Mireapauldisertatie [620587]

UNIVERSITATEA „ AUREL VLAICU” DIN ARAD
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
DOMENIUL: TEOLOGIE
PROGRAMUL DE STUDIU: PASTORAȚIE ȘI VIAȚĂ
LITURGICĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC
Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Rus

ABSOLVENT: [anonimizat]
2017

2
UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” DIN ARAD
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
DOMENIUL: TEOLOGIE
PROGRAMUL DE STUDIU: PASTORAȚIE ȘI VIAȚĂ
LITURGICĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂ MÂNT: CU FRECVENȚĂ

PROBLEME DE DREPT
BISERICESC ȘI CANONIC ÎN
„REVISTA TEOLOGICĂ” ÎN TRE
ANII 1907 -1947

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC
Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Rus
ABSOLVENT: [anonimizat]
2017

3
CUPRINS

PREFAȚĂ ……………………………………………………………………… ……………………5
INTRODUCERE …………………………………… ……………………………..……… ….…….. 6
CAPITOLUL 1. ISTORICUL REVISTEI TEOLOGICE …………………………………………………….7
CAPITOLUL 2. PROBLEME LEGATE DE CĂSĂTORIA PREOȚILOR ȘI A
MIRENILOR ………………………………………………………………… …………………….10

2.1. Hirotonia , impediment la căsătorie ………………… …………………………….……10
2.2. Logodna în dreptul rom an, bizantin, ungar, canonic ………………… ……………..…19
2.3. Afinitatea rezultat ă din Taina Botez ului…………………… ………………………….22
2.4. E obliga torie căsăto ria pentru preoți? …………. ……………………………………………………… ..25
2.5. „Memoriu pentru recăsătorirea preoților” …… …………… …………… ………… ……28
2.6. C ăsătoria religioasă ……… …………………… …………………………………. ……32

CAPITOLUL 3. ORGANIZARE Ș I ADMINISTRAȚIE BISERICEASCĂ ………………. ….35

3.1. Statutul Organic …………………………… ………………………………………… …35
3.2. Legea pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Rom âne…… ……………….. ………… 38
3.3. Opinii la proiectul Legii și Statutului ……………………… …… ……….. …………… 42
3.4. Lista membrilor unui sinod parochial………………… ……………… ………………. 47
3.5. Cazuri din administrația bisericească ………………… ……………………….. ……… 50

CAPITOLUL 4. CLERUL, ALEGERI ȘI DISCIPLINĂ ……………… ………… ..51
4.1. Protopresbiterii …… ………………… ……………………………………………… ….51
4.2. Alegeri de preoți în trecut …… ………… …………… …………………….. …… ……..53
4.3. Aleger i episcop ale……………… ……… ……………………………… ………… ..….56

4
4.4. Depuner ea din cler ……………………………… …… ……………………………… …58
4.5. Spovedirea fe țelor bisericești …………………… ……………………. ……………… 65

CONCLUZII ……………… ……………………………………………………………… ……….. 67
BIBLIOGRAFIE ……………… ……………………………………………. ……………………. 68

5
PREFAȚĂ

Revista Teologică este printre puținele periodice datate la începutul secolului XX ce încă își
continuă apariția. O colectare a articolelor de drept bisericesc ș i canonic din aceast a și expunerea lor
într-o ordine logică și pe diverse tematici necesită timp și putere de sintetizare, iar astfel de lucrări
sunt tot mai puține. Astfel am ales, în prima etapă, anii 1907 -1947, perioada de „aur” a acesteia.
În primul capitol am expus istoricul făcut revistei de către distinsul profesor Mircea
Păcurariu, care nu mai are nevoie de vreo completare.
Al doilea capitol este dedicat temei căsătoriei, atât la preoți cât și la mine. În cuprinsul
acestuia regăsim imped imentul la căsătorie și anume, hirotonia, despre cum se înfăptuia logodna în
dreptul canonic, afinitatea rezultată din Taina Botezului, dacă este sau nu obligatorie căsătoria
pentru preoți, un memoriu pentru recăsătorirea preoților semnat de către 70 de cl erici și adresat
mitropolitului și un studiu despre căsătoria religioasă în general.
Parcurgând al treilea capitol observăm diversele subiecte despre Statului Organic în vederea
înființării Patriarhiei, legea de organizare, diversele păreri ale specialișt ilor în privința acesteia de la
nivelul cel mai înalt până în parohii, prin sinoadele parohiale și încheindu -l cu diverse cazuri din
administrația bisericească.
Ultimul capitol, al patrulea, privește instituția protopresbiterilor, alegerea preoților și
episcopilor în trecut și problemele în efectuarea acestora, tratarea temei depunerii din cler, iar un
ultimul subcapitol, dat la o parte, intenționat sau nu, în decursul istoriei putem spune, dar scos în
evidență de mitropolitul Andrei Șaguna mai ales, spov edirea fețelor bisericești.

6
INTRODUCERE

Tema căsătoriei a fost și este amplu dezbătută în spațiul canonic. Problemele,
impedimentele canonice în vederea realizării căsătoriei sunt diverse, dar se analizează în particular.
Părinț ii dinainte, în timpul și după Sinoadele Ecumenice dau anumite opreliști. Hirotonia devine
impediment prin canoane precum 26 Apostolic sau 6 Trulan. De asemenea, rudenia rezultată din
Taina Botezului, chiar de nu este recunoscută civil, bisericesc se opreș te total până la al 2 -a grad,
dar cu dispensa în al 3 -lea. Logodna astăzi este săvârșită doar deodată cu Taina Nunții, în trecut însă
era în praxa Bisericii să se săvârșească într -un anumit ritual înainte Tainei, iar căsătoria religioasă ar
trebui să fie o bligatorie în societate.
Prin înființarea Patriarhiei Române în 1925, Statutul și Legea sunt amplu dezbătute de
specialiști ai vremii, discutându -se despre problemele și greșelile ce se regăseau în ele, cât mai ales
pătrunderea organismelor statului în pr oblemele interne bisericești precum alegerea episcopilor.
Clerul, ierarhia bisericească trebuie să aleagă tot timpul în rândurile lui oameni cu chemare
și vocație, însă se dovedește că nu întotdeauna se întâmplă așa, iar asta este o problemă actuală în
decursul istoriei. Totuși, Biserica se bazează și puterile judecătorești ale sale, care vin să remedieze
problemele existente.
Vom trata în lucrarea de fa ță aceste probleme prin filtrul unor specialiști ai domeniului.

7
CAPITOLUL I
ISTORICUL REVISTEI TEOLOGICE

„În ianuarie 1907 ieșea de sub tipar la Sibiu primul număr din „Revista Teologică” organ
pentru știință și viața bisericească. Pornise la drum din inițiativă și sub conducerea tânărului
profesor dr. Nicolae Balan de l a Institutul teologic sibian; era editata în „Tipografia arhidiecezană”
(înființată de Andrei Șaguna în 1850) și se preconiza să apară în 12 numere pe an. Noua revista se
alătura astfel puținelor periodice bisericești de atunci: „Biserica Ortodoxă Româna”, care apare din
1874 până azi, „ Candela” de la Cernăuți (1882 -1946), „Viitorul” de la Iași și București (1898 –
1916). Arhiepiscopia Sibiului nu avea decât ziarul oficial „Telegraful Român”, inițiat de Andrei
Șaguna , cu apariție neîntrerupta din 3 ianuarie 1 853.
Din aceste motive, profesorul Nicolae B ălan a considerat că era necesară o revistă exclusiv
pentru preoți, care să îi ajute în lucrarea lor pastorală -omiletică și culturală în conjunctura politico –
socială de atunci. Revistă a avut de la început câțiva colaboratori de prestigiu, între care reținem
nume ca: arhimandritul Iuliu Scriban din București, preotul asesor Gheorghe Ciuhandu din Arad,
profesorii sibieni Silviu Dragomir și Aurel Crăciunescu, preotul unit Ștefan Pop din Banat (care
semna cu pseudoni mul „Gruia”), trecut mai târziu la Ortodoxie, câțiva protopopi și preoți care
publicau predici (Vasile Gan, Ioan Teculescu, Pompei Morușca și alții). A apărut cu regularitate
lunar până la sfârșitul anului 1916, când și a încetat apariția din cauza Primulu i Război Mondial.
În 1920, fostul ei redactor, preotul profesor dr. Nicolae Bălan, era ales mitropolit al
Ardealului, încât, în ianuarie 1921, revist a și-a reluat apariția, cu „ binecuvântarea” sa, fiind
redactat ă acum de preotul Pompei Morușca, viitorul ep iscop Policarp al Americii. Din ianuarie
1923 și până în vara anului 1936 a fost condusă de profesorul și rectorul Academiei teologice
„Andreiane”, Nicolae Colan. Acesta a reușit să lărgească grupul de colaboratori mai vechi
(Gheorghe Ciuhandu, arhim. Iuli u Scriban), cu profesorii Ilie Beleuța și Grigorie Cristescu de la
Academia teologică, dar mai ales cu noua generație de profesori ai acestei Academii, formați sub
directa îndrumare a mitropolitului Nicolae Balan și anume: Nicolae Terchila, Dumitru Stănilo ae,
Nicolae Neagă, Spiridon Cândea, Nicolae Popovici (viitorul episcop de Oradea), iar în deceniul al
patrulea: Grigorie Marcu, Teodor Bodogae, Liviu Stan, Nicolae Mladin, Corneliu Sârbu, Nicolae
Bâlca, Gheorghe Șoima. O “generație de aur” cum n -a mai avut Sibiul! La aceștia se adăugau
colaboratorii din afara Sibiului: academicienii Ioan Lupas și Ștefan Meteș din Cluj, preotul profesor
Ilarion Felea de la Arad, mai târziu Isidor Todoran de la Academia teologică din Cluj și chiar câțiva
universitari clujeni în perioada „ refugiului” lor la Sibiu, între care și elenistul Ștefan Bezdechi și

8
alții. Numeroși protopopi și preoți -parohi publicau predici dar și articole de interes pastoral.
Articolele aveau o mare diversitate, la care se adăugau predici, cronici bise ricești și recenzii, toate
interesând preoțimea.
Din toamnă anului 1936 și până la sfârșitul anului 1947 revista a fost condusă de tânărul
diacon și profesor de Noul Testament Dr. Grigorie Marcu, vrednic urmaș al redactorului Nicolae
Colan, un redactor deo sebit de competent. Dar, după cuvântul cronicarului: „nu sunt vremile sub
om, ci bietul om sub vremi”, din august 1944 urgia comunistă s -a întins peste întreaga țară, cu
măsuri abuzive luate și împotriva Bisericii. În anii 1947 -1948 au fost suprimate, râ nd pe rând,
aproape toate periodicele bisericești de la noi, așa se face ca la sfârșitul anului 1947 și -a încetat
apariția și „Revista Teologică”.
A reapărut sub un nou nume, acela de „Mitropolia Ardealului”, abia după nouă ani, în
toamna anului 1956, în u rma demersurilor noului mitropolit al Ardealului Dr. Iustin Moisescu,
viitorul mitropolit al Moldovei, apoi patriarh. Redactarea ei a fost încredințată tot părintelui
profesor Grigorie Marcu, cel mai indicat pentru o asemenea responsabilitate; a condus -o până la
mijlocul anului 1976. Din 1976 și până în 1992 „redactor responsabil” al revistei a fost părintele
profesor Ioan Ică sen. Revista era patronata și acum de mitropoliții Ardealului: Nicolae Colan
(1957 -1967), Nicolae Mladin (1967 -1981) și Antonie Plăm ădeală (1982 -2005). La început revista
apărea de șase ori pe an, apoi numai de patru ori; hârtia era de slabă calitate, așa cum se putea
procura atunci. De la bun început s -a stabilit o grupare a studiilor, după cele patru mari ramuri ale
teologiei: biblic e, istorice, sistematice, practice, la care se adăugau predici, cronici bisericești
detaliate, recenzii.
Potrivit „tradiției”, principalii colaboratori erau profesorii Institutului Teologic Universitar
sibian: Nicolae Neagă, Grigorie Marcu, Milan Șesan, Te odor Bodogae, Ștefan Lupșa, Sofron Vlad,
Isidor Todoran, Nicolae Mladin, Dumitru Belu, Ioan Zăgrean, Alexandru Moisiu, Dumitru Călugăr,
la care se adaugă cei dintr -o „nouă generație”: Mircea Păcurariu (din 1957), Ioan Floca, Constantin
Voicu, Dumitru Abrud an, Ioan Ică sen ., Ilie Moldovan, Liviu Streza, Vasile Mihoc, Sebastian Sebu,
Aurel Jivi etc. Se remarca și mulți colaboratori din afară: Ștefan Meteș, istoricul american Keith
Hitchins, Eugenia Greceanu și Ioana Cristache -Panait (arta bisericească) și mulți alții. Fiecare scria
studii în specialitatea lui, încât ele erau și acum de o mare diversitate. După 1961 apar numeroase
studii și „cronici” referitoare la mișcarea ecumenică. D in nefericire, absolut toate materialele care se
publicau până în 1989 aveau nevoie de „avizul” Departamentului Cultelor și al „Direcției Presei”,
încât se întâmpla de multe ori ca anumite studii să fie respinse sau să fie “amputate” de oamenii
incompetenț i ai regimului.

9
Din 1991 s -a revenit la denumirea veche: „Revista Teologică”. Până în 1992 a fost redactată
de profesorul Ioan Ică, apoi de „secția culturală” a Arhiepiscopiei (consilier Gheorghe Papuc), de
profesorul Aurel Jivi (1995 -2002), iar din 2004 d e părintele profesor Nicolae Chifăr.
Se formează „o nouă generație” de colaboratori, alături de cei vechi, din rândul profesorilor
Facultății de Teologie „Andrei Șaguna”: Ioan Ică jr., Dorin Oancea, Nicolae Chifăr, Ioan Mircea
Ielciu, Aurel Pavel, Irimie Marga, Vasile Grajdian, Nicolae Mosoiu, Sebastian Moldovan,
Constantin Necula, Paul Brusanowski, Ciprian Streza, Constantin Oancea, dar și mai tinerii Daniel
Buda, Ștefan Toma și doctoranzii Facultății de Teologie.
Sub îndrumarea noului mitropolit al Ardealului Dr. Laurențiu Streza, nădăjduim că „Revista
Teologică” să -și îndeplineas că cu cinste și în viitor nobil a misiune de lumânare a preoțimii și a
studenților teologi. Avem încrederea ca ea va deveni o revistă apreciată nu numai în țară, ci și peste
hotare.

ACAD. PR. PROF. DR. M IRCEA PĂCURARIU ”1

1 http://revistateologica.ro/istoric/ (accesare: 15.05.2017)

10
CAPITOLUL II
PROBLEME LEGATE DE CĂSĂTORIA PREOȚ ILOR ȘI A
MIRENILOR

2.1. Hirotonia , impediment la căsătorie
Dr. Nicodim Milaș a fost episcop al Zarei, în Dalmația. Profesor și rector al Institutului
Teologic din Zadar. Tuns în monahism primind numele Nicodim, din Nicolae, hirotonit diacon la
Praznicul Nașterii în 1873 și preot doi ani mai târziu, apoi în 1890 devine episcop. Cunoscut printre
cei mai mari canoniști ortodocși cu unele operă de mare anvergură precum „Canoanele”,
„Principiile de jurisdicție în Biserica Ortodoxă”, „Dreptul canonic și Biseric esc” sau „Ortodoxia în
Dalmația” ca răspuns la prozelitismul romano -catolic.
Acest articol al PS Sale Dr. Nicodim Milaș, varianta tradusă de S. Dragomir din limba
sârbă, vine ca un răspuns pentru o „autoritate din străinătate” care dorea să afle pă rerea acestuia
despre canonul 12 al Sinodului Trulan și canonul 6 al aceluiași sinod.
„De o persoană cu autoritate din străinătate am fost rugat astă -primăvară, să -i comunic
părerea mea despre două chestiuni din dreptul canonic al bisericii ortodoxe: întâi , despre orânduirea
canonului 12 al sinodului trulan, că episcopul nu are voie să fie însurat și, a doua, despre orânduirea
canonului 6, al aceluiași sinod, că preoților văduvi nu li se permite a doua căsătorie, fiind hirotonia
o pedecă pentru căsătorie. A mbele chestiuni fiind foarte însemnate, cu deosebire când se iau în
considerare vederile de astăzi despre biserică și cler, am aflat că merită a fi studiate mai intensiv și
astfel am satisfăcut cererii .”2
Canonul 6 „Prin canonul prezent se interzice din nou, potrivit canonului 26 apostolic,
căsătoria ipodiaconilor, a diaconilor și a prezbiterilor după hirotonie, dispunându -se că toți aceștia
să se p oată căsători numai înainte de a primi hirotesia sau hirotonia. Pentru nerespectarea acestei
rânduieli, se prevede pedeapsa caterisirii.
Faptul că a fost necesar să se ia măsuri de către sinodul Trulan, în chestiunea căsătoriei
clerului, dovedește existenț a de până atunci a practicii căsătoriei după hirotonie a clerului, căci
astfel interzicerea practici nu ar fi fost necesar să se facă tocmai prin canonul unui sinod ecumenic,
care a codificat și completat întreaga legislație canonică.

2 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căs ătorie” , în Revista Teologică , an I (1907), nr. 4, p. 150

11
Este de remarcat fapt ul, că în textul canonului se spune despre cei ce intră în cler că pot să
încheie o căsătorie legală, fie înainte de hirotesia intru diacon, fie înainte intru hirotonia intru diacon
sau de cea de presbiter.
Din felul în care vedem cum este redactat canonul , s-ar putea înțelege pe lângă cele arătate,
încă două lucruri trecute cu vederea de tâlcuitori, și anume:
a- Fie este permisă căsătoria și după hirotesia intru ipodiacon, ca și după hirotonia în
diacon.
b- Fie că hirotonia s -a putea face direct în treaptă diaconului fără a se mai face hirotesia în
ipodiacon sau direct în treaptă presbiterului, fără a se mai săvârși hirotonia în diacon.
Ambele practici sunt cunoscute în Biserică veche. Canonul prezent nu le consacra însă, ci pe
lângă norma generală de princ ipiu, care interzicea căsătoria clerului după hirotonie, el mai exprima
și norma specială, cu aplicare imediată în cazurile concrete, în sensul că -i obliga pe cei se se găseau
atunci în situații neconforme cu nouă rânduiala canonică, să i se conformeze , și anume pe cei deja
hirotesiți ipodiaconi să se căsătorească înainte de a deveni diaconi, înainte de a se hirotoni
presbiteri, bineînțeles numai în cazul în care nu renunța de t ot la căsători e.”3
Canonul 12 „interzice conviețuirea cu soț iile lor a celor ce au fost aleși episcopi, cu
motivarea ca un astfel de trai al episcopilor, ar duce la poticnire și sminteală între credincioși.
Prin urmare, ceea ce determina măsură luată de sinod este o cauză obiectivă care constă în
starea de spirit s au în părerea care și -a creat -o masa credincioșilor despre viața particulară a
episcopilor, ținând că aceștia să fie necăsătoriți sau măcar să nu conviețuiască cu soțiile lor după ce
au fost aleși în demnitatea episcopală .”4
„În această lucrare se spune:
I. Care e învățătura Sf. Scripturi despre căsătorie în genere și, în special, despre căsătoria
membrilor clerului; ce învățau în timpurile cele dintâi ale creș tinismului diferitele secte și ce
scriitorii bisericești și apoi care este învățătura despre căsătoria a doua.
II. Ce fel de orânduiri legislative a dat cu privire la căsătoria preoților statul și biserica,
începând cu veacul IV; când și în urma căror împ rejurări s -a oprit preoților să se însoare după
hirotonie și ce greutăți a întâmpinat executarea acestei opreliști.

3 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , 1992, p. 100
4 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 106

12
III. Dacă se poate sau nu se poate permite, conform doctrinei dreptului canonic, să fie
ștearsă sau modificată această opreliște.
IV. În ca z că se poate permite, cum s -ar putea executa aceasta .”5

I
„Episcopul trebuie să fie bărbatul unei femei, bărbat, care îș i conduce bine casa sa, care are
copii ascultători cu toată modestia; căci, dacă nu -și va îngriji de casă sa, cum va îngriji de biserica
lui Dumnezeu? Tot așa și prezbiterii și diaconii. (I Timotei 3, 2 -6) Dacă vreun membru al clerului
poate fi fără de fem eie, să fie; iar de nu poate fi, să se însoare, căci e mai bine să se însoare, decât să
se aprindă; (I Corinteni 7, 8. 9.) nu -i este însă permis să ia de nevastă o femeie, care n -are nume bun
în societate, (Levitic 21, 7. 8.) poruncă, care s -a dat deja în Testamentul vechi. Aceasta e în general
tot ce spune sf. scriptură despre căsătoria membrilor clerului.
Aceasta e în general tot ce spune Sf. Scriptură despre căsătoria membrilor clerului .”6
„După învățătura Sf. Scripturi, căsătoria e un lucru măreț și plăcut lui D -zeu. învățătura
testamentului vechi despre sfințenia căsătoriei și despre o riginea ei divină,(Facere 2, 18 . 22-24) a
întărit -o Iisus Christos(Matei 19, 4. 5.) și a binecuvântat -o, când a luat parte dimpreună cu mama sa
și cu învățăceii săi la o nuntă în Galileia, cu care ocaziune a făcut prima din multele sale
minuni,(Ioan 2, 1) apoi când a numit pe copii darul lui D -zeu și moșt enitorii împărăției
cerurilor.(Matei 19, 13. 15)
Osândind pe cei desfrânați și pe adulteri, zice sfânta Scriptură, că fiecare trebuie să
cinstească căsătoria,(Evrei 13, 4) pentrucă ea e simbolul legăturii lui Christos însusi cu biserica și
pentru că ea nu numai că e un lucru nevinovat (I Corinteni 7, 28) , ci în același timp este și o faptă,
prin care se ajunge la mântuire. (I Timotei 2, 15) ”7
Unele spirite mincino ase au promovat alte învățături decât cele ale Scripturii, Gnosticii
spunând că omul trebuie să se lepede cu totul de materie, care este nociva, și trebuie să ia calea
disciplinei morale fundamentale. Unii din ei considerau căsătoria o creație a demiurgulu i,
diavolului, ca un lucru nelegiuit, la fel ca și procreare a. Encratismul predica exclusiv abținerea de la
carne, vin, pofta trupească, iar în prima fază de la comunicația sexuală, exclamând că diavolul a

5 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 150
6 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 1 53
7 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 1 53-154

13
inventat căsătoria. Aceștia însă nu erau depărtaț i cu totul de la Ortodoxie, Biserica considerându -i
doar schismatici, nu eretici. Apologeții creștini se ridică împotriva acestor idei, dar nici eu nu erau
dedicați căsătoriei, afirmând că datoria față de Dumnezeu trebuie să primeze, dar de asemenea
prețui au pe cei ce trăiau în căsătorie. Clementie, episcop în Alexandria considera căsătoria ca
cinstită, însă fecioria că sfânta, dar Sfântul Iustin o socotește ca ceva înafara dreptului, fără scop
moral, în care se căuta imboldul sexual. Tot ceea ce s -a prezen tat a fost în legătură cu prima
căsătorie.
Sfânta Scriptură nu face nicăieri deosebire între prima și a doua căsătorie, ba mai mult, celor
ce rămân văduvi tineri li se dă posibilitatea de recăsătorire (I Timotei 3, 14). Gnosticii și Manicheii
îi desconsiderau pe bărbații sau femeile ce ce căsătoreau a doua oară, iar Novațianii considerându -i
că fac adulter, aceștia fiind condamnați de canonul 8 de la Sinodul prim Ecumenic, iar Montaniștii
de canonul 8 Laodiceea.
Canonul 8 Sinodul I Ecumenic „anu me că vor avea comuniune și cu cei căsătoriți a doua
oară…
În veacul al III -lea, Cat arii, adică membrii sectei Novațienilor, numită astfel de la
întemeietorii ei Novat și Novațian, doi presbiteri, primul din Cartagina și al doilea din Roma…”8
„Clement Alexandrinul zice despre a doua căsătorie că nu e oprită prin lege, dar adaug ă
imediat, că cine se căsătorește a doua oară, dă dovadă că nu vrea să împlinească porunca despre
desăvârșirea spiritului. Chiril din Ierusalim nu iartă să fie dojeniți aceia, cari se însoară a doua oară,
dar adauge imediat, că ar fi pentru ei mai bine să rămână văduvi, căci prin aceasta s -ar face mai
plăcuți iui Dumnezeu. Vasile cel ma re a mers și mai departe și după ce permite căsătoria a doua
numai ca «leac pentru desfrânare», orânduiește ca persoana care se căsătorește a doua oară, să stea
un an de zile sub epitimie canonică și să nu fie primită nici de cum în cler. Chrisostom a scri s două
cărți speciale, în cari deși nu condamnă de -a dreptul căsătoria a doua, totuși dojenește pe aceia, care
nu vreau să se îndestuleze cu căsătoria primă, ci vătămând memoria soțului răposat, arată că nu sunt
în stare să -și învingă poftele trupești. Car tea sa despre monandrie întreagă e îndreptată contra
căsătoriei a doua. În canonul 19 al sinodului din Ancyra, să supune epitemiei, cel ce calcă votul
fecioriei și epitimia aceasta trebuie să fie aceeași, căreia i se supun toți aceia, cari se căsătoresc a
doua oară. Din ce a constat acea epitimie, știm din alte canoane date tot în același timp. Sinodul
dela Neo -Caesarea, care s -a ținut îndată după cel dela Ancyra (314 —325), în canonul al șeptelea
oprește preoților să primească la ospețe pe mirenii, cari sun t a doua oară căsătoriți, și cari, dacă

8 Arhid. P rof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 50

14
totuși le -a permis biserica să lege a doua căsătorie, trebuie să se supună epitimiei. Sinodul din
Laodiceea în canonul cel dintâi vorbește despre mirenii a doua oară căsătoriți și le permite căsătoria
aceasta, dar or ânduiește să li se retragă sfânta cuminecătură pentru un anumit timp .”9
Canonul 1 Laodicea „pornind de la Sfântului Apostol Pavel (Romani 7, 31 și I Corinteni 7,
39), părinții de la Laodiceea îngăduie și a doua căsătorie, dacă ea se încheie liber și legal, indicând
epitimia că cei căsătoriți să petreacă „un anumit timp scurt” cu rugăciune și cu post.”10
II
Începând cu veacul al IV -lea, s -au dat o serie de acte legislative care interziceau persoanelor
din cler căsătoria după hirotonie. Astfel au rămas legiferările cu privire la episcop care nu are v oie
să fie căsătorit, cei rânduiți ipodiaconi, dacă sunt neînsurați, nu mai au voie să se căsătorească, iar
ipodiaconul, diaconul și presbiterul, de rămân văduvi nu vor mai putea să se însoare.
Mitropolitul Andrei Șaguna spune, în virtutea canoanelor, în a cest sens ca „de aici urmează
că diaconilor și presbiterilor văduvi nu li se iartă a doua căsăt orie după praxa veche a biseric ii
bazată pe cuvintele Apostolului Pavel care scrie: „Presbiterul să fie bărbat al unei muieri”, unii
vreau să tălmăcească aceste cuvinte apostolești, ca și cum acelea s -ar refere la poligamie, însă
greșesc, căci praxa neîntreruptă bisericească dovedește contrariul.”11
În biserica din Galația, membrii clerului ce intrau necăsătoriți în cler, puteau să se
căsătorească după, doar de primeau permisiune de la autoritatea superioară, declarând în prealabil
că se vor căsători după hirotonie. Aceasta s -a aprobat ca normă în Sinodul de la Ancyra în 314,
pentru diaconi, dar sinodul de la Gangra (340) prezintă ca și presbiterilor li se permitea aceasta.
Sinodul din Gangra, în canonul 4, anatemiza pe Eustațiani, care r espingeau primirea Împărtășaniei
de la un preot însurat.
Canonul 10 Ancyra „În acest canon avându -se în vedere obiceiul local, se reglementează
problema căsătoriei diaconilor în sensul că aceștia puteau contracta căsătoria nu numai înainte de
hirotonie, cu m s-a stabilit prin canonul 26 apostolic, și cum arată și în Așezămintele Apostolice
(VII, 17), ci și după hirotonie dacă declarau cu ocazia hirotoniei lor că ei nu pot rămâne
necăsătoriți. În cazul că nu făceau o astfel de declarație la hirotonie, și ulte rior se căsătoreau, trebuie
să înceteze din slujba diaconiei.”12 Mai apoi canonul 6 de la Sinodul Trulan reglementează ș i se
revine la cele stabilite de canonul 26 apostolic.

9 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 158-159
10 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 210
11Mitr. Andrei Șaguna, Compendiu de Dreptul Canonic al unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici , Ediția III,
Editura și tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1913 , p. 67
12 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 189

15
Chiar Tertulian se plânge și face reproșuri în această privință deoarece chiar dintre episcopi
s-au căsătorit după ce au primit demnitatea episcopală.
Sinodul din Neo -Cesareea s -a întrunit î nainte de conciliul din Nicaca (314 -325) și au pus
întrebări despre cum ar trebui să fie viața morală a clericilor și nedumerirea în privința celei de -a
doua nunți, chiar oprind pe preoți să ia parte la a doua nuntă.
„Și aceasta au exprimat -o ei chiar în c anonul cel dintâi, care oprește pe preoții cei văduvi să
se însoare a doua oară și orânduiește ca acela, care ar face -o aceasta să fie eschis din cler, fără a -l
supune la vreo epitimie canonică. Aceleași păreri despre căsătoria a doua ca în biserica din
Capadocia le aflăm și în Siria, unde s -au publicat cam pe la mijlocul veacului al IV -lea așa numitele
constituții ale apostolilor (Constitutiones Apostolorum). În aceste constituții se spune, că la
episcopie, presbiterie sau diaconie pot ajunge acele persoan e, cari s -au însurat numai odată, fie că le
trăiesc soțiile, fie că au murit, iar după hirotonie nu le este permis să se căsătorească, dacă mai
înainte nu s -au căsătorit, nici să se căsătorească a doua oară, dacă au rămas în văduvie. ”13
„La sinodul cel dintâi ecumenic unii membrii au atins întrebarea referitoare la celibatul
membrilor clerului. Se făcuse o propunere radicală în acest înțeles, dar a fost respinsă de sinod, fără
a întră într -o dezbatere mai amănunțită asupra ei și fără a lua vreo deciziune în merit. Sinodul al
patrulea ecumenic s -a ocupat cu întrebarea despre căsătoriile mixte și prin canonul 14 a orânduit, că
membrii clerului de jos nu au voie să se căsătorească cu astfel de persoane, cari nu aparțin bisericii
ortodoxe. ”14
„Pentru ca legile privitoare la căsătorie să se ducă la îndeplinire, a publicat Iusti nian zece ani
mai târziu, în Mai 546, la îndemnul patriarhului de atunci din Constantinopol, Miniu, bărbat care
ținea cu trup cu suflet la ascetism, o altă novelă în aceeași chestiune, dar acum cu amenințarea
confiscării averii tuturor acelor presbiteri, d iaconi sau ipodiaconi, cari s -ar însura după hirotonie . !
Urmarea acestei nouă legi a iui Iustinian a fost, că de acum nici un cleric nu a mai cutezat să se
căsătorească după hir otonie, temându -se de pedeapsă, ce le -ar fi aplicat -o oficianții statului.”15
„La începutul anului 691 s -a întrunit sinodul ecumenic quini -sext trulan. Împăratul învit ă
sinodul să discute întrebarea căsătoriei preoților și să alcătuiască o lege în privința ei, ceeace s -a și
făcut. La sinodul acesta au luat parte și reprezentanții bisericii din Roma, cari au propus să se
oprească peste tot căsătoria clerului și să se int roducă celibatul. Aceasta a respins -o sinodul .”16

13 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 201
14 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 201-202
15 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie”, în Revista Teologică , p. 203
16 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 240

16
„ Asta o orânduiește canonul 3 al acestui sinod trulan. Iar pentru viitor orânduiește acest
sinod în canonul 6, că nu-i permis nicidecum (nulii penitus liceat) nici subdiaconului, nici
diaconului și nici presbiterului să se căsătorească după hirotonie; iar cine o face aceasta să fie
depus. Orânduirea aceasta a canonului 6 trulan avea să fie o normă generală pentru înt reaga biserică
răsăriteană în tot timpul viitor; și ca o lege pozitivă bisericească ea de fapt și astăzi în acea biserică.
Astfel din acel timp hirotonia e recunoscută de pedecă canonică pentru căsătorie. ”17
Canonul 3 „prevede îndepărtarea din slujba preoțească, dar nu și din starea clerica lă, că
celor care -clerici fiind – s-au căsătorit a doua oară.”18 Iar canonul 6 al aceluiași sinod arată că
„oprirea căsătoriei după hirotonie este o măsură cu caracter disciplinar, iar nu una cu caracter
doctrinar.”19
Iustinian al II -lea, printr -o novelă, sancționează că trebuie să se despartă de femeile lor pe
aceia ce s -au căsătorit după hirotonie, iar aceștia erau într -un număr semnificativ. Aceasta novelă a
fost dat ă după plângerea patriarhului Cir către împărat. Nu e cunoscut faptul că acei preoți s -au
despărțit de soțiile lor, ci doar nemulțumirea creată în cler. Ca să liniștească clerul, pe întregul
cuprins al Alexandriei nu s -a respectat novela împăratului, și im plicit canoanele, ci s -a mers pe
canonul 10 Ancira.
În timpul Sinodului 7 Ecumenic nu s -a atins nimeni de această chestiune. Mai târziu, la
rugămintea patriarhului Ștefan, Leo cel Înțelept (886) da o novelă prin care se constată situația
actuală în această privință.
Dacă nici aceasta novelă nu a împiedicat căsătoria clericilor după hirotonie , „O dovedește
între alții și patriarhul din Alexandria, Marca, care în 1195 adresează lui Teodor Balsamon
întrebarea: de au voie diaconii și subdiaconii să se însoare d upă lege? Iar Balsamon îi răspunde în
înțelesul novelei amintite a împăratului Leo. Dar și din veacul XIII sunt documente despre aceasta.
În biserica din Corint se aflau în timpul acela mulți preoți în parohii, cari trăiau în căsătoria a doua,
după ce au r ămas văduvi din prima căsătorie. Aceasta nu era nici de cum bătător la ochi, nici
rușinos, până ce unul din astfel de preoți a comis adulter și a dat ansă la un scandal public. Un
călugăr de atunci, cu numele Teodosiu, folosește ocaziunea cu preotul, care a comis adulter după ce
s-a însurat a doua oară și pune întrebarea, că în general e permis să rămâie în slujba preoției acela
care s -a căsătorit după hirotonie și îl roagă pe cunoscutul hartofilax Nichifor al patriarhului din
Constantinopol, să -i comunice în scris părerea în chestiunea aceasta. Hartofilaxul îi împlinește

17 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru c ăsătorie ”, în Revista Teologică , p. 241
18 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 103
19 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoane le Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 107

17
dorința lui Teodosie și în anul 1255 îi scrie o epistolă, în care între altele îi spune, că după disciplina
canonică nu pot să săvârșească slujba preoțească, aceia cari au comis adulter, sa u cari s -au însurat
de două ori.
Din mărturiile ce au fost induse acum se ve de, că nici până în veacul al X III-lea nu s -a putut
sili, preoțimea să se supune orânduirii sinodului trulan, că hirotonia e pedecă pentru căsătorie și că
preotul vă duv nu se mai poate însura; iar dela sinodul trulan și până la hartofilaxul Nichifor
trecuseră peste cinci veacuri și jumătate .”20
III
„Precum sunt legile credinț ei și ale moralei absolut obligatoare pentru oricine, care aparține
bisericii creștine, tot asemenea sunt ele neschimbabile, având să rămână același în toate timpurile.
Legile disciplinare bisericești nu sunt neschimbabile, ele s -au și schimbat de fapt în cursul
veacurilor. Istoria legislațiunii bisericești ne dă despre aceasta multe mărturii, dintre cari vom
induce numai unele. Canonul 5 al sinodului prim ecumenic și canonul 19 al sinodului al patrulea
ecumenic, tot așa și al 37 -lea canon apostolic, orându iesc, ca în fiecare an să se țină de două ori
sinoade episcopești în fiecare mitropolie; iar sinodul trulan în al 8 -lea canon al său, ca și sinodul al
șeptelea ecumenic în al 6 -lea canon schimbă aceasta ordinațiune din cauza împrejurărilor nouă din
biseric ă și stabilesc că astfel de sinoade să se ție numai odată la an. Prin al 15 -lea canon din Neo –
Cesaraea, s -a stabilit, ca nici o biserică, fie cetatea în care s -ar afla ea oricât de mare, să nu aibă mai
mulți decât șepte diaconi, iar sinodul trulan prin al 16-iea canon al său a șters această hotărâre. O
mărturie foarte însemnată despre aceea, cum sunt de schimbătoare legile disciplinare bisericești, ne
dă canonul 6 trulan, care l -am amintit deja de vreo câteva ori. Sinodul din Neo -Caesarea în canonul
1 al să u oprise numai presbiterilor căsătoria după hirotonire, neamintind de diaconi și subdiaconi,
iar sinodul din Ancyra permite în canonul al 10 -lea al său diaconilor să se poată însura și după
hirotonie; sinodul trulan prin canonul amintit a schimbat această și a oprit, pe lângă presbiteri, și
diaconilor și subdiaconilor să se însoare. Ce fel de criteriu i -a condus pe legislatorii bisericești, când
au schimbat legile disciplinare bisericești existente și le -au înlocuit cu altele, să vede mai bine din
canonul 1 2 al aceluiași sinod trulan. În sinodul al șaselea din Cartagena din a. 401 s -a dat un canon,
în care se recunoaște și episcopilor dreptul să poată trăi în căsătorie cu soția lor, numai cât trebuie să
se abție dela femeie în timpul hotărât pentru serviciu. Acest canon a fost primit în sinodul cel mare
din Cartagena an. 419 și este al 70 (81) canon al acestui sinod. Tot asemenea, că episcopul poate fi
însurat, și că nu -i este permis să se despartă de soția sa, prescriu canoanele 5 și 51 apostolice.
Sinodul t rulan în al 12 -lea canon al său a schimbat -o aceasta și a orânduit, că episcopul nu -i permis
să fie însurat. O schimbare însemnată a fost aceasta, pentrucă în întreg patriarhatul din Alexandria

20 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 242-243

18
erau atunci (sfârșitul veacului VII) aproape toți episcopii în surați, deasemenea se aflau mulți
însurați și în celelalte patriarhate și părinții sinodului trulan au aflat, că aceasta e pentru popor
«obiect de scandelă», de aceea au și dat acel canon, justificându -și astfel purcederea: «Iar noi
orânduim aceasta, nu pe ntruca să se sisteze sau să se strice, ceeace s -a stabilit prin apostoli (adecă,
că episcopul trebuie să fie bărbatul unei femei I, Tim. 3, 2), ci pentrucă ne îngrijim de mântuirea
poporului și de înaintarea lui în bine și pentruca să nu fie nici o pată pe statul preoțesc; pentrucă
dumnezeiescul apostol zice: toate le faceți întru mărirea lui D -zeu, nu fiți scandelă nici iudeilor, nici
elinilor, nici bisericii lui D -zeu, precum și eu întru toate fac pe voia fiecăruia, necăutând folosul
propriu, ci al multor a, ca să se mântuiască; luați pildă dela mine precum și eu dela Christos.» Prin
aceasta e stabilită și prescrisă norma cum să purceadă biserica în toate timpurile viitoare, de câte ori
va fi trebuință, să se schimbe sau să se sisteze vreo lege disciplinară existentă .”21

IV
„E importantă acum întrebarea, cum să se schimbe acea ordinațiune canonică. Ordinațiunea
sună, că nici subdiaconul, nici diaconul, nici presbiteral nu -i permis să se căsătorească după
hirotonie. Schimbarea acestei ordinațiuni ar trebui să se facă în acel înțeles, ca să fie permis și
subdiaconului și diaconului și presbiterului să se căsătorească după hirotonie, fie că a întrat în cler
necăsătorit, fie că a rămas văduv după căsătoria cea dintâi încheiată înainte de hirotonie. Că e
justificată această schimbare, am văzut deja. De asemenea am văzut că și canonul, care conține
această ordinațiune se poate modifica, ca oricare alt canon disciplinar bisericesc. Această
modificare se poate face sau abrogându -se de tot acea lege și înlocuindu -se cu altă nouă în înțelesul
disciplinei din timpurile cele dintâi ale bisericii sau stabilindu -se, că în cazuri anumite se pot da
dispense dela observarea strictă a acelei ordinațiuni canonice .”22

21 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 245-246
22 Dr. Nicodim Milaș, „Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie ”, în Revista Teologică , p. 300

19
2.2. Logodna în dreptul roman, bizantin, ungar, canonic
„Dreptul matrimonial regnicolar, articlul XXXI, din anul 1894, oprește și pedepsește
încheerea căsătoriei religioase premergătoare actului civ il. În legea amintită, cap I, 1—5, se
regulează logodnă, încredințarea. Despre logodna bisericească nu se face pome nire, de unde
urmează, că dispozițiile bisericești se mențin și de aici înainte sau se abandonează, dupăcum află de
bine iurisdicția bisericească, sau și numai credincioșii singuratici în cazurile date. În biserica
răsăriteană din patria noastră nu s'a abr ogat și nici modificat măcar, vre -o dispoziție bisericească
referitor la canonistica și liturgică logodnei. Biserica răsăriteană se deosebește în mod caracteristic
de biserica apuseană și în ceeace privește disciplina logodnei .”23
Legea romana definește logodna ca pe o promisiune reciprocă în vederea căsă toriei, după
definițiile lui Ulpianus și Florentinus.
Pravila de la Târgoviște prezintă logodna ca o tocmeală între un bărbat și o femeie, urmată
de o arvună, iar în cazul în care unui dintre cei doi renunța, cel ce a renunțat este îndatorat a da
dubla ar vuna celuilalt, de aici venind termenul pentru logodna de „a arvuni”,
În dreptul roman clasic, dar și mai târziu, mârâi nu puteau fi obligați la căsătorie, în sufereau
pierderi materiale, iar cel care se logodea în același timp cu mai multe persoane, era socotit că
infam. Mai târziu însă, logodnele sunt identificate uneori cu căsătoriile.
În biserica orientală, logodnele se făceau în prezența preotului care săvârșea canonul
liturgic, cu schimbul de inele între miri, sărutarea frățească și promisiune viit oare căsătorii. De aici
importanta acestora în Biserica orientală, căci „Cel care a încheiat logodnă, dacă ia pre alta, sau că
ea se mărită după altul, ori că una parte face necurăție, se supune epitimiilor statorite împotriva
celor cari făptuesc adulteriu .”24
Aceast ă socotinț ă a Marelui Vasile, în canonul 69, se generalizează în toată Biserica, astfel
că în 692, canonul 28 al sinodului Trulan consemnează aceasta.
„Prezenț a martorilor este necesară, urmandu -sa aici învățătura biblică (Matei 18, 16) și
dispozițiile canonice conform cărora mărturia unui singur martor nu are valoare (can. 75 Ap.; 2 II

23 Gruia, „ Dreptul roman, bi zantin, ungar, canonic și logodnele bisericei sau inpunibilitatea căsătoriei bisericești,
anterioară căsătoriei civile ”, în Revista Teologică , an III (1909), nr. 1, p. 10
24 Dr. Josephus Papp Szilagyi, Enchiridion juris eccl. orient, cath. , 1886 p . 244

20
Ec.; 132 Cartagina), în practică regăsindu -se principiul că la nunta trebuie să fie prezenți cel puțin
doi martori.”25
Marele Șaguna vorbește de despre logodna și o definește ca: „acel act, prin care persoanele
casatorinde se declară înainte preotului miresei, a părinților, sau a tutorilor și a rudeniilor lor de a se
lua în căsătorie. Declarațiunea aceasta se poate face în scris sau prin viu grai.”26
„Împăratul Leo Filozoful, (+ 911) stabilește în novelele sale 74 și 109, cum că logodnele
încheiate înaintea bisericii să nu se mai poată desface. Pentru a tă ia calea acelora, cari, sub diferite
pretexte canonice, tot mereu se încercau a strica logodnele binecuvântate de preot.”27, Tânărul să
aibă minim 14 ani, iar față 12.
După Leo, Alexa Comnenul, în 1084, prin bulă de aur, spune că logodna să se facă cu
cântări de rugăciune și sărutarea frățească, aceasta având valoare unei căsătorii formale.
„Într -un timp, logodnele așa numite laice, au fost ajuns la o însemnătate atât de mar e, încât,
în cazul când un bărbat a încheiat o astfel de logodnă și apoi a desfăcut -o, cu scopul de -a încheia
căsătorie cu o a treia persoană, unul ca acela se privea prin ficțiune de drept — ca bigam (bigamie
interpretativă); deci un om excepționat pentru statul preoțesc. ”28 Însă peste 8 ani, același Alexa
Comnenul reduce la gradul lo r normal logodnele civile și interzice pedepsirea desfacerilor acestora.
„În biserica noastră, a orientului, logodnele bisericești, «fiind asemenea matrimonialii
dărâmă matrimoniul cu consângenii celuilalt logodnic până în gradul al 7 -lea, întocmai ca și
afinitatea cea naturală .”29
În cea apuseană , logodnele nu au avut nicicâ nd o astfel de tărie. Logodnele ei din prezența,
„sponsalia de praesenti” făcute în timpul dinainte conciliului de la Trident (1564) aveau rangul de
nuntă, permițând mirilor, în idee de „jurit et le iure” împreunarea care putea avea loc,
condiderandu -i soț și soție.
„Din cele desfășurate se desprinde vădit adevărul, că sponsalia de praesenti și matrimonia
rata nu se deosebesc în fond întru nimic de logodirile tipiconale orientale.”30

25 Dr. Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental , traducere de D. I. Cornilescu și V. S. Radu, Editura Tipografia
Gutemberg, București, 1915, p. 486 -488.
26 Mitr. Andrei Șaguna, Compendiu de Dreptul Canonic al unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici , p. 55
27 Dr. Josephus Papp Szilagyi, Enchiridion juris eccl. orient, cath. , p. 244
28 Gruia, „Dreptul roman, bizantin, ungar, canonic și logodnele bisericei sau inpunibilitatea căsătoriei bisericești,
anterioară căsătoriei civile”, în Revista Teologică , p. 13
29 Gruia, „Dreptul roman, bizantin, ungar, canonic și logodnele bisericei sau inpunibilitatea căsătoriei bisericești,
anterioară căsătoriei civile”, în Revista Teologică , p. 14

21
„Deși nu mai încape îndoială, că logodna tipiconală, urmată, cum e la noi în Ungaria, de o
căsătorie civilă, ține întru toate locul unei căsătorii bisericești, creștinii ce pășesc la taina nunții
trebuie să ceară și să dobândească totuși și binecuvântarea specială a căsătoriei lor, pentrucă
căsătoria creștină constă și azi din două acțiuni bisericești deosebite prin timp și formă: din logodnă
și din cununie (în înțeles strâns). Acțiunea principală a misteriului nunții creștine e cununia, care,
după unii can oniști moderni, cuprinde în sine și logodna. Dacă logodna nu se îndeplinește împreună
cu actul cununiei, atunci cununia, prin singur faptul că e cununie, suplinește logodna omisă, care și
așa e numai pregătirea și începutul căsătoriei… Cei cari omit că v oia logodnă, ori cununia, sunt
vrednici de epitimiile bisericești îndatinate și după împrejurări trebuie și pedepsiți, fără a mai
discuta chestiunea limpede a valabilității și legitimității căsătoriei lor ca contract și sacrament. Cel
ce a fost logodit săr bătorește, a stricat logodna și apoi s -a logodit din nou și s -a căsătorit, trebuie
socotit necondiționat ca căsătorit a doua oară și în consecvență tratat de județul bisericesc ca atare.
De asemenea trebuie privit de bigam și acela, care stricând logodna s olemnă, încheie alta tot
solemnă, fără a mai încheia și căsătorie .”31
„Când s -a ordonat în Rusia, la anul 1775, ca logodna solemnă să se săvârșească deodată cu
actul cununiei, nu a dispus un episcop singuratic, ci toți împreună, sinodal episcopilor imperiului
rusesc. Motivul împreunării liturgice a fost și acolo același care e și la noi în Ungaria, adecă
principiul canonic că logodna în efectele ei e egală cu cununia, apoi și faptul că mulți desfăceau
logodna și voiau a păși la căsătorie cu altă persoană. E de remarcat, că pentru membrii dinastiei
rămân și pe mai departe obligamentele vechi de a se logodi și cununa separat .”32
Autorul articolului, Gruia (Ștefan Pop din Banat ), își încheie spusele cu câteva cuvinte
despre sine spunând: „Că teza desfășurată nu e numai din domeniul academic, ci e din viața
pastorală, amintesc, că scriitorul acestor șire a logodit sărbătorește, în Orăștie, în Octomvrie 1896, o
păreche t inără în secret și fără voia tatălui miresei. Lucrul s -a aflat în timp scurt, tatăl miresei și
matriculantul miau arătat tribunalului din Deva. Judele de instrucție m -a ascultat. Procurorul însus a
cerut sistarea afacerii și senatul de acuză a căzut de aco rd. Pe tatăl miresei l -am împrocesuat mai pe
urmă eu, prin d -1 adv. Dr. Aurel Muntean, pentru acuză falsă. Mai târziu l -am iertat. Se naște însă
întrebarea, că în caz analog, alt tribunal cum ar judeca? ”33

30 Dr. loan Raț, Prelecțiuni teologice despre matrimoniu , Blaj, 1875, p. 71
31 Gruia, „ Dreptul roman, bizantin, ungar, canonic și logodnele bisericei sau inpunibilitatea căsătoriei bisericești,
anterioară căsătoriei civile ”, în Revista Teologică , p. 15
32 Gruia, „ Dreptul roman, bizantin, ungar, canonic și logodnele bisericei sau inpunibilitatea căsătoriei bisericești,
anterioară căsătoriei civile ”, în Revista Teologică , p. 17
33 Gruia, „ Dreptul roman, bizantin, ungar, canonic ș i logodnele bisericei sau inpunibilitatea căsătoriei bisericești,
anterioară căsătoriei civile ”, în Revista Teologică , p. 20

22
2.3. Afinitatea rezultat ă din Taina Botez ului
„Preotul P. Morușca, fiind preot în acel an, 1909, se semnează așa, însă devine cunoscut pe
plan național, iar după două decenii ,în demnitatea arhieriei , sub numele de Policarp Morușca, fiind
ales la 24 ianuarie 1935 episcop misionar pentru romanii ortodocși din America. ”34
„ De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va întra în împărăția cerurilor” (Ioan 3, 5)
„învață biserica creștină, socotind botezul ca a doua naștere, în urmar e numai după vederile acestei
biserici are rațiune rudenia spirituală. Cel botezat e nou născut spiritualicește — născut din baia
renașterii. — Iar cel ce îl aduce spre a se boteza, nașul, care îl primește apoi spre creștere și îngrijire
spirituală, se pri vește, ca născător sufletesc, spiritual, față cu primitul său, fiul spiritual, în
asemănarea aceluiași raport ce există între botezat și părinții lui tiupești, dela cari își are viața. Prin
analogie deci s -a dat ființă înrudirii spirituale e, care însă se socoate mai mare decât legătura cea a
trupurilor, după cum este duhul mai presus decât trupul, cu atâta mai apropiată este și rudenia
duhului decât a trupului. Așa tatăl sufletesc ieste mai mare la orice copil decât tatăl său, care 1 -a
născut trupește, și în aceiași vreme se socoate fratele tatălui său trupesc.
Această înrudire nu s -a socotit nici dintru început și nici în aceiași fel, ca piedecă la
căsătorie. La începutul creștinismului, când primitorii botezului erau oameni în etate, nași erau
persoane de același sex cu cel botezat și abia când s -a introdus și lățit botezarea pruncilor
nevârstnici și s -au admis nași și persoane de alt sex, s -a ivit întrebarea dacă nașul poate lua în
căsătorie pe fina sa? La ce Biserica creștină a legiuit negativ. S -a stato rit adecă raportul între naș și
fin în asemănarea raportului dintre tată și fiii săi trupești, oprindu -se la început căsătoria numai între
naș și fină — gradul I. — După cum stabilește Constituțiunea împăratului Iustinian din anul 530.
Aceasta a fost singu ra oprire până la al VI. Sinod ecumenic, (692), când prin can. 53 se oprește
căsătoria și între naș și mama finului ori a finei. Hotărârea nouă a Bisericii a fost primită și în legile
civile și s -a extins și la alte cazuri de afinitate spirituală în gradul al Il-lea. Leon Isaurul oprește
căsătoria fiului nașului cu fina Iui și a fiicei nașului cu fânul — frați fiind socotiți — iar împărații
de mai târziu, au extins piedeca și la gradul al IlI -lea — Leon Chazarul și Constantin, al Vl -lea
(776—780) opresc căs ătoria nu numai a fiicei finului cu nașul, ci și a fiului nașului cu aceia și mai
apoi a fiului nașului cu mama finului — și mai târziu și în gradul al IV -lea, până ce în Basilicale
(XXVIII 5. 14.) se statornici norma: «Nașul nu trebuie a se căsători cu fi na sa, pentrucă ea -i este
fiică, nici cu mama sau cu fata finei. Deasemenea nu se poate căsători cu persoanele mai sus
amint ite nici fiul nașului». Aici — la spița a III -a ca impediment la căsătorie — s-au oprit și

34 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor români , Ediția a doua, Editura Enciclopedică, București,
2002, p. 314

23
legiuirile bisericești și hotărârile împă raților și mulțimea canoniștilor susțin această normă pe care o
recunoaște și biserica noastră. Unii canoniști însă, în frunte cu Balsamon urmând hotărârilor
sinodale din vremea Patriarhului Nicolae III Gramaticul (1092 —1107) recunosc rudenia spirituală
ca piedecă Ia căsătorie până în gradul al VII -lea inclusiv, hotărâre, care în Biserica greacă se
păzește și azi. Iară alții, mai rigoriști, prețuind greșit legiuirea can. 53 sinod VI: «măi mare este
rudenia cea după Duh, decât legătura trupurilor», neînțeleg ându -o după caritimea (însușirea)
apropierii, ci după cătățimea (mulțimea) spițelor, au întins rudenia cea din botez chiar până la a VII –
a spiță. — Patriarhul Neofil al Constantinopolului în linie directă, iar Ion Citru și în linie laterală. —
Deși «Legea a oprit nu pe rudeniile cele de lături, pe frații adecă și surorile nașului și ale finului, ci
numai pe cele pogorâtoare în jos, și pe acestea nu până la a 8 -a spiță, ci până la a 3 -a. Asemenea
finii de sex deosebit a unui naș din două familii, nu se pot c ăsători fiind frați duhovnicești având
același părinte sufletesc, iar frații duhovnicești nu se pot luș — după s. Sisinie — că sunt de a doua
spiță. Caz de îndoială poate fi între finul socrului și fină ginerelui, când ar voi să se căsătorească,
pentru că unii socotesc ginerele în linie colaterală față de socru, iar alții ca descendent direct întru
cât s-a făcut una — un trup — cu fica aceluia. Privitor la astfel de căsătorie nu se află indicațiuni
sigure, doară se susține că «este cu îndoială și vrednică d e a se cerceta» ori suntem îndrumați să fim
cu luare aminte «că la nunți să se ia în considerațiune nu numai aceia ce este iertat, ci și aceia ce
este onest», ba chiar «să fugim de ceeace legea noa oprit». Șaguna însă susține că se pot însoți,
pentrucă nu este nici o afinitate de botez între aceste fețe, deși socrul și ginerele sunt între sine în
gradul I. al cuscriei, și căci n -avem canon care ar opri căsătoria unor asemenea fețe."
Nunți oprite prin afinitate din botez sunt:
Gradul I.
Nașul cu fina sa.
Gradul II.
1) Nașul cu mama finei, ori cu fica finei.
2) fiul trupesc al nașului cu fina aceluia.
3) ginerele cu fina socrului său, căci e sora soției lui.
4) Cineva cu văduva fratelui său spiritual.
5) fiul unui naș din o familie cu fina aceluiași naș din altă familie.

24
6) finul botezat de bărbat cu fina botezată de soție, căci se socotesc botezați de un
naș, una fiind bărbatul cu soția sa.

Gradul III.
1) fiul trupesc al nașului cu mama sau fi ica finei tatălui său.
2) Nepotul nașului cu fina lui. Toate celelalte sunt îngăduite, dar și în cazurile oprite
canonicește poziția bisericii e dificilă în fața legii civile, care nu recunoaște nici un fel de afinitate
spirituală .”35

35 P. Morușca, „ Afinitatea din Botez ”, în Revista Teologică , an III (1909), nr. 4, p. 221 -223

25
2.4. E obliga torie căsătoria pentru preoți?
„Dr. Nicolae Bălan, cum se semnează autorul articolului, nu este altcineva decât
Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, înscăunat î n 1920, iar tot din acel an este membru de
onoare al Academiei Romane. ”36
„ Adeseori mi s -a dat ocazia să aud susținându -se părerea, că în biserica noastră ar fi obligat
fieca re candidat de preoție să se căsătorească, ca să poată primi taina hirotoniei. Unii chiar învață că
taina căsătoriei ar fi o condiție neapărată pe care e dator să o împlinească tot cel ce dorește să
ajungă preot de mir. Puținele cazuri dela noi, în cari au fost sfințiți preoți fără ca mai nainte să se fi
căsătorit, le consideră ca abateri, mult —puțin neîngăduite, dela pretinsă lege generală, că fiecare
preot ar fi obligat să se căsătorească înainte de a primi hirotonia. Cei ce susțin părerea aceasta, cred
că o pot justifica provocându -se la împrejurarea că în biserica noastră nu există celibatul, de unde ar
rezulta că la noi n -ar fi îngăduit să existe preoți necăsătoriți. Dar greșesc.” 37
De aici și Mitropolitul Șaguna împart aceeași părere în virtutea canoanelor exclamând:
„Instituțiile bisericii noastre iartă preoților căsătoria, ceeace ei trebuie să o facă fiind cetitori sau
cântăreți, însă nu ș i după ce au primit treapta ipodiaconală, diaconală sau presbiterală. De aceea
celibatul pentru preoți totdeuna s -a combătut, oridecâteori a venit la vreun sinod ecumenic sau local
sub dezbatere. Așa sinodul ecumenic VI legiuiește: „ca de vă voi vreunul di ntre aceia, care vin către
cliros, să se căsătorească pe lege, aceasta să o facă mai înainte de hirotonia lor în ipodiacon, diacon
și presbiter, căci însurându -se ca presbiteri sau diaconi, cad din treaptă lor.”38 De aici urmează ca
diaconilor și presbiterilor văduvi nu li se iartă a doua căsătorie după praxa veche a bisericii bazată
pe cuvintele Apostolului Pavel care scrie: „Presbiterul să fie bărbat al unei mu ieri”.39
„Lucrurile trebuiesc bine distinse, dacă vrem să stăm în conformitate cu prescriptele bisericii
ortodoxe și să nu ne formăm păreri a rbitrare, cari n -au baze în doctrină și legislația bisericească.
Este adevărat, că în biserica ortodoxă nu există celibatul, adecă acea lege generală pentru preoți,
care-i oprește de a trăi în căsătorie. El există în biserica romană apuseană, fiind introdu s pentru
prima dată prin o hotărâre a sinodului din Elvira (în Spania, ținut la anul 305 ori 306), în sensul, că
acei episcopi, presbiter, diaconi și în genere toți clericii, qui în ministerio positi sunt și cari au intrat
în cler ca oameni căsătoriți, nu mai au voie să trăiască în căsătorie, căci altfel vor fi depuși.
Unii istoriografi vechi bisericești (Socrate, Historia eccl. I, 11; Sozomen, Hist. Eccles. I, 23)
ne spun — și nu avem motiv să ne îndoim de adevărul spuselor lor. — Că și la sinodul prim

36 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor români , p. 37-39
37 Dr. Nicolae Bălan, E obligată căsătoria pentru preoți? , în „Revista Te ologică”, an V (1911), nr. 10 -11, p. 303
38 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Cano anele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 100
39 Mitr. Andrei Șaguna, Compendiu de Dreptul Canonic al unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici , p. 66 -67

26
ecumenic din Nicea (a. 325) ar fi făcut careva dintre părinți propunerea să se introducă celibatul
pentru preoții din întreaga biserică, în felul cum a hotărât și sinodul apusean din Elvira. Probabil
Osie, episcop de Cordova în Spania, va fi venit cu această propunere, care însă n -a fost primită din
partea sinodului. În contra ei s -a ridicat episcopul egiptean Pafnutie, un venerabil bărbat, care într -o
energică cuvântare a zis, între altele, următoarele: «Nu e bine să se pună preoților un jug prea greu,
căci căsătoria e un lucru cinstit și legăturile ei sunt curate. Nu e bine să se aducă bisericii stricăciune
prin o stricteți exagerată, căci nu toți (preoții) pot să ducă un trai lipsit cu totul de pofte… E destul să
rămânem pe lângă aceea, ca acela, care a î ntrat în cler ca om ne căsătorit, nici să nu se mai
căsătorească, precum e tradiția veche a bisericii; dar să nu cerem dela preot să se despartă de soția
sa, cu care s -a căsătorit odată, pe când eră laic». Cuvintele acestea au făcut o adâncă impresie
asupr a membrilor sinodului, cu atât mai mult cu cât cel ce le spunea eră un bărbat care n -a fost
căsătorit niciodată, ci încă din copilărie, fiind crescut într -o casă de asceți, a dus o viață feciorelnică.
Urmarea a fost, că sinodul a trecut la ordinea zilei pe ste propunerea de a se introduce celibatul și le –
a îngăduit preoților căsătoriți în mod legitim să trăiască și mai departe în legăturile căsătoriei. De
atunci și până astăzi biserica ortodoxă a respins celibatul pentru preoți. În veacurile primare ale
bisericii le eră îngăduit chiar și episcopilor să fie căsătoriți. Canonul al 5 -lea apostolesc vorbește nu
numai de presbiteri și diaconi, ci și de episcopi căsătoriți. Când la a. 410 a fost ales ca episcop
Sinesie, care eră om însurat, a pus condiția să -i fie permis să trăiască și mai departe în căsătorie. Dar
deja de aici se poate vedea, că pe acel timp episcopii căsătoriți erau o raritate, pe când cei
necăsătoriți formau regulă generală. Praxa aceasta a fost confirmată definitiv prin sinodul trulan,
care a or ânduit prin can. 12 și 48, ca cel ales întru episcop, fiind om căsătorit, trebuie să se despartă
de soția sa în urma unei înțelegeri împrumutate, dar rămâne și pe mai departe dator să se îngrijească
de susținerea soției sale într -o mănăstire depărtată de l ocul reședinței episcopești. Pe când, așa dar,
episcopilor li s -a interzis traiul în căsătorie, pe atunci el a rămas îngăduit pe seama presbiterilor și a
diaconilor. Ne întrebăm acum: sunt obligați presbiterii și diaconii să se căsătorească, pentruca să
poată primi hirotonia, precum susțin unii, ori sunt liberi să intre în cler și ca oameni necăsătoriți.
Răspunsul nu mi se pare de loc îndoielnic și supus discuției. Biserica noastră nu cunoaște nici o
învățătură de felul aceleia, că taina căsătoriei ar fi o condiție sine qua non pentru hirotonia
presbiterilor și a diaconilor. Tot asemenea nu există nici un canon și nici un fel de prescript
bisericesc care ar obliga pe preoți să se căsătorească. În schimb găsim destule dovezi, mai ales din
timpurile vechi, dar și de atunci încoace, că în biserica ortodoxă au existat preoți necăsătoriți, cari
renunțau de bună voie la viața familiară, ca să se poată dedica, neîmpiedicați de grijile familei,
slujbei lor bisericești. Această renunțare, bazată pe motive etice superi oare, se aprecia din partea
bisericii ca un merit. Preoții cari râvneau la acest merit, nu se mai puteau căsători, fiind oprită
căsătoria după hirotonire.

27
O excepție dela această regulă a fă cut numai sinodul din Ancira (a. 314), care prin canonul
al 10 -lea a dat voie diaconilor să se însoare și după ce au fost sfințiți, dacă înainte de hirotonire au
cerut și au primit din partea episcopului lor încuviințarea de a se căsători. Dar această exce pție nu s –
a generalizat și a fost numai de o scurtă durată, desființându -se prin alte canoane, cum vom vedea
din cele ce le vom înșira. Iată acum câteva dovezi, din cari se va vedea lămurit, că preoții n -au fost
obligați în vechime și nu sunt obligați nici astăzi să se căsătorească, dacă așa vor ei să trăiască.
Canonul al 26 -lea apostolesc vorbește apriat de clerici necăsătoriți, rânduind în privința lor: «Dintre
cei ce au intrat în cler neînsurați, vrând să se însoare, se pot însura numai ceteții și cântăr eții», pe
când presbiterii, diaconii și ipodiaconii nu se mai pot însura. Aceiași măsură a luat -o și sinodul al
Vl-lea ecumenic în canonul al 3 -lea, iar în canonul al 6 -lea, făcând provocare la citatul canon
apostolesc, precizează următoarea normă, care și astăzi este întocmai în vigoare: «Fiindcă s -a zis în
canoanele apostolești, că aducându -se în cler cei neînsurați, numai singuri ceteții și cântăreții pot să
se însoare: și noi aceasta păzind -o, poruncim, ca de acum înainte nicidecum ipodiacon, diacon sau
presbiter să nu aibă voie a contrage căsătorie, după ce s -a hirotonit, iară de va îndrăzni a face
aceasta, să se depună; iară de va voi vreunul dintre cei ce vin cătră preoție să se căsătorească prin
nuntă legală, aceasta să o facă mai înainte de hirotoni a întru ipodiacon, sau diacon, sau presbiter.»
Cum vedem, canonul acesta lasă deplină libertate celor ce vin cătră preoție ca să se căsătorească ori
să nu se căsătorească, și cere numai, dela cei ce voiesc să se căsătorească, să o facă aceasta înainte
de hirotonire. Același lucru rezultă și din cuvintele citate, pe cari le -a spus bătrânul episcop Pafnutie
cu ocazia primului sinod ecumenic. ”40

40 Dr. Nicolae B ălan, „E obligată căsătoria pentru preoți ?”, în Revista Teologică , an V (1911), nr. 10-11, p. 303-306

28
2.5. „Memoriu pentru recăsătorirea preoților”
Memoriul acesta se adresează I. P. S. S. Mitropolit Primat Miron Cristea (din 1925 Patriarh
al României) și Sfântului Sinod, în vederea iconomiei de care ar putea avea parte în privinț a
recasatoriei mulți preoți din acele timpuri, unii divorțați, alții văduvi. Tuturor argumentelor aduse,
mai ales cel al canonului 10 Ancira sau practică în primele șapte secole în unele Biserici locale. Cu
toate acestea, cei 70 de semnatari ai memoriului nu primesc răspuns favorabil, deoarece numeroase
canoane (25, 17, 18 Apostolic, 3, 6 Trulan, 24, 27 Vasile, 1 Neocezareea) interzic recăsătorirea
clerului, dar și practică Bisericii în general.

„Înalt Prea Sfințite Stăpâne!

Războiul prin care am trecut a secerat vieți, a înăsprit raporturi și acum, când se termină,
lasă adânci răni în organismul social.
Printre cei întâi chemați ca să le vindece suntem și noi clericii, cari avem datoria și dreptul
de a propovădui Evanghelia la toată zidirea.
Sub înalta oblăduire a înalt. Prea Sfinției Voastre și a ce lorlalți Stăpâni ai noștri muncim pe
cât ne pot ajuta puterile, nădăjduind totdeauna în ajutorul Domnului Hristos, care pe cele
neputincioase le întărește, iară pe cele de lipsă l e împlinește, și în ajutorul Stăpânilor noștri
pământești, cari ne sunt părinți sufletești și cari ca pe niște fii ne ajută, ne încurajează și ne mângâie
în ceasurile grele.
Cătră înalt Prea Sfinția Voastră și cătră întreg Sfântul! Sinod arhieresc al sfint ei noastre
Biserici ortodoxe autocefale române se îndreaptă acum o plângere scrisă, după ce ea a fost; oftată în
miile de case în care durerea pierdere unei soții venea să strice cuibul familiar al unui preot. Ea vine
în numele preoților văduvi, în numele copiilor rămași fără mamă și a căminelor în care nu mai
răsare soarele căsniciei.
Nimic în lumea aceasta nu se întâmplă fără voia Atotputernicului Dumnezeu. Poate că și
aceste ispite a despărțirii timpurii dintre cei legați să ție un cămin este o economie alui Dumnezeu.
Și de sigur tot o economie a Lui este și pofta în om de a dori iarăși căsătoria spre împlinirea pruncei
binecuvântate: «Creșteți și vă înmulțiți». (Geneza. Cap. I. Vrs. 28)
Aici se vede legea naturală pe care trebui să o consfințească legea pozitivă.

29
Însăși legea naturală se pare că a luat oarecare laxitate prin urmările păcatului original care a
alterat și a pătat pe om. De aceea a trebuit să vie Domnul nostru I isus Hristos pentru ca «să caute și
să mântuiască pe cel pierdut», să ridice pe u merile Sale nenorocirea ce apăsă omenirea și să o
mântuiască. Ale Lui sunt cuvintele: «Milă voiesc și nu jertfă»; a Lui este iertarea până «de șaptezeci
de ori câte șapte» și din gura Lui a ieșit porunca «Cel ce însetează să vie la mine», ca și «Cel ce
vine Ia mine nu -l voi scoate afară». El ne îndeamnă să aducem cazurile cele grele «înaintea
Soborului».
«La Sobor» venim noi astăzi cu plângerea.
A depune în ea argumente ar fi de prisos, pentru că luminatele fețe ale Soborului ne sunt
cunoscute ca erudite și ca neîntrecute în slovă și în înțelegerea Scripturilor. A depune lacrimi ne -ar
fi greu — pentru că ele și -au secat izvorul, căci «cu lacrămile noastre am udat așternuturile noastre»
și Stăpânii noștri de pe vremuri nu au fost o clipă străini de durerile n oastre. Această înaltă
participare Ia durerile noastre a fost adesea mâna care ne -a ridicat ca nu cumva să se împiedece
piciorul nostru și să cădem.
Am călcat peste aspida și vasiliscul trupului, dar pentru păcatele noastre cele multe ni se
bolnăvește trup ul, ni se slăbește sufletul și de aceea cădem înaintea înalt Prea Sfinției Voastre și a
înaltului Sobor cu plângerea noastră.
Recăsătoriei preoților se opun canoane și legi și pentru ea militează marea lege a naturii și
toată legea pozitivă. De aici vine î mpărecherea. Deoparte stă legea naturală pusă de Dumnezeu în
om și legea pozitivă a Vechiului și Noului Testament, iară de alta stau o parte din sfintele canoane
și o tradiție care, nu arareori, și -a avut excepțiunile sale.
În timpul nostru chestiunea acea sta a luat un avânt puternic și a prins în lupta ei persoane
cari merită toată stima pentru știința și moralitatea lor, ca și pentru faptul că au îmbrățișat o
chestiune care pe ei, personal, nu -i importă de Ioc. În fruntea lor stă canonistul Nicodim Milaș,
doctor în teologie, episcop; lui îi urmează protoprezbiterii: Dr. Vasile Găină, Dr. Emilian Voiutschi
și Dr. N. Oheorghiu, profesori Ia facultatea de teologie din Cernăuți; preotul Vichentie
Simiganovschi din Bucovina; preoții Ioan Severin și I. C. Beldie , precum și mireni ca: Dr. Const.
Erbiceanu și Dr. D. O. Boroianu, profesori Ia facultatea teologică din București și magistratul I. N.
Tănăsescu, din vechiul Regat.
În mai puțin de 15 ani această chestiune s -a dezbătut mai mult ca oricare alta din cauză c ă ea
voia o soluțiune așteptată în Biserica ortodoxă cu aceeași dorință cu care însetatul poate striga:
«Adă -mi o picătură de apă de -mi răcorește limba, căci grozav mă chiunesc».

30
Recăsătoriei preoților se opun precis: canonul al 6 -lea al Sinodului Trulan; se opun, apoi,
mâi mult sau mai puțin, can. 3 Trulan. — Can. 25, 17 și 18 Apostolic, —2 4 și 27 ale Sf. Vasile și
can. I. al Sinodului din Neocezareea.
Nu vom argumenta, ci vom ruga cu smerenie și lacrămi.
Să aducem aminte că șapte secole din timpurile pri mare Sf. Biserică nu a oprit această
recăsătorire a preoților, dar — ce-i țineai mult. — Se dau cazuri de Episcopi recăsătoriți și cărora
nimeni nu le -a negat darul și exercitarea competințelor darului? Sau să dezgolim cazul că aproape
nimeni dintre preoți i văduvi nu au putut scăpa de acuzarea publică pentru faptul, că se părea
suspectă orice persoană feminină ce i -ar fi călcat casa, lucru ce stânjenea și oferă cel puțin jumătate
din rostul muncii sale?
Nu vom pricinui pricinuiri întru păcate!
Să vă aducem dovada căminelor noastre răvășite și aproape desființate din lipsa gospodinei
harnice, pricepute și cu tragere de inimă, să vă înfățișam icoana tristă a urmașilor noștri după trup
crescuți departe de ochiul blând al unei mame iubitoare; sau să ne descriem pe noi înșine cu întregul
cimitir al iluziilor noastre și cu tot catalogul durerilor noastre?
Nu, pentru că nu voim să argumentăm!
Ne însușim concluziile unuia dintre autorii de mai sus, 1 și Vă rugăm să binevoiți a le lua în
cercetare cu înaltul Sinod ar hieresc și a ne satisface, satisfăcând în noi o întreagă ceată de suferinzi
și tămăduind o rană care de 1400 ani sângerează în trupul Bisericii Mântuitorului.
Aceste concluzii, prin care recăsătorirea preoților ar putea fi rezolvată, sunt următoarele:
Convocarea unui Sinod Ecumenic care să revie asupra canoanelor numite. De o astfel de
revenire Sfintele Sinoade Ecumenice nu au fost străine. Așa canonul 12 Trulan casează pe 5
Apostolic; 8 Trulan și al șaselea al Sinodului al Vll -lea casează pe 37 Apostol ic; 16 Trulan pe 15
Neocezareea, etc. Schimbările acestea au fost necesitate de procesele sociale prin care a trecut
Biserica.
Răscrucea timpului prezent este din acelea care cer schimbări. Astăzi însă, nu -i posibilă
strângerea unui Sinod Ecumenic. Tranșar ea definitivă nu se poate face, căci la ea nu poate năzui
decât numai o competență de aceeași valoare canonică.
Înțelegerea prin «Consensus totius ecclesiae dispersae» își are întârzierea ei.

31
Bisericile Autocefale își îndeplinesc adesea nevoile lor în cons ens cu nevoile naționale și
sociale și adesea aproape în contra dispozițiunilor mai vechi bisericești.
Ultima și cea mai potrivită soluție este:
Dispensa episcopală individuală. Episcopul este idealul vieții pe pământ; este soarele, cel
fără pată, din car e primește raze de lumină și căldură turma cea cuvântătoare; simbolul blândului
răstignit pe Golgota; magazia cea nedeșertată a darului Iui Dumnezeu pe pământ. El este
plenitudinea darului preoției.
Cu toate protiile harice pe care le are Episcopul, totuși , nu se găsește un singur canon, care,
în specie, să -i dea dreptul de a dispensa. Acest drept curge din puterea harică «de a lega și deslega,
cele ce se întâmplă în popor». (Matei XVI. Vrs. 19; XVIII. Vrs. 18; Ioan XX. Vrs. 23). Apoi can.
12 al Sinodului I . Ecumenic vorbește despre «a fi slobod Episcopul a socoti, și ceva mai iubitor de
oameni» adecă a dispensa, a lăsă ca inima să dicteze legii, după cuvântul «milă voiesc iară nu
jertfă». Iar can. 10 al Sinodului de Ancira amintind de diaconii cari s -au îns urat zice, că «să fie în
slujba lor, pentru că s -a dat lor voie de cătră Episcopul», adecă pentru că i -a dispensat Episcopul.
Deci, bazați — pe acestea, Episcopii au dat dispense în special la căsătorii.
Tot Ei, fiecare în parte, vor putea ca să dea aceast ă dispensă socotind amănunțit fiecare caz
și. — Dacă ne este permis a spune. — Vulnerând legea vor tămădui, astfel, o rană veche și
dureroasă, dând Bisericii persoanele de prea multe ori alese și sfințite prin darul hirotoniei a atâtor
preoți, cari sufăr u n jug și o ispită pe care și Sfântul Pafnatie. — Eremitul cu multă reputație. — Îl
socotea prea greu.
Nădăjduind în bunăvoința înalt Prea Sfinției Voastre, și a Sfântului Sinod arhieresc al Sfintei
noastre Biserici ortodoxe autocefale române, căruia Vă rug ăm a depune plângerea noastră. —
Îndrăznim a Vă ruga să ne considerați ai înalt Prea Sfinției Voastre prea plecați și prea supuși fii
duhovnicești .”41

41 „Memoriu pentru recăsătorirea preoților”, în Revista Teologică , an XII (1922), nr. 4 -6, p. 101 -105

32
2.6. Căsătoria religioasă
„Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, cunoscut și sub titulatura de canonistul șagunian al Ortodoxiei
românești, rămâne împlinitor și continuator al tradiției canonice șaguniene și ucenic de seamă al
mitropolitului Nicolae Bălan. Renumit pr ofesor, cel mai de seamă canonist roman prin întrega să
operă de o vastă profunzime, activitatea la catedră și activitatea administrativ -bisericească în timpul
său, unul de cumpănă. ”42
„În tradiția Ortodoxiei în general și mai ales în tradiția ortodoxă a neamului nostru,
raporturile între Biserică și Stat s -au caracterizat întotdeauna prin respectul reciproc, care a impus,
și Statului și Bisericii limite. În legiferările lor, încât nici Biserica n -a adus vreun prejudiciu Statului
prin legiuiri cari să -i atingă ființa acestuia și ordinea lui juridică naturală, dar nici Statul n -a atins
prin legiuiri ființa Bisericii, doctrină și ordinea ei juridică. Exemple clasice în această pr ivință ne
dau împărații: Iustinian III și Marcian la anul 451 și lustinian la anul 530, prin legiuri înțelepte, prin
cari statornicesc limpede, că legile bisericești au aceeași valoare ca și legile Statului înaintea
autorităților de stat și a cetățenilor, declarând chiar nule orice legi ce s -ar fi dat în dezacord cu sf,
canoane ale Bisericii, astfel încât acolo uncie existau legi bisericești și civile în aceeași chestiune, se
observau cu precădere legile bisericești .”43
În țara noastră, aceste raporturi între Stat și Biserica cu caracter normal au durat până la
venirea pe tron a lui Cuza, care prin legile sale a lovit în acele idei de dre pt fundamentale ale
Bisericii.
„Deși Cuza Vodă desființase cu 1 Decemvrie 1865 obligativitatea căsătoriei religioase,
totuși prin Constituția din 1866 se încearcă o revenire la vechea rânduiala, căci ea prevedea (art. 22)
obligativitatea căsătoriei religio ase, deși din pricina influinței legislației franceze și din altele
nemărturisite totdeauna, dispoziția aceasta a fost răstălmăcită și nu s -a respectat întocmai.
Constituția din 1923 nici nu mai amintește măcar de căsătoria religioasă (art. 23) .
Constituț ia din 1938 prevăzuse, prin art, 20, obligativitatea căsătoriei religioase, dar Codul
Civil corectat și adaptat principiilor cuprinse în noua Constituție, cod apărut în 1939, nu a prevăzut
absolut nimic în această privință, încât căsătoria religioasă oblig atorie, deși prevăzută și impusă
imperativ prin Constituție, a rămas fără aplicare din pricina trecerii ei sub tăcere de către redactorii
noului Cod Civil unificat.

42 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor români , p. 448-450
43 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „Căsătoria religioasă și familia”, în Revista Teologică , an XXXI (1941), nr. 7 -8, p. 317 -318

33
Deși Constituția din 1938 este abolită, trebuie să menționăm că prin ea s -a reactualizat o
problemă și a făcut să reapară un element al vechii noastre tradiții bisericești și de stat, pe care
suntem obligați să -l readucem viu în viața neamului nostru, dacă într -adevăr vrem să -i fim
conducători pe linia istoriei și a credinței sale .”44
„Roadele se văd! Familia e în descompunere aproape în toate clasele sociale; libertinajul
face ravagii, concubinajul a înlocuit sfânta așezare a familiei, familia a deve nit o instituție cu un
scop care nu o mai legitimează.
Toată lumea vede și își dă seama unde am ajuns prin abdicarea de la sfințenia căsătoriei și a
familiei, a instituției prin care trăiesc, sau prin care mor popoarele dacă nu o cinstesc după
orânduirea ș i după rostul ce i 1 -a dat Dumnezeu în viața omenească.
Sfințenia căsătoriei și a familiei, trebuie apărată și prin legi cari să prevadă pedepse grave pentru cei
ce nu o respectă .”45
„Cununia este acel act solemn, când persoanele căsătorinde cu nunul și cu alți oaspeți se duc
la biserică spre a jura dragoste împrumutată și apromisiune, că ele până la moarte vor rămânea în
însoțire fără privire la binele sau la râu l, ce în viața le va putea întâmpina, și preotul săvârșește peste
ele rugăciuni, și le poftește binecuvântare de la Dumnezeu.”46
„Importanț a familiei pentru întreaga societate, adică interesul social al constituirii unei
familii pe temelii sănătoase, face că instituirea condițiilor de forma să depășească interesul personal
al soților.”47
„Cerem deci o Constituție a familiei românești, a instituției fundamentale a neamului nostru,
care să cuprindă următoarele precizări de temelie, prevăzute și impuse sub sancțiuni excepțional de
grave, pentrucă prin abater e dela ele se atentează la însăși ființa și la viața neamului românesc,
A) Obligativitatea căsătoriei religioase, recunoscându -i-se acesteia toate efectele de drept,
încât și rostul ofițerului stării civile să -l îndeplinească numai preotul singur, iar pent ru a se avea și
la oficiile administrative evidența actelor de stare civilă, să se trimită autorităților comunale.
B) Punerea de acord a legilor civile cu cele bisericești în ce privește impedimentele
căsătoriei, adecă acceptarea impedimentelor considerate ca atare de Biserică, în noua lege a
căsătoriei și a familiei

44 Pr. Prof . Dr. Liviu Stan, „Căsătoria religioasă și familia”, în Revista Teologică , p. 319-320
45 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „Căsătoria religioasă și familia”, în Revista T eologică , p. 321-322
46 Mitr. Andrei Șaguna, Compendiu de Dreptul Canonic al unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici , p. 65
47 Marieta Maria Soreață, Dreptul familiei , Editura Univer sitaria, Craiova, 2005, p. 65 -66

34
C) Divorțul să fie pronunțat numai de ierarhii Bisericii, în baza concluziilor unei instanțe
mixte, civile -bisericești, iar în prealabil să se pună de acord ambele autorități, cea de stat și c ea
bisericească, asupra motivelor de divorț»
D) Concubinajul, adecă orice conviețuire între bărbat și femeie în afara legăturii legale a
căsătoriei binecuvântate de Biserică, să fie aspru pedepsit prin anume prevederi ale legii. Altfel nu i
se va putea pun e capăt promiscuității sexuale și degenerării fizice pe care o provoacă aceasta,
dublând -o cu o perversitate ce nu mai cunoaște nimic sfânt în viața omenească.
E) Să se interzică orice căsătorie între disgenici, atât în cazul când ambele persoane cari ar
vrea să se căsătorească ar fi disgenice, cât și în cazul când numai una dintre ele ar fi disgenică,
F) Să se interzică orice căsătorie a românilor de sânge, cu jidovii și cu țiganii, ținându -se
seamă de faptul stabilit prin raseologie, că aceste două neamur i aparțin unor rase inferioare, cari
prin amestec cu rasa noastră produc degenerarea fizică și morală a românilor,
G) Să se stabilească prin lege religiunea copiilor născuți din părinți de confesiuni deosebite,
în sensul că toți copiii acestora să fie cres cuți în confesiunea religiei ortodoxe dominante, sau în
cazul când nici unul din părinți nu ar fi de confesiune ortodoxă, atunci copiii să urmeze toți
confesiunea părintelui a cărui religiune e majoritară față de a celuilalt,
H) Să se înființeze un oficiu de ajutorare a familiilor, ce ar putea fi numit „Ajutorul
familiar", și prin care să fie ajutate toate familiile cu copii în primul rând, și anume, în ordinea
numărului de copii. Acest ajutor să se organizeze de către un consiliu mixt bisericesc și de stat ,
subpreședinția patriarhului țării, și să se distribuie prin organele mixte ale acestui consiliu
ramificate pe întreg cuprinsul țării.”48
„Puteam afirma că binecuvântarea căsătoriei prin preot este obligație pentru toți creștinii,
chiar dacă legislația de stat nu -i obliga pe cei căsătoriți civil să primească Sfânta Taină a cununiei.
Ei sunt datori să primească binecuvântarea Bisericii pentru că legătura fire ască a lor să devină
perfectă. Atât pentru căsătoria civilă, cât și pentru cununie trebuie respectate condițiile de fond și de
formă, pentru evitarea impedimentelor, că piedici la căsătorie.”49

48 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „Căsătoria religioasă și familia”, în Revista Teologică , p. 323-324
49 Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai Constantinescu, „Condițiile forma le privind administrarea căsătoriei civile și cununiei
ortodoxe. Studiu juridic -canonic ”, în rev ista Buletinul Centrului pentru dialog între științe și teologie , nr. 1 -2, 2010, p.
134-154

35
CAPITOLUL III
ORGANIZARE ȘI ADMINISTRAȚIE BISERICEASCĂ

3.1. Statutul Organic
„Părintele Gheorghe Ciuhandu a fost preot protopop și istoric, absolvent al Facultății de
Teologie de la Cernăuți, apoi doctor al acesteia, funcționar la Consistoriul arădean, participant activ
la Marea Unire, președinte al Asociației cle rului ortodox rom ân „Andrei Șaguna” (1922), iar în
1939 devine și senator în Parlamentul Român iei. Încetează din viață în Vaț a de jos, Hunedoara. ”50
În începutul articolului sau acesta precizează că a făcut unele propuneri în Sinodul eparhial
de la Arad, Sinodul le -a trimis Consistoriului, iar acesta iarăși lui pentru studiere.
Aici se remarcă unele greșeli în organizarea bisericească și are de gând să luc reze la
remedierea acestora.
„Sistemul, zis constituțional al Bisericii din mitropolia noastră, își are multe defecte
organice și de interpretare și aplicare; prea s -a înnămolit în formulele birocratice, cari de multeori
întunecă vederea clară a lucrurilo r în lumina lui Hristos, și nu odată astupă potecile sfinte, cari duc
înspre realizarea problemei sufletești a Bisericii no astre. Și chiar și acest sistem zis constituțional al
Statutului nostru organic, încă își are câteva portițe canonice — ca tot atâtea turnuri de pază
spirituală, construite în vârful artificiului Constituției noastre statutare, în cari turnuri însă, în cei 50
de ani de viață «statutară», nici Cârmacii duhovnicești ai Bisericii noastre nu s -au prea urcat, nici au
încredințat pe alții să urce în numele lor la vedere, și și mai puțin să lucre. Și astfel, cu problema
spirituală, care este cea mai de căpetenie, a Bisericii noastre, în epoca statutară am rămas locului.
Astăzi? Astăzi, din nenorocire, se discută Unificarea administrativă biseri cească în felul de a
se întinde, asupra întregii Biserici ortodoxe române cu unele mici mlădieri, formele de organizație
statutară din Ardeal, mai nainte de ce noi înșine am fi avut răgazul cuvenit să facem Statutului
Organic corectivele și întregirile nec esare, din punctul de vedere doctrinal și ți adițional al
Ortodoxiei, cât și din cel al necesităților sufletești și bisericești nouă, cărora trebuie să răspundă
orice organizație bisericească și, în locul prim, reorganizarea unitară bisericească, ce ne -o
contemplăm pe veacuri înainte, complectă și stabilă, în nici o atârnare de fluctuațiile Legislativei
politic e.”51

50 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor români , p. 106
51 Prot. Dr. Gh. Ciuhandu, „ Înapoi, la apostolie sau Portițele canonice ale Statutului Organic , în Revista Teologică , an
XIV (1924), nr. 4, p. 10 7-108

36
Acesta continuă vorbind despre situația de atunci a Bisericii în care nu doar organizarea
administrativă era o nevoie, ci și restaurarea lui Hristos în inimile oameni, realizarea problemei
sufleteș ti a Bisericii din pricina vremurilor, la restaurarea sa morală, în spirit și în concepție, la o
revenire la misiunea apostolică a clerului și a întregii Biserici.
De altfel, se încerca o reforma și o unificare bisericească, care să nu fie structurata pe f orme
trecătoare, ci pe temelia neclintită a Bisericii , „ căci creștinii nu se reunesc în Biserica doar pentru
un scop lumesc, asemănător cu cel al organizațiilor constituite conform dreptului comun. Biserica
nu este o asociație a credincioșilor, ci este un cadru de manifestare a comuniunii credincioșilor.”52
„Și în viața noastră constituțională bisericească de acum, dar și î n vederea Unificării
bisericești, să deschidem prin urmare, largi, portițele canonice -spirituale ale Statutului ardelean. Să
intrăm prin ele, căutând tot mai mult o apropiere de adevăratele ținte morale, ale Bisericii și în acest
chip s'aducem lui Dumnezeu curata și cea mai folositoare slugire pentru reorganizarea unitară
bisericească, și prin aceasta, pentru consolidarea neamului și a țării.”53
„Când închei acest cuvânt explicativ, pot face provocare și la studiul meu similar, publicat
în revista «Biserica Ortodoxă Română» dela București din anul trecut, reprodus în broșură sub titlul
«Reorganizarea Centrelor noastre ierarhice și unific area bisericească». În aceea am prins chestiunea
în cadrele generale: ale tradiției vechi orientale și în comparație cu stările din zilele noastre; — iar
în lucrarea de față scot la iveală momente din domeniul vieții administrative a bisericii noastre din
Ardeal. Astfel, un studiu se complectează prin celălalt, spre a se ajunge la o singură concluzie,
firească și norocoasă: de -a nu se înfăptui unificarea bisericească, prea mult dorită de altfel și de noi,
mai ‘nainte de ce s -ar ținea cont de experiențele ș i doririle de îndreptare ale Bisericii Ardelene, și,
mai vârtos, nici decât înainte de ce în Proiectul nou de unificare bisericească s -ar concretiza soluții
potrivite pentru noua orânduire a centrelor ierarhice. Acest lucru se va putea face acum, ori
nicio dată!”54
„Pornesc de la premisele: Nici actuala noastră organizație bisericească nu este cea mai
desăvârșită, spre a răspunde tuturor necesităților, pe cari ar trebui să le satisfacă biserica noastră, ca
așezământ Dumnezeiesc între oameni, pentru lumânarea și sfințirea lor. Nici apar atul administrativ
bisericesc, cum îl avem inactivat pe bazele Statutului organic de la 1868, nu este des tul de
dezvoltate, spre a răspunde mai ales misiunii didactice a Bisericii. Nici cadrele și fel iul îngust și

52 Pr. Conf. Univ. Dr. Patriciu Vlaicu, „Biserica, realitate eshatologică și prezență instituțională”, în Tabor , nr. 2, 2007,
p. 47
53 Prot. Dr. Gh. Ciuhandu, „ Înapoi, la apostolie sau Portițele canonice ale Statutului Organic , în Revista Teologică , p.
109
54 Prot. Dr. Gh. Ciuhandu, „ Înapoi, la apostolie sau Portițele canonice ale Statutului Organic , în Revista Teologică , p.
110

37
restrâns, în care funcționează actualul nostru aparat administrativ, nu sunt deplin mulțumitoare
pentru a satisface exigențelor vieții bisericești și sufletești ale vremurilor schimbate de azi și din
viitor. Nici mă șurile pentru un control ce se cere în viața oricărui organism social -administrativ, în
felul cum se face la noi controlul, nu sunt suficiente pentru a îndrepta scăderile existente și a «reia
mereu stimulii necesari de activitate potențată a actualelor organe din cuprinsul vieții noastre
bisericești statutare. Și, mai mult decât toate aceste lipsuri, trebuie să subliniem lipsa unei
discipline, în viața Bisericii cât și în viața religioasă morală, individuală a credincioșilor înșiși.
Călăuzirea sufletelor, care a re să se facă prin tr-o păstorire sis tematică, menaj ată din centrele
episcopale. Purtarea de grija sufletească de institutele corecționale (penitenciare) și de spitale și
azile ș i alte a șeză minte filantropice (pe car e nici nu le avem).”55
„Birocratizarea aceasta este directă negație a apostoliei, care trebuie să se afirme în viața
bisericii chiar și în cuprinsul actelor de regim constituțional. Ni s -au sporit «agendele»
administrative? Admit! Dar atunci sporească -se și personalul de serviciu. Când Sf. Apostoli li se
sporiseră «agendele», între cari erau și aga pele sau ospețele creștinești ale îngrijirii de cei să raci —
cu cari agape eră împreunată în prealabil și cuminecarea credincioșilor — Sf. Apostoli au rezonat
astfel: «Nu este cu plăcere nouă, ca lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Iar noi —
continuă sf. Apostoli — întru rugăciune și întru slujba cuvântului ne vom zăbovi» (Fapt, Ap. VI 2 și
4). Și imediat s -au ales cei șapte diaconi. Procedura aceasta și mai ales motivarea are un tâlc și o
semnificație îndatoritoare până și azi în Biserică. În Biserică, adecă nu e îngăduit să se neglijeze
elementul didactic (slujba cuvântului) și cel sfințitor (rugăciunea și toate celelalte mijloace de
sfințire). De aceea, întemeiat și pe această poruncă apostolică, precum și pe scăderile, cu cari ne -am
interpr etat și practicat buna noastră lege bisericească de până aci, ceream, mai la început,
comple tarea aparatului administrativ cu oficii corespunzătoare misiunii specifice — didactică și
sfințitoare a Bisericii.”56

55 Prot. Dr. Gh. Ciuhandu, „ Înapoi, la apostolie sau Portițele canonice ale Statutului Organic , în Revista Teologică , p.
137
56 Prot. Dr. Gh. Ciuhandu, „ Înapoi, la apostolie sau Portițele canonice ale Statutului Organic , în Revista Teologică , p.
186

38
3.2. Legea pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Rom âne
Preotul Ardelean, cel ce semnează acest articol, din cele amintite de el ș i din evidente, este
un colaborator al Revistei Teologice, dar nu știm alte detalii despre el.
Acesta face un scurt comentariu viitoarei legi de organizare a Bisericii Ortodoxe Romane,
după spusele ministrului cultelor Lepadatu, care anunța că va fi prezen tat corpurilor legiuitoare,
senatului, din care făceau parte și ierarhi ai țării, astfel Biserica se va putea pronunța asupra acestui
proiect. Astfel, toată suflarea aștepta cu nerăbdare o asemenea etapă în viața Bisericii noastre.
Totuși, această formă a proiectului nemulțumește pe autorul articolului, care semnalează
diferite problem în alcătuirea să. El examinează proiectul în baza unor principia fundamentale de
organizare, autonimie, constituționalism și introducerea mirenilor în Biserică.
„Autonomia bi sericească părea fi asigurată prin Constituție și prin noul proiect de lege, care
spune: Biserica ortodoxă română își va regulamenta, conduce și administra prin organele sale
proprii, afacerile religioase, culturale, fundaționale și epitropești… cu obser varea legilor în vigoare
și sub controlul Statului. — Exercitat prin Ministerul Cultelor» (art. 4). În privința controlului
statului, proiectul de lege revine la art. 38 și se precizează din nou astfel: «Statul are un drept
superior de inspecțiune și contr ol asupra Bisericii și organelor ei, pe care îl exercită în mod
constituțional prin Ministerul cultelor, potrivit legii de organizare a acestui Minister>. Acest articol
precizează nu «dreptul de supremă inspecțiune» cum se aștepta. — Să se observe nuanța — ci
«dreptul superior de inspecție și control asupra Bisericii și organelor ei. Clar că lumina soarelui:
Ministrul cultelor își rezervă dreptul superior de control și inspecție asupra întreg organismului
bisericii, dela Sfântul Sinod și până la paraclisier ul din cătunul de munte, căci și acesta este un
organ al ei. Și nu numai Ministrul cultelor are acest drept, ci și organele sale, așa cum vor fi ele
după vremuri, potrivit legii de organizare a acestui Minister. Ce este dreptul de inspecție și control
al unui Minister, se știe de toată lumea din România și îl cunoaștem și noi din provinciile cu cari s -a
întregit țara: dreptul de a descinde la fața locului și de a trage Ia răspundere. Și autonomia? Bunul
Dumnezeu știe ce trebuie să înțelegem prin vorbele sun ătoare, puse pe hârtia răbdurie: «Biserica își
va regulamenta, conduce și administra prin organele sale».”57
„Cu introducere a mirenilor în 2/3 parte, față cu 1/3 preoți, în corporațiile bisericești s -a
făcut desigur un însemnat pas înainte, față de starea din trecut, în Biserica vechiului Regat, ca și în
cea din Basarabia și Bucovina. Pe noi ne bucură din tot suf letul acest progres pentru apropierea și
interesarea poporului credincios de instituția Bisericii, care este a poporului. Introducerea mirenilor
în corporațiile bisericești va aduce cu sine, mai ales la început, și neajunsuri, pentru cei neobișnuiți

57 Preotul Ardelean, „Legea pentru Organizare Bisericii Ortodoxe Române”, în Revista Teologică , an XV (192 5), nr. 1,
p. 2

39
și, pâ nă când mirenii de pretutindeni, vor izbuti să nu vadă în Biserică decât un așezământ de
cârmuire al sufletului lor. Vor încerca să se afirme veleități politice. Dar nu e mai puțin adevărat, că
atunci când conducătorii politici, de orice nuanță, vor sta al ături, la sfat, cu ierarhii Bisericii și cu
preoțimea, nu vor mai putea avea atitudinea de indiferență și chiar de dispreț, față de Biserică,
pentru starea și lipsurile căreia vor simți că au și ei răspunderea. Îndeletnicindu -se cu chestiuni
bisericești, e ste inevitabil să se pătrundă și de importanța lor, să le ajute și să le cuprindă chiar în
programul lor politic. — Este acesta singurul din cele 3 principii de bază, realizat prin noul proiect
de lege. Dar și acesta numai în parte.”58
„Să urmărim al treilea principiu: constituționalismul. El; stă la baza tuturor organizațiilor
moderne în state, ca și în feluritele organizații sociale, cu dreptul de vot obștes c, pentru toți
membrii, cari le alcătuiesc.
În Biserică? Legea prevede pe lângă Sf. Sinod, care stă În fruntea Bisericii un congres
național bisericesc, corporațiune centrală reprezentativă pentru întreaga Biserică. Acesta ar fi cel
mai înalt for de legif erare în Biserică. Dar proiectul de lege nu i lasă să -și dea însăși această
reprezentanță legea de care să se cârmuiască Biserica. Nici măcar «Statutul» de întregire a legii
fundamentale ne -a lăsat în dreptul congresului de a și -l stabili, ci abia regulame nte vor putea fi
întocmite de congres, și acestea tot sub patronajul Ministerului, prin prisma de vedere a căruia
trebuie să treacă.
Congresul se compune din membrii delegați, de organizațiile eparhiale, prin suprimarea
votului obștesc, fără însă să fie ap licat acest principiu și mai departe pentru compunerea
organizațiilor eparhiale și protopopești, cari se constituie, la rândul lor, prin votul direct al tuturor
credincioșilor.
Nu este aceasta singură aba tere și inconsecvență față de un principiu conducă tor. Sunt în
proiectul de lege și în «Statut» atâtea ușițe de ieșire și intrare, câte veleități a putut avea legiuitorul,
care pare să fi ales un stilizator al proiectelor, cu o anume «întâietate, chemată tocmai să încurce, să
pervertească, să cuprindă tot și să nu dea nimic lămurit, lată câteva spicuiri:
Membrii «Consistoriului spiritual eparhial» vor fi numiți de episcopi sau aleși de adunarea
eparhială…» (art. 205, Statut). Una ori alta?
«Consilierii (eparhiali) nu pot fi înrudiți între sine până la al șaselea grad de sânge și al
patrulea de cuscrenie (art 185). Numai membrii între sine, dar cu episcopul? Ar lămuri -o art. 212,
lit. g) «nu pot fi aleși membrii ai consiliului eparhial ai consistoriului eparhial, ai consiliului central
sau ai consistorului spiritual mitropolitan și central acei cari sunt înrudiți între sine, sau cu episcopul

58 Preotul Ardelean, „L egea pentru Organizare Bisericii Ortodoxe Române”, în Revista Teologică , p. 4

40
respectiv, până la a! Patrulea grad de sânge și al doilea de cuscrie. Odată gradul 6 și 4, apoi în alt
loc, gradul 4 și 2 de înrudire. Care e normativ?
Președintele ad unării eparhiale este episcopul. Dacă prezide ază ierarhul însuși, ce rost ma i
poate avea restricțiunea, că hotărârile aduse cu majoritate de voturi a celor prezenți să mai fie
supuse aprobării episcopului, și ce rost mai are atunci toată această adunare costisitoare, dacă în
definitiv hotărârea ierarhului e normă?
Să introduci elementul mirean în corporațiile bisericești, dar fără posibilitatea de a se afirma
în chestiunile culturale, epitropești și de administrație, însemnează să șăguiești ideea
constituționalismului democrat, pentru a înlătura și constituționalismul întemeiat pe principiul
ierarhic și se întronezi, în parte, absolutismul ierarhic, care e suveran numai în chestiuni spirituale.
Altfel forul de apel, în cazuri de divergențe în adun ai ea eparhială, trebuie să fie congresul național
și nu Sf. Sinod (art. 167,. Stătut), dacă nu i se lasă suveranitatea în chestiuni eparhiale, adunări
eparhiale, care lucrează independent, și ia parte numai la lucrările părților constitutive superioare
prin reprezentanții săi (art. 8).
Cea mai gravă jignire a dreptului constituțional eparhial este faptul că s -a luat dreptul de
alegere a ierarhului adunării eparhiale. Eparhia nu -și poate alege pe episcopul său. Toți episcopii
vor fi aleși de Congresul centr al. De ce se va fi rezervat acest drept numai Congresului, pentru toate
eparhiile, nu putem pricepe; câtă vreme motivul invocat în de obște: că altfel episcop ar putea
ajunge în Biserica ortodoxă și unul de alt neam, este înlăturat prin cerința cuprinsă în art. 169 din
Statut: să fie de naționalitate română.
În schimb centralizarea asta la București, judecată în lumina posomorâtă a unor alegeri de
episcopi, trimiși de acolo în diferitele eparhii, ne inspiră îngrijorări mari pentru felul cum va fi
recrutat e piscopatul întregi țări, în viitor.
Dar și episcopii aleși de reprezentanța întregii biserici trebuie să treacă prin cenzura
Ministerului de culte (art. 12) după aprobarea din partea Sf. Sinod, pentru ca să fie confirmați de
către M. S. Regele.
La rândul s ău episcopul trecut prin atâtea strecurători, cari fac iluzorie ideea de autonomie,
este investit cu drepturi absolutiste, pentru a face tot așa de iluzorie ideea constituționalismului.
Revizorul bisericesc, pus pentru a controla oficiile protopopești și t oate organele bisericești
din eparhie e numit de episcop, (control de la eparhie și control de la minister; vai de cel controlat!);
vicarul, numit de episcop, consilierii aproba ți de episcop și ei fac numai propuneri pentru numirea
și transferarea preoțilo r… (art. 19 Statut). Încolo toată organizația Consiliului eparhial e pur
administrativă. Cine bruma să inițieze, să susțină și îndrumeze apostolia religioasă în Biserică?
Membrii consistoriului spiritual, forul de judecată În eparhie, sunt numiți de epis cop, fără să se

41
lămurească dacă deliberează sub prezidiul episcopului, ori se constituie a parte și dau sentințe, ce se
aprobă de episcop.
Protopopul numit de episcop, preotul tot așa; ori Statutul lasă și mai mare nedumerire (art.
66 și 86): «Organele de cădere vor stabili printr -un regulament special modalitatea de instituire a
preoților ca și a protopopilor». Cari sunt aceste organe de cădere? Dl . ministru și P. S. Chiriarh? De
ce atâtea părți nelămurite în aceste proiecte, dacă nu cumva ele sunt un comp romis de concesiuni
din partea ierarhiei cătră Minister și a Ministerului cătră absolutismul ierarhic, pentru robirea
Bisericii?”59

59 Preotul Ardelean, „Legea pentru Organizare Bisericii Ortodoxe Române”, în Revista Teologică , p. 5-7

42
3.3. Opinii la proiectul Legii și Statutului
„Părinte le Dr. Nicolae Popovici a fost fost profesor de teologie la Academia Teologică din
Arad , profesor de I storie Bisericească și drept bisericesc (1922 -1945), chiar ș i rector al Academiei
(1938 -1945, director în Ministerul Cultelor și Artei (1941) și preot în diverse parohii în Caransebeș
și Arad. Printre operele sale cele mai edificatoare sunt Manualul de Drept Bisericesc ortodox
oriental și colaborarea sa cu protopop ul Uroș Kovincici în traducerea Canoanelor Bisericii
Ortodoxe însoțite de comentarii ale lui Nicodim Milaș. ”60
Consiliul Naț ional Bisericesc a elaborat un proiect pentru modificarea legii și statutului
pentru Organizarea BOR, acesta este prezentat Congresului Național Bisericesc din octombrie
1935. În acest congres se exclamă ca: „Din rapoartele anuale ale Consiliilor eparhiale către
Adunările eparhiale sosite la C. C. B. aflăm că administrația autonomă a prins rădăcini trainice în
Biserica noastră și nădăjduim că colaborarea sinceră a tuturor părților componente ale acesteia va
contribui la întărirea ei, dând roadele așteptate. Aceste rapoarte cuprind date foarte însemnate
despre întărirea Bisericii și progresele obținute mai ales în eparhiile din Vechiul Regat, cari nu
aveau aceeași organizare, precum și în eparhiile din Ardeal și Basarabia înființate din nou, unde s –
au creat c entre puternice de viață bisericească.”61
IPS Nicolae Balan, in cuvantul de deschidere se opune modificarii legii in atat de putin timp
de cand a intrat in vigoare, deoarece legea actuala nu a fost aplicata peste tot si in tot locul si nu au
fost adunete experientele si verificate, iar de cineva a fost marginalizat sau a avut de superit din
cauza proastei organizari, sa spuna.
Se face mai apoi un scurt rezumat al ideilor Părintelui Dr. Valerian Șesan în această privință.
Acesta întocmește o listă a principiilor:
„I. Reintegrarea î n lege a principiului ierarhic în toată deplinătatea sa astfel ca:
Sf. Sinod să fie singurul organ central suprem nu numai pentru chestiunile spirituale și
canonice, ci și pentru toate chestiunile bisericești de orice natură, deci la art. 6 să se suprime
atributul de „central" pentru Congresul Național Bisericesc.
Patriarhul să aibe dreptul de aprobarea hotărârilor Consiliului Central Bisericesc și ale
Eforiei, deasemenea hotărârile Adunării eparhiale și ale Consiliului Eparhial să fie aprobate de
Chiriar h.
II. Raportul numeric de 2/3 al mirenilor față de clerici în corporațiunile bisericești să fie
inversat, adecă 2/3 mireni față de 1/3 clerici.

60 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor români , p. 394
61 Pr. Dr. Nicolae Popovici, „ Opinii asupra proiectului de modificare a Legii și Statutului pentru organizarea Bisericii
Ortodoxe Rom âne”, în Revista Teologică , an X XVI (1936), nr. 7-10, p. 307

43
III. Instanțele disciplinare să fie reduse Ia două în loc de trei.
IV. Personalul judecătoresc să fie numit, iar nu ales..
V și VI. Alegerea episcopilor să se facă astfel: Clerul și distinse persoane din mijlocul
poporului propun trei candidați, iar Sf. Sinod alege unul. La Sf. Sinod se va ținea o listă a
candidaților la episcopie.
VII. Articolul privitor la av erea arhiereilor, episcopilor, mitropoliților și patriarhului, să se
modifice în sensul că întreaga avere la moartea lor, dacă a provenit din veniturile patriarhale,
mitropolitane și episcopale să rămână Patriarhiei, Mitropoliei sau Episcopiei (în înțelesu l de
reședința și biserica patriarhală, mitropolitană sau episcopală), unde ei au funcționat, iar
moștenitorii rezervatari, ascendenți și descendenți, succed numai asupra averii provenită din
moșteniri personale și donațiuni către persoana lor.
VIII. În Ad unările eparhiale, mănăstirile să fie reprezentate prin 2 stareți sau alți călugări, iar
în Congresul Național Bisericesc cele 5 Mitropolii să trimită câte un stareț.
IX. Facultățile de teologie, Academiile și Seminariile teologice să fie circumscripții
electorale separate, având a alege din sânul corpului profesoral câte doi reprezentanți în Adunarea
eparhială.
X. Să se facă în statut adăogările corespunzătoare privitoare la pensionarea preoților în
sensul că preotul rămâne obligat a sluji la sf. altar pâ nă la moarte și numai când este în absolută
imposibilitate de a săvârși serviciul bisericesc, se dispensează de obligațiunile sale.
XI. Vârsta membrilor mireni în Adunarea eparhială și parohială să fie de 30 ani, iar în
Consiliul parohial și eparhial de 40 ani.
XII. Să se precizeze clar că stabilitatea consilierilor referenți este a se înțelege pe viață.
XIII. Sub cuvântul „clerici" să se înțeleagă numai persoanele, cari au un grad de hirotonie
dela episcop până la citeț, iar nu și cântăreții, cum propune C onsiliul Central? Bisericesc.
XIV. Vârsta canonică a episcopilor să se precizeze la 35 ani.
XV. Cu Mitropolia Ardealului să se facă excepțiune în privința „drepturilor câștigate” ale
mirenilor, cari să fie recunoscute și pentru viitor și anume: 1. Raportul numeric de 2/3 mireni față
de 1/3 clerici; 2. Alegerea parohilor de către credincioși. Dar principiul ierarhic să se păstreze și în
Mitropolia Ardealului astfel ca Chiriarhul să aibă dreptul de aprobare a tuturor deciziunilor luate de
corporațiunile eparh iale.
După expunerea acestor principii Păr. Prof. V. Șesan le aplică la fiecare articol din lege și
statut, făcând cuvenitele propuneri de modificare.”62

62 Pr. Dr. Nicolae Popovici, „ Opinii asupra proiectului de modificare a Legii și Statutului pentru organ izarea Bisericii
Ortodoxe Rom âne”, în Revista Teologică , p. 310-311

44
Ca și considerații generale, părintele Nicolae Popovici aduce și scoate în evidență părerile și
ideile mai multor personalități din domeniu ale vremii. Părintele Ș esan aduce ca argument central
de modificare al Statutului, nevoia că acesta să fie pus în concordanță cu indicațiile canonice, dar în
special cu principiul ierarhic, care „este rânduiala potrivit căreia Biserica lucrează și se conduce în
mod ierarhic. Are la baza învățăturile Bisericii despre preoție și prin aceste învățături despre Taina
Hirotoniei; ierarhia este formată din 3 trepte, care se deosebesc unele de altele prin starea lor
harica”63, iar mai apoi să se reducă numărul mirenilor din diferitele corporațiuni bisericești.
Părintele Popovici se pune de acord că în Biserica formă de guvernare trebuie să fie sinodul
episcopal, ca princ ipiu fundamental, după rânduiala Mântuitorului, Apostolilor și Sfinților Părinț i.
Totuși, laicii nu sunt limitați de la autoritate în Biserică, ci aceștia trebuie să conlucreze cu
episcopii la exercitarea puterii bisericești, episcopii fiind conducători, i ar laicii doar în anumite
chestiuni. Totuși, în vechime, chiar la Sinodul Apostolic din Ierusalim, la alegerea unui alt apostol
în locul lui Iuda, făceau parte și laici, fiind în număr de cam 120(Faptele Apostolilor 1, 15 -26).
Apoi sinodul apostolesc pentr u alegerea diaconilor, de asemenea au fost prezenți și laici.
Pe lângă aceste dovezi din „afara”, vedem și la noi, la romani, prezenta laicilor în Biserică.
Nu doar Pr. Șesan, dar și alții, au învinovățit laicii de protestantizarea instituțiilor bisericeș ti în
partea Ardealului.
Canonistul Nicodim Milaș arat ă întrebuințarea laicilor în Biserica pentru exercitarea puterii
Ei, dar nu în calitatea clericilor, iar el continua ca „numai lucrarea comună, atât a ierarhiei, cât și a
laicilor din Biserică, în cercu l unor limite bine stabilite, corespunde spiritului Bisericii Ortodoxe de
răsărit. ”64
Același canonist arată că cea mai bună soluție este calea de mijloc între mireni și clerici:
„chestiunea aceasta și se ocupă și azi mai ales în Bisericile particulare, unde sau din partea ierarhiei
se arată o sensibilitate mai mare față de drepturile ei, sau din partea laicilor se accentuează năzuința
după o legătură activă mai strânsă cu Biserica. Astfel, după cum în orice chestiune, când se trece
peste marginile stabilite, se ivesc certuri, tot așa s -a arătat și în chestiunea raporturilor clerului cu
laicii: își impută unii altora exagerări neîndreptățite. Apărarea energică a drepturilor ierarhiei e
numită de partea adversă Ultramontanism sau mai ușor Clericalism. Năzuința laicilor de a lua parte
mai activă la afacerile bisericești e numită de adversari Protestantism. Asta produce în Biserică o
frecare reciprocă păgubitoare binelui comun. Nu poate fi vorba de ultramontanism sau clericalism
când ierarhia își apără drepturile date de canoane, după cum nu e nimic protestant în aceea că laicii
tind să conlucre la binele general al Bisericii, dacă doresc să fie membrii activi ai Bisericii. Ca

63 Pr. Conf. Univ. Dr. Irimie Marga, Dreptul canonic , Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2009, p. 27
64 Dr. Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental , p. 182-183

45
regulă pent ru dezlegarea chestiunii raporturilor dintre cler și laici ar trebui luat ceeace nu e
împotriva spiritului organizării date Bisericii chiar de întemeietorul ei și anume ceeace apare ca
îndreptățit prin practica multor veacuri, începând de la cel dintâi vea c.”65
În prisma canonul 64 de la Sinodul VI Ecumenic, în comentariul la acesta, pentru laici este
oprită doar cuvântarea în public despre învățătura de credință, ceea ce revine clerului, dar totod ată
nu se poate poate interzice aceasta, după cum spune Zonora, ci ca într -un anumit sens se și
recomandă.
Biserica este un organism viu, ea nu poate rămâne veșnic între aceleași bariere ale timpului, ci
trebuie adaptată timpului curent. De aceea, aceasta se face în funcție de timp, dar și de loc.
„Prin această prismă credem că trebuiesc privite principiile, cari stau la temelia Legii
noastre de organizare, adecă principiul episcopal ierarhic, constituționalismul reprezentativ electiv
și cel de colaborare al clerului cu mirenii. Prin prisma aceasta vom avea să examinăm modificările
propuse la fiecare articol în parte și vom propune și noi câteva modificări .”66
„Ajungând la sfârșitul expunerilor noastre constatăm că recapitulare că am putut fi de acord
numai cu unele dintre propunerile de modificare fă cute de Consiliul Central Bisericesc și de Păr.
Prof. V. Șesan. Pe cele mai multe și în special pe cele, despre cari credem că aduc atingere
principiilor ce stau la baza legiurii noastre, am fost nevoiți să nu Ie admitem. Am făcut acest lucru
nu dintr -un spirit refractar dar fată de orice ameliorare și perfecționare a legiuirii de organizație a
Bisericii noastre, care întocmai ca orice operă omenească și că orice legiuire nu poate fi considerată
ca absolut perfectă și intangibilă. Numai dogmele de credință și principiile morale sunt eterne, pe
când celelalte norme, chiar și canoanele, sunt pasibile de rectificări și întregiri în conformitate cu
schimbarea împrejurărilor vieții bisericești. Deci și legiuirea noastră bisericească actuală este
perfectibilă. Am și recunoscut acest lucru prin admiterea unora dintre modificările propuse și chiar
prin propunerea unor modificări din partea noastră.
Când ne -am spus părerea asupra modificărilor și când am triat modificările propuse, am fost
călăuziți de judecată, că a bia după 10 ani de aplicare a legii noastre nu ne putem abate dela
principiile de bază ale ei: 1. Canonicitatea ortodoxă întemeiată pe învățăturile Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, pe Sf. Tradiție și pe evoluția aproape bimilenară a organismului biseric esc, 2.
Adoptarea în legiuirea noastră a constituționalismului, acest produs al timpului, câștigat prin mari
frământări istorice ale omenirii și care constituționalism a fost adoptat la principiile de bază ale
organizației noastre bisericești. Această adop tare și adaptare a constituționalismului la viața
bisericească nu este o democratizare exagerată, laicizantă, și un modernism deșert, care ar trece

65 Dr. Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental , p. 179-180
66 Pr. Dr. Nicolae Popovici, „ Opinii asupra proiectului de modificare a Legii și Statutului pentru organizarea Bisericii
Ortodoxe Rom âne”, în Revista Teologică , , p. 324

46
dincolo de fundamentele neschimbabile ale Bisericii, cum spune Păr. Șesan în studiul său din
„Candelă" (pag. 184) și cum au spus -o și alții de atâtea ori, de când a intrat în vigoare legiuirea
actuală.
Participarea mirenilor la viața constituțională bisericească nu este o laicizare a ei, căci atunci
tot așa s -ar putea spune că Biserica este laicizată și în urma împrejurării că mirenii formează obștea
cea mare a totalității membrilor ei. Despre o laicizare a Bisericii s -ar putea vorbi numai atunci, când
ar pătrunde în viața bisericească o mentalitate și un spirit străin de idealul creștin și de principiile
fundame ntale religioase morale ale Bisericii. De această mentalitate laicizantă, străină de caracterul
spiritual al Bisericii, trebuie să ferim pe toți membrii Bisericii, nu numai pe mireni, ci și pe clerici,
cari și ei se pot laiciza în mentalitatea lor. Iar pe mireni îi vom putea feri mult mai ușor dacă le vom
oferi cât mai multe prilejuri de a acționa în cadrele și în interesul instituțiunilor bisericești, decât
atunci, când îi vom trata numai ca pe o masă neglijabilă și pasivă, pusă la dispoziția autocrată a
clerului și dacă nu -i considerăm capabili de a colabora cu clericii în interesul superior al Bisericii.
Așa dar introducerea mirenilor în cadrele vieții constituționale bisericești în scopul
colaborării lor armonioase cu clerul nu este o laicizare a Biseri cii, ci o necesitate adânc simțită a
vieții noastre religioase. Această necesitate a fost recunoscută și realizată întâi de nemuritorul
Mitropolit Andrei Șaguna. Corporațiunile bisericești constituite pe aceste baze cu participarea
clerului și mirenilor au adus în Ardeal în timp de 70 ani roade neprețuit de bogate pentru viața
bisericească și națională. Dar principiile de bază șaguniene, principiul ierarhic armonizat cu
constituționalismul, colaborarea clerului și mirenilor, precum și principiul reprezentat iv electiv, au
fost îmbrățișate cu căldură și de obștea credincioșilor din celelalte părți ale țării, începând să
producă aceleași roade binecuvântate ca și în Ardeal, recunoscute, dacă și nu unanim, dar totuși de
foarte mulți factori cu cădere. Abandonare a sau restrângerea acestor principii, chiar după un timp
scurt de 10 ani dela introducerea lor în viața dă dovadă cel puțin de nerăbdare puțin justificată,
caracteristică spiritului de nestabilitate, care este în contradicție cu ființa intimă a poporului n ostru,
dar care a început să dea năvală în vremea de după războiul mondial și asupra noastră, cum a arătat
în mod magistral I. P. S. Să Păr. Mitropolit Dr. Nicolae Bălan în cuvântarea de deschidere a
Adunării eparhiale din Sibiu ținută Ia 17 Mai a. c. Sub acest unghi de vedere am privit încercările
de modificare ale legii din 1925.
Avem cea mai adâncă convingere, că păstrând temeinic puse ia baza legiuirii noastre
actuale, Sf. noastră Biserică ortodoxă română se va înălța la culmi nebănuite spre mărirea lui
Dumnezeu și spre mântuirea și sfințirea poporului nostru creștin ortodox și românesc.”67

67 Pr. Dr. Nicolae Popovici, „ Opinii asupra proiectului de modificare a Legii și Statutului pentru organizarea Bisericii
Ortodoxe Rom âne”, în Revista Teologică , p. 53-55

47
3.4. Lista membrilor unui sinod parohial
Vasilie Gan, protopresbiter, după cum se intitulează în finalul articolului sau, face o analiză
și arată cum trebuie să fie întocmită lista sinoadelor parohiale. Se remarcă faptul că în trecut s -au
făcut greșeli î n aceste liste, iar din pricina acestora s -a ajuns nimicirea acestora sau alte diverse
greșeli.
Criteriile pentru stabilirea listelor trebuiau să fie cunoscute de către preoți, datorită
regulamentului nou parohial, iar ca preoții ce comit greșeli în aceste liste vor fi cercetați disciplinar.
Ca o primă regulă, aceste liste trebuiesc ținute în arhiva parohiei în original, iar dacă este
cazul, multiplicate. În trecut aceste liste nu erau votate, membrii votându -se între ei, nu erau
păstrate, dar acuma la intr oducerea noului regulament, aceștia se dispun judecății dacă acest haos îți
continua prezenta în parohii. Lista era înnoita anual, în luna ianuarie, la sinodul parohial, iar la
fiecare adunare a sinodului se ținea cont de aceasta.
Părintele Gan propune dou ă tipuri de criterii, interne și externe, după cere să se compună
aceste liste.
„a) Criteriile interne. Sub titlul acesta se cuprind calitățile ce trebuie să le întrunească
parohienii ce pot fi membri ai sinodului și se pot, ba trebuie să se inducă în list a membrilor
sinodului.
6 din Stat. org. Atribuțiunile membrilor sinodali le determină astfel: «În sinodul parohial iau
parte toți parohienii maioreni, de sine stătători, nepătați, cari își împlinesc datorințele parohiale».
Cea dintâi atribuțiune a unui mem bru sinodal este, să fie majorean. Majorenitatea are să se
înțeleagă după legile statului — cu 24 ani de etate. De aci urmează, că dacă cineva s -a declarat prin
legile statului de majorean înainte de 24 ani, de atare trebuie să -l considerăm și noi în biser ică și să -l
introducem în lista membrilor sinodali; și iarăși: dacă cineva — și trecând de 24 ani — prin legile
statului a fost pus sub curatelă pentru defecte spirituale, ca pe minorean avem a -l considera, și deci
o atare persoană nu poate fi petrecută în listă, până nu înceată curatela.
Majorenitatea altfel este numai un fel de întregire a atribuțiunei a doua: de sine stătător, care
e atribuțiune cardinală pentru fiecare membru sinodal. Biserica, ca oricare instituție, trebuie să se
razime pe stâlpi vârt oși și binețintuiți. Astfel de stâlpi vii pot fi numai persoanele independente, cu
voință proprie, și nici decât cei puși la discrețiunea altora.
Cine e «de sine stătător?» — Cel cu judecată independentă, care e stăpân pe soartea sa și are
și căsnicie sau familie proprie. Capii de familie posed aceste atribuțiuni. Deci ei ocupă loc în lista
membrilor sinodali. ”68

68 Pr. Vasilie Gan , „Lista membrilor sinodului parohial ”, în Revista Teologică , an I (1907), nr. 12, p. 443

48
În continuare se dau câteva exemple î n privința celor de sine stătători, cum sunt cei ce
locuiesc cu familiile lor și după căsătorie, în casele părintești, cum că aceștia pot să nu să facă parte
din lista sinodului, iar argumentul este acela că și aceștia au gândirea lor proprie, deși locuies c
împreună cu părinții lor, la fel ca cei majori că se afla în aceeași postură.
Se spune că unii voiau să scoate de pe liste pe cei ce munceau în fabric, pe servitori, pe cei
ce erau subaltern în diferite locuri de muncă, expuși stării de a fi subordonați cuiva. Aici se arata
problema absolutismului care aducea doar probleme Bisericii, și care nu este în aceeași noțiune cu
ea.
„Atribuțiunea a treia a membrilor sinodali e, să fie nepătați. Pata se înțelege în sens moral.
Moralicește e pătat cel cu purtări sl abe și necredinciosul. Conținutul atribuțiunei altfel e destul de
vag și nedeterminat. Din explicarea prea subiectivă a noțiunii au și obvenit și obvin multe
nemulțumiri, căci s -au eschis din listă și cei ce puteau rămânea acolo. Hula ce s -a scos unor
persoane prin răuvoitori de multe ori au fost destul motiv pentru a -i lipsi de vot. S -au lipsit și se
lipsesc de vot, poate că pătați cei cu «gura largă», căror le place a afla cusururi oamenilor și
lucrurilor. Ca și când spiritul de opoziție ar păta pe cineva , ca și când pe această cale s -ar putea
pune capăt opozițiunei. Cei eschiși dela vot în mod meșteșugit, transpun lupta în ulițe, prin birturi și
peste tot locul, unde convin doi cu doi.
Spre a pune capăt acestor abuzuri, să precizăm noțiunea de «pătați»
Pătat — după mintea sănătoasă — e cel cu purtări rele, imoralul. Purtările sau faptele rele se
mai numesc și crime. Unele din crime le pedepsește și statul, altele însă numai biserica. În toate
cazurile de de judecări din partea justiției statului la carcer și pierderea drepturilor civile și politice,
respectivul se consideră de pătat și se lipsește de vot în biserică. Se consideră de pătat și se lipsește
de vot și pentru crimele bisericești, cari conturbă și slăbesc ordinea și disciplina în biserică: ca
concubinatul, atacul îndreptat contra instituțiilor bisericii, nesupunerea legilor bisericii, necredința
șcl.”69
„Atribuț iunea din urmă , a 4-a pretinde de la membrii sinodului să -și împlinească datorințele
parohiale. Legea are î n vedere aci prestațiunile parohienilor în bani și lucru față de biserică, școală
și alte instituțiuni ce le mai susține biserica. Postulatul e ceva de sine înțeles. Drepturi se pot
exercita numai unde se împlinesc și datorințele, pentrucă drepturi fără datorințe nu există. Cei ce nu
prestează banii, lucrul ș. a. cu care datoresc bisericii, nu se induc în lista votanților. Trebuie să avem
totuși în vedere și aci unele momente ușurătoar e. Moment ușurător e sărăcia și deci neputința de a
plăti; moment ușurător e boala îndelungată și debilitatea corporală ce împiedecă pe om a lucra și a
agonisi, și momente ușurătoare sunt daunele elementare, pagubele, catastrofele materiale Față de

69 Pr. Vasilie Gan , „Lista membrilor sinodului parohial ”, în Revista Teologică , p. 444

49
aceste se cere considerație. Nu mai puțin ar greși preoții, când între datorințele de acest fel al
parohienilor ar socoti stolele și prestațiunile de altă natură. Abstrăgând dela natura prestațiunilor de
acest fel, care în biserica noastră poartă mai mult timbrul darurilor de bună voie. — Parohul, care și
pentru stolele neachitate detrage dreptul de vot — ușor devine persoană urgisită înaintea poporului,
mai mult stricând decât folosind cauzei bisericii Aci aș fi terminat. Statutul organic lasă însă
neatinse multe din cestiunile ce stau în legătură cu dreptul de vot. În legătură cu tractarea
atribuțiunilor membrilor sinodali (6 St. org.) se cuvine deci să ating și unele din acele chestiuni.”70
Cei care vor fi pe lista trebuie să aibă locuința stabilă în parohie și să nu facă parte și din
sinodul unei alte parohii.
De la vot se mai exclus femeile, fie văduve, fie singure, căci nu pot exercita dreptul
constituțional, în acele vremuri.
„b) Criteriile externe. În partea aceasta se tractează normele de procedură la compunerea
listei și forma ce trebuie să o aibă lista membrilor sinodului parohial.
Factorii legali ce concurg la compunerea listei sunt: parohul, comitetul ș i sinodul parohial.
Parohul compune proiectul, lista. Comitetul o pertractează și eventual rectifică și întregește, iar
sinodul o autentică. Legea statorește trei factori deosebiți la compunerea listei, ca cu atât mai bine
să se cearnă și dezbată cauza și cu atât mai perfectă să fie lista. Din punctul de vedere al perfecțiunii
și pentru a se da posibilitatea și minorităților ași apăra dreptul de vot, legea admite reclamă și
recursul ca remedii de drept. Reclamă se face la sinod, iar recursul la consistor. F iecare parohian
poate face reclamă și recurs «atât pentru sine, cât și pentru alții, respective contra altora". Legea mai
ordonă publicitatea cea mai mare posibilă la pertractare — numai și numai că se poată avea fiecine
cunoștință de cuprinsul listei și s ă-și poată apăra dreptul. ”71
Compunerea listei trebuia să fie corectă, fără a face greșeli și a provoca nedumeriri, sub
oblăduirea parohului, care are acest drept al c ompunerii listei.
Reclamă se făcea în sinod, în favoarea unora sau altora, iar dacă erau nemulțumiți se puteau
adresa consistoriului.
Publicarea listei trebuia făcută cu 8 zile, cel puțin, înainte de ținerea sinodului, iar fără
aceasta nu se putea pertract a în sinod, astfel că acesta nu se ținea.
În finalul articolului, părintele Vasilie prezintă listă și datele ce se regăsesc pe aceasta. În
vârf se trec parohia și anul, în cea de -a doua rubrică se vor trece numele, în a treia numărul casei din
parohie, cea de a patra o să conțină ocupația membrului și cea de a cincea va conține anumite
mențiuni.

70 Pr. Vasilie Gan , „Lista membrilor sinodului parohial ”, în Revista Teolog ică, p. 445
71 Pr. Vasilie Gan , „Lista membrilor sinodului parohial ”, în Revista Teologică , p. 445-446

50
3.5. Cazuri din administrația bisericească
Gavriil Hang o, protopresbiter, propune unele cazuri din administrația bisericească a
timpului, începutul secolului XX.
Primul caz face referirea la trecerea, strămutarea unui credincios dintr -o parohie în alta, însă
fără a face plata tuturor cheltuielilor, pentru biserică și școală, după cerința acelor vremuri, nici în
parohia de unde a plecat, nici în cea în care s -a muta t. Întrebarea care se pune este dacă acea trecere
este, legală, conformă cu statutul, sau nu. Părintele Hango aduce ca argumente articole ale statului
aplicabil atunci, mai exact al 3 -lea, iar al 20 spune că: „Dacă vreun străin vrea să se așeze într -o
parohie și să se facă membrul ei, este dator a se legitima înaintea sinodului parohial, că este de
religiunea greco -orientală, și numai după astfel de legitimare în decurs de 6 săptămâni se vă bucura
de încorporare în acea parohie și de drepturile ei parohiale ; dar va fi totodată dator a purta și
greutățile asemenea celorlalți parohieni locali.”72
Dacă un creștin vrea să treacă de la Biserica Sârbă la cea Romană, fără a anunța acest lucru,
trecând la cea românească vine apoi la parohul una s -a mutat și cere mutarea la o altă biserică,
preotul ia la cunoștința mutările și pe baza actelor de trecere, se mută. Oare este legală acea sta
mutare? Nu, căci Bisericile Ortodoxe, atât cea sârbă, cât și cea Romană, sunt Biserici autonome din
punct de vedere al independenței.
„În urma acestora eu cred, că nefiind valide insinuările făcute la paroh străin, adecă la paroh
gr. ort., dar la care respectivii nu s -au insinuat pentru încorporarea la parohia lui, nu sunt valide nici
trecerile făcute pe baza a astfel de insinuări, și dacă s -ar face arătare în contra bisericii, care a primit
astfel de credincioși, ministrul de culte de sigur le -ar nimi ci, și prin aceasta s -ar pune și oarecare
pedecă la trecerile confesionale, ce se fac cu atâta ușurătate.”73
Pentru credincioșii ce se muta de la o Biserică Ortodoxă la alta, dar nu se încorporează în
sânul aceleia în care se mută, ar trebui să li săvârșească doar anumite Sfinte Taine, precum
Euharistia, Mărturisirea, Maslul, sau anumite ierurgii ca înmormântarea, parastasul, sfințirea apei. O
taină precum Bo tezul său Nuntă, să fie făcute doar după incorporarea acestora, recomanda autorul
articolului.
Articolul 4 prevedea incorporarea numai dacă vor a membrilor, însă articolul 20 din legea pe
1868 aprobă obligativitatea, pentru a nu aparținea în două locuri î n același timp.

72 Pr. Gavriil Hango, „ Câteva cazuri din administrația bisericească ”, în Revista Teologică , an VI (1912), nr. 14-17, p.
425
73 73 Pr. Gavriil Hango, „ Câteva cazuri din administrația bisericească ”, în Revista Teologică , p. 426

51
CAPITOLUL IV
CLERUL, ALEGERI ȘI DISCIPLINĂ

4.1. Protopresbiterii
„Eusebiu Roșca (Remus din botez) a fost profesor de Drept Canonic la Institutul din Sibiu,
mai apoi chiar director ș i rector, secretar al Consistoriului sibian, redactor la Telegraful Roman,
diacon, preot și protopop necăsătorit, iar apoi tuns în monahism la mănăstirea Hodoș -Bodrog. Din
operele sale amintim „Monografia Institutului seminarial pedagogic Andreian” sau „Mo nografia
Mitropoliei ortodoxe române a Ardealului”. ”74
În vechime, primele secole, creștinii au stat în imediat conducere și supraveghere a
apostolilor, episcopilor și mai tâ rziu după înmulțirea creștinilor, în supravegherea presbiterilor,
preoților, urmașilor celor menționați mai sus și ai celor 70 de ucenici.
Datorită răspândirii creștinismului se simțea nevoia de organizare, după principiile și
învățătura Mântuitorului și A postolilor.
Desigur, dacă privim în primele trei secole mai ales, vedem neajunsurile ce erau în Biserică,
cum și prigonirile ce le sufereau creștinii, îndeosebi.
Secolul 4 iese în evidență prin libertatea data creștinismului, iar de aici încep luptele
împo triva ereziilor ce au apărut.
„În suta aceasta, după ce creștinismul se estinse și pe la locuri mai îndepărtate de sediile
episcopilor, s -a ivit necesitatea ca pentru supravegherea preoților și credincioșilor, să se instituie
organe de încredere ale episco pilor, așa numiții choroepiscopi. În sinodul local ținut la 14 în Ancira,
în canonul 13, aflăm că se face amintire la poziția choroepiscopilor în organismul bisericesc de
conducere și administrațiune, interzicânduli -se a hirotoni preoți și diaconi, un drep t și o facultate
sacramentală, după canonul 2 apostolesc, rezervată episcopilor.”75
Din canonul acest a, la fel ca din cel 10 Antiohia se desprind ideile: „Sfântul Sinod a hot ărât
că cei de la sate, sau de la țară, sau așa numiții horepiscopi, de ar fi și luat hirotonie de episcop, să -și
cunoască măsură drepturilor lor, și să cârmuiască bisericile supuse lor, și să se mulțumească cu
îngrijirea și administrarea acestora, să așez e adică citeți și ipodiaconi și exorciști și să se
mulțumească cu înaintarea acestora; dar să nu îndrăznească a hirotoni nici presbiteri, nici diaconi,

74 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor români , p. 420-421
75 Dr. E. Ro șca, „Protopesbiterii ”, în Revista Teologică , an I (1907), nr. 1, p. 25

52
fără episcopul din cetatea căruia este supus atât el cât și teritoriul lui. Iar de ar îndrăzni careva s ă
calce cele hotărâte, acela să se caterisească și să se lipsească de cinstea pe care o are.”76
Canonul 14 Neocezareea, 315, vorbește despre horepiscopi î n ierarhia bisericească: „Iar
horepiscopii, sunt adică spre închipuirea Apostolilor celor șaptezeci, iar ca niște împreună
liturghisitori, pentru purtarea de grijă a săracilor, proaduc (prosforează) cinstindu -se.”77
„Tendința choroepiscopilor de a -și însuși în conducerea credincioșilor încredințați lor spre
conducere imediată, drepturi și ingerință independentă de episcopii sub jurisdicția cărora au stat, a
provocat aducerea canonului 57 din Laodicea, ținut la 364 prin care se dispune, că: «Nu se cade în
sate și în târgușoare a se așeza episcopi, ci voiajori (călători). Insă cei acum mai înainte așezați,
nimica să nu facă fără socotința episcopului celui din cetate, dară asemenea și presbiterii nimica să
facă fără socot ința episcopului» și astfel instituțiunea aceasta a choroepiscopilor în decursul
timpului și dispare total din organismul bisericesc, și în mod nesimțit, și se substitue prin
protopresbiterii sau protoiereii.”78
Date concrete despre unde și când s -au introdus protopresbiterii nu avem, dar știu că la
numire horepiscopilor au fost distinse cu anumite atribuțiuni și persoane din treaptă presbiterilor,
aceștia bucurându -se de încrederea episc opilor, având datoria de a fi interpuși între aceștia și clarul
inferior și credincioși. De asemenea, după oprirea de numiri de horepiscopi sau episcopi de sate, s -a
introdus tradiția instalării de proto -presbiteri.
„Biserica ortodoxă răsăriteană și în afa cerile de natură de organizare în raport cu biserica
apuseană, cu tendințele sale de centralizare, a rămas pe bazele genuine apostolești, deci și în ce
privește dezvoltarea de graduațiuni în treptele ierarhice, a rămas între limite de tot reduse, ceeace
susțin a fi pe cât de corect, pe atât și de adecuată spiritului învățăturilor evangelice și astfel în
treaptă ierarhică a presbiterilor, nici că ne întâlnim cu alte graduațiuni de prerogativă și intimitate.
— Afară de cele rezervate statului monahal. — Decât de graduațiunea protopresbiterilor, cari ocupă
o poziție de distincțiune în rândul presbiterilor. De aci și deosebită considerațiune și prestigiul de
care s -a bucurat și se bucură protopresbiterii, nu numai înaintea credincioșilor și clerului inferior,
dar peste tot și în apreciarea publică, fiind ei adumbriți de aureolă încrederii episcopului lor și fiind
organul de inițiativă și informațiune între clerul inferior și credincioși și între autoritatea superioară
bisericească.”79

76 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 210
77 Pidalion, traducere românească, 1841
78 Dr. E. Ro șca, „Protopesbiterii ”, în Revista Teologică , p. 26
79 Dr. E. Ro șca, „Protopesbiter ii”, în Revista Teologică , p. 27

53
4.2. Alegeri de preoți în trecut
În istoria Bisericii Ortodoxe din Ardeal, constat într -un număr impresionant de documente,
alegerea clerului, diaconi, preoți, dar și vlădici, se făcea î ntr-o colaborare a clerului cu mirenii.
Această practică vine în legătură cu cea a Apostolilor, de acolo păstrându -se în practică Bisericii.
Actele de recomandare se făceau de către credincioși și erau prezentate episcopilor.
La început secolului 19, când nu există episcop roman ortodox în Ardeal, după cum
precizează profesorul Liviu Stan, „din milă crăiasca”, s -a dat o măsură generală de alegere prin
propunerea ostii parohiale a 3 candidați aleși și propuși de 12 jurați ai satului în parteneriat cu
protoie reul. Norma propusă în 1804 n -a fost respectată nici în Sibiu, nici în împrejurimi.
80

80 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „Alegeri de preoți în trecut”, în Revista Teologică , an XXIX (1939), nr. 5, p. 214

54

81

82

81 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „ Alegeri de preoți în trecut”, în Revista Teologică , p. 214
82 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „Alegeri de preoți în trecut”, în Revista Teologică , p. 215

55
Prima este o adeverință emisă de o bștea din Rășinari către Consistoriu, în care Vasile Pop
este dorit a fi hirotonit capelan iar în viitor preot paroh. Dar aici, după dreptul canonic, sunt două
anomalii, alegerea unui capelan și viitor paroh într -un post care doar în viitor va deveni vacan t și
alegerea printr -un singur act a unei persoane să ocupe doua posturi succesive.
În acele vremuri existau pe lângă parohi și preoți capelani, ajutor al parohilor, însă fără un
salar. Din acte rezulta că cererea aceasta se face mai mult de către preoți i Rășinarului, nu de către
obște.
„Adeverința de alegere nu e iscălită de preoți, cu toate că în însus cuprinsul ei cetim: „noi
mai jos iscăliți Preoți, jurați, Bătrâni, dimpreună cu toată obștea slobodului și crăiescului sat
Rășinar”. Între cei ce iscăle sc adeverința în număr de 40 de inși, se distinge primarul comunei
(Judele), viceprimarul (Sindie), apoi câțiva jurați, vornicul și restul săteni bătrâni, iar la sfârșit se
mai adaugă: „cu toată obștea satului”.”83
„Numitul capelan Vasile Pop, pe care „adeverința" consătenilor săi ni -1 prezintă ca pe un
om „împodobit cu învățătură: rumânească, latinească, nemțească cât și ungurească și care se iscălea
uneori „Vasile Pop de Șteaza sive Iacobici, diacon și dascăl normalicesc ”, a fost într -adevăr un om
învățat și iubitor de carte. El se născuse la 1783 și era fiul popii Iacob din Rășinari. Ca atare, se
iscălea și Vasile Popovici (fiul popii) și Vasile Iacobici I acob). Dornic de învățătură, studiase la
Cluj filosofia, pe care o și isprăvi Ia anul 1808 toamna. Deși ales capelan Ia 24 Ianuarie 1811, el
ajunge abia la 1814 diacon și dascăl normalicesc, funcționând până la 1816, când ajunse preot,
păstorind numai 22 d e ani, căci muri Ia 1838.”84
Așadar, aceasta adeverință, prin dascălul Daniil Popovici, a ajuns la episcopal Vasile Moga,
care îl face capelan 1811.
Ca regulă generală, această practică era făcută într -un procedeu comun ori altul neobișnuit,
cu titlul de recomandare sau „candidație” din partea credincioșilor parohiei, forurile conducătoare
având decizia finală.

83 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „ Alegeri de preoți în trecut”, în Revista Teologică , p. 217
84 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, „Alegeri de preoți în trecut”, în Revista Teologică , p. 217-218

56
4.3. Aleger i episco pale
„Mitropolitul Nicol ae Colan (1893 -1967), absolvent al Liceului „Andrei Șaguna” din Sibiu,
al Institutului Teologic, Facultatea de Litere din București, Teologie protestantă la Berlin. Este
secretar eparhial la Sibiu, profesor de Noul Testament la Institut, iar mai apoi în 19 28 rector al
instituției. Membru în Adunarea eparhială, Congresul Național, redactor la „Revista Teologică” și
altele. În 1936 este ales mitropolit al Vadului, Feleacului și Clujului. În 1938 este ministru al
Educației, iar din 1942 membru active al Academ iei Romane. A publicat o serie de lucrări,
numeroase articole, studii.”85
„Sufletul parohiei este preotul, iar sufletul eparhiei episcopul. Dela acesta pleacă iniț iativele
salutare bunele îndemnuri și înțeleptele povețe pentru o rodnică viață duhovnicească a
credincioșilor. Mintea lui îndrumă, inima lui însuflețește, voința lui stăruitoare împinge clerul și
poporul spre înfăptuiri creștinești — iar ochiul lui ager, care vede departe, supraveghează cu o
neostenită trezvie toată viața obștească din cuprinsul eparhiei.”86
Atunci cand episcopal este contient de chemarea p e care o are, toate in eparhie decurg cu
voia lui Dumnezeu.
Articolul 21 al Statutului valabil in 1933 prevedea ca orice eparhie sa nu fie vaduvita mai
mult de 3 luni de catre episcop, ci in acestea trei luni trebuia ca Sfantul Sinod, cu aprobarea
Ministe rului Cultelor, sa aleaga in nou eparhiot. Desigur ca Sinodul se ocrotea de aceasta, dar
Guvernul trata cu indiferenta asemenea chestiuni. In loc sa respecte chiar legea, conducatorii
vremelnici agitau spiritele in randul credinciosilor satui de acesti con ducatori care se complaceau
intr-o asemenea situatie.
In acel timp se vorbea ca in Congresul National Bisericesc erau persoane de anumite
coloraturi politice, care nu urmareau interesul Bisericii, iar de aici autonomia Bisericii era lezata
prin intervertia politicului.
„Am mai spus -o și spunem: Ardealul n -a „trimis" nicăieri nici un vlădică. Episcopii de
origină ardeleană cari păstoresc eparhii din Vechiul Regat nu au fost „trimiși", ci aleși în vârtutea
legii existente, de Colegiul electoral. Nu e deci cazul de a pretinde o reciprocitate. De altfel
circulați a valorilor e liberă în Biserică, chiar și când e vorba de alegeri episcopale. Colegiul
electoral nar e decât să aleagă pe seama eparhiilor vacante din Ardeal episcopi din Vechiul Regat.
Firește, dacă crede că acest lucru este și folositor — nu numai așa, de dragul reciprocității …”87

85 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor români , p. 112
86 Mitr. Nicolae Colan , „Alegerile episcopale ”, în Revista Teologică , an XXI II(1933), nr. 9-10, p. 317
87 Mitr. Nicolae Colan , „Alegerile episcopale ”, în Revista Teologică , p. 320

57
Nicolae Coman condamna conducerea poporului pentru reîntregirea posturilor vacante în
scaunele arhierești ale eparhiilor, iar motivele menț ionate mai sus ajung în fața poporului sub
sintagma „nu avem bani”.
„Statul nu are nici un interes să împingă lucrurile până la această soluție. Și guvernanții, cari
întâmplător reprezintă Statul, și mai puțin. Dacă totuși țin s o vadă și pe asta — o vor v edea. Fiindcă
interesele Bisericii și ale neamului trebuie să primeze.”88

88 Mitr. Nicolae Colan , „Alegerile episcopale ”, în Revista Teologică , p. 322

58
4.4. Depuner ea din cler
„Părintele profesor Spiridon Cândea se naște la Braș ov, te rmina studiile liceale la Școal a
normală „Andrei Șaguna” din Sibiu, Academia Teologică „Andreiană”. Este trimis de mitropolitul
Nicolae Bălan la Atena, München, iar în cele din urmă își ia doctoratul la Facultatea de Teologie
din București. Ocupa div erse funcții, profesor suplinitor, duhovnic la Academie, devine și preot în
satul natal din Brașov, Bogată Olteana, profesor titular de Liturgica la Academie, mai apoi prorector
al Institutului, consilier tehnic în Ministerul Cultelor. Acesta este arestat politic în 1968 -69. Publică
diverse studii și articole.”89
„Biserica creștină a învățat de la început că sfințirea ce se transmite unei persoane prin actul
hirotoniei când câ nd este săvârșită după rânduiala și cu aspectul condițiilor cerute de canoane – nu i
se mai poate lua – și că o consecință, nici persoana sfințită și consacrata de Dumnezeu nu mai poate
renunța de bună voie la starea sa preoțească.”90
Biserica este organizată după principiile puse la întemeierea ei de către Mântuitorul. C a
organism văzut, sub pronia Duhului Sfânt, Biserica s -a dezvolt at și se dez voltă până la capătul
veacurilor, dar în acest timp ea se folosește de drepturile și puterile date de Întemeietor, unul din
acestea fiind cel legislativ, care are ca și consecință dreptul penal sau dreptul Bisericii de a aplica
pedepse celor ce violează le gile creștine.
Membrii Bisericii se împart în clerici și laici, de aici rezultând că unele pedepse se aplică
general, iar unele pentru o anumită categorie din care face parte respective persoană.
Pedepsele pentru clerici părintele S. Cândea le împarte după scopul urmărit de acestea:
a) Pedepse de îndreptare (limitate în timp)
b) Propriu zise
Cea mai grea între aceste este depunerea, aceasta fiind „totală cădere a clericului din
treap ta sa ierarhică”91
Ca urmare firească a depunerii rezultă și următoarele: Pierderea dreptului de -a săvârși
slujbe , pierderea numelui și demnității de cleric , pierderea favorurilor că persoană din ierarhia
bisericească
Biserica a avut destulă indulgent ă de-a lungul timpului, dar pentru păstrarea moralității,
acestea trebuiau sancționate. Cel depus nu mai are voie a săvârși nicidecum cele sfinte, canoanele
arătând că cel caterisit nu mai poate învăța, împărtășii darurile Bisericii sau conduce obștea ( can. 26

89 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor români , p. 87
90 Prof. Dr. Iorgu D. Iv an, „Demisia din preoție”, Editura Tipografia „Activitatea Grafică”, București, 1937, p. 5
91 Dr. Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental , p. 407

59
sin. VI Ec., can. 1,2 Ancira, can. 27 Vasile), iar canoanele 28 apostolic și 4 Antiohia prevăd
înlăturarea cu totul a celor de se apropie din nou de cele sfinte că și clerici.
Depușii pierd și onorurile externe ce i le -au adus această cinste, că locul șederii în fruntea
meselor sau titlurile. Canoanele 8, 17, 51 și 63 Apostolice prevăd și ștergerea numelor acestora din
cataloagele clericilor și trecerea în cele ale laicilor. Cei ce vor săruta mâna celor depuși, să se
afurisească, de sunt mireni. Totuși, Biserica, prin iconomie, lasă dreptul acestora de a fi numiți
clerici și nu le retrage onorurile, cum prevăd canoanele 1 și 2 Ancira, în privința preoților ce au
slujit idolilor de frică păgânilor.
De asemenea, cei depuși vor da înapoi cele agonisite în u rma acestei cinste de -a fi în rândul
clerului. Un exemplu elocvent este cel al lui Pavel de Samosata, ca fiind caterisit, a fost scos din
scaunul de episcop și lipsit de toate veniturile episcopiei.
Alte măsuri ce s -au luat au fost că cei caterisiți nu vor mai avea dreptul a se împărtășii
precum clericii, ci din rândul laicilor. Clericii căsătoriți caterisiți, trec după în rândul laicilor
căsătoriți, iar cei necăsătoriți în rândul monahilor. Numele de botez îl vor purta în continuare, nu și
numele de hiroto nie.
„Caterisirea se face prin ștergerea numelui celui de pus, din catalogul clericilor, prin luarea
tuturor semnelor distinctive ale treptei ierarhice (luarea tuturor insignelor de cleric), prin rostirea
formulei „nevrednic este" și prin cetirea sentinței de depunere în biserică, fiind de față credincioșii
aceleași biserici. ”92

Delictele clericilor, care se pedepsesc cu depunerea pot fi generale sau specific clerului.
a) Delicte bisericesti generale
b) Delicte bisericesti speciale pentru clerici
c) Delicate generale din viata sociala

a) Delictele bisericești generale sunt: apost azia, erezia, schismă, simonia.
Apostazia este negarea credinței pentru primirea uneia străine sau pentru a rămâne ateu.
Acestea, în istorie s -au definit a fi de două feluri, voite și forțate. Cele voite se pedepseau ca atare,
în schimb cele fă cute prin forța de către cineva, în deosebi păgânii, erau iertate, dar totuși au reușit
să creeze valve în Biserică. Biserica a considerat în toate timpurile că unul din marile păcate.
Totuși, canonul 10 de la Sinodul I Ecumenic arata îngăduita față de ace știa, iertându -i, dar aflându –
se sub canonisire până la îndreptarea lor. Vasile cel Mare în canonul 73, precum și Grigorie de

92 Pr. Spiridon C ândea , „Pedeapsa depunerii din cler ”, în Revista Teologică , an XXI V(1934), nr. 7, p. 250

60
Nissa în canonul 2, vor ca cei ce se leapădă de credință cu voie, să nu se poate apropia de sfintele
Taine decât în ultima clipă a vieții lor. Canoanele 62 Apostolic, 1, 2 Ancira, 10 Petru al
Alexandriei, 2 III Ec. prevăd că preoții ce s -au lepădat cu voie, să revină doar în rândul laicilor.
„Erezia este abaterea dela regulile fundamentale ale credinței ortodoxe. Balsamon î n
explicarea care o face canonului 14 sin. IV ec. numește eretici atât pe cei ce resping învățăturile
dogmatice ale Bisericii, pe cei necredincioși, cât și pe cei ce le primesc însă într -un mod deosebit de
Biserică. După Zonara, eretici sunt toți cari înva ță contra credinței ortodoxe, precum și aceia cari țin
la o părere dogmatică reprobată de Biserică. Erezia a fost socotită totdeauna că un mare păcat de
care creștinul e dator să se ferească. Însuși sfântul ap. Pavel sfătuiește pe Tit ca de cei cu întrebăr i
nebune, de cei ce aduc dezbinări, de cei ce se răzvrătesc, după întâia și a doua sfătuire să se
depărteze ca de unii cari dela sine sunt osândiți.”93
Schisma este despărțir ea unor membrii ai Bisericii de Biserică pentru a forma o comunitate
religioasă aparte. Neascultarea de autoritatea bisericească este tot o schismă, doar că prima este una
confesionala, iar a doua bisericească. În concepțiile Sfântului Vasile sau a canonis tului Zonara,
schismaticii nu ataca dogmele, ci canoanele. Este esențial într -un organism care se dezvoltă, că
autoritatea să fie prezentă. Canonul 31 Apostolic arată că cei ce nu ascultă de episcopi și își vor face
altare, să întemeieze comunități, fără v oia superiorului, să se caterisească. Alte canoane: 5 Antiohia,
10 Cartagina.
Simonia , sau după cum spune canonistul Milaș, „traficul cu darurile spirituale”. Aceasta se
manifestă oricând se dă Împărtășania pe bani (în trecut) sau se ajunge într -o anumită stare clericală
sau funcție în Biserica în schimbul banului, după canonul 19 al Sinodului VII Ecumenic. Alte
canoane: 29 Apostolic, 2 IV Ecumenic, 22 VI, 5 VII.

b) Delicte bisericești speciale pentru clerici
Delicte bisericești contra disciplinei
Săvârș irea hirotoniei de către un episcop, sau a oricărui alt serviciu episcopesc, într -o
episcopie străină, fără știrea și consimțământul episcopului eparhiei respective. Canoanele 35
Apostolic și 13 Antiohia opresc episcopii a săvârșii hirotonii în alte eparhi i, iar de o fac, fiind
caterisiți, iar hirotoniile în asemenea circumstanțe sunt invalide (Can. 15 sin. I Ec., 2 II Ec., 8 III
Ec., 5 IV Ec., 22 Antiohia, 3 Sardica, 48 Cartagina, 13 Ancira). Canonul 20 Trulan oprește clericii
să propovăduiască public în o rașe din afara eparhiei.
Părăsirea în mod arbitrar a enoriei. „După dispozițiile canonice, în Biserica ort. Nime nu
poate fi hirotonit decât cu designare specială pentru necesitatea unei anumite comunități creștine.

93 Pr. Spiridon C ândea , „Pedeapsa depunerii din cler ”, în Revista Teologică , p. 252

61
Deci, cel hirotonit este obligat să -și îndeplinească toate datoriile sale de cleric față de comunitatea
să.”94, dupa dispozitiile canonului 6 Sinodul IV Ecumenic.
Nesocotirea pedepsei dată de Biserică. Canoanele 25 Apostolic, 5 Sinodul I Ecumenic, 4
Antiohia, 88 Vasile cel Mare, susțin scoaterea din cler a celor ce nesocotesc autoritatea
Bisericească.
Neglijarea datoriilor de cleric. „Mergând învățați toate neamurile botezându -le pe ele în
numele Tatăl ui și al Fiului și sfântului Duh”, aceasta este datoria preotului, a clerului. „Această
datorie, o reglementează și canoanele. Clericul care nu învață, nu ascultă porunca Mântuitorului și
calcă hotărârile Bisericii. Un asemenea cleric nu mai este folositor obștei și dacă nu se îndreaptă se
caterisește .”95
Îndeletnicirea cu afaceri străine de slujba preoțească. Mântuitorul spune Apostolilor că
„Cel ce iubeș te pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este de Mine vrednic…” (Matei
10,37) sau că „Nime nu poate sluji la doi domni…” (Matei 6,24), ori „… lasă morții să -și îngroape
morții lor” (Matei 8,22). Canonul 6 spune clar că cei din cler nu au voi e să manifeste activități
lumești. Doar facerea de bine, intr -ajutorarea, grijă de orfani, minori, văduve este permisă.
Neprimirea pocăinței. Nimănui nu trebuie să -i fie închisă calea spre mântuire. În legătură cu
aceasta, Mântuitorul a instaurat Taina P ocăinței pe care preotul, de fiecare dată când i se cere, este
dator s -o săvârșească. Canonul 52 Apostolic depune pe episcopul sau preotul ce refuza.
Pentru neobservarea postului. În toată istoria, orice timp și orice loc, se cunosc relatări
despre orice popor și religie că posteau, sau măcar se înfrânau de la anumite mâncă ruri și fapte.
Pentru nerespectarea posturilor, căci și Mântuitorul a postit, în baza canonului 62 Apostolic, că
orice episcop sau preot ce nu ține Marele Post, miercurea și vinerea, să se depună.
Citirea și răspândirea cărților eretice. Canoanele 60 Apostolic, 63 Sinodul VI Ecumenic,
59-60 Laodiceea, 32 Cartagina pedepsesc asemenea activități.

Abateri de la regulile fundamentale în săvârșirea de lucrări sfinte.
Denaturarea Sfintei Euharistii se referă la Jertfă ce răscumpărătoare, pâine și vinul ce mai
apoi devin Trupul Domnului, deci pâine și vinul să fie elementele acesteia, căci pâine și vin a
folosit și Mântuitorul la instaurarea Tainei (Matei 26, 26 -28), iar canoanele 3,4 Apostolic, 28, 33,
57, 99 VI Ec., 1, 91 Vasile prevăd că aducerea la altar a altor elemente se pedepsește.

94 Pr. Spiridon C ândea , „Pedeapsa depunerii din cler ”, în Revista Teologică , p. 293
95 Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii , p. 35

62
Repetarea Botezului. Botezul, ca poarta de intrare în creștinism, se săvârșește o singură dată.
Canonul 49 Apostoli caterisește pe or ice cleric ce se abate de la „rânduiala Domnului”, iar canonul
50 afirmă întreita afundare în numele Sfintei Treimi.
Repetarea hirotoniei. „Hirotonia este taina prin care creștinul intră în rândul slujitorilor aleși
ai Bisericii. Hirotonia, ca și botezul, schimbă total starea de mai înainte a omului, făcându -l pentru
toată viața părtaș și posesor al unui dar deosebit de prețios… Zonara, căutând o explicare a faptului
că istoria cunoaște totuși cazuri, când, pe nedrept, hirotonia s -a repetat, spune că ace stea au provenit
din ideea greșită despre împărtășirea prin persoane a darului dumnezeiesc. Astfel, unii, după ce au
fost hirotoniți, aflând că persoana care i -a hirotonit are anumite scăderi, anumite păcate, au crezut,
că hirotonirea lor nu e valabilă și cereau să fie din nou hirotoniți. Alteori, preoți, ori diaconi, având
o încredere și un respect deosebit față de anumiți episcopi virtuoși, socoteau că dacă ar fi hirotoniți
din nou de aceștia, darul lor ar fi mai mare, și bazați pe această idee, cereau să fie hirotoniți a doua
oară pentru aceeași treaptă ierarhică.”96 Din această cauză Biserica a combătut tot timpul, prin
practică ș i canoane ( can. 68 Ap ., can. 8 sin. I Ec.) a doua hirotonie în aceeași treaptă. Hirotonia se
reia doar în cazul în care a fost săvârșită necanonic, de către eretici.

c) Delic te generale din viața socială
Datoriile față de lucrurile sfinte. Se referă la comiterea de sacrilegii, care arata nepriceperea
și josnicia sufletească a celor ce comit unele ca acestea. Aici se regăsesc cinstirea de locuri sfinte
(can. 97 sin. VI Ec.), folosirea obiectelor sfinte doar pentru aceasta trebuință (can. 10 I -II Const ., 73
Ap.), cei ce fură lucrurile sfinte (can. 10 I -II Const.), cei ce fură ceară sau untdelemn (72 Ap.).
Datoriile fată de stat. „Creștinismul a rezolvat în chipul cel mai ideal posibil atitudinea pe
care trebuie să o aibă creștinul fală de puterea stăpâ nitoare lumească. „Tot sufletul să se supună
stăpânirilor celor mai înalte, că nu este stăpânire fără numai dela Dumnezeu și stăpânirile cari sunt,
dela Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii rânduielii lui
Dumnezeu se împo trivește; și cari se împotrivesc, judecată își vor lua loruși”. Sau: „Supuneți -vă
împăratului că celui ce este mai presus și domnilor, ca celor ce sunt de el trimiși, spre lauda
făcătorilor de bine”. Deci nici o revoltă, nici o tulburare, nici o neascultar e față de autoritatea
rânduită de Dumnezeu.”97
Datoriile față de aproapele nostru. Însuși Mântuitorul în pilda samarineanului milostiv arata
și dă exemplu despre cum trebuie să ajutăm, să facem bine semenilor. În rândul clerului, canonul 59
Apostolic amenința să depună pe cei ce nu se îngrijesc de subalterni.

96 Pr. Spiridon C ândea , „Pedeapsa depunerii din cler ”, în Revista Teologică , p. 302-303
97 Pr. Spiridon C ândea , „Pedeapsa depunerii din cler ”, în Revista Teologică , p. 402

63
Camăta este o problemă ce se evidențiază încă din cele mai vechi timpuri, astfel Părinții au
interzis -o prin anumite canoane (can. 8 sin. I Ec.), ori au îndemnat clerul să nu se pună garant (can.
20 Ap.).
Furtul este în contradicție cu filantropia creștină, de aceea este naturală combaterea lui.
(can. 13 sân. VI Ec.)
Bătaia descalific ă orice om care o săvârșește și este interzisă. (can. 27 Ap.)
Omorul , cu atât mai mult această faptă. (can. 65 Ap.)

Datoriile față de familie. Chiar și unii Apostolii au fost căsătoriți. În vechime, hirotonia,
chiar și a episcopilor, nu era impediment la c ăsătorie. Aceasta i -a făcut pe Părinți să aducă problema
căsătoriei preoților intre temele primului Sinod Ecumenic. În apus tot mai mulți erau în favoarea
celibatului preoților, dar în răsărit doar pentru treapta arhieriei. Iustinian este primul, prin nove la 23,
care interzice căsătoria episcopilor. La Sinodul IV Ecumenic s -a rezolvat această problemă, iar apoi
definitiv la Sinodul VI Ecumenic prin canoanele 3, 12, 13. „Vedem din toate acestea importanța
mare pe care a acordat -o Biserica vieții familiare a clericului, știind că de sănătatea morală a acestei
vieți atârnă în mare măsură succesul și rodirea activității pastorale .”98

Datoriile față de sine însuși. „Preoț ia scoate pe om din rândul comun al oamenilor și
făcându -l părtaș al unor daruri spirituale de mare valoare, îl așează într -un ipostas deosebit din
punctul de vedere al întregii sale vieți. Această superioritate și distincție spirituală trebuie să o arete
preotul în toate actele vieții sale, pentrucă el este busola orientării sufletești a tuturor creștinilor.”99
Beția este interzis ă (can, . 13, 42 Ap.), precum și jocul de haza rd(can. 42, 43 Ap.).
Castrarea. Mântuitorul recomanda doar omorârea poftelor trupești, nu și mutilarea. (Matei
19, 12). (can. 21, 22, 23, 24 Ap., can. 1 sin. I Ec.)
Decență. Zonara menționează că sublimitatea creștinilor a făcut ca Biserica să interzică
distracțiile imorale, și amenința pe clerici cu depunerea (24, 51, 62, 66 sin.VI Ec., 17, 70 Cartagina)
pe cei ce participa la astfel de întrevederi.

În zilele noastre „după legislația canonică ortodoxă , prin pedeapsa depunerii din cler sau,
mai precis, prin depunerea din scaun pentru episcop, și depunerea din oficiu pentru preot și diacon
s-a înțeles oprirea pentru totdeuna a clericilor de la săvârșirea sfintelor slujbe, mai ales de la

98 Pr. Spiridon C ândea , „Pedeapsa depunerii din cler ”, în Revista Teologică , p. 408
99 Pr. Spiridon C ândea , „Pedeapsa depunerii din cler ”, în Revista Teologică , p. 408

64
săvârșirea Sfinte i Liturghii, păstrând totuși numele și onoarea șederii împreună cu ceilalți clerici din
treaptă lor. Depunerea din treaptă nu este coborâre în rândul mirenilor și nici caterisire.”100

100Lect. Dr. Iulian Mihai Constantinescu, „Depunerea din treaptă între legisl ația canonică ortodoxă și aplicarea
principiului iconomiei biserice ști. Limite și perspective ”, în Studii Franciscane , 14 (2014), p. 239

65
4.5. Spovedirea fe țelor bisericești
Pe la 1854, mitropolitul Andrei Șaguna (canonizat î n 2011) a trimis o scrisoare -circulară în
care spunea:
„Am băgat de samă, cum că una dintre scăderile și lipsele cele mai de căpetenie, la care este
supusă preoțimea eparhială, stă în necunoștința legilor sau a canoanelor sfintei noastre biserici, care
împrejurare pe mulți dintre preoți îi duce la greșeală și la rătăcire fără de voia lor. Adevărat, că unii
păstori, fiind așa de norocoși de a -și putea câștiga o Pravilă ori un Pidalion, au prilej a străbate la
cunoștința canoanelor; însă fiindcă asemenea cărț i sunt foarte rari și scumpe, ba și grele de
întrebuințat, drept aceea. — Având eu înaintea ochilor chemarea mea cea înaltă de a risipi
întunerecul și a răspândi lumina, în privința trebilor bisericii și ale religiei, între creștinii, mie dela
Dumnezeu înc redințați, și cu deosebire între preoții din această eparhie. — Am întocmit o carte cu
titlul: Elementele dreptului canonic al bisericii dreptcredincioase răsăritene, în care am desfășurat
așezămintele S. noastre biserici, după canoanele S. S. Părinți.”101
Mitropolitul Șaguna și autorul articolului Gh. Tulbure, observa în cler, în zilele acelea, o
nepregătire, o lips ă de preocupare pentru ramura canonică a teologiei, cum același lucru nu se
petrece în celelalte. Această ramură s -a dezvoltat foarte mult, având Dreptul canonic sau
Euchiridionul mitropolitului, ceea ce în vremea lui nu erau. Ca un paradox, preoții erau acuzați de
prea mult canonism în legătu ră cu credincioșii, pe când unii din ei nici nu văzuseră vreodată o
Pravilă.
Din necunoașterea canoanelor rezulta diverse problema ca neaplicarea acestora uniform, dar
nici acest lucru să nu -l considerăm atât de păgubitor, însă o problemă importantă e ca o mulțime de
canoane nu corespund cu spiritul și împrejurările bisericești, culturale, sociale sau politice ale
timpurilor. Unele canoane, care convin, se respectă cu strictețe, în schimb la unele este o prea mare
libertate.
„Ne mărginim deocamdată a scoate la iveală un singur caz.
În «Pravila» sau « Îndreptarea Legii» tipărită pe românește cu cheltuiala mitropolitului
Ștefan, la Târgoviște, în anul 1652, la Cap. 321, este un canon a lui Simeon Soluneanul, care sună
așa:… «Și tuturor ne trebuie să ne pocă im, Arhierei, Episcopi, Popi, Călugări, Călugărițe, Bărbații,
Muierile, Mirenii și nici unul să nu se despartă sau să fugă de pocăianie și de ispovedanie, pentrucă
toți greșim, ori cu cuvântul, ori cu lucrul, ori cu vederea, ori cu gândurile; ci trebuie să ne pocăim,

101 Gh. Tulbure, „Spovedirea fe țelor bisericești” , în Revista Teologică , an III(1909), nr. 3, p. 165

66
pentrucă și Mântuitorul nostru zice și al lui Botezătoriu, Ioan Dumnezeiescul predică: «Pocăiți -vă,
că s-au apropiat împărăția cerurilor!»”102
Mitropolitul Ș aguna exclamă în Compendiul de Drept Canonic datoria clericilor, fie
episcop, fie preot, fie diacon ori monah să se spovedească măcar o dată pe an, în marele post sau
cele 7 săptămâni de la Paști la Rusalii.
Preoții, mai ales în timpul Postului Mare, aștea ptă credincioșii parohiei în scaunul de
spovedanie, dar problema se pune dacă și ei, la rândul lor, împlinesc această datorie elementar
creștină, pentru că în înțelesul canonului de mai sus, toți suntem supuși.
Preotul, că orice creștin, înainte de toate, se supune normelor morale ale legilor dumnezeiești și
bisericești, căci „subiectul pocăinței este fiecare creștin ”103, dec i și preotul.
Preotul, ca om, este supus și el păcatului datorită firii omenești, căci nici măcar unul nu ar
putea afirma că nu a greșit vreodată și nu a alunecat în vreo greșeală, voita sau nu.
De s-ar aplica acest canon pentru preoți, măcar să facă spovedanie înainte episcopului sau,
s-ar crea o și mai bună relație, o relație mai intimă intre eparhiot și cler, astfel ar rezulta și un
avantaj în disciplina clerului. Astfel, și pe viitor ar fi ferit de multe greșeli, spre întărirea chemării
sale și lucrării sale pastora l-misionare.
În acele timpuri în biserica Greco -catolică, această mărturisire se făcea la sinodul
protopopesc în fața a doi -trei preoți mai bătrâni.
În această privință, ar fi necesară spovedirea preoților, măcar o dată pe an, înainte a
episcopului.
„Din aceste considerațiuni credem, că ar fi numai spre întărirea bisericii și spre folosul
preoțimii noastre, dacă s -ar aplica suspomenitul canon, decretându -se de obligatoare spovedirea
fețelor bisericești .”104

102 Gh. Tulbure, „Spovedirea fe țelor bisericești” , în Revista Teologică , p. 166-167
103 Mitr. Andrei Șaguna, Compendiu de Dreptul Canonic al unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici , p. 50
104 Gh. Tulbure, „Spovedirea fe țelor bisericești” , în Revista Teologică , p. 168

67
CONCLUZII

Căsătoria este o sfântă Taină importantă care în decursul timpului a fost foarte dezbătută din
punct de vedere bisericesc și canonic. Astfel, cei ce voiau să intre în rândul clerului erau obligați a
se căsă tori înaintea hirotoniei, pentru că hirotonia este o piedică în vederea căsătoriei (26
Apostolic).
Logodn a, în vechime, se făcea înaintea Taine i, cu mare fast, în prezența preotului, iar în
unele exemple din istorie vedem că aceasta ținea loc chiar căsător iei. În Biserica Rusiei s -a decretat
acest lucru încă din 1775, iar în zilele noastre logodna se săvârșește doar împreună cu Cununia.
Alt impediment la căsătorie este și afinitatea rezultată din Botez, când rudeniilor spirituale le
este interzisă căsătoria până în al 3 -lea grad, cu dispens ă în al 3 -lea uneori, dar total interzis până în
al 2-lea. Aici vedem discorda nța între canoanele Bisericii și partea laică, civilă, Statul, care nu
recuno aște acest tip de afinitate.
Preoților le este permisă, chiar în zi lele noastre celor ce sunt parohi, obligatorie căsătoria,
dar doar înaintea hirotoniei, dar nu și recăsătorirea (3, 6 Trulan, 17, 18, 25 Apostolic, 2, 4, 27
Vasile, 1 Neocezareea).
Astfel, binecuvântarea preotului în cadrul căsătoriei ar trebui să fie obli gatorie pentru
creștini, chiar de Statul nu prevede obligativitatea acesteia.

Ca orice instituție, Biserica are nevoie să fie încadrată în legislația statului din care face
parte. La începutul secolului trecut, în Statutul și Legea de organizare a Biseric ii, aceasta era grav și
pe nedrept sub controlul totalitar al Ministerului Cultelor, iar aceasta era o problemă reală pentru că
Biserica nu se mai putea organiza, administra și conduce singură, de aici rezultând probleme în
administrația bisericească sau a legerea clerului.

Aceast ă lucrare sintetizează și aduc e argumente ale specialiștilor din domeniu în privința
acestor tematici foarte importante în orice timp ne -am afla.

68
BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, București, 1991

2. Lucr ări de specialitate
Floca , Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii ,
1992
Ivan, Prof. Dr. Iorgu D., „Demisia din pre oție”, Editura Tipografia „Activitatea Grafică”,
București, 1937
Marga , Pr. Conf. Univ. Dr. Irimie, Dreptul canonic , Editura Universității Lucian Blaga,
Sibiu, 2009
Milaș , Dr. Nicodim, Dreptul bisericesc oriental , traducere de D. I. Cornilescu ș i V. S. Radu,
Editura Tipografia Gutemberg, București, 1915
Raț, Dr. loan, Prelecțiuni teologice despre matrimoniu , Blaj, 1875
Soreață , Marieta Maria, Dreptul familiei , Editura Universitaria, Craiova, 2005
Szilagyi, Dr. Josephus Papp, Enchiridion juris eccl. orient, cath. , 1886

3. Studii și articole
„Memoriu pentru recăsătorirea preoților”, în Revista Teologică , an XII (1922), nr. 4 -6, p.
101-105
Ardelean , Preotul, „Legea pentru Organizare Bisericii Ortodoxe Române”, în Revista
Teologică , an XV (192 5), nr. 1, p. 1-8
Bălan, Dr. Nicolae, „ E obligată căsătoria pentru preoți ?”, în Revista Teologică , an V
(1911), nr. 10-11, p. 303-306
Cândea, Pr. Spiridon , „Pedeapsa depunerii din cler ”, în Revista Teologică , an XXI V(1934),
nr. 7-8, p. 244-259, nr. 9-10, p. 292-304, nr. 11-12, p. 403-411

69
Ciuhandu , Prot. Dr. Gh., „ Înapoi, la apostolie sau Portițele canonice ale Statutului Organic ,
în Revista Teologică , an XI V (1924), nr. 4, p. 10 6-110, nr. 5, p. 1 37-149, nr. 6-7, p. 1 75-187, nr. 8-
9, p. 229-237, nr. 10-11, p. 275-281
Colan, Mitr. Nicolae , „Alegerile episcopale ”, în Revista Teologică , an XXI II(1933), nr. 9-
10, p. 317-322
Constantinescu, Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai, „Depunerea din treaptă între legisla ția
canonică ortodoxă și aplicarea principiului iconomiei biserice ști. Limite și perspective” , în Studii
Franciscane , 14 (2014), p. 228 -240
Constantinescu, Lect. Univ. Dr. Iulian Mihai , „Condițiile formale privind administrarea
căsătoriei civile ș i cununiei ortodoxe. Studiu juridic -canonic” , în revista Buletinul Centrului pentru
dialog între științe și teologie , nr. 1 -2, 2010, p. 134 -154
Gan, Pr. Vasilie, „Lista membrilor sinodului parohial ”, în Revista Teologică , an I (1907), nr.
12, p. 441-451
Gruia, „Dreptul roman, bizantin, ungar, canonic și logodnele bisericei sau inpunibilitatea
căsătoriei bisericești, anterioară căsătoriei civile”, în Revista Teologică , an III (1909), nr. 1, p. 10-20
Hango, Pr. Gavriil, „ Câteva cazuri din administraț ia bisericească ”, în Revista Teologică , an
VI (1912), nr. 14-17, p. 424-427
Milaș , Dr. Nicodim, „ Hirotonia ca pedecă pentru căsătorie” , în Revista Teologică , an I
(1907), nr. 4, p. 150 -159, nr. 5, p. 196-203, nr. 6, p. 240-248, nr. 7-8, p. 300-304
Morușca , P., „Afinitatea din Botez”, în Revista Teologică , an III (1909), nr. 4, p. 221 -223
Păcurariu , Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea, Dicționarul Teologilor români , Ediția a doua, Editura
Enciclopedică, București, 2002
Pidalion, traducere românească, 1841
Popovici, Pr. Dr. Nicolae, „ Opinii asupra proiectului de modificare a Legii și Statutului
pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Rom âne”, în Revista Teologică , an X XVI (1936), nr. 7-10, p.
307-344, nr. 11-12, p. 394-403 și an X XVII (1937), nr. 1, p. 22-31, nr. 2, p. 51-55
Roșca, Dr. E., „Protopesbiterii ”, în Revista Teologică , an I (1907), nr. 1, p. 24-28
Șaguna , Mitr. Andrei, Compendiu de Dreptul Canonic al unei Sântei Sobornicești și
Apostolești Biserici , Ediția III, Editura ș i tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1913
Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Alegeri de preoți în trecut”, în Revista Teologică , an XXIX
(1939), nr. 5, p. 213-219

70
Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu, „Căsătoria religioasă și familia”, în Revista Teologică , an XXXI
(1941), nr. 7 -8, p. 317 -325
Tulbure, Gh., „Spovedirea fe țelor bisericești” , în Revista Teologică , an III(1909), nr. 3, p.
165-168
Vlaicu , Pr. Conf. Univ. Dr. Patriciu, „Biserica, realitate eshatologică și prezență
instituțională”, în Tabor , nr. 2 , 2007, p. 4 6-49

4. Surse media
http://revistateologica.ro/istoric/ (accesare: 15.05.2017)