rezolva în detrimentul preotului Trifa și a urmașilor săi prin adoptarea de către Sfântul Sinod a Statutelor Oficiale, statute care vor eșua lamentabil conducând la distrugerea specificului unei mișcări ce va deveni o simplă asociație religioasă care a putut fi desființată printr-o lege a cultelor în 1948.
5.2.3. Oastea Domnului și implicarea în politică
O cauză a izbucnirii conflictului dintre Oastea Domnului și Biserică este și chestiunea implicării în politică a acestei mișcări mai mult spre extrema dreaptă. Preotul Trifa, știind de situația Bisericii Ortodoxe față de stat și de rolul preotului în societate, a afirmat la Congresul Biblic de la Sibiu din 1921 la întrebarea arhimandritului Iuliu Scriban: „trebuie să facem politica, căci nici un factor social nu dă garanția unei îndreptări sănătoase ca preoțimea, dar nu politică exclusivistă, ci formând acel front creștin național democrat în înțelesul ideilor desfășurate de păr. Scriban”. Sintagma de creștin național democrat nu constituie pentru preotul Trifa o ideologie politică de care s-ar fi simțit atras, ci, mai degrabă, constituie afirmarea unor valori de morală politică în care credea.
De la apariția acestei mișcări, preotul Trifa se opune ca Oastea Domnului să devină manevră electorală pentru partidele politice implicate în lupta electorală, fapt dovedit de absența propagandei politice în publicațiile redactate de preotul Trifa. Mărturie în acest sens este articolul Mai încet cu laudele, domnule ministru al Cultelor din ”Lumina Satelor” numărul 13 din 1926 în care preotul Trifa infirmă afirmația ministrului Culturii din cabinetul Ion I. C. Brătianu, Alexandru Lăpădatu, că ar fi ajutat presa românească din Transilvania pentru că presa românească din Transilvania nu a fost ajutată deloc, cu excepția ziarelor liberale. Astfel, din această cauză, politicienii se vor simți lezați de acest lucru și se vor erija peste noapte în apărători vajnici ai Ortodoxiei care, în opinia acestora, este amenințată de rătăcirile redactorului gazetei ”Lumina Satelor”. Mărturie la acest lucru este articolul Atacurile iezuiților contra Oastei Domnului din ”Lumina Satelor” numărul 20 din 1929 în care ministrul de Interne din cabinetul Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, a trimis un ordin confidențial prefecților prin care le cerea rapoarte despre Oastea Domnului, fiind numită în aceste ordine sectă. După publicarea a două rapoarte de subalterni, a urmat replica preotului Trifa față de acest lucru, dându-și seama că miniștrii național-țărăniști aveau interese politice în discreditarea unei mișcări ce luase amploare națională.
Datorită neimplicării publicațiilor în propagandă politică, preotul Trifa s-a pronunțat obiectiv asupra pericolelor celor două ideologii care vor sta la baza regimurilor totalitare din secolul XX: fascismul și comunismul. Chiar dacă în Germania nazistă a apărut în bisericile protestante o mișcare sprijinită de naziști numită Creștinii germani ce sprijineau ideologia nazistă privind superioritatea rasei germane și reprezenta un interes deosebit în opinia publică românească la începutul anilor 1930, spre sfârșitul anilor 1930 luările de poziție și relatările cu privire la situația religioasă din Germania devin mai rare până la dispariția totală din peisajul jurnalistic românesc. Însă preotul Trifa sesiza acolo apariția Antihristului datorită încercării schimbării simbolisticii creștinismului care erau considerate simboluri ale umilinței cu cele ale gloriei, dorindu-se astfel ca noul creștinism, în viziunea lui Rosenberg, să fie „o religie a orgoliului și a voinței”. Interesantă este concluzia la acest articol a preotului Trifa ce va arăta eșecul acestei „religii noi” (cu ghilimele de rigoare) de mai târziu: „Spre prăpăd merge omenirea cu astfel de religii noi. Sunt și ele semnul vădit că Antihristul a ieșit în lume (1 In. 2, 18). În ceea ce privește comunismul, peotul Trifa crede că comunismul a venit datorită slăbirii creștinismului, iar metoda de combatere este propaganda evanghelică.
Naționalismul agresiv promovat de Mișcarea Legionară îi repugnă preotului Trifa și va lua atitudine contra acesteia ori de câte ori va avea ocazia. Prin uciderea prefectului poliției din Iași, Constantin Manciu, de către studentul la Facultatea de Drept și viitorul lider al Legiunii Arhanghelului Mihail, Corneliu Zelea Codreanu, mișcarea studențească dădea dovadă că nu era pătrunsă de idealurile neamului românesc conform opiniei preotului Trifa. De aceea, activitatea publicistică a preotului Trifa nu a avut darul de a corespunde idealurilor mitropolitului Nicolae Bălan pe plan naționalist politic. Datorită faptului că preotul Trifa nu a răspuns așteptărilor, ba mai mult decât atât, a luat poziție contra exceselor extremei drepte românești, este supus unor presiuni din ce în ce mai mari pentru subscrierea la planurile mitropolitului Bălan.
Din această cauză, mitropolitul reorganizează redacția gazetei ”Lumina Satelor” prin introducerea în colectivul de redacție pe preotul Gheorghe Maior începând cu primul număr din 1930 al ”Luminii Satelor”. Preotul Maior va rezista unsprezece numere în colegiul de redacție, iar din numărul următor până la numărul 41 preotul Trifa figura la colegiul de redacție singur. Datorită eșecului primei reorganizări, se încearcă o a doua reorganizare a redacției prin venirea protopopului Ioan Moța de la Orăștie care era redactor la ”Libertatea” cu suplimentul ”Foaia Interesantă”. Această organizare consta în fuzionarea ”Luminii Satelor” cu ”Libertatea”, conform anunțului din ”Lumina Satelor” numărul 40 din 1930 intitulat ”Lumina Satelor” unită cu ”Libertatea”, fuziune ce va avea loc începând cu numărul 41. Scopul acestei reorganizări era atragerea Oastei Domnului în susținerea politicii extremei drepte românești și prin promovarea luptei confesionale cauzată de Concordatul de la Vatican din 1929.
Preotul Trifa anticipase această mișcare a mitropolitului N. Bălan prin scoaterea suplimentului la ”Lumina Satelor”, ”Oastea Domnului”, și a afirmat că o dorință veche se împlinise prin această fuziune: „dorința de a scăpa cu totul numai în lucrul Domnului. Bunul Dumnezeu mi-a ascultat și dorința aceasta. Având pe fratele de la Orăștie la ”Lumina Satelor”, eu voi putea trăi numai pentru lucrul lui Dumnezeu. Mă voi ocupa special numai cu foaia și cu mișcarea Oastei Domnului (…). Poate că am ajuns iarăși la o răspântie unde Dumnezeu vrea ceva. De șapte luni Domnul și Mântuitorul meu m-a chemat iarăși în școala cea mare și tainică a suferințelor. Poate că Dumnezeu vrea ceva și eu mă rog stăruitor zi de zi să se împlinească voia Lui…”.
Noua conducere se pune pe treabă, speculând de îmbolnăvirea și internarea la sanatoriul din Geoagiu a preotului Trifa și publicând în ”Lumina Satelor” articole cu conținut specific legionar, dogmatic și confesionalist. Prin urmare, tineretul era îndemnat la acțiuni antisemite și împotriva politicienilor, iar lupta contra catolicismului sau sectarismului ajunsese respingătoare de-a dreptul. Față de aceste lucruri, neavând hrana cu care se obișnuiseră, abonații renunță la abonamente și determină în anul 1931 falimentul financiar al publicațiilor, ducând la renunțarea și plecarea protopopului Moța la Orăștie în aprilie.
5.3. Desfășurarea conflictului
După ce am prezentat anterior principalele cauze ale conflictului dintre Oastea Domnului și Biserica Ortodoxă, în următoarele rânduri vom prezenta desfășurarea acestui conflict din cauza căruia a curs multă cerneală atât în publicațiile Oastei Domnului, cât și în cele bisericești. Acest conflict a avut două etape. În prima etapă a fost unul personal dintre întemeietorul Oastei Domnului și mitropolitul Ardealului. Fiind întreținut artificial, acest conflict personal a evoluat, devenind unul bisericesc și dorind să aibă caracter dogmatic și canonic. În realitate, acest conflict a avut caracter administrativ, iar sub pretextul încălcării canoanelor de către întemeietorul Oastei Domnului să se ajungă la posesia bunurilor deținute de acesta și de mișcarea pe care a întemeiat-o.
În cele ce urmează, vom prezenta evoluția conflictului de la apariția acestuia în opinia publică prin sistarea ziarului ”Iisus Biruitorul” de la începutul anului 1935 până la ultima acțiune de aplanare a acestuia de către preotul Trifa și anume Moțiunea din 12 septembrie 1937, considerat de către ostași testamentul preotului Iosif Trifa.
5.3.1. Premisele conflictului
După cum am prezentat mai dinainte despre reorganizarea eșuată redacției ”Luminii Satelor” prin plecarea protopopului Moța din aprilie 1931, acest eșec nu va rămânea fără urmări pentru că scopul reorganizării, acela de a-l influența pe preotul Trifa prin acceptarea politicii extremei drepte românești, nu a fost atins. Neputând fi influențat, preotul Trifa trebuia să fie înlăturat atât din pozițiile cheie din Biserică și din conducerea Oastei Domnului. Drept consecință, preotul Trifa este demis din postul de preot misionar cu decizia 218/1931.
O altă consecință ce a urmat eșecului reorganizării redacției a fost luarea de poziție tranșantă împotriva preotului Iosif Trifa și a mișcării Oastea Domnului de către episcopului Aradului, Grigorie Comșa, la începutul anului 1931. Opiniile episcopului Comșa au fost expuse într-o serie de articole grupte sub titlul Acțiunea catolică și cu Ortodoxia activă, apărute în revista ”Biserica și Școala” a eparhiei Aradului și vizau anumite derapaje spre protestantism a Oastei Domnului, conform viziunii sale. La aceste acuze, preotul Trifa avea să răspundă prin articolul O critică jignitoare publicat pe prima pagină a revistei ”Oastea Domnului” numărul 21 din 1931. Disputa de idei pe marginea acestor lucruri va fi continuată de două personalități remarcabile ale teologiei ortodoxe românești din perioada interbelică: arhimandritul Iuliu Scriban și rectorul Academiei Teologice Arad, Teodor Botiș. Arhimandritul Scriban, după cum era de așteptat, a venit în apărarea preotului Trifa prin articolul Așa-zisul protestantism al Oastei Domnului. Replica în fața acestei apărări a venit din partea lui Teodor Botiș în articolul Așa-zisele „gânduri de ocară” asupra Oastei Domnului publicat în ”Revista Teologică” numărul 1 din 1932, pagina 21. Această dispută va anticipa conflictul ce va izbucni la Sibiu peste câțiva ani, obiectul acestei dispute fiind cartea scrisă de preotul Trifa, Intrați în Oastea Domnului, ediția a treia apărută în 1928.
Chiar dacă această carte fusese recenzată deosebit de elogios în aceeași publicație eparhială aflată sub patronajul episcopului Aradului, această carte nu a putut genera acuzele episcopului Comșa. Aceste acuze, sub pretextul criticării cărții preotului Trifa Intrați în Oastea Domnului, au venit mai degrabă din datoria morală a ierarhului de a fi alături de mitropolitul Bălan în atitudinea ostilă a acestuia față de preotul Trifa cu ocazia retragerii protopopului Moța de la Sibiu, conform afirmației preotului Gogan în lucrarea de disertație a domniei sale.
Evenimentul care amplifică conflictul dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Nicolae Bălan a fost mutarea la București la sfârșitul anului 1933, acolo apărând ”Oastea Domnului” numărul 52 bis din 1933. Preotul Trifa prin această mutare în capitala României intenționa să treacă sub jurisdicția Patriarhiei. Mutarea a fost favorizată atât datorită stării de animozitate dintre mitropolitul Bălan și patriarhul Miron Cristea care îi recunoștea meritele preotului Trifa cât și de aprecierea metodei pastorale a preotului Trifa în capitală, unde numeroși intelectuali îi erau deosebit de favorabili ca acesta să-și desfășoare activitatea în București. Totuși, mitropolitul reacționează prompt, însărcinând pe preotul Gheorghe Secaș cu preluarea întregii administrații ale publicațiilor de teama mutării centrului acestei mișcări și punerea acesteia sub jurisdicția Patriarhiei. Pentru a evita acest lucru, mitropolitul Bălan i-a trimis preotului Trifa o declarație în care emblema Oastei Domnului să fie folosită numai de Mitropolia Ardealului, apare pretenția Mitropoliei în privința dreptului de proprietate a tipografiei „Mireasa Vântului” și punerea sub control a activității preotului Trifa.
La această declarație, preotul Trifa răspunde cu scrisoare către mitropolitul Bălan în care nu era de acord cu declarația trimisă de către mitropolit datorită controlului excesiv din partea autorităților bisericești. Pentru lămurirea situației, preotul Trifa împreună cu preotul Vasile Ouatu și Ion Grigore Oprișan au mers la mitropolitul Bălan la audiența din 28 decembrie 1934. Însă aici mitropolitul Bălan precizase clar că Oastea Domnului este inițiatia sa, iar preotului Trifa nu-i aparține nimic. Prin urmare, conflictul evoluase de la unul personal la o nouă etapă, transformându-se artificial într-unul bisericesc.
Astfel, spre această etapă s-a ajuns prin sistarea de la începutul anului 1935 a ziarului ”Iisus Biruitorul” cu ajutorul forței publice imediat după expedierea numărului de probă a acestei publicații.
5.3.2. Izbucnirea conflictului. Caterisirea preotului Iosif Trifa
Conflictul dintre Oastea Domnului și Biserica Orotdoxă a pornit cu mai multe scopuri: înlăturarea preotului Iosif Trifa de la conducerea Oastei, centralizarea Oastei Domnului, limitarea activităților sale la eparhia Sibiului și confiscarea tipografiei din proprietatea preotului Trifa. Pentru atingerea acestora, se cunosc trei etape: denigrarea prin tot felul de dezvăluiri șocante a personalității preotului Trifa, caterisirea acestuia și confiscarea tipografiei. Asupra acestora vom insista în rândurile ce urmează.
Conflictul a izbucnit la începutul anului 1935 când ”Lumina Satelor” și Oastea Domnului” au fost luate de sub conducerea preotului Trifa și au ajuns sub tutela Mitropoliei, redactor la aceste publicații fiind numit Gheorghe Secaș. Singura soluție pe care preotul Trifa o avea pentru menținerea legăturii cu cititorii a fost scoaterea unei alte publicații ce voia să ia locul celorlalte două pierdute, aceasta fiind ziarul ”Isus Biruitorul”. Deși în numărul de probă a ziarului ”Isus Biruitorul” nu a spus nimic despre luarea celor două publicații sperând că totul se va aranja și să nu-i întristeze pe zecile de mii de cititori cu supărările lui, reacția Mitropoliei a fost iarăși neașteptată și uluitoare deoarece abia această publicație a început să fie trimisă la cititori când poliția a sosit cu un ordin să confiște publicația și să sigileze tipografia. Acest abuz a venit din partea autorităților române care fuseseră informate de mitropolit că la Sibiu un preot amenință Biserica Ortodoxă cu o ruptură, iar statul cu o revoltă.
Datorită acestui abuz, preotul Trifa a fost nevoit să-și caute dreptatea și pentru că nu putea să se apere împotriva acuzațiilor ce erau publicate în publicațiile ”Lumina Satelor” și ”Oastea Domnului”, cea mai importantă fiind desenul cu un lup îmbrăcat în piele de oaie și cu cărți de joc în gură ce voia să-l înfățișeze pe preotul Trifa și cărțile lui. Prin urmare, preotul Trifa a plecat la București și a colaborat cu preotul Ouatu, redactorul gazetei ”Ostașul Domnului”. Aici preotul Trifa a scris articolul Istoria unei Jertfe publicat în ”Ostașul Domnului” numărul 3-4 din 1-15 februarie 1935 care cuprindea istoria Oastei Domnului de la întemeiere până la până în momentul scrierii acestui articol. Tot aici, preotul Trifa se apără contra acuzelor de afacerism și de neascultare față de ierarh. Cel mai interesant lucru din acest articol este începutul articolului care făcea aluzie la sistarea ziarului ”Isus Biruitorul”: „Așa s-a pomenit de când e lumea. Când cineva te acuză, ai dreptul să te aperi. Numai aici, la Sibiu, s-a stricat această veche orânduială. Cu ajutorul forței publice, Mitropolia din Sibiu mi-a oprit foaia ”Isus Biruitorul”. M-a oprit cu puterea să mai grăiesc. Iar în vremea asta, toată ”Lumina Satelor” s-a năpustit asupra mea cu fel de fel de acuze și învinuiri. Adică cu o mână îl acuzi pe cineva, iar cu cealaltă îi astupi gura să nu poată grăi și să nu se poată apăra! Sunt ținut cu călușul în gură. Ce lucru rușinos! Mai ales că așa ceva se petrece în biserică. Silit de această ilegalitate, a trebuit să-mi caut un refugiu la București, să mă apăr de aici”. Acest număr mai conținea pe pagina 11 apărea fotografia Patriarhului Cristea ca o expresie a supunerii față de autoritatea Bisericii și ca o dorință de a înfățișa că Oastea Domnului aparținea întregii Biserici, iar sub fotografie sunt scrise câteva cuvinte de mulțumire către patriarhul BOR pentru „dragostea părintească ce ne-o arată și-l asigurăm de toată ascultarea noastră de smeriți și devotați fii duhovnicești ai Sfintei noastre Biserici”.
Tot în numărul 3-4 din revista ”Ostașul Domnului” din 1-15 februarie 1935 apar articole, poezii și scrisori sosite în țară ca răspuns la cele întâmplate, văzându-se din acestea atât uimirea cât și indignarea și hotărârea mulțimilor când au aflat cele petrecute la Sibiu. Aceste luări de poziție în favoarea preotului Trifa sunt precizate în articolele preoților Vladimir Popovici, Vasile Ouatu și a studentului la Facultatea de Teologie din Cernăuți – Viorel Bujoreanu -, în poeziile Înainte, cu Iisus Biruitorul de Traian Dorz și Suntem la datorie de Gheorghe V. Lazăr, dar și scrisorile susținătorilor preotului Trifa precum cea a lui Agapie Tocileanu din Munteni Buzău, județul Ialomița, a lui P. Nicolau din Galați, a notarului Ioan Diniș și alții. Cele mai importante luări de poziție în privința conflictului de la Sibiu au fost scrisorile colective ale ostașilor din Iași și din Galați.
La 24 februarie 1935, prin intervenția deputatului Nicolae Lupu la ministerul de Interne și la Guvern, ziarul ”Iisus Biruitorul” a reapărut, în numărul 2-3 apărând pe prima pagină articolul El veșnic e Biruitor. Următoarele aproximativ 12 pagini cuprindeau glasurile ostașilor care îl sprijineau pe preotul Trifa în situația creată de conflictul izbucnit la Sibiu ca pe un părinte duhovnicesc ce i-a născut și crescut la o viață duhovnicească, scăpând de patimile și păcatele pe care le avuseseră înainte. În ultima pagină era un articolaș de mulțumire adusă deputatului Nicolae Lupu a cărui intervenție a ridicat opreliștea pusă ziarului „Iisus Biruitorul”: „În clipele cele mai grele, Dumnezeu ne-a trimis și nouă un ajutor și prin persoana domnului deputat, fost ministru, Dr. av. Nicolae Lupu, din Sibiu, cunoscut în toată țara ca un apărător dârz al cauzelor mari și drepte, ca un luptător pentru dreptatea celor năpăstuiți. Prin intervenția d-sale la Ministerul de Interne, s-a ridicat opreliștea pusă pe foaia ”Isus Biruitorul”. Noi îl vestim cu drag în lumea ostașilor pe acest om al lui Dumnezeu, iubitor și apărător de dreptate. Și îi vom păstra pentru totdeauna dragoste și recunoștința noastră. Să fiți sigur, domnule deputat, că oriunde veți ieși în popor, aderenții mișcării ”Oastea Domnului” Vă vor înconjura cu drag ca pe un apărător al Dreptății. (…) Vă mulțumesc în special pentru apărarea ce ați luat-o unui om care și-a pierdut sănătatea într-o luptă de întărire a Bisericii și a Neamului, și pe urmă s-a pomenit alungat și batjocorit”.
Tot în acest număr, preotul Trifa anunța cu bucurie în articolul Vin „școlile” noastre” în care preciza lecțiile biblice care vor fi publicate în ”Iisus Biruitorul” precum: Călătoria spre Canaan, Focul cel ceresc, Școala Bibliei și O școală nouă: Viața lui David. Pe aceeași pagină cu anunțul era publica articolul La cabinetul de instrucție la care preotul Trifa a fost martor la o scenă din Tribunalul din Sibiu. El era chemat la Tribunal unde era citat în legătură cu Oastea și Tipografia „Mireasa Vântului”, dar a trebuit să aștepte să fie chemat în sala de judecată. În acel timp, un jude lua informații da la un țăran în legătură cu o bătaie la cârciumă, iar preotul Trifa se simțea nedreptățit pentru că luptase prin scrierile și activitatea sa contra alcoolismului timp de 12 ani. În josul paginii cu anunțul amintit mai sus era un desen ce reprezenta chipul unui alcoolic bătăuș în mână cu un ciomag și rostea trei dintre cele mai sfinte nume pe care le foloseau suduitorii cei mai înrăiți, iar deasupra acestui desen era titlul articolul Cu ăsta n-are nimeni nimic. În acest articol este ilustrată situația celor care duc o viață creștinească autentică care erau luați la răspundere și opriți de autorități, făcând aluzie și la sistarea ziarului ”Iisus Biruitorul” de la începutul anului 1935.
Preotul Trifa credea că situația conflictuală avea alt cauze decât cele invocate de Mitropolie. Referitor la cauzele acestui conflict face aluzie prin trei lecții biblice precum: O lecție biblică: cu Daniil în groapa leilor – Ceva din istoria lui Daniil din Biblie , Cu David în lupta contra filistenilor (păcatelor) – O tâlcuire biblică în legătură cu frământările de acum ale Oastei și Cu proorocul Ilie sub ienupăr și cu toți care au suferit în lupta pentru adevăr și mântuire . În 1935 are loc aniversarea celor 25 de ani de preoție, conform articolului jubiliar de pe prima pagină a ziarului ”Iisus Biruitorul” numărul 7-8-9 din 1935, răspunzând la acuzele care i se aduceau și promitea că va arăta cu fapte și documente „toate zbuciumările și jertfele mele pentru a-mi face ”slujba deplin” și pentru a face din Biserica noastră ceea ce se cheamă o Biserică vie, lucrătoare și luptătoare”.
În timp ce conflictul dintre Oaste și Biserică era în plină desfășurare, îndrăzneala de a ridica glasul cu îndemnuri de pace și de a atrage atenția mitropolitului Bălan asupra greșelii și nedreptății care se făcea la Sibiu a venit din partea ostașilor simpli fiindcă ei nu aveau motive de frică în a înfățișa adevărul în fața ierarhului înfuriat, nu aveau posturi de care să se teamă că le-ar pierde prin apărarea adevărului și dreptății și pentru că nu aveau ambiții pe care să dorească să le ajungă prin lingușirea nedreptății și prin acoperirea mișeliei, această îndrăzneală fiind publicată în organul oficial de presă al mișcării de renaștere spirituală Oastea Domnului, ”Iisus Biruitorul”, săptămâni la rând. Însă intelectualii ostași nu răspundeau în apărarea părintelui lor duhovnicesc, întemeietorul Oastei Domnului. După patru luni a apărut scrisoarea doctorului Constantin Samson din Pașcani, publicată în ”Iisus Biruitorul” numărul 16 din 1935. După trei săptămâni a apărut scrisoarea avocatului Traian Coodeanu din Tecuci în care mărturisea că este „unul dintre cei mai nevrednici ostași”. După cinci luni de la izbucnirea conflictului de la Sibiu, a apărut și opinia lui Ion Grigore Oprișan, intelectual de vază din cadrul Oastei Domnului. În articolul său făcea aluzie la istoria lui Neemia prin interpretarea diverselor pasaje biblice, făcând referire la istoria Oastei Domnului într-o anumită măsură, dar condamna oficialitatea bisericească de la Sibiu, catalogând-o drept „ereziile de <<dincolo de ziduri>>”.
Pe lângă miile de răspunsuri în conta învinuirilor aduse preotului Trifa apare anunțul că din toate părțile curg năvală intrările în Oastea Domnului, fiind prezente în organul oficial de presă al acestei mișcări. Totuși aceste intrări la care redacția nu a putut face față a înșelat așteptările mitropolitului Bălan și a celor din anturajul său că niciun ostaș nu-l va urma pe preotul Trifa în rătăcirea pe care acesta o apucase.
Conflictul a luat amploare prin prima judecată a preotului Iosif Trifa la 9 mai 1935, iar președintele completului de judecată din Consistoriul spiritual eparhial Sibiu era preotul Pavel Borzea. Deși preotul Trifa a înaintat scrisoara de apărare către Consistoriul spiritual eparhial, sentința a fost cea de caterisire, sentință nedreaptă din punctul de vedere al preotului Trifa. Această sentință este justificabilă de către instanța de judecată bisericească prin faptul că preotul Trifa voia să pornească un curent religios singur fără control și supraveghere și că a dat dovadă de neascultare față de ierarhul său.. După aflarea sentinței, Trifa a cerut să fie trecute în procesul verbal al ședinței de judecată unele observații cu privire la acuzele care i se aduceau, aceste observații fiind trecute cu vederea de către instanța de judecată bisericească. Astfel, replica venea în urma sentinței nedrepte prin publicarea în ”Iisus Biruitorul”a unei completări la „Istoria unei jertfe”, făcând referire la actualitatea conflictului de la Sibiu din februarie până îm momentul judecății sale din 9 mai 1935. Această completare conține punctul de vedere al fostului preot Iosif Trifa în ceea ce privește evenimentele la care participase – unul dintre acestea este și prima judecată cu sentința caterisirii – și făcea apel la ostași să fie liniștiți și să trăiască în dragoste și ascultare cu preoții și ierarhii lor, „așteptând în liniște ca forurile noastre superioare bisericești să-și pună cuvântul de dragoste și dreptate și în chestia mea”.
O consecință a acestui conflict era ținerea a două congrese pe țară ale Oastei Domnului în Sibiu: primul Congres al Oastei Domnului a avut loc în sediul redacției ziarului ”Iisus Biruitorul” din strada Turnului sâmbătă seara la care au participat ostași din toată țara cu un program duhovnicesc bogat. Duminică, după Sfânta Liturghie, a avut loc cea de-a doua parte a programului Cogresului, fiind la fel de bogat duhovnicește ca în ziua precedentă. La cel de-al doilea Congres al Oastei, convocată de ”Lumina Satelor”, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, fiind de fapt un congres regional ce ținea de eparhia Sibiului la care majoritari erau studenți teologi la Sibiu, iar participanți străini erau 50-60 persoane. Preotul Trifa a tras patru concluzii cu privire la așa-zisul „Al IV-lea Congres al Oastei”. În primul rând, fronturile au răspuns solemn prin absența lor că nu sunt de acord cu scoaterea fostului preot Iosif Trifa din Oaste. În al doilea rând, așa-zisul „Al IV-lea Congres al Oastei” a avut un caracter pur regional prin îngroșarea adunării cu poporul din jurul Sibiului. Cele mai interesante concluzii sunt ultimele două în care se vede atașamentul puternic a ostașilor de părintele spiritual al lor și dispariția Oastei în cazul în care lipsește voluntariatul de preoți și laici.
Pe lângă vechile acuze, una dintre cele mai grave acuze contra preotului Trifa era că el a ieșit din Biserică și că umbla să scoată din Biserică și miile de suflete din Oastea Domnului. Ca replică la această acuză, ”Iisus Biruitorul” publică în numărul 25 din 1935 un articol care cuprinde precizările Bisericii în lume și a Oastei Domnului în Biserica Ortodoxă, demonstrând faptul că preotului Iosif Trifa nu-i trecuse nici prin minte să se despartă de Biserica Ortodoxă împreună cu cei pe care i-a crescut duhovnicește și să creeze un nou cult creștin, separat de Biserica Ortodoxă cum fusese cazul protestantismului în Biserica Catolică din secolul al XVI-lea.
În timp ce aștepta ziua judecății la Sfântul Sinod, ”Lumina Satelor” a reînceput seria dezvăluirilor șocante la adresa preotului Trifa, forțându-l să răspundă în articolul E vremea sfântului post din ”Iisus Biruitorul” numărul 50 din 1935 care face aluzie la două cazuri izolate a unor ostași care au trecut la cultele neoprotestante, la marea defecție a ”Luminii Satelor” și la „Cele 85 de trepte” pe care redactorul ziarului ”Iisus Biruitorul” trebuia să le urce de la sanatoriul Waxmann până la căsuța din strada Turnului unde locuia. În articolul În fața judecății de la București din ”Iisus Biruitorul numărul 13 din 1936 preotul Trifa scria că, deși sentința caterisirii era menținută, el se aștepta la o asemenea răsplată ca urmare a jubileului de 25 de ani de preoție în care luptase și sângerase pentru binele Bisericii și a neamului românesc, dar mai ales că vestise prea mult pe Iisus cel Răstignit. Pe pagina următoare se publica un anunț cu privire la plecarea preotului Trifa la București pentru trimiterea unei noi cereri către Sfântul Sinod în vederea rezolvării favorabile a chestiunii sale.
În ”Iisus Biruitorul” numărul 15 din 1936 era publicat articolul Câteva lămuriri în chestiunea judecății de la București în care se face desfășurarea evenimentelor din București cu privire la judecata înaltului for bisericesc a chestiunii redactorului prezentului ziar, se explică în ce constă caterisirea și arată că preotul Trifa nu a fost judecat pentru schismă, ci pentru proprietatea tipografiei „Mireasa Vântului” și a conducerii acestei mișcări, demonstrându-și nevinovăția.
În timp ce își aștepta sentința din partea Sfântului Sinod, spre sfârșitul anului 1936 chestiunea statutelor oficiale ale Oastei Domnului a fost rezolvată în favoarea Mitropoliei prin aprobarea acestora de către Sfântul Sinod în ședința sa din 26 noiembrie 1936, iar de la această dată devin obligatorii pentru toți ostașii conform articolului 51 din aceste statute.
Textul Statutelor Oficiale ale Oastei Domnului au fost publicate în ”Iisus Biruitorul” numărul 5 din 1937 la pagina 5. Statutele sunt alcătuite din 51 articole în cinci capitole ce cuprind organizarea Oastei Domnului, cine și cum puteau deveni membri ai acestei societăți religioase, scopul și mijloacele folosite de această societate religioasă. Totuși, în privința Statutelor aprobate de Sfântul Sinod al BOR, sub textul acestora este publicată replica preotului Trifa care nu este de acord cu forma în care s-au făcut acestea deoarece, în opinia sa, aceste statute înlăturau specificul Oastei, voluntariatul prin faptul că liderii Oastei să fie numai preoți, apariția alegerilor, gradelor, funcțiilor taxelor, fondurilor, ș. a. – lucruri pe care întemeietorul Oastei Domnului încercase să le evite -, punerea limitei de vârstă a noilor aderenți (tineri și elevi sub 15 ani) cu scopul atragerii acestora în „Societatea pentru tineret Sf. Gheorghe”, scoaterea din rândul Oastei a greco-catolicilor, interzicerea soțiilor și minorilor fără învoirea soților sau părinților și neputința înființării Oastei Domnului când într-o parohie există o altă asociație religioasă.
Aceste Statute vor intra în vigoare după moartea lui Iosif Trifa, însă acestea nu vor avea efectul scontat, fiind întreținută artificial până în 1948 o dată cu desființarea altor asociații religioase din România de către regimul comunist. Totuși, mișcarea în timpul regimului comunist a intrat în ilegalitate, existând de fapt dar inexistentă de drept.
Revenind la recursul preotului Trifa, acesta primise sentința definitivă și irevocabilă de caterisire, cu această ocazie publicând articolul Mi s-a luat numele și haina de preot din ”Iisus Biruitorul” numărul 15 din 1937 în care declara că se resemnează cu această sentință și că va rămâne în Biserică un mirean împreună cu cei din Oastea Domnului, iar pe mai departe vedem că Trifa, chiar dacă fusese caterisit pe nedrept cum se va dovedi în ședința Sfântului Sinod al BOR din 28 septembrie 1990, nu avea intenția de a forma schismă în Biserica Ortodoxă spre deosebire de Martin Luther care s-a despărțit de Biserica Catolică în prima jumătate a secolului al XVI-lea. De aceea, Trifa va încerca să aplaneze conflictul dintre Oastea Domnului și Biserica Ortodoxă cu orice preț, conturându-se ultima acțiune de aplanare a acestui conflict Moțiunea din 12 septembrie 1937.
5.3.3. Ultima acțiune de aplanare a conflictului: Moțiunea din 12 septembrie 1937
Înainte de a prezenta Moțiunea din 12 septembrie 1937, vom prezenta evoluția presei Oastei Domnului condusă de Iosif Trifa, denumită de presa Oastei Domnului condusă de mitropolitul Bălan „Oastea trifistă” sau trifiștii. De la caterisirea lui Trifa până la moartea acestuia, presa Oastei Domnului va fi afectată de instabilitate, redacția fiind nevoită să colaboreze cu avocați precum Octavian Metea și Ieronim Stoichiță sau cu familia preotului răposat în februarie 1937 Vasile Ouatu.
Ultimul număr al ziarului ”Iisus Biruitorul” cuprindea două articole importante: articolul învățătorului Ioan Tudusciuc care făcea aluzie la caterisirea lui Iosif Trifa prin folosirea exemplului din Biblie a ceea ce s-a întâmplat cu Iisus Hristos și cu Apostolii Săi. Articolul licențiatului în teologie Nicolae Vonica este unul de îmbărbătare pentru ostași, arătând că Iosif Trifa nu e contra Bisericii, iar autorul a făcut un legământ că îl va sprijini pe părintele său spiritual, ceea ce nu va face după cum vom vedea mai târziu. Tot acest număr cuprinde anunțul unui mare congres al Oastei Domnului pe 12 septembrie 1937. În cele din urmă, ”Iisus Biruitorul a fost sistat deoarece Iosif Trifa risca să fie excomunicat sub pretextul nesupunerii față de Biserică și de prevenirea unei schisme.
În acele trei luni de la sistarea ziarului ”Iisus Biruitorul”, Trifa a încercat să ia legătura cu alți publiciști din Transilvania prin intermediul ostașilor, însă avocatul și publicistul Octavian Metea din Făgăraș s-a oferit să-l ajute, punându-i la dispoziție ziarul ”Ecoul” care apărea local și în tiraj mic datorită faptului că Metea cunoștea toată istoria Oastei Domnului și conflictul dramatic petrecut la Sibiu. Astfel, primul număr în colaborare cu Trifa a apărut pe 1 august 1937. În primul număr, directorul ziarului ”Ecoul” scria un cuvânt către cititori în care arăta situația societății românești dominată de agitatori și de viitori preoți cu securea și cu revolverul „își ciopârțesc fratele, în loc să-i aline durerile sufletești și trupești” și scopul acestui ziar: „lupta cinstită în Numele Domnului pentru Adevăr, Credință și Lumină”. Tot în acest număr a fost publicat un comunicat despre starea de sănătate a lui Trifa care a necesitat a șaptea intervenție chirurgicală ce a constat în tăierea unui os din coloana vertebrală ce fusese atacat de boala de la intestinul gros. Datorită presiunilor din partea mitropolitului Bălan care se făceau tuturor sprijinitorilor preotului Iosif Trifa, majoritatea din aceștia au început să dezavueze sprijinul acestora pentru cauza preotului Trifa. Deși aceste presiuni au început și asupra directorului ziarului ”Ecoul”, acesta motivează sprijinul său în cazul preotului Trifa în articolul Cazul Părintelui Trifa.
Ultimul număr al ziarului ”Ecoul” este numărul 8 din 19 septembrie 1937 și cuprinde un document foarte important din istoria Oastei Domnului, anume Moțiunea din 12 septembrie 1937, și desfășurarea evenimentelor din această zi istorică pentru această mișcare, prima din seria zilelor istorice pentru Oastea Domnului. La sfatul general al Oastei Domnului ținut în ziua de 12 septembrie 1937 au participat 500 de delegați ai ostașilor din toată țara, aprobând în unanimitate proiectul moțiunii care urma să fie trimisă mitropolitului Nicolae Bălan pentru a rezolva o dată pentru totdeauna un conflict personal transformat artificial într-unul bisericesc. Prin această moțiune, ostașii afirmau că ,,Oastea Domnului s-a născut prin munca și truda părintelui Iosif în Biserică" și nu cum se vehicula în presa Mitropoliei că Oastea Domnului s-a născut din inițiativa mitropolitului Nicolae Bălan. Rugămintea acestora este asigurarea voluntariatului Oastei Domnului deoarece fără voluntariat Oastea Domnului nu poate exista datorită anumitor specificități pentru cei ce intră ca membri în această mișcare. Voluntariatul Oastei Domnului reprezintă una din trăsăturile fundamentale ale acestei mișcări încă de la înființarea acesteia, arătând că Statutele oficiale aprobate de Sf. Sinod pentru Oastea Domnului sunt nepotrivite pentru această mișcare, mai ales în privința voluntariatului care, în Statute, lipsește cu desăvârșire. În acest sens, moțiunea cerea mitropolitului Bălan să anuleze Statutele oficiale ale Oastei Domnului pentru că ,,Oastea Domnului are un statut: este legea Bisericii noastre strămoșești. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduirile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut, numai pentru noi, înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Ori noi vrem să fim strânși, pentru toată viața noastră, de Biserică".
O altă prevedere a Moțiunii este în privința conducătorilor Oastei Domnului. Conform acesteia, conducătorii Oastei Domnului sunt acei care ,,trăiesc viața ostășiei Domnului" fie preoți sau laici. Desigur acest lucru nu înseamnă excluderea păstoririi ostașilor de către preoți pentru că preotul ,,este păstorul sufletesc al nostru ca și tuturor celorlalți credincioși din parohie". Tot în Moțiune apare celebra caracterizare a Oastei Domnului ca fiind ,,copil al Bisericii". O altă prevedere a Moțiunii din 12 septembrie 1937 este că Oastea Domnului ,,nu e ceva mai mult decât Ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frățietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învățăturile Bibliei și ale Bisericii". Prin urmare, Oastea Domnului nu are nicio pretenție dogmatică și canonică pentru că nu are nimic de adăugat canoanelor și nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii, ci vrea să trăiască regulile existente ale Bisericii.
Din punct de vedere administrativ, Moțiunea prevedea ca Oastea Domnului să beneficieze de o conducere autonomă, dorindu-se a se materializa pentru acest lucru un statut juridic pentru reglementarea din punct de vedere juridic al Oastei Domnului. Prin materializarea unui astfel de statut, Oastea Domnului ar putea poseda proprietăți, rezolvându-se astfel litigiul tipografiei. Tot în această privință, se prevedea un sfat de conducere format din cei mai activi ostași pe țară, în fruntea acesteia în funcția de ,,președinte de onoare" a mitropolitului Bălan, iar conducerea efectivă să fie încredințată lui Iosif Trifa. Ultima prevedere a acestei moțiuni conține chestiunea publicistică care va rămâne doar pe hârtie, nematerializându-se niciodată.
După stabilirea în comun acord a prevederilor Moțiunii, a fost aleasă o delegație formată din zece ostași dintre cei mai cunoscuți și mai imparțiali care să-i înmâneze mitropolitului această moțiune la reședința mitropolitană. După plecarea delegației, toți ceilalți ostași au petrecut împreună cu preotul Trifa în rugăciune către Dumnezeu pentru rezolvarea favorabilă a cererii ostașilor și a problemei Oastei Domnului. Însă, delegația a venit cu un răspuns negativ din partea mitropolitului Bălan care i-a numit „răzvrătiți”, iar supunerea din partea ostașilor trebuia să fie necondiționată. Prin urmare, Moțiunea a fost un eșec pentru că nu și-a atins scopul pentru care a fost făcută: aplanarea conflictului dintre Oastea Domnului și Biserica Ortodoxă.
Chiar dacă Moțiunea din 12 septembrie 1937 nu a avut efectul scontat, aceasta a rămas drept testamentul preotului Iosif Trifa cu privire la Oastea Domnului, devenind între timp și statutul oficial al Oastei Domnului și rămânând valabilă și în zilele noastre în cadrul Oastei Domnului.
5.3.4. Urmările Moțiunii din 12 septembrie 1937
Replica la Moțiunea din 12 septembrie 1937 a venit din partea gazetei ”Lumina Satelor” care era plină de atacuri furibunde împotriva ziarului ”Ecoul” și împotriva directorului său care era numit „răzvrătit” și batjocorit în fel și chip. La aceste acuze, Octavian Metea a răspuns printr-un editorial numit Răspunsul unui „răzvrătit” ce era publicat în ”Ecoul” numărul 8 din 19 septembrie 1937 prin care directorul acestui ziar se apăra de calomniile preotului Secaș, considerând colaboratorii gazetei ”Lumina Satelor” drept „cucernicii adversari ai adevărului care mânuiesc minciuna și calomnia mai abitir decât agenții electorali”.
Datorită acestui fapt, ”Ecoul” a fost sistat prin intervenția autorităților române. Ca urmare a acestui lucru avem de-a face cu o instabilitate a publicațiilor Oastei Domnului care va dura 4 luni, în acest timp vor fi 2 publicații care vor apărea pentru un timp foarte scurt. Metea bănuise că se va ajunge la sistarea ziarului ”Ecoul” datorită influenței politice pe care o are mitropolitul Bălan, în acest scop făcând din timp cerere pentru primirea autorizație pentru a scoate o nouă publicație, ”Alarma”. După sistarea ziarului ”Ecoul”, s-a pus în lucru la tipografie primul număr al ziarului ”Alarma”, însă înainte de a fi expediată la abonați și aceasta a fost oprită din ordinul cenzurii și confiscată de poliție. După sistarea ziarelor ”Ecoul” și ”Alarma”, mișcarea Oastei Domnului a ajuns în impas deoarece redacția a pierdut legătura cu cititorii acestor publicații. Din această cauză, preotul Trifa s-a gândit la publicația la care apelase în februarie 1935, ”Ostașul Domnului”, a cărei autorizații de apariție nu-i fusese anulată și al cărui drept de tipărire rămăsese urmașilor preotului Vasile Ouatu, văduvei și copiilor săi.
Primul număr al gazetei ”Ostașul Domnului” a apărut în 17 octombrie 1937, după aproximativ o lună de la suspendarea ziarului ”Ecoul”. Pe prima pagină a acestui număr este publicat articolul Cu ochii țintă la Căpetenia luptei noastre: Iisus cel Răstignit, un articol editorial în care se amintește de folosirea acestei publicații pentru prima oară de preotul Trifa când fusese sistat pentru prima oară ”Iisus Biruitorul” în 1935 și de munca redactorului acestei gazete care murise în acel an, preotul Vasile Ouatu. Interesantă este încheierea pe care o vom reda și se adresa ostașilor pentru îmbărbătarea acestora: „Fraților! A sosit iar o vreme de grea încercare pentru ostășia Domnului. A sosit o încercare ce caută să ne întoarcă privirile de la ”ținta” luptei noastre spre lucruri trecătoare: statute, regulamente, alegeri, fonduri, clădiri de ziduri etc. Deci, fraților, mai mult ca oricând: cu ochii țintă la ”Ținta” luptei noastre, la Iisus cel Răstignit! Cu ochii țintă la Jertfa Golgotei! Cu ochii țintă la Cel ce ne poate duce la Izbândă și mântuire! Cu ochii țintă la Iisus Biruitorul!”.
În cele din urmă, ”Ostașul Domnului” va fi sistat după al treilea număr din 7 noiembrie 1937, după publicarea unor articole referitoare la trecerea unor ostași preoți și intelectuali de partea Oastei condusă de mitropolitul Bălan. Cauzele acestor treceri sunt temerea de a fi caterisiți din cauza susținerii unui preot caterisit sau temerea pierderii funcțiilor pe care le dețineau. Totuși, deși cea mai mare parte a preoților și a intelectualilor ostași și-au retras sprijinul față de Iosif Trifa, oamenii simpli îl susțineau necondiționat pe întemeietorul Oastei Domnului.
Cea mai celebră „trădare” a fost cea a unui apropiat colaborator al preotului Trifa, a licențiatului în teologie Nicolae Vonica. Vonica lucrase în redacția publicațiilor Oastei Domnului încă din 1934, fiind unul dintre apropiații preotului Trifa alături de învățătorul Ioan Marini și de poetul autodidact Traian Dorz. În 1936 Vonica se însoară cu o fată din comuna Petroșani din județul Vlașca și din cauză că familia lui s-a împotrivit acestei căsătorii pentru ca Vonica să-și termine facultatea, el cu nevasta sa au lucrat în redacție până la sistarea ziarului ”Iisus Biruitorul pe 18 aprilie. Totuși nevasta sa dorea ca Vonica să ceară sfințirea de preot indiferent de consecințe. Astfel, Vonica, pentru a deveni preot, l-a denigrat în public pe preotul Trifa, părintele său spiritual. După aflarea veștii, Dorz i-a scris preotului Vonica o scrisoare-poezie în care încerca să-l sensibilizeze pe Vonica și să-și recunoască greșeala pe care o comisese, iar în cazul în care Vonica nu voia să revină, atunci el era ca și mort după cum vedem la finalul acestei scrisori: „Ți-aș mai scrie, nu pot însă, inima cumplit mă doare:/ asta, frate Niculiță, cred că-i ultima scrisoare”. Replica lui Vonica a venit printr-o scrisoare a sa din 13 octombrie 1937 în care îi pare rău de ceea ce a făcut și cerea un sfat din partea preotului Trifa. Nicolae Vonica îl va înlocui din colegiul de redacție la publicațiile Mitropoliei pe preotul Secaș, folosind multe dezvăluiri șocante pentru denigrarea lui Trifa și a urmașilor spirituali ai acestuia până în 1942 când se va îmbolnăvi grav și a murit într-o mănăstire.
După sistarea gazetei ”Ostașul Domnului”, a urmat o pauză de o lună și șapte zile. Pe 15 decembrie a avut loc o consfătuire dintre preotul Trifa și ceilalți doi colaboratori apropiați ai săi pentru a alege cu ce publicație să colaboreze pe mai departe. În cele din urmă s-a ales colaborarea cu avocatul Ieronim Stoichiță care avea ziarul ”Glasul Dreptății”. Ziarul ”Glasul Dreptății” avea tiraj redus și apărea neperiodic, fiind un ziar local. Datorită cunoașterii istoriei Oastei Domnului și a situației preotului Trifa, Stoichiță a pus la îndemâna preotului Trifa ziarul ”Glasul Dreptății. Primul număr al acestui ziar a apărut pe 25 decembrie 1937, cu ocazia Nașterii Domnului, semnificativ în acest sens fiind articolul de pe prima pagină a acestui ziar, Și iarăși va veni care cuprinde un tâlc cu această ocazie. Astfel, pentru un timp, instabilitatea apariției publicațiilor Oastei Domnului a luat sfârșit.
Capitolul 6
Moartea lui Iosif Trifa. Continuatorii și apărătorii mesajului său
După eșecul Moțiunii din 12 septembrie 1937, presa ostașilor cunoaște încă o perioadă de instabilitate ce se caracterizează prin sistarea ziarului ”Ecoul”, ultimul număr al acestuia fiind numărul 8 din 19 septembrie 1937 care cuprindea publicat textul acestei Moțiuni. Deși avocatul Metea era prevăzător prin obținerea pentru ziarul ”Alarma” din timp, acesta a fost sistat prin intervenția Mitropoliei încă de la primul număr. După aproximativ o lună de la sistarea ziarelor ”Ecoul” și ”Alarma”, s-a revenit la ”Ostașul Domnului” care va fi și acesta sistat pe 7 noiembrie 1937, apărând în 3 numere. Iar de Crăciun, după consultări cu avocatul Ieronim Stoichiță, apare primul număr al ziarului ”Glasul Dreptății”.
Înainte de a vorbi despre moartea lui Trifa, vom aborda mai întâi chestiunea tipografiei de la începutul conflictului până la confiscarea acesteia în 28 ianuarie 1938 pentru a înțelege rolul acesteia în conflict și pentru a vedea motivele Mitropoliei pentru confiscarea acestei tipografii. Pe lângă acestea, vom vedea și argumentele folosite de Iosif Trifa în ceea ce privește tipografia ca fiind proprietatea sa și că a contribuit financiar mai mult decât se specula în publicațiile Mitropoliei pentru popor.
6.1. Problema tipografiei Oastei Domnului
6.1.1. Apariția chestiunii tipografiei
Deși tipografia a fost cumpărată de către preotul Trifa la sfârșitul anului 1929 și pusă în activitate tot atunci, această chestiune a apărut la sfârșitul anului 1933, cu ocazia mutării la București. Astfel, conform declarației-document publicată în articolul Istoria unei Jertfe din ”Ostașul Domnului” numărul 3-4 din 1935. În această declarație, chestiunea tipografiei este cuprinsă în primele trei puncte.
În primul punct se prevedea că tipografia Oastei Domnului se întemeiase prin contribuția parțială a preotului Iosif Trifa, iar cealaltă parte proveneau din colectele ostașilor și din suma destinată ziarului ”Lumina Satelor”, de aici și concluzia Arhiepiscopiei Sibiului și Alba Iuliei că este coproprietara tipografiei care deținea 2/3 din acțiuni, putând avea asupra tipografiei drept de control absolut. Punctul doi este o continuare a primului punct, dar specifica sediul acesteia ca fiind Sibiul, sediu care nu poate fi schimbat fără autoritatea Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Sibiu. Punctul trei prevedea ca firma tipografiei să fie în conformitate cu codul comercial și cu legea pentru registrul de comerț.
Asupra acestei declarații, preotul Trifa a răspuns că nu e de acord cu aceasta. În ceea ce privește tipografia, în scrisoarea-document care cuprinde răspunsul la declarația amintită mai sus preotul Trifa afirma ca tipografia să rămână la statu-quo-ul de dinaintea mutării la București și care era rodul jertfelniciei vieții sale. Tot aici, el preciza că această tipografie rămânea în moștenire fiului său Titus Trifa pentru a-i continua munca sa, nedorind un control absolut administrativ din partea Arhiepiscopiei.
Din cauza acuzelor că ar fi un hoț și un tâlhar și să dea înapoi Mitropoliei ceea ce ce furase, adică tipografia, preotul Trifa afirma că tipografia Oastei Domnului stătea încă de la cumpărare pe numele său. Aceste acuze au venit pentru denigrarea în fața ostașilor pe preotul Trifa pentru a pune mâna pe tipografie care trebuie să aparțină Consistoriului Spiritual Eparhial. Motivul pentru care preotul Trifa ținea la o tipografie privată era faptul că oficialitatea se mișcă greu în lucrurile privitoare la evanghelizare prin scrisul tipărit. Un alt motiv pentru a avea o tipografie proprie ar fi stabilirea prețului de către proprietarul tipografiei și a tirajului. În cazul preotului Trifa atât publicațiile religioase pe care le redactează cât și cărțile sale erau tipărite pentru marea masă a cititorilor, dovadă stau prețurile mici pentru abonamente și pentru cărți. De aceea, o altă dovadă în această privință era o statistică făcută după împlinirea celor cinci ani de activitate prin folosirea tipografiei proprii care arată răspândirea a 372400 cărți și 2305000 de publicații religioase, conform afirmațiilor sale din articolul Istoria unei Jertfe din ”Ostașul Domnului” numărul 3-4 din 1-15 februarie 1935. Mărturie la acestea stătea și prețul abonamentului anual la ziarul ”Iisus Biruitorul” din 1935 care costa 120 lei față de 180 lei pentru un abonament la ”Lumina Satelor”.
După cum vom vedea mai departe, chestiunea tipografiei va fi antrenată și în procesul caterisirii preotului Trifa ce a avut loc pe 9 mai 1935, lucru care nu are nicio legătură cu problemele de natură bisericească de provocare a unei schisme în Biserică. Chestiunea tipografiei nu avea ce căuta în probleme dogmatice, ci mai degrabă în probleme administrative, ceea ce denotă faptul că acest conflict a avut un caracter mai mult administrativ pentru a intra în posesia bunurilor ce aparțineau preotului Trifa pe fondul pretextului încălcării canoanelor Bisericii Ortodoxe.
6.1.2 Tipografia și procesul de caterisire a preotului Iosif Trifa
În timpul procesului de caterisire, se făcuse uz de orice acuzație și pentru a confisca inclusiv tipografia cumpărată de preotul Trifa. Astfel, găsim în sentința caterisirii din 9 mai 1935 într-un punct și chestiunea tipografiei. După cum am amintit mai sus, chestiunea tipografiei nu avea ce căuta într-un proces de natură dogmatică și disciplinară, fiind o chestiune de ordin administrativ, fapt care demonstrează dorința Consistoriului Spiritual de a achiziționa tipografia cu orice preț.
În privința tipografiei, în sentință se emiteau pretenții la aceasta, afirmând că tipografia a fost înființată fără ordin precis, dar cu încuviințarea tacită a autorităților care au lăsat libertate de mișcare deplină preotului Trifa ca în orice încercare de lărgire a mișcării începute. În această privință, preotul Trifa a înregistrat-o în registrul de comerț, cum se înregistra legal o tipografie. Prin urmare, conform mărturisirii lui Iosif Trifa tipografia a fost scrisă pe numele său încă de la început în conformitate contractului cu firma Schelter & Giesecke din 24 octombrie 1929 și a brevetului de industrie I 369 din 1929, neputând pune tipografia pe numele Oastei Domnului pentru că nu putea poseda proprietăți datorită faptului că nu era persoană juridică ca organizație.
O altă afirmație scrisă cu privire la chestiunea tipografiei este că la procurarea acesteia au contribuit suma de 316250 lei din donații, colecte, liste de subscripție din întreaga țară care au dat pentru procurarea tipografiei „Mireasa Vântului” care costa un milion cinci sute de lei și procurată de la firma Schelter & Giesecke din Leipzig, Germania. Lucrurile stăteau cu totul altfel deoarece preotul Trifa o achiziționase prin fonduri proprii, vânzând și terenurile pe care le avea în satul Vidra de Sus care trebuiau să rămână moștenire fiului său Tit. De asemenea, preotul Trifa se angajase să plătească rate la bancă în valoare de 40000 lei lunar. Datorită faptului că tipografia risca să fie scoasă la licitație din cauza datoriilor, au venit colectele din partea ostașilor pentru menținerea tipografiei, venind în ajutor și Banca Națională Română cu suma de 50000 lei. În ceea ce privește plata ratelor, acesta erau plătite din veniturile tipografiei și ale publicațiilor, dar donațiile veneau în situații excepționale cum se întâmplase în vreme de criză economică din anii 1930-1933.
În ceea ce privește chestiunea tipografiei în timpul conflictului dintre Oastea Domnului și Biserica Ortodoxă care a culminat cu caterisirea, chestiunea tipografiei trebuia rezolvată printr-un proces civil care, deși începuse în același timp cu procesul de caterisire a preotului Trifa, acesta durase ceva mai mult în pofida influenței politice de care dispunea mitropolitul Nicolae Bălan.
6.1.3 Rezolvarea chestiunii tipografiei
Unul dintre principalele motive pentru care începuse conflictul dintre Oaste și Biserică era confiscarea proprietăților preotului Trifa și anume tipografia. Acest conflict se dorea unul disciplinar și dogmatic, însă era unul personal transformat în unul bisericesc cu scopul de a confisca de către Mitropolie a tipografiei preotului Trifa, una dintre cele mai moderne tipografii din acea epocă. De aceea, Mitropolia a intentat un proces civil pentru rezolvarea chestiunii tipografiei în paralel cu cel bisericesc pentru caterisirea preotului Trifa.
Din moment ce procesul religios se terminase destul de repede în favoarea caterisirii preotului Trifa, datorându-se atât faptului că în acest proces mitropolitul Bălan era reclamant și judecător cât și influenței pe care o exercita în Sfântul Sinod al BOR, procesul civil nu putuse merge atât de ușor în ciuda influenței politice pe care o avea mitropolitul Bălan. De aceea, cele două faze, denigrarea și caterisirea au fost în același timp, cea de-a treia fază a conflictului va veni cu o puternică lovitură asupra lui Iosif Trifa, grăbindu-i sfârșitul. Acțiunea mitropolitului a fost înaintată Tribunalului Sibiu în ziua de 18 aprilie 1935 și înregistrată sub numărul 1497/1935/34. În această acțiune Mitropolia dădea în judecată pe preotul Iosif Trifa și cerea ca el să-i predea în termen de 15 zile toată tipografia preotului Trifa cu tot inventarul acesteia.
Pentru intentarea procesului de confiscare a tipografiei, motivele Mitropoliei erau următoarele: din 1 septembrie 1921 preotul Iosif Trifa era duhovnic la Teologia din Sibiu, iar din 1 ianuarie 1922 era încredințat din partea mitropolitului său să redacteze publicații religioase pentru popor între care și gazeta săptămânală ”Lumina Satelor” în tipografia Arhidiecezană și pe cheltuiala ei. În ceea ce privește tipografia și publicația ”Oastea Domnului”, Mitropolia a afirmat că acestea au fost făcute fără înștiințarea și fără învoirea acesteia, folosind o emblemă a unei asociații care exista de fapt dar care nu exista de drept. Prin aceasta se ajungea la concluzia că preotul Trifa făcea fals și uz de fals în acte. Un alt motiv grav al Mitropoliei pentru intentarea acestui proces a fost că preotul Trifa, deși nu mai avea calitatea de funcționar bisericesc din 31 decembrie 1934, nu voia să predea toți banii, valorile și materialele avute în administrarea și în păstrarea sa între care și tipografia cu tot inventarul acesteia în valoare de 1654970 lei. La aceste motive s-a adăugat între timp și motivul că pe data de 9 mai 1935 Iosif Trifa își pierdea calitatea de preot prin caterisirea aprobată de Sfântul Sinod pentru nesupunere față de autoritatea bisricească legală și schismă.
În 2 iulie 1937, Tribunalul Sibiu a trimis lui Iosif Trifa o înștiințare pentru ținerea procesului 5 acte în termen de 30 de zile. Aceste acte pe care Trifa trebuia să le depună la dosar sunt: dovada calității de a prezent interesele publicațiilor ”Lumina Satelor” și ”Oastea Domnului” în petiție, dovada calității de gestionar a citatelor publicațiilor pe intervalul de timp pentru care i se cerea predarea socotelilor prin acțiune, dovada cuantumului de despăgubire de 200000 lei, dovada titlului de drept în privința proprietății tipografiei Oastea Domnului și dovada titlului de drept a clișeelor vizate în cel de-al treilea capăt de acțiune. La acestea, Iosif Trifa a trimis un răspuns Tribunalului Sibiu prin anexarea unor acte necesare procesului ce privea proprietatea tipografiei. La aceasta urma un script pregătitor în care infirma acuzele și motivele reclamantei, adică a Mitropoliei, în ceea ce privea chestiuni administrative ale mișcării Oastea Domnului și a proprietății tipografiei. Pe lângă aceste documente, mai apar două declarații a doi țărani din comuna Avram Iancu, jud. Turda care arătau cumpărarea de terenuri de la Iosif Trifa când a trebuit să cumpere tipografia în 1929.
Chestiunea tipografiei s-a rezolvat în detrimentul lui Iosif Trifa, conform sentinței numărul 13 din 28 ianuarie 1938 prin care tipografia „Mireasa Vântului” trebuia predată Mitropoliei în termen de 15 zile. La această sentință, Iosif Trifa publică în ”Glasul Dreptății” numărul 7 din 1938 articolul Oaia săracului de la II Samuil cap. 12 în care ataca păcatul lăcomiei folosind parabola biblică cu oaia săracului din II Samuel capitolul 12 pe care o folosise proorocul Natan pentru sensibilizarea și recunoașterea păcatului făcut de regele David cu nevasta lui Urie hittitul. Totuși, acest articol făcea aluzie la confiscarea tipografiei și la recunoașterea oficială a Oastei Domnului sub conducerea Mitropoliei. Deși tipografia a fost câștigată prin proces, aceasta era lăsată în administrarea lui Tit Trifa deoarece Mitropolia nu avea deocamdată niciun interes să o mute întrucât aceasta ar fi necesitat multe cheltuieli, iar vechea tipografie Arhidiecezană încă era bună. Pe lângă acest motiv, atât Viorel cât și Tit Trifa s-au afundat adânc în politica mișcării legionare, dar datorită adversității regimului carlist față de Mișcarea Legionară mitropolitul Bălan aștepta înlăturarea acestora de către autorități pe totdeauna din calea planurilor sale cu privire la moștenirea Oastei Domnului și cu moștenirea lui Trifa. Aceste planuri constau în faptul că Iosif Trifa a fost un legionar convins și ostașii au împărtășit ideologia legionară, de aceea în timpul regimului comunist Oastea Domnului a fost considerată o organizație politică tipic Gărzii de Fier. În cele din urmă, tipografia și librăria lui Tit Trifa erau în faliment și a acceptat o ofertă prin care să tipărească o lucrare cu caracter politic. În cele din urmă, Tit și angajații tipografiei au fost arestați, iar tipografia a fost confiscată de Mitropolie.
Însă dreptatea a fost de partea lui Iosif Trifa, acest lucru fiind dovedit de retrocedarea tipografiei pe 10 februarie 2007. Astfel, în zilele noastre această tipografie se găsește într-o cămăruță a Casei Oastei Domnului din Sibiu ca piesă de muzeu.
6.2. Moartea lui Iosif Trifa
Despre ultimele zile ale lui Iosif Trifa le aflăm de la însemnările lui Traian Dorz, unul dintre apropiații colaboratori și urmași duhovnicești ai lui Iosif Trifa. În cele ce urmează, vom relata evenimentele petrecute conform însemnărilor lui Dorz care sunt scrise în lucrările sale până la momentul morții lui Iosif Trifa. Un alt moment important care l-a afectat profund pe întemeietorul Oastei Domnului a fost anunțul din ”Lumina Satelor” din 6 februarie 1938 că Oastea Domnului de sub conducerea Mitropoliei a fost recunoscută în fața legii ca persoană juridică.
Pe 9 februarie Iosif Trifa, deși se apropia de moarte cu pași repezi, i-a dictat lui Dorz articolul amintit anterior pentru numărul 7 a ziarului ”Glasul Dreptății” din 1938 intitulat Oaia săracului de la II Samuil, cap. 12. Tot în această zi, l-a vizitat preotul Aurel Nanu, singurul care-i rămăsese prieten și apropiat mărturisindu-l și împărtășindu-l cu câteva zile înainte. Iosif Trifa l-a trimis pe preotul Nanu un cuvânt de dragoste și de iertare mitropolitului Bălan, însă nu s-a primit niciun răspuns la această ultimă încercare din cauze necunoscute. După preotul Nanu a venit în vizită un evreu creștin din Iași, un anume Feinstein. Pe 10 februarie se vedea bine că sfârșitul era aproape datorită durerilor neobișnuit de grele. Astfel, doctorul Manta spunea ca ar fi nevoie de o a opta operație, însă a precizat să i se dea calmante din timp în timp pentru că acesta era imposibil să mai fie operat pentru a nu muri pe patul de spital.
Cea mai importantă zi de monitorizare a stării de sănătate și așa de precară a lui Iosif Trifa de către Traian Dorz, învățătorul Ioan Marini și Tit Trifa a fost cea de 11 februarie. În seara acestei zile, Iosif Trifa i-a spus lui Dorz că vor avea de suferit și să rămână alipiți de Biserica Ortodoxă cu orice preț. În noaptea de 11 spre 12 februarie 1938, Trifa moare din cauza bolilor pe care le-a avut: tuberculoză și cancer la intestinul gros.
Cu ocazia morții sale, a început să se publice ediția specială în care se anunța moartea lui Iosif Trifa. Ediția specială cuprindea un articol principal de două pagini intitulat A trecut la Domnul preaiubitul și dragul nostru Părinte Iosif Trifa, un articol despre cum s-a stins Părintele Iosif și o nouă versiune a cântării Pasăre măiastră adaptată la împrejurarea morții lui Iosif Trifa. Articolul A trecut la Domnul preaiubitul și dragul nostru Părinte Iosif Trifa este publicat pe prima pagină, iar pe centru este pusă poza lui Iosif Trifa. În acest articol se face un elogiu față de părintele lor spiritual și se propun patru lucruri. Primul lucru propus a fost ca în toate adunările și întrunirile Oastei Domnului să se cinstească amintirea părintelui lor duhovnicesc, rugându-se pentru odihna sa veșnică. Al doilea lucru era anunțarea înmormântării lui Trifa, fiind chemați ostași și delegații acestora la înmormântare. Al treilea lucru era ca ziua înmormântării lui Iosif Trifa trebuia să fie zi de post și de rugăciune pentru ostașii din întreaga țară. Al patrulea lucru era ca în fiecare an, de Rusalii, să i se prăznuiască amintirea la mormântul său, ceea ce a devenit tradiție printre ostași.
Totuși vestea morții lui Iosif Trifa se aflase și la Mitropolie pentru că fiecare ostaș anunțase decesul la parohia de care țineau fiecare, iar preotul paroh anunța pe mitropolitul Bălan care aștepta vestea. Știind că urmașii spirituali ai lui Iosif Trifa vor chema pe ostași și voind să-i împiedice să vină un trimis al mitropolitului a alergat la poștă, intervenind la conducerea acesteia pentru a opri și amâna expedierea telegramei și a numărului special al ziarului ”Glasul Dreptății” pein care redacția anunța moartea lui Trifa, cel puțin pe cele destinate județelor apropiate Sibiului. Datorită acestui fapt, numai din jurul Sibiului au venit cu patru zile după înmormântarea lui Iosif Trifa.
În dimineața zilei de 12 februarie, cei care înainte se ocupau de îngrijirea rănilor deschise pricinuite de ultimele două operații, Ioan Opriș și un anume Popovici au spălat, au îmbracat trupul defunctului în haine albe și deasupra, din neștiință că preotul caterisit nu are voie să poarte veșminte preoțești după moarte, i-au pus reverenda preoțească, iar după așezarea în sicriu i-au pus Biblia lui pe piept după cum erau înmormântați preoții. Când venise protopopul Emilian Cioran pentru a-i face primele slujbe și a văzut trupul neînsuflețit al lui Trifa îmbrăcat în reverenda preoțească, acesta a spus că nu are voie să-i facă nicio slujbă până nu va fi dezbrăcat de reverendă. La aceasta, ostașii voiau să-i facă slujba și în acest fel, lovindu-se de faptul că protopopul Cioran nu poate să treacă peste porunca pe care o primise, anume să nu facă slujba cu condiția ca Trifa să fie dezbrăcat de reverenda preoțească.
Lângă sicriul lui Iosif Trifa s-au adunat mulți ostași din toate colțurile țării care veneau atât de departe cât și de aproape. Pe lângă aceștia au venit intelectuali care îl cunoscuseră și-i apreciaseră lucrarea, foști orfani care au fost crescuți și îngrijiți de el cât timp fusese director la Orfelinatul Arhiepiscopiei Sibiului. Timp de două zile au avut loc cuvântări atât din partea ostașilor și din partea preoților ostași cât și pastorul de la Biserica Evanghelică Luterană din Sibiu în limba germană. În a patra zi, din cauză că Mitropolia era neînduplecată în hotărârea pe care o luase, ostașii s-au supus chemând doi oameni de la serviciul funerar care au sfârtecat fâșie cu fâșie reverenda preoțească. După aceea, a avut loc scurta slujbă oficiată de protopopul Cioran după care ostași precum Ioan Marini, poetul Ioan Tudusciuc și preotul Vladimir Popovici au ținut cuvântări de rămas bun părintelui lor duhovnicesc defunct.
6.3. Continuatorii și apărătorii mesajului acestuia
După moartea lui Iosif Trifa, conducerea mișcării Oastea Domnului și a publicațiile acesteia a fost preluată de apropiații colaboratori ai acestuia: învățătorul Ioan Marini și poetul Traian Dorz. Aceștia doi se vor ocupa până în 1947 de conducerea efectivă a Oastei Domnului și de presa Oastei. Însă cel care se va remarca este învățătorul Ioan Marini până în 1947 datorită încorporării lui Dorz în armată și va participa în operațiunile militare duse de armata română pe frontul de Răsărit în timpul celui de-al doilea război mondial.
6.3.1 Ioan Marini (1 martie 1908 – 31 ianuarie 1947)
Ioan Marini s-a născut pe 1 martie 1908, fiind al doilea copil din cei opt dintr-o familie de țărani fruntași din comuna Săsciori, județul Turda. Din această familie va proveni fratele său mai mare, Ilie Marini care va deveni unul dintre primii misionari pe țară. În perioada 1917-1921, Marini urmează cursurile școlii primare din comuna natală. După absolvirea școlii primare din comună, este înscris la Școala Normală din Deva pentru a deveni cadru didactic prin recomandarea dascălilor.
În timp ce Marini era elev la Școala Normală din Deva, în 1922 apare gazeta ”Lumina Satelor”, iar în 1923 este întemeiată mișcarea de renaștere spirituală Oastea Domnului. Elevul Ioan Marini, ca abonat al gazetei ”Lumina Satelor”, primește din partea redacției și o Biblie pe care o va studia cu interes. În 1926, elevul Marini e declarat fruntaș de către direcțiunea școlii, oferindu-se titlul de șef de promoție. Fiindcă era în ultimul an de școală și citea Biblia și gazeta ”Lumina Satelor” din Sibiu, fiind familiarizat cu limbajul și preocupări religioase, și-a rostit prima cuvântare în biserica din satul său natal cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, producând o impresie frumoasă.
În 1927 Ioan Marini a ocupat postul de învățător în comuna Dumitra, jud. Alba, lovindu-se de o serie de greutăți de pildă construirea unui local de școală început de alți învățători și lăsat baltă. Momentul care l-a marcat pentru tot restul vieții a fost întâlnirea sa cu întemeietorul Oastei Domnului în sanatoriul din Geoagiu, județul Hunedoara unde au fost internați. Ioan Marini era în același salon cu preotul Trifa câteva luni, cu această ocazie purtând discuții zile și nopți, mai ales cu privire la planurile de viitor pentru Oastea Domnului. În 1928 învățătorul Marini a confirmat public legământul încheiat cu întemeietorul Oastei Domnului în Sanatoriul Geoagiu precum și înscrierea oficială în rândurile Oastei Domnului. În timpul unui concediu medical, învățătorul Marini e solicitat să țină lecții de limba română cu un elev al unei familii de germani veniți din Germania la Petrești, județul Alba, unde tatăl copilului era inginer șef la Fabrica de Hârtie, al cărei patron era tot un german. Totuși, copilul inginerului șef a învățat să scrie și să citească românește așa încât putea să facă față la școala primară din localitate, iar inginerul șef german era foarte mulțumit, plătindu-l cum se cuvine pe dascăl.
După expirarea concediului medical, învățătorul Marini primea catedră în Săsciori unde lupta pentru câștigarea de membri pentru rândurile Oastei Domnului. Adunările Oastei Domnului aveau loc atât în casa părintească a învățătorului cât și în școală, în sala unde se țineau lecții cu copiii. În aceste locuri, după Sfânta Liturghie, învățătorul Marini mobiliza sătenii și pe părinții copiilor și, după un program cu poezii și cântări susținute de copii, învățătorul continua cu explicarea unor texte din Biblie ce erau savurate cu multă plăcere de către sătenii care umpleau sala până la refuz. Însă pentru că inițiativa învățătorului Marini dădea roade și pentru că preoteasa și fiica preotului Ioan Stoicuța au intrat în rândurile Oastei Domnului, preotul Stoicuța dorea ca învățătorul Marini să fie mutat disciplinar cu postul în altă localitate sub pretextul prozelitismului sectar. Acest lucru i-a reușit deoarece preotul Stoicuța era membru în consiliul județean și cumnat cu prefectul de Alba. Chiar dacă Ioan Marini fusese mutat disciplinar, adunările Oastei Domnului au continuat nestingherite și prin atașarea unor membri de seamă precum familiile Precupescu și Gavrilă, Maria Barb, Maria Moga, Vasile Mirion, Nicolae Capătă și Ioan Ungureanu.
În primăvara anului 1929, Ioan Marini pleacă în armată la o unitate in Alba Iulia unde, după un control medical minuțios, a fost declarat inapt pentru programul de instrucție și a fost eliberat cu amânare. Astfel se întoarce la catedră și iși reia activitatea în Oastea Domnului, iar drept consecință fratele său mai mare, Ilie Marini, s-a convertit, fiind pentru Ioan Marini un colaborator de nădejde și un bun tovarăș de luptă pe fronturile Oastei Domnului. În luna noiembrie a aceluiaș an, Marini participă la inaugurarea ce a avut loc imediat după instalarea tipografiei „Mireasa Vântului”, ce va fi cunoscută drept tipografia Oastei Domnului. Cu ocazia apariției reviste supliment ”Oastea Domnului”, Ioan Marini, la propunerea preotului Iosif Trifa, i se alătură ca redactor la cele două publicații, instalându-se la Sibiu.
În 1932 va apărea primul volum de poezii creștine ale lui Ioan Marini intitulat La umbra Crucii în Editura Oastea Domnului din Sibiu pe care preotul Trifa o recomanda călduros cititorilor prin prefața acestei cărți. Un anu mai târziu, Ioan Marini este internat în spital în urma unei crize de ulcer gastric. După o cură de tratament, acesta își reia munca la redacție alături de preotul Iosif Trifa. În decembrie 1934 a venit la Sibiu tânărul poet creștin Traian Dorz care a fost încredințat spre ucenicie în munca de redacție învățătorului Ioan Marini. Această primă și scurtă ucenicie avea să fie primul pas pe care le-a unit destinul celor doi într-o tovărășie în munca grea pentu cauza sfântă a Oastei Domnului, mai ales după moartea lui Iosif Trifa din 12 februarie 1938.
În timpul conflictului dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Bălan finalizat cu caterisirea preotului Trifa, se simțea în rândul ostașilor nevoia de clarificare în timpul acestui conflict. De aceea, pentru stabilirea strategiei de urmat în urma caterisirii preotului Trifa a avut loc în perioada zilelor 29-30 august 1936 un Congres pe țară al tineretului Oastei la Alba Iulia la care au participat aproximativ 2000 de ostași din o sută de localități din 20 de județe. Chiar dacă preotul Trifa ar fi dorit să participe, nu a putut din cauza stării sale de sănătate destul de precară. Din această cauză, preotul Trifa a delegat colectivul de redacție în frunte cu Ioan Marini care, după lungi dezbateri în plen cu participanții, s-a hotărât în unanimitate să se urmeze așa-zisa linie trifistă.
O altă urmare a conflictului dintre preotul Iosif Trifa și mitropolitul Bălan a fost instabilitatea presei Oastei Domnului. În acest sens, în aprilie 1937 a fost sistat ”Iisus Biruitorul”. Ca urmare a sistării acestui organ de presă, Ioan Marini, trimis de Trifa, pleacă la Făgăraș pentru a ieși la învoială cu directorul ziarului ”Ecoul”, avocatul Octavian Metea. Pe 12 septembrie 1937 Marini împreună cu Dorz erau în fruntea delegației ce s-a prezentat cu Moțiunea istorică la reședința mitropolitului Bălan, moțiune respinsă de mitropolit. După sistarea ziarelor ”Ecoul” și ”Alarma”, Marini a fost trimis la București pentru a scoate din nou gazeta ”Ostașul Domnului” care și aceasta va fi sistată prin intervenția mitropolitului Bălan după apariția a trei numere. După revenirea din armată a lui Traian Dorz, Marini pleacă într-o misiune prin țară pentru cercetarea ostașilor și se întoarce după vizitarea mai multor adunări unde clarificase problema în legătură cu conflictul dintre întemeietorul Oastei Domnului și mitropolitul Bălan precum și poziția lui Iosif Trifa față de acest conflict.
În noiembrie 1937 redactorii Marini și Dorz au lucrat la ”Glasul Dreptății” care, după cum vom vedea mai târziu, va fi sistat în martie 1938 după ce le-a fost de ajutor în timpul evenimentelor din februarie 1938, cu ocazia morții lui Iosif Trifa.
6.3.2. Traian Dorz (25 decembrie 1914 – 20 iunie 1989)
Traian Dorz s-a născut pe 25 decembrie 1914 în comunja Mizieș, județul Bihor, fiind unicul copil al Mariei și al lui Constantin Dorz. În perioada 1921-1930 a urmat cele șapte clase obligatoriiîn școala din comuna natală.
După ce a trecut cu bine de examenul ce se dădea la sfârșitul celor șapte clase primare, Dorz a primit premiu de la preotul care predase Religia cartea Corabia lui Noe scrisă de preotul Iosif Trifa, pe care a citit-o. În ziua de Rusalii a anului 1930, după Sfânta Liturghie, Dorz a terminat de citit această carte și a fost zguduit de cuvintele chemării din ultimul capitol al cărții, trecând printr-un moment important și unic al unui creștin: nașterea din nou. Pentru a intra efectiv în Oastea Domnului în perioada interbelică trebuia îndeplinită o condiție: anunțarea acestui lucru printr-o scrisoare la redacția publicațiilor Oastei Domnului din Sibiu, acest lucru făcându-l și Dorz.
După o perioadă de la intrarea sa în Oastea Domnului, Dorz a devenit un harnic desfăcător de cărți, ocupându-se cu răspândirea Bibliei, a publicațiilor Oastei Domnului și a cărților scrise de preotul Trifa la consătenii săi și la satele și comunele învecinate. Această „meserie” presupunea vagabondajul temporar, specific misionarilor laici din cadrul Oastei Domnului din acea perioadă. Aceștia mergeau în satele și comunele învecinate cu cărți religioase inclusiv cu Bibliile pe care le vindeau la prețuri mici, dar se ocupau și cu citirea acestor cărți celor care erau iliterați. Datorită acestei „meserii”, Dorz a avut necazuri din partea părinților săi pentru că se făcea de rușine la lume și pentru că îi lăsa acasă cu treburile gospodărești baltă, mai ales că lipsea foarte mult timp de acasă.
Dorz a fost unul dintre cei mai buni elevi din școală și dorea să-și continue studiile, făcându-și actele pe furiș pentru examenul de înscriere la liceu pentru că nu dorea să rămână la condiția de plugar. El a încercat să se înscrie la o școală de arte și meserii din Beiuș, apoi la Liceul Militar din Târgu-Mureș, încercări care au eșuat datorită refuzului tatălui său de a-și continua studiile deși fusese printre primii admiși. Astfel Traian Dorz a devenit autodidact, citind diverse reviste și cărți care se nimereau. În anul 1934 a urmat cursurile școlii de cântăreți bisericești din Oradea pe care le-a suspendat la jumătatea lui decembrie 1934 pentru a lucra la Sibiu alături de preotul Iosif Trifa în redacția revistei ”Oastea Domnului”, ulterior la ziarul ”Iisus Biruitorul”. După ce a contribuit la ”Lumina Satelor” și la ”Oastea Domnului” cu poeziile sale, în timpul venirii sale la Sibiu a izbucnit mocnit conflictul dintre mentorul său spiritual și mitropolitul Bălan.
Pe lângă izbucnirea conflictului cu mitropolitul Bălan, preotul Trifa împreună cu apropiații săi din redacție luptaseră cu o sărăcie cruntă, deși publicațiile și cărțile se vindeau la prețul cel mai ieftin și în condițiile cele mai avantajoase, iar pentru răspândirea cât mai largă a acestora se dădea un rabat de 25% sau de 30% celui ce le vindea. Această sărăcie lucie se datora de apariția și creșterea numărului de colportori care nu achitau niciodată cărțile vândute. Prin urmare, publicațiile și tipografia Oastei Domnului lucrau cu deficit, acumulându-se datorii imense de sute de mii de lei, o sumă extrem de mare pentu acea epocă. Totuși, în locul neplătitorilor ajutorul venea din partea donațiilor pentru sprijinul tipografiei. Din cauza sărăciei în care se zbătea redacția, atât învățătorul Marini cât și Dorz au refuzat plata salariului pentru că ei preferau să lucreze cu pasiune și pentru că vedeau în ce condiții lucra preotul Trifa. Primii bani încasați de Dorz au fost în 1935 când a primit premiu de câteva sute de lei din partea redacției ziarului ”Iisus Biruitorul” cu ocazia apariției primului său volum de poezii La Golgota, sumă trimisă părinților săi și soției sale. Între anii 1936-1937 Dorz a urmat stagiul militar în Oradea.
Singurul eveniment important la care participase Dorz, luându-și permisie în timp ce efectua stagiul militar, a fost ultima Consfătuire Generală a Oastei Domnului din 12 septembrie 1937 la care au participat peste 500 de delegați ai ostașilor pe țară. În această consfătuire s-a hotărât în unanimitate că Oastea Domnului va lucra și va rămâne pe linia învățăturii și credinței creștin-orotdoxe, că Iosif Trifa este singurul și adevăratul întemeietor al Oastei Domnului și că sentința de caterisirea a lui Iosif Trifa trebuie anulată și repus în toate drepturile din care a fost scos pe nedrept. După cum am amintit anterior în capitolul precedent, Moțiunea a fost respinsă, iar urmarea a fost sistarea ziarului ”Ecoul”.
6.3.3 Activitatea publicistică a continuatorilor de după moartea lui Iosif Trifa
După moartea lui Iosif Trifa, Ioan Marini și Traian Dorz, conștienți de moștenirea pe care le-a lăsat-o întemeietorul Oastei Domnului, doresc să-i continue munca și să-i apere moștenirea și testamentul pe care Trifa le-o lăsase cu limbă de moarte, mai ales datorită acuzelor care i se aduc în publicațiile Mitropoliei.
După evenimentele din 12-16 februarie 1938, Dorz și alți ostași și-au amintit îndemnul pe care acesta îl repetase într-una cu putere și dragoste până în ultima clipă: cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus. Semnificativ în aces sens este articolul scris de poetul creștin Traian Dorz Cu ochii țintă la Căpetenia desăvârșirii noastre din ”Glasul Dreptății” numărul 9 care este unul de încurajare și arăta munca și jertfa lui Trifa de la întemeierea Oastei Domnului până la sfârșitul vieții. În a doua parte a articolului este citat ultimul îndemn al lui Iosif Trifa pentru ostași: „Priviți la Iisus cel Răstignit, apropiați-vă de iisus cel Răstignit, apropiați-vă mereu și grijiți să nu-L pierdeți și să nu vă pierdeți de Iisus cel Răstignit. până vor fi prigoane, lacrimi și plâns în Oaste, până vor fi izbeliști și prigoane împotriva ei din partea lumii, să știți, iubiții mei, că Îl aveți în mijlocul vostru pe Iisus cel Răstignit și sunteți cu El. Îndată ce vor trece prigoanele și lacrimile și îndată ce va veni liniștea și tihna, îndată ce vor veni laudele și aprobările lumii, să știți, iubiții mei, că L-ați pierdut pe Iisus cel Răstignit. (…) Prin oricâte prigoane și furtuni ce vor veni peste voi, prin oricâte lovituri nedrepte ce s-ar abate asupra voastră, voi să priviți țintă la Iisus cel Răstignit, la Jertfa Lui, la moartea Lui și la Învierea Lui”.
Chiar dacă Iosif Trifa murise, dezvăluirile din publicațiile Mitropoliei, al căror redactor era preotul Nicolae Vonica, nu au încetat. Una din acestea era că Iosif Trifa fusese un biet preot de la țară pe care l-a scos mitropolitul Bălan din anonimat pentru sprijinirea comunicatului oficial că Oastea Domnului a fost creația mitropolitului Bălan. Ca răspuns la această pretenție, ”Glasul Dreptății” numărul 11 din 1938 a publicat predica rostită de preotul Iosif Trifa în biserica din comuna Vidra județul Turda în anul 1920. Acest articol era intitulat La zece ani de păstorire care era compus dintr-o introducere explicativă a redacției și predica jubiliară a preotului Trifa. Introducerea explicativă arăta că Iosif Trifa a fost un păstor model care s-a jertfit pentru enoriași zi și noapte, infirmând afirmațiile făcute de publicațiile Mitropoliei că era un simplu preot pe care avea să-l ducă de mână un protector de vază și demonstrând că Iosif Trifa fusese încă de atunci o personalitate cunoscută în acea vreme. În predica de zece ani a preotului Trifa arăta că la început Liturghia însemna doar citirea Cazaniei și cântecele bisericești, dar fără mărturisirea Cuvântului și ținerea de către săteni a formelor goale din practicile bisericești. Tot aici vedem jertfa tânărului preot Trifa care și-a înțeles menirea de preot, ajutându-i duhovnicește pe săteni atât prin cuvânt cât și prin faptă.
În ultimul număr al ziarului ”Glasul Dreptății” apare anunțul cu ocazia împlinirii a șase săptămâni de la moartea lui Iosif Trifa cu scopul organizării unui parastas pentru pomenirea lui Trifa. Acest anunț mai cuprinde și praznicul Oastei Domnului de Rusaliile anului 1938 ce va avea loc la mormântul lui Trifa, acest loc devenind un loc de pelerinaj pentru ostași atât de Rusalii cât și de ziua comemorării morții lui Iosif Trifa. După numărul al 12-lea, ”Glasul Dreptății” a fost sistat la intervenția Mitropoliei, mai ales în timpul regimului de dictatură monarhică, la conducere aflându-se cabinetul Patriarhului Miron Cristea. Cu acest prilej s-a reușit compromiterea amintirii lui Iosif Trifa prin angajarea în Mișcarea Legionară a lui Viorel și a lui Titus Trifa cu ajutorul preotului Spiridon Cândea și a acoliților săi.
În timpul conflictului, Biserica Greco-catolică încerca prin diferiți oameni ai săi să se apropie de ostași, dându-le să înțeleagă că ea le-ar oferi o posibilitatede ieșire din acest impas, datorită faptului că mii de ostași erau greco-catolici, devenind prin uemare primul curent religios care practica conceptul de unitate în diversitate chiar dacă exista o luptă confesională între cele două Biserici românești surori. Un fapt semnificativ ce este un contraargument la afirmația că Oastea Domnului de factură trifistă era sectă erau Rusaliile anului 1938 prin participarea ostașilor la Sfânta Liturghie duminică dimineața, dar mai ales prezența unor preoți precum preotul Vladimir Popovici.
Pe 15 iulie 1938, după aproximativ 5 luni de alergări pentru un nou organ de presă a Oastei Domnului, Titus Trifa a reușit să obțină autorizație de la Tribunalul Sibiu pentru tipărirea ziarului ”Armata Domnului Iisus Biruitorul”, dar sistată prin intervenția Mitropoliei deși le-a trimis redactorilor câte un avertisment. Datorită preocupărilor politice intense ale lui Viorel și Tit Trifa, Marini și Dorz au plecat definitiv din Sibiu.
Cu ajutorul avocatului Pavel Malița din Oradea, Dorz l-a cunoscut pe George A. Petre, directorul ziarului ”Gazeta de Vest”. Cu ajutorul acestuia a socs suplimentul duminical pentru ostași intitulat ”Ogorul Domnului” care s-a tipărit în octombrie 1938. După al treilea număr, George A. Petre a cedat presiunilor Episcopiei Oradiei conducând la ruperea legăturilor cu acesta sub pretextul amestecului său în aranjarea și în conținutul publicației lor.
După încercarea nereușită de la Oradea cu ”Ogorul Domnului”, un ostaș din Cluj a găsit la Cluj o altă posibilitate prin preotul călugăr greco-catolic Vasile Chindriș care avea o tipografie veche proprie și un ziar ”Viața Creștină”, înștiințându-l pe învățătorul Marini din Săsciori. În toamna anului 1938 Marini a tipărit calendarul Oastei Domnului pentru anul 1939. Ziarul ”Viața Creștină” apărea săptămânal în 4-12 pagini, tipărită în condiții modeste datorită unei tipografii mici și vechi cu roata mare învârtită de un slujitor tânăr al parohiei Iris din Cluj. Deși litera tipografiei era veche și uzată, clișeele erau puține, iar condițiile erau sărace, atât colegiul de redacție format din tânărul poet creștin Traian Dorz și învățătorul Ioan Marini cât și colaboratorii scriau cu pasiune săptămânal, iar ostașii și cititorii publicațiilor Oastei Domnului de atunci au început să capete încrederea continuității, având ca urmare venirea abonamentelor. Prin urmare, Clujul a devenit un centru al Oastei Domnului precum fusese Sibiul în timpul lui Iosif Trifa.
Datorită cenzurii presei din timpul monarhiei autoritare a regelui Carol al II-lea, la ”Viața Creștină” redactorii foloseau fie inițialele numelui lor, fie pseudonime. De aceea, începând cu ”Glasul Dreptății” până la ”Viața Creștină” nu și-au dat numele lor adevărat, folosind inițialele numelui lor precum: Traian Dorz – T. D., Ioan Marini – I. M., Ioan Tudusciuc – I. T., Ioan Capătă – I. C., preotul Vladimir Popovici – Pr. V. P., preotul Viorel Bujoreanu – Pr. V. B. și așa mai departe. După ce a apărut ”Viața Creștină”, publicațiile Mitropoliei au început să adauge în compania așa numiților trifiști acest nou amănunt, socotindu-i ca niște vânduți la papistași, ca niște schismatici și dezinători de ortodoxie. La aceste acuze, redacția nu le-a răspuns direct, ci numai prin cuvintele Bibliei și cu toată amărăciunea la unele din aceste învinuiri. Tot datorită cenzurii, în ”Viața Creștină” au apărut pseudonime ale celor care colaborează la acest ziar, inclusiv cei doi redactori precum: I. M. – I. Mărturie, T. D. – T. Dar, I. T. – I. Tărie, I. C. – I. Călăuză, Pr. V. P. – Pr. V. Priveghere, Pr. V. B. – Veste Bună și alții.
După adunările Oastei Domnului ținute în diferite părți ale țării din vara anului 1939, ostașii și-au arătat dorința unui fel de congres al Oastei la Cluj care s-a hotărât pentru ziua de 3 septembrie 1939, având loc la marea sală a Palatului de Comerț. Însă pe 1 septembrie 1939 Germania nazistă a invadat Polonia, punând în aplicare Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov în privința împărțirii Poloniei și declanșându-se astfel cel de-al doilea război mondial. Datorită contextului extern, se fac pregătiri pentru înarmare și mobilizare, dar în congresul de la Cluj aceste tensiuni nu se simțeau. Deși erau și ostași greco-catolici în acest congres, totuși era o atmosferă primitoare pentru toți ostașii fie între preoți ostași ortodocși și preoți greco-catolici, fie între ostașii care aparțin celor două Biserici surori.
Din pricina unor neînțelegeri cu preotul greco-catolic Chindriș, s-a convenit cu acesta ca în 1940 să scoată o autorizație pentru publicația exclusiv pentru ostași ”Misionarul Vieții Creștine”, avându-l ca redactor pe Ioan Marini. Până la Dictatul de la Viena din 30 august 1940 preotul Chindriș începea să intervină în treburile redactorilor datorită nemulțumirilor superiorilor săi. Aceste nemulțumiri erau că articolele scrise de ostași nu puneau accent pe confesionalism și se dorea atragerea Oastei Domnului în unirea cu Biserica Catolică. Intervențiile preotului Chindriș constau în strecurarea de articole de propagandă confesională greco-catolică, observații asupra unor scriei prea evanghelice, ajungându-se până la scoaterea la tipografie din pagini bucăți din text. Vara anului 1940 a debutat cu anexarea Basarabiei și nordului Bucovinei de către URSS, apoi cedarea Cadrilaterului către Bulgaria și a culminat cu Dictatul de la Viena în care România trebuia să cedeze Nordul Transilvaniei Ungariei. În contextul refugiului redacției ziarului ”Misionarul Vieții Creștine” s-a despărțit de preotul greco-catolic Chindriș în condiții amiabile, ultimul număr al acestei publicații fiind numărul 33.
În ceea ce privește publicațiile Oastei Domnului din momentul Dictatului de la Viena până la intrarea României în cel de-al doilea război mondial, constatăm o pauză de aproximativ 10 luni atât datorită instabilității politice din țară prin înlocuirea regimului carlist cu unul național legionar, apoi de dictatură militară cât și datorită presiunilor cauzate de pregătirile militare prin concentrări. Tocmai în 1941, Dorz a primit autorizație pe numele său de a tipări revista ”Familia Creștină”, aceasta fiind o revistă lunară de literatură creștină și de informație. Redacția acestei reviste era formată din Traian Dorz și Ioan Marini, iar sediul acesteia era casa părintească a lui Dorz.
În cele din urmă, o dată cu intrarea României în cel de-al doilea război mondial în istoria Oastei Domnului din perioada iunie 1941 până pe 23 august 1944 ia o altă turnură, această perioadă fiind precursoarea regimului comunist în ceea ce privește această mișcare deoarece conducătorii Oastei Domnului vor fi închiși și amendați sub pretextul tulburării ordinii și ținerea întrunirilor fără autorizație.
Concluzii
Mișcarea de renaștere spirituală ,,Oastea Domnului" reprezintă alături de Mișcarea Legionară unul dintre principalele fenomene religioase apărute în România interbelică. Acest lucru este arătat de adeziunea tuturor structurilor societății românești din perioada interbelică, dar și de nevoia implicării Bisericii Ortodoxe în societate ca urmare a schimbărilor sociale și religioase survenite după primul război mondial și după Marea Unire din 1918.
Din păcate, această mișcare în mentalul colectiv este asociată fie cu o sectă, fie prin asocierea politică cu Garda de Fier datorită implicării în Mișcarea Legionară a lui Viorel Trifa și a fiului întemeietorului Oastei Domnului, Titus Trifa. Acest lucru a fost perceput în timpul regimului Antonescu și în timpul regimului comunist după cum am văzut în lucrarea Fațete reale ale sectelor religioase a lui Petre Hladchi-Bucovineanu. Chiar dacă a trecut prin persecuții și prin frământări interne în timpul regimului comunist când a activat mai bine de patruzeci de ani în ilegalitate, Oastea Domnului a continuat să existe în ciuda acestor lucruri și a atras membri lucrând pe linia pe care o lăsase întemeietorul acestei mișcări. Această linie este păstrată și astăzi de cele două grupări, activând în conformitate cu învățăturile Bisericii Ortodoxe.
După Revoluția din decembrie 1989, părerile dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe sunt împărțite în privința rolului și misiunii Oastei Domnului în Biserică și în societate. Chiar dacă a fost recunoscută de Sfântul Sinod pe 26 martie 1990 și Iosif Trifa a fost reabilitat pe 28 septembrie 1990 tot într-o ședință a Sfântului Sinod, există unii care contestă că Oastea Domnului ar fi benefică Ortodoxiei. Tot cu această ocazie, revine dezbaterea ce a planat asupra Oastei Domnului din peroiada interbelică, dar de data aceasta apare opiniile fiecăruia ce susține sau contestă rolul și misiunea Oastei Domnului postate pe internet.
Concluzia finală este că Oastea Domnului este una dintre cele mai controversate fenomene religioase apărute pe teritoriul României vreodată. Drept urmare, pentru înțelegerea și studierea acestei mișcări trebuie consultate cu foarte mare precauție atât presa românească interbelică ce vizează această mișcare cât și presa Oastei Domnului.
Anexe
A1. Anexe foto
Medalia Oastei Domnului
Tipografia "Mireasa Vântului"
Gazeta "Lumina Satelor" nr. 1/1923 cu "Hotărârea" ce va fi semnată de-a lungul timpului de sute de mii de ostași. ,,Certificatul de naștere" al Oastei Domnului
Ziarul "Glasul Dreptății" cu anunțul trecerii în veșnicie a lui Iosif Trifa, Sibiu 12 februarie 1938
A2. Documente
1. Textul Statutelor Oficiale ale Oastei Domnului publicate în "Iisus
Biruitorul" nr. 5/1937, p. 5
Capitolul I
Numele, caracterul și durata Societății
ART. 1. În cadrul Bisericii Ortodoxe Române se înființează Societatea Religioasă "Oastea Domnului" sau prescurtat "Oastea Domnului".
ART. 2. Ea poate funcționa numai cu binecuvântarea Bisericii și sub îndrumările și controlul exercitat: a) prin episcopul locului;
b) prin delegații lui cu autorizația scrisă;
c) prin Sf. Sinod.
ART. 3. Își recrutează membri liberi, fără nici un fel de constrângere din afară, constituind un voluntariat creștin ortodox.
ART. 4. Toate părțile componente ale Frăției Religioase "Oastea Domnului" (Cerc, Despărțământ, Secție, Centrala) sunt persoane morale.
ART. 5. Timpul funcționării este nelimitat.
ART. 6. Sediul central al Societății "Oastea Domnului" rămâne orașul Sibiu. Va avea însă atâtea secții, câte eparhii va număra Biserica Ortodoxă Română.
ART. 7. Numele de Frăția Religioasă "Oastea Domnului" sau prescurtat "Oastea Domnului" nu poate fi uzurpat de nici o altă asociație. Împotriva celor ce vor abuza de numele ei, se va cere scutul legilor civile.
Capitolul II
Scopul și mijloacele Frăției Religioase "Oastea Domnului"
ART. 8. Scopul asociației este:
a) preamărirea lui Dumnezeu prin gândul, cuvântul și fapta de orice clipă a fiecărui membru al ei;
b) păstrarea și practicarea ortodoxiei, făcând din ea putere vie și lucrătoare în toate împrejurările vieții creștinești;
c) deprinderea virtuților dumnezeiești și celor câștigate și săvârșirea faptelor iubirii creștinești, adică a faptelor milosteniei trupești și sufletești;
d) a face pe membri ei să lupte fără odihnă împotriva tuturor gândurilor, simțirilor și cuvintelor care pot necinsti pe Dumnezeu și mâhni un suflet cu adevărat creștin;
e) a obișnui pe membrii ei la iubire de adevăr și de dreptate și la trezire în orice împrejurare s-ar afla;
f) a îndemna pe membrii ei să ocolească judecățile, supunându-se hotărârilor Sfatului Păcii care va lua ființă în cadrele asociației;
g) a deprinde pe toți membrii cu ascultare, supunere și bunăvoință față de mai marii "Oastei Domnului" și față de autoritățile bisericești și civile, dovedind în aceeași vreme smerenie și dragoste creștinească față de toți ostașii și bunăvoință față de toți creștinii;
h) de a deprinde pe toți membrii să fie gata la împlinirea fără șovăire a tot ce este spre binele și înaintarea Bisericii Ortodoxe și a "Oastei Domnului";
i) a dobândi de la autoritatea bisericească eparhială designarea în eparhie a unei mănăstiri cu călugări înțelegători și devotați lucrului Domnului urmărit de această asociațiune, la care "Oastea Domnului" să facă un pelerinaj anual pentru reculegere și întărire la o zi hotărâtă în deplină înțelegere cu Chiriarhul locului;
l) de a ridica pe pământul românesc, prin munca și obolul ostașilor Domnului și al binevoitorilor asociației, o mănăstire de călugări și alta de călugărițe, în primul rând pentru ostașii, care luminați de Duhul, ar vrea să intre în cinul monahal. La aceste mănăstiri se vor întemeia: 1) școala de misionari laici și monahi;
2) azile pentru bătrâni și bătrâne neputincioase, care n-au pe nimeni să-i îngrijească;
3) orfelinate cu școala de lipsă pentru copiii fără ambii părinți;
4) spitale și sanatorii pentru creștini;
5) diverse ateliere, cum ar fi tipografie, țingografie, pictură bisericească, legătorie de cărți, covoare, țesături, cu angajați exclusiv dintre ostașii probați;
6) cu institute de îndreptare ăentru cei sau cele pierdute ori robite de diferite patimi;
m) de a se întemeia pe întreaga țară, cu cea mai mică cotizație posibilă, un fond de ajutorare la înmormântare, exclusiv pentru cei din "Oastea Domnului";
n) de a împuțina analfabetismul, ținând cursuri de scris-cititîn vederea citirii cărților sfinte;
o) de a feri pe membrii săi de de scrisul și de programele distrugătoare de neam, de biserică și ucigătoare de suflet, deci de a lupta neobosit împotriva dușmanilor Bisericii Ortodoxe și ai neamului nostru;
p) până la dezvoltarea unei mănăstiri cu acest caracter, de a cere autorității bisericești înființarea de școli sau cursuri pentru pregătirea de misionari laici, de colportori pentru îngrijirea bolnavilor, neputincioșilor, orfanilor, în legătură cu școala de cântăreți din eparhie;
r) a lupta împotriva scrierilor, cântecelor și reprezentațiilor teatrale și cinematograf cu caracter imoral;
s) a susține și lupta pentru sfințenia și indisolubilitatea căsătoriei creștine și împotriva divorțului.
ART. 9. Mijloacele pentru ajutorarea scopurilor propuse sunt cele pe care le pune la îndemâna fiilor săi Biserica Ortodoxă și anume:
a) apa cea vie a Sf. Scripturi, numai ediția Sf. Sinod;
b) citirea din cărțile sfinților părinți;
c) participarea în toate duminicile și sărbătorile la Sf. Liturghie și la Sf. Vecernie, în frunte cu conducătorii asociației;
d) rugăciunea în comun în casa de adunare și în biserică afară din serviciile divine rânduite de biserică;
e) lămurirea cuvântului Domnului de către preoți și de către cei autorizați de Episcopul locului;
f) împărtășirea cu Sfintele Taine regulat în fiecare din cele patru posturi de peste an și la dorință și mai des;
g) publicarea la centru și la secții a unor foi de zidire sufletească, care vor primi colaborarea tuturor ostașilor cu darul scrisului;
h) publicarea și colportarea de cărți bune, ziditoare și mântuitoare de suflet, fie editate de societate sau de altcineva;
i) prin colportarea de icoane și de alte obiecte creștinești ortodoxe;
l) prin pelerinaje la mănăstiri și la bisericile catedrale din centrele eparhiale;
m) prin mijloacele materiale ce se vor putea agonisi la societate: 1) din darurile benevole ale celor ce intră în "Oastea Domnului";
2) din daniile binevoito-rilor societății;
3) din câștigul ce even-tual s-a realizat prin colportaj și prin urma foilor;
4) din dobânzile banilor depuși de fondul de înmormântare;
n) prin înființarea unui fond al Milei Creștine pentru ajutorarea celor lipsiți, mai ales în vremea de iarnă, fie cu hrană, fie cu lemne sau haine și unde e posibil prin susținerea de cantine;
o) prin conferințe și șezători biblice: 1) duminica și sărbătoarea după vecernie;
2) în una sau două seri pe săptămână;
p) prin înființarea și conducerea de biblioteci potrivite scopului propus;
r) prin înființarea de fanfare și coruri religioase;
s) prin îngrijirea și înfrumusețarea locașurilor Domnului și a cimitirelor, în spirit ortodox;
t) prin comunicare, între membri, a experiențelor de viață creștină;
u) prin sărbătorirea, cu demnitate, în toate părțile, a martirilor Bisericii noastre și a eroilor naționali;
v) prin colaborarea cu alte societăți ortodoxe cu scop similar din țară și chiar de peste hotare cu aprobarea Sf. Sinod.
Capitolul III
Despre membrii și datorințele lor
ART. 10. Membru al "Oastei Domnului" poate fi orice credincios al Bisericii Ortodoxe fie bărbat, fie femeie, laici sau față sfințită, care au trecut de vârsta de 15 ani împliniți. Nu se pot primi chiar dacă au 15 ani împliniți: a) elevii și elevele oricărei școli;
b) soțiile și fiii sau fiicele de nemajori care nu aduc consimțământul soțului sau părintelui lor; soțiile, în cazuri excepționale, pot aduce recomandare a duhovnicului lordin parohie, recomandare care nu trebuie motivată;
c) persoanele divorțate din pricina cărora s-a desfăcut căsătoria, nu pot fi primiți în "Oaste"până la pocăință.
ART. 11. Cel ce vrea să intre în asociație va face o declarație scrisă, cu toate datele cerute de regulament, pe care-o va prezenta secretarului cercului.
ART. 12. Nu se pot încasa cotizații de membri. Fiecare membru la intrare face un dar în bani care nu poate fi mai mic de 50 de lei. Darul acesta îl pot plăti în mai multe rate; în cazul acesta, nu se consideră înscris decât de la data achitării întregii sume promise. Pentru cei săraci, Sfatul Cercului poate hotărâ scutirea și de această obligație.
ART. 13. Orice membru poate face danii și cu scop precis, dacă cadrează cu caracterul societății. Asemenea donații pot face societății și cei ce nu vor să se înscrie ca membri. Daniile cu scop precis la nici un caz nu pot fi întrebuințate altfel decât așa cum a dispus donatorul.
ART. 14. Membrii asociației pot fi: a) ostași începători;
b) ostași deplini;
c) ostași ostenitori.
a) Ostrașii începători se numesc membrii care au cerut înscrierea în "Oastea Domnului", au primit aprobarea, au achitat darul promis, dar n-au împlinit încă un ande la primirea în asociație. Împlinesc toate îndatoririle celorlalți membri, dându-și fiecare silința a se arăta vrednic de primire definitivă în "Oaste". N-au drept de a vota în adunările "Oastei", nici dreptul de a fi aleși.
b) După împlinirea anului de începător, dacă s-ar dovedi vrednic, va fi primit în "Oastea Domnului"cu titlul de ostaș deplin. Primirea se face într-o adunare sărbătorească, când semnează legământul în dublu exemplar. Textul legământului se va stabiliprin regulamentul explicativ al acestor statute. Dacă ostașul începător nu dă dovadă deajuns de supunere la orânduielele "Oastei", va fi sfătuit să mai încerce un an, deci nu i se va cere legământ.
c) Dacă ostașul deplin a împlinit cu sfințenie timp de cinci ani tot ce s-a legat să ție, ajunge ostaș ostenitor pentru cei mulți ai Domnului. Ei nu mai depun un legământ nou, dau însă o declarație scrisă că primesc să fie. Recunoașterea aceasta de ostaș ostenitor se face în chip sărbătoresc de către adunarea despărțămintelor.
ART. 15. Drept de a fi aleși în fruntea organizațiilor "Oastei Domnului" nu au decât ostașii ostenitori.
ART. 16. Asociația poate avea și membrii de onoare dintre credincioșii Bisericii noastre cu merite deosebite. Ei se proclamă de Congresul "Oastei Domnului". Membrii de onoare, când sunt prezenți, se bucură de toate drepturile ostașilor ostenitori.
ART. 17. Cei ce fac Societății daruri în bani, pământ sau clădiri până la valoarea de lei 5000 (cinci mii), chiar dacă nu sunt înscriși în "Oaste", primesc numele de ,,binefăcători" ai "Oastei Domnului". Cei care fac donații mai mari de 5000 lei, vor purta numele de ,,mari binefăcători" ai "Oastei Domnului".
ART. 18. Ostașii începători nu pot purta vreun semn văzut deosebit. Ostașii deplini și cei ostenitori pot purta o insignă pe piept. Forma insignei se va designa prin Regulamentul explicativ.
ART. 19. Datorințele membrilor sunt fixate prin scopurile și mijloacele asociației (ar. 8 și 9). Regulamentul explicativ le va dezvolta pe larg, arătând ce trebuie să facă din partea sa fiecare ostaș.
ART. 20. Membrul sau membrii care nu vor împlini toate obligațiile regulamentare întâi vor fi făcuți băgători de seamă. Dacă nu se vor îndrepta, vor fi dojeniți în scris de Sfatul Despărțământului; dacă nici după această dojană nu dau semne de revemire pe calea cea bună, se vor da afară de către Sfatul Secției din care face parte cercul lor. Înapoi nu se mai poate primi decât după o căință de un an. Atunci iarăși începe a fi ostaș începător și cu celelalte de rând.
ART. 21. Despre membrise vor purta registre în ordine cu toate datele din legământ atât la cerc, cât și la despărțământ. La secție și la centru se va purta numai evidență statistică. Amănuntele se vor stabili de Regulamentul explicativ.
Capitolul IV
Organizarea Societății. Cerc. Despărțământ. Secție. Centru. Despre Adunările
Asociației
ART. 22. Toți membri, fie ostași începători, deplini sau ostenitori din toată țara românească formează una și aceeași Frăție religioasă "Oastea Domnului". Pentru o bună împărțire a lucrului, ea se împarte în cercuri, despărțăminte, secții și organizare centrală, fiecare cu o conducere asemănătoare și sub ascultarea celei imediat superioare.
ART. 23. Cel puțin 20 membri aflați într-o parohie formează un cerc al "Oastei Domnului". Dacă nu sunt 20, cei care se alătură la cel mai apropiat cerc, până să fie 20 membri, când vor cere despărțământul să-i recunoască drept cerc al parohiei respective. Amănuntele de urmat în cazul înființării și recunoașterii unui Cerc se vor stabili prin Regulamentul explicativ.
ART. 24. Toate cercurile dintr-un protopopiat formează un despărțământ; toate despărțămintele dintr-o eparhie vor forma o secție a "Oastei Domnului"; iar toate secțiile împreună alcătuiesc asociația întreagă numită "Frăția Religioasă Oastea Domnului" sau scurt "Oastea Domnului".
ART. 25. Fiecare parte componentă a "Oastei Domnului" va avea o conducere alcătuită din:
a) un președinte;
b) doi vicepreședinți;
c) un secretar;
d) doi secretari ajutori;
e) un sfat compus din patru membri la cerc, din șase membri la despărțământ, din 12 membri la secție, iar cel de la Centru din 25 membri;
f) un casier;
g) trei cenzori aleși afară de președinte de adunare, anume pentru alegere chemată din bună vreme. Felul cum se va urma în adunările de alegeri, se va arăta amănunțit în Regulamentul explicativ.
ART. 26. Președintele cercului este preotul împuternicit de Episcopul locului, al despărțământului – protopopul, al secției, Episcopul locului sau delegatul său, al centrului – Ierarhul locului. Toți vor avea numirea scrisă a Chiriarhului local, afară de cel din urmă, care va primi încuviințarea din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
ART. 27. Toți conducătorii trebuie să primească binecuvântarea Ierarhului locului, conform sfintelor canoane. Până nu primesc această binecuvântare, nu se pot socoti în fruntea "Oastei", chiar dacă la alegeri au întrunit totalitatea voturilor.
ART. 28. Alegerea tuturora se face pe șase ani. După trecerea celor șase ani, pot fi realeși fie toți, fie numai singuratici.
ART. 29. Pentru mai bună ducere la îndeplinire, asociația va mai alege:
a) în fiecare cerc și despărțământ câte: 1. un Sfat al Păcii, compus din trei membri pentru împăcarea neînțelegerilor dintre membri;
2. doi sau trei membri cercetători și ajutori ai celor bolnavi și neputincioși;
3. unul sau doi purtători de grijă ai celor orfani și ai celor bătrâni fără sprijin. Aceștia vor lucra cu toată grija sub conducerea Sfatului cercului sau al despărțământului.
b) un colportor de încredere care va face și serviciul de bibliotecar când asociația va afvea și biblioteci. Regulamentul explicativ va arăta amănunțit datoriile fiecăruia.
ART. 30. Nimeni din cei aleși nu poate refuza cinstea ce i se face, afară de caz de boală și de neputință trupească.
ART. 31. În caz de moarte sau când unul din cei aleși în frunte se depărtează un timp mai îndelungat din comună, va fi înlocuit cu unul din cei aleși pentru Sfatul Păcii sau pentru bolnavi și orfani.
ART. 32. Nimeni nu poate demisiona până la împlinirea celor șase ani. Dacă nu ia parte la lucrările ce i se cer, poate ajunge să fie dat afară din asociație, conform Statutului de față.
ART. 33. Toate încredințările "Oastei" sunt onorifice, afară de cazul că sunt trimiși de cerc, despărțământ sau secție undeva unde li se cere cheltuială mare.
ART. 34. Toate daniile ce se fac de membri la înscrierea în Oaste, jumătate rămân cercului, iar cealalaltă jumătate se trimite Sfatului secției pentru a ajuta lucrul cel mare. Secția va trimite 5% despărțămintelor și 4% centrului. Celelalte danii cu scop precis se administrează de organizația căreia i-au fost încredințate. Daniile pentru mănăstirile "Oastei" se vor trimite la Sf. Sinod.
ART. 35. Amănuntele cu privire la funcționarea și activitatea cercurilor, despărțămintelor, secțiilor și centrului, cum și cele cu privire la datoriile fiecărui ales în fruntea acestora se vor regula prin Regulamentul explicativ.
ART. 36. Fiecare cerc, despărțământ, secție și centru vor ținea două feluri de adunări: a) adunări de zidire sufletească; b) adunări administrative și de alegere.
ART. 37. Cercul ține adunări de zidire sufletească de câte ori vrea săptămânal; Duminica și sărbătoarea după vecernie, obligator. De alegere numai când se poruncește a se face alegere (la șase ani). De controlare a mersului societății, de două ori pe an, totdeauna însă înainte de a se ținea adunarea despărțământului.
ART. 38. Despărțământul ține adunări de zidire sufletască cel puțin o dată pe an, aranjând pelerinaje la protopopiat ori la alte locuri importante sub raport bisericesc. Cu ocazia acestor adunări, în ședință separată, se vor ține și celelalte feluri de adunări. Toate adunările se vor ține înainte de adunările secției.
ART. 39. Secția va ține adunările ca și despărțămintele în tot anul, în timpul de la sărbătoarea Învierii Domnului până la Pogorârea Duhului Sfânt, la centrul eparhiei sau unde aprobă Chiriarhul locului.
ART. 40. Asociația întreagă ține adunări în fiecare an în sediul ei, în Sibiu, și pe rând la centrul Mitropoliilor și al Episcopiilor. Adunările de țară ale "Oastei Domnului" se numesc congrese. Primul congres după reorganizare se va ține la Sibiu. Zilele de congres se fixează cele ale Pogorârii Duhului Sfânt.
ART. 41. Regulamentul explicativ va da amănuntele cu privire la funcționarea și activitatea adunărilor.
Capitolul V
Dispoziții generale și finale
ART. 42. Toți ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Î. P. S. Patriarh, ÎI. PP. SS. Mitropoliți, PP. SS. Episcopi și PP. SS. Arhierei Vicari, sunt președinții de onoare ai centralei Asociației Religioase ”Oastea Domnului”. Orice adunare a ”Oastei” și orice ședință de Sfat o conduce efectiv ierarhul în cel mai înalt grad canonic.
ART. 43. Dacă pe lângă o biserică sau parohie există o asociație similară, acolo nu se poate înființa ”Oastea Domnului”.
ART. 44. Asociația ”Oastea Domnului” singură nu se poate desființa niciodată. Autoritatea bisericească, conform dreptului bisericesc a sf. canoane, o poate desființa oricând, dacă se abate de la ascultare față de învățăturile și rânduielile Bisericii.
ART. 45. ”Oastea Domnului” nu poate lua nici o altă direcție afară de cea arătată prin aceste statute și regulamentul lor explicativ. Cine va încerca abatere, va cădea sub afurisanie arhierească, iar de este preot, sub judecată până la pedeapsa caterisirii.
ART. 46. În caz de desființare fie a cercului, fie a despărțământului, averea în bani, fondurile cu destinație specială sau orice fel de avere, trec la organizarea imediat superioară, tot în favorul ”Oastei Domnului”. Iar când s-ar stinge o secție întreagă, atunci averea ei trece la eparhie pentru un scop similar cu cel urmărit de ”Oastea Domnului”.
ART. 47. Între ,,ostaș” și conducere, între ostaș și părțile ei componente, precumși între asociație și Biserică nu se pot naște procese sub nici un motiv, afară de cazurile referitoare la gestiune incorectă sau furt de avere.
ART. 48. Toți membrii actuali ai "Oastei Domnului" care au împlinit cinci ani de la intrarea în asociație se socotesc ostași ostenitori, iar cei care n-au încă cinci ani, ostași deplini dacă au împlinit vârsta de 25 ani.
ART. 49. Prezentele statute vor fi lămurite pe larg sub formă de chemare la înțeleaptă ajutare la lucrul Domnului în un Regulament explicativ care se va împărtăți și el de aprobarea Sf. Sinod.
ART. 50. Nici statutele, nici regulamentul explicativ nu pot fi modificate fără prealabila încuviințare a Sf. Sinod. După această încuviințare, modificările vor fi supuse hotărârilor Congresului "Oastei Domnului".
ART. 51. Statutele de față au fost aprobate de Sf. Sinod în ședința sa de la 26 noiembrie 1936 și de la această dată devin obligatorii pentru toți câți se țin de "Oastea Domnului".
2. Textul Moțiunii din 12 septembrie 1937 preluat din Traian Dorz, Zile și
adevăruri istorice, Sibiu, 1993, pp. 45-49
Înalt Prea Sfințite Stăpâne,
Adunându-ne la Sibiu, azi, Duminică, 12 Septembrie 1937, frații de pe toate meleagurile țării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viața cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credința noastră, repetăm ceea ce toată viața am spus-o: căostășia domnului o trăim și vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoșești.
Oastea Domnului s-a născut prin munca și truda părintelui Iosif în Biserică, și noi vrem să rămânem așa cum am fost chemați, după cum zice și Sf. Apostol Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletul credincioșilor ei – și noi ne socotim fii credincioși ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemați la o viață de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mișcarea Oastea Domnului, credem că viitorul acestei mișcări depinde de voluntariatul ei.
Rugămintea noastră sinceră și dorința noastră caldă este ca să se asigure voluntariatul Oastei Domnului. Fără voluntariat Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerințe pentru cedi ce se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor și care pot împlini aceste dorințe și pot trăi în această viață duhovnicească se pot numi înrolați în această mișcare.
Oastea Domnului s-a născut, a crescut și a trăit, a luptat, a biruit și biruiește prin ceea ce se cheamă voluntariatul mișcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost și este ființa și biruința acestei lucrări duhovnicești. Ori statutele care s-au făcut pentru această lucrare nimicesc, ating și sting tocmai acest voluntariat.
De aceea, cu supunere și devotament rugăm pe Î. P. S. Sa mitropolit Nicolae, sprijinitorul și păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor făcute acestei mișcări. Oastea Domnului are un statut: – este legea BIsericii noastre strămoșești. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduielile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut numai pentru noi înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Ori noi vrem să fim strânși pentru toată viața noastră de Biserică.
Noi credem potrivit ca în fruntea noastră să fie socotiți de drept conducători numai acei care, fie preoți, fie laici, trăiesc viața ostășiei Domnului. Prin aceasta nu vrem să excludem păstorirea noastră de către preoți. Preotul este păstorul sufletesc al nostru ca și al tuturor celorlalți credincioși din parohie. Dar conducător al Oastei Domnului, ca mișcare religioasă, credem că este numai acela care se conformează vieții duhovnicești de la Oaste.
Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut și trăiește sub aripa BIsericii. Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frățietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învățăturile Bibliei și ale Bisericii. Ne trudim doar să ieșim din comunul vieții, să creștem în Domnul pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenție dogmatică sau canonică. Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut, nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată ființa regulile existente ale Bisericii.
Cum credem noi că se poate asigura voluntariatul Oastei? Canonic și dogmatic Oastea să nu aibă alte învățături decât cele ale Bisericii. Dar conducerea administrativă să fie de sine stătătoare. Să se creeze pentru aceasta un Statut tip juridic care să nu se ocupe de partea spirituală a Oastei, să nu facă haină duhului, ci doar să reglementeze juridicește Oastea. Ca persoană juridică, Oastea Domnului va putea poseda proprietăți. În felul acesta credem că se poate rezolva și chestiunea cu tipografia Oastei. Părintele Iosif Trifa declară că donează tipografia ce o are Oastei Domnului constituită juridic. Iar noi am socotit că pentru marele sacrificiu ce l-a făcut cu această tipografie, vânzându-și averea pentru a o cumpăra, să i se dea dreptul de a o administra singur până trăiește.
Statutul acesta juridic va prevedea și un sfat de conducere, compus din cei mai activi ostași din țară. În fruntea acestui sfat să fie trecut prin actul constitutiv, scaunul de onoare Î. P. S. Sale mitropolit Nicolae, ca unul care a ajutat și binecuvântat Oastea Domnului.
În felul acesta se va lega Oastea Domnului și mai strâns de Biserică, iar până trăiește părintele Iosif să i se mențină conducerea efectivă a Oastei Domnului, ca unul care a avut meritul înființării ei. În felul acesta Oastea este a Bisericii, dar scutită de oficializare.
Pe țară vor fi conducători ai Oastei acei care vor lucra cu mai multă râvnă pentru Oaste și vor trăi cu mai multă pasiune Evanghelia.
În privința scrisului, părintele Trifa declară că va supune cenzurii personale a Î. P. S. Sale Mitropolitului Nicolae tot ce va scrie, pentru ca astfel să se facă controlul învățăturilor de la Oaste. Dar fără amestecul intermediarilor.
În momentul în care conflictul este aplanat și clarificat în fața credincioșilor din Oastea Domnului și se dă părintelui Iosif Trifa posibilitatea ca printr-un alt organ de presă, pus ca și tipografia în serviciul, sub conducerea și administrarea Oastei Domnului constituită juridic, sub patronajul și auspiciile Arhiepiscopiei din Sibiu, părintele Trifa declară că este gata să renunțe la apariția foii "Iisus Biruitorul", cu condiția ca pentru buna înțelegere a lucrurilor să se creeze o foaie nouă, ca organ oficial de presă al Oastei Domnului. Redactarea acestei foi să fie încredințată cu depline puteri de lucru părintelui Iosif Trifa, având și aici controlul dogmatic și spiritual al Î. P. S. Sale mitropolitul Nicolae al Ardealului. Noi nu putem pretinde părintelui Trifa ca să se reîntoarcă la gazeta în care a fost grav lovit, după cum nici nu îndrăznim a cere ca "Lumina Satelor" să se transforme în gazeta "Iisus Biruitorul". Pentru administrarea foii și tipografiei, părintele Iosif Trifa se obligă a prezenta anual – la Rusalii – sfatului celui mare al Oastei, o dare de seamă pe care acesta o va avea de aprobat sau de dezaprobat.
Pentru a rezolva cele de mai sus, gândurile noastre se îndreaptă către Î. P. S. Voastră, cu rugămintea de a interveni și a înlesni la Sf. Sinod să se ridice pedeapsa caterisirii, aplicată părintelui Iosif. În felul acesta își va putea relua postul de slujitor al Sfintei noastre Biserici.
Ai Î. P. S. Voastre supuși fii duhovnicești.
Sibiu, la 12 Septembrie 1937
Bibliografie
1) Presă și periodice
1. "Lumina Satelor" – 1922-1934
2. "Oastea Domnului" – decembrie 1929-1934
3. "Iisus Biruitorul" – 1935-1937
4. "Ecoul"
5. "Glasul Dreptății"
6. "Viața Creștină" – 1939
7. "Misionarul Vieții Creștine" – 1940
8. revista "Rost" nr. 53-54/2007
2) Surse multimedia
1. www.teologiromani.org
2. film documentar De la Certege la Sibiu, 1984, DVD Editura Traian Dorz, Simeria, 2009
3. www.oasteadomnului.ro
4. www.comorinemuritoare.ro
5. Anițulesei, Gheorghe preot, Despre Oastea Domnului, postat pe site-ul www.ortodoxmedia.com
6. Reportaj Părintele Iosif Trifa postat pe www.youtube.com
3) Lucrări generale
1. Bănică, Mirel, Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii '30, București, Ed. Polirom, 2007
2. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, București, Ed. Paidea, 1994
3. Hladchi-Bucovineanu, Petre, Fațete reale ale sectelor religioase, București, Ed. Politică, 1983
4. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, Ed. Andreiana, 2007
4) Lucrări speciale:
1. David, P. I., Călăuza creștină. Sectologie, Curtea de Argeș, Ed. Episcopiei Argeșului, 1994
2. Dorz, Traian, Dreptarul învățăturii sănătoase, Ed. Oastea Domnului, Timișoara, 1991
3. Idem, Fericiții noștri înaintași, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2009
4. Idem, Hristos – mărturia mea, vol. 1, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1994
5. Idem, Istoria unei Jertfe, vol. 1-2, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998-2007
6. Idem, Zile și adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1993
7. Fulea, Ioan, Comori îngropate… și dezgropate, Ed. Stephanus, București, 1993
8. Gogan, Gheorghe pr., Preotul Iosif Trifa – o viață de propovăduitor al lui Hristos, Ed. Traian Dorz, Simeria, 2008
9. Grossu, Sergiu, Un vânt de primăvară religioasă, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2005
10. Marini, Nicolae, Învățătorul Ioan Marini – o viață de apostol, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2002
11. Marini, Nicolae, Istoria documentară a "Oastei Domnului" – Conflictul dramatic Pr. Iosif Trifa-mitropolit Nicolae Bălan, Ed. Societatea Evanghelică Română, București, 1999
12. Petrașciuc, Romeo, Omoforuri, Ed. Agnos, Sibiu, 2008
13. Trifa, Iosif preot, Ce este Oastea Domnului?, ed. a VI-a, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1991
14. Trifa, Iosif preot, Spre Canaan, reeditare după cea din 1920, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2005
15. Velescu, Moise, Profetul vremilor noastre, vol. 1-2-3, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998-2000-2002
Bibliografie
1) Presă și periodice
1. "Lumina Satelor" – 1922-1934
2. "Oastea Domnului" – decembrie 1929-1934
3. "Iisus Biruitorul" – 1935-1937
4. "Ecoul"
5. "Glasul Dreptății"
6. "Viața Creștină" – 1939
7. "Misionarul Vieții Creștine" – 1940
8. revista "Rost" nr. 53-54/2007
2) Surse multimedia
1. www.teologiromani.org
2. film documentar De la Certege la Sibiu, 1984, DVD Editura Traian Dorz, Simeria, 2009
3. www.oasteadomnului.ro
4. www.comorinemuritoare.ro
5. Anițulesei, Gheorghe preot, Despre Oastea Domnului, postat pe site-ul www.ortodoxmedia.com
6. Reportaj Părintele Iosif Trifa postat pe www.youtube.com
3) Lucrări generale
1. Bănică, Mirel, Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii '30, București, Ed. Polirom, 2007
2. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, București, Ed. Paidea, 1994
3. Hladchi-Bucovineanu, Petre, Fațete reale ale sectelor religioase, București, Ed. Politică, 1983
4. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, Ed. Andreiana, 2007
4) Lucrări speciale:
1. David, P. I., Călăuza creștină. Sectologie, Curtea de Argeș, Ed. Episcopiei Argeșului, 1994
2. Dorz, Traian, Dreptarul învățăturii sănătoase, Ed. Oastea Domnului, Timișoara, 1991
3. Idem, Fericiții noștri înaintași, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2009
4. Idem, Hristos – mărturia mea, vol. 1, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1994
5. Idem, Istoria unei Jertfe, vol. 1-2, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998-2007
6. Idem, Zile și adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1993
7. Fulea, Ioan, Comori îngropate… și dezgropate, Ed. Stephanus, București, 1993
8. Gogan, Gheorghe pr., Preotul Iosif Trifa – o viață de propovăduitor al lui Hristos, Ed. Traian Dorz, Simeria, 2008
9. Grossu, Sergiu, Un vânt de primăvară religioasă, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2005
10. Marini, Nicolae, Învățătorul Ioan Marini – o viață de apostol, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2002
11. Marini, Nicolae, Istoria documentară a "Oastei Domnului" – Conflictul dramatic Pr. Iosif Trifa-mitropolit Nicolae Bălan, Ed. Societatea Evanghelică Română, București, 1999
12. Petrașciuc, Romeo, Omoforuri, Ed. Agnos, Sibiu, 2008
13. Trifa, Iosif preot, Ce este Oastea Domnului?, ed. a VI-a, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1991
14. Trifa, Iosif preot, Spre Canaan, reeditare după cea din 1920, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2005
15. Velescu, Moise, Profetul vremilor noastre, vol. 1-2-3, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998-2000-2002
Anexe
A1. Anexe foto
Medalia Oastei Domnului
Tipografia "Mireasa Vântului"
Gazeta "Lumina Satelor" nr. 1/1923 cu "Hotărârea" ce va fi semnată de-a lungul timpului de sute de mii de ostași. ,,Certificatul de naștere" al Oastei Domnului
Ziarul "Glasul Dreptății" cu anunțul trecerii în veșnicie a lui Iosif Trifa, Sibiu 12 februarie 1938
A2. Documente
1. Textul Statutelor Oficiale ale Oastei Domnului publicate în "Iisus
Biruitorul" nr. 5/1937, p. 5
Capitolul I
Numele, caracterul și durata Societății
ART. 1. În cadrul Bisericii Ortodoxe Române se înființează Societatea Religioasă "Oastea Domnului" sau prescurtat "Oastea Domnului".
ART. 2. Ea poate funcționa numai cu binecuvântarea Bisericii și sub îndrumările și controlul exercitat: a) prin episcopul locului;
b) prin delegații lui cu autorizația scrisă;
c) prin Sf. Sinod.
ART. 3. Își recrutează membri liberi, fără nici un fel de constrângere din afară, constituind un voluntariat creștin ortodox.
ART. 4. Toate părțile componente ale Frăției Religioase "Oastea Domnului" (Cerc, Despărțământ, Secție, Centrala) sunt persoane morale.
ART. 5. Timpul funcționării este nelimitat.
ART. 6. Sediul central al Societății "Oastea Domnului" rămâne orașul Sibiu. Va avea însă atâtea secții, câte eparhii va număra Biserica Ortodoxă Română.
ART. 7. Numele de Frăția Religioasă "Oastea Domnului" sau prescurtat "Oastea Domnului" nu poate fi uzurpat de nici o altă asociație. Împotriva celor ce vor abuza de numele ei, se va cere scutul legilor civile.
Capitolul II
Scopul și mijloacele Frăției Religioase "Oastea Domnului"
ART. 8. Scopul asociației este:
a) preamărirea lui Dumnezeu prin gândul, cuvântul și fapta de orice clipă a fiecărui membru al ei;
b) păstrarea și practicarea ortodoxiei, făcând din ea putere vie și lucrătoare în toate împrejurările vieții creștinești;
c) deprinderea virtuților dumnezeiești și celor câștigate și săvârșirea faptelor iubirii creștinești, adică a faptelor milosteniei trupești și sufletești;
d) a face pe membri ei să lupte fără odihnă împotriva tuturor gândurilor, simțirilor și cuvintelor care pot necinsti pe Dumnezeu și mâhni un suflet cu adevărat creștin;
e) a obișnui pe membrii ei la iubire de adevăr și de dreptate și la trezire în orice împrejurare s-ar afla;
f) a îndemna pe membrii ei să ocolească judecățile, supunându-se hotărârilor Sfatului Păcii care va lua ființă în cadrele asociației;
g) a deprinde pe toți membrii cu ascultare, supunere și bunăvoință față de mai marii "Oastei Domnului" și față de autoritățile bisericești și civile, dovedind în aceeași vreme smerenie și dragoste creștinească față de toți ostașii și bunăvoință față de toți creștinii;
h) de a deprinde pe toți membrii să fie gata la împlinirea fără șovăire a tot ce este spre binele și înaintarea Bisericii Ortodoxe și a "Oastei Domnului";
i) a dobândi de la autoritatea bisericească eparhială designarea în eparhie a unei mănăstiri cu călugări înțelegători și devotați lucrului Domnului urmărit de această asociațiune, la care "Oastea Domnului" să facă un pelerinaj anual pentru reculegere și întărire la o zi hotărâtă în deplină înțelegere cu Chiriarhul locului;
l) de a ridica pe pământul românesc, prin munca și obolul ostașilor Domnului și al binevoitorilor asociației, o mănăstire de călugări și alta de călugărițe, în primul rând pentru ostașii, care luminați de Duhul, ar vrea să intre în cinul monahal. La aceste mănăstiri se vor întemeia: 1) școala de misionari laici și monahi;
2) azile pentru bătrâni și bătrâne neputincioase, care n-au pe nimeni să-i îngrijească;
3) orfelinate cu școala de lipsă pentru copiii fără ambii părinți;
4) spitale și sanatorii pentru creștini;
5) diverse ateliere, cum ar fi tipografie, țingografie, pictură bisericească, legătorie de cărți, covoare, țesături, cu angajați exclusiv dintre ostașii probați;
6) cu institute de îndreptare ăentru cei sau cele pierdute ori robite de diferite patimi;
m) de a se întemeia pe întreaga țară, cu cea mai mică cotizație posibilă, un fond de ajutorare la înmormântare, exclusiv pentru cei din "Oastea Domnului";
n) de a împuțina analfabetismul, ținând cursuri de scris-cititîn vederea citirii cărților sfinte;
o) de a feri pe membrii săi de de scrisul și de programele distrugătoare de neam, de biserică și ucigătoare de suflet, deci de a lupta neobosit împotriva dușmanilor Bisericii Ortodoxe și ai neamului nostru;
p) până la dezvoltarea unei mănăstiri cu acest caracter, de a cere autorității bisericești înființarea de școli sau cursuri pentru pregătirea de misionari laici, de colportori pentru îngrijirea bolnavilor, neputincioșilor, orfanilor, în legătură cu școala de cântăreți din eparhie;
r) a lupta împotriva scrierilor, cântecelor și reprezentațiilor teatrale și cinematograf cu caracter imoral;
s) a susține și lupta pentru sfințenia și indisolubilitatea căsătoriei creștine și împotriva divorțului.
ART. 9. Mijloacele pentru ajutorarea scopurilor propuse sunt cele pe care le pune la îndemâna fiilor săi Biserica Ortodoxă și anume:
a) apa cea vie a Sf. Scripturi, numai ediția Sf. Sinod;
b) citirea din cărțile sfinților părinți;
c) participarea în toate duminicile și sărbătorile la Sf. Liturghie și la Sf. Vecernie, în frunte cu conducătorii asociației;
d) rugăciunea în comun în casa de adunare și în biserică afară din serviciile divine rânduite de biserică;
e) lămurirea cuvântului Domnului de către preoți și de către cei autorizați de Episcopul locului;
f) împărtășirea cu Sfintele Taine regulat în fiecare din cele patru posturi de peste an și la dorință și mai des;
g) publicarea la centru și la secții a unor foi de zidire sufletească, care vor primi colaborarea tuturor ostașilor cu darul scrisului;
h) publicarea și colportarea de cărți bune, ziditoare și mântuitoare de suflet, fie editate de societate sau de altcineva;
i) prin colportarea de icoane și de alte obiecte creștinești ortodoxe;
l) prin pelerinaje la mănăstiri și la bisericile catedrale din centrele eparhiale;
m) prin mijloacele materiale ce se vor putea agonisi la societate: 1) din darurile benevole ale celor ce intră în "Oastea Domnului";
2) din daniile binevoito-rilor societății;
3) din câștigul ce even-tual s-a realizat prin colportaj și prin urma foilor;
4) din dobânzile banilor depuși de fondul de înmormântare;
n) prin înființarea unui fond al Milei Creștine pentru ajutorarea celor lipsiți, mai ales în vremea de iarnă, fie cu hrană, fie cu lemne sau haine și unde e posibil prin susținerea de cantine;
o) prin conferințe și șezători biblice: 1) duminica și sărbătoarea după vecernie;
2) în una sau două seri pe săptămână;
p) prin înființarea și conducerea de biblioteci potrivite scopului propus;
r) prin înființarea de fanfare și coruri religioase;
s) prin îngrijirea și înfrumusețarea locașurilor Domnului și a cimitirelor, în spirit ortodox;
t) prin comunicare, între membri, a experiențelor de viață creștină;
u) prin sărbătorirea, cu demnitate, în toate părțile, a martirilor Bisericii noastre și a eroilor naționali;
v) prin colaborarea cu alte societăți ortodoxe cu scop similar din țară și chiar de peste hotare cu aprobarea Sf. Sinod.
Capitolul III
Despre membrii și datorințele lor
ART. 10. Membru al "Oastei Domnului" poate fi orice credincios al Bisericii Ortodoxe fie bărbat, fie femeie, laici sau față sfințită, care au trecut de vârsta de 15 ani împliniți. Nu se pot primi chiar dacă au 15 ani împliniți: a) elevii și elevele oricărei școli;
b) soțiile și fiii sau fiicele de nemajori care nu aduc consimțământul soțului sau părintelui lor; soțiile, în cazuri excepționale, pot aduce recomandare a duhovnicului lordin parohie, recomandare care nu trebuie motivată;
c) persoanele divorțate din pricina cărora s-a desfăcut căsătoria, nu pot fi primiți în "Oaste"până la pocăință.
ART. 11. Cel ce vrea să intre în asociație va face o declarație scrisă, cu toate datele cerute de regulament, pe care-o va prezenta secretarului cercului.
ART. 12. Nu se pot încasa cotizații de membri. Fiecare membru la intrare face un dar în bani care nu poate fi mai mic de 50 de lei. Darul acesta îl pot plăti în mai multe rate; în cazul acesta, nu se consideră înscris decât de la data achitării întregii sume promise. Pentru cei săraci, Sfatul Cercului poate hotărâ scutirea și de această obligație.
ART. 13. Orice membru poate face danii și cu scop precis, dacă cadrează cu caracterul societății. Asemenea donații pot face societății și cei ce nu vor să se înscrie ca membri. Daniile cu scop precis la nici un caz nu pot fi întrebuințate altfel decât așa cum a dispus donatorul.
ART. 14. Membrii asociației pot fi: a) ostași începători;
b) ostași deplini;
c) ostași ostenitori.
a) Ostrașii începători se numesc membrii care au cerut înscrierea în "Oastea Domnului", au primit aprobarea, au achitat darul promis, dar n-au împlinit încă un ande la primirea în asociație. Împlinesc toate îndatoririle celorlalți membri, dându-și fiecare silința a se arăta vrednic de primire definitivă în "Oaste". N-au drept de a vota în adunările "Oastei", nici dreptul de a fi aleși.
b) După împlinirea anului de începător, dacă s-ar dovedi vrednic, va fi primit în "Oastea Domnului"cu titlul de ostaș deplin. Primirea se face într-o adunare sărbătorească, când semnează legământul în dublu exemplar. Textul legământului se va stabiliprin regulamentul explicativ al acestor statute. Dacă ostașul începător nu dă dovadă deajuns de supunere la orânduielele "Oastei", va fi sfătuit să mai încerce un an, deci nu i se va cere legământ.
c) Dacă ostașul deplin a împlinit cu sfințenie timp de cinci ani tot ce s-a legat să ție, ajunge ostaș ostenitor pentru cei mulți ai Domnului. Ei nu mai depun un legământ nou, dau însă o declarație scrisă că primesc să fie. Recunoașterea aceasta de ostaș ostenitor se face în chip sărbătoresc de către adunarea despărțămintelor.
ART. 15. Drept de a fi aleși în fruntea organizațiilor "Oastei Domnului" nu au decât ostașii ostenitori.
ART. 16. Asociația poate avea și membrii de onoare dintre credincioșii Bisericii noastre cu merite deosebite. Ei se proclamă de Congresul "Oastei Domnului". Membrii de onoare, când sunt prezenți, se bucură de toate drepturile ostașilor ostenitori.
ART. 17. Cei ce fac Societății daruri în bani, pământ sau clădiri până la valoarea de lei 5000 (cinci mii), chiar dacă nu sunt înscriși în "Oaste", primesc numele de ,,binefăcători" ai "Oastei Domnului". Cei care fac donații mai mari de 5000 lei, vor purta numele de ,,mari binefăcători" ai "Oastei Domnului".
ART. 18. Ostașii începători nu pot purta vreun semn văzut deosebit. Ostașii deplini și cei ostenitori pot purta o insignă pe piept. Forma insignei se va designa prin Regulamentul explicativ.
ART. 19. Datorințele membrilor sunt fixate prin scopurile și mijloacele asociației (ar. 8 și 9). Regulamentul explicativ le va dezvolta pe larg, arătând ce trebuie să facă din partea sa fiecare ostaș.
ART. 20. Membrul sau membrii care nu vor împlini toate obligațiile regulamentare întâi vor fi făcuți băgători de seamă. Dacă nu se vor îndrepta, vor fi dojeniți în scris de Sfatul Despărțământului; dacă nici după această dojană nu dau semne de revemire pe calea cea bună, se vor da afară de către Sfatul Secției din care face parte cercul lor. Înapoi nu se mai poate primi decât după o căință de un an. Atunci iarăși începe a fi ostaș începător și cu celelalte de rând.
ART. 21. Despre membrise vor purta registre în ordine cu toate datele din legământ atât la cerc, cât și la despărțământ. La secție și la centru se va purta numai evidență statistică. Amănuntele se vor stabili de Regulamentul explicativ.
Capitolul IV
Organizarea Societății. Cerc. Despărțământ. Secție. Centru. Despre Adunările
Asociației
ART. 22. Toți membri, fie ostași începători, deplini sau ostenitori din toată țara românească formează una și aceeași Frăție religioasă "Oastea Domnului". Pentru o bună împărțire a lucrului, ea se împarte în cercuri, despărțăminte, secții și organizare centrală, fiecare cu o conducere asemănătoare și sub ascultarea celei imediat superioare.
ART. 23. Cel puțin 20 membri aflați într-o parohie formează un cerc al "Oastei Domnului". Dacă nu sunt 20, cei care se alătură la cel mai apropiat cerc, până să fie 20 membri, când vor cere despărțământul să-i recunoască drept cerc al parohiei respective. Amănuntele de urmat în cazul înființării și recunoașterii unui Cerc se vor stabili prin Regulamentul explicativ.
ART. 24. Toate cercurile dintr-un protopopiat formează un despărțământ; toate despărțămintele dintr-o eparhie vor forma o secție a "Oastei Domnului"; iar toate secțiile împreună alcătuiesc asociația întreagă numită "Frăția Religioasă Oastea Domnului" sau scurt "Oastea Domnului".
ART. 25. Fiecare parte componentă a "Oastei Domnului" va avea o conducere alcătuită din:
a) un președinte;
b) doi vicepreședinți;
c) un secretar;
d) doi secretari ajutori;
e) un sfat compus din patru membri la cerc, din șase membri la despărțământ, din 12 membri la secție, iar cel de la Centru din 25 membri;
f) un casier;
g) trei cenzori aleși afară de președinte de adunare, anume pentru alegere chemată din bună vreme. Felul cum se va urma în adunările de alegeri, se va arăta amănunțit în Regulamentul explicativ.
ART. 26. Președintele cercului este preotul împuternicit de Episcopul locului, al despărțământului – protopopul, al secției, Episcopul locului sau delegatul său, al centrului – Ierarhul locului. Toți vor avea numirea scrisă a Chiriarhului local, afară de cel din urmă, care va primi încuviințarea din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
ART. 27. Toți conducătorii trebuie să primească binecuvântarea Ierarhului locului, conform sfintelor canoane. Până nu primesc această binecuvântare, nu se pot socoti în fruntea "Oastei", chiar dacă la alegeri au întrunit totalitatea voturilor.
ART. 28. Alegerea tuturora se face pe șase ani. După trecerea celor șase ani, pot fi realeși fie toți, fie numai singuratici.
ART. 29. Pentru mai bună ducere la îndeplinire, asociația va mai alege:
a) în fiecare cerc și despărțământ câte: 1. un Sfat al Păcii, compus din trei membri pentru împăcarea neînțelegerilor dintre membri;
2. doi sau trei membri cercetători și ajutori ai celor bolnavi și neputincioși;
3. unul sau doi purtători de grijă ai celor orfani și ai celor bătrâni fără sprijin. Aceștia vor lucra cu toată grija sub conducerea Sfatului cercului sau al despărțământului.
b) un colportor de încredere care va face și serviciul de bibliotecar când asociația va afvea și biblioteci. Regulamentul explicativ va arăta amănunțit datoriile fiecăruia.
ART. 30. Nimeni din cei aleși nu poate refuza cinstea ce i se face, afară de caz de boală și de neputință trupească.
ART. 31. În caz de moarte sau când unul din cei aleși în frunte se depărtează un timp mai îndelungat din comună, va fi înlocuit cu unul din cei aleși pentru Sfatul Păcii sau pentru bolnavi și orfani.
ART. 32. Nimeni nu poate demisiona până la împlinirea celor șase ani. Dacă nu ia parte la lucrările ce i se cer, poate ajunge să fie dat afară din asociație, conform Statutului de față.
ART. 33. Toate încredințările "Oastei" sunt onorifice, afară de cazul că sunt trimiși de cerc, despărțământ sau secție undeva unde li se cere cheltuială mare.
ART. 34. Toate daniile ce se fac de membri la înscrierea în Oaste, jumătate rămân cercului, iar cealalaltă jumătate se trimite Sfatului secției pentru a ajuta lucrul cel mare. Secția va trimite 5% despărțămintelor și 4% centrului. Celelalte danii cu scop precis se administrează de organizația căreia i-au fost încredințate. Daniile pentru mănăstirile "Oastei" se vor trimite la Sf. Sinod.
ART. 35. Amănuntele cu privire la funcționarea și activitatea cercurilor, despărțămintelor, secțiilor și centrului, cum și cele cu privire la datoriile fiecărui ales în fruntea acestora se vor regula prin Regulamentul explicativ.
ART. 36. Fiecare cerc, despărțământ, secție și centru vor ținea două feluri de adunări: a) adunări de zidire sufletească; b) adunări administrative și de alegere.
ART. 37. Cercul ține adunări de zidire sufletească de câte ori vrea săptămânal; Duminica și sărbătoarea după vecernie, obligator. De alegere numai când se poruncește a se face alegere (la șase ani). De controlare a mersului societății, de două ori pe an, totdeauna însă înainte de a se ținea adunarea despărțământului.
ART. 38. Despărțământul ține adunări de zidire sufletască cel puțin o dată pe an, aranjând pelerinaje la protopopiat ori la alte locuri importante sub raport bisericesc. Cu ocazia acestor adunări, în ședință separată, se vor ține și celelalte feluri de adunări. Toate adunările se vor ține înainte de adunările secției.
ART. 39. Secția va ține adunările ca și despărțămintele în tot anul, în timpul de la sărbătoarea Învierii Domnului până la Pogorârea Duhului Sfânt, la centrul eparhiei sau unde aprobă Chiriarhul locului.
ART. 40. Asociația întreagă ține adunări în fiecare an în sediul ei, în Sibiu, și pe rând la centrul Mitropoliilor și al Episcopiilor. Adunările de țară ale "Oastei Domnului" se numesc congrese. Primul congres după reorganizare se va ține la Sibiu. Zilele de congres se fixează cele ale Pogorârii Duhului Sfânt.
ART. 41. Regulamentul explicativ va da amănuntele cu privire la funcționarea și activitatea adunărilor.
Capitolul V
Dispoziții generale și finale
ART. 42. Toți ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Î. P. S. Patriarh, ÎI. PP. SS. Mitropoliți, PP. SS. Episcopi și PP. SS. Arhierei Vicari, sunt președinții de onoare ai centralei Asociației Religioase ”Oastea Domnului”. Orice adunare a ”Oastei” și orice ședință de Sfat o conduce efectiv ierarhul în cel mai înalt grad canonic.
ART. 43. Dacă pe lângă o biserică sau parohie există o asociație similară, acolo nu se poate înființa ”Oastea Domnului”.
ART. 44. Asociația ”Oastea Domnului” singură nu se poate desființa niciodată. Autoritatea bisericească, conform dreptului bisericesc a sf. canoane, o poate desființa oricând, dacă se abate de la ascultare față de învățăturile și rânduielile Bisericii.
ART. 45. ”Oastea Domnului” nu poate lua nici o altă direcție afară de cea arătată prin aceste statute și regulamentul lor explicativ. Cine va încerca abatere, va cădea sub afurisanie arhierească, iar de este preot, sub judecată până la pedeapsa caterisirii.
ART. 46. În caz de desființare fie a cercului, fie a despărțământului, averea în bani, fondurile cu destinație specială sau orice fel de avere, trec la organizarea imediat superioară, tot în favorul ”Oastei Domnului”. Iar când s-ar stinge o secție întreagă, atunci averea ei trece la eparhie pentru un scop similar cu cel urmărit de ”Oastea Domnului”.
ART. 47. Între ,,ostaș” și conducere, între ostaș și părțile ei componente, precumși între asociație și Biserică nu se pot naște procese sub nici un motiv, afară de cazurile referitoare la gestiune incorectă sau furt de avere.
ART. 48. Toți membrii actuali ai "Oastei Domnului" care au împlinit cinci ani de la intrarea în asociație se socotesc ostași ostenitori, iar cei care n-au încă cinci ani, ostași deplini dacă au împlinit vârsta de 25 ani.
ART. 49. Prezentele statute vor fi lămurite pe larg sub formă de chemare la înțeleaptă ajutare la lucrul Domnului în un Regulament explicativ care se va împărtăți și el de aprobarea Sf. Sinod.
ART. 50. Nici statutele, nici regulamentul explicativ nu pot fi modificate fără prealabila încuviințare a Sf. Sinod. După această încuviințare, modificările vor fi supuse hotărârilor Congresului "Oastei Domnului".
ART. 51. Statutele de față au fost aprobate de Sf. Sinod în ședința sa de la 26 noiembrie 1936 și de la această dată devin obligatorii pentru toți câți se țin de "Oastea Domnului".
2. Textul Moțiunii din 12 septembrie 1937 preluat din Traian Dorz, Zile și
adevăruri istorice, Sibiu, 1993, pp. 45-49
Înalt Prea Sfințite Stăpâne,
Adunându-ne la Sibiu, azi, Duminică, 12 Septembrie 1937, frații de pe toate meleagurile țării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viața cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credința noastră, repetăm ceea ce toată viața am spus-o: căostășia domnului o trăim și vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoșești.
Oastea Domnului s-a născut prin munca și truda părintelui Iosif în Biserică, și noi vrem să rămânem așa cum am fost chemați, după cum zice și Sf. Apostol Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletul credincioșilor ei – și noi ne socotim fii credincioși ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemați la o viață de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mișcarea Oastea Domnului, credem că viitorul acestei mișcări depinde de voluntariatul ei.
Rugămintea noastră sinceră și dorința noastră caldă este ca să se asigure voluntariatul Oastei Domnului. Fără voluntariat Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerințe pentru cedi ce se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor și care pot împlini aceste dorințe și pot trăi în această viață duhovnicească se pot numi înrolați în această mișcare.
Oastea Domnului s-a născut, a crescut și a trăit, a luptat, a biruit și biruiește prin ceea ce se cheamă voluntariatul mișcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost și este ființa și biruința acestei lucrări duhovnicești. Ori statutele care s-au făcut pentru această lucrare nimicesc, ating și sting tocmai acest voluntariat.
De aceea, cu supunere și devotament rugăm pe Î. P. S. Sa mitropolit Nicolae, sprijinitorul și păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor făcute acestei mișcări. Oastea Domnului are un statut: – este legea BIsericii noastre strămoșești. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduielile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut numai pentru noi înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Ori noi vrem să fim strânși pentru toată viața noastră de Biserică.
Noi credem potrivit ca în fruntea noastră să fie socotiți de drept conducători numai acei care, fie preoți, fie laici, trăiesc viața ostășiei Domnului. Prin aceasta nu vrem să excludem păstorirea noastră de către preoți. Preotul este păstorul sufletesc al nostru ca și al tuturor celorlalți credincioși din parohie. Dar conducător al Oastei Domnului, ca mișcare religioasă, credem că este numai acela care se conformează vieții duhovnicești de la Oaste.
Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut și trăiește sub aripa BIsericii. Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frățietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învățăturile Bibliei și ale Bisericii. Ne trudim doar să ieșim din comunul vieții, să creștem în Domnul pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenție dogmatică sau canonică. Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut, nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată ființa regulile existente ale Bisericii.
Cum credem noi că se poate asigura voluntariatul Oastei? Canonic și dogmatic Oastea să nu aibă alte învățături decât cele ale Bisericii. Dar conducerea administrativă să fie de sine stătătoare. Să se creeze pentru aceasta un Statut tip juridic care să nu se ocupe de partea spirituală a Oastei, să nu facă haină duhului, ci doar să reglementeze juridicește Oastea. Ca persoană juridică, Oastea Domnului va putea poseda proprietăți. În felul acesta credem că se poate rezolva și chestiunea cu tipografia Oastei. Părintele Iosif Trifa declară că donează tipografia ce o are Oastei Domnului constituită juridic. Iar noi am socotit că pentru marele sacrificiu ce l-a făcut cu această tipografie, vânzându-și averea pentru a o cumpăra, să i se dea dreptul de a o administra singur până trăiește.
Statutul acesta juridic va prevedea și un sfat de conducere, compus din cei mai activi ostași din țară. În fruntea acestui sfat să fie trecut prin actul constitutiv, scaunul de onoare Î. P. S. Sale mitropolit Nicolae, ca unul care a ajutat și binecuvântat Oastea Domnului.
În felul acesta se va lega Oastea Domnului și mai strâns de Biserică, iar până trăiește părintele Iosif să i se mențină conducerea efectivă a Oastei Domnului, ca unul care a avut meritul înființării ei. În felul acesta Oastea este a Bisericii, dar scutită de oficializare.
Pe țară vor fi conducători ai Oastei acei care vor lucra cu mai multă râvnă pentru Oaste și vor trăi cu mai multă pasiune Evanghelia.
În privința scrisului, părintele Trifa declară că va supune cenzurii personale a Î. P. S. Sale Mitropolitului Nicolae tot ce va scrie, pentru ca astfel să se facă controlul învățăturilor de la Oaste. Dar fără amestecul intermediarilor.
În momentul în care conflictul este aplanat și clarificat în fața credincioșilor din Oastea Domnului și se dă părintelui Iosif Trifa posibilitatea ca printr-un alt organ de presă, pus ca și tipografia în serviciul, sub conducerea și administrarea Oastei Domnului constituită juridic, sub patronajul și auspiciile Arhiepiscopiei din Sibiu, părintele Trifa declară că este gata să renunțe la apariția foii "Iisus Biruitorul", cu condiția ca pentru buna înțelegere a lucrurilor să se creeze o foaie nouă, ca organ oficial de presă al Oastei Domnului. Redactarea acestei foi să fie încredințată cu depline puteri de lucru părintelui Iosif Trifa, având și aici controlul dogmatic și spiritual al Î. P. S. Sale mitropolitul Nicolae al Ardealului. Noi nu putem pretinde părintelui Trifa ca să se reîntoarcă la gazeta în care a fost grav lovit, după cum nici nu îndrăznim a cere ca "Lumina Satelor" să se transforme în gazeta "Iisus Biruitorul". Pentru administrarea foii și tipografiei, părintele Iosif Trifa se obligă a prezenta anual – la Rusalii – sfatului celui mare al Oastei, o dare de seamă pe care acesta o va avea de aprobat sau de dezaprobat.
Pentru a rezolva cele de mai sus, gândurile noastre se îndreaptă către Î. P. S. Voastră, cu rugămintea de a interveni și a înlesni la Sf. Sinod să se ridice pedeapsa caterisirii, aplicată părintelui Iosif. În felul acesta își va putea relua postul de slujitor al Sfintei noastre Biserici.
Ai Î. P. S. Voastre supuși fii duhovnicești.
Sibiu, la 12 Septembrie 1937
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Miscarea de Renastere Spirituala ,oastea Domnului (ID: 122332)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.