Mircea Eliade, 2019, București, Editura Humanitas [620908]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINTELE EDUCAȚIEI

SACRU L ȘI PROFAN UL
Referat
Mircea Eliade, 2019, București, Editura Humanitas

Coordonator:
Conf. univ. dr. Mihaela Țuțu

Student (IF, anul II):
Manuela Țîrloaică

București, 2 020

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
2

”Sacrul și profanul”, una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Mircea Eliade, se
dorește a fi o introducere generală în “studiul fenomenologic și istoric al faptelor
religioase”. 1 (Eliade, M., 2019 , p. 5)
Cele patru părți în care este structurat ă cartea, “Spațiul sacru și sacralizarea lumii”,
“Timpul sacru și miturile”, “Sacralitatea Naturii și religia cosmică”,” Existența umană și
viața sanctificată” , urmăresc conceptul de înțelegere a sacrului, aducând sens înt r-o
lume prin excelență profană.
Sacrul și profanul pot fi cele două fațete ale aceleiași monede. O moștenire de natură
divină , pe care experiențele acestui plan o pot întoarce câ nd pe o parte, când pe
cealaltă, valorizand -o diferit, descoperindu -ne elemente noi, pe care altfel nu am fi av ut
cum să le conștientizăm .
Într-o lume a polarității, sacrul și profanul se împletesc ca într -un joc, în care legătura cu
Divinul se constituie și se reconstituie permanent, creând echilibrul lui homo religiosus ,
ființa completă. omul întreg, total.
Exper iența sacrului, prin descoperirea acestuia (ierofania), de refer ință transcedentală,
cum ar fi Zeii, Dumnezeu , Nirvana , se realizează prin homo religio sus, singura ființă
pregătită să aprecieze revelațiile.
“Sacrul este un element în structura conștiințe i umane ”, cum afirma Eliade, iar
“dispariția religiilor nu î nseamnă nicidecum diparița religiozității; secularizarea unei
valori religioase nu este decât un fenomen religios, care reflect ă de fapt legea
transformării universale a valorilor umane; caracteru l profan al unui comportament
înainte sacru nu presupune o ruptură; profanul nu este decât o manifestare a aceleiași
structuri constitutive a omului, care se mani festa în trecut prin expresii sacre ”. 2 (Eliade,
M., 2019, p. 8)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
3
Sacrul , așa cum îl descrie Dicționarul enciclopedic, este un adjectiv din latină sau
italiană, având sensurile: 1.Ceea ce posedă forță sau energie supranaturală
(Dumnezeu) și care provoacă deopotrivă în om sentimente de teamă și fascinație, de
respingere și atracție. Cu caracter reli gios; sfânt. 2. (fig.) Care inspiră sentimente de
venerație; divinizat, venerat”.
Pe de altă parte , în antiteză , profanul , profane (din fr.) , profanus (lat.), conform DEX, nu
exprimă un punct de vedere religios; nu respectă lucrurile considerate sacre .
Ca structur ă. pro + fanum , înseamnă „în afara templului” , pro, având sensul de înainte,
în afară, iar fanum – lăcaș sfânt, sanctuar, templu. 3 (Guțu , G., 1983, s. v.)
Măsura prin care cântărim astăzi sacru l și profanul este modelată prin perspectiva
telurică , în graba omului modern, pierzând din nostalgia religioasă a omului simplu,
apropiat atât de natură, cât și de Divin, pentru care experiența vieții era un act sacru în
sine și pentru care timpul și spațiul aveau de asemen ea coordonate sacre. Acei oameni
simpli erau “stăpâni ai virtuților care fac din lut esențe”. 4 (Bernea , E., 2011, p. 73).
Cele două moduri de a fi în lume , sacru și profan, delimitează și experiențele pe care le
avem, printr -un raport diferit la spațiu, timp, natură. Dacă primitivul face din actele
fiziologice, cum ar fi mâncatul sau sexul, taine prin participare la sacru, omul modern
adoptă o poziție care impune reguli, limite, încadrându -le în categoria procese lor
organice . 5 (Eliade, M., 2019, p. 15)
Dacă omul religios face o diferenți ere calitativă a spațiului, constituind lumea ca
dimensiune esențială a existenței, după o ordine cosmică, universală, ț inând co nt de
spațiile sacre, puternice, și de cele amorfe, omul atașat experienței profane cunoaște un
spațiu neutru , omogen. Dar cum n u există o existență profană în stare pură , cum spune
Eliade, “există și în acest caz locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: ținutul
natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colț din primul oraș străin văzut în tinerețe.” 6
(Eliade, M., 2019, p. 21) Și acestea reprezintă locuri sfinte, de data aceasta însă ale
unui univers particular.

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
4
Lumea omului religios cunoaște o ordonare a C osmosului, folosind un reper ontologic
fundamental, Axis mundi , “punctul fix al oricarei orientări viitoare”. 7 (Eliade, M., 2019, p.
19) Acea realitate este “Centrul lumii” și este echivalentă c u Facerea Lumii și ieșirea
din H aos.
Un exemplu ce scoate în relief lipsa de omogenitate a spațiului, așa cum este trăită de
omul religios, este biserica dintr -un oraș mo dern. Pragul ei desparte două lumi, două
modalități de raportare la existență. În incinta sacră , comunicarea cu D ivinitatea devine
accesibilă. Simbolic, omu l găsește scara care u rcă la C er.
„Iacov a visat, la Haran, că era o scară sprijinită de pământ, ia r cu vârful atingea cerul,
și îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. Apoi s -a arătat Domnul în capul
scării și i -a zis: „ Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău ”; s-a deșteptat din
somn și, spăimântându -se, a zis: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e
alta, fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului! ” Și a luat piatra ce și -o
pusese căpătâi, a pus -o stâlp și a turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului
aceluia numele Betel ( Casa lui Dumnezeu ) (Facerea, 28, 12 -19) ”. 8 (Eliade, M., 2019,
p. 23)
Orientarea în spațiul omogen se realizează fie prin evocarea unor forțe sau a unor figuri
sacre, fie prin semne purtătoare de semnificații relig ioase. Uneori, animalele sunt cele
care aleg locul sacru. Sacrific iul lor dezvăluie acel “punct fix, central”, care va întemeia
Lumea. Acolo va fi altarul divinităților , unde se va putea realiza comunicarea cu lumea
zeilor. Ruptura spațiului arată și opoziția dintre Cosmos și Haos . Consacrarea unui loc
reprezenta o repe tare a cosmogoniei. Luarea în stăpânire a unui teri toriu s au
organizarea unui spațiu repeta lucrarea desavârșită a zeilor.
Deschiderea spre transcendent devine o alegere existențială. Stâlpul central, care
închipuie axul cosmic, face legătura între Cer și Pamânt , între lumea de jos și “Poarta
Lumii de sus”. “Calea Lactee nu este altceva decât imaginea , vizibilă pe Cer, a
Stâlpului cosmic.” 9 (Eliade, M., 2019, p. 30)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
5
Comunicarea între Pamânt, Cer și regiunile inferioare, corespunzătoare lumii morților,
Infernului, este exprimată prin acea coloană cosmică din centrul Universului, numită și
“buricul Pământului”, în jurul căr eia se întinde Lumea , dar nu orice lume, ci “Lumea
noastră” , un spa țiu de via ță. Totul închipuie Facerea Lumii d e către Însuși Dumnezeu .
Omul gă sește un arhetip pentru gestul său creator, repetând cosmogonia la scară
modestă.
“Palestina, Ierusalimul și Templul din Ierusalim reprezintă fiecare și toate laolaltă
imaginea Universului și Centrul Lumii.” 10 (Eliade, M., 2019, p. 35) Primul om a fost
alcătuit în “buricul Pamântului ”.
Structura satelor și a orașelor urmărea aceeași schemă cosmologică ; distrugerea unei
cetăți sau a pilonului central echivala cu o reintoarcere în Haos. Dușmanii care puteau
ataca Lumea creată în acest mod erau adver sari zeilor , asimilați demonilor sau
dragonului mitic, una dintre puterile primordiale al e Haosului, care se putea ră zvrăti.
Victoria asupra lui recrea Lumea pusă în pericol.
Sistemele de apărare ale cetăților aveau un conținut magic, pentru ca oamen ii să se
apere de demonii bolii și ai morții . Astfel, în jurul unui sat era desenat un ce rc menit sa
împiedice ființele Î ntunericului să treaca dincolo de granițele stabilite. Ritualurile
urmăreau ieșirea din primejdia care putea să cufunde Lumea în Haos.
Exist ă o identitate a spațiului pentru omul tradițional , care urmărește matricea primară,
spațiul sacru primordial, forma de elipsă sau de cerc fiin d regasită în cazul templului,
locuinței, vetrei sau mormântului.
Pentru omul modern, locuința este o “mașină de locuit” 11 (Eliade, M., 2019, p. 41 ),
asemenea unei mașini produse în ser ie în societățile industriale. Ș i precum o mașină ,
ea poate fi destul de des schimbată, la fel ca și electrocasnicele.
Dimensiunea sacră a existenței în lume a pălit, deși până și în societățile cele mai
industrializate mai există urme ale comportamentului tradițional.

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
6
Modul în care “locuința (înțelegând prin aceasta atât teritoriul, cât și casa)” este
transformată în Cosmos se face prin:
“a) asimilarea cu Cosmosul , prin proiecția c elor patru zări, pornind de la un punct
central, în cazul unui sat, sau prin așezarea simbolică a unui Axis mundi , în cazul
locuinței familiale ;
b) prin repetarea, într -un ritual de construcție, al actului exemplar al zeilor, în urma
căruia a luat n aștere L umea din corpul unui Dragon marin sau al unui Uriaș
primordial.”12 (Eliade , M., 2019, p. 41)
Sunt acte de creație, prin care omul religios își asigura existența în Centrul Lumii,
acesta fiind singurul lucru real. Sacrificiul implicat în construcție ave a ca izvor mitul
cosmogonic. O cas ă nu era numai o casă din material de construcție, ci ea poseda un
suflet, o viață, care -i asigura durabilitate.
Aceste credințe au fost expus e în balade populare, cum ar fi, spre exemplu, “Balada
Meșterului Manole”. Manol e, un zidar -profet oficiază întregul ritual al construirii
Manăstirii Curtea de Argeș, sacrificându -și soția, desavârșindu -și astfel oper a.
“Arhitectura sacră nu a făcut decât să reia și să dezvolte simbolismul cosmologic,
cuprins cu mult înainte în struct ura locuințelor primitive.” 13 (Eliade, M., 2019, p. 41)
Templul imită arhetipul ceresc, structura lui cosmologică face din el o locuință a zeilor,
un loc sfânt. Lumea este resanctificată, purificată prin sfințenia sanctuarelor.
“Ierusalimul ceresc a fost creat odată cu Paradisul”, în timp ce “orașul Ierusalim era
doar o copie a modelului transcendent.” 14 (Eliade, M., 2019, p. 49)
Simbolurile sunt prezente în Bazilica creștină, iar mai apoi în catedrală. “Cele patru
direcții din interiorul bisericii sun t cele patru direcții cardinale, interiorul Bisericii este
Universul , altarul este Paradisul , Poarta împărătească se mai numește Poarta Raiului .”
15 (Eliade, M., 2019, p. 50)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
7
Pentru omul religios, arată Mircea Eliade, spațiul necosmicizat înseamnă nefiin ța
absolută, Haosul care îl poate înghiți, în timp ce spațiul s acru conține deschiderea care
îi asigură comunicarea cu Divinul. Acest lucru s -ar traduce și printr -o nostalgie
religioasă, “un dor de a înfrânge distanța blestemată de la imperfecțiune la perf ecțiune
și de la moarte la nemurire”, dupa cum bine sublinia Nechifor Crainic în “Nostalgia
Paradisului”. 16
Caracterul sacru și profan se transfer ă și Timpului. Timpul sacru este cel al sărbătorilor,
iar cel profan înscrie durate lipsite de conținut reli gios.
Timpul sacru este și un “timp mitic , primordial , readus în prezent, reversibil.” 17 (Eliade,
M., 2019, p. 54) Diferențele dintre Timpul sacru și cel profan sunt semnif icative din
perspectiva vieții arhaice, tra diționale, religioase , dar și prin cea adusă de revoluția
industrială.
Timpul sacru este ciclic, el se repetă la nesfârșit, e un timp sfânt, creat, reactualizat prin
sărbători. El nu exista înainte de a fi întemeiat divin.
Omul religios se deosebește de cel nereligios printr -un comportament diferit față de
Timp. Omul nereligios cunoaște și el un Timp eterogen, discontinuu. Există astfel un
Timp al muncii și un Timp festiv, destinat petrecerilor, spectacolelor, un Timp dedicat
activitâților preferate, legate de propria existență, fără note de mister.
Timpul sacru “oprește” timpul profan, apare o ruptură , ca și în cazul Spațiului . Lumea
este reînnoită periodic și mitic prin Timpul primordial , originar. “Cosmosul renaște în
fiecare An, pentru că Timpul începe în fiecare An.” 18 (Eliade, M., 2019 , p. 57) El este
recreat, regenerat, Lumea regasindu -și sfințenia originară. (Populații arhaice, precum
aborigenii din America de N ord, iakuții și yukii, denumesc cu același cuvânt Lumea și
Anul. )
Înainte d e Cosmos nu exista Timp cosmic. P ractic, “Timpul țâșnește doar la ap ariția
unei noi categorii de realități existente. iar mitul arată cum s -a născut o realitate”. 19
(Eliade, M., 2019, p. 60)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
8
Prin rituri care închipuiau revenirea la momentul zero, mitic , în care Lumea fusese
creată, Timpul profan era aboli t și, odată cu acesta, Lumea veche se sfârșea, pentru a
renaște într -o dimensiune a Timpului pur, sacru. Anularea, desființarea Cosmosului, prin
stingerea focului, prin orgii, întoarcerea sufletelor morților semnificau regresul,
distrugerea. Universu l era dizolvat în Apele primordiale în ultima zi a Anului. Recrearea
urma acelei distrugeri, prin care Timpul era regenerat, devenind sacru (illud tempus).
Era un alt început, omul fiind absolvit de greșelile sale, iar forța vitală intactă se va
manifesta în noua sa existență. Contemporaneitatea cu Divinitatea pentru omul religios
este realizată prin Timpul primordial.
Un exemplu în acest sens ar fi și ritualurile de vindecare primitive, din Orientul Apropiat
și Europa, practicate prin incantații, care r eactualizau Timpul mitic al “originii ” Lumii, al
bolii și al tratamentului. Rezervorul vieții se încărca astfel la capacitatea optimă a
matricei vitale originale.
Omul civilizațiilor primitive imită modelele sacre. Așezarea omului în preajma Centrului
Lumi i înseamnă și deschiderea către aceste modele, strădania de a reproduce, de a
retrăi situațiile mitice, fapt care scapă concepției moderne.
“Un psiholog al zilelor noastre ar putea descifra în aceste comportamente teama de
nou, refuzul asumării responsabil ității unei existențe autentice și istoric e, nostalgia unei
stări paradiz iace, tocmai pentru că era embrionară și nu se desprinsese cu totul de
Natură.” 20 (Eliade, M., 2019, p. 60)
Autorul punctează însă responsabilitatea de ordin cosmic a omului reli gios, un atu
autentic și valabil , spre deosebire de o responsabilitate ist orică, socială, morală,
adoptată prin existența profană. Prin întoarcerea la Timpul sacru, omul își exprimă doar
setea de sacru, fară a respinge însă lumea reală , pentru a adera la u n potențial maxim,
care devine astfel accesibil.
Și mai mult decât atât, pentru omul religios , sacrul este realul, alcătuind Ființa , în timp
ce profanul nu se raportează la un model desavârșit. Lumea acestuia este golită de
simbolism religios, fiind ”opacă și istovitoare”. 21 (Eliade, M., 2019, p. 74)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
9
“Cea m ai important ă funcție a miturilor este că acestea ofer ă modele pentru activit ăți
semnif icative omene ști: hrană, sexualitate, muncă, educație etc.” 22 (Eliade, M., 2019,
p. 76) .
Calendarul sacru reac tualizează, comemorează întâmplările mitice. Când sensul
religiozității cosmice este absent, timpul circular devine o roată, al cărei mecansim pare
defect, inducând disperarea, o viziune pesimistă asupra vieții. Acest lucru implica, în
India și Grecia legea cauzei și efectului, karma. Timpul devenea o iluzie cosmică , iar
fiecare întoarcere la existență însemna același lanț al suferinței. Speranța revenea doar
prin anularea karmei, ceea ce implica un Timp sacru, adică o ieșire din Timpul iluziei. .
23 (Eliade, M., 2019, p. 84)
Iudaismul ne prezintă u n Timp care va avea un început și un sfârșit, ireversibil, un Timp
istoric . Teofaniile sunt prezente prin evenimente istorice.
Creștinismul dă valoare Timpului istoric, care devine unu l sfințit prin prezența lui Hristos.
Calendarul sacru va consemna această naștere a lui Dumnezeu, întemeind o stare
nouă a omului în Cosmos. 24 (Eliade, M., 2019, p. 86) Timpul va alege ca reper
această naștere, ca întâmplare istorică, nu ca fiind un eveniment, faptă care a avut loc
la originea Timpului. Practic, istoria va consolida dimensiunea prezenței Divinității în
lume , devenind o teofanie, întruparea lui Hr istos având drept scop mântuirea omului ,
din voința Spiritului universal.
În filozofia modern ă, un “produs al descompunerii creștinismului”, prin negarea intenției
soteriologice, Timpul , deși pierde forma ciclică, își redobândește caracterul înfricoșător
al Eternei Reîntoarceri , conform vechilor concepții, indiană sau greacă . Are o durată,
este perisabil deci, la capătul lui se afla moartea.
E de la sine înțeles, că pentru o mul religios, pentru care Spațiul și Timpul au dimensiuni
sacre, N atura va oglindi transcendentu l. Omul este dispus să vadă și să caute esența ,
și nu forma, dez văluită pr in manifestarea sacralității . El intuiește supranaturalul , este
părtaș Miracolului , “cu ajutorul aspectelor naturale ale Lumii” , impregnate de sacralitate .
25 (Eliade, M., 2019, p. 86)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
10
O piatră nu e doar o piatră , Cerul poate fi asemuit Preaînaltului, o dimensi une
aparținând ființelor supraomenești, este infinitul, veșnicul, transcendentul,
suprapământescul, puterea. Acolo se află “Stăpânii Cerului” sau “Locuitorii Cerului” ,
acolo sunt zeii populațiilor primitive.
Spre exemplu, “ Divinitatea supremă a trib ului maori se cheamă Iho, ceea ce înseamnă
înalt, sus. ” 26 (Eliade, M., 2019, p. 90)
Nu este o identificare cu a Divinității cu Cerul, ci este Creatorul , Atotputernicul ,
Stăpânul , Domnul , Tatăl , a cărui locuință se afă în Cer, el fiin d de fapt Creatoru l
Cosmosului. Fenomenele meteorologice sunt doar manifestări ale acestui Zeu ceresc ,
care își face simțită prezența . Sunt nuanțe ale acelui mysterium tremendum , de care
Rudof Otto amintea în lucrarea Das Heilige (“Sacrul ”), exprimate ca exist ențe ale
Sacrului. 27
“Zeul de departe este ființa supremă, care după creația sa, se retrage în Cer, pe
Pământ rămânând Fiul ori un demiurg care ii va desavârși lucrarea. În acest fel, apar
alte figuri divine: Strămoșii mitici, Zeițele -Mame, Zeii fecundatori etc. Ca exemplu, Zeul
Furtunii devine un ajutor al Pământului -Mamă . Acest fenomen este prezent la nivelurile
arhaice de cultură. Doar la popoarele de păstori sau în religiile cu tendință monoteistă
(zoroastrismul) sau monoteiste (Iahve, Allah) își păstrează locul preponderent . 28
(Eliade , M., 2019, p. 92)
Zeul suprem nu mai poate fi deranjat, invocat, decât în situații speciale, la mare nevoie,
„în caz de calamitate”. 28 (Mircea Eliade, 2019, p. 90) Planul Ființei supreme este
separat de cel al omului, aceasta fiind retrasă, dar nu uitată, devenind un Deus otiosus .
29 (Eliade, M., 2019, p. 95)
Îndepărtarea omului primitiv de transcendent se realizează treptat, el începând să
aprecieze experiențele concrete, legate de Viață, de care erau atașate Divinităț i care
îmbog ățeau Viața, specializate în procreație , dar neputincioase în m omente de criză ,
pentru că nu posedau puterea subtilă a Zeului creator. Economia omului primitiv devine

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
11
o economie a Sacrului , dominată însă de simbolism , de rituri (de înălțare, de iniți ere
etc.), de mituri (Arborele cosmic, Muntele cosmic etc.)
Simbolul, o funcție transcendentă, menține astfel activ Sacrul , chiar dacă este eliminat
din viața religioasă propriu -zisă, adresându -se “ființei omenești integrale, nu doar
minții”. 30 (Eliade , M., 2019, p. 98)
Mircea Eliade acordă simbolismului un spațiu aparte. Astfel, Apa, “suma universală a
virtualităților ”, precedă orice formă și susține orice Creație. În Apă regăsim atât moartea,
cât și renașterea . Contactul cu Apa sporește potențialul de viață. Apa, aspect
primordial, amenință cu disoluția finală, în varianta Potopului biblic, doar pentru abolire a
formelor vechi, a păcatelor, căpătând un aspect purificator. Urmează o nouă creație, o
altă viață, “Noe devine Strămoșul mitic al unei noi omeni ri”. 31 (Eliade, M., 2019, p. 103)
În cazul Botezului , prin existența istorică al lui Hristos, ni se dezvăluie calitatea sacră a
Apei. Botezul devine o taină a sanctificării omului, prin invocarea lui Dumnezeu, a cărui
prezență , prin Duhul Sfânt, va da na ștere unei ființe noi, regenerate . Haina sa spirituală
este spălată, “cel botezat întorcându -se la neprihănirea dintâi.” Goliciunea ritual ă are la
bază imaginea paradiziacă. 32 (Eliade, M., 2019, p. 102 ) Apa devine un antidot
purificator, o forță fertili zatoare prin excelență, un puternic element alchimic.
Structura original ă a unui simbol nu poate fi distrusă, eventual, istoria nu face altceva
decât s ă adauge semnificații noi acestuia . “Revelația adusă de credință nu ștergea
semnificațiile precreștine ale simbolurilor, ci le adăuga valori noi”. 33 (Eliade, M., 2019,
p. 104)
O altă dimensiune cosmică, Pământul, conține ace eași materie din care a fost plă smuit
și omul. Există legende, credințe europene, conform cărora Pamantul zămislește
oameni, “pruncii vin din adâncurile Pămân tului, din peșteri, grote, prăpa stii, dar și din
mlaștini, izvoare ori râuri.” “Sentimentul de sorgin te cosmică depășește cu mult
solidaritatea familială și ancestral ă”. 34 (Eliade, M., 2019, p. 107)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
12
Femeia care n aște o închipuie la Mama -Pământ , Terra Mater . Sacralitatea femeii este
si sacralitatea Pământului. Fertilitatea ei urmează modelul cosmic. Mai există încă
obiceiul, în unele țări din Europa, ca pruncul, odată născut, „să fie pus pe Pământ, apoi
luat în brațe de către tată , în semn de recunoștință. ” 35 (Eliade, M., 2019, p. 108)
Exist ă ritualuri, magico -religioase, prin care bolnavii erau îngropați simbolic, parțial, î n
scop terapeutic am spune, pentru a se naște încă o dată, pentru regenerare.
Credința scandinavă mântuia vrăjitoarele, îngropându -le de vii și presărând boabe pe
pământul care le acoperea , apoi culegeau recolta obținută. Morții redați Pământului
implicau idee a unei “identități substa nțiale între Rasă și Țărână. ” 36 (Eliade, M., 2019, p.
109)
Hierogamia înt re Mama -Pământ si Tatăl -Cer a slujit drept mitul -model pentru căsătoria
dintre bărbat și femeie.
Cosmosul, sub forma unui Arbore uriaș, un alt simbol important, e doar o transpunere
la scară mi crocosmică, a unei imagini macrocosmice. Viziunea religioasă asupra Vieții
descifrează în acest arbore tinerețea , înțelepciunea , nemurirea . „Istoria religiilor
cuprinde Arbori ai Vieții (Mesopotamia), ai Nemuririi (Asia, Vechiul Testament), ai
Înțelepciunii (Vechiul Testament), ai Tinereții (Mesopotamia, India, Iran ).” 37 (Eliade, M.,
2019, p. 114)
Miturile aduc în atenție noțiunea de magic, fructele arborelui pot fi de aur, iar frunzele,
fermecate . Încercările inițiatice presupun înfruntarea unui grifon, balaur sau șarpe,
pentru deblocarea potențialului supraomene sc.
Viziunea profană prezintă un cadru al vieții vegetale, printr -un șir de nașteri și morți.
Codul Cosmosului nu poate fi însă descifrat decât prin perspectiva religioasă.
Regenerarea periodică a Arborelui Cosmic dă sens religios primăverii, aceasta
deven ind un” semn ” care anunță o taină cosmică. 38 (Eliade , M., 2019, p. 114)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
13
Natura desacraliza tă este o cale de acces pentru oamenii societăților moderne, în
special pentru oamenii de știință. Dar, afirmă Eliade, „niciun om modern, oricât de
nereligios ar fi, nu rămâne nepăsător la vraja Naturii, și nu este vorba doar de valorile ei
estetice, sportive sau igienice, ci și de un sentiment nelămurit și greu de definit, în care
se regăsesc urmele unei experiențe religioase degradate”. 39 (Eliade , M., 2019, p. 116)
În aceeași notă a hierofaniei, f azele lunare cuprind un sistem care pune în legătură
fapte precum nașterea, devenirea, moartea, reînvierea. “Metafizica” lunii înseamnă
toate aceste adevăruri, prin care moartea nu este separată de Viață.
Soarele, în legătură cu autonomia, puterea, suveranitatea și inteligența, este raționalizat
și el printr -un proces care îi seacă conținutul mitologic, așa cum Cosmosul este golit de
conținut religios, însă doar pentru acei moderni lipsiți de sentiment religios.
Pătrunderea în universul mental al lui homo religiosus nu este un lucru facil , pentru că
el nu poate fi rupt de creștinismul primordial, antistoric, uneori greu de înțeles.
Omul devine el însuși un microcosmos, parte a Creației, regăsind în el sfințenia
recunoscută în Cosmos. Viața lui ni se înfâțisează o lucrare divină, prin urmare i se
adaugă o nouă dimensiune, cosmic ă, existența lui fiind deschisă spre Lume, care îl
ajută nu numai s ă o cunoască, d ar și să se descopere pe sine mai bine.
Prin sanctificare, “viața este trătă pe două planuri: desfă șurată ca existență umană și
prin participare la o viață transumană , cea a Cosmosului sau a zeilor ”. 40 (Eliade , M.,
2019, p. 126)
Semnificații religioase aveau și actele f iziologice, funcțiile și organe le, toa te imitând
modele divine. Respirația era asimilată vântului, oasele , pietrelor, iar părul, ierbii. O altă
corespondență între microcosmos și macrocosmos este și aceea între coloana
vertebrală și Axis mundi. Si stemul care conectează Omul cu U niversul este f oarte vast
și este definitivat în culturile mari (India, China, Orientul Apropiat Antic, America
Centrală), având un punct de plecare reprezentativ în culturile arhaice. 41 (Eliade , M.,
2019, p. 127)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
14
Casătorille repetau unirea Cerului cu Pamântul, via ța sexuală era ritualizată, hrana
avea o valoare sacră.
Mircea Eliade se oprește la un exemplu semnificativ, unirea sexuală, ca ritual, în
tantrismul Indian. Acest act fiziologic devine o “tehnică mistică“. “Femeia întruchipează
Natura și zeița Cosmică (Sh akti), în vreme ce bărbatul este Shiva, Spiritul pur, nemișcat
și senin ”. Unirea sexuală înseamnă “integrarea celor două principii: Natura – Energia
Cosmică și Spiritul ”. Actul devine o “transfigurare a experienței carnale ”. 42 (Eliade , M.,
2019, p. 129)
Lumea deschisă a omului religios îi permite acestuia o comunicare permanentă cu zeii,
participând astfel la Sfințenia Lumii. În gândirea religioasă indiană, corpul omului devine
templu, asa cum coloana vertebrala va fi Stâlpul cosmic. Buricul său este inima
Centrului Lumii. Acest templu -casă are o deschidere superioară, care face legătura cu
cealaltă L ume, cu nivelul transcendent . Pe aici, sufletul părăsește corpul în clipa morții.
În Europa și Asia, “sufletul celui decedat ieșea prin horn sau prin ac operiș, partea aflată
deasupra unghiului sacru, corespunzător stâlpului central. Când agonia era prelungită,
mai multe scânduri din acoperiș erau îndepartate, pentru ca sufletul să se desprindă
mai ușor de trup ”. 43 (Eliade , M., 2019, p. 131)
Această trecere, asimilată unui zbor, în plan metafizic, ne vorbește despre libertate, o
trecere de o existență condiționată la una necondiționată , de Spirit, de la preexisten ță la
existență, de la Întuneric la Lumină, de la Moarte la Viață, de la o stare imperfect ă la
desăvârșire.
Sensibilitatea religioasă a populației urbane din societățile industrializate este
degradată, Lumea nu mai poate fi simțită ca lucrare dumnezeiască. O mul modern a
pierdut semnificații le religioase, iar Cosmosul a devenit opac, inert, lip sit de taină pentru
el, doar populațiile rurale mai păstrează încă un creștinism “trăit ca o liturghie cosmică ”.
44 (Eliade , M., 2019, p. 134)

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
15
Simbolismul trecerii este sugerat și de imaginea porții strâmte, a punții . “Sfântul Pavel
amintește de o punte asemenea unui fir de păr, care leagă lumea noastră de Paradis”.
45 (Eliade , M., 2019, p. 137) Aceea și imagine o regăsim și aici: “Strâmtă este poarta și
îngustă este calea care duce la Viață și puțini sunt cei care o află”. (Matei, 7, 14)
Ritualuri le de inițiere arată că moartea este o primă condiție unei regenerări mistice. E o
trecere de la un mod de a fi la altul, moartea însemnând de fapt o depășire a condiției
profane, trecerea unui prag, în accepțiune cosmologică.
Inițierile de pubertate, dif erite pentru fete și băieți, explică sfârșitul unei etape, copilăria.
Confreriile bărbaților și societățile secrete ale femeilor impuneau rituri de inițiere.
Îngroparea simbolică sau izolarea în ca bana inițiatică echivalează cu o întoarcere în
întunericul primordial, în Noaptea cosmică , în Haos, care pegătește o nouă naștere.
„Bolile inițiatice ale viitorilor șamani conduc la o criză totală, un haos psihic , care va
dizolva vechea personalitate pentru a da naștere alteia”. 46 (Eliade , M., 2019, p. 148)
Cunoașterea și înțelepciunea sunt rodul unei inițieri. În Grecia și vechea Indie, nașterea
conștiinței de sine însemna omul nou, creat prin simbolism obstetric. „Puterea ritului era
aceea care omora și învia neofitul. Socrate ajuta la venirea pe lume a omu lui adevărat.
Sfântul Pavel zamislea fii spirituali prin credință ”. 47 (Eliade , M., 2019, p. 151)
Concluzionând, Homo religious crede în sacralitatea originii Vieții , în existența unei
realități absolute, participând activ la ea. El îmbrățisează transc endentul, imită modelul
Divin, ramânând în semnificativ.
Omul areligios, modern, refuză chemarea la transcendență, se făurește desacralizând
lumea și pe sine, S acrul devenind o piedică în calea libertății sale. El își ucide zeii. Se
curăță de superstiț iile strămoșilor lui, dar fie c ă dorește sau nu, el mai păstrează urme
ale comportamentului religios, dar secate de conținut, de esență.

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
16
Chiar și “tabuurile omului modern au o origine magico -religioasă ”, dar acestea devin un
“hățiș degradat până la caricatur ă.” Totuși, în profunzimea ființei sale, urmele religiei nu
s-au șters definitiv .
Există încă comportamente religiaose camuflate sau degenerate care se întâlnesc doar
în “religiile mici sau în misticile politice, în mișcările care se proclamă laice și chia r
antireligioase.” 48 (Eliade , M., 2019, p. 156)
Psihanaliza, de exemplu, uzează de o tehnică specifică, de coborâre în profunzimea
ființei, a subconștientului, pentru confruntarea traumelor, asemănătoare coborârii în
adâncuri, în Infern, pentru lupta cu monstri. Acest lucru semnifica o moarte inițiatică și o
înviere, pentru ca individu l să ajungă la o “existență responsabilă și deschisă valorilor
spirituale.” 49 (Eliade , M., 2019, p. 157)
Omul modern regizează și umează scenarii care se bazează pe inițiere, chiar dacă
neagă sau nu e conștient acest fapt. Obstacolele din viață, suferințele fizice, morale,
emoționale, toate încercările îl așază în fața luptelor cu fiintele Întunericului. Victoria lui
semnifică tot o înviere. El este până la urmă “urm așul” lui Homo religious și nu își poate
șterge istoria. Inconștientul său conține imagini și figuri mitologice, care î i pot hrăni
irațional existența. Inconstientul său îndeplinește astfel un rol religios. Mitologia, ca și
religia sunt “cuibărite în noapt ea inconștientului”; acolo, prin omul primordial, se pot
regăsi și urmele “uitate” ale Divinității,.
Prin complexitatea subiectului studiat, Mircea Eliade își numește lucrarea o scurtă
introducere, cu inter es pen tru istoricii religiilor, pentru filozofi, e tnologi, sociologi și
teologi și , nu în ultimul rând, pen tru psihologi, a căror misiune de sudare a unei
conștiințe sfâșiate prin prăbușirea dimensiunii sipiritual -sufletești a ființei omului
areligios este abia la începuturi.

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
17

Note bibliografice
1. Eliade, M. , 2019, Sacrul și profanul , București, Editura Humanitas, p. 5
2. Eliade, M., 2019, op. cit ., p. 8
3. Guțu, G., 1983, Dicționar latin – român, București, Editura Științifică și
Enciclopedică
4. Bernea E., 2011 , “Preludii ”, Editura Predania, București, , p. 73
5. Eliade, M., 2019 , Sacrul și …, p. 15
6. Ibidem, p. 21
7. Ibidem, p. 19
8. Ibidem, p. 23
9. Ibidem, p. 30
10. Ibidem, p. 35
11. Ibidem, p. 41
12. Ibidem, p. 41
13. Ibidem, p. 41
14. Ibidem, p. 49
15. Ibidem, p. 50
16. Nechifor Crainic, pseudoni mul lui Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889,
decedat la 20 august 1972, teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, membru al
Academiei Române în 1940
17. Eliade, M., 2019 , Sacrul și …,, p. 54
18. Ibidem, M., 2019, p. 57
19. Ibidem, p. 60
20. Ibidem, p. 60
21. Ibidem, p. 74)
22. Ibidem, p. 76
23. Ibidem, p. 84
24. Ibidem, p. 86
25. Ibidem, p. 86
26. Ibidem, p. 90
27. Rudolf Otto, fondatorul Psihologiei religiei , care explica esența religiei ca fiind
relația cu Sacrul, un act irațional și specific. “Nu minosul, Sacrul, nu poate fi definit
rațional”. (Cuciuc, C., 2006, Sociologia religiilor, București, Editura Fundației de
Mâine, p. 35 )

Sacrul și profanul 2020 Manuela Țirloaică
18
28. Ibidem, p. 92
29. Ibidem, p. 95
30. Ibidem, p. 98
31. Ibidem, p. 103
32. Ibidem, p. 102
33. Ibidem, p. 104
34. Ibidem, p. 107
35. Ibidem, p. 108
36. Ibidem, p. 109
37. Ibidem, p. 114
38. Ibidem, p. 114
39. Ibidem, p. 116
40. Ibidem, p. 126
41. Ibidem, p. 127
42. Ibidem, p. 129
43. Ibidem, p. 131
44. Ibidem, p. 134
45. Ibidem, p. 137
46. Ibidem, p. 148
47. Ibidem, p. 151
48. Ibidem, p. 156
49. Ibidem, p. 157