Mircea Eliade Intre Diurn Si Nocturn

Argument

Trecerea de la ”pedagogia ascultării”, la ”pedagogia acțiunii” și, ulterior, la ”pedagogia interactivă” a determinat trecerea de la achiziționarea de cunoștințe, la dobândirea de capacități și competențe ca finalitate a procesului educațional.

În această lume în care singurul aspect nemodificat este schimbarea, învățământul trebuie să se integreze și să își adapteze ofertele pentru a veni în sprijinul noii generații, actualizându-și permanent finalitățile și resursele, astfel încât să răspundă noilor provocări și, în același timp, să le ofere subiecților educației deprinderi și instrumente de muncă eficiente.

Învățarea centrată pe elev este o abordare extinsă, ce presupune înlocuirea prelegerilor cu învățarea activă, integrarea unor programe de învățare după un ritm propriu și/sau a unor situații de cooperare în grup, care, în ultimă instanță, îi conferă elevului responsabilitatea pentru propriile progrese în educație. Practica a demonstrat că folosirea strategiilor interactive conduce la o învățare mai eficace, la o motivație mai puternică, reținere și amintire îmbunătățite, la o incluziune mai mare și sprijină abilitățile pentru învățarea pe parcursul întregii vieți.

Învățarea centrată pe elev presupune folosirea abordărilor ce sunt în directă legătură cu unele dintre abilitățile cheie necesare tinerilor care se pregătesc pentru muncă. Lucrul în echipă oferă elevilor posibilitatea de a-și împărtăși părerile, experiența, ideile, strategiile personale de lucru, informațiile. Ei devin manipulatori activi de cunoștințe, iar aceasta include obligația de a rezolva probleme. Rezolvarea de probleme și gândirea critică sunt niște abilități cheie importante și prin folosirea acestor abordări în învățarea materialului teoretic elevii își dezvoltă abilitatea de a le aplica într-un context profesional.

Această lucrare își propune să evidențieze rolul strategiilor interactive în activitățile de receptare a prozei lui Mircea Eliade.

În cercetarea pe care am realizat-o am pornit de la ideea că predarea unui text epic folosind metode activ – participative și lucrul în echipe conduce cu precădere la creșterea motivației elevilor pentru învățare și implicit a rezultatelor școlare.

În secțiunea destinată fundamentării teoretice, am prezentat succint opera lui Mircea Eliade, pornind de la cele două coordonate esențiale ale existenței sale: scriitorul și savantul, am ilustrat trăsăturile prozei accentuând unele aspecte teoretice, am abordat două romane, unul interbelic și unul postbelic : Maitreyi și Noaptea de Sânziene, foarte diferite sub aspect tematic și ca tehnică narativă și am dat câteva exemple de predare interactivă a acestui conținut. Analiza celor două scrieri s-a făcut pe o structură apropiată modului în care este predat textul epic la ciclul superior al liceului: incipit, construcția subiectului, caracterizarea personajelor, construcția discursului narativ, receptare critică.

Secțiunea destinată cercetării a urmărit evidențierea rolului pe care folosirea unei strategii ineteractive îl are în activitatea de predare-învățare a romanelor lui Mircea Eliade.

Metodele de cercetare folosite au fost : experimentul psihopedagogic – urmărindu-se schimbările provocate de introducerea variabilei independente la grupul experimental, în timp ce la grupul de control s-a păstrat aceeași strategie didactică tradițională bazată în primul rând pe activitate frontală și conversație euristică – și metoda testelor. La clasa a XII-a AP activitățile de predare – învățare au fost realizate prin metode activ-participative punându-se accentul pe cooperare și dezvoltarea gândirii critice. În etapa post experimentală, li s-a dat elevilor același test, rezultatele constituindu-se ca date pentru analiza eficienței noii abordări. S-a constatat astfel o creștere a motivării elevilor, o îmbunătățire a rezultatelor și o mai mare deschidere către interacțiune.

În finalul lucrării, pe baza constatărilor efectuate, s-au tras câteva concluzii și s-au făcut sugestii referitoare la modalitățile de aplicare a metodelor activ-participative în cadrul orelor de limba și literatura română.

Cercetarea realizată, având drept obiectiv fundamental evidențierea rolului și a eficienței strategiilor centrate pe elev în activitatea de predare – învățare, se înscrie în contextul larg al preocupărilor specialiștilor în educație pentru optimizarea procesului educațional.

Motto: De ce îi este omului astăzi foame? De iubire și de sens.

N. Steinhardt

1. Mircea Eliade – între diurn și nocturn

Cunoscut și apreciat pe toate meridianele, Mircea Eliade face parte din galeria spiritelor de tip renascentist alături de Dimitrie Cantemir, Bogdan -Petriceicu Hașdeu , Nicolae Iorga, Vasile Pîrvan, Constantin Noica.

Istoric al religiilor, orientalist, etnolog, sociolog, filosof, folclorist, eseist, nuvelist, romancier, memorialist, sunt doar câteva dintre multiplele laturi ale activității sale:

a. Istoric a religiilor – Primele preocupări de istorie a religiilor datează din perioada 1925-1926, când Eliade publică articole și recenzii în revistele vremii despre subiecte precum: budismul, orfismul, taoismul, tantrismul, ortodoxia. Opera capitală este însă Tratat de istoria religiilor, publicată la Paris în anul 1949. Eliade considera istoria religiilor o disciplină totală, având tangențe cu istoria, fenomenologia, psihologia, etnologia, antropologia, filozofia istoriei, estetica, lingvistica, etimologia, literatura.

b. Orientalist – Cartea care-i aduce notorietate în lumea științifică europeană și americană e Yoga. Essai sur le origines de la mystique indienne (1936). În acest tratat Eliade a insistat asupra a ceea ce îl atrăgea în mod deosebit: tantrismul și diferitele forme de yoga populară, așa cum le întâlnea în yoga și în popor.

c. Folclorist – Lucrările majore de folcloristică a lui Eliade sunt: Folclorul ca instrument de cunoaștere (1937), Comentarii la legenda Meșterului Manole (1943) și De la Zalmoxis la Gengis-Han (1970). În cea din urmă prezintă cele mai importante tradiții mitologice și creații folclorice ale românilor. Strălucitelor interpretări ale Mioriței și Meșterului Manole li se adaugă analiza mitului cosmogonic popular românesc, cel al descălecatului și cultului mătrăgunei.

d. Eseist – Eliade a selectat o mică parte din eseurile sale și le-a publicat în trei volume: Oceanografie (1934), Fragmentarium (1939) și Insula lui Euthanasius (1943). Se remarcă varietatea tematică a problemelor dezbătute : folozofie a culturii, sociologie, etnologie, lingvistică, etimologie, teorie a literaturii. Sunt prezentați scriitori și filosofi, discutându-se opere din literatura spaniolă, italiană, engleză, franceză și română.

e. Memorialist – În memorialistică, Eliade sintetizează drumul propriei sale vieți : Jurnal (două volume), Memorii (două volume), Jurnal portughez și alte scrieri, Încercarea Labirintului.

f. Prozator – Eugen Simion în volumul Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei grupează lucrările în proză ale lui Eliade în jurul a cinci axe stilistice:

1. Faza indică : Isabel și apele diavolului, Maitreyi (1933), Șantier. Roman indirect (1935)

2. O proză de tip existențialist (trăirist), care merge paralel cu exotismul și senzualismul indic, dar își concentrează temele în jurul problematicii tinerei generații : Întoarcerea din rai (1934), Huliganii (1935)

3. Între cele două experiențe se situează romanul Lumina ce se stinge (1934) scris între 1930 – 1931, scris în scopul mărturisit de a se elibera de obsesia Indiei și pentru a-și găsi propria identitate spirituală.

4. Proza fantastică, bazată întâi pe simbolurile luate din folclorul românesc Domnișoara Christina (1936), revine la experiența indică și din perspectiva marilor mituri Nopți la Serampore (1940), Șarpele (1934), Secretul doctorului Honigberger (1940)

5. Proza mitică scrisă în exil: Noaptea de Sânziene (1971-1972, în limba română), În curte la Dionis (1978), Pe strada Mântuleasa (1969), La țigănci (1969), Nouăsprezece trandafiri (1980)

Opera vastă, multiformă a lui Eliade se refuză unei interpretări univoce, deschinzându-se unei pluralități a interpretărilor, unei lecturi polivalente, capabile să nuanțeze simbolurile, imaginile, reprezentările unor scrieri de prim rang a modernității secolului al XX-lea.

Exegezii au identificat două tipuri de discurs, unul științific și unul literar (diurn și nocturn), ce trebuie însă privite ca modalități complementare de manifestare a spiritului creator, în măsura în care se pot urmări numeroase translații , combinații sau glisări dintr-un registru al discursului în celălalt.

Omul de știință și scriitorul reprezintă două fețe distincte ale aceluiași personaj, fețe ce se întâlnesc într-un punct convergent care este mitul. Nu poate fi însă vorba de o subordonare a prozatorului față de istoricul religiilor, deoarece cele două domenii de activitate se bucură în aceeași măsură de atenția scriitorului, creația literară având chiar avantajul de a facilita accesul în lumea cu infinite posibilități a imaginarului. Cunoștințele filosofului reprezintă puncte de plecare pentru scriitor, niște inepuizabile surse de inspirație dezvoltate potrivit fanteziei artistului. Că este așa ne-o dovedește însăși concepția lui Mircea Eliade despre fantastic, concepție bazată pe dihotomia dintre sacru și profan. Or, tot de la fenomenologia sacrului și a profanului pornește și istoricul religiilor.

1.1 Eliade – prozatorul

Personalitatea lui Eliade se formează sub influența a două nume mari ale culturii române: B.P. Hașdeu- pe care îl integrează ”tradiției enciclopedice” și căruia îi și dedică un studiu elogiativ, și Nae Ionescu, profesorul său, promotor al ”trăirismului” în filosofia și în literatura noastră interbelică.

Trăirismul, ca ideologie, este un mod de asumare a vieții la toate nivelurile ei, în toată complexitatea ei, ducând fiecare emoție, fiecare stare până la ultimele lor consecințe, asumând orice întâmplare, orice stare la nivelul unei maxime tensiuni a cunoașterii. Acesta considera că este esențial să fii tu însuți pentru că ”problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică”.

La nici 20 de ani, Eliade va ști să valorifice ideile lui Nae Ionescu proiectând propria sa teorie a autenticității . Înainte de toate, el disociază literatura de artă.

Literatura i se pare un domeniu mai degrabă al adevărului , deci al experienței și al cunoașterii, decât al artei. Literatura este un spațiu impur, deschis tututror elementelor eterogene, contradictorii venite din experiența de viață. Rolul celui care face literatură este de a surprinde cu toată sinceritatea sensul acestei materii impure venite din experiența personală și el trebuie să aibă capacitatea de a sesiza impurul.

Arta, pe de altă parte, este un spațiu al eternului, al valorilor neschimbătoare. Literatura e legată de imediat, de trăire, de cotidian ”Literatura este un conglomerat de senzații, sentimente, ce nu-și găsesc liniștea și rațiunea de a fi decât contopite într-o singură sinteză.” Toate romanele lui Eliade de până la 1940, când pleacă din țară, sunt ilustrări ale acestei definiții, niște sinteze pe viu ale propriei vieți, niște studii de etapă în procesul formației, niște eșantioane de viață trăită la cea mai mare incandescență. Faptul acesta se vede în Romanul adolescentului miop, Gaudeamus, Șantier, Huliganii, Lumina ce se stinge , Isabel și apele diavolului și chiar și în Maitreyi.

Concepția despre literatură ca sinteză impură și ca expresie a unei trăiri autentice o întâlnim teoretizată de Eliade într-o mulțime de articole din perioada 1938-1940, cuprinse în vol. Fragmentarium, Oceanografie și Insula lui Euthanasius. Modelul tânărului prozator de a înțelege autenticitatea este specific și personal. Spre deosebire de toți autenticiștii noștri interbelici, Eliade vede autenticitatea ca pe un aspect obscur al idealismului, idealismul rezultând din credința că ”omul face lumea în timp ce face gândirea.” Pentru Eliade totul : cunoașterea, gândirea, lumea exterioară este un produs al propriei voințe atât în încercările de investigare a realului imediat cât și în modelul abstract al studiilor sale de savant. El se distanțează de scriitorii interbelici care au avut ca miză tot autenticitatea (Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, Constantin Fântâneru) prin coloratura filosofică și etică pe care o acordă scrierilor sale. Nu atât aventura în real și transcrierea onestă a acesteia îl interesează pe Eliade ci febrilitatea propriei sale vieți, căutarea prin intermediul experienței a unui drum purificator spre esențe.

Spre deosebire de Camil Petrescu, care teoretizează literatura fără ortografie și fără stil rezumată la spontaneitatea înregistrării imediatului, Eliade pune preț pe sinceritate ca o treaptă spre lumea propriului spirit aflat deasupra cotidianului.

În ceea ce privește forma, scriitorul consideră că stilul este un produs al spontaneității și nu al calculului estetic, ca urmare un romancier care scrie sincer nu are cum să scrie rău. În acest sens avem o mărturisire de-a lui Eliade în care el explică cum după cîteva încercări nereușite de a da cărților sale o armătură estetică perfect articulată a renunțat la a se mai preocupa de formă: ”Am renunțat să-mi mai muncesc cărțile, le las să se scrie singure cum dă D-zeu, îmi spun că dacă e ceva bun în ele cărțile vor rămâne în pofida imperfecțiunilor de stil, în pofida lipsurilor, defectelor, incoerențelor. Cred foarte mult în gestul creației brute, organice, fiziologice și cred foarte puțin în perfecțiune.”

Toate romanele lui Eliade de până în 1940 sunt niște romane indirecte, adică niște romane care nu fac altceva decât să reia ca atare o experiență de viață sau să o transfigureze obsedat înainte de toate de relația dintre cel care scrie și lumea în care el trăiește. Proza din această perioadă nu este propriu-zis autobiografică pentru că autorul elimină toate acele amănunte legate de personajul care vorbește la persoana I ce ar putea trimite direct la persoana autorului. Experiențele personale sunt întotdeauna sublimate, transformate într-o mai mică sau mai mare măsură. ( romanul Maitreyi)

În legătură cu felul în care înțelege Eliade romanul mai sunt câteva lucruri de precizat. Romaul de tip social și romanul psihologic sunt forme epice față de care își exprimă cu violență rezervele. El crede că psihologia e adesea piatra de mormânt a romancierului. Romanele psihologice au și ele meritul de a încerca să surprindă drama existenței dar ele nu au puterea să coboare până la rădăcinile ființei. Personajele romanești din scrierile lui C.Petrescu, A. Holban, ale H.P.Bengescu ”sunt încă departe de a participa la marea bătălie contemporană care se dă în jurul libertății, al destinului omului, al morții, al ratării.”

Eliade consideră că în afară de Ion, romanul românesc nu are personaje remarcabile, care să participe la procesul cunoașterii, la drama existenței: ”Nu e vorba de un tip – avar, amant, gelos etc. – , ci de un personagiu care să participe cât mai total la drama existenței; să aibă destin, să-l doară carnea, să știe lupta cunoașterii, etc […]Forța creatoare a unui romancier constă în primul rând în capacitatea sa de a crea oameni – oameni noi și mulți. Nu simplă reproducere de personagii (tatăl bun, tatăl pervers, femeia vinovată, fiul risipitor, femeia înșelată etc) -, ci creație de oameni noi, adică de oameni care participă la eforturile de cunoaștere ale contemporaneității.”

Eliade vrea să spună că romanul trebuie să conțină și ideile, teoriile, conceptele pe care oamenii le trăiesc pentru că și etapele unei experiențe intelectuale sau evoluția unui sentiment se pot constitui ca teme ale unui roman. Opțiunea teoretică a prozatorului (pentru că are puține realizări în această direcție) merge către romanul metafizic. Singura realizare incontestabilă în acest sens, al surprinderii dramei umane la nivelul unei existențe metafizice profunde este Maitreyi.

După întoarcerea din India, dar mai ales după anul 1940, când Eliade pleacă ca atașat cultural al României la Ambasada din Lisabona, interesul autorului pentru imediat, autenticitate, spontaneitate, experiență, se amalgamează din ce în ce mai mult cu sinele și proza sa cucerește încetul cu încetul, o dimensiune fantastică pronunțată. Modificarea e atât una de tematică, viziune cât și una de stil. De la "romanul cu teză" din anii '30, roman în esență existențialist, cu personaje care manifestă o excesivă preocupare pentru "situația" istorică si pentru destinul lor tragic, Eliade a trecut în proza scrisă în exil la o narațiune complexă, demonstrativă, în care indivizii sunt excesiv preocupați de "situația" lor mitica; ei traiesc de cele mai multe ori în preajma miturilor si ajung chiar să le întruchipeze în sfera lor îngusta de viață. Omul nu mai este văzut ca o entitate distinctă ci el este de acum înainte un element dintr-o totaliate, iar această totalitate se supune unor rațiuni misterioase. Fantasticul la Eliade nu are nimic spectaculos. El ține de mit și nu este altceva decât o încercare de a explica condiția umană odată pentru totdeauna prin simboluri, prin tiparele arhaice ale conștiinței. Proza lui Eliade câștigă o dimensiune ontologică fundamentală.

Există câteva opere în care această componentă mitico-fantastică se conturează înainte de plecarea din țară: Lumina ce se stinge, Pe strada Mântuleasa, Domnișoara Christina, Secretul doctorului Honigberger, Les Trois Graces, Nopți la Serampore, Șarpele. Acestea sunt scrieri care valorifică în primul rând experiența indică a autorului și în care e dezvoltată tema ieșirii din timp și spațiu cu ajutorul practicilor yoghine.

În nuvelele de mai târziu, fantasticul devine mult mai pur, mult mai discret. El nu mai tulbură ființa, nu mai creează rupturi între planuri, ci este ilustrat prin treceri aproape imperceptibile de la un spațiu la altul. Interesul este de fapt pentru elementul mitic și este deosebit de interesant că, pe măsură ce miticul se dezvăluie uneori în cea mai banală lume profană, misterul creat de atmosfera prozelor lui Eliade se adâncește. Faptul acesta este vizibil în La țigănci, În curte la Dionis, Un om mare, Noaptea de Sânziene. Ceea ce prozatorul vrea să arate prin aceste scrieri este că, uneori, sacrul se manifestă în ceea ce este mai anodin, cotidian și că, de fapt, el nu poate fi recunoscut. Spre deosebire de narațiunea existențialistă, cea mitică, fantastică cere un anumit tip de lectură ( o hermeneutică) și un tip special de lector, mai atent, capabil să observe semnele ce i se fac în text și să le organizeze la urmă în trepte, adică într-o ordine inițiatică.

Eugen Simion arată că acest tip de proză ” merge împotriva curentului general, cultivând magicul, limbajul ascuns al naturii, relațiile vechi dintre omul deposedat de însușirile lui cosmice și lumea ce-l poartă și care este plină de mistere.” Criticul îl situează pe prozatorul român alături de Junger și Hesse, ”scriitori ce cultivă magicul, inițiaticul, sacrul, parabolicul într-o vreme în care epica europeană se desacralizează progresiv și optează pentru narațiunea politică sau pentru tehnicile autoreferențiale.” Eliade vedea în reîntoarcerea la mituri și simboluri o posibilitate de renaștere a artei : ”Dacă arta – și înainte de toate arta literară, poezia, romanul – va cunoaște o nouă Renaștere în zilele noastre, ea va fi suscitată de redescoperirea funcției miturilor, simbolurilor religioase și comportamentelor arhaice. […] S-ar putea ca cercetările mele să fie considerate într-o zi ca o tentativă de regăsire a surselor uitate ale inspirației literare.”

1.2 Eliade -savantul

Încă din adolescență, Eliade dovedește o polivalență a intereselor sale științifice: îl preocupă folclorul, cosmologia, alchimia, orientalistica, astrologia, fizica, geografia, botanica, istoria religiilor, antropologia.

În timp aceste interese încep să-și restrângă evantaiul și Eliade devine unul dintre specialiștii de cea mai mare autoritate în domeniul gândirii mitice și religioase, studiile sale constituindu-se ca puncte de reper în întreaga lume: Tratat de istoria religiilor, Yoga – imortalitate și libertate, Shamanismul, Tehnicile yoga, Sacrul și profanul, Aspecte ale mitului.

Monumental rămâne însă Tratatul său de Istoria religiilor. Notorietatea lui Eliade se datorează viziunii originale despre mit și religie. Lui important nu i se pare să explice mitul sau să-l definească teoretic, ci să-l regândească în contextul care l-a produs. Numai prin întoarcerea la mentalitățile societăților primitive, tradiționale structura și forma miturilor poate fi înțeleasă. În plus de asta, Eliade nu-și limitează cercetările doar la miturile societăților primitive, el crede că mitul este o constantă a gândirii umane în general, sacrul fiind un element în structura conștiinței. Chiar și într-o lume care aparent a renunțat la Dumnezeu, sacrul continuă să existe ascuns în lumea profană.

Venind în contradicție cu viziunea despre mit și conștiința religioasă a anilor 50-60, Eliade nu respinge perspectivele științifice care încercau să înțeleagă mitul prin psihologie, economie, sociologie, lingvistică, însă el arată că mitul și sacrul trebuie să fie înțelese în propriul lor spațiu de manifestare. Dar asta nu înseamnă a promova o viziune teologică. Nu e obligatoriu să crezi în Dumnezeu pentru a înțelege mitul dar trebuie să faci efortul de a vedea ceea ce au propriu, inconfundabil aceste valori.

La fel, Eliade leagă mitul și credințele religioase de viața imediată. Mitul este pentru el un fapt de cultură autentic, nu o ficțiune, nu o proiecție imaginară. Ținând cont de aceste condiționări prealabile, putem înțelege mai bine de ce faptele religioase au în cărțile lui Eliade o complexitate de-a dreptul labirintică. Ele sunt tocmai o expresie a diversității vieții, dar regăsim aici, în viziunea lui Eliade despre mit, și o constantă a personalității sale: obsesia totalității. Oricât ar fi de diverse și de variate, miturile tututror popoarelor se supun unui model abstract, general. Deși culturile umane sunt atât de diferite, viziunea lor despre mit este aproape aceeași. Prin mit omul își regăsește propriile origini, așa numita vârstă de aur; el își regăsește cu alte cuvinte esența, dar această esență se leagă de toate ceremoniile, ritualurile, actele omului cele trecute și cele prezente. Prin ritual, atât omul arhaic, cât și cel modern ies din timpul istoric și se întorc în timpul imemorial pentru a-și recâștiga energiile. Contactul cu timpul mitic, cu valorile originale eterne este un mod de a te reumple de energie pentru a putea rezista prezentului.

Originalitatea teoriei constă însă în modul în care Eliade gândește raportul sacru-profan. Pentru el mitul nu are un caracter exclusiv religios. Orice ritual care ține de lumea cotidiană, oricât de profan ar fi el, nu face altceva decât să trimită la lumea mitică pentru că el înseamnă o ieșire din timp. Caracterul sacru al lumii nu a dispărut niciodată doar că omul modern, în viziunea lui Eliade, nu mai știe să identifice sacrul. În felul acesta, Eliade revine la mentalitatea arhaică greacă. Aici sacrul se manifestă nu doar prin ființa zeului, el poate fi identificat și într-o piatră, un arbore, un izvor. În concepția lui Eliade procesul de sacralizare a realității este tot timpul același numai forma luată de acest proces în conțiința religioasă a oamenilor este diferită.

Revenind la problema abordării diferite a celor două direcții ale scrierilor sale (opera științifică – cunoscută mai mult in afara României- și cea beletristică – mai cunoscută în țară), Eliade însuși a simțit nevoia să arate că, pentru el, cercetarea și creația de ficțiune sunt două modalități de cunoaștere complementare: ” Știu din propria-mi experiență că unele dintre creațiile imaginației mele literare au contribuit la mai buna mea înțelegere a anumitor structuri religioase și că, uneori, fără a fi realizat la momentul compunerii lucrărilor de ficțiune, imaginația literară a utilizat materiale sau sensuri pe care le studiasem, ca și cum repetam formule în regimul diurn al spiritului.”

2. NOAPTEA DE SÂNZIENE – roman total

2.1. Geneza romanului

Romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade aparut la Paris, Editura Ioan Cusa a avut încă de la început un destin insolit . Scris între anii 1949 si 1954, romanul apare mai întâi în versiunea sa franceză: Foret interdite, traduit par Alain Guillermou, Paris, Gallimard, 1955 (Collection „Du Monde enticr" CLX) și ulterior, 1971-1972 în limba română, tot în Paris.

Informații despre procesul elaborării lucrării aflăm din Fragmente de jurnal, unde Eliade consemnează, ilustrează etapele prin care a trecut în scrierea acestei capodopere. Avem practic o ergografie a textului adică ”o reconstiruire a actului de a scrie în evoluția, indeciziile, revenirile scriptorului în fluviul romanului”. Eliade își propusese să scrie un mare roman în care să sintetizeze temele esențiale ale literaturii sale și să experimenteze o metodă epică modernă și anume narațiunea mitică. Renașterea literaturii prin cultivarea miturilor este o ideea pusă ulterior pe seama personajului Ciru Partenie care notează în jurnalul său: ”Fac parte dintr-o generație de scriitori sacrificați. Nici unul dintre noi nu va putea scrie în stil major. Suferim de ticurile psihologiei, de clișeele literare recente. Trebuie redescoperită narațiunea mitică.”

Nu este însă și ușor de realizat și asta o demonstrează cei 5 ani de muncă asiduă cu reveniri, redactări succesive, abandonări, contopiri, îndoieli, satisfacții. Din Jurnal putem să identificăm câteva etape:

a. La 26 iunie 1949, în timp ce se afla pe drum pentru a asculta un concert din ciclul ”Semaines musicales internationales” vede un lan cu maci și are revelația unui spațiu cunoscut, din copilăria sa. Sentimentul este atât de puternic încât la întoarcere își imaginează un roman în care să cuprindă 12 ani de realitate românească (cât durează un ciclu cosmic). Face scenarii și își propune să contopească în materia romanului secvențe narative dintr-un roman abandonat în 1944, Apocalips. De acolo va prelua biografia personajului Vădastra și o parte din destinul lui.

b. Eliade manifesta o obsesie pentru noaptea de Sânziene iar faptul că visul solstițiar se repetă după 20 de ani îl impulsionează să continue romanul pe care îl scrie greu, revenind mereu asupra lui. Pe de o parte, vrea să fie spontan, să nu gândească dinainte ceea ce vrea să scrie, iar pe de altă parte consideră că o asemenea carte presupune un scris chibzuit, atent.

c. Întrerupe pentru aproape un an scrierea romanului și este pe cale să-l abandoneze mai ales că este total nemulțumit: i se pare că romanul este prea întins (500 de pagini), că personajele transmit prea multe idei filosofice. Revine asupra scenariului (6 august 1951) propunându-și să diminueze fresca socială, să pună accent pe tema timpului și pe universul interior al personajelor.

d. Creează personajul Ciru Partenie, astfel că cititorul are acum două surse pentru a înțelege munca de elaborare a romanului, căci, problemele, grijile lui Partenie sunt și cele ale lui Eliade, personajul fiind un alter-ego al autorului. Nu știe cum să particularizeze personajele pentru că toți intelectualii sunt la fel ”vorbesc același limbaj, au aceeași psihologie.”

e. În urma lecturării romanului Zgomotul și furia își propune să renunțe la vechile modele epice (Joyce, Faulkner) și să încerce narațiunea mitică (Aceasta este o istorie în care se manifestă semnele cosmice și se prelungesc, sub înfățișări profane întâmplările sacre) .

f. Scrie încet și greu, pentru că, după cum mărturisește, personajele apar în timp se scrie, dar după ce redactează o bună parte din roman are revelația întregului. (1952)

g. În 7 iulie, 1954 termină romanul după cinci ani de renunțări, eșecuri și satisfacții. Consideră romanul ” lucrul cel mai bun pe care l-a scris.”

2.2 Incipitul romanului

Romanul debutează cu o secvență narativă de o importanță majoră la nivelul interpretării de profunzime a romanului: Camera Sambo. Cititorului nu i se dezvăluie încă sensul retragerii lui Ștefan acolo, dar este de la început avertizat că trebuie să fie atent la semne. Este rememorată întâlnirea cu Ileana în pădurea Băneasa ce va deveni un reper în urmărirea destinului personajului principal.

Acțiunea, desfășurată pe o perioadă de 12 ani, din 1936 până în 1948, este plasată la început în București dar, pe parcursul romanului, cititorul își poate urmări personajele și în alte locuri: Târgoviște, Moldova, Paris, Lisabona, Londra.

Personajele, numeroase, sunt din sfera intelectualilor: Ștefan Viziru – economist, Spiridon Vădastra – avocat, Biriș – profesor de filozofie, Ciru Partenie – scriitor, Gheorghe Vasile – învățător, Bibicescu – actor- regizor, Cătălina – actriță, Băleanu – colonel etc și sunt introduse în roman treptat, aproape toate interacționând cu personajul principal.

2.3 Construcția subiectului

Țesătura de întâmplări ale romanului se organizează în jurul iubirii lui Ștefan Viziru pentu Ioana și Ileana. Cu prima se căsătorește după ce aceasta renunță la logodnicul ei, Ciru Parenie, cu care îl confundase. Pe a doua o întâlnește ”întâmplător” în pădurea Băneasa, într-o noapte de Sânziene. O viziune persistentă de-a lui Ștefan o asociază cu o mașină care va apărea însă numai la sfârșitul romanului. Ștefan ezită între cele două iubiri, apoi se împacă cu gândul că sentimentele pentru Ileana sunt diferite și simte că ea i-a fost ursită.

Destinele celor doi, Ciru și Ștefan, se întretaie permanent: scriitorul îi reproșează Ioanei că i-a distrus viața atunci când l-a părăsit pentru că ar fi putut iubi pe altcineva dacă nu apărea ea iar mai târziu moare fiind confundat cu Viziru.

În timpul unui bombardament, Ioana și copilul mor iar Ștefan, după o perioadă de recluziune, merge s-o caute pe Ileana în Moldova, la Zinca, apoi la Paris. Ultima întâlnire dintre ei stă sub semnul fantasticului căci se realizează tot într-o noapte de Sînziene, tot într-o pădure, unde mor într-un accident trăind clipa de beatitudine pentru care s-au pregătit toată viața.

Paralel cu destinul lui Viziru, cititorul îl poate urmări pe Vădastra, avocat, care visează să schimbe omenirea cu geniul său. Duplicitar, oportunist, șantajist va trece dintr-un mediu în altul cu nonșalanță, ajungând chiar să-și însceneze propria moarte.

De la el află Ștefan despre d-na Zissu ce a marcat atât tinerețea lui Partenie cât și pe a lui Spiridon. Va afla până la urmă totul despre d-na misterioasă, convins că el ar fi trebuit s-o iubească în locul lui Vădastra. (Ioana- Partenie – Viziru, deci Zissu – Partenie – Viziru)

Pe un alt plan se situează Biriș, profesor de filosofie, cu care Ștefan dezbate teme existențiale ( timpul, moartea, istoria, iubirea), Bibicescu, Cătălina și Mișu Weissman. Ultimul, un fel de protector al intelectualilor, vrea să finanțeze teatrul pe care-l visează Bibicescu și să-i publice acestuia operele convins că este un geniu nedescoperit. Evreu fiind, este nevoit să fugă din țară și încearcă să-i ajute și pe ceilalți să scape de opresiunea comunistă. Biriș este prins și moare refuzând să dezvăluie ”secretul din labirint”, Bibicescu, bolnavul închipuit, face un atac de cord pe când este găzduit de Irina și moare și el. Cătălina are un destin tragic: este iubita lui Bibicescu, este curtată de Biriș căruia îi cedează fără a avea sentimente pentru el și îl iubește pe Băleanu, colonelul infirm. Va sfârși într-un spital în urma unor complicații apărute după accident.

Romanul are numeroase nuclee narative urmărind și aspecte ale societății într-o perioadă istorică plină de efervescență, al Doilea Război Mondial, sau evidențiind unele concepții eliadești despre temele romanului: timp, moarte, destin, istorie, mit, iubire. Am putea spune că există o supratema a romanului și aceea ar fi condiția omului modern într-o lume desacralizată.

Criticul Eugen Simion folosește noțiunea de ”roman total” vorbind despre ”Noaptea de Sânziene” deoarece opera este în același timp frescă istorică, roman politic, roman sentimental, roman intelectual, roman de moravuri și, nu în ultimul rând, roman mitic.

2.3.1 Roman de dragoste

”Iubirea ilustrează principiul lumii, este un mod de împăcare a contrariilor, anulează cele două elemente ale vieții (femininul și masculinul) și conține promisiunea unei ființe noi; prin iubire se reface androginitatea inițială a universului, iar acest simbol al unității ascunde aspirația spre paradisul pierdut, spre vârsta de aur a omenirii, spre timpul pur, de dinainte de începutul istoriei.”

Ștefan Viziru, personajul principal al operei, o întâlnește în ajunul nopții de Sânziene pe Ileana Sideri în pădurea Băneasa unde se dusese să se plimbe mânat de un dor neînțeles. Discută cu ea despre semnificația nopții în care orice miracol este posibil pentru cine știe să privească dar nu este înțeles; ba mai mult Ileana îi cere să spună adevărul: că este Ciru Partenie, scriitorul. Culoarea părului Ilenei ( aceeași cu a unor pansele din vremea copilăriei) îi declanșează amintiri din perioada vârstei de aur: ariciul, bălțile, înseninându-l și întărindu-i convingerea că un timp și un spațiu feeric devin accesibile oamenilor ”aleși”. Apariția fetei este interpretată ca un semn : ”Și totuși, eram sigur că se va întâmpla ceva. Când te-am zărit de departe, am simțit cum începe să mi se bată inima. Eram sigur că mi se făcuse un semn…” însă lipsește mașina cu care ar fi trebuit să vină Ileana. În visul premonitoriu iubita vine cu o mașină care dispare la miezul nopții când cerurile se deschid. Deși nu înțelege nici acum, și nici mai târziu, Ileana intră în acest joc și construiește un întreg scenariu pe marginea acest subiect. Soarta cuplului va fi riguros determinată de apariția misterioasă a unor ”semne”, a unor amănunte esențiale care nu se lasă ușor înțelese.

Chiar dacă domină întreg romanul, povestea lor de iubire se poate rezuma în doar câteva rânduri: se întâlnesc în ajunul unei nopți de Sânziene în pădurea Băneasa și realizează relativ repede că sunt sortiți unul altuia. Totuși se văd foarte rar spre dezamăgirea Ilenei care, pentru a se răzbuna, se întâlnește cu Partenie, apoi se logodește. Îi moare logodnicul în urma unui accident chiar când Ștefan este dus în lagăr. După eliberare, el călătorește mult și, chiar dacă se gândește la ea tot timpul, nu îi scrie și nu îi telefonează ceea ce, de altfel, îi și reproșează Ileana. Ajung amândoi să facă parte din Legația Română din Portugalia. După o noapte petrecută împreună, cuprins de remușcări, Viziru dispare iar ea îl amenință că o s-o caute, la fel ca în basme, până la capătul pământului și nu o s-o găsească. Ceea ce se și întâmplă, dar numai după câțiva ani de zbucium sufletesc.

Ileana încearcă să-l uite, astfel că, în momentul reîntâlnirii, după exact 12 ani, ea este căsătorită cu Bernard și are un copil. Revederea stă tot sub semnul fantasticului deoarece Ștefan, văzând mașina din vis, înțelege că, la miezul nopții, se vor deschide cerurile pentru ei. Drumul lor dincolo de parapet începuse încă din visul / realitatea magică a Ilenei: ”Uneori în vis, începu Ileana, mi se pare că mă aflu undeva alături de tine, pe un munte foarte înalt și privesc în vale.” Mor, împreună, trăind extazul în timpul transcederii acestei lumi, amintind de versurile lui Eminescu: O ora să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici, O oră, și să mor.

Viziru trăiește încă de la început sentimentul că Ileana îi este urzită, se îndrăgostește iremediabil de ea, deși o vede doar de două – trei ori pe an și atunci îi povestește despre Vădastra, d-na Zissu sau îi vorbește despre neliniștile lui metafizice. Este derutat, confuz pentru că …iubește cu aceeași intensitate două femei, pe Ileana și pe Ioana, soția sa, și ar vrea să fie precum sfinții care pot iubi mai multe persoana odată. Există însă o diferență majoră între cele două iubiri: dacă putem vorbi de împlinirea prin căsătorie în ceea ce o privește pe Ioana (un cliseu, de altfel), în cazul Ilenei iubirea trebuie privită dintr-o altă perspectivă, una spirituală, mistică. Ștefan intuiește că iubirea reprezintă o cale dar nu știe unde duce.

Pentru o perioadă de timp Ștefan este derutat, vrea să-și lămurească sentimentele, se întreabă pe care o iubește mai mult. Iubirea este pentru erou un tip de experiență existențială iar Ileana o parteneră de neînlocuit. Simte că Ileana nu i- a fost trimisă doar pentru a comite un adulter și încearcă să facă corelații cu mașina obsedantă din vis, să înțeleagă semnul : ”[…] iubirea acesta ar putea să-mi revele ceva.”,” […] am simțit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.”

În momentul în care o sărută are revelația clipei iar, ulterior, de fiecare dată când rememorează acel sărut, simte că aprține Timpului Cosmic. Pentru că în cei 12 ani se văd doar de câteva ori, fiindu-le dat să trăiască lângă alte persoane și de cele mai multe ori în locuri diferite, frica de a nu uita înfățișarea, gesturile Ilenei, acel sărut, devine o obsesie pentru Ștefan și face permanent exerciții de readucere în prezentul memoriei a imaginii iubitei pentru a se pierde din nou și din nou în clipa beatică și eternă: ”Dacă omul ar ști cum să-ți amintească, integral, anumite revelații, ar scăpa de Istorie. Iubirea mea pentru Ileana a fost o asemenea revelație. Dar am început să uit. N-au trecut decât șase ani de când n-am mai văzut-o și am început să uit anumite amănunte esențiale.” Înțelegem de aici că iubirea pentru Ileana este văzută ca o cale, modalitate de transcedere la un nivel superior, de reintegrare în Marele Tot.

La rândul ei, Ilenei i se pare ”că e sărutată de cineva necunoscut, într-un vis visat de mult, din care nu-și mai amintea nimic altceva decât îmbrățișarea aceasta bruscă, ireală, amenințătoare.” Doar că ea nu intuiește sacrul și rămâne în lumea profană: se simte descumpănită de comportamentul lui Ștefan care o sărută brusc, îi pune întrebări absurde despre cheile unui geamantan, despre pivnița de la Zinca și care, fără să-i dea întâlnire, îi spune totuși că se vor mai vedea.

Nae Ionescu, vorbind despre existența mistică identifică trei căi de căutare a absolutului : transcendentală, creștină și emanentistă (adică cea a pelerinului care evadează în ținuturi alese, cea a mirelui mistic și cea a sfântului). Eliade creează acest ultim tip de evadare: ”majoritatea personajelor scapă din labirint prelungind ipostaza de mire, pentru că această ipostază înseamnă pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu.”

Întreaga lui viață Ștefan se pregătește pentru întâlnirea cu D-zeu : se izolează, îl preocupă problema timpului și a ieșirii din Istorie, iubește două femei, îl vizitează pe Anisie pentru a afla întrebarea justă, îi moare familia și atunci își caută mireasa spirituală alături de care va muri.

Eroul trăiește sentimentul iubirii ca pe o predestinare, iar împlinirea iubirii nu se poate realiza decât în cer. (la fel în Maitreyi, Nuntă în cer) Dar va înțelege asta numai înaintea accidentului: ”Zărise parapetul și, dincolo de el, ghicise căscată în întuneric prăpastia. Începu să tremure. Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun… Dar îl orbiră farurile mașinii răsărite pe neașteptate din întuneric , în fața lor și, fără să-și dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simți în acea unică, nesfârșită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâția ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Știuse de la început că așa va fi. Știuse că, simțindu-l aproape de ea, Ileana va întoarce capul și-l va privi. Știuse că acea ultimă, nesfârșită clipă îi va fi de ajuns.” Situația Orfeu – Euridice este aparent inversată, de fapt se traduce prin asumarea definitivă a ”sorții comune”.

Unirea cuplului are loc doar în cer înt-o simbolică nuntă tanatică ce dobândește semnificații cosmice și înseamnă regăsirea sacrului.

Iubirea lui Ștefan și a Ilenei este reîntoarcere în mit prin asemănarea lor cu Tristan și Isolda care au ales să moară împreună, nedespărțiți, veșnic unul, întru împlinire și contopire cu Marele Tot.

Într-un plan secund putem identifica și alte cupluri în roman:

Bibicescu – Cătălina / Biriș – Cătălina

Deși formează un cuplu, cei doi nu se iubesc, Cătălina declarându-i lui Biriș, care o iubește sincer, că stă cu Bibicescu din compasiune, pentru că simte că acesta are nevoie de ea pentru a-l asculta, a-l încuraja în încercarea de a aduce inovații în arta spectacolului.

Biriș o tot curtează și când, în fine, strania Cătălina, îi cedează, își face scrupule: „Dacă-ți spun că a făcut-o din caritate creștinească! Ea iubește pe Băleanu. Destinul Cătălinei a fost să întâlnească și să se îndrăgostească tot de oameni mari. Ani de-a rândul a fost cu Bibicescu, geniul pustiu. Acum iubește un sfânt, un orb, erou de război… Păcătosul adevărat, eu sunt.“

Se îndrăgostește de Băleanu, apoi este dată afară de Biriș și moare la Colțea, în urma unui accident, lovită fiind de un camion sovietic.

Irina – Vădastra

Mistica și clarvăzătoarea Irina acceptă să se căsătorească pentu că simte neliniștea sufletească a lui Spiridon Vădastra și îl iubește cu devoțiune dostoievskiana continuând să-l aștepte chiar și atunci când toată lumea îl credea mort. Mai puțin sentimental, Vădastra își înscenează propria moarte, își schimbă des identitatea, preocupat fiind doar de propria persoană.

Ioana – Ciru Partenie

Pentru 16 zile Ioana a fost logodnica lui Ciru Partenie, renumitul scriitor. Într-o zi, confundându-l din cauza asemănării fizice, a sărit de gâtul lui Ștefan Viziru și de atunci a rămas cu cel din urmă, pe care îl iubește sincer.

În perioada detenției lui Ștefan, Ioana îl cheamă la ea pe Ciru pentru că simte nevoia să-l vadă, prilej cu care Partenie îi reproșează că i-a distrus viața, că după ea nu a mai putut iubi pe nimeni : ” Tu mi-ai distrus viața. Poate că nu ți-ai dat niciodată seama, dar mi-ai distrus-o. Dacă nu te-aș fi întâlnit pe tine, probabil că aș fi întâlnit o alta ca tine și aș fi iubit-o așa cum te-am iubit pe tine și aș fi cunoscut și eu, ca toți ceilalți, odihna și uitarea.”

La rândul lui, Ștefan trăiește toată viața cu sentimentul că a intervenit în destinul lui Partenie, sentiment ce se acutizează după confuzia nefastă în urma căreia Ciru este ucis.

În relațiile de cuplu, fie că-și iubesc sau nu partenerii, personajele feminine cu siguranță nu-i înțeleg: Ștefan rămâne un mister atât pentru Ileana, cât și pentru soția sa, Ioana. Cătălina este convinsă că Bibicescu este mediocru, fără să intuiască originalitatea ideilor lui în ceea ce privește arta spectacolului; Irina stă alături de Spiridon, dar din devotament pentru că nu ajunge să-l cunoască.

2.3.2 Roman mitic și simbolic

Sacru și profan . Hierofanie. Camuflarea sacrului în profan. Semn. Inițiere

Pentru înțelegerea nivelului de profunzime a romanului este necesară lămurirea unor aspecte ce țin de hermeneutica lui Eliade, altfel existând pericolul, mai ales pentru cititorul neavizat, ca romanul să fie receptat doar ca o întinsă frescă social-istorică, eventual roman de dragoste.

Sacrul se definește prin opoziția cu profanul; primul termen trebuie asociat cu ideea de illo tempore, absolut, timp și spațiu primordial, prin profan înțelegându-se ceea ce ține de existența umană. Am putea spune că sacrul face referire la lumea ideală, perfectă iar profanul trebuie atribuit copiei imperfecte care este lumea mundană, obișnuită.

Sacrul și profanul sunt în fond „două modalități de a fi în lume, două situații existențiale asumate de către om de-a lungul istoriei sale.” Separate de o prăpastie adâncă, ele reprezintă două moduri de experiență marcate de trăsături specifice care se evidențiază în urma examinării a câtorva dintre domeniile vieții precum: spațiul, timpul, natura sau funcțiile umane vitale.

Eliade concepe realitatea pe două nivele: primul, cel obișnuit, al timpului profan, iar, cel de-al doilea, superior și ultim totodată, unde trăiesc numai zeii și oamenii care au reușit să se rupă definitiv de condiția lor umană. : ”Omul religios cunoaște două feluri de Timp: cel profan și cel sacru, o durată evanescentă și o succesiune de eternități recuperabile periodic, cu prilejul sărbătorilor ce constituie calendarul sacru.”

”Timpul sacru se prezintă sub aspectul unui timp circular, reversibil și recuperabil, un fel de etern prezent mitic în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor.” Atunci când imită acțiunile zeilor, omul religios trăiește în Timpul originilor, timpul sacru.

Pe de altă parte, Timpul istoric, aflat pe cea mai de jos treaptă a existenței, reprezintă elementul negativ ce trebuie depășit. El are statutul de iluzie și nu îi poate conferi omului stabilitatea, armonia de care are nevoie.

Din punct de vedere al omului arhaic, atingerea și revelația ciclicității Marelui Timp este cea mai mare realizare deoarece conferă existenței sale un sens. Deoarece timpul sacru nu este omogen, ci prezintă rupturi, omul poate trece de la durata temporală obișnuită la cea superioară în timpul riturilor și pentru o perioadă scurtă de timp și în acest interval el se poate regenera pentru a nu cădea în disperarea pe care o provoaca timpul fără ieșire : ”Timpul uzase ființa umană, societatea, Cosmosul, iar acest timp distrugător era timpul profan, durata propriu-zisă: el trebuie abolit pentru a te reintegra în momentul mitic când lumea începuse să existe, scăldându-se într-un timp pur , puternic și sacru.”

Există mai multe moduri prin care omul modern poate aboli timpul reușind astfel să se sustragă cursului distrugător al Istoriei iar personajele din roman ilustrează asta:

Arta s-a desprins din zona sacrului și ea păstrează așadar conotații religioase. Eliade insistă asupra recursului la artă și cultură ca demers salvator. Ștefan Viziru se retrage în Camera Sambo unde pictează sau citește. El nu este un artist dar importantă nu este finalitatea ci demersul, parcursul artistic, actul creației (= imitarea zeului). Pictează pe aceeași pânză încă și încă o dată pentru că această activitate îi îngăduie să regăsească undeva, foarte adânc în ființa lui, un altfel de Timp, o altfel de existență: ”Simțeam o mare liniște, aproape o beatitudine. Parcă nu mai eram eu cel de toate zilele. Revenea la suprafață, de undeva din străfundurile ființei mele, un alt eu, cel adevărat, fără griji, fără dorinți, fără amintiri chiar. Faptul acesta mă impresiona îndeosebi: că pictând nu mai aveam amintiri. Vedea , simțeam și gândeam fel de fel de lucruri, dar parcă nu mai erau ale mele, nu veneau din trecutul meu. Pictând, nu mai aveam trecut.[…] Trăiam în prezent. Adăugă Ștefan zâmbind.” Biriș, privind tabloul, descoperă pictat un labirint ceea ce semnifică tocmai căutările personajului care simte că mai este ceva și așteaptă ca acel ”ceva” să i se revele.

De asemenea, în timpul bombardamentului din Londra, pe când se afla în adăpost alături de alți colegi de la Legația Română, Ștefan scoate un volum din Shakespeare și citește. Le destăinuie celorlalți că el, în fiecare zi, pentru câteva ore, își impune să nu aibă niciun contact cu evenimentele: nu ascultă știri la radio, nu citește ziare. Recunoaște că teroarea îl ajunge și pe el dar are satisfacția ”de a nu fi fost integrat evenimentelor în chip automat.”

Dan Bibicescu, întruchipând un regizor filozof propune ca soluție spectacolul care exorcizează Timpul: ”Spectacolul este marea beatitudine supratemporală care ne este îngăduită.”

Biriș, în timp ce este torturat pentru că refuză să dezvăluie secretul din labirint (că există totuși o ieșire), recită versuri din Miorița.

Recursul la amintire este o altă modalitate adoptată de personaje pentru a se sustrage Timpului Istoric. Condamnat pentru vina de a-l fi adăpostit pe legionarul Teodorescu, Ștefan Viziru este trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc. Aici, pus în fața lipsei de libertate, a privațiunilor de tot felul și a severității anchetatorilor, se baricadează în amintirea prezenței Ilenei și a celor mai frumoase clipe petrecute cu ea. Erosul și memoria îi sunt aliații în confruntarea cu timpul implacabil.

Misticul Anisie s-a hotărât să trăiască departe de lume, fără radio sau ziare. El trăiește ca o ființă totală astfel că ține seama numai de Timpul Cosmic, nu și de cel istoric.

Trăind viața cu o periodicitate ciclică, personajul se apropie de modelul arhetipal, încetează să mai existe față de Timpul istoric și se integrează într-un timp mitic.

Fie că optează pentru artă, cultură, iubire, amintire, misticism, rezultatul trebuie să fie același: ieșirea din Timp. Acesta este esențialul subliniat și de Ștefan Viziru: ”Ce trebuie să caut? îl întrebase Ileana. Să scapi de Timp. Să ieși din Timp. Privește bine în jurul dumitale: ți se fac din toate părțile semne. Încrede-te în semne. Urmărește-le…” Citatul indică hermeneutica drept soluție la ieșirea din Timp. A ști să privești, să vezi lumea este, până la urmă, demersul salvator.

Asemeni timpului, nici spațiul nu este omogen, prezentând rupturi care permit constituirea lumii, acestea fiind cele care dezvăluie axis mundi ce face legătura între cele trei nivele ale lumii: Infernul, Lumea terestră și Cerul / Sacrul. Omul arhaic are nevoie de plasarea lui și a locuinței lui în Centrul Lumii, cât mai aproape de punctul care face legătura cu divinul și care îi oferă echilibru.

Descoperirea punctului fix se poate face prin: teofanie (apariția sacrului, manifestarea lui; teofania consacră un loc prin însuși faptul că îl deschide către înalt), prin anumite simboluri cu caracter apodictic (simboluri care nu permit opoziție) și prin consacrarea locului (Omul își poate construi un spațiu sacru printr-un ritual de consacrare care este eficient doar dacă este reprodusă lucrarea zeilor. Un spațiu poate fi consacrat și prin cucerirea de teritorii sau prin acțiuni care presupun repetarea cosmogoniei)

Anisie și-a consacrat spațiul: și-a făcut o livadă care a devenit Centrul pentru el deoarece acolo el se simte în legătură cu Cosmosul: ”L-am văzut cum își curăța pomii în livadă.[…] M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât muncile noastre. […] și-l simțeam cum era prezent în fiecare gest. În fața pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul printre altele o mie la fel cu el, așa cum ni se arată nouă, majorității oamenilor. Lui, pomul acela pe care-l curăța, îi revela în acel moment, Universul întreg.”

Camera Sambo ar putea fi considerată un Centru pentru Viziru din această perspectivă: abolește timpul, îi conferă încăperii un caracter secret, ridică trăirea din copilărie ( vârsta paradisiacă ) la nivel de mit, de poveste. În momentul în care îl introduce în cameră pe simpatizantul legionarilor, căutat de poliție, comite un sacrilegiu, își pierde Centrul și începe să rătăcească. Își va regăsi armonia prin situarea într-un alt Centru , pădurea, spațiu mitologizat asociat morții.

Accesul la sacru devine o provocare pentru omul contemporan care întâmpină dificultăți în decodificarea lui într-o lume puternic desacralizată. Simbolurile lumii arhaice construiesc principiile lumii și destinul ființei. Toate marile revelații , mesajele esențiale se află camuflate în fapte și lucruri banale. În cea mai anodină lume profană căutătorul de absolut, cel care știe să ”privească” descoperă semne care-i dezvăluie sacrul.

Eliade atribuie cuvântului ”semn” sensul de înțeles particular pe care îl pot căpăta anumite lucruri, întâmplări, oameni. Semnele avertizează, ascund sau revelează, anunță, chiar dacă semnificația lor nu este percepută. Viziru știe că nimic nu este întâmplător în lume, că toate lucrurile poartă mesajul devenirii omului și o avertizează pe Ileana: ”Încrede-te în semne”.

El asociază existența cu un labirint distructiv, cu burta mistuitoare a unei balene. Sentimentul de derută și de nemulțumire, imposibilitatea de a ieși de sub teroarea timpului îi dezvăluie imaginea unei închisori în care distrugerea – mistuirea nici măcar nu este perceptibilă. El caută pretutindeni semne și atribuie semnificații evenimentelor din viața lui, oamenilor cu care intră în contact sau chiar unor obiecte, încearcă să descopere indicii care să-i revele soluția ieșirii din labirint. Parcurgerea acestui drum, de la starea inițială, când, dintr-un ”imbold” merge să se plimbe în pădurea Băneasa în ajun de Sânziene și până în final, când descoperă ieșirea din labirintul infernal, poate fi văzută ca o inițiere prin moarte a personajului. Viziru înțelege că există o ieșire din labirintul lumii și anume identificarea misterului morții cu cel al nunții mistice, nunta în cer.

(La Eliade, Erosul și Thanatosul capătă funcții metafizice. Iubirea este o componentă a experiențelor la orice nivel de cunoaștere, conturându-i-se un sens ascendent. Dragostea adevărată nu se poate realiza în dimensiunea telurică, ci într-o altfel de existență, la nivel superior. )

Viziru are încă de la început presentimentul unui mesaj capital. Pentru el lumea este plină de miracole și de semne sacre ce se ascund în lumea profană și pe care el le descoperă ca trepte ale inițierii. Este obsedat de imaginea unei mașini (simbol al ieșirii din lumea reală) și de noaptea de Sânziene când se deschid cerurile. O cunoaște pe Ileana, cea care i-a fost ursită și intuiește faptul că între ea și mașină trebuie să fie o legătură. Parcurge o serie de ipostaze despre posibilitatea ieșirii din timp: Camera Sambo, pictura, spectacolul, actul creator al scriitorului, iubirea, sfințenia, fuziunea cu natura și Timpul Cosmic. Este obsedat de numele doamnei Zissu, încearcă să pună fragmentele cap la cap pentru a reconstitui destinul acesteia. Urmărește cu interes să afle secretul lui Vădastra, un ratat care vrea să stăpânească lumea.

Odată descifrate, aceste ”obsesii” îl ajută pe erou să descopere Stâna. Totul se dezleagă apoi de la sine, lumea apare în toată simplitatea ei după ce se dezvăluie misterul d-nei Zissu, revelație ce echivalează cu descoperirea întrebării juste.

Căutările, rătăcirile, sentimentul neputinței și al deznădejdii (acutizate în momentele cruciale: detenția, frontul, bombardamentul, moartea soției și a copilului, căutarea zadarnică a Ilenei) simbolizează coborârea in Infern a personajului iar momentul morții, iluminarea lui.

Prin nunta thanatică Viziru iese din timpul istoric normat și accede la un alt timp: al începuturilor.

Dacă ne raportăm doar la căutările personajului principal, putem regăsi parțial în operă structura basmului fantastic:

o situație inițială de echilibru : existența lui Viziru, căsătorit cu Ioana, pe care o iubește, funcționar al Ministerului Economiei preocupat de sustragerea din timpul istoric- camera Sambo- și având, momentan, iluzia suspendării devenirii.

un eveniment sau o secvență de evenimente care dereglează echilibrul inițial : o întâlnește pe Ileana Sideri, într-o noapte ”magică și se îndrăgostește de ea simțind că i-a fost ursită.

o interdicție urmată de încălcarea interdicției: îl introduce pe Teodorescu în Camera Sambo, petrece o noapte amoroasă cu Ileana, pe care ar fi trebuit s-o iubească ”altfel”.

acțiunea reparatorie ( în cazul eroului nostru, căutarea sensurilor existenței și a destinului ): Viziru rătăcește, călătorește mult, rămâne singur, nu se mai regăsește, o caută pe Ileana până la capătul pământului.

refacerea echilibrului și răsplătirea eroului : refacerea cuplului prin moarte și cucerirea eternității mult căutate.

Pentru ca cititorul să poată urmări traseul din labirint a lui Viziru trebuie să fie atent și la alte simboluri a căror semnificație, în planul inițierii personajului, trebuie descoperită:

Sânziene este numele unei sărbători importante la români care marchează solstițiul de vară, 24 iunie, și care a derivat din latinescul ”Sanctae Dianae”. Zeița Diana este asociată misterelor la toate popoarele neolatine, însă Eliade conferă o altă semnificație acestei zeități: ”Este foarte probabil ca numele Diana să fi înlocuit numele local a unei zeițe autohtone geto-dace. […] Numele zeiței a devenit ”zana” în românește. În plus, derivând de la aceeași rădăcină un alt cuvânt, „zânatec” , zăpăcit, cu mințile aiurea, nebun, adică ”luat”, răpit de Diana sau de zâne.” Spre deosebire de alte zeități din spațiul autohton (Sfintele, Ocrotitoarele, Ielele, Rusaliile) care îi îmbolnăvesc pe cei care le surprind noaptea jucându-se sau dansând, Sânzienele sunt mai degrabă binevoitoare ocrotind iubirea și favorizând nunta.

Fiind o sărbătoare a solstițiului de vară, ea conține o serie de ritualuri ale coborârii, de alungare a soarelui și de chemare a lunii.

Conform credințelor românești, în noaptea de Sânziene se deschid cerurile pentru cine știe să citească, să interpreteze semnele. Omul poate avea revelația ”universurilor paralele”, trăind în atmosfera sacrului și luând contact cu timpul concentrat al începuturilor : ”Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune: că în Noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid doar pentru cei care știu cum să le privească…” Ștefan Viziru are viziunea propriei morți într-o noapte de Sânziene, în pădurea Băneasa, unde merge să se plimbe mânat de un dor inexplicabil. El vede o femeie și o mașină și e convins că mașina va dispărea la miezul nopții când se deschid cerurile. În seara aceea o întâlnește pe Ileana dar nu înțelege de ce nu există mașina care îi apăruse lui în vis. După 12 ani ( simbol al Marelui an cosmic la sfârșitul căruia se reinstaurează haosul inițial și devine posibilă trecerea în afara timpului) personajul moare într-o noapte de Sânziene, la marginea unei păduri de lângă Paris, într-o mașină, alături de Ileana, mireasa sa. Înaintea morții are sentimentul plenitudinii, certitudinea că a trecut pe poarta morții, spre eternitate. Stefan a reușit să citească semnele și, ca urmare, poarta solstițiară s-a deschis pentru el, permițându-i ieșirea din timpul istoriei și trecerea într-un spațiu paradisiac.

Simbolistica numelor – numele personajelor feminine, Ileana și Ioana, au corelații tot cu această sărbătoarea Sînzienelor. Ileana este un nume asociat zeiței Diana (Iana, Ileana Cosânzeana), spirit al pădurilor dar și paznic al porții. Ioana trimite la sărbătoarea de Sf. Ioan de vară, varianta creștină a Sânzienelor. Ele pot fi văzute ca două simboluri ale nopții de Sânziene, ca două interpretări, în plan mitic și profan. Etimologia numelui iubitei spirituale Ileana >Helene = făclie, Sideri = stea înseamnă lumină călăuzitoare căci prin ea, prin Eros poți să treci dincolo de stele.

Numele Ștefan > Stephanos înseamnă coroană sau Cel cu coroană, Purtătorul cununii învingătorului, adică Împăratul, așa cum îl numesc Ioana și fiul său. Vezir ( Viziru) este în turcă ministru, administrator al unei părți a conducerii cerului pe pământ, care era Imperiul Otoman. Personajul principal este un ales care prin blestem/inițiere, după ce o caută pe Ileana Cosânzeana, reușește să înfăptuiască nunta-moarte. Ștefan are o dublă funcție, una demonică prin Ciru (Ciru > urci Partenie >parte, sugerează tocmai parțialitatea drumului ințiatic, un Don Juan care sondează limitele necunoscutului prin Femeie) și una demiurgic-divină căci el este Persifal, știe să pună întrebarea corectă. În finalul romanului, Viziru simte nevoia impetuoasă de a spune, de a regăsi mesajul eliberator.

Spiridon Vădastra > văzător de/din/întru astre se deghizează în Dimitrie Cantemir, voievod chtonian ( Constantin) și proteic (prinț). Ochiul de sticlă a lui Spiridon poate fi asociat cu ochiul vederii magice sau cu farul mașinii, făcând din acest personaj ( dublu a lui Viziru, de altfel) paznicul trecerii dincolo a cuplului Ștefan-Ileana.

Petre Biriș > a birui, cel rezistent întru credința zalmoxiană în nemurire, purtătorul mesajului, cel care vede Lumina.

Gheorghe Vasile, învățător de la sat, este un inițiat, mereu beat (Dyonisos) dar înțelept. Numele îl apropie de Ștefan: Gheorghe >Ghiorghios = Luminătorul pământului; Vasile >Basileus = Stăpânul

Irina > Eirene = Fecioara Păcii, este cea care oferă liniște, care are darul premoniției, care îi dezvăluie calea lui Viziru.

Teodorescu > Theodorescu = Cel chemat de Dumnezeu

Pădurea – peisaj închis, loc intim și sacru, centru și izvor al vieții, metaforă a eternității. La M. Eliade, pădurea este un spațiu al revelației și al morții. În pădurea Băneasa, Ștefan Viziru are revelația morții iar la sfârșitul romanului are accidentul de mașină într-o pădure asemănătoare.

Semn revelator, pădurea devine și un spațiu ocrotitor, armonios pentru cei doi care: ”Mi-e frică la lumină, printre oameni. te pierd. […] În pădure simt că poți să fii al meu. Te-am regăsit aici, în pădure printre arbori.”

În Tratat de Istoria Religiilor, pădurea este văzută ca un sanctuar și un centru, un spațiu originar în care ființa își regăsește natura primordială și pătrunde în miezul lumii.

Camera Sambo – simbol pentru vârsta paradisiacă a copilăriei.

Două momente biografice au condus la nașterea acestui simbol : întâlnirea la vârsta de doi ani și jumătate cu o șopârlă misterioasă, albastră – aurie de o frumusețe fascinantă care i s-a părut copilului imensă și pătrunderea într-o cameră interzisă ( camera destinată oaspeților ) a casei părintești. Aceste amintiri se configurează în atmosfera simbolismului oniric, autorul reluându-le obsesiv până la transformarea în mit personal ”ca instanță de control a fondului abisal și ca prefigurare a întregului său destin.”

În roman autorul inventează și o poveste în legătură cu camera Sambo, experiența fiind pusă pe seama personajului Ștefan Viziru. Acesta se află cu familia la Movila când aude niște tineri misterioși rostind numele ”Sambo”. Copilul trăiește cu impresia că a descoperit un mare secret și își propune să vadă despre ce este vorba. Identifică încăperea, la care ajunge ca prin magie, și pătrunde sfios fiind marcat de atmosfera mirifică din interior: ”Stolurile erau lăsate și în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu știu de ce mi se părea că totul plutește acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. […] și atunci, în clipa aceea am înțeles ce este Sambo. Am înțeles că există aici pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră și totuși invizibil celorlalți, inaccesibil celor neinițiați – există un spațiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita toată viața. Căci în Sambo simțeam eu că trăiesc cum nu mai trăisem eu până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu știu de unde izvora beatitudinea fără nume. mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aștepta Dumnezeu și mă lua în brațe îndată ce-i călcam pragul.” Pentru o perioadă copilul se bucură de locul nou descoperit însă, fără să realizeze, comite un sacrilegiu ce-i va închide pentru totdeauna accesul în Camera Sambo: introduce în acest spațiu paradisiac niște bomboane. Efectul nu întârzie să apară: el se îmbolnăvește și oamenii ”inițiați în mistere” dispar.

Ștefan Viziru, matur fiind, închiriază o cameră într-un hotel fără să știe nimeni,și care, pentru el, este o replică a camerei paradisiace din copilărie. Aici durata a fost reprimată, căci nimic din interior nu are legătură cu lumea profană: nu se introduce mâncare, nu se primesc musafiri. ”Nevoia de autoclaustrare a personajului subliniază sensul revelației sale (imaginea unei mașini) și anume previziunea morții sale, căci toate simbolurile claustromorfe ascund o eufemizare a mormântului.”

În cameră el nu trăiește, ci așteaptă să i se dezvăluie ieșirea din labirint. Vine aici să citească, să viseze și să picteze (mașina, labirintul), reușind pentru câteva ore pe zi să se sustragă timpului istoric. Ștefan mărturisește că pictura i-a dat revelația unei alte vieți, a unui alt eu ”cel adevărat, fără griji, fără dorințe, fără amintiri chiar.” Dilatarea prezentului îi aduce suspendarea temporalității.

Totuși, această banală cameră de hotel este un substitut nedemn a celei din copilărie pentru că alături se aud ecourile lumii și abstragerea totală nu este posibilă. Aici află despre Spiridon Vădastra, fără să știe că ulterior destinele lor se vor intersecta, află, indirect, despre d-na Zissu, a cărei mister îl va urmări toată viața, convins ca ”povestea” acestei femei reprezintă un semn ce se cere descifrat. Aici îi aduce pe Biriș și pe Ileana pentru a le arăta pânza cu mașina obsedantă,dar consideră că, pentru a înțelege, au nevoie de explicații și îndrumări pe care nu le poate oferi din cauza deselor întreruperi din partea vecinilor care ar fi vrut să doarmă. Aici, pătrunde până la urmă Istoria prin legionarul Teodorescu căruia Viziru îi oferă adăpost pentru o noapte.

Camera lui Barbă Albastră – basm de C. Perrault care istorisește cum un om putred de bogat, poreclit Barbă Albastră se căsătorește cu fiica unei văduve, Elisa, căreia îi interzice să descuie camera secretă. Aceasta nu rezistă ispitei, pătrunde înăuntru unde are parte de o priveliște înspăimântătoare: soțiile anterioare ale lui Barbă Albastră, moarte prin decapitare, sunt înșirate acolo. Înainte de a încuia ușa, scapă cheia care se murdărește de sânge. Pata persistă, astfel că, la întoarcere, soțul află de isprava soției și o amenință cu moartea. Scapă cu ajutorul fraților care vin s-o salveze în ultimul moment.

Ioana face tot timpul referire la camera închiriată de Ștefan, ca la camera lui Barbă Albastră conferind astfel încăperii o aură magică, fiind în acelaași timp ispititoare dar și periculoasă pentru cei neinițiați. Planul mitico-fantastic este sugerat și prin aceste aluzii la povești ”consacrate”, iar Ioana îl poate sugera pe omul profan care ia în derâdere semnele

Tablou – Ștefan se refugiază în camera secretă pentru a picta și a visa, două activități spirituale cu semnificație simbolică. El reface, la nivelul unor corespondențe mitice, întâlnirea finală cu Ileana. Biriș descoperă labirintul din tablou căci Viziru picta mai degrabă sub impulsul unui puternic sindrom de alienare plângându-se că nu mai nimerește culorile. După ieșirea din închisoare declară că acum îi ies culorile, auriul și albastrul -verzui, (nota cromatică a Camerei Sambo) ceea ce echivalează cu ieșirea din labirint.

Tabloul lui Rubens (căutat cu ardoare 20 de ani) dispare la fel ca cel din Camera Sambo.

Labirint – simbol al vieții, labirintul este un spațiu tenebros, dar regenator din trupul Marii zeițe, formă a imaginarului născător de excese și proiecție a infinitului. Labirintul este creat din răspântii, oferă posibilități de alegere, presupune probe, încercări și ispite. Personajele se angajează în căutări ale sacrului, rătăcind prin labirinturi ale vieții cotidiene.

Ștefan Viziru asociază existența cu un labirint distructiv; are senzația că este digerat de burta unei balene din care încearcă să iasă în căutarea drumului spre eternitate. Personajul își compară clipa iluminării cu ieșirea din universul închis al unui ou: ”Parcă m-aș fi aflat prizonier într-o imensă sferă de metal […]. Nu-i vedeam nicăieri marginile, dar mă simțeam totuși închis iremediabil înlăuntrul ei, simțeam că oricât m-aș zbate, oricât aș înainta, […] marginile acestea de fier îmi rămâneau inccesibile. Mă simțeam condamnat pentru tot restul vieții, să mă învârt orbește, zadarnic înlăuntrul sferei acesteia, ca în întunericul uni labirint. Și totuși, într-o zi, proape fără să-mi dau seama – am sfărâmat coaja și am ieșit […] din nou la lumină, am ieșit din labirint.”

Centru – Simbol central, presupune atât înălțarea cât și coborârea fâcând joncțiunea între Pământ și Infern. Eliade consideră că orice centru cuprinde dorința de recăpătare a naturii primordiale, a paradisului dar, această aspirație reprezintă și un mod de a respinge teroarea istoriei, adică a ieși din timp.

Aproape toate personajele din roman trăiesc experiența centrului. Ștefan Viziru resimte existența ca pe o rătăcire în labirint, din care reușește să iasă, semn că a atins centrul. Centrul său este coborârea în prăpastie.

Regele Pescar – introdusă în corpusul romanului, legenda este istorisită de Anisie: Atrași de faima Regelui Pescar, veneau foarte mulți oameni la Curtea acestuia dar, văzând totul în paragină și pe Rege bolnav de ”o boală misterioasă”, uitau să-l întrebe de sfântul potir al Graalului. Cavalerul Persifal, fără să se lase impresionat, a pus întrebarea justă și, pe loc, toată natura a renăscut iar regele s-a înzdrăvenit.

De fapt, Anisie atrage atenția asupra consecințelor pe care îndepărtarea oamenilor de mit, de ceea ce este ”real” și etern le poate avea: ” […] omorâm prin moarte lentă și sterilizare o părticică din Cosmos.”

Căutarea Graalului, în cazul lui Eliade, este căutarea esenței primordiale, accesul la un spațiu și un timp ideal.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – în basm eroul ajunge pe un tărâm în care obține nemurire, dar venindu-i dorul de casă, revine la palat și descoperă că de la plecarea lui au trecut secole întregi. Tărâmul îndepărtat se afla în afara Timpului, în afara Istorie. Viziru îi declară d-nei Zissu că vrea să fie ca eroul din basm, să iasă din timpul normat și să călătorească în illo tempore, într-un spațiu propriu și basmului.

Stâna – reprezintă un spațiu simbolic paradisiac, situat înafara timpului. Întrebarea ”E departe stâna?” devine o metaforă a întregii cărți, putând fi interpretată ca ”întrebarea justă” capabilă să regenereze lumea dar și ”ca o concentrare a tuturor problemelor pe care și le pune Ștefan Viziru.”

Dublu – întâlnirea cu dublul reprezintă un semn nefast, al apropiatei morți. Ștefan Viziru descoperă că toate acțiunile sale sunt anticipate de Ciru Partenie, dublul său și trăiește cu sentimentul că a intervenit în destinul altcuiva. Este confundat pe stradă cu scriitorul, se căsătorește cu fosta lui logodnică, constată că Partenie a scris o piesă în care abordează problema timpului, subiect care-l preocupa și pe el. Uciderea lui Ciru anticipă sfârșitul tragic al lui Viziru.

Lumina – simbol ascensional ce reprezintă calea înălțării, mântuirea și fericirea divină. ”Divinitatea, eroul, desăvârșirea apar în diferite contexte luminoase: aureola, văpaia, lumina reflectată, fulgerul sau astrele care coboară însoțesc imaginea zeilor, a sfinților, extazul sau revelațiile mistice.”

Descoperirea misterului este asociată cu lumina verde a Camerei Sambo iar în momentul morții cei doi sunt ”orbiți” de farurile unei mașini.

Ioana moare împreună cu copilul chiar în ziua de Paște, deci în săptămâna luminată iar Biriș, atunci când leșină, în urma torturii, are viziunea unui vapor care înaintează tot într-o noapte de Paște pe când el, aflat pe punte ține în mână o lumânare aprinsă. Deodată, lumina se mărește și în centru ei apare figura lui Dumnezeu. Întâlnirea cu lumina conferă ființei certitudinea nemuririi.

Mașina – este nu doar un vehicul de trecere ci și un simbol al ieșirii din lumea normală. Nu are aceeași semnificație cu luntrea lui Charon care face trecerea din lumea vie în lumea moartă, pentru că, la Eliade, moartea nu este o ruptură decisivă. Ieșirea din timpul istoric se face printr-un vehicul obișnuit, semn al continuării drumului dincolo de moarte. Ștefan Viziru părăsește timpul și spațiul profan într-o mașină, iar Biriș se visează înaintea morții îmbarcat pe un vapor, tot un vehicul al trecerii.

Suferința – În societățile tradiționale, suferința are o valoare rituală; prin ea omul accede la sfințenie. Durerea, tortura, moartea preced reînvierea într-un trup nou.

Biriș, cel care dorea să trăiască Istoria, să vadă ce se întâmplă are ”ocazia” să simtă ororile comunismului. Prins în timp ce încerca să fugă din țară, torturat, bolnav și condamnat la moarte, descoperă poarta eternității simbolizată de o lumânare (= lumina) și un vapor (alt vehicul de trecere). Destinul său ilustrează ”atât sensul suferinței christice, cât și pe cel al năzuinței ancestrale de renovare prin tortură și boală.”

Ratat – În planul vieții sociale sau în cel al istoriei individuale, ratarea declanșează revolta sau preocuparea pentru universul interior ceea ce obligă la căutarea altor căi de devenire. Pe de o parte, Ștefan trăiește cu sentimentul că a furat viața lui Ciru, că toate acțiunile sale au fost experimentate inițial de scriitor, că Ioana îi era destinată acestuia. Pe de altă parte, are o atracție inexplicabilă pentru ratați: Vădastra ( un complexat care vrea să stăpânească lumea), Biriș (blocat în idei, torturat de barierele sociale, obtuz la semnele exterioare, prins în Istorie și nefericit în dragoste), Bibicescu (actor de mâna a doua, are intuiția Spectacolului, dar nu reușește să-și depășească limitele). Aceasta preferință simbolizează propria ratare, care este ratarea trăirii. Cu puțin înainte să moară, își dă seama că întreaga viață a fost obsedat de un nume și de o mașină.

2.3.3 Roman de idei

”Singurul sens al existenței e de a-i găsi un sens, adică de a afla o viziune, un echilibru, o schemă care face posibil, îndeamnă și susține creșterea, înaintarea ascensiunea” – este poate ideea care ilustrează cel mai bine esența acestui roman, pentru că integrează, dintr-o anumită perspectivă, toate încercările personajelor de a găsi soluții la aceeași problemă: găsirea armoniei, recâștigarea demnității metafizice (conștientizată ca atare sau nu).

Soluțiile vin de fapt din sfera savantului Eliade și sunt dezbătute, încercate, trăite de către personajele sale încorsetate de Istorie. Ideile pot fi grupate în jurul temelor centrale ale cărții: Istorie, Timp, Destin, Dragoste, Moarte.

Istoria, ca succesiune de evenimente exterioare: războaie, invazii, calamități, are consecințe grave asupra omului deoarece îl îndepărtează de ceea ce are semnificație, durabilitate, de ceea ce este ”real”.

Personajele lui Eliade au conștiința fragilității ființei umane și a istoricității ei și de aceea încearcă să-și depășească condiția perisabilă prin abolirea Istoriei. Timpului care roade nemilos existența este întruchipat de un cariu, care îi revelă lui Biriș Timpul-Moarte: ” E un cariu. Ceasornicul Morții, îi spun unii. […] Numai bătăile lui îmi revelează Timpul – Moarte, timpul în care trăim noi, oamenii, atunci când spunem că trăim, că suntem vii. Orice altă bătaie – de ceasornic, de orologiu, de clopot – mi se pare camuflată. Suntem păcăliți, ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e șase – ca și cum asta ar avea vreo importanță. Importand e faptul că Timpul nostru, așa zis al Vieții, e un Timp al Morții.”

Ștefan le explică celor de la Legația română ce înțelege el prin teroarea istoriei și cum încearcă să se sustragă Timpului nimicitor. Pentru întreaga omenire, războiul era în acel moment mobilul unic și decisiv al terorii: ”Europa trăiește astăzi ca un monstru automat, pus în mișcare de veștile lansate în fiecare minut de sutele de posturi de radio, de edițiile speciale ale ziarelor, de convorbirile între prieteni. Chiar când rămânem singuri tot la război ne gândim, adică tot sclavii istoriei suntem.”

Există, afirmă personajul, două modalități foarte diferite prin care poți înfrunta războiul, deci Istoria. Pentru cei implicați direct în război, care participă efectiv, confruntarea cu realitatea este una productivă căci ei trăiesc Istoria ca pe o împlinire a propriei libertății, timpul căpătând astfel sens. Pentru cei pasivi, pentru el, pentru cei asupra cărora confruntarea cu evenimentele are un rol coroziv, soluția este evaziunea din prezent prin : recursul la amintire, proiecție într-un timp al fericirii sau lectură: ”Citind pe Shakespeare mă smulg clipei de față, clipă care merită să mă confiște, să mă terorizeze…” Încă de la început Viziru își pune problema ieșirii din Timp, mai întâi ca o supoziție impersonală ”se zice că” sau cu caracter de generalitate ”Unii (pronume nehotărât) spun că… ”, pentru ca apoi întreg romanul să fie un fel de demonstrație, o prezentare a mai multor argumente.

Accesul la sacru este posibil pentru cei care cred în magie și mit. Omul modern, trăiește într-o lume desacralizată dar, prin mituri omul poate redescoperi dimensiunea sacramentală a existenței, poate recâștiga sensul globalității lumii. El participă la experiența sacrului prin visele, nostalgiile, proiecțiile sale dar și prin artă : lectura, spectacolele, pictura. Viziru tocmai asta face: caută, interpretează ”semne” care să-i dovedească că este adevărat ceea ce intuiește: că este posibilă o ieșire din Timp.

Cititorul, pe măsură ce înaintează în lectură, are posibilitatea să urmărească cum, pe rând, sunt consumate diverse experiențe care sunt tot atâtea modalități de evaziune: Camera Sambo, pictura, amintirea, reveria, visarea, lectura, iubirea. Sunt variante conștientizate de Ștefan, omul – rațional.

Conform unei teorii de-a lui Eliade privind declanșarea sacrului în lumea profană, sunt suficiente un gest, o culoare, un semn, pentru ca acela care știe să vadă ”să se trezească (dintr-o dată și fără condiționare) în plină atmosferă suprafirească.”

Anisie are un singur rol în roman: să înfățișeze, teoretic, perspectiva ascetică asupra dihotomiei timpului și a raportului om – istorie. El vede istoria ca o suită de cicluri cosmice, fiecărui ciclu corespunzându-i o mitologie proprie. Războiul este un fel de reîntoarcere a lumii în haos după care se va naște o nouă umanitate. Lumea aceasta, întîlnită la începutul fiecărui ciclu cosmic, este una creatoare de mituri, care se opune umanității creatoare de istorie : ”[…] anihilarea civilizației noastre la al cărei început asistăm deja, va încheia definitiv ciclul în care ne aflăm integrați de câteva mii de ani și va îngădui reapariția celuilalt tip de umanitate, care trăiește […] numai în clipă, adică în eternitate…”

Soluția teoretizată de el ar fi regăsirea acelei vârste a umanității în care cuvîntul era purtătorul unei realități sacre.

El a reușit să se sustragă timpului istoric prin integrarea în marele circuit cosmic însă paradisul lui terestru a fost devastat de istorie, soluția fiind una temporară.

Bibicescu, înainte de moarte le prezintă triumfător concluzia la care a ajuns el: ”Pentru că acum am lămurit toate problemele. Și problema Timpului, și problema Morții și problema Spectacolului. Am înțeles tot. Am redescoperit Mitul, am regăsit rădăcina vie a Spectacolului […] ”, ”Eu am o întreagă teorie a spectacolului, pe care-l definesc: Timp concentrat. […] Spectacolul silește timpul să se manifeste, sub formă de Destin […] ca să poată fi exorcizat. […] A-l sili să se manifeste lângă tine , pe scenă, într-un timp concentrat – și tu să scapi să rămâi spectator, să ieși din Timp.” Spectacolul poate să-i transpună pe actori și pe spectatori într-o altă dimensiune spațio – temporală. El reprezintă deci o ieșire din Timp dar și o cale de salvare , de dobândire a libertății prin spirit. Omul/creatorul poate interveni oricând prin imaginație să schimbe destinele.

Lui Ștefan, lipsit de spirit creator dar nu și de imaginație, i se pare că actul creator ar fi o ocazie de a deschide o fantă spre o altă lume.

Eliade consideră că literatura, ca revoltă împotriva timpului istoric, înlesnește accesul la alte ritmuri temporale decât cele în care trăim pentru că își trage substanța din mituri, din poveștile exemplare: ”[…] simbolul, mitul, imaginea aparținând substanței vieții spirituale se mențin camuflate, mutilate, degradate și dezvoltarea nu le va extirpa niciodată. […] umile, atenuate, condamnate să-și schimbe neîncetat sensul, au rezistat acestei hibernări, grație înainte de toate literaturii.”

Un exemplu în acest sens ar putea fi drumul lui Viziru prin Moldova. Călătorește cu trenul Crucii Roșii, întâlnește situații dramatice: oamenii mor de foame, câmpul este ars, satul pustiu, fîntânile secate din cauza secetei, iar el se simte vinovat pentru toate aceste dezastre. Dacă ar fi pus întrebarea justă ar fi reușit să oprească dezastrul la fel ca Persifal din mitul cu Regele Pescar.

Ca o concluzie, Eliade ilustrează în roman concepția despre Timp sub două aspecte:

1. identificarea lui cu Istoria, cu trecerea spre moarte, neant, limitând astfel ființa umană

2. abolirea Timpului istoric și trecerea într-un Timp sacru, care neagă devenirea și în care omul nu se mai îndreaptă spre neant.

Din roman răzbat și concepții despre condiția artistului sau despre procesul creației. Astfel, artistul are un eu creator diferit de eul care participă la viața de fiecare zi. Această dedublare a personalității creatorului în genere este ilustrată la nivelul romanului prin cuplul Viziru – Partenie. Câtă vreme este scriitor, el se numește Ciru Partenie, când trăiește ca nescriitor, este Ștefan Viziru.

Jurnalul scriitorului de hârtie dezvăluie grijile, ideile celuilalt, real: ”Dificultatea personagiilor intelectuale: toți seamănă între ei, toți vorbesc la fel. În cele din urmă sunt neinteresanți. […] Greu de convins cetitorul că un intelectual poate avea pasiuni puternice. Ce romancier contemporan ar îndrăzni să-și aleagă ca personagiu principal un ins care, să spunem, ar dori să se desăvârșească? Asemenea personagii par artificiale, livrești.” Soluția, teoretizată, ne este dezvăluită de prozatorul însuși (nemulțumit că literatura română nu a reușit să creeze ”tipuri”, adică personaje demne de reținut) care consideră că ”noul” personaj trebuie ”să participe cât mai total la drama existenței; să aibă destin, să-l doară carnea, să știe lupta cunoașterii.”

Ideea jurnalului intim ca material pentru literatură reiese din comentariul lui Ștefan: ”[…] n-am păstrat decât acele pagini care pot servi, direct sau indirect literaturii”

Eliade a reușit să asimileze în roman ”abstracțiunile” pe care un intelectual le gîndește și le comunică numai că, așa cum notase și Partenie, consecința unui astfel de demers este crearea unui personaj livresc, care nu trăiește ci doar transmite idei.

2.3.4 Roman social și politic

Narațiunea socială și politică ( suficient de extinsă ca să creeze o pondere narațiunii mitice) urmărește ascensiunea fascismului, rebeliunea Gărzii de Fier, dictatura militară a lui Antonescu și ocupația rusească de după război.

Un loc semnificativ în roman îl ocupă momentul trimiterii în lagăr a lui Ștefan Viziru, bănuit că simpatizează cu legionarii deoarece acceptase să-i ofere adăpost lui Teodorescu pentru o noapte. Luat pe sus din camera de hotel de către agenți înarmați, Viziru este ținut în beciurile Prefecturii unde este supus continuu interogatoriilor. Nu are voie să-și anunțe familia că este arestat, să se spele sau să se bărbierească și doarme direct pe ciment. I se cere să semneze o declarație prin care să se desolidarizeze de Mișcarea Legionară. Refuză spunând că, din moment ce n-a fost niciodată solidar Mișcării, nu are cum să semneze o astfel de declarație, motiv pentru care este trimis în lagăr. Reușește să îndure detenția ( lipsa intimității, mâncarea puțină și proastă, hainele și lenjeria zdrențuite, febra, infecția, plecarea celor doi tovarăși : Oprea și Iroaie, vestea destituirii) doar prin apelul la amintire.

Aflăm din acest episod că, pentru a rezista psihic, întemnițații organizau șezători în unele dormitoare unde se rugau, recitau poeme, cântau, povesteau despre strigoi și vrăjitori și vorbeau despre misiunea istorică.

Personajul optează pentru democrație, pe motiv că această formă de guvernământ își propune un “ideal oarecum abstract care se împotrivește momentului istoric” dar devine dilematic în momentul în care realizează că tocmai cei ce se erijează în apărători ai democrației sunt cei ce au arestat și închis în lagăre de concentrare pe legionari.

Odioasa asasinare a celor treisprezece legionari și a Capitanului în noaptea Sfântului Andrei e identificată cu credința populară potrivit căreia în această noapte, strigoii ies din cimitire furișându-se în casele oamenilor ”mâncându-le inimile”, adică omorându-i până la al nouălea neam. Momentul anunțării morții lui Corneliu Zelea Codreanu deținuților din lagăr impresionează prin admirabila solidaritate a legionarilor: ” Se opri din drum, deschise ziarul și se clatină. Toți se repeziră spre el. Apoi Ștefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: – L-au împușcat pe căpitan ! Nu se mai auzi, atunci, nicio răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt. În clipa următoare, îi văzu pe toți căzând în genunchi, izbucnind în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alții urlau ca niște câini loviți.”

(Aici nu e vorba de ficțiune, autorul descriind propria experiență. În iulie 1938 Eliade a fost arestat fiind suspectat de propagandă legionară. Timp de trei săptămâni el a fost ținut la sediul Siguranței, unde i s-a cerut să semneze o declarație de disociere de Mișcarea Legionară, însă a refuzat să facă acest lucru. În luna octombrie a fost trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, iar după ce a început să scuipe sânge a fost transferat la sanatoriul de la Moroeni. L-au eliberat din cauza bolii la 12 noiembrie.)

Bucureștiul se află sub teroare: jandarmii percheziționează oamenii pe străzi, îi arestează dacă nu sunt în locuințe după o anumită oră, sediile legionare sunt ocupate sau asediate de armată, se trag focuri de armă în aer, câțiva legionari sunt împușcați și expuși prin piețe. (Garda de Fier continuă așa-zisa Rebeliune legionară din ianuarie 1941, regizată de Antonescu cu scopul de a-i înlătura de la conducerea statului.) Cel mai bine rezumă situația Mișu Weissmann: ”Oameni omorâți pe străzi. Ovreii fugăriți ca fiarele sălbatice, înjunghiați și îmbucățiți ca la abator!…”, ”În timp ce armata se luptă cu legionarii, se ridică mahalalele și încep să devasteze.[…] Erau haimanale și pungași de rând. Profită de rebeliune ca să prădeze și să omoare.” sau Bibicescu: ”Unde ai văzut dumneata organizație și conducere? O serie de incidente provocate de o mână de criminali și demenți.

Făcând parte din Legația Română, Viziru trăiește atacul naziștilor asupra Londrei. Inițial oamenii nu intră în panică dar exploziile repetate declanșează frica și teroarea în adăposturi : ” […] casa se cutremură din nou câteva clipe în urmă și exploziile se întețiră. În adăpost nu se mai auzea decât respirația grea a unei bătrâne astmatice.” După câteva ore încearcă să ajungă acasă dar, ieșind afară, este întâmpinat de o imagine dezolantă: cerul este însângerat din toate părțile, pe trotuare mai ard schelete de bombe, clădirile ruinate fumegă, oamenii aleargă în toate direcțiile. Înaintarea este anevoioasă din cauza bubuiturilor, a ruinelor, a exploziilor, a mașinilor pompierilor. Auzind zgomotul avioanelor caută o clădire unde să se adăpostească însă șuieratul ascuțit al unei bombe îl face să se trântească la pământ. Deodată își simte capul acoperit cu moloz, vrea să strige dar ”gâtlejul îi era sugrumat, ca prins de frânghii nevăzute ” și o durere ascuțită în genunchi îl face să conștientizeze că nu e mort. Se ridică, vrea să intre cu Vădastra într-o casă incendiată pentru a salva un copil dar, din cauza durerii leșină și este dus la spital.

De un mare tragism este scena în care Ștefan, întors de pe frontul din Crimeea, își vede locuința transformată într-un morman de moloz în urma bombardamentului (din București de această dată) și realizează lipsa soției și a copilului: ”Îl văzu apropiindu-se, încercând să-și ducă mâna la frunte, dar renunțând și rămânând cu palma deschisă, […], neștiind ce să facă, până ce brațul începu să-i tremure și atunci îl lăsă să cadă neputincios. În clipa următoare îl văzu alergând spre ruine, împiedicându-se și căzând. Dar se ridică repede și porni mai departe, cățărându-se pe movila de cărămizi, ajungând până sus și căzând din nou, și continuând să înainteze în genunchi, cu amândouă mâinile răscolind printre cărămizi […]”; ”Spune-mi unde sunt, șopti el sugrumat. Irina, spune-mi unde sunt! adăugă prinzându-i brațul și strângându-l cu putere. Irina, o imploră strângându-i și mai tare brațul. Irina!” Moartea celor doi este simbolic plasată în ziua de Paște, ca semn al mântuirii.

Istoria, cea de care Viziru încerca să facă abstracție, se răzbună pe el răpindu-i ființele cele mai iubite și zdruncinându-i încrederea în propriile teorii privitoare la instalarea unui alt Timp aici, pe pământ.

Instaurarea comunismului aduce și alte schimbări în viața personajelor: Biriș este dat afară de la liceu fiind considerat ” element socialmente nesănătos”, Bibicescu este destituit pentru că, în trecut, îmbrăcase cămașa verde, Weissmann este nevoit să fugă din țară. Valorile se schimbă iar trădătorii, demagogii, oportuniștii ajung să dețină funcții importante în această lume a terorii. Intelectualii, prigoniți, încearcă să ia calea exilului sau se ascund pentru a nu fi arestați.

Biriș este o altă victimă a Istoriei și a acestui regim implacabil. Istoria îl zdrobește și pe el, fiind trădat de prietenul lui, Mihai Duma. Încercând să fugă la Paris, Petre Biriș va muri în beciurile Siguranței în urma unor flagelații, torturat pentru a spune un adevăr pe care nu-l deținea. Amenințările cu moartea prin tortură, dar și promisiunile într-o salvare aveau ca scop obținerea unei mărturisiri.

Atât Ștefan Viziru, cât și Gheorghe Vasile recunosc în comunism un pericol mai mare decât al naziștilor: glorificarea finală a Istoriei profane și imposibilitatea de a lupta fățiș împotriva acestei forțe: ”[…] ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest ev întunecat care începe pentru noi?”

Soluția ? Pentru scriitorii exilați a fost crearea Utopiei cu rădăcini în spațiul paradisiac de altădată, căci omul nu poate trăi fără speranța într-o lume care ar putea fi.

2.4. Personajele

2.4.1 Ștefan Viziru – ”Era un bărbat înalt, bine legat și totuși zvelt, aproape fraged, și o intimidase lumina zâmbetului lui” ”[…] fruntea dreaptă, palidă, netedă, cu tâmplele descoperite, gura mare, calmă contrastând cu dogoarea privirilor și luciul clar al dinților.” (Ileana); ”E un om bizar, atât. Nu e deloc genul meu. E un fantast.”

Este un alter ego al autorului, căci ”împrumută” de la acesta o serie de concepții depre timp, destin, terorea istorie dar și date biografice ( camera Sambo, moartea celor dragi, lagărul de la Miercurea Ciuc, rebeliunea legionară, bombardamentele de la Londra, incidentul de la aeroport).

El se diferențiază de celălalte personaje ale romanului deoarece duce o viață dublă: în spațiul profan și în cel sacru ( este și motivul pentru care rămâne un neînțeles pentru ceilalți). Obsesia lui Viziru este să treacă din timpul istoric în cel al eternității, dar pentru aceasta trebuie să depășească probele labirintului în decurs de 12 ani, cât durează un an cosmic.

Preocupările sale mai puțin obișnuite, obsesia pentru problematica timpului și a morții îi conferă personajului statutul de ”ales”. El intuiește existența miticului în banalitățile existenței astfel că, sub orice lucru, eveniment, personaj încearcă să vadă ceva ascuns, un mesaj secret, un semn care să-i revele un alt timp, superior celui istoric.

Funcționar de succes la Ministerul Economiei, soț devotat Ioanei, Ștefan duce o viață alternativă, prin care încearcă să se smulgă din cotidian , respectiv din curgerea temporală obișnuită. Închiriază o cameră de hotel (echivalentul camerei Sambo din copilărie), pictează, citește, meditează însă izolarea nu este totală căci îl aude (chiar îl spionează) permanent pe vecinul lui, Vădastra, convins că și acesta reprezintă un ”semn”.

Toate ”evenimentele” istorice (profane) la care participă Viziru ( camera Sambo, întâlnirea Ilenei, Anisie, moartea celor dragi, lagărul de la Miercurea Ciuc, uciderea lui Ciru Partenie, d-na Zissu, bombardamentele de la Londra, incidentul de la aeroport, călătoria prin Moldova, reîntâlnirea Ilenei etc) se constituie ca probe ale labirintului căci toate au o semnificație ascunsă care conduce la spargerea oului, la ieșirea din burta balenei.

Ștefan o întâlnește pe Ileana într-o noapte magică și realizează curând că o iubește, deși nu prea știe cum să împace cele două iubiri, pentru soție (partenera sa pământeană) și pentru fata ce i-a fost ursită (partenera cosmică). Greșește atunci când încearcă să le iubească pe amândouă în același timp căci omul este supus lanțului temporal al secvențialității și al devenirii. Numai sfinții reușesc să iubească cu aceeași intensitate pe toți oamenii și să trăiască simultan și în timp și în afara lui. Încercarea depășirii condiției de muritor îl va încadra pe Viziru în categoria eroilor de factură mitică, iar încercările vor fi cu atât mai grele. Apogeul este reprezentat de moartea Ioanei și a copilului în bombardamentul de la București, Biriș interpretând asta ca pe o răzbunare a istoriei. El spune că, rămânând fără trecut, deci fără istorie, Ștefan a reușit ceea ce și-a dorit mai mult: să iasă din Istorie, să trăiască în prezent.

Irina, soția lui Vădastra, îi va revela sensul acestor sacrificii și-l va îndemna să meargă în căutarea Ilenei, căci ea reprezintă adevăratul lui Destin. Cei doi se reîntâlnesc în pădurea de lângă Paris, tot într-o noapte de Sânziene și prin iubirea-moarte vor reuși să-și depășească condiția reintegrându-se în Marele Cosmos.

”Înzestrat mai mult cu trăsăturile exemplarității decât cu trăsături de personaj romanesc, Ștefan Viziru este eroul perfect al unui scenariu mitic: trăsăturile sale umane se se mulează pe contururi arhetipale,” dar el simbolizeză și pe omul supus greșelii, ispitelor, speranțelor și remușcărilor.

2.4.2 Spiridon Vădastra – doctor în drept și director al ziarului ”Avântul studențesc”, ”tânăr mărunțel, cu monoclu negru, cu părul țepos și mersul arogant, de om sigur de sine.”; ”un om extraordinar, un fel de nebun, dar extraordinar”(caracterizare făcută de Ștefan)

Parvenit, ambițios și lipsit de scrupule, complexat agresiv, escroc, șantajist, contrabandist cu opere de artă, străin de orice tentativă filosofică, dar și dotat cu unele calități deosebite, Spiridon Vădastra este un personaj fascinant chiar dacă nu are nicio însemnătate în desfășurarea mitică a romanului.

E un erou care vrea cu orice preț gloria. Crede în succesul, în gloria, în steaua lui. Își dorește recunoașterea internațională deorece merită să aibă un destin aparte. Și-ar dori să facă ceva inedit, să descopere ceva, orice, care să-i aducă supremația pentru că el este diferit și asta a dovedit-o mai ales când a învățat să cânte la pian, deși avea lipsă două degete.

Iese în relief printr-o suită de întâmplări pline de pitoresc și de fantezie; de fapt, are obiceiul să se substituie în regizor, proiectându-se pe sine în scene imaginate de viață. Se îmbracă în hainele lui Băleanu și își dă întâlniri cu fete de mahala care-l ascultă credule, ține discursuri înflăcărate în fața oglinzii, o șantajează pe presupusa amantă a colegului de cameră, îi trimite scrisori lui Ford în America în care îi prezintă planul lui de a schimba lumea, își schimbă numele, își înscenează propria moarte iar la ultima întâlnire cu Ștefan susține nonșalant că … el nu este cine crede Viziru că este.

Este memorabilă scena în care Vădastra, îmbrăcat militar, este surprins de tatăl său într-o cârciumă salubră unde încerca să-și impresioneze noua cucerire: Mărioara. Vasile Gheorghe se preface că nu-l cunoaște, cere permisiunea să stea la masă cu ei, iar apoi, într-un registru sentențios îl ironizează toată seara: ”Căci orice intelectual e un martor al nostru, și dumnealui e intelectual, poți să vezi asta numai privindu-l. Un intelectual, e un om subțire, un om cu carte multă. N-am avut cinstea să-l cunosc pe d-l locotenent, dar de cum am intrat aici, mi-am spus în sinea mea: iată, acest ofițer este cineva, este un intelectual”

Contrastul dintre ironia fină a învățătorului, jovialitatea, modestia lui și rigiditatea fiului travestit, nemulțumit de condiția socială, dă savoare acestei secvențe narative. Mărioara, plină de emfază, dezvăluie numele domnului ofițer: ”Cantemir”, iar bătrânul intervine prompt: ”[…] n-o fi chiar Dimitrie Cantemir?! Așadar, am cinstea să stau la aceeași masă cu locotenentul Dimitrie Cantemir.”

Rămași singuri pentru câteva minute, tatăl își dojenește fiul că își pierde timpul cu astfel de femei și că recurge la deghizare în loc să se străduiască să ajungă deputat. Părintele este mai modest decât copilul, căcă cititorul a aflat încă de la început, din conversația cu Arethia, părerea lui Spiridon despre deputăție : ”Deputat poate ajunge oricine.” Până la urmă, ajunge agent al unui serviciu secret și își va satisface caricatural nevoia de a fi cineva. Ca întrupare a arivistului feroce, Spiridon Vădastra este un personaj caracteristic romanului de tip social.

Vădastra este un înlocuitor al lui Ștefan deoarece el trăiește în adolescență o experiență care îi era destinată lui: este iubit de d-na Zissu, care-i va și marca existența. Viziru consideră că el ar fi trebuit s-o cunoască pe Zisuleasa pentru că și Ciru Partenie fusese îndrăgostit de ea, iar el repetă experiențele prin care trece dublul său. Vădastra, ca substitut al personajului principal, reprezintă un dezechilibru monstruos în destinul lui Ștefan, un simbol al cunoașterii amputate. Așa cum Spiridon are un singur ochi și Viziru are acces la mistere doar parțial, ca și cum le-ar privi…cu un singur ochi.

2.4.3 Ciru Partenie

Deși este un scriitor de succes (îl citesc și se îndrăgostesc de el liceenele), trăiește o dramă dublă: în plan uman o pierde pe Ioana ( care îl preferă pe dublul său banal) și este ucis dintr-o confuzie, (au crezut că este ”legionarul” Viziru) iar în planul artei realizează că un scriitor nu-și mai poate trăi viața proprie (vrea să trăiască și să scrie în același timp, ceea ce nu se poate) și că el nu-și poate depăși statutul de scriitor de mâna a doua ( intuiește că doar narațiunea mitică este valoroasă dar se declară incapabil să guste miturile). După romanul Tinerețea Melaniei (= Tinerețea Morții), scrie cartea Plimbarea pe întuneric (= căutarea misterului), urmată de ultima operă, Priveghiul (privegherea lui Ștefan, privegherea tainei Luminii), terminată de Bibicescu.

Existența lui Partenie ca dublu în viața lui Viziru îi creează acestuia presentimentul morții. Când moare Partenie, Ștefan îl priveghează, își asumă destinul celuilalt : ”Știți, viețile noastre au fost întrețesute într-un chip destul de curios. S-ar putea ca aceeași neînțeleasă solidaritate să se prelungească și după moartea lui.”

De la Partenie rămâne un manuscris pe care Bibicescu și-l va însuși în mare parte și un jurnal (ce îi parvine lui Ștefan la final ) scris în genul Gide. Din jurnal reies neliniștile unui romancier care visează să reinventeze narațiunea mitică (ceea ce urmărea și Eliade).

2.4.4 Petre Biriș – ”[…] nu era prea înalt și părea încă tânăr, deși avea părul rar, fruntea puțin încrețită și ochii fără nicio sclipire, inexpresivi.” – profesor de filosofie, bun cunoscător al lui Freud și al lui Heidegger și, în egală măsură a mitologiei românești.

Crede numai în timpul profan aducător de moarte, pentru el ieșirea din timp fiind doar un complex de regresiune. Vocația lui este de martor al timpului său, de observator și comentator al evenimentelor. Se află într-o continuă agitație, chiar și în crizele acute de ftizie, dornic să afle vești, să testeze cursul vremii cu ochi lucid și critic: ”Vreau să văd ce se întâmplă după aceea (ofensiva împotriva Japoniei). N-aș vrea să mor înainte de a vedea încotro se îndreaptă lumea: spre socialism sau spre dictatură? De aceea mă interesează tot ce se întâmplă în jurul meu […]”

Istoria se va arăta necruțătoare și cu el căci, atras în capcană de o veche cunoștință, Duma, Petre este prins pe când încerca să iasă din țară și torturat pentru a dezvălui mesajul din labirint.

E. Simion vede în acest personaj ” un Mercuțio care se sacrifică pentru o cauză străină”. El poartă un mesaj al cărui sens nu-l cunoaște, este un om fragil, dar reușește printr-un act de conștiință, să-și depășească condiția.

Întrebat de ce vrea să ajungă la Paris, el îi citează pe Sartre și pe filosofii existențialiști și spune ironic, trist: ”Voiam să-i întâlnesc, să stau de vorbă cu ei, să le explic cam ce înseamnă, în partea asta a Europei, să fii en situation și să ți se pună le probleme du choix…” Atunci când Bursuc vine să-l convingă să mărturisească, Biriș îi cere să-l învețe să se roage și îi dezvăluie regretul că el, din cauza fricii și a lașității, nu are cum să fie martir. El va muri recitând versuri din ”Miorița”, ca un element stimulativ în găsirea drumului spre Centru.

Este îndrăgostit onest și statornic de strania Cătălina care îi cedează într-un final deși nu are sentimente pentru el. Cu o ironie ușor macabră Biriș îi spune d-nei Porumbache: ”Cătălina iubește pe logodnicul ei, colonelul Băleanu. Cu mine se culcă din prietenie. Nu mă iubește. Poate că se culcă chiar din milă.”

Biriș – Cătălina reprezintă cuplul mundan, căzut în dizgrația istoricismului, în contrapunct la cuplul spiritual Viziru – Ileana.

2.4.5 Dan Bibicescu – ”un tip interesant, un tip de ratat interesant”; ”figura lătăreață, brun-gălbuie, cu un nas cărnos și cu ochi mari, cenușii.[…] Tâmplele descoperite de un început de chelie, îi dădeau chiar o melancolică noblețe. Dar glasul rămăsese același: artificial, redus la dicțiune. ”

Actor fără talent, regizor, discipol al lui Gordon Craig, este preocupat de problema timpului; el își face un ideal din a termina piesa de teatru începută de Partenie, intuind că repetarea unui gest exemplar îl poate elibera de sentimentul inutilității.

A îmbrăcat cămașa verde pentru a deveni director de teatru, iar după război, se înscrie în Partidul Comunist din același motiv: ”[…] îl știi cum e. Nu-l interesează decât un lucru: să poată conduce un teatru. Îi e indiferent cine dă banii și a cui politică e silit să împărtășească”

Laș (nu o primește pe Cătălina în casă după ce aceasta a fost violată), insensibil, ipohondru, oportunist, se simte inspirat și lucrează continuu la o piesă de teatru nouă din care le citește Irinei, mamei ei și învățătorului Ghe. Vasile în fiecare seară, la 9 fix, în sufragerie, într-un stil foarte protocolar. Ba mai mult, construiește și decorul pentru a-și introduce spectatorii în atmosfera operei. Refuză chiar să fugă din țară înainte de a-și termina piesa deși știe că viața îi este în pericol. Va muri în casa Irinei și va fi abandonat lângă o biserică.

Dan Bibicescu transmite concepția lui Eliade referitoare la funcția Spectacolului care poate exorciza timpul și la necesitatea reîntoarcerii la mit.

2.4.6 Bursuc – ”tânăr, gras, cu un obraz rotund și lucios, cu buzele groase, leneșe, și ochi care îi râdeau mărunți în fundul capului”

Reprezintă diavolul, omul impur: ”Eu am o misiune […] sunt trimis în lume ca să ispitesc”

Îmbracă și renunță la haina preoțească în funcție de conjunctură, pentru ca, în finalul romanului, să-l regăsim ca preot și informator al Securității. Are momente de sinceritate cum ar fi acela în care, aflat la căpărâiul muribundului Biriș, se destăinuie: ” Nu sunt vrednic […] Eu sunt mai păcătos ca tine. Eu sunt tâlhar, sunt un criminal. Nu sunt vrednic să te dezleg…”

2.4.7 Gheorghe Vasile – tatăl lui Spiridon Văsastra, umil învățător ce se dorește a fi un apostol al neamului.

Trăiește drama acestei lumi în care mediocritatea sufocă valorile. Omul comun, mediocru nu este în stare să atingă altceva decât un orizont al imediatului. Există și o bibliografie accesibilă personajului: Biblioteca Pentru Toți. Zelul cultural al personajului este distrugător căci vinde piese de valoare, tablouri, cărți rare pentru a-și completa colecția. Pentru el aceasta reprezintă comora spirituală a neamului, demnă de salvat de urgia războiului. Se imaginează un apostol al neamului a cărui menire este să ducă lumina la sate, să creeze ”un focar de cultură pentru întreg neamul românesc…” Drumul cu căruța plină de cărți reprezintă un labirint căci se învârtește fără sens pe lângă o cărămidărie iar cărțile BTR pot fi noile cărămizi pentru clădirea unei lumi noi. Ieșirea din labirint este simbolizată de găsirea șoselei, marcată prin axa lumii- salcâmul.

2.4.8 Antim – anticar ce reușește să realizezez o impresionantă colecție de cărți, obiecte tablouri valoroase. Deține un Rubens pe care, cu ajutorul lui Vădastra reușește să-l scoată din țară pentru a-l valorifica. Va avea parte de o moarte suspectă în timpul bombardamentului din Londra. Tabloul cu pricina dispare dar reapare Spiridon metamorfozat într-un englez bogat.

În ceea ce privește colecția, ea încape în mâna ”prea-plinului de zel” învățător Vasile Gheorghe care o transformă în Biblioteca Pentru Toți cu ajutorul căreia urma să ”culturalizeze” masele.

2.4.9 Ioana – ” […] înaltă, blondă, cu obrazul prelung, cu pomeții ușor pronunțați […] și avea ochii neobișnuit de mari, căprui.” ; reprezintă perechea pământeană a lui Ștefan. L-a cunoscut pe Viziru din întâmplare ( l-a confundat cu Ciru ) și a ales să rămână cu acesta. Caldă, nobilă și generoasă, eroina trăiește bucuria unei căsnicii fericite și miracolul maternității. Își așteaptă răbdătoare soțul să se întoarcă din delegații, încearcă să-l înțeleagă și adesea îi reproșează că nu vrea să-i dezvăluie nimic despre ”camera lui Barbă Albastră” (camera de hotel unde se refugiază acesta). Îl cheamă la ea pe Partenie în timpul detenției lui Viziru (pentru a-l ruga să intervină) și se simte responsabilă pentru nefericirea scriitorului. Moare, împreună cu fiul ei, Răzvan, în timpul bombardamentelor din București chiar în timpul când Ștefan se întoarce acasă de pe front.

Ioana rămâne strict legată de latura istorică a lui Ștefan, căci cu ea discută altfel, nu îi spune, de exemplu, despre dorința lui secretă de a deveni stânt pentru a iubi toți oamenii cu aceeași intensitate și nu îi dezvăluie secretul camerei Sambo. ( Ileana și Biriș au acces și la cealaltă dimensiune a vieții lui Viziru.)

Moartea Ioanei este necesară deoarece ea reprezintă partea profană, umană a eroului de care trebuie să scape pentru a dobândi caracterul de inițiat. Și moartea lui este obligatorie căci scenariul inițiatic prevede, întotdeauna, o moarte și o înviere.

Soția lui Viziru a fost asemănată (în plan mitologic) cu Ana, soția meșterului Manole, aceea pe care devotamentul o aduce la statutul de victimă ritualică. Asemeni eroinei din baladă, și Ioana este îngropată sub dărâmăturile caselor doborâte de bombardamente. Prima murea pentru consacrarea unei construcții, cea de-a două cade victimă ”terorii istoriei”. Așa cum meșterul murea după finalizarea construcției și existența umană a lui Ștefan se încheie odată cu moartea celor doi.

2.4.10 Ileana Sideri – ursita, destinul, femeia, moartea

”[…] culoarea ochilor era mai degrabă un verde deschis, bătut în aur. Gura foarte roșie și dinții prea albi, strălucitori pe care-i decoperea cel mai frumos zâmbet, îi luminau și mai mult figura” ”ochii aceștia de un verde nefiresc, care căpătau o lumină aurie cu fiecare zâmbet, sigur că mai întâlnise același obraz arămiu, aceeași gură foarte roșie, cu dinții albi, strălucitori. […] Nu era figura ei, nici culoarea ochilor sau a părului care-l tulburase, ci era ceva în felul ei de a fi, în expresia ei, ceva care-i amintea nu atât de o femeie, cât de o stare pe care o cunoscuse cândva, de mult, într-un timp pe care nu și-l putea preciza, ceva care-i amintea viața pe care o pierduse de mult.”

Încă de la început acest personaj pare a aparține planului fantastic, și nu celui uman. Numele, Ileana, prin analogia cu Ileana Cosânzeana, ne trimite cu gândul la basm, frumusețea ei misterioasă și suprafirească tulbură ființa, culoarea verde a ochilor, asociată camerei Sambo, deschide universul paradisiac al copilăriei iar accentul ”ciudat, aproape străin” dă împresia că vine din altă lume.Apoi, apariția Ilenei stă sub semnul ambiguității și al misterului: apare de nicăieri în noaptea de Sânziene (timp magic), în pădurea Băneasa (loc sacru, centru și izvor al vieții).

Ștefan o cunoaște pe Ileana într-o noapte magică, se îndrăgostește de ea simțind că-i este ursită și va trăi, timp de 12 ani, cu sentimentul că de atunci n-a mai trăit viața lui. Conștient sau nu, înțelegând într-o mai mare sau mai mică măsură semnele, în toată această perioadă și-a căutat ”mireasa”. Din aceaastă perspectivă, Ileana o simbolizează în plan romanesc pe ”frumoasa îndepărtată” iar eroul trebuie să depășească probele pentru a o câștiga.

Spre deosebire de Ștefan însă, Ileana nu acceptă ideea ursitei și a destinului; ea nu vede ”semnele”, nu simte niciun fel de avertisment în legătură cu Destinul. Chiar încearcă să scape din acest scenariu ce i-a fost predestinat:” Tu nu ești ca oricare dintre noi. Tu trăiești într-un vis al tău…Mi-e milă de mine, îmi plâng norocul meu… De ce m-ai întâlnit? De ce a trebuit să te întâlnesc tocmai pe tine?” Ca în folclor, sentimentele sunt amestecate: Ileana plânge atunci când este copleșită de iubire, ca fetele tinere atinse de aripa Zburătorului. Nu îl înțelege pe Viziru, este nemulțumită de ”relația” lor ( se întâlnesc foarte rar și atunci îi povestește de Vădastra și Zissu sau îi vorbește despre timp) și încearcă să se vindece de iubirea acesta printr-o logodnă și, mai târziu, prin nunta cu Bernard. Oricât se împotrivește nu reușește să-l uite pe Ștefan căci acesta îi este Destinul.

După 12 ani, într-o atmosferă asemănătoare Ștefan și partenera lui mitică, Ileana, se vor regăsi, de data aceasta pentru totdeauna, și vor trece în ”lumea de dincolo”, în eternitate.

2.4.11 Cătălina Palade (mireasa sacră a lui Băleanu) – actriță de mâna a doua- pare a fi într-o continuă căutarea a iubirii adevărate: îl iubește mai întâi pe Bibicescu, actor cabotin și autor dramatic plagiator, apoi pe infirmul colonel Băleanu dar îi cedează și lui Biriș, ”din milă creștinească”. Moare, în urma unor complicații, după ce fusese accidentată de un camion sovietic.

E convinsă că se va sinucide într-o zi de 19 octombrie pentru că, într-o astfel de zi, a avut revelația zădărniciei. La această dată pătrunde în alt timp, trăiește în spațiul morții din care revine miraculos: ”avea expresia ei de la 19 octombrie, avea ochii de la 19 octombrie…nici ea nu-i poartă decât o singură dată pe an.”

2.4.12 Anisie – personaj episodic, aflat la granița dintre real și mitologic- intelectual tânăr care a făcut studii de muzică, teologie, matematică, fizică și biologie. Pentru Ștefan el reprezintă abolirea Timpului prin asceză.

Anisie reușește să se sustragă timpului linear și ireversibil, integrându-se în marele circuit cosmic. Asemeni naturii care se regenerează veșnic, și-a însușit și el această capacitate de metamorfozare, păstrându-și astfel tinerețea. Pentru Viziru, el este un maestru inițiator ce orânduiește în grădina-Paradis (hotarul limită, echivalent simbolic al transcendenței) asemeni unui Dumnezeu în trecere pe pământ.

2.4.13 Irina – deține certitudinea că orice lucru este dinainte hotărât, preexistând în conștiința divină. Reușește să se sustragă evenimentelor prin credință și prin iubirea creștină pentru oameni. Fervoarea sa religioasă îi aduce statutul unei ființe iluminate căci ea știe și vede tot de la început. Va fi alături de Ioana și Răzvan în lungile absențe ale lui Ștefan, va împiedica o posibilă tragedie prevestind cutremurul, îl va consola pe Viziru și-l va îndemna să plece în căutarea Ilenei.

Devotată, își va aștepta soțul chiar și atunci când toată lumea va crede că a murit.

Credința și dăruirea, misticismul profund, seninătatea în fața sorții adaugă substanței eroinei o notă asemănătoare personajelor feminine dostoievskiene.

2.4.14 d-na Zissu

Există în roman două personaje cu acest nume, unul doar menționat, de care cititorul află indirect, pe măsură ce Viziru mai descoperă câte o piesă de puzzle, și unul cu care Ștefan intră în contact. Numele care îi preocupă mintea lui Ștefan reprezintă un semn al unei ratări; el a evitat întâlnirea programată de destin ( cu d-na Zissu), cu aventura; s-a sustras trăirii implicate, a ignorat propria-i istorie izolându-se în camera secretă.

Pe cea din urmă d-nă Zissu, ispititoare și insațioasă, o cunoaște la Lisabona și, pentru o perioadă scurtă de timp are o relație cu ea, interpretată ulterior ca o rătăcire. O aseamănă cu Circe sau Calypso, figuri mitologice care au întârziat întoarcerea lui Ulise / Viziru acasă în Itaca / București. Femeia însă nu gustă deloc poveștile mitologice și nici nu se arată dispusă să-și asculte iubitul teoretizând pe tema timpului istoric. Este dezamăgită și revoltată atunci când Ștefan o anunță că se va întoarce în țară pe de o parte, pentru că ajunsese să-l iubească, pe de altă parte pentru că își ratase posibilitatea plecării din Europa ( se denunță singură că e spioană pentru a nu mai primi viza de intrare în America).

Episodul Viziru – Zissu pare oarecum nefiresc căci face notă discordantă cu încercările lui Ștefan de a nu avea o relație sexuală cu Ileana, convins că nu adulterul este soluția sau cu mustrările de conștiință ale aceluiași personaj după noaptea de revelion petrecută în compania iubitei.

Cealaltă d-na Zissu, cea ”adevărată”, modesta și romanțioasa croitoreasă din București, cea care credea în destinul strălucit a lui Vădastra și pe care o iubise și Partenie, este importantă doar ca ”semn” ce revine obsesiv în mintea lui Viziru convins că odată cu găsirea ultimei piese, imaginea puzzle-ului îi va dezvălui esențialul.

Fiecare personaj schițează câte un model de a trăi și de a iubi – fie pozitiv: devotamentul Ioanei, credința Irinei, erudiția filosofică a lui Biriș, , detașarea tristă și pragmatică a Cătălinei, credința lui Anisie- fie negativ: obsesia de faimă și parvenire a lui Vădastra, credința pervertită a lui Bursuc, mania învățătorului Gheorghe Vasile de a colecta cărți – fără ca aceasta să le diminueze complexitatea și realismul.

Personajele discută mult, mai ales probleme capitale ca: iubire, moarte, pieirea și salvarea universului, participarea la istorie, evadarea din timpul istoric. Oamenii sunt aproape toți intelectuali, spirite însetate de cunoaștere.

Sergiu Al-George întreprinde o ierarhizare a personajelor în funție de atitudinea lor față de Timp: ” Pe când Vădastra este străin de orice tentativă filosofică, Partenie se dedă unor speculații de pur existențialism, calificându-se pe el însuși raționalist incapabil de a gusta miturile, Biriș este un teoretician al destinului, fără să reușească în a transcede istoria decât numai prin acceptarea martiriului său. Bibicescu, concepând destinul ca un timp comprimat în opera de artă, se limitează la catharsis-ul acesteia și nu reușește să exorcizeze Istoria, sucombând în fața angoaselor care-i vor aduce sfârșitul.”

”Noaptea de Sânziene” trebuie să fie romanul care să-l reprezinte pe el, Omul Total, care trăiește deopotrivă, condiția umană și depășirea ei. Cu alte cuvinte, trăiește experiențele esențiale ale ieșirii din Timp.”

Analizând personajele, critica a ajuns la concluzia că Eliade și-a creat actanții pornid de la cei apropiați lui. Asfel: Cioran este ușor de identificat în Biriș. Personajul, ca și cel pe care îl figurează, este atras de nihilism, îl citează pe Sartre, este adeptul ideilor lui Spenger și Heidegger și este obsedat de moarte și regresiune.

Cătălina Palade o figurează pe Sorana Țopa, actrița de care Eliade fusese îndrăgostit înainte de a se căsători cu Nina Mareș. Asemănarea dintre Cătălina și Sorana este izbitoare: personajul preia fizionomia, originea moldovenească, precum și cultul ideilor budiste.

Dan Bibicescu îl reprezintă pe H. Acterian, fost coleg al lui Eliade. În teoria despre teatru regăsim atât ideile lui Acterian cât și pe cele ale lui Eliade.

Ioana Viziru o figurează pe Nina Eliade, imagine a unei Penelope moderne, răbdătoare și capabilă de a ierta infidelitățile soțului.

Ciru Partenie îl figurează pe Mihail Sebastian, cu care Nina fusese prietenă apropiată înainte de a avea o relație amoroasă cu Eliade.

2.5. Construcția discursului narativ

De la romanul în esență existențialist, cu personaje care manifestă o excesivă preocupare pentru situația istorică și pentru destinul lor tragic, Eliade a trecut în proza scrisă în exil la o narațiune complexă, demonstrativă în care indivizii sunt preocupați de situația lor mitică.

Eliade vrea să arate că omul nu se definește numai prin dramele existențiale (neajunsurile psihologismului) dar și prin ideile lui. În proză, și mai ales în Noaptea de Sânziene, sunt încorporate concepții, teze, trăiri metafizice, dialoguri de idei. Personajele dezbat iar și iar aceleași teorii despre Timp, Istorie, Destin, Moarte. Dar, conform concepției autorului, ”se poate scrie un mare roman fără întâmplări și fără conflicte, în înșeles tradițional; este totuși de dorit ca romanul să impună tipuri în care drama existenței se arată în toată plinătatea ei” ; ”[…] un personagiu care să participe cât mai total la drama existenței; să aibă un destin, să-l doară carnea, să știe lupta cunoașterii.”

Ștefan Viziru este un hermeneut, un lector de semne, căutător de semnificații ascunse în banalitatea vieții dar el nu se impune ca personaj credibil căci este mai degrabă teoretic: el nu trăiește, ci este trăit de evenimente. Subiect pasiv al evenimentelor, în cea mai mare parte a narațiunii se mută de la un personaj la altul pentru a-și expune sau confirma anumite teorii despre Timp. Este plasat în mijlocul bombardamentului din Londra dar, pe când toți ceilalți sunt panicați, el le expune o teorie despre cum te poți sustrage terorii istoriei sau, pur și simplu, înregistrează (ca un reporter) ceea ce se întâmplă.

Eugen Simion observa că ”[…] epica s-a transformat într-un dialog spiritual, eroii sunt pretexte pentru analiza conceptelor.” Personajele sunt construite după aceeași schemă: un portret fizic schițat de către unul dintre personaje sau de către narator și teoria lui despre timp. Ele trec dintr-un registru temporal în altul (timp fantastic, psihologic, pentru ca, la sfârșit să fie înghițite de timpul istoric) și dintr-un spațiu în altul (fantastic și real) însă miza aici nu este neapărat ”evadarea ”și căutatrea posibilităților ”evadării”. Eliade comprimă evenimentele pentru ca centrul de greutate să stea în diferitele concepții despre timp, și nu numai.

Problemele de tehnică epică, de organizare a romanului nu constituie o chestiune esențială pentru Eliade care în această etapă, de după 1945, urmărește altceva: realizarea narațiunii mitice văzută ca o istorie în care se manifestă semnele cosmice și se prelungesc, sub înfățișări profane, întâmplările sacre. Trăsăturile acestui tip de narațiune ar fi: opoziția sacru-profan, existența a două registre: mitic și realist, existența unor rupturi de nivel, existența unor structuri și figuri mitologice, neceitatea unei lecturi a semnelor.

Și în acest roman complicat și stufos se pot distinge două planuri narative: unul fantastic, care pornește din real și alunecă spre mitic (potrivit concepției că sacrul se ascunde în cea mai banală lume profană), și un plan real constituit din destinele personajelor și din radiografierea societății românești din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Fantasticul debutează cu monologul interior de la începutul romanului când Ștefan reconstituie mental întâlnirea cu Ileana din pădurea Băneasa și cu bătăile care se aud în ușă, lămurite de portarul hotelului: un adventist care vinde Biblii, adică, am putea crede, un mesager sacru. Trecerea dintr-un plan în altul al narațiunii se realizează în general printr-un procedeu provenit din retorică: analepsa. Pentru a putea urmări firul narativ, cititorul trebuie să se întoarcă întotdeauna înapoi pentru a reconstitui succesiunea temporală a acțiunii. Nu-l ajută nici abundența de semne și simboluri, de întâlniri și dispariții misterioase, de revederi și iarăși dispariții care durează ani în șir. Iar prozatorul nu stă ascuns în spatele textului ci intervine și-l avertizează să fie atent, să privească dincolo de aparențe, întărind astfel sugestia de inițiere, de căutare spirituală. Imaginea de început se regăsește în finalul romanului (structură circulară) și de-abia acum cititorul înțelege rolul mașinii, al Ilenei, a pădurii sau a duratei (12 ani). Nu poate face decât să reconstituie traseul inițierii lui Viziru, adică să recepteze textul și la un nivel de profunzime. Narațiunea mitică devine comprehensibilă doar printr-o lectură a semnelor care să revele simbolurile și miturile.

În scrierea romanului, Eliade oscilează între două tehnici de creație.

Pe de o parte, el mai ascultă încă de estetica autenticității (proprie cu precădere romanelor trăiriste) transpunând în roman numeroase date biografice, dar autenticismul lui este unul indirect, camuflat sub perspectiva naratorului omniscient.

Pe de altă parte, se poate observa în Noaptea de Sânziene o autentică europenizare a problemelor abordate dar și a tehnicilor narative asumate: alternanța vocilor narative, simultaneitatea planurilor epice, succesiunea nerespectată a evenimentelor, comprimarea spațiului și dilatarea timpului prin monologul interior, apelul la modalitățile confesiunii, sfidarea echilibrului compozițional tradițional, prezența elementelor eseistice

Performanța lui Eliade constă însă în îmbinarea realismului istoric cu realismul mitic, de unde efectul insolit al narațiunii.

2.6. Receptarea critică

Receptarea crităcă a romanului nu este pe măsura așteptărilor lui Eliade care considera romanul ” Noaptea de Sânziene” o capodoperă. Versiunea franceză este bine primită dar fără sentimentul că este vorba despre o carte fundamentală.

Hubert Jein găsește că marele merit al prozatorului Mircea Eliade este acela de a fi introdus miturile în narațiunea românească. Henri Holstein remarcă această ”dramă densă și pitorească, vastă frescă socială” și această interogare a omului ”en situation” și crede că Eliade a scris un roman adevărat.

Lipsa de receptivitate a criticii literare din Occident față de această carte de dimensiuni impresionante s-ar putea explica atât prin faptul că Eliade trăia în conștiința publică în ipostaza de reputat istoric al religiilor, cât și datorită faptului că era vorba de un roman epic or, în anii '50, romanul european mergea pe alte căi, având un pronunțat caracter experimental. Spre deosebire de amplele fresce balzaciene de odinioară, noul roman francez propunea disoluția epicului și a personajului, coordonate esențiale ale narațiunii tradiționale.

Părerile criticilor români diferă, unii văzând romanul ca cea mai importantă scriere beletristică a lui Eliade, alții subliniind aspectele pozitive dar și neajunsurile scrierii.

Al. George, exegetul lui Eliade, afirma că ”această carte este în genere «cel mai bun roman din literatura română»". Fără îndoială avem a face cu o opera cheie, deoarece ea îmbina, nu doar temporal, ci și substanțial, diferitele faze si tendințe ale literaturii autorului său, anume componentele mitice, erotice si istorice ale acesteia.”

Alexandru Ștefănescu consideră că :” Noaptea de Sânziene este un roman esențial livresc, care farmecă mai mult prin foșnetul mătăsos al cuvintelor, decât prin imaginea realității românești din perioada 1936-1948.” Criticul nu este de acord cu ideea că Noaptea de Sînziene este un roman-frescă, sinteză epico-fantastică a unei secvențe de 12 ani din istoria României, deoarece romanul-frescă presupune o construcție vastă și minuțioasă. ”Noaptea de Sânziene nu are nimic dintr-o construcție, chiar dacă în amorfitatea sa efervescența se configurează, capricios, unele simetrii. Narațiunea se dezvoltă în prea multe direcții și pare o improvizație.[…] Impresia este de funcționare fără restricții a gândirii asociative, de fabulație liberă și, uneori, de dezlânare și prolixitate.”

Nicolae Manolescu vede romanul în care Eliade își pusese mari speranțe ca o decepție deoarece scriitorul ”n-are evident darul de a crea viață și încă pe planuri mari” semnalând câteva neconcordanțe:

În primul rând, se creează impresia (mai ales în primul volum) că dincolo de personaje și acțiuni ar mai fi ceva: un fond esoteric. Însă, romanul realist și politic presupune tocmai excluderea atipicului și a coincidențelor.

În al doilea rând, substratul mitic al acțiunii realiste nu joacă un rol important în înțelegerea textului.

În al treilea rând, Noaptea de Sânziene se compune dintr-un roman esoteric cu sugestii fantastice și un roman al războiului, între cele două fiind foarte puține legături.

În concluzie, criticul consideră că lui Eliade nu îi reușește ”amestecul de realism social și de esoterism romantic pe care îl aprecia la Balzac.”

Eugen Simion, în ”Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei”, enumeră câteva dintre atuurile romanului: acțiune, deschidere epică, idei, simboluri, metafizică, mituri, demnitate metafizică dar arată și ceea ce îi lipsește romanului: vizibilitatea, înghițită de prea multe semne și simboluri.

2.7. Sugestii metodologice pentru predarea unor aspecte din roman

construcția subiectului

evocare – se stabilește prin conversație euristică ce înseamnă roman total și se desenează pe tablă, împreună cu elevii, schița unei hărți conceptuale

B.1 realizarea sensului – pe 5 grupe (două pentru mitic-simbolic), elevii completează harta, argumentează

B.2. realizarea sensului – pe 5 grupe, metoda mozaicului

Profesorul împarte sarcinile în 5 părți egale și constituie grupul de experți. Fiecare grup studiază, rezolvă sarcinile și se gândește cum să predea conținul colegilor. Se revine la grupurile de baștină și, pe rând, elevii predau conținutul aferent.

G1: (roman de idei) Ce înțelege Viziru prin abolirea istoriei?

Care sunt concepțiile despre timp prezentate în roman?

Dar despre artă?

G2 : (roman de dragoste) Cum este înfățișată tema iubirii în roman?

Care sunt cuplurile și cum evoluează ele?

Citiți rezumatul poveștii de dragoste dintre Tristan și Isolda și stabiliți asemănările.

Interpretați mitul androginului din perspectiva relației Viziru- Ileana

Moartea thanatică – informații furnizate de profesor + D. Ruști, Dicționar de simboluri : nuntă, moarte

G3 : (roman social și politic) Care este perioada acoperită de acțiunea romanului?

Ce prefaceri sociale și politice a cunoscut Europa / România în perioada respectivă?

Pe care le-ați descoperit în roman? Prezentați-le succint!

Cum influențează ele existența personajelor?

G4: (roman simbolic) Studiați următoarele simboluri (Sânziene, camera, interdicție, solstițiu, pădure, poartă, priveghi, tablou, spectacol) din Dicționar de simboluri de D. Ruști și arătați relevanța lor în cadrul romanului.

G5: (roman mitic) Citiți informațiile despre sacru, profan, hierofanie, semn (furnizate de profesor) și din Dicționarul de simboluri al D. Ruști despre moarte, timp, spațiu, labirintși arătați relevanța lor în roman

C. reflecție – verificarea înțelegerii, lămuriri suplimentare

predarea personajelor

A. evocare – conversație euristică: numirea personajelor și stabilirea relațiilor dintre ele

B.1. realizarea sensului – 6 grupe: realizați o hartă conceptuală pentru fiecare dintre personaje: Ștefan Viziru, Petre Biriș, Ciru Partenie, Spiridon Vădastra, Bibicescu, Ileana Sideri și argumentați trăsăturile precizând și modalitatea de caracterizare

B.2. realizarea sensului – 4 grupe: redactare dialog + joc de rol

G1: Viziru – Biriș – Anisie

G2: Ciru Partenie – Bibicescu – Weissmann

G4: Ioana – Cătălina – Ileana – Irina

G5: Vădastra – Bursuc

C.1. reflecție – Brainstorming : Există vreo trăsătură comună tuturor personajelor?

C.2. reflecție – 4 grupe: metoda Starburst: Ce întrebări credeți că ar sintetiza cel mai bine căutările lui Ștefan?

3. recapitulare

A. evocare – grupe 2>4>8>24 : metoda Piramidei: Ce va plăcut la roman și ce nu? Argumentați!

B. realizarea sensului – 4 grupe Scrieți o prefață a romanului care să cuprindă:

G1 : prezentarea succintă a tematicii

G2 : realizarea personajelor

G3 : tehnica narativă

G4: receptarea critică

C. reflecție – citirea și discutarea părților componente

3. MAITREYI – „nunta în cer”

3.1. Geneza romanului

În 1928, Mircea Eliade pleacă in India, la Universitatea din Calcutta, unde învață sanscrita si studiază filozofia hindusă cu ilustrul profesor Dasgupta. El locuiește o vreme in casa celebrului filozof, unde o cunoaște pe fiica acestuia, Maitreyi.

Mircea Eliade consemneaza într-un jurnal faptele, întâmplările, experiența trăită în India si acesta stă la baza viitoarei creații epice, Maitreyi. Romanul, scris după întoarcerea din țară în numai o lună și jumătate ( 26 decembrie 1932 – 15 februarie 1933), a fost publicat in anul 1933, la Editura Culturală Natională, primind premiul Techirghiol-Eforie și aducând consacrarea scriitorului cu atât mai mult cu cât din comisia premierii au facut parte: Perpessicius, Cezar Petrescu, M. Ralea, G. Călinescu, Ș.Cioculescu.

Geneza romanului este explicată de autor în Memoriile sale: ”În fața hârtiei albe, scriind despre oameni și întâmplări care au avut un rol în viața mea, mi-era peste putință să inventez. Am schimbat, evident, numele pesonajelor, în afara de al lui Maitreyi și al surorii ei, Chabu, dar am lăsat întocmai datele, adresele si numerele de telefon. Schimbasem, de asemenea, meseria lui Dasgupta și a povestitorului și am modificat radical finalul, ca și cum aș fi vrut să mă despart definitiv de Maitreyi ( aruncand-o în brațele unui vânzător de fructe, împingând-o până la marginea sinuciderii ). Și, evident, scăldasem lumea aceea depărtată în lumina palidă, aurie, pe care o irizau amintirile si melancolia. Dar nu e mai puțin adevarat că, daca ar fi fost citit de anumite persoane din Calcutta, romanul n-ar fi avut nevoie de nicio cheie ca să fie descifrat.”

Romanul pornește deci de la experiențele personale dar se îndepărtează de biografia personală și alunecă în metafizic.

3.2 Incipitul romanului:

Incipitul romanului, de tip ex abrupto, stabilește perspectiva narativă, viziunea auctorială, tipul de narator subiectiv, implicat, definind post-factum relația dintre acesta si personajul feminine eponim: " Am șovăit atâta în fața acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisa când am cunoscut-o pe Maitreyi.[…] Și dacă sufăr oarecum începând această povestire, e tocmai pentru că nu știu cum să evoc figura ei de-atunci și nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranța si turburarea celor dintâi întâlniri."

3.3 Construcția subiectului:

Acțiunea romanului se organizează în jurul unui cuplu: Allan, inginer european venit în Calcutta, și Maitreyi, fiica inginerului Narendra Sen, personalitate locală respectabilă.

Primele trei capitole joacă rol de introducere și înglobează întâmplări care nu sunt consemnate în jurnal: cariera de inginer a lui Allan, un tânăr intelectual european, la Calcutta, consumată în munca de birou și de șantier și apreciată superlativ de Narendra Sen, preocupările acestuia în domeniul fizicii matematice, viața mondenă susținută în cercurile eurasiatice ale metropolei, încercarea de surprindere a farmecului Indiei, perceput deocamdată la nivelul contrastelor: agitația orașului și peisajul umed al junglei sau ariditatea câmpiilor Bengalului, agitația frivolă a europenilor și calmul protocolar al hindușilor etc

Mutarea în casa domnului Sen, precipitată de îmbolnăvirea de malarie de pe șantier, și încercarea de a ține un jurnal se constituie într-un preambul al povestirii.

Aici are ocazia s-o reîntâlnească pe Maitreyi, fiica inginerului, adolescentă de 16 ani, care-l intrigase de la prima lor întâlnire (pe cand locuia in Wellesley Street și apoi la spital).

Inițial, întâlnirea nu anunță nimic deosebit, iar lui Allan i se pare că părinții fetei încurajează apropierea dintre ei: sunt lăsați singuri în bibliotecă sau sunt trimiși să se plimbe.

Treptat, Maitreyi reușește să-l intereseze și să-l smulgă din egotismul său. De fiecare dată, Allan descoperă în Maitreyi nu numai o ființă cultivată și remarcată în cercurile culturale ale Bengalului, apropiată de Robi Thakkur dar și o feminitate de un tulburător exotism. Din acest moment, scriitorul urmărește traiectoria capricioasă a evoluției sentimentului erotic, de la manifestatea echivocă de la început și până la dezlănțuirea pătimașă de care sunt prinși cei doi îndrăgostiți.

Gesturi mărunte și contradictorii, precum floarea de iasomie oferită într-o doară și cerută înapoi insistent după aceea, aparițiile în sari-uri diafane, discuțiile despre Europa și despre civilizația apuseană îl captează și îi acutizează simțurile, în contextul unei complicități ciudate a restului familiei, ale cărei intenții, acum prost înțelese, le va desluși mai târziu. Nu dorește însă să-și sacrifice libertatea și se lasă angrenat în jocul seducției pentru a-și satisface orgoliul de bărbat tânăr și inteligent, dintr-o rasă superioară. Condamnă obiceiurile panteiste ale fetei, se amuză de stângăciile ei în învățarea limbii franceze sau păstrează un control lucid asupra relației: ”[…] n-aș fi suportat pentru nimic în lume să-și bată joc de mine o fată de 16 ani, pentru care nu simțeam nici un fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale. (…) La urma urmelor, gândeam eu, sunt cel dintâi tânăr pe care Maitreyi îl cunoaște mai de aproape, locuiesc alături de ea, sunt alb – și ar avea motive să mă placă. Gândul acesta îmi da curaj. Îmi plăcea să-l cultiv pentru că mă știam imun, simțeam că voi putea rămâne deasupra jocului, implicat în eventuala ei pasiune, dar liber față de mine însumi.” Însă „jocurile Maitreyiei sunt jocurile pasiunii”, aparițiile senzuale, la masă, în cameră sau pe terasă, confidențele fetei despre întâlnirile cu Tagore, evocarea dragostei pentru un pom, mărturisirea emoției încercate într-un templu, când un hindus i-a oferit ghirlande în semn de logodnă, îi trezesc eroului alte sentimente, de la consternare și revoltă la gelozie vorace, contopindu-se, în cele din urmă, în eros.

Povestea acestei iubiri tainice alternează momente de o intensă învolburare epică cu scene de o mare frumusețe lirică. Logodna secretă a celor doi, în natura exotică a Bengalului, are solemnitatea și incantația vechilor poeme indiene. Cerul și pământul sunt învocate într-un legământ de dragoste ca într-un ritual magic: ”Mă leg de tine, pământule, că voi fi a lui Allan și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaie, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea. Și tot răul, dacă va fi să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care Cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape.”

Întâlnirile nocturne ale celor doi îndrăgostiți stau sub semnul unei adevărate magii a voluptății, în care iubirea metafizică se amestecă delirant cu cea senzuală.

Această iubire clandestină este deconspirată inconștient de Chabu, sora mai mică a Maitreyiei. Narendra Sen, scandalizat de comportamentul tânărului nerecunoscător, îi cere lui Allan să părăsească locuința și să întrerupă orice relație cu fiica sa. Allan mai poate primi o vreme vești despre iubita sa de la Khokha, rudă săracă și om în casă al familiei Sen. Înfrânt, fără vreo speranță de a-și mai vedea iubita, alungat de Sen și ironizat de cunoștințele sale, Allan părăsește Calcutta. Chinuit de amintirea lui Maitreyi, se retrage în Himalaya. Calmarea suferinței erotice, prin retragerea în pustnicie, conferă experienței trecute o aură de mister. Apariția lui Jeni Isaac, o sud-africană rătăcită în căutarea absolutului, și aventura trecătoare cu aceasta atenuează criza, împingând amintirea dragostei trecute din plan concret într-unul mitic. Finalul accentuează și mai mult această distanțare de real, iar imaginea eroinei, care, în încercarea de a se elibera de sub autoritatea familiei, se dă unui vânzător de fructe, capătă o dimensiune tragică.

În încercarea sa de a descifra adevărul despre Maitreyi, Allan dă peste o scrisoare a acesteia către un bărbat necunoscut. La vechile întrebări fără răspuns se adaugă și altele, sporind tot mai mult misterul în care se pierde imaginea eroinei:”dacă aș fi citit scrisorile aduse de Khokha…Poate plănuise ceva. Sunt foarte tulbure, acum, foarte tulbure. Și vreu totuși să scriu aici tot, tot.

Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyi.”

Nivelul de suprafață al textului ilustrează iubirea eșuată a doi tineri ce provin din spații culturale diferite, însă, la un nivel de profunzime, trebuie să vedem din perspectiva experienței lui Allan un demers inițiatic căci pentru el, Erosul, ca Absolut, este o cale de cunoaștere.

Inițierea în iubirea spirituală este concepută ca un joc la sfârșitul căruia eroul are intuiția esenței mistice a iubirii. Totul începe cu un joc al privirilor care stabilește legătura. Tinerii par să cadă într-n fel de transă căci nu se pot sustrage farmecului erotic: ”O fericire calmă și în același timp violentă, în fața căreia sufletul nu opunea nicio rezistență; o beatitudine a simțurilor care depășea senzualitatea, ca și cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har.” Urmează jocul mâinilor de o senzualitate mai pronunțată: ”Strângeri barbare, mângâieri de devot” și jocul piciorului ce semnifică abandonul total și posesiunea absolută: ”În cele două ceasuri de îmbrățișare […] am trăit mai mult și am înțeles mai adânc ființa Maitreyiei decât izbutisem în șase luni de eforturi, de prietenie, de început de dragoste. Niciodată n-am știut mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut.”

„Revelația sufletului Maitreyei pătrunde treptat în conștiința lui Allan, otrăvind-o cu dulceața ei și subjugând-o. Allan știe că e vrăjit: și se lasă pradă vrăjii. Face prea puțin ca s-o spulbere. Mai mult: acceptă primejdiosul joc, la capătul căruia nu mai există, pentru jucător, întoarcere.”  Iubirea îl excede iar eroul, inteligent și sensibil, dobândește o perspectivă metafizică asupra dragostei.

În perspectiva lui Eliade dragostea reprezintă integrarea în ordinea cosmică iar ceremonialul logodnei de la lacuri conectează trăirea absolutului sufletesc la structurile interne ale universului.

3.4 Caracterizarea personajelor

3.4.1 Maitreyi

Prima imagine a fetei reținută de Allan, personajul-narator, se conformează șablonului obișnuit ce se aplica unei indience: ”[…]cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.” Amicii euroasiatici ai lui Allan completează schița de portret: ”Cum de-ți poate plăcea o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici în India și le cunosc mai bine decât tine. Sunt murdare, crede-mă. Și apoi nu e nimic de făcut nici dragoste. Fata aceea n-are să-ți întindă niciodată mâna…”

Allan a reținut însă și un amănunt esențial la prima întâlnire cu Maitreyi: ”[…]brațul întreg gol – și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut și ceară.” ;” […]straniul acelui galben întunecat atât de turburător, atât de puțin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeițe sau al unei cadre, decât al unei indience.” Brațul devenind parte a ființei este un 'vehicol' ideal în introducerea tânărului occidental în mistica erotică dar poate fi și o epifanie căci sufletul și trupul femeii sunt parte integrantă a Cosmosului.

Distantă și disprețuitoare inițial, comportamentul fetei devine tot mai enigmatic și mai de neînțeles pentru Allan care ”nu izbutea să înțelegă ce taine ascunde făptura aceasta”. Dragostea pntru copacul ” 7 frunze” i se pare o copilărie europeanului , dar, pentru Maitreyi, copacul reprezintă o hierofanie, o revelație a sacrului, centrul lumii, Zeul, manifestat în viața vegetală. Atingând, mângâind pomul, fata devine Marea Zeiță alăturată Arborelui Vieții. Plina de sensibilitate (atunci cand îi dăruiește lui Allan o floare în care impletise un fir din părul ei), mândră și disprețuitoare în alte momente, cântând de una singura și întristându-se dintr-odata, Maitreyi arată mereu o altă înfățișare. Taina iubirii și taina Indiei se contopesc – îngemănate într-un amestec indestructibil de sfințenie, candoare și senzualitate – în făptura exotica a Maitreyiei. Nu doar feminitatea, farmecul ei este inocent ci întreg comportamentul: doar astfel se explică modul în care ea concepe, conceptualizează dragostea, pe care l-a început o confundă cu prietenia.

Când Allan îi spune fetei pentru prima dată Te iubesc!, după lungi și zbuciumate exitări, Maitreyi nu pare tulburată , glasul ei este ”depărtat, străin” căci ea înțelege iubirea ca devoțiune de un anumit tip. Are sentimente pentru copacul ”7 frunze” , pentru maestrul ei spiritual Tagore, pentru tânărul care i-a dăruit la templu o coroniță de flori. ( Drumul pe care-l parcurge Maitreyi împreună cu mama sa prin coridoarele templului, necunoscutul frumos cu plete negre, asemănător unui zeu al morții și cele 6 ghirlande sugerează simbolic legătura dintre sacrificiu și rodire, dintre viață și moarte). Ea este înzestrată cu o sensibilitate cu totul specială, de aceea relația ei cu Allan este mai presus de fire.

Povestea de dragoste a acesteia se naște numai atunci când zeii ii dezvăluie „alesul”. Formată in spiritul credințelor străvechi ale Indiei – mai bine spus purtându-le intacte în abisurile sufletului său – ea aștepta o confirmare din transcendent că Allan este ”alesul”. Maitreyi interoghează absolutul prin intermediul hazardului carților atunci când aranjând volumele vrea să vadă la care se vor întâlni. Titlul Tales of the unexpected produce o reacție din partea fetei care-l întreabă pe Allan: ”Ai văzut ce neașteptat ne așteaptă?” Din acel moment, fata se abandonează în vârtejul amețitor al dragostei, trăgându-l pe Allan într-un joc complicat și imprevizibil. O privire stăruitoare este un cod ce trebuie descifrat, o floare de care este legat un fir de păr este un simbol, atingerea mâinilor arată trădarea vechilor iubiri. Când Maitreyi îi atinge intenționat piciorul , asta înseamnă o promisiune întărită de dăruirea coroniței de iasomie, care, la rândul ei înseamnă logodna.

Pentru a nu supăra ritmul, asemeni unei vestale, Maitreyi rostește o incantație în care invocă pământul, apele, cerul, ploaia, musonul pentru a proteja și împlini dragostea cuplului.( Cuplu primordial divin, Cer-Pământ, este unul dintre laitmotivele mitologiei universale ).

Convinsă că unirea lor a fost poruncită din cer, Maitreyi își schimbă radical comportamentul și se abandonează iubirii pătimașe și se dăruiește total ”alesului„ chiar dacă este conștientă de riscurile la care se expune (ea știe că tatăl său nu ar fi niciodată de acord cu o căsătorie, spre deosebire de Alan care se iluzionează fabricând diferite scenarii).

După ce sunt deconspirați și Allan este dat afară din casă de către D-l Sen, Maitreyi se resemnează în nefericire, ia asupra sa vina păcatului, ba comite și un act de nebunie dându-se vânzătorului de fructe.

Tot ce se întâmplă cu Maitreyi pare pentru ea firesc căci se aplică o morală specifică lumii ei; ea suportă totul dar nu-și reneagă pasiunea. Pentru ea suferința este o cale de sfințenie, de purificare. Este atrasă de o valoare absolută pe care refuză să o mai regândească și de aceea crede că, dacă regăsirea lui Allan nu va mai fi posibilă în viața reală, ea va fi posibilă în viața de dincolo: ”Adio, Allan, adio, scumpul meu. În viața viitoare ne vom întâlni iar, dragule.”

Ambele personaje sunt construite pe o sfâșiere a propriei identități, pe o ruptură. Allan este sfâșiat între senzualitate și luciditate, gândire și simțire, între autoanaliză și elanul pur al iubirii. Maitreyi este atât o figură imaterială cât și o prezență carnală. Ambivalența ei constă, pe de o parte din puritatea naivității, iar pe de altă parte, rafinament, știința iubirii; pe de o parte pudoare, pe de alta, îndrăzneală. Și ea este scindată între luciditate și vis, proiecție.

Dintre aceste două personaje, tragic este doar personajul feminin, un simbol al sacrificiului în iubire și prin iubire. Are dreptate Pompiliu Constantinescu atunci când compară Maitreyi cu Tristan și Isolda deoarece Maitreyi are statura personajelor mitice, din tragediile grecești.

În operele sale, Eliade experimentează de fiecare dată (indiferent de scrierea în care apare) unul și același tip de cuplu erotic având intenția de a reconstitui imaginea adamică și androginică.

3.4.2 Allan

Allan, personajul-narator al romanului, vine din spațiul civilizației occidentale și se află în situația de a concilia mental și comportamental două lumi care sunt constituite pe două modele culturale și societale diferite: lumea europeană a secolului al XX-lea și lumea hindusă încremenită parcă în tiparele arhetipale.

Inițial este intrigat de ”primitivismul” societății indiene și părerea lui nu diferă mult de cea a eurasiaticilor cu care și petrece majoritatea timpului, când de fapt lucrurile stau tocmai invers căci civilizația occidentală a devenit calitativ inferioară prin înlocuirea adevărurile transcendente cu adevărurile imanente, gustul pentru speculația puerilă, confuză, în detrimentul metafizicului, a valorilor absolute.

Pe parcurs, și mai ales după mutarea în casa familiei Sen, își va schimba percepția și va vedea că această lume este una consistentă, plină de simboluri și valori spirituale : ” Înțelegeam încă o dată că simpli, naivi și clari suntem noi, civilizații. Că oamenii aceștia pe care îi iubeam atât de mult […] ascund fiecare o istorie și o mitologie peste putință de străbătut, că ei sunt stufoși și adânci, complicați și neînțeleși.”; ”E o lume moartă, lumea noastră, continentele noastre albe.”

Animat de o hiperluciditate proprie existențalismului de factură gideană, Allan ține un jurnal din care se va naște ulterior romanul Maitreyi. Primele sale eforturi se îndreaptă spre păstrarea lucidității, spre spontaneitatea mărturisirii, pentru o autentificare și prin scris a ființei sale. Notațiile capătă importanță după ce Allan o cunoaște pe Maitreyi căci numai atunci resorturile ființei lui sunt zguduite.

La începutul relației sale cu Maitreyi, Allan se dovedește un observator rece, lucid: ”Maitreyi mi se părea mândră si disprețuitoare" și o analizează pe fată din toate punctele de vedere, punându-și tot felul de întrebări cu privire la ea: ”Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primitivă, așa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele." Încetul cu încetul, Allan se simte tot mai atras de Maitreyi, de tot ceea ce era miraculos în ființa ei: ”Intimitatea aceasta cu o indiancă e ceva nemaipomenit. Nici eu nu știam cum s-o sfarși. Mă tulbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit. Mă amuz numai."

Allan, un spirit lucid, autoanalitic, deci modern, marcat de o continuă liniște intelectuală, fiind un experiențialist, are gustul aventurii și caută mereu noi experiențe: ”La urma urmelor, gândeam eu, sunt cel dintâi tânăr pe care Maitreyi îl cunoaște mai de aproape , locuiesc alături de ea, sunt alb – și ar avea atâtea motive să mă placă. Gândul acesta îmi dă curaj. Îmi plăcea să-l cultiv pentru că mă știam imun, simțeam că voi putea rămîne deasupra jocului, implicat în eventuala ei pasiune, dar liber față de mine însumi.”

Intrigat de ceea ce nu intră în tiparele lui intelectuale (” De ce trebuie să sufăr atâta ca să înțeleg un singur om?”), construiește situații pe baza unor argumente lucide, apoi tot el le respinge, pentru a le înlocui cu altele care i se par mai potrivite, analizează fiecare gest, fiecare atitudine și fiecare cuvânt și mereu este surprins de imprevizibila Maitreyi și de ospitaliera sa familie.

Dragostea lui pentru Maitreyi evoluează ușor, firesc, de la indiferență (nu-și amintește foarte bine când a văzut-o prima oară), respingere (”[…] am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreț.” ) admirație, fascinație până la adorație pură (”Nu are o frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvântului”), senzuală apropiată de religiozitate (”[…] e inimaginabil de senzuală, deși pură ca o sfânt).
Chiar și atunci când are dovada deplină a iubirii pe care i-o poartă Maitreyi, Allan continuă să-și pună întrebari, sa fie suspicios cu privire la autenticitatea sentimentelor ei: ”Oare Maitreyi n-a acționat ca o hipnotizată, ca un automat, de cand m-a sărutat întâia oară? Și spontaneitatea, vastitatea dragostei ei față de mine nu sunt oare simple căderi, acte determinate de conștiința ei barbară, superstițioasă? "

Provocat mereu de spiritul său problematizant, tânărul european este un individ superior capabil a exprima unicitatea și sensibilitatea sentimentului erotic ” O nemaipomenită beatitudine mă invadă atunci pe toate porțile sufletului și ale trupului. Îmi simțeam ființa plenar și continuu, un val inefabil mă înălța din nimic, fără să mă despartă totuși de mine însumi, fără să mă rătăcească. Niciodată n-am trăit mai instantaneu și mai imediat ca în acele clipe care mi s-au părut fără durat.” Afectivitatea lui primește o educație unică în relația cu Maitreyi căci acum realizează ce înseamnă adevărata voluptate și iubire. Experiența erotică i-a dezvăluit o perspectiva metafizică asupra dragostei dar nu și înțelegerea sufletului Maitreiyei care rămâne până în final o enigmă.

Despărțirea din final de Maitreyi îl arată pe Allan transformat de experiența erotică. Introspecția lui e atât de severă, încât descrie, de o manieră aproape dureroasă, transformarea totală suferită pe parcursul acestui drum inițiatic: devine patetic, plânge, are gânduri negre de sinucidere. Reacția lui este impetuoasa, cu gesturi nestapânite, impresionante, chinuitoare: "am avut o noapte sălbatecă"; "zadarnic mușcam perna, zadarnic mă mușcam să nu țip"; "Să mă înec în Gange și să afle Sen cât de curat o iubeam pe Maitreyi." Se comportă apoi ca un european a cărui identitate a fost pusă în pericol de iubire: nu mai vrea să regăsească sub nicio formă vechea pasiune și ca efect, în loc să se revolte, pleacă în Himalaya. Celelalte femei pe care le cunoaște sunt modalitățile prin care el vrea să se elibereze de trecut. El își impune o adevărată terapeutică morală. Absolutul iubirii n-a fost decât un moment întâmplător în existența lui Allan; el nu este un fascinat al valorilor absolute. Se readaptează la platitudinea vieții obișnuite, pleacă din India, fuge de magia ei – în el se retrezește europeanul: ”Nu voiam să mă consolez cu o dragoste eternă și cerească; dragostea mea cerea împlinire, viețuire pe pământ, nu pereche îngerească.”

Pompiliu Constantinescu afirmă că „el se purifică de metafizica iubirii prin fizica ei.” ”Rațiunea europeană își îngăduie numai îmbogățirea Eului care din experiența umană face material de reflexie și prilej de contemplație poetică.” Eliade – Allan transformă o experiență existențială, dragostea, într-una spirituală: scrisul.

3.5 Construcția discursului narativ

În Maitreyi Eliade a realizat un roman cu focalizare internă edificat pe trei segmente diegetice: primul recreează seducția involuntară exercitată de Maitreyi asupra tânărului; al doilea, extazul, determinat de reciprocitatea sentimentelor și exprimarea iubirii, și al treilea, asceza lui Allan în Himalaya în scopul vindecării și renașterii spirituale.

Ca tehnică narativă dominantă, romanul folosește dubla perspectivă ce presupune intercalarea jurnalului în roman și alternarea lui cu monologul interior; relatarea este făcută la persoana I din perspectivă intra și homodiegetică.

Sunt trei niveluri ale scriiturii în roman:

jurnalul intim al personajului care trăiește o iubire miraculoasă, transformată într-o tragedie; acesta înregistrează experiența în chiar momentul manifestării ei. ( Stilul jurnalului este cel din Șantier: notații incisive, succinte și foarte lucide autoanalize)

însemnările ulterioare ale diaristului care infirmă, completează, nuanțează unele întâmplări

confesiunea naratorului pe măsură ce narațiunea se scrie, după ce experiența s-a consumat

Interzicându-și digresiunea omniscientă, naratorul subordonează povestea de dragoste, figurii retorice a analepsei. Allan se confesează printr-o întoarcere în trecutul apropiat, avînd astfel o perspectivă dublă asupra evenimentelor: contemporană și ulterioară: ”Am șovăit atâta în fața acestui caiet pentru că n-am izbutit să aflu, încă, ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic.”

Când scrie în roman întâmplările din fiecare zi, nu știe cum se va sfârși totul, dar când rescrie jurnalul sub forma unui roman, cunoaște acest sfârșit. Există astfel o distanță morală între vocea care exprimă o trăire și vocea care judecă acea trăire. Perspectiva mai îndepărtată asupra evenimentelor îl face pe narator să vadă mai limpede, să înțeleagă anumite aspecte, să fie atent la detalii și să introducă în fapte o ierarhie de semnificație. De exemplu, întâlnirea din bibliotecă capătă semnificație doar ulterior când naratorul consideră că i-a schimbat destinul. Ori jurnalul limitează această perspectivă.

În acest punct Eliade se îndepărtează de Camil Petrescu sau Anton Holban care vedeau autenticitatea ca pe un efect al consemnării imediate, fidele a evenimentelor iar jurnalul intim ca pe un garant al acestei mize. Consultând jurnalul, Allan este dezamăgit de a nu fi găsit în el urma unui eveniment anume ce s-a dovedit ulterior capital: ”Totuși n-am scris nimic în jurnalul meu, și astăzi, când caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cât de incapabil sunt să prevăd evenimentele esențiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai târziu firul vieții mele.” Rescrierea / corectarea jurnalului are tocmai rolul de a completa trăirea și de a regăsi atmosfera vie a momentului. Manolescu aseamănă această tehnică a revenirii asupra evenimentelor dint-o perspectivă temporală ulterioară cu replay-ul din televiziune sau a stop-cadrului din cinematografie.

Deși unele evenimente anodine capătă ulterior sensuri majore, totuși naratorul-personaj rămâne cu o viziune limitată căci este departe de a ști care va fi destinul său în viitor. De aici rezultă finalul deschis al romanului sugerat și de succesiunea de întrebări la care Allan nu are răspuns.

Ca tip de viziune romanul reușește să pună în ecuație romantismul cu analiza psihologică și perspectiva realistă astfel încât, din sinteza acestor dimensiuni rezultă o scriere greu clasificabilă care este, în același timp, și roman liric și poem în proză.

3.6 Receptarea critică

Romanul Maitreyi ocupă un loc aparte nu numai prin valoarea literară pe care o are dar și prin inedit căci descrie o poveste de dragoste asupra căreia cititorul are o dublă perspectivă: cea a lui Eliade – Allan și cea a Maitreyiei Devi – Amrita.

În 1972, la întâlnirea dintre Maitreyi Devi (devenită o cunoscută poetă indiană) și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, aceasta află de romanul în care — pretinde ea — i-a fost stricată reputația și practic a fost dezvelită în fața întregii lumi. Neagă vehement întâlnirile dintre Eliade și ea, noaptea pe care Eliade o prezintă în romanul său și îl condamnă pe acesta că a fugit în fața tatălui său.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), dupa 42 de ani. Romanul-răspuns Dragostea nu moare, scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleza in 1976. Cartea deși valoroasă, din perspectiva prezentării lumii indiene, nu se ridică la înălțimea romanului lui Eliade care a reușit să topească datele biografice într-o admirabilă ficțiune.

Academicianului Eugen Simion în Prefața la ediția editurii Jurnalul Național, trece în revistă opinile critice despre roman apărute în epocă și observă atitudini diferite. Astfel, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian, Șerban Cioculescu, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu sunt entuziaști, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, rezervați; ultimul chiar foarte critic – el dedică romanului două cronici una pozitivă, alta negativă .

Perpessicius scria că prin această carte ”Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității”, iar Pompiliu Constantinescu profetiza: ”Maitreyi este una din acele cărți cu destin de miracol în cariera unui scriitor și chiar a unei generații.”

Pentru Mihail Sebastian ”Maitreyi este un miracol împlinit, o carte de iubire, dar și o puternică și decisivă revoluție în tipologia romanescă dominată, la noi, de ratații de provincie și de femeile sentimentale.”

Șerban Cioculescu afirmă că: „Maitreyi nu este numai un punct culminat în evoluția talentului dlui Mircea Eliade, ci un moment care va marca evoluția romanului românesc;” considerând romanul ”o simfonie a iubirii trupești, o Kamasutra sublimată, chintesențială.”

Pentru Eugen Lovinescu ”exotismul mediului indian nu se realizează deplin decât în Maitreyi, poem de iubire, în nicio legătură cu epica, de o puritate de sentiment, de exaltare lirică, de o pastă atât de fină și atât de ciudată a eroinei, în decorul unui peisagiu indedit. E tot ce a scris Mircea Eliade, nu mai bun – în ordinea creației literare –, ci mai unitar și mai inalterat de intenții ideologice.”

George Călinescu, deși îi reproșează autorului gidismul, îi recunoaște meritul ” că a îmbogățit literatura noastră cu o viziune nouă scriind întâiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvântului”.

În prima cronică Eugen Ionescu remarcă:” Maitreyi urmează arhitectura unei tragedii grecești;” a doua cronică este devastatoare și nedreaptă.

În monografia consacrată lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, marele discipol al maestrului, consideră romanul Maitreyi ” […] primul său roman de succes și roman parțial autobiografic și document interesant pentru reconstituirea perioadei indiene a lui Eliade.” Academicianul Eugen Simion constată, peste timp, că ”Maitreyi a fost și este încă romanul de succes al lui Mircea Eliade, clasificându-l ca roman erotic și exotic. Mircea Eliade a adus spiritualitatea Indiei, puțin cunoscută până la el, în cultura națională.” Despre eroii romanului, Allan și Maitreyi, criticul notează că sunt ” întruchipări exotice ale unui mit etern: acela al cuplului de îndrăgostiți.O variantă modernă a legendei lui Nala și a frumoasei Damayanti, eroii din Mahabharata.”

Nicolae Manolescu vede în Maitreyi ”primul și unul din foarte rarele romane românești în care nu e vorba de dragoste, ci de patimă.” căci ”Nu despre sufletul unei indience e vorba, ci de sufletul unei femei care trăiește iubirea ca pe o uriașă pasiune. În fond, vraja, abandonul, beatitudinea și disperarea sunt toate semne ale pasiunii”

La rândul său, Gabriel Dimisianu observă că în toate romanele lui Mircea Eliade, mitul iubirii și motivul cuplului sunt prezențe dominante, chiar dacă nu formează, ca în Maitreyi sau Nuntă în cer tema dominantă

3.7. Sugestii metodologice pentru predarea unor aspecte din roman

1. construcția subiectului

A. evocare – activitate frontală: metoda Starburst – ce întrebări credeți că ar sintetiza cel mai bine nedumeririle lui Allan față de lumea indiană?

B. realizarea sensului – 6 echipe : diagrama Venn-Euler – asemănări / deosebiri între hinduși și europeni; argumentare

C.1. reflecție – grupe 2>4>8>24: metoda Piramidei – Să presupunem că Allan ar fi reușit să fugă împreună cu Maitreyi în Anglia. Ce probleme credeți că ar fi întâmpinat?

C.2. reflecție – 3 grupe: dezbatere – E sau nu posibil un dialog între culturi diferite?

2. caracterizare personaje

A. evocare – activitate frontală : stabilirea statutului ficăruia dintre personaje

B. realizarea sensului – 5 grupe :

G1: realizează fișa de identitate a personajului

G2: identifică trăsăturile personajului Allan prin metoda “căsuța personajului” , argumentând cu citate din text

G3: completează fișa de caracterizare a personajului Maitreyi, cu accent pe ipostaza sacră în care este prezentat personajul și argumentarea alegerilor cu citate

G4: identifică procedeele de realizare literară a personajului, argumentând cu citate;

G5: completează diagrama Venn- Euler pentru a descoperi asemănările și deosebirile dintre Allan și Maitreyi

C.1. reflecție – 4 grupe: metoda Cvintetului ( G1 și G2 Allan, G2 și G3 Maitreyi )

C.2. reflecție – 4 grupe : Ținând cont de convențiile jurnalului, redactează o pagină de jurnal ținând cont de următoarele indicații:

G1: ești Maitreyi și astăzi au participat la masa de seară doi europeni: Allan și Lucien. Descrie cum a decurs cina și impresiile pe care ți le-au produs invitații.

G2: Ești Allan și astăzi Maitreyi ți-a dezvăluit motivul real pentru care părinții ei încercau să vă apropie. Descrie sentimentele trăite.

G3: Ești elev și tocmai ai terminat de citit romanul. Descrie impresiile, sentimentale, nedumeririle,etc pe care ți le-a produs.

G4: Ești Eliade și știi că în următoarea zi o s-o revezi pe d-na Maitreyi Devi după mai bine de 40 de ani. Descrie modul în care crezi că va decurge întîlnirea, sentimentele care te încearcă la gândul revederii după o așa de lungă perioadă.

3. construcția discursului narativ

A. evocare: frontal – conversație euristică / problematizare : trăsături ale romanului moderrn în Maitreyi ( elementele moderne, în general, au fost reactualizate în momentul anterior) – enumerare

B. realizarea sensului: 4 echipe: fiecare grupă va primi o fișă de lucru ( informații, exerciții, noțiuni de teorie literară ) și va încerca să devină ”expertă” sub acel aspect.

G1: incipit, final, relații temporale și spațiale, retrospectivă

G2: jurnalul – text de graniță, dublă perspectivă asupra evenimentelor

G3: moduri de expunere

G4: instanțele comunicării, subiectivism, autenticitate

G5: confesiune, analiză psihologică

În partea a doua, pe rând, reprezentantul fiecărei grupe va prezenta conținutul învățării întregii clase. Activitatea devine frontală pentru ca profesorul să poată urmări înțelegerea noțiunilor și pentru a putea răspunde întrebărilor elevilor

C. reflecție – 6 grupe: redactează un scurt articol (o pagină) pentru revista Școlii cu titlul: ”Tehnica narativă în romanul Maitreyi de M. Eliade”

II. CERCETAREA PSIHO-PEDAGOGICĂ

1. Învățarea centrată pe elev – prezentare generală

Gibbs dă o definiție utilă a învățării centrate pe elev. El afirmă ca învățarea centrată pe elev “ oferă elevilor o mai mare autonomie și un control sporit cu privire la disciplinele de studiu, la metodele de învățare și la ritmul de studiu”. Această perspectivă subliniază caracteristicile fundamentale ale învățarii centrate pe elev, promovând ideea că elevilor trebuie să li se ofere un control sporit asupra învațării prin asumarea responsabilității cu privire la:

ceea ce se învață,

modul cum se învață și de ce

momentul când se învață.

O consecință importantă a acestei definiții o reprezintă necesitatea ca elevii să își asume un înalt grad de responsabilitate în contextul învățarii și să își aleagă în mod activ scopurile, precum și să își administreze învățarea. Ei nu se mai pot baza pe faptul că profesorul ori persoana care predă la clasă le va spune ce, cum, unde și când să gândească. Ei sunt cei care trebuie să înceapă să o facă.

Recomandarea pentru trecerea responsabilitatii de la profesor la elev este raspândita în pedagogia contemporană. Într-o prezentare succintă a caracteristicilor persoanelor care învață eficient, de la Harpe, Kulski și Radloff arată ca o persoana care învață eficient:

Are scopuri clare privitoare la ceea ce învață,

Are o gama largă de strategii de învățare și știe când să le utilizeze,

Folosește resursele disponibile în mod eficace,

Știe care îi sunt punctele forte și punctele slabe,

Întelege procesul de învățare,

Își controlează sentimentele în maniera adecvată,

Își asumă responsabilitatea pentru procesul lor de învățare

Își planifică, își monitorizează, își evaluează și îsi adaptează procesul de învățare

Principiile care stau la baza învățării eficiente centrate pe elev sunt:

Accentul activității de învățare trebuie să fie pe persoana care învață și nu pe profesor.

Recunoașterea faptului că procesul de predare în sensul tradițional al cuvântului nu este decât unul dintre instrumentele care pot fi utilizate pentru a-i ajuta pe elevi să învețe.

Rolul profesorului este acela de a administra procesul de învățare al elevilor pe care îi are în grijă.

Recunoașterea faptului că, în mare parte, procesul de învățare nu are loc în sala de clasă și nici când un cadru didactic este de față.

Înțelegerea procesului de învățare nu trebuie să aparțină doar profesorului – ea trebuie împărtășită și elevilor.

Profesorii trebuie să încurajeze și să faciliteze implicarea activă a elevilor în planificarea și administrarea propriului lor proces de învățare prin proiectarea structurată a oportunităților de învățare atât în sala de clasă, cât și în afara ei.

Luați individual, elevii pot învăța în mod eficient în moduri foarte diferite

Compararea unor aspecte

Avantajele învățării centrate pe elev:

Creșterea motivației elevilor, deoarece aceștia sunt conștienți că pot influența procesul de învățare;

Eficacitate mai mare a învățării și a aplicării celor învățate, deoarece aceste abordări folosesc învățarea activă;

Învățarea dobândește sens, deoarece a stăpîni materia înseamnă a o înțelege;

Posibilitatea mai mare de includere – poate fi în funcție de potențialul fiecărui elev, de capacitățile diferite de învățare, de contextele de învățare specifice;

Sprijină abilitățile pentru învățarea pe parcursul întregii vieți;

O pregătire mai bună pentru exercitarea unei profesii;

Strategia didactică prefigurează traseul metodic cel mai logic și mai eficient, ce urmează a fi parcurs în abordarea unei înlănțuiri de situații educaționale concrete. Prin intermediul său, se urmărește punerea elevului în fața unor sarcini de natură instructiv-educativă, ceea ce presupune utilizarea unor metode, procedee, mijloace, forme de organizare, care să facă posibilă dobândirea cunoștințelor și dezvoltarea competențelor la un nivel calitativ superior.

În cazul folosirii unor metode interactive se urmărește, pe lângă realizarea obiectivelor de ordin cognitiv (stimularea proceselor cognitive superioare, dezvoltarea capacității de a lega cunoștințele între ele și de a crea rețele conceptuale, dezvoltarea inteligențelor multiple etc) și atingerea obiectivelor de ordin socio-afectiv (dezvoltarea capacităților de comunicare, de dialogare interpersonală și intrapersonală, stimularea încrederii în sine, stimularea capacităților de reflectare asupra propriilor demersuri de învățare – metacogniția și asupra relațiilor interumane etc).

Specificul metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacțiunea dintre mințile participanților, dintre personalitățile lor, ducând la o învățare mai activă și cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină identificarea elevului cu situația de învățare în care acesta este antrenat, ceea ce duce la transformarea acestora în stăpânii propriilor transformări și formări.

Metode activ – participative (câteva exemple):

Operaționalizarea unei strategii didactice necesită o pregătire temeinică și în primul rând selectarea celor mai potrivite metode centrate pe elev pentru abordarea activității instructiv-educative.

Datorită, în primul rând, noilor obiective ale educației, este necesară o reconsiderare a metodologiei didactice, cu opțiunea clară pentru predominanța metodelor activ-participative. Suportul științific al acestei opțiuni este asigurat de cercetările întreprinse în psihologia învățării și științele educației, care au pus în evidență faptul că dezvoltarea copilului se produce prin acțiuni și operații, prin antrenarea elevilor în efectuarea unor studii, cercetări, analize, comparații, creații etc., care solicită un efort voluntar personal. Însușirea operațională și funcțională a cunoștințelor nu se realizează adecvat printr-o receptare pasivă, ci numai în condițiile stării active: prin acțiuni personale ale elevilor, dirijate de profesor. O astfel de învățare nu este posibilă decât utilizând metode care pun în joc activitățile proprii, creatoare ale elevilor și îi determină să participe activ la elaborarea cunoștințelor, ce urmează să fie însușite. Este necesar ca metodele utilizate să țină seama de natura proprie a copilului și să facă apel la legile construcției psihologice ale individului, la legile dezvoltării lui. Interesul elevilor pentru lecție crește atunci când profesorul procedează la o angajare a fiecăruia în descoperirea (de fapt redescoperirea) cunoștințelor. Activizarea elevilor, pentru a-i face părtași la propria formare, nu se va realiza dacă profesorul procedează prin afirmare – negare – explicare, fără a utiliza forțele lor psihice într-o dinamică intelectuală continuă și echilibrată. De aceea, conversația euristică, problematizarea, învățarea prin descoperire, modelarea sau studiul de caz sunt metode care pot fi utilizate cu un real succes în activitățile instructiv-educative.

Conversația – ca metodă didactică, este dialogul permanent dintre profesori și elevi. Este cea mai utilizată dintre toate metodele didactice căci are aplicabilitate în orice secvență de lecție, în orice tip de oră (de însușire, de fixare, de recapitulare a cunoștințelor) mai ales în studierea textelor literare. Trebuie însă evitată folosirea întrebărilor strict reproductive, închise, care nu acceptă decât o variantă de răspuns corect și îngrădesc creativitatea elevilor.

În scopul modernizării metodei este nevoie de deplasarea accentului de pe profesor pe intervenția elevilor dar și pe natura întrebărilor. Diferența dintre dialogul tradițional și cel actual a fost prezentată de J.F.Almasi (apud Emanuela Ilie) :

Avantajele metodei sunt:

ea solicită atât reproducerea cunoștințelor, cât și imaginația creatoare și trăirile afective ale acestora

stimulează comunicarea autentică între profesor – elev, elev – elev

cultivă capacitatea de a folosi personal cunoștințele dobândite de elevi

stimulează libertatea de exprimare a cunoștințelor, spiritul critic și abilitățile de comunicare

se bazează pe implicarea și participarea activă a elevilor în procesul propriei formări

Jocul de rol – metodă modernă – îi activează pe elevi din punct de vedere cognitiv, acțional și afectiv; favorizează formarea rapidă și corectă a comportamentelor, abilităților, atitudinilor; dezvoltă capacitatea de reflecție personală, capacitatea de empatie, capacitățile de comunicare și cooperare.

Dramatizarea este o variantă a jocului de rol: în fața clasei câțiva elevi sunt puși să joace rolul unor personaje literare în situații cheie.

Etapele pregătirii dramatizării:

încălzirea grupului

definitivarea situațiilor și a personajelor

organizarea grupului: alegerea actorilor și a observatorilor

derularea jocului de rol

analiza jocului de rol, ce implică: intervievarea actorilor, analiza de conținut și analiza comportamentală.

Horoscopul – se pretează la orele în care se urmărește caracterizarea de personaj.

Etapele sunt următoarele:

împărțirea clasei în grupe heterogene

atribuirea unui personaj fiecărei grupe

citirea trăsăturilor / descriptorilor fiecărui semn zodiacal (acestea vor fi date elevilor pe fișe)

opțiunea fiecărei echipe pentru încadrarea personajului în sfera unui semn zodiacal

prezentarea în fața clasei a opțiunilor și a argumentelor ce le justifică, urmată de discuții

Diagrama Venn – Euler

Etape:

se desenează două carcuri care se suprapun

În părțile separate ale cercului se trec atributele / caracteristicele care sunt unice pentru fiecare lucru / personaj etc

În partea de suprapunere se trec atributele pe care cele două lucruri / personaje etc le au în comun

Ciorchinele – este o metodă activă de predare-învațare care-i încurajează pe elevi să gândească liber, deschis și creator; este o modalitate de a construi asociații noi de idei sau de a releva noi sensuri ale ideilor date; este o tehnică de căutare a căilor de acces spre propriile cunoștințe și convingeri, evidențiind modul propriu de a înțelege o anumită temă.

Metoda este antrenantă, dă posibilitatea fiecărui elev să participe individual, în perechi sau în grup. Solicită gândirea elevilor, deoarece ei trebuie să treacă în revistă toate cunoștințele lor în legătură cu un termen – nucleu, reprezentativ pentru lecție, în jurul căruia se leagă toate cunoștințele lor.

Se poate utiliza mai ales în etapa de reactualizare a structurilor învățate anterior sau în etapa de evocare.

Etape:

Se scrie un cuvânt sau o propoziție nucleu în mijlocul tablei sau al unei coli de hârtie.

Se scriu cât mai multe cuvinte, propoziții legate de tema / noțiunea / cuvântul propus(ă).

Se traseaza linii între cuvintele în vederea evidențierii unor conexiuni dintre aceste idei.

La final se comentează întreaga structură cu explicațiile de rigoare

1.1. Obiectivele cercetării:

Obiectivul prezentei cercetări a constat în valorificarea educației centrate pe elev în receptarea operei lui Mircea Eliade.

Obiective generale :

1. Elucidarea conceptului, esenței și a fundamentelor psihopedagogice specifice educației centrate pe elev.
2. Analiza reperelor teoretico-metodologice în valorificarea educației centrate pe elev.
3. Sintetizarea cerințelor pentru proiectarea curriculară și a lecției în contextul educației centrate pe elev. 
4. Deducerea direcțiilor prioritare de organizare și desfășurare a procesului educațional în cheia educației centrate pe elev.
5. Sistematizarea condițiilor de  eficacitate a procesului de valorificare a educației centrate pe elev.

Obiective specifice din perspectiva cercetării:

Definirea conceptului de învățare centrată pe elev și evidențierea caracteristicilor acesteia

Analiza unor metode de predare-învățare care pot fi aplicate în cadrul demersului pedagogic de predare-învățare a prozei lui Mircea Eliade

Elaborarea și aplicarea unor instrumente de evaluare a rezultatelor / achizițiilor școlare în cazul folosirii unor strategii didactice în care metodele centrate pe elev (cu precădere cele prin cooperare) au o pondere însemnată

Stimularea gândirii critice, autonome și reflexive prin folosirea unor unor metode centrate pe elev care-l determină să participe activ și conștient în cadrul orelor de receptare a prozei lui Eliade

Inregistrarea, compararea și interpretarea rezultatelor obținute de subiecții grupului experimental și a celui de control la testul inițial și la testul final.

evidențierea progresului înregistrat de subiecții grupului experimental la sfârșitul experimentului

evidențierea rolului și a eficienței strategiilor centrate pe elev în activitatea de predare – învățare a prozei lui Mircea Eliade

Obiective specifice din perspectiva elevilor:

analiza principalelor componente de structură, de compoziție și de limbaj specifice textului narativ

dezvoltarea gândirii critice, autonome și reflexive

utilizarea adecvată a strategiilor argumentative la situații de comunicare diverse

dezvoltarea spiritului de echipă prin colaborarea cu colegii în vederea rezolvării unor sarcini comune

1.2. Ipotezele cercetării

Urmărind înțelegerea a ceea ce presupune mutarea accentului de pe profesor pe elev în procesul educativ prin regândirea strategiei didactice ce are drept scop îmbunătățirea performanței elevilor, activitatea de cercetare a avut ca centru de interes studierea rolului metodelor centrate pe elev în predarea operei lui M. Eliade.

Ipoteza generală : Utilizarea metodelor activ – participative îmbinate cu cele tradiționale în activitatea instructiv-educativă desfășurată cu elevii clasei a XII-a AP conduce la stimularea interesului pentru învățare a elevilor, îi implică activ în propria lor formare, asigurându-se astfel o creștere a rezultatelor școlare și implicit realizarea succesului școlar.

Această ipoteză a determinat studierea literaturii de specialitate, proiectarea unei strategii didactice care să aibă în centru metode activ-participative pentru a vedea dacă rezultatele obținute sunt cele dorite și pentru a stabili rolul acestor metode în cadrul precesului instructiv-educativ.

Ipoteze subordonate:

Dacă sunt utilizate metode și tehnici interactive în cadrul activităților de predare-învățare, atunci elevii își vor îmbunătăți rezultatele școlare.

Dacă strategia didactică presupune forma de organizare a elevilor pe grupe atunci elevii învață să coopereze, să relaționeze manifestând spirit de echipă

Dacă sunt utilizate metode activ-participative atunci elevii își îmbunătățesc abilitățile de argumentare (scris și oral)

1.3. Variabilele cercetării:

Variabila independentă:

– folosirea metodelor activ – participative (prin cooperare) în activitatea de predare-învățare a prozei lui M.Eliade

Variabile dependente:

– performanțele elevilor în receptarea operei lui M.Eliade

– îmbunătățirea tehnicilor de argumentare

1.4. Metode de cercetare:

Metodele de cercetare psihopedagogică fac parte din categoria metodelor de cercetare științifică, deoarece își propun descoperirea de noi adevăruri.

În vederea realizării cercetării de față se folosesc următoarele metode: experimentul psihopedagogic și testele pedagogice.

Experimentul psihopedagogic:

Experimentul reprezintă metoda de bază în cercetare și se definește ca fiind provocarea intenționată a unui fenomen, modificându-i condițiile de apariție și desfășurare sau cum afirmă Greemwood, experimentul nu este altceva decât „testarea ipotezei cauzale prin înțelegerea unor situații contrastante controlate”

Experimentul psihopedagogic este o observație provocată ce constă, practic, în testarea, verificarea ipotezei, a presupunerii formulate de cercetător. Aplicând această metodă în cercetarea de față, se are în vedere un complex de acțiuni succesive cu caracter pedagogic formativ prin care să se pună în valoare varietatea și specificitatea metodelor activ – participative utilizate în cadrul activităților de receptare a operei lui M. Eliade. Se urmărește în aplicarea experimentului activizarea mecanismelor intelectuale, precum și cultivarea voinței, a inițiativei, stimularea motivației, a independenței, dar și a capacității de muncă în echipă.

Experimentul poate fi de scurtă durată sau de lungă durată și poate fi folosit în colectarea datelor, pentru a verifica în plan concret-aplicativ anumite date, informații sau pentru a valida ipoteze.. Experimentul psiho – pedagogic reprezintă un experiment natural aplicat în condițiile specifice activității instructiv – educative de către cadrele didactice. Este o observație provocată ce constă, practic, în testarea, verificarea ipotezei, a presupunerii formulate de cercetător. Deci, scopul cercetării este acela de a confirma sau nu ipoteza cercetării.

Într-un experiment intervin, în principal, două categorii de variabile, variabile independente și variabile dependente. Variabilele independente reprezintă factorii experimentali controlați și manipulați de către cercetător, respectiv modificările pe care acesta le-a introdus pentru a studia efectele pe care le produc. Aceste variabile se introduc numai la grupul experimental, la grupul de control procesul educațional decurgând în condiții obișnuite. Urmează ca efectele introducerii variabilei independente, respectiv valorile pe care le iau variabilele dependente, să fie deduse și analizate prin compararea diferențelor dintre prestațiile și rezultatele subiecților din grupul experimental și cel de control. Variabilele dependente reprezintă efectele și rezultatele constatate în urma introducerii variabilei independente, respectiv a producerii modificărilor. Aceste rezultate și efecte se referă la valorile anumitor mărimi, care sunt cuantificate, măsurate, interpretate și explicate.

În desfășurarea experimentului psihopedagogic de față s-au parcurs mai multe etape:

Etapa preexperimentală, etapă cu caracter constatativ

Etapa experimentală, experimentul formativ

Etapa postexperimentală, etapa de control, postestul

Metoda testelor – se utilizează atât în evaluarea didactică cât și în cercetările pedagogice. Ca instrument de cercetar, testul este alcătuit dintr-un ansamblu de itemi care vizează acumulările la nivel informativ și formativ ale elevilor, respectiv identificarea prezenței sau absenței unor cunoștințe, capacități, competențe, comportamente și strategii.

După conținutul lor testele pot fi: psihologice; pedagogice; sociometrice.

Teste psihologice – destinate studierii configurației psihice a persoanelor, a parametrilor psihologici ai personalității (de exemplu teste de inteligență, teste de memorie, teste psihodiagnostice);

Teste sociometrice – destinate analizei structurii grupurilor sociale și a relațiilor interindividuale din interiorul grupurilor;

Teste pedagogice – destinate studierii fondului informațional și educațional al persoanei; testele pedagogice de cunoștințe ce au o aplicabilitate largă, extinsă la scara întregului proces de învățământ și testele docimologice, care „îndeplinesc o funcție docimologică, adică de examinare și notare” și care „se folosesc la concursuri, promovări sau examinări curente”

După numărul de subiecți distingem teste: individuale; de grup; colective; combinate.

1.5. Lotul de subiecți / grupurile de cercetare

Cercetarea s-a efectuat în semestrul al II-lea al anului școlar 2013 – 2014 în cadrul Colegiului Tehnic Simion Mehedinți, unde îmi desfășor activitatea.

 În vederea urmăririi obiectivelor și a verificării ipotezelor formulate am cuprins în cercetare un număr de 48 de elevi. S-a constituit un grup experimental (clasa a XII-a AP) și un grup de control ( clasa a XII-a B), fiecare cu câte 24 de elevi. Ambele clase au ca profil servicii, diferind doar specializarea: XII AP – tehnician gastronom, XII B – tehnician în activități economice.

S-a propus operarea cu două grupe de subiecți echivalente din punct de vedere al capacității medii. S-a urmărit, pe de o parte, variația variabilelor dependente în funcție de variabilele independente (la grupul experimental), și pe de altă parte, variația variabilelor dependente în condițiile în care nu intervin variabile independente (la grupul de control).

S-a optat pentru elevi de clasa a XII-a deoarece romanul Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade (conținutul de predat) se încadrează în proza postbelică ce este aferentă clasei terminale a liceului.

La grupul de control maniera de lucru va fi cea obișnuită, neinfluențată de variabila independentă manipulată la grupul experimental.

Conținutul predat celor două grupuri a fost același.

1.6. Etapele cercetării

În urma stabilirii temei, a ipotezei, a obiectivelor cercetării și a grupurilor de copii, s-au delimitat etapele desfășurării cercetării:

1.6.1 Etapa preexperimentală

Pretestul / etapa cu caracter constatativ are rolul de a stabili nivelul existent în momentul inițierii experimentului psihopedagogic, atât la colectivul experimental, cât și la cel de control. Pentru ambele categorii de colective, cercetătorul este interesat de nivelul general al grupului. Condiția esențială în faza constatativă a experimentului o constituie existența echivalenței între colectivul experimental și cel de control, a unor niveluri aproximativ egale, astfel încât ele să poată fi considerate inițial comparabile sub toate aspectele. Eventual, nivelul grupului experimental poate fi ceva mai scăzut decât cel al grupului de control, pentru a putea fi sesizate cât mai obiectiv efectele ameliorative ale variabilei independente. Numai astfel vom putea atribui diferențele dintre grupul experimental și cel de control, înregistrate în posttest , variabilei independente introduse.

În cadrul acestei activități de cercetare, etapa constatativă s-a desfășurat în semestrul I al anului școlar 2013 – 2014 și a avut ca obiectiv cunoașterea nivelului de pregătire existent în momentul inițierii experimentului. În această etapă s-a aplicat un test docimologic de evaluare inițială ce urmărea să stabilească măsura în care elevii dețin anumite competențe: de analiză a principalelor componente de structură, de compoziție și de limbaj specifice textului narativ, de argumentare a propriilor opinii, redactare a unor compoziții despre textele studiate.

TEST INIȚIAL – CLASA A XII-A (B și AP)

Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu. Timpul de lucru efectiv este de 100 de minute

SUBIECTUL I (45 de puncte)

Se dă următorul text:

Când să fi fost ziua aceea care îmi vine în minte mereu? Câți ani să fi avut? Optsprezece?Nouăsprezece? Era în orice caz într-o după-amiază de sfârșit de vară sau început de septembrie, sau poate că nu era, dar astfel de zile au în ele nemișcarea unei zile de vară și lumina aceea a zilei de toamnă care, de bogată ce e, oprește parcă și ea pe loc trecerea timpului. […] dimineața niciun nor, la amiază soare dulce care nu te oprește în casă la umbră, după-masă cer mereu senin si pe seară asfințitul lung, cu înroșirea cerului și aprinderea acoperișurilor… Am văzut asta de atâtea ori că mă gândesc câteodată dacă aceste după-amiezi și asfințituri nu s-au îngrămădit de fapt în amintirea mea într-una singură din pricina lucrurilor care s-au petrecut din întâmplare într-o astfel de zi? Ei și? Ce importanță are dacă s-a întâmplat așa sau nu? De ce de pildă din atâtea dimineți câte am trăit aici și mi-au bătut ani de zile în fereastră nu s-a ales niciuna pe care să n-o pot uita? […] Și cu toate acestea, adică cu toată această siguranță care începe să mă lege de trecut, amintirea mea dă târcoale, dibuie și niciodată nu are puterea să scoată la suprafață toată lumina acelei după-amiezi. Fiindcă unele din gesturile mele de atunci le înțeleg bine, dar altele îmi rămân străine. Totuși erau ale mele. Îmi spun de pildă că eram vesel si că de aceea stând acolo, pe acoperișul acelei biserici, cântam. […] Mă îndemnase tata să mă fac văpsitor, zicând că tabla plouă și ninge peste ea și dă repede jos văpseaua, ai totdeauna de lucru. Și m-a trimis cu un meșter pe acoperiș. […] În orice caz faptul de a umbla sus pe acoperișurile caselor mi-a plăcut așa de mult că mi-am dat seama că asta e pentru mine ceva de care n-o să mă las toată viața. Să fi fost din pricină că în toți acei ani ai copilăriei mele umblasem cu capul în jos și nu văzusem nimic? Și că deodată, pentru întâia oară, de voia mea, ridicasem fruntea și văzusem?

(Marin Preda, Intrusul)

Scrie răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe, cu privire la text:

1. Numește câte un sinonim contextual al cuvintelor: nemiscarea, dulce. 3 puncte

2. Explică rolul cratimei în secvența: n-o să mă las. 3 puncte

3.Construieste un enunț în care să folosești o locuțiune/expresie care să conțină substantivul lumina. 3 puncte

4. Precizează tipul de perspectivă narativă din textul citat. 6 puncte

5. Identifică două trăsături ale personajului și precizează modalitatea de caracterizare

6 puncte

6. Notează două motive literare din textul dat. 6 puncte

7. Prezintă rolul interogațiilor retorice din textul dat. 6 puncte

8. Ilustrează, cu exemple din text, două trăsături ale genului epic. 6 puncte

9. Comentează, în 60 -100 de cuvinte (șase – zece rânduri), următoarea secvență din textul dat: Și cu toate acestea, adică cu toată această siguranță care începe să mă lege de trecut, amintirea mea dă târcoale, dibuie și niciodată nu are puterea să scoată la suprafață toată lumina acelei după-amiezi. 6 puncte

SUBIECTUL al II-lea (45 de puncte)

Redactează un eseu de 600 – 900 de cuvinte în care să prezinți particularitățile de construcție a unui personaj dintr-un text narativ studiat, la alegere.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

− prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la

conflictul/conflictele din textul narativ studiat;

− evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/citate/secvențe comentate;

− ilustrarea a patru elemente de structură și de compoziție ale textului narativ studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale si spațiale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

− susținerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema textului narativ studiat se reflectă în construcția personajului ales.

Notă!

Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.

Pentru conținutul eseului vei primi 28 puncte (cerința I – 6 puncte; cerința II – 8 puncte; cerința III – 8 puncte; cerința IV – 6 puncte).

Pentru redactarea eseului vei primi 17 puncte (organizarea ideilor în scris – 4 puncte; abilități de analiză si de argumentare – 4 puncte; utilizarea limbii literare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct; respectarea precizării privind numărul de cuvinte – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 600 de cuvinte.

BAREM DE EVALUARE ȘI NOTARE

• Se punctează oricare alte formulări/ modalități de rezolvare corectă a cerițelor.

• Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin barem. Nu se acordă fracțiuni de punct.

• Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se calculează prin împărțirea la 10 a punctajului total acordat pentru lucrare.

SUBIECTUL I (45 de puncte)

1. câte 1 punct pentru numirea oricăror sinonime pentru sensul din text al cuvintelor date (de exemplu: nemișcarea – imobilitatea, dulce – blând) 3x1p= 3 puncte

2. explicarea rolului cratimei în secvența indicată (de exemplu: marchează elidarea unei vocale) 3 puncte

3. construirea oricărui enunț în care se folosește corect o locuțiune/expresie care conține substantivul lumina 3 puncte

4. precizarea corectă a tipului de perspectivă narativă (de exemplu: perspectivă subiectivă) 6 puncte

5. câte 3 puncte pentru fiecare trăsătură însoțită de precizarea corectă a modalității de caracterizare; 3x2p = 6 puncte; câte un punct pentru fiecare trăsătură menționată neînsoțită de modalitatea de caracterizare 2x1p = 2puncte

6. câte 3 puncte pentru notarea oricăror două motive literare prezente în text (de exemplu: asfințitul, amintirea) 3x2p= 6 puncte

7. prezentarea adecvată și nuanțată a rolului interogațiilor retorice din textul dat 6p/ prezentare superficială 2p 6 puncte

8. − câte 2 puncte pentru menționarea oricăror două trăsături ale genului epic, prezente în textul dat (de exemplu: prezența instanțelor comunicării narative – narator, personaje; folosirea narațiunii ca mod de expunere dominant, îmbinat cu monologul interior sau cu descrierea) 2x2p=4 puncte

− câte 1 punct pentru ilustrarea prin exemple din text a fiecărei trăsături menționate 2x1p=2 puncte

9. comentarea adecvată și nuanțată a secvenței citate, în limita de spațiu indicată 6p/ comentare parțial adecvată sau nerespectarea limitei de spațiu indicate 2 puncte 6 puncte

SUBIECTUL AL II-LEA (45 puncte)

Conținut – 28 puncte

− prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la

conflictul/conflictele din textul narativ studiat 6 puncte

• prezentarea nuanțată și adecvată a statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din textul narativ studiat 6 p.

• prezentarea adecvată a statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, fără raportare la conflictul/conflictele din textul narativ studiat 4 p.

• prezentare superficială, schematică 2 p.

– evidențierea, prin două episoade/citate/secvențe comentate, a unei trăsături a personajului ales 8 puncte

• menționarea trăsăturii și ilustrarea prin două episoade/citate/secvențe comentate 8 p.

• menționarea trăsăturii și ilustrarea printr-un episod/un citat/o secvență comentată 4 p.

• simpla numire a unor episoade/secvențe sau tendință de rezumare sau simpla numire a trăsăturii 2 p.

− câte 2 puncte pentru ilustrarea fiecăruia dintre cele patru elemente de structură și compoziție ale textului narativ studiat, semnificative pentru construcția personajului ales 4x2p= 8 puncte

− susținerea opiniei formulate cu argumente adecvate 6 p./încercare de susținere a opiniei sau schematism 4 p./simpla formulare a opiniei 2 p. 6 puncte

Redactare – 17 puncte

− organizarea ideilor în scris 4 puncte

• 4 puncte pentru text clar, organizat, coerent, cu echilibru între introducere, cuprins și încheiere, în care construcția paragrafelor subliniază ideile în succesiune logică

• 2 puncte pentru text pațial organizat, cu dezechilibru între componente, în care construcția paragrafelor nu subliniază ideile în succesiune logică

• 1 punct pentru text vag organizat, fără evidențierea trecerii de la o idee la alta

− abilități de analiză si de argumentare 4 puncte

• 4 puncte pentru relație adecvată între idee si argument, utilizare de argumente convingătoare, formulare de judecăți de valoare relevante

• 2 puncte pentru relație parțial adecvată între idee si argument, utilizare de argumente insuficient de convingătoare, formulare de judecăți parțial relevante

• 1 punct pentru rela ie nerelevantă între idee si argument, schematism

− utilizarea limbii literare (stil și vocabular potrivite temei, claritate a enunțului, varietate a lexicului, sintaxă adecvată 3 p./vocabular restrâns, monoton 1 p.) 3 puncte

− ortografia (0-1 erori: 2 p. / 2 erori: 1 p. / 3 sau mai multe erori: 0 p.) 2 puncte

− punctuația (0-1 erori: 2 p. / 2 erori: 1 p. / 3 sau mai multe erori: 0 p.) 2 puncte

− așezarea corectă a textului în pagină, lizibilitatea 1 punct

− respectarea precizării privind numărul de cuvinte 1 punct

Rezultatele testului la cele două clase:

Media notelor obținute de elevii clasei a XII-a AP este 6,60 iar media clasei a XII-a B este de 6,54. Se observă că cele două grupuri, cel experimental și cel de control sunt apropiate sub aspectul variabilei urmărite (performanța școlară), ceea ce înseamnă că ele pot fi considerate comparabile.

1.6.2 Etapa experimentală

Etapa experimentală presupune introducerea la grupul experimental a variabilei independente, în timp ce la grupul de control se lucrează ca înainte, pentru a determina modificarea fenomenului observat în funcție de ipoteza cercetării și a obiectivelor stabilite.

În această perioadă se urmărește creșterea performanțelor elevilor prin proiectarea unor strategii didactice în manieră constructivistă. Aceasta înseamnă transferarea accentului de pe profesor, pe elev care devine astfel factor activ al propriei schimbări. Rolul profesorului nu mai este doar de emițător al mesajului educațional ci de moderator, animator, consilier, participant alături de elev la soluționarea problemelor. Organizarea elevilor pe grupe pentru desfășurarea activităților și folosirea unor metode activ- participative stimulează elevii, antrenându-i cu toată personalitatea lor în rezolvarea sarcinilor de lucru. Lucrul în echipă le oferă posibilitatea de a-și împărtăși părerile, experiența, ideile, strategiile personale de lucru , informațiile; interrelațiile dintre membrii grupului, emulația sporesc interesul pentru o temă sau pentru o sarcină, motivând elevii pentru învățare.

Pornind de la aceste considerente și urmărind obiectivul principal, îmbunătățirea performați elevilor, s-a întocmit demersul didactic pentru două clase paralele astfel:

S-a stabilit conținutul ce urma a fi predat la ambele clase : Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade, roman ce se încadrează în perioada postbelică aferentă clasei a XII-a.

S-au urmărit în proiectare următoarele competențe specifice: folosirea adecvată a strategiilor de comunicare în vederea realizării unei comunicări eficiente și personalizate; adecvarea strategiilor de lectură la specificul textelor literare studiate, în vederea înțelegerii și interpretării personalizate; adecvarea tehnicilor și strategiilor argumentative la situații de comunicare diverse (orale sau scrise)

Dintr-un conținut vast, întregul roman, a fost selectată o anumită temă : construcția personajului și s-a imaginat un demers didactic pe 3 ore : prima de predare-învățare (însușire de cunoștințe); a doua, consolidare iar a treia oră, de evaluare.

Pentru lecția de predare-învățare la clasa de control (a XII-a B) – ANEXA 1 (pag. )- s-a urmărit atingerea acestor obiective cognitive: stabilirea statutului fiecărui personaj în cadrul familiei, al societății operei,etc; prezentarea evoluției personajelor; stabilirea și interpretarea relațiilor dintre personaje; identificarea trăsăturilor acestora și ilustrarea acestor trăsături prin secvențe semnificative din text. Obiectivele operaționale afective au fost: cultivarea simțului estetic și a interesului pentru creațiile literare; dezvoltarea gândirii critice, autonome și reflexive etc

La această clasă, forma de organizare a activităților a fost cu precădere frontală, individuală iar metoda de predare dominantă a fost conversația euristică. Deși demersul ar fi trebuit să fie ”cât mai tradițional” s-a considerat că expunerea nu este potrivită dat fiind faptul că elevii cunoșteau deja construcția subiectului și că analiza personajului, în general, este o componentă a studierii literaturii încă din clasa a III-a.

Din punctul de vedere al rolului profesorului, abordarea a fost una tradițională deoarece cadrul didactic a direcționat permanent dialogul, nu a dat o notă problematizantă întrebărilor, a numit elevii să răspundă și a oferit feed-back imediat, neîntorcând întrebările către clasă. Caracterizarea personajelor s-a făcut după repere stabilite de profesor neîncurajând elevii să se abată de la plan. Conversația euristică a fost îmbinată cu alte două metode considerate tradiționale: exercițiul și demonstrația iar resursele și mijloacele au fost limitate: tabla, fișele de lectură ale elevilor, caietele etc.

La clasa experimentală ( a XII -a AP) s-a introdus variabila independentă, adică strategia didactică a presupus ca formă de organizare activitatea pe grupe și metode activ-participative. – ANEXA 2 – (pag…..) Obiectivele cognitive au fost aceleași iar la cele afective s-au adăugat două specifice interactivității: să relaționeze și să coopereze manifestând spirit de echipă și să colaboreze cu colegii pentru rezolvarea unor sarcini comune. După verificarea temei, prezentarea obiectivelor și captarea atenției, profesorul a anunțat elevii că vom lucra pe grupe a căror componență a fost dinainte stabilită. Pentru această lecție s-a considerat că este benefic să se formeze grupe eterogene pentru ca cei slăbuți să poată fi ajutați. Clasa se pretează la o astfel de împărțire neexistând între membri probleme de comunicare sau de altă natură care ar fi putut conduce la marginalizarea unora dintre ei.

În etapa de evocare, unde s-a urmărit înțelegerea corectă a statutului și relațiilor dintre personaje, s-a folosit metoda ciorchinelui (metoda organizatorului grafic). Elevii, lucrând în echipe, au avut de realizat o schemă prin care să ilustreze legăturile dintre personaje. Au avut libertatea de a plasa în centru orice personaj / personaje în funcție de importanța pe care ei consideră că actantul o are în operă. La sfârșit, fiecare grupă și-a desemnat un reprezentant care le-a explicat colegilor schema și a adus argumentele de rigoare. Profesorul a intervenit doar dacă a fost solicitat și a încurajat elevii să caute răspunsuri / lămuriri mai întâi pe orizontală, adică să-și întrebe întâi colegii. După prezentarea elevilor, dacă au rămas aspecte neabordate sau neînțelese suficient, profesorul adresează clasei (frontal) întrebări ajutătoare. Conversația euristică stă la baza oricărui demers didactic, deci nu lipsește nici din lecțiile ”moderne”, însă nu mai este unidirecționat iar întrebările nu mai sunt închise.

În etapa de realizare a sensului, s-a folosit metoda Horoscop și forma de organizare a fost tot pe grupe. Activitatea a fost următoarea: să încadreze personajele într-o zodie și să aducă argumente în sprijinul opțiunii. S-au citit trăsăturile de pe fișă, s-au lămurit unele cuvinte și s-au împărțit personajele. Deoarece fiecare grupă a primit două personaje și a avut libertate inclusiv de reorganizare, elevii au preferat să se împartă în subgrupe și să-și distribuie sarcini mai mici. Profesorul i-a urmărit, a făcut parte, pe rând, din fiecare grupă și a adresat întrebări ajutătoare mai ales că existau și păreri divergente în cadrul aceluiași grup. Li s-a spus că trebuie să ajungă la un consens căci nu pot încadra personajul în două zodii. Înainte de prezentările în plen, profesorul i-a rugat să identifice și modalitatea de caracterizare atunci când își prezintă argumentele. Solicitând clasa, s-au verificat argumentele și s-au adus altele noi, unde a fost cazul.

În etapa e reflecție, li s-a solicitat elevilor să facă conexiuni între personajele de la activitatea anterioară cu ajutorul diagramei Venn – Euler. Fiind un exercițiu scurt ca durată (5 minute), elevii au prezentat succint asemănările și deosebirile dintre actanți.

La sfârșitul orei, profesorul a chemat elevii cu talent ”actoricesc” pentru a le explica sarcina suplimentară pe care o au pentru acasă: să învețe niște replici, să analizeze bine personajele, să le înțeleagă resorturile sufletești pentru a putea intra ”în pielea lor” și să nu uite…deghizarea.

Pentru consolidarea cunoștințelor la clasa de control s-a proiectat un demers didactic tradițional prin folosirea următoarelor metode: expunerea, exercițiul, demonstația, conversația euristică și prin forma de organizare a activității: frontală. – ANEXA 3- (pag…) Obiectivele cognitive ( comune ambelor clase) au fost: identificarea modalităților de caracterizare a personajelor, identificarea particularităților de construcție a personajului eliadesc, argumentarea încadrării personajului la „tipul intelectualului”, stabilirea corelațiilor între personajele din acest roman și personaje din alte romane. Ca materiale suplimentare s-au folosit fișele de lectură ale elevilor și fișele de lucru.

În expunere, profesorul a prezentat drama omului superior confruntat cu iminența istoriei așa cum apare în romanul studiat și concepția lui Eliade despre ”noul personaj” pusă pe seama personajului Ciru Partenie. Rezolvarea sarcinii de pe fișa de lucru s-a făcut prin activitate individuală iar verificarea s-a realizat frontal. Ulterior, prin conversație euristică profesorul a direcționat elevii către înțelegerea asemănării dar și deosebirii dintre Ștefan Viziru și Ștefan Gheorghidiu. Și în această lecție folosirea cu precădere a metodelor tradiționale nu l-a ajutat pe elev să dețină un rol activ, cadrul didactic monopolizând aproape întreaga oră.

La clasa experimentală, consolidarea cunoștințelor s-a realizat tot prin activități desfășurate pe echipe și prin metode activ-participative – ANEXA 4 (pag…).

În etapa de evocare profesorul a apelat la problematizare întrebând elevii dacă pot identifica vreo trăsătură comună tuturor actanților și încurajându-i să dea cât mai multe răspunsuri.

Partea de realizarea sensului s-a constituit din două etape: în prima, elevii selectați au interpretat câteva secvențe din roman ( metoda dramatizării) iar ceilalți au urmărit jocul de rol și au pregătit întrebările pentru colegii lor. Partea a doua a constat din interviul luat actorilor și din evidențierea specificului personajelor din Noaptea de Sânziene.

Reflecția s-a realizat prin căutarea unor corelații între personajele din acest roman și altele din opere studiate.

1.6.3. Etapa postexperimentală

A constat în aplicarea la sfârșitul experimentului a unui test docimologic identic pentru cele două grupuri în următoarele scopuri:

compararea rezultelor la ambele grupuri (experimental și de control)

stabilirea rolului și a eficienței utilizării metodelor activ-participative în cadrul orelor de literatura română

EVALUARE – PERSONAJUL în NOAPTEA DE SÂNZIENE, de M. ELIADE

( Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu. Timpul de lucru efectiv este de 100 de minute.)

SUBIECTUL I (45 de puncte)

Se dă urmărorul text:

– Cum vă spuneam, domnișoară, eu am fost cineva pe vremea mea, reîncepu bătrânul. Nu oricine a dat mâna cu marele bărbat și apostol, Spiru Haret. Eu mi-am înțeles viața ca o misiune…pot zice…dar am și eu necazurile mele…Am și eu mândria mea de om care și-a înțeles chemarea și n-a avut nicio răsplată… Uite aici, pe domnul locotenent, dumnealui e martor…

Vădastra tresări și-și privi tatăl cu spaimă. Dacă e afumat să știi că mă spune și mă face de râs, îi fulgeră gândul prin minte.

– Dumnealui e martorul suferințelor noastre, a învățătorilor de la țară, reluă bătrânul cu hotărâre. Căci orice intelectual e un martor al nostru, și dumnealui e intelectual, poți să vezi asta numai privindu-l…Un intelectual e un om subțire cu carte multă…N-am avut cinstea să-l cunosc pe domnul locotenent, dar de cum am intrat aici, mi-am spus în sine mea: iată, acest ofițer, este cineva, este un intelectual…

Vădastra privi cu înțeles spre Mărioara, apoi apucă paharul pe care tocmai îl umpluse și îl ridică solemn în aer:

– Să trăiți! spuse el în general privindu-i pe amândoi dintr-o singură sclipire.

– Să trăiți și voi! spuse bătrânul și goli paharul dintr-o singură îmghițitură. Deși n-am avut cinstea să cunosc pe domnul locotenent…

– Ei, iată, că acum îl cunoști, făcu Mărioara.

– Se zice că cunoști pe cineva atunci când știi, adică, cum se numește persoana cu care ai onoarea să vorbești…

– Păi să-ți spun eu, ca să nu mai lungești vorba, îl întrerupse fata zâmbind. Pe dumnealui îl cheamă Cantemir și pe mine Mărioara.

– Cum zici că-l cheamă? Cantemir?! n-o fi chiar Dimitrie Cantemir?!

– Ba chiar așa, răspunse fata amuzată și privi spre Spiridon.

Bătrânul izbucni într-un râs zgomotos, care-l făcu să se înece.

Cerințe:

A. Încercuiește răspunsul corect:

1. În propoziția Nu oricine a dat mâna cu marele bărbat și apostol, Spiru Haret. cuvântul apostol are (3 puncte)

sens denotativ

sens conotativ

2. Relația dintre Gheorghe Vasile și Spiridon Vădastra este: (3 puncte)

prieteni

tată – fiu

învățător – elev

vechi cunoștințe

3. Perspectiva narativă în text este: (3 puncte)

relatare la persoana I din perspectiva naratorului-personaj

relatare la persoana a III-a din perspectiva autorului-narator

B. Răspunde la următoarele cerințe:

4. Explică rolul virgulelor în enunțul: Cum vă spuneam, domnișoară, eu am fost cineva pe vremea mea. (4 puncte)

5. Precizează modul de expunere folosit în text. (4 puncte)

6. Ilustrează, cu exemple din text, două trăsături ale genului epic. (8 puncte)

7. Numește o trăsătură a personajului Gheorghe Vasile care rezultă din fraza: – Cum zici că-l cheamă? Cantemir?! n-o fi chiar Dimitrie Cantemir?! (4 puncte)

8. Identifică două modalități diferite de caracterizare a personajului în fragment și ilustrează-le cu argumente potrivite. (8 puncte)

9. Comentează, în 60 – 100 de cuvinte (6 – 10 rânduri), următoarea secvență narativă:

(8 puncte)

Vădastra tresări și-și privi tatăl cu spaimă. Dacă e afumat să știi că mă spune și mă face de râs, îi fulgeră gândul prin minte.

– Dumnealui e martorul suferințelor noastre, a învățătorilor de la țară, reluă bătrânul cu hotărâre. Căci orice intelectual e un martor al nostru, și dumnealui e intelectual, poți să vezi asta numai privindu-l…Un intelectual e un om subțire cu carte multă…N-am avut cinstea să-l cunosc pe domnul locotenent, dar de cum am intrat aici, mi-am spus în sine mea: iată, acest ofițer, este cineva, este un intelectual…

SUBIECTUL AL II-LEA (45 de puncte)

II. Redactează un eseu de 600-900 de cuvinte în care să prezinți relația dintre două personaje (altele decât cele de la subiectul I) în romanul Noaptea de Sânziene, de M. Eliade

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

− prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese

− evidențierea, prin două episoade/citate/secvențe comentate, a modului în care evoluează relația dintre cele două personaje

− ilustrarea argumentată a trăsăturilor celor două personaje (câte două pentru fiecare)

− susținerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema romanului studiat se reflectă în relația dintre cele două personaje.

Notă!

Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.

Pentru conținutul eseului vei primi 28 puncte (cerința I – 6puncte; cerința II – 8puncte; cerința III – 8puncte; cerința IV – 6puncte).

Pentru redactarea eseului vei primi 17 puncte (organizarea ideilor în scris – 4 puncte; abilitățile de analiză și de argumentare – 4 puncte; utilizarea limbii literare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct; respectarea precizării privind numărul de cuvinte – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 600 de cuvinte.

BAREM DE EVALUARE ȘI NOTARE

• Se punctează oricare alte formulări/ modalități de rezolvare corectă a cerițelor.

• Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin barem. Nu se acordă fracțiuni de punct.

• Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se calculează prin împărțirea la 10 a punctajului total acordat pentru lucrare.

SUBIECTUL I (45 de puncte)

1- răspuns corect (sens conotativ) 3×1=3 puncte

2 – răspuns corect (tată – fiu) 3×1=3 puncte

3 – răspuns corect (relatare la persoana a III-a din perspectiva autorului-narator) 3×1=3 puncte

4 – explicarea rolului virgulelor (izolarea substantivului în vocativ) 4×1=4 puncte

5- precizarea corectă a modului de expunere dominant (dialogul) 4×1=4 puncte

6- câte 2 puncte pentru menționarea oricăror trăsături ale genului epic, prezente în textul dat (de ex: prezența instanțelor comunicării narative, relatarea la persoana a III-a, etc) 2×2=4puncte

– câte 2 puncte pentru ilustrarea prin exemple din text a fiecărei trăsături menționate. 2×2=4puncte

7 – identificarea corectă a trăsăturii (ironia) 4×1=4 puncte

8 – câte 2 puncte pentru identificarea fiecărei modalități de caracterizare 2×2=4 puncte

– câte 2 puncte pentru fiecare dintre argumentele aduse 2×2=4 puncte

9 – comentarea adecvată și nuanțată a secvenței citate, în limita de spațiu indicată 8 puncte

– comentarea parțial adecvată sau nerespectarea limitei de spațiu indicate 4 puncte

SUBIECTUL AL II-LEA (45 de puncte)

Conținut – 28 puncte

– câte 3 puncte pentru prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din romanul 3x2p= 6 puncte

(Cele 3 puncte pentru fiecare personaj se acordă astfel:

prezentare nuanțată și adecvată a statutului social, psihologic, moral etc. al personajului 3 p.

prezentare schematică sau superficială a statutului social, psihologic, moral etc. al personajului 2 p.

– evidențierea, prin două episoade/citate/secvențe comentate, a modului în care evoluează relația dintre cele două personaje 8 puncte

prezentarea evoluției relației dintre personaje și ilustrarea acesteia prin două episoade/citate/secvențe comentate 4×2 =8 p.

prezentarea evoluției relației dintre personaje si ilustrarea printr-un episod/un citat/o secvență comentată 4×1=4 p.

simpla numire a unor episoade/secvențe sau tendința de rezumare 2 p.

− câte 2 punct pentru ilustrarea fiecărei trăsături a personajelor alese 4x2p= 8 puncte

ilustrarea argumentată a fiecărei trăsături 2p

numirea trăsăturii fără argumentare 1p

– susținerea opiniei formulate cu argumente adecvate 6 puncte.

încercare de susținere a opiniei formulate sau schematism 3p./

simpla formulare a opiniei 2 p.

Redactare – 17 puncte

− organizarea ideilor în scris 4 puncte

4 puncte pentru text clar, organizat, coerent, cu echilibru între introducere, cuprins si încheiere, în care construcția paragrafelor subliniază ideile în succesiune logică

3 puncte pentru text parțial organizat, cu dezechilibru între componente, în care construcția paragrafelor nu subliniază ideile în succesiune logică

2 punct pentru text vag organizat, fără evidențierea trecerii de la o idee la alta

− abilități de analiză si de argumentare 4 puncte

4 puncte pentru relație adecvată între idee si argument, utilizare de argumente convingătoare, formulare de judecăți de valoare relevante

3 puncte pentru relație parțial adecvată între idee si argument, utilizare de argumente insuficient de convingătoare, formulare de judecăți parțial relevante

2 punct pentru relație nerelevantă între idee si argument, schematism

− utilizarea limbii literare (stil si vocabular potrivite temei, claritate a enunțului, varietate a lexicului, sintaxă adecvată 3 p. / vocabular restrâns, monoton 2 p.) 3 puncte

− ortografia (0-1 erori: 2 p./2 erori: 1 p./3 sau mai multe erori: 0 p.) 2 puncte

− punctuația (0-1 erori: 2 p./2 erori: 1 p./3 sau mai multe erori: 0 p.) 2 puncte

− așezarea corectă a textului în pagină, lizibilitatea 1 punct

− respectarea precizării privind numărul de cuvinte 1 punct

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 600 de cuvinte.

Rezultatele obținute de elevi la test au fost următoarele:

Media celor două clase este următoarea: XII AP – 8,03 și XII B – 6,74

Analiza și interpretarea rezultatelor prin compararea celor două grupuri după evaluare:

Fig.1.1. Rezultatele obținute de cele două clase după evaluarea finală

După cum putem observa, la grupul experimental nu s-au înregistrat note sub 5 ceea ce înseamnă că elevii slăbuți, care, în general nu își alocă timp studiului suplimentar, au reușit să învețe din clasă prin rezolvarea sarcinilor alături de colegii din echipă. De asemenea, numărul notelor cuprinse între 7 și 9 este de 17 la clasa a XII-a AP față de 11 la clasa paralelă, iar note situate între 9 și 10 nu au existat la grupul de control.

Compararea datelor inițiale cu datele finale în funcție de medie:

Fig. 1.2. Rezultatele obținute de grupul experimental la testul ințial și testul final

Fig. 1.3. Rezultatele obținute de grupul de control la testul inițial și testul final

Rezultatele obținute în evaluarea inițială și în cea finală la grupul experimental au pus în evidență diferențe semnificative, media pe clasa crescând de la 6,6o la 8,03 adică cu 1,43 puncte. Asta înseamnă că elevii acestei clase ( XII AP ) au reușit să-și îmbunătățească rezultatele ca efect al utilizării metodelor activ-participative prin intermediul cărora au devenit mai motivați, mai conștienți de faptul că învățarea depinde în mare măsură de ei.

În primul rând, au fost atrași de ineditul orelor , de ceea ce era nou și incitant căci fiecare etapă din scenariul didactic a însemnat altceva, fiecare sarcină de lucru a fost considerată o altă provocare. Ori se știe că este nevoie de ”măiestrie” didactică pentru a menține atenția trează unui număr cât mai mare de adolescenți dint-o clasă.

În al doilea rând, faptul că și la prima oră, de înțelegere a textului, s-a lucrat în echipe a oferit posibilitatea și elevilor care au întâmpinat dificultăți de receptare să-și lămurească unele aspecte prin discuțiile purtate între membrii grupului în timpul rezolvării sarcinilor. Se poate constata că a existat doar o notă sub 6 ceea ce indică faptul că toți elevii au reușit să înțeleagă raporturile dintre personaje și să identifice trăsăturile lor.

În al treilea rând, la ora de consolidare, prin jocul de rol, elevii au reușit să treacă de la o simplă înșiruire de idei prezentate de personaje ( arid și plictisitor) la o parțială identificare cu concepțiile, trăirile actanților care nu păreau inițial dispuși să sară în ajutorul elevilor. Rezolvarea itemului de tip eseu din test a demonstrat cu prisosință asta căci aproape toți elevii au ales spre caracterizare personaje ”jucate” în timpul orei și, de data aceasta, au reuși să aducă argumente valabile în sprijinul ideilor expuse. Și când ai ce spune…nu mai reprezintă o problemă numărul de pagini pe care trebuie să-l conțină lucrarea.

În al patrulea rând, sentimentul de empatie și de apartenență la grup i-a făcut să se implice în activități, să urmărească cu atenție ideile celorlalte grupuri, să dorească să se evidențieze, să arate că sunt mai buni.

Concluzionând, se poate afirma că succesul didactic (înțelegând prin aceasta performanța elevilor) depinde de proiectarea scenariului didactic care trebuie să înceapă cu elevul și să se sfârșească tot cu el. Grupul experimental a înregistrat progres atât la nivel global cât și individual căci toți elevii și-au îmbunătățit nota, în medie cu 1,39 puncte.

În ceea ce privește grupul de control, și aici au intervenit mici modificări deși s-au folosit cu precădere metode tradiționale, creșterea fiind însă nesemnificativă: 0,20 puncte.

Comparând cele două clase la finalul experimentului, se constată că ipoteza generală: folosirea metodelor activ-participative în cadrul orelor de literatură română conduce la stimularea interesului pentru învățare a elevilor, îi implică activ în propria lor formare, asigurându-se astfel o creștere a rezultatelor școlare și implicit realizarea succesului școlar, este adevărată.

1.7. Concluzii finale și propuneri metodologice

Didactica constructivistă a adus schimbări majore în ceea ce privește demersul educațional transformându-l pe profesor într-un coordonator al activității de învățare a elevului. Acesta, îndrumat, stimulat, conștientizat de rolul pe care-l deține în propria formare reușește să-și îmbunătățească performanța școlară.

Pornind de la premisa că o strategie didactică care-l ”activează” pe elev va conduce la succesul școlar, cercetarea de față și-a stabilit ca obiectiv principal să verifice dacă predarea prozei lui Mircea Eliade prin metode activ-participative va stimula elevii și va determina astfel o creștere a rezultatelor școlare.

După selectarea lotului de subiecți, s-a stabilit grupul la care se va introduce variabila independentă, astfel că, în timp ce la clasa a XII- a B romanul Noaptea de Sânziene a fost predat utilizându-se metode considerate ”tradiționale”, la clasa paralelă, a XII-a AP, apropierea de textul literar s-a realizat prin cooperare elevi-elevi, elevi-profesor și cu ajutorul unor metode active ce i-au incitat pe tineri.

Interactivitatea a solicitat elevii să discute materia învățată anterior, să-și clarifice unele aspecte, să se verifice între ei și să învețe unii de la alții. Prin metoda ciorchinelui, elevii au înțeles relația dintre căutările personajelor și tema romanului, prin Horoscop au putut să sintetizeze caracteristicile actanților și au exersat argumentarea iar jocul de rol, dincolo de atmosfera de amuzament, le-a oferit posibilitatea de a se identifica cu personajele, de a privi ”în spatele cortinei” prin interviul final.

Mai mult decât sarcinile de învățare propriu-zisă, interacțiunea a stimulat efortul și productivitatea elevilor care au fost capabili să înțeleagă, să aplice, să sintetizeze și să transfere noul conținut în sistemul lor de valori, realizând conexiuni între personaje din romanul eliadesc și personaje din alte opere.

Testului docimologic, comun celor două grupuri, a scos în evidență diferențele dintre rezultatele obținute de elevii celor două clase. S-a putut constata un progres remarcabil la grupa experimentală, unde media a crescut cu aproape 1,50 puncte, spre deosebire de grupul de control, unde creșterea a fost de numai 0,20 puncte. Analiza s-a făcut însă și prin compararea intrărilor cu ieșirile, la nivelul grupului experimental observându-se o creștere (medie) cu 1,39 puncte pe elev.

Rezultatele cumulate au dus la confirmarea ipotezei cercetării și anume că utilizarea metodelor activ-participative în activitatea instructiv-educativă a determinat stimularea interesului pentru învățare a elevilor, asigurând astfel o creștere a rezultatelor școlare și, implicit, realizarea succesului școlar.

Cercetarea realizată având drept scop determinarea eficienței utilizătii metodelor activ-participative în cadrul orelor de literatura română se înscrie în contextul larg al preocupărilor specialiștilor în educație pentru creșterea performanțelor școlare ale elevilor.

În ceea ce privește propunerile metodologice, rezultatele cercetării de față oferă deschideri pentru investigații în domeniul problematicii utilizării metodelor activ-participative la liceu, astfel:

Dezvoltă un cadru de referință pentru formarea continuă a cadrelor didactice din ciclului superior al liceului;

Strategiile didactice centrate pe elev pot fi adaptate și experimentate în cazul studierii și altor scriitori sau în cadrul orelor de limbă și comunicare.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Dicționar de personaje literare. coord. Șindrilaru Florin. Ed. Paralela 45, Pitești, 2002.

2.***Jocurile Maitreyiei. articol disponibil la adresa http://saituldeliteratura.wordpress.com /2010/01/04/jocurile-maitreyiei/ . accesat la data de 16 ianuarie 2014.

3.***Metodologia invatarii centrate pe elev. articol disponibil la adresa www.tvet.ro/…/Metodologia%20învățării%20centrate%20pe%20elev.doc . accesat la data de 28 noiembrie 2013.

4. *** Ritual erotic si intitiere in romanul Maitreyi de Mircea Eliade. articol disponibil la adresahttp://riolariu.wordpress.com/2013/08/27/ritual-erotic-si-initiere-in-romanul-maitreyi-de-mircea-eliade/ . accesat la data de 26 noiembrie 2013.

5. *** Romanul in viziunea criticii literare. articol disponibil la adresa

http://www.autorii.com/scriitori/mircea-eliade/romanul-in-viziunea-criticii-literare.php . accesat la data de 22 martie 2014.

6. Al-George, Sergiu. Arhaic și universal. India în concepția culturală românească. Ed. Eminescu, București, 1981.

7. Botez, Adrian. Recitiri. In: Luceafarul romanesc. www.luceafărul.wordpress.com/atitudini/recitiri/adrian botez , accesat la 16 decembrie 2013.

8. Crețu, Daniela; Nicu, Adriana. Pedagogie pentru definitivat și gradul didactic I. Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2009.

9. Dimisianu, Gabriel. post. Maitreyi. Nuntă în cer. Ed. Minerva, București, 1986.

10. Eliade, Mircea. Fragmentarium. Ed. Humanitas, București, 2008.

11. Eliade, Mircea. Imagini și simboluri. Ed. Humanitas, București, 2013

12. Eliade, Mircea. Maitreyi. Ed. Garamond, București, 2012.

13. Eliade, Mircea. Memorii. Ed.Humanitas, București, 1991

14. Eliade, Mircea. Noaptea de Sânziene. Ed.Minerva, București, 1991.

15. Eliade, Mircea. Silolocvii. Ed. Humanitas, București, 2008.

16. Eliade, Mircea. Istoria religiilor pdf. carte disponibila la adresa www.cntd.ro/sites/default/files/c2010/c2010a52.pdf. accesat la 15 octombrie 2013.

17. Eliade, Mircea. Itinerariu spiritual. Insuficiențele literaturii. In: Atitudini și polemici în presa literară interbelică, Institutul de Istorie și Teorie literară G. Călinescu”, București, 1984.

18. Eftenie, Nicolae. Introducere în studierea limbii și literaturii române. Ed. Paralele 45, Pitești, 2008.

19. Glodeanu, Gheorghe. Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade. Ed. Tipo Moldova, Iași, 2009.

20. Goia, Vistian. Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008.

21. Holban, Ion. Teste de cunoștințe. EDP, București, 1995

22. Ilie, Emanuaela. Didactica literaturii române: fundamente teoretico-aplicative. Ed. Polirom, Iași, 2008.

23. Ionescu, Nae. Curs de metafizică. Ed. Humanitas, București, 1991.

24. Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe. Ed. Gramar, București, 1998.

25. Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. Ed. Paralela 45, Pitești, 2008.

26. Mioc, Adrian. Problema timpului în opera lui Mircea Eliade. Structura temporalității în lucrările teoretice. Ed. Marineasa, Timișoara, 2001.

27. Mîrșanu, Dragoș. Eliade, de la savant la scriitor și retur. In: Adevărul literar și artistic, nr. 86, din 14 martie, 2007.

28. Pamfil, Alina. Limba și literatura română în gimnaziu. structuri didactice deschise. Ed. Paralela 45, Pitești, 2003.

29. Ruști, Doina. Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade. Ed. Coresi, București, 1998.

30. Simion, Eugen. Mircea Eliade: Nodurile și semnele prozei. Ed. univers enciclopedic gold, București, 2011.

31. Ștefănescu, Alex. La o nouă lectură: Mircea Eliade. In: România literară, 2003.

32. Ungureanu, Cornel. Mircea Eliade și literatura exilului. Ed. Viitorul românesc București, 1995.

33. Ursache, Petru. Camera Sambo: Introducere în opera lui Mircea Eliade. Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008.

34. Zlate, Mielu. Fundamentele psihologiei. Ed. Pro Humanitate. București. 2000

ANEXE

ANEXA 1

PROIECT DIDACTIC

Data: 12.02.2014

Școala: Colegiul Tehnic ”S. Mehedinți”

Clasa : a XII-a B

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiectul: Limba și literatura română

Tema: Personajul în romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Tipul lecției: predare -învățare

Profesor: Ximena Tanasă

Timpul: 50 minute

Competențe generale:

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor în diferite situații de comunicare

Comprehensiunea și interpretarea textelor

Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare

Competențe specifice:

Folosirea adecvată a strategiilor de comunicare orală în monolog sau în dialog, în vederea realizării unei comunicări eficiente și personalizate

Adecvarea strategiilor de lectură la specificul textelor literare studiate, în vederea înțelegerii și interpretării personalizate

Adecvarea tehnicilor și strategiilor argumentative la situații de comunicare diverse (orale sau scrise)

Obiective operaționale:

a) în domeniul cognitiv

să stabilescă statutul fiecărui personaj în cadrul familiei, societății, al operei

să prezinte evoluția fiecărui personaj

să stabilească și să interpreteze relațiile dintre pesonaje

să identifice trăsături ale personajelor

să ilustreze aceste trăsături prin secvențe semnificative din text

b) afective

să dovedească receptivitate față de analiza personajelor operei

să-și cultive simțul estetic și interesul pentru creațiile literare

să-și dezvolte gîndirea critică, autonomă și reflexivă

să comunice liber exteriorizând emoții și sentimente

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee: exercițiul , demonstrația, conversația euristică

Forme de organizare a activității: activitate frontală, individuală

Resurse: capacitățile receptive ale elevilor, cunoștințele lor anterioare, tabla etc

Mijloace de învățământ: fișe de lectură, textul integral

Bibliografie:

Ilie, Emanuela : Didactica literaturii române, Ed. Polirom, Iași, 2008

Eftenie, Nicolae, Introducere în studierea limbii și literaturii române , Pitești, Ed. Paralela 45, 2008.

Eliade, Mircea : Noaptea de Sânziene, Ed. Minerva, București, 1991

ANEXA 2

PROIECT DIDACTIC

Data: 18.02.2014

Școala: Colegiul Tehnic ”S. Mehedinți”

Clasa : a XII-a AP

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiectul: Limba și literatura română

Tema: Personajul în romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Tipul lecției: predare -învățare

Profesor: Ximena Tanasă

Timpul: 50 minute

Competențe generale:

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor în diferite situații de comunicare

Comprehensiunea și interpretarea textelor

Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare

Competențe specifice:

Folosirea adecvată a strategiilor de comunicare orală în monolog sau în dialog, în vederea realizării unei comunicări eficiente și personalizate

Adecvarea strategiilor de lectură la specificul textelor literare studiate, în vederea înțelegerii și interpretării personalizate

Adecvarea tehnicilor și strategiilor argumentative la situații de comunicare diverse (orale sau scrise)

Obiective operaționale:

a) în domeniul cognitiv

să stabilescă statutul fiecărui personaj în cadrul familiei, societății, al operei

să prezinte evoluția fiecărui personaj

să stabilească și să interpreteze relațiile dintre pesonaje

să identifice trăsături ale personajelor

să ilustreze aceste trăsături prin secvențe semnificative din text

b) afective

să dovedească receptivitate față de analiza personajelor operei

să comunice liber exteriorizând emoții și sentimente

să-și dezvolte gîndirea autonomă, reflexivă și critică

să relaționeze și să coopereze manifestînd spirit de echipă

să colaboreze cu colegii pe rezolvarea unor sarcini comune

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee: conversația euristică, metoda ciorchinelui, metoda horoscopului, diagrama Venn – Euler

Forme de organizare a activității: activitate pe grupe eterogene, activitate frontală

Resurse: capacitățile receptive ale elevilor, cunoștințele lor anterioare, tabla, coli A3, carioci etc

Mijloace de învățământ: fișe de lectură, fișa Horoscop, diagrama Venn-Euler, textul integral

Bibliografie:

Ilie, Emanuela : Didactica literaturii române, Ed. Polirom, Iași, 2008

Eftenie, Nicolae, Introducere în studierea limbii și literaturii române , Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Eliade, Mircea : Noaptea de Sânziene, Ed. Minerva, București, 1991

Fișa Horoscop

Diagrama Venn-Euler

ANEXA 3

PROIECT DIDACTIC

Data: 14.02.2014

Școala: Colegiul Tehnic ”S. Mehedinți”

Clasa : a XII-a B

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiectul: Limba și literatura română

Tema: Personajul în romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Tipul lecției: consolidare de cunoștințe

Profesor: Ximena Tanasă

Timpul: 50 minute

Competențe generale:

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor în diferite situații de comunicare

Comprehensiunea și interpretarea textelor

Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare

Competențe specifice:

Folosirea adecvată a strategiilor de comunicare orală în monolog sau în dialog, în vederea realizării unei comunicări eficiente și personalizate

Adecvarea strategiilor de lectură la specificul textelor literare studiate, în vederea înțelegerii și interpretării personalizate

Utilizarea adecvată a tehnicilor de redactare, în vederea realizării unei comunicări eficiente și personalizate

Adecvarea tehnicilor și strategiilor argumentative la situații de comunicare diverse (orale sau scrise)

Obiective operaționale:

a) în domeniul cognitiv

să identifice modalitățile de caracterizare a personajelor

să identifice particularitățile de construcție ale personajului eliadesc

să argumenteze încadrarea personajelor „la tipul intelectualului”

să stabilească corelații între personajele romanului Noaptea de Sânziene și personaje din alte opere literare

b) afective

să dovedească receptivitate față de analiza personajelor operei

să-și cultive simțul estetic și interesul pentru creațiile literare

să-și dezvolte gîndirea critică, autonomă și reflexivă

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee: expunere, exercițiul , demonstrația, conversația euristică

Forme de organizare a activității: activitate frontală, individuală

Resurse: capacitățile receptive ale elevilor, cunoștințele lor anterioare, tabla etc

Mijloace de învățământ: fișe de lectură, fișa de lucru, textul integral

Bibliografie:

Ilie, Emanuela : Didactica literaturii române, Ed. Polirom, Iași, 2008

Eftenie, Nicolae, Introducere în studierea limbii și literaturii române , Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Eliade, Mircea : Noaptea de Sânziene, Ed. Minerva, București, 1991

FIȘA DE LUCRU – MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE A PERSONAJULUI

ANEXA 4

PROIECT DIDACTIC

Data: 20.02.2014

Școala: Colegiul Tehnic ”S. Mehedinți”

Clasa : a XII-a AP

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiectul: Limba și literatura română

Tema: Personajul în romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Tipul lecției: consolidare de cunoștințe

Profesor: Ximena Tanasă

Timpul: 50 minute

Competențe generale:

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor în diferite situații de comunicare

Comprehensiunea și interpretarea textelor

Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare

Competențe specifice:

Folosirea adecvată a strategiilor de comunicare orală în monolog sau în dialog, în vederea realizării unei comunicări eficiente și personalizate

Adecvarea strategiilor de lectură la specificul textelor literare studiate, în vederea înțelegerii și interpretării personalizate

Utilizarea adecvată a tehnicilor de redactare, în vederea realizării unei comunicări eficiente și personalizate

Adecvarea tehnicilor și strategiilor argumentative la situații de comunicare diverse (orale sau scrise)

Obiective operaționale:

a) în domeniul cognitiv

să identifice modalitățile de caracterizare a personajelor

să identifice particularitățile de construcție ale personajului eliadesc

să argumenteze încadrarea personajelor „la tipul intelectualului”

să stabilească corelații între personajele romanului Noaptea de Sânziene și personaje din alte opere literare

b) afective

să dovedească receptivitate față de analiza personajelor operei

să-și cultive simțul estetic și interesul pentru creațiile literare

să-și dezvolte gîndirea critică, autonomă și reflexivă

să relaționeze și să coopereze manifestând spirit de echipă

să colaboreze cu colegii pentru rezolvarea unor sarcini comune

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee: conversația euristică, jocul de rol (dramatizarea), problematizarea, demonstrația

Forme de organizare a activității: activitate pe grupe, activitate frontală

Resurse: capacitățile receptive ale elevilor, cunoștințele lor anterioare, tabla, sala de clasa, elemente de recuzită etc

Mijloace de învățământ: fișe de lectură, fișe de lucru, textul integral

Bibliografie:

Ilie, Emanuela : Didactica literaturii române, Ed. Polirom, Iași, 2008

Eftenie, Nicolae, Introducere în studierea limbii și literaturii române , Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Eliade, Mircea : Noaptea de Sânziene, Ed. Minerva, București, 1991

FIȘĂ JOC DE ROL

Ștefan – Biriș – Bibicescu

Biriș: Vino cu mine, ai să vezi un tip interesant, un tip de ratat interesant. Este și el preocupat, ca și d-ta de problema timpului.

Ștefan: De problema timpului sunteți preocupați voi, filosofii. Eu sunt obsedat doar de curgerea timpului

Biriș: Este totuși un om interesant. Să te uiți bine la el, să-l privești când îți vorbește. Rolurile lui cele mai bune le joacă în viață, alături de noi prietenii. Căci pe scenă n-are talent.

(intră Biriș, se fac prezentările)

Bibicescu: Ah! de ce n-a citit ciru Partenie pe Shakespeare înainte de a-și fi scris piesele de teatru!… (Ștefan încercase să-și ascundă jena surâzând.Bibicescu îl privise lung, încruntându-se.)

Ștefan (ca pentru el): Sunt sigur că a învățat undeva privirea aceasta pătrunzătoare; este, poate, privirea finală din rolul pe care și-l preegătește acum…

Bibicescu (fără să-și desprindă ochii de pe fața lui Ștefan) : Mă gândeam când te-am văzut intrând : ce păcat că autorii dramatici nu mai citesc pe Shakespeare…Pentru că, probabil, ești și d-ta un autor dramatic, ai și d-ta câteva piese de teatru în dosare și vrei să-mi dau părerea asupra operelor dumitale…

Ștefan: Nu. Am venit…

Bibicescu (cu aceeași privire pătrunzătoare): Îmi dai voie, te rog, n-am terminat. Vreau să te anunț că nu citesc nicio piesă a unui debutant înainte de a mă convinge că l-a studiat și asimilat pe Shakespeare.

Ștefan (amuzat): N-am scris în viața mea nimic altceva decât rapoarte economice.

Bibicescu: Cu atât mai bine. Mie îmi plac oamenii preciși, riguroși. Dar ca să revin: ce păcat că Ciru Partenie nu l-a citit pe Shakespeare!…Cât talent și, poate chiar geniu, pierdut pentru totdeauna pentru că n-a înțeles că piesă de teatru înseamnă un spectacol care are loc în Timp, Într-un Timp concentrat în câteva destine… (Bibicescu se ridicase de pe scaun ca săltat de un resort și începuse să se plimbe prin odaie, cu o mână în buzunarul vestonului, cu cealaltă rotunjind gesturi scurte, ritmice, prin aer.) Textul lui Shakespeare, ca să ne emoționeze trebuie jucat, adică inserat în Timp, în durata care curge […] Spectacolul, domnii mei, spectacolul este marea beatitudine supra-temporală care ne este îngăduită. Eu i-am spus și lui Partenie că actorul prin simpul fapt că întruchipează pe rînd nenumărate personagii, trăiește un număr interesant de existențe și, deci își consumă propria lui karma într-un timp mult mai scurt decât restul omenirii. Căci el,actorul, se identifică, pe rând, cu nenumărate existențe umane, și suferă, dacă e un actor bun, întocmai cum ar suferi, în viață personahiul pe care-l întrupează pe scenă. Asta înseamnă că el cunoaște, într-o singură existență, pasiunile, speranțele și revelațiile a cincizece sau o sută de existențe…

Ștefan : Foarte interesant! Foarte interesant!

BIRIȘ – ILEANA

Biriș: Ștefan m-a rugat să-ți auc un mesagiu. Are să-mi fie greu să-l repet întocmai, penttru că eram cam obosit și nu-l prea înțelegeam nici eu bine. Ștefan te roagă să-l aștepți…

Ileana: Ești profesor de filosofie, nu-i așa? Ștefan ține foarte mult la d-ta. Te admiră foarte mult. Ești singurul lui prieten, singurul cu care poate discuta… D-ta îl înțelegi? Îl înțelegi întotdeauna ce spune? Mai les acum, după…Partenie…Înțelegi ceva? Spune-mi și mie ce ve întâmplă cu el…

Biriș: A suferit un șoc nervos, asta e tot, începu el cu un ton degajat. S-a răzbunat pe el Istoria.(adăugă zâmbind) Ștefan are fobia Istoriei, are groază de evenimente; el ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, așa cum i se păreau lui că erau în paradisul copilăriei. Și atunci Istoria se răzbună; îl înfundă de câte ori poate. Îl bagă în lagăr din greșeală, omoară oameni în locul lui, totdin greșeală și așa mai departe. Uite, mie, care trăiesc în Istorie și sunt împăcat cu istoria, mie nu mi se întâmplă niciodată nimic… (Se opri istovit și-și căută din nou batista.)

Ileana: Aș fi vrut să știu dacă dumneata îl înțelegi întotdeauna când îți vorbește de Timp și de pântecul balenei și de noaptea de Sânziene…Eu nu-l înțeleg. Știu că-și iubește foarte mult soția. Mi-a spus-o chiar el… Și atunci nu înțeleg ce se întâmplă cu el. Nu înțeleg! mi-e foarte drag și aș vrea să fim prieteni. Aș vrea s-o cunosc și pe Ioana, soția lui. Mi-a spus că o iubește foarte mult. Dar nu izbutesc să-l înțeleg. Câteodată trec luni de zile fără să-mi dea un semn de viață. Apoi îmi telefonează la miezul nopții, vine să mă vadă în zori, rămâne ziua întreagă cu mine, nu se mai duce la minister, nu se mai duce acasă…Și-mi vorbește despre fel de fel de lucruri stranii, pe care nu le înțeleg. Îmi place să-l ascult vorbindu-mi despre toate lucrurile acestea, îmi place să-l ascult. dar aș vrea să înțeleg ce se întâmplă cu el, aș vrea să știu ce are de gând să facă, ce-ar vrea să facă, ce-ar vrea să se întâmple…

Biriș: Mi-a spus să-l aștepți (făcu el deodată). Este tot ce-am înțeles: că te roagă să-l aștepți…

ILEANA – ȘTEFAN

Fata ridicase din umeri și zâmbise.

Ileana: Nu te înțeleg. Nu-mi dau seama dacă glumești sau crezi cu adevărat…

Ștefan : S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole (continuase fără s-o privească). Dar trebuie să te învețe cineva cum să le privești, ca să știi că sun miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele și nu știi că sunt miracole. Nu le vezi…

Ileana: Imi pare rău că nu te pot urmări. Mi-ar fi plăcut să te pot înțelege.

Ștefan: Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească…

Ileana: Nu înțeleg nimic…Nu înțeleg… Te-am ascultat toată seara vorbind și nu înțeleg de ce prelungești gluma. De ce nu mi-ai spus că ești scriitor și că te cheamă Ciru Partenie?

Ștefan (încurcat, silindu-se să zâmbească): Nu-ți puteam spune asta pentru că nu sunt scriitor și mă numesc Ștefan Viziru. Uite, dacă vrei, am să-ți dovedesc. (Începe să caute cu amândouă buzunarele deodată. Găsi un plin și i-l întinse. Dar i-l luă repede înapoi și-i întinse un pașaport. Ea îl deschise și citi tare numele: Ștefan Viziru…) D-ta probabil nu crezi în lucrurile astea. Și totuși eram sigur că se va întâmpla ceva. Când te-am zărit de departe, am simțit cum începe să mi se bată inima. Eram sigur că mi se făcuse un semn…Și apoi … poate mai există și altceva în afară de dragoste, bunăoară. Poate există undeva o posibilitate deschisă miracolelor, un mister ireductibil, un secret pe care nu reușim să-l descifrăm. ceva care să ducă în altă parte. Mi-e foarte greu să-ți explic. Nu înțeleg nici eu. S-ar putea totuși ca să mai fie o ieșire, pe care noi n-o vedem.

Ileana: Nu te înțeleg…

ANEXA 5

PROIECT DIDACTIC

Data: 18.02.2014; 24.02.2014

Școala: Colegiul Tehnic ”S. Mehedinți”

Clasa : a XII-a B, AP

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Obiectul: Limba și literatura română

Tema: Personajul în romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Tipul lecției: evaluare

Profesor: Ximena Tanasă

Timpul: 100 minute

Competențe generale:

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor în diferite situații de comunicare

Comprehensiunea și interpretarea textelor

Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare

Competențe specifice:

Folosirea adecvată a strategiilor de comunicare orală în monolog sau în dialog, în vederea realizării unei comunicări eficiente și personalizate

Adecvarea strategiilor de lectură la specificul textelor literare studiate, în vederea înțelegerii și interpretării personalizate

utilizarea adecvata a tehnicilor de redactare si a formelor exprimarii scrise compatibile cu situatia de comunicare in elaborarea unor texte diverse 

Obiective operaționale:

a) în domeniul cognitiv

să rezolve atent și corect cerințele testului

să utilizeze un vocabular adecvat situației de comunicare

să argumenteze , în scris sau oral, propriile opinii in legatura cu personajele alese ;

să respecte normele limbii literare la nivelurile ortografic și de punctuație, morfosintactic, lexico-semantic

b) afective

să dovedească interes pentru ora de limba și literatura română

să-și dezvolte gîndirea critică, autonomă și reflexivă

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee: conversația euristică, explicația, evaluarea scrisă

Forme de organizare a activității: activitate individuală

Resurse: capacitățile receptive ale elevilor, cunoștințele lor anterioare, coli A4, pixuri etc

Mijloace de învățământ: testul și baremul printate și multiplicate (tipuri de itemi utilizați: obiectivi – cu alegere multiplă, semiobiectivi și subiectivi – de tip eseu structurat)

Bibliografie:

Ilie, Emanuela : Didactica literaturii române, Ed. Polirom, Iași, 2008

Eftenie, Nicolae, Introducere în studierea limbii și literaturii române , Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Eliade, Mircea : Noaptea de Sânziene, Ed. Minerva, București, 1991