Mircea Cartarescu Colaborator al Ziarului Evenimentul Zilei

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1. ARTICOLE CE AU CONȚINUT BIOGRAFIC ………………………………….. 4

CAPITOLUL 2. ARTICOLE CE CONȚIN TEME CULTURALE ……………………………….. 12

CAPITOLUL 3. ARTICOLE CE CONȚIN TEME SOCIALE ……………………………………… 27

CAPITOLUL 4. ARTICOLE CE CONȚIN TEME DE POLITICĂ INTERNĂ ………………. 34

CAPITOLUL 5. ARTICOLE CE CONȚIN TEME DE POLITICĂ EXTERNĂ ……………… 52

CONCLUZII GENERALE …………………………………………………………………………………….. 61

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ARGUMENT

Mircea Cărtărescu este cel mai interesant și mai controversat reprezentant al ultimei generații de poeți români prin exuberanța creatoare a tinereții, a adrenalinei capodoperei, prin radicalizarea conștiinței de sine a poeziei și vocație de manipulator, mobilitate intelectuală admirabilă, fiind considerat de critica literară drept cel mai important dintre poeții generației optzeciste.

Este un autor contemporan de succes, care se bucură de apreciere atât în țară, cât și în străinătate. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară.

Trecerea în revistă a operei de până în acest moment a unuia dintre scriitorii cei mai prolifici ai literaturii române, Mircea Cărtărescu, relevă un fapt simplu și tulburător în același timp, proteismul scriitorului, capacitatea sa extraordinară de a se reînnoi, vocația sa de scriitor total, cu reiterarea unui deziderat al pionierilor de la începuturile literaturii noastre, de la enciclopedistul Heliade Rădulescu la Mihai Eminescu, acela de a conferi literaturii, în întreg ansamblul ei de genuri și specii, propriul lor chip. Cărtărescu este unul dintre puținii scriitori români, care face sistem.

Cu o teză de doctorat extrem de laborioasă despre postmodernism, Mircea Cărtărescu devine un adevărat părinte al acestui curent în peisajul culturii române.

Totodată este și întemeietorul conceptului de „texistență”, adică de acel ceva în care textul și realul se contopesc, se afirmă și se neagă alternativ.

Poet, prozator, teoretician, Mircea Cărtărescu se orientează în domeniile literaturii cu o dezinvoltură remarcabilă, ce provine din cultivarea unei memorii prodigioase și a unei dexterități în mânuirea limbajului de invidiat. Avem a face, în cazul său, cu un evident paradox: natura sa literară, abundentă, de o originalitate frapantă se întâlnește, undeva, în abisurile ființei ori chiar la suprafața ei raționalizantă, cu o cultură asumată deplin, cu fervoare reținută, asimilată cu o oarecare devoțiune livrescă. Nota atât de personală a textelor lui Cărtărescu reiese așadar din ciocnirea sentimentului și a ideii, a gândirii și afectelor, din coincidența contrariilor, generic vorbind.

A dat tonul în poezia unei întregi generații și a fost al doilea poet căruia i-a reușit în literatura română o epopee, Levantul. Ar fi putut rămâne la poezie, dar și-a surprins publicul scriind nuvele, în a căror țesătură rămâi prizonier mult timp după ce ai închis cartea. Ar fi putut rămâne la poezie și nuvele, dar a trecut la roman și așa s-a născut trilogia în formă de fluture Orbitor (Aripa stângă în 1996, Corpul în 2002 și Aripa dreaptă, editat în luna iulie 2007). Ar fi putut… dar a scris jurnal, eseu și publicistică de primă mână. Cârtitorii (cei mai mulți, confrați de breaslă) vor încerca, probabil, să pună succesul lui Cărtărescu pe seama „compromisurilor” pe care le-ar fi făcut: acelea de a scrie pentru o revistă de life-style și pentru un cotidian național, uitând că tocmai pentru calitățile de scriitor i-au fost solicitate colaborările în discuție. Indubitabil, „cota de piață” a lui Cărtărescu a fost influențată de aceste articole, care nu dau valoarea lui ca scriitor. Ele nu sunt, însă, nici compromisuri, nici „un rău necesar” și nici strategii de marketing, cum facil ar putea fi categorisite. Sunt pur și simplu asumarea unei condiții și a unei responsabilități de scriitor mai puțin întâlnite la noi. Cititorul român are nevoie de Cărtărescu, pentru că succesul lui exprimă, de fapt, o stare de normalitate. Cu Mircea Cărtărescu se încheie mitul creatorului boem din cultura română (de la Labiș la Nichita Stănescu) și începe „noua eră” a scriitorului profesionist, universitar poliglot și om de cultură multivalent, care sparge clișeele nu atât prin spectacolul nonconformist al propriului destin în destrămare, ci mai ales prin larga claviatură a instrumentelor și tehnicilor de pătrundere în arena globală, pe pistele unde are loc competiția reală și se stabilesc performanțele validate de civilizația actuală. Cărtărescu spulberă și mitul elitismului literar. Poetul din ale cărui performanțe literare o întreagă generație și-a făcut un titlu de glorie joacă pe o miză fabuloasă, ca scriitor, pentru că vrea de la literatură totul sau nimic, se ocupă exclusiv de literatură, îndeplinindu-și corect, dar fără pasiune, celelalte obligații, intră în competiție cu Umberto Eco și cu Paulo Coelho.

Dincolo de toate întrebările, o integrare în Univers, pe calea scrisului, devine posibilă sub penița specială, de artizan a lui Mircea Cărtărescu. Indiferent de metaforele textuale utilizate întotdeauna cu știință și rafinament, Cărtărescu mizează pe un sens ontologic profund al scriiturii. În procesul de scriere, Mircea Cărtărescu este extrem de atent și critic, se afla într-o competiție continuă cu el însuși, considerând că, pentru a scrie mereu bine, e nevoie de un fel de minimalizare a ceea ce ești, o reducere a dimensiunilor scriitorului deja format „Aș vrea să am curajul să redevin un nimeni, dar curajul acesta nu-i este dat oricui.”

Aportul adus de marele poet, prozator și publicist în literatură și societatea românească, prin stilul lui original, direct și sincer, precum și personalitatea puternică prin care iși pune amprenta în toată activitatea sa publicistică, constituie obiectul lucrării de față.

CAPITOLUL 1. ARTICOLE CE AU CONȚINUT BIOGRAFIC

Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956, în București, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist și ziarist) și al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav). După absolvirea Liceului „Dimitrie Cantemir”, urmează cursurile Facultații de Limba și Literatura Română a Universității din București, între 1976-1980. Din toamnă anului 1980 și până în anul 1989 este, succesiv, profesor la școala Generală nr.41 din București, funcționar la Uniunea Scriitorilor și redactor la revista Caiete critice. În anul 1990 devine asistent, iar în 1991 lector la catedra de istorie a literaturii române a Facultății de Litere din București. Cunoaște succesul – dar și contestarea – ca scriitor încă din anii studenției, când citește versuri În Cenaclul de luni condus de Nicolae Manolescu și proză în cenaclul Junimea, aflat sub îndrumarea lui Ovid. S.Crohmălniceanu.

După 1989, poetul face carieră universitară, cucerindu-i pe studenți prin metodele ingenioase de studiere a literaturii propuse la seminarii și prin dezinvoltura americăneasca prin care conduce cenaclul „Litere”. Călătorește frecvent în străinătate (în 1990 este invitat al Universității Yowa, din Statele Unite, în cadrul programului Internațional Writers Program, în 1991 urmează cursurile Seminarului de Studii Culturale din Stuttgart, între 1994-1996 predă literatura română la Universitatea din Amsterdam, ca profesor invitat), iar textele sale – poezie și mai ales proza – i se traduc în franceză, engleza, spaniolă, olandeză, operele sale fiind foarte bine primite de criticii din afara țării.

Ca scriitor a debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980 pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, între care se remarcă Poeme de amor sau Totul. Un proiect unic este Levantul, epopee dar în același timp și un periplu prin istoria literaturii, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990. Pentru Travesti primește Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe 1994 (tradusă în franceză și olandeză);

Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice, sau fantasy în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia).

Trilogia Orbitor a avut un mare succes în rândul cititorilor săi, dar i-a adus și apreciere extraordinară din partea criticilor, obținând pentru volumul I (Aripa stângă) Premiul ASPRO pe 1996, dar și șansa de a fi nominalizat la Premiul Nobel. pentru literatura pe anul 2011, britanicii de la Ladbrokes – companie fondată în 1886 și lider mondial pe piața de profil plasându-l pe autor pe locul 9 dintr-o listă cu 73 de nume de scriitori celebri.

În prezent predă literatura româna la Universitatea București. Poet, prozator, romancier, activitatea publicistică a lui Mircea Cărtărescu nu se oprește aici și se îmbogățește prin colaborări cu diverse publicații de știri (ziarul Jurnalul Național, Ziarul Evenimentul Zilei -al cărui colaborator este și în prezent-), primind critici negative în ceea ce privește acest aspect al activității sale publicistice. Autorul explica, în Dezbaterile Phantasma din februarie 2006 motivul pentru care a făcut această alegere: „Dincolo de faptul că este principala mea sursă de bani la ora asta, articolele astea îmi fac plăcere, sunt un fel de exerciții impuse, de provocări: spune ce ai de spus în exact două pagini. E și asta o disciplină. Că-mi strică mâna, e adevărat. Deși încerc să schimb, să alternez articole sec politice cu altele ceva mai “artistice”, dar nu-mi permit s-o fac prea des într-un ziar cu un asemenea tiraj.”

Prin sinceritatea sa debordantă exprimată în jurnalism, Mircea Cărtărescu a avut parte de numeroase critici, unele caracterizându-se printr-o reală vehemență: „În baza căror principii morale îi judecă Mircea Cărtărescu pe români? Precum stângiștii de astăzi din Occident, Mircea Cărtărescu nu crede în nici un principiu de substanță. Nu cred că pe Mircea Cărtărescu îl interesează prea mult să îl susțină viermii de pe planetă, cu atât mai puțin românii. (Nu sunt acești mitocani agresivi cei mai viermi dintre viermi?)”. Aceste critici nu îl împiedica însă să continue în același stil original și fără a se simți intimidat.

În multe din articolele sale pentru Evenimentul Zilei, în special în cele din anul 2011, remarcăm cum autorul se devaluie pe el însuși ca om, deoarece pe lângă temele pe care aceste articole le au, se regăsesc și destăinuiri despre copilăria lui, sentimentele și părerile personale pe care le are în ceea ce privește politica, cultura sau arta, cu alte cuvinte se autodescrie cumva, fapt ce ne duce cu gândul la Jurnale, unde autorul se autocaracteriza fără pic de pudoare, fiind extrem de autocritic cu propria-i persoană, după cum chiar el însuși specifică într-un interviu acordat ziarului Adevărul, pe data de 23.03.2010: „Ca scriitor și ca om îmi reproșez mult mai multe decât o fac cei mai înverșunați adversari ai mei.” Se poate remarca astfel, ca el nu ține la imaginea să publică, dar succesul devine o condiție sine qua non a creației sale; se plânge de secarea inspirației, însă scrie pagini admirabile, în care îl regăsim pe poetul și romancierul Mircea Cărtărescu; își construiește o identitate negativă, dar, privită cu atenție, această minimalizare a sinelui se dovedește a fi un travesti reușit, care ascunde sub masca micului eu cotidian, detestabil, un eu superior, Marele Ego.

Ca și colaborator al cotidianului Evenimentul zilei, prin articolele sale, Mircea Cărtărescu își pune sufletul „pe tavă” în fața cititorilor săi, unele dintre ele având puternice descrieri autobiografice, descrieri din care putem concluziona că autorului îi place să se destăinuie ca persoană, chiar dacă o face prin intermediul unor articole publicate în ziare și cumva, poate acest lucru și-l dorește de fapt, deoarece presa este mult mai citită de către public decât l sinelui se dovedește a fi un travesti reușit, care ascunde sub masca micului eu cotidian, detestabil, un eu superior, Marele Ego.

Ca și colaborator al cotidianului Evenimentul zilei, prin articolele sale, Mircea Cărtărescu își pune sufletul „pe tavă” în fața cititorilor săi, unele dintre ele având puternice descrieri autobiografice, descrieri din care putem concluziona că autorului îi place să se destăinuie ca persoană, chiar dacă o face prin intermediul unor articole publicate în ziare și cumva, poate acest lucru și-l dorește de fapt, deoarece presa este mult mai citită de către public decât literatura, autorul dorindu-și cu disperare parcă, să fie cunoscut ca om, după cum el insuși scrie: „literatura nu e mijlocul potrivit prin care poți spune ceva cît de cît real despre tine.” De fapt, în toate scrierile sale, indiferent de domeniul din care fac parte, autorul își pune amprenta personală și plină de originalitate.

În articolul Al patruzecilea criteriu, publicat la data de 01.07.2011, autorul trage un semnal de alarmă cu privire la faptul că a noastră capitală, București, a fost votată cea mai urâtă capitală din Uniunea Europeană, simțindu-se trist pentru acest lucru, deși nu contestă veridicitatea acestui anunț. Cu toate acestea, chiar dacă în articol enumeră defectele orașului, autorul își pune amprenta asupra acestui articol prin destăinuirile pe care ni le face în legătură cu sentimentele care îl încearcă: „Da, Bucureștiul e urât, neîngrijit, transformat în betoane mâncate de vreme și-n fiare vechi de comunism și”tranziție”. Da, e poluat și plin de praf. Am văzut aproape toate capitalele europene: Bucureștiul nu se compară cu niciuna dintre ele. Asta nu mă-mpiedică însă să-l iubesc și, prin această iubire adevărată și statornică, să-l văd altfel decât îl pot vedea străinii care se joacă de-a clasamentele. Bucureștiul nu e un muzeu, e un loc viu. Mizer, dar viu. E o ruină, dar nimic nu se compară cu melancolia ruinelor. Eu, personal, n-am nevoie de frumuseți în jurul meu, ci de locuri care să-mi stârnească amintiri, să-mi miște viața interioară, să-mi anime visele. Acum mă gândesc că poate ceea ce m-a oprit mereu să-mi iau lumea-n cap a fost tocmai nostalgia serilor bucureștene în care am stat de atâtea ori la vreo grădiniță, în umbra caselor negustorești ruinate, cu puținii, dar dragii mei prieteni. Orele acelea de zăbavă orientală, în mireasmă de tei, nu se pot compara cu nimic și nu mi le poate lua nimeni.”

Remarcăm aerul nostalgic și eminescian, pe care autorul ne invită într-un mod personal să îl inspirăm și să retrăim împreună cu el momentele frumoase petrecute în acest oraș în care încă persistă istoria perioadei interbelice, să fim cumva prietenii lui, alături de care se bucura prin plimbări lungi, dar pline de relaxare și bucurie, făcându-ne să ne gândim de fapt ca aici, în această țară sunt rădăcinile noastre și nu ar trebui să uităm nicicând acest lucru. De altfel, Universul foarte aparte al lui Cărtărescu e organizat în jurul orașului „tentacular” București, în același timp real și artificial sau suprareal, proiectat cosmic și topit într-o ceață de cuvinte din cele mai diverse, mai căutate. Remarcăm faptul că toate articolele lui au referire literară, mai mult sau mai puțin, autorul nedezmințându-și de fapt dragostea și inclinația către literatură. Deși autorul este scârbit de felul în care a ajuns Bucureștiul, nu își poate reprima sentimentele pozitive pentru acest oraș, trimițându-ne cu gândul prin intermediul acestui articol la sentimente descrise în poezia Geneză:

„Peste Bucureștiul cu ziduri și glorii/răsăriseră sorii: /era câte un soare de jasp și zăpada/peste fiecare fantomatică strada, /câte un soare portocaliu/peste Gradina lcoanei și Cișmigiu, /un soare de seu/storcând umbre din Ateneu, / globuri de sticlă și majolica/peste parcajele de lângă Țăndărica/bile, cercuri, sfere, curburi/la Băneasa, peste păduri/și chiar un soare albastru/peste 0 musculița de alabastru/bâzâind într-un ferometal. /Și erau sori de cașmir, de fistic, de Tuborg, de vulpi, de coral/încât orice bloc din Floreasca sau Colentina/își avea deasupra lumina.”

Sentimentele pe care le are pentru acest oraș le destăinuie și într-unul din prototextele romanului Orbitor, intitulat Bucureștiul meu, în care se destăinuie:

„Un complex dragoste-ură mă leagă de orașul în care mi-am trăit întreaga viață, ca de orice obiect pe care îl recunosc ca neavând realitate, ci existând cu totul în adîn-cul creierului meu. Uneori întinderea asta de teren cu construcții și șosele îmi pare hidoasă, asemenea aparatului de metal pe care Freud l-a purtat timp de unsprezece ani în gură, în loc de palat, alteori văd în el o Mandală peste care mă aplec cu atâta concentrare, încât simt cum antenele și paratrăznetele din vârful Televiziunii, Inter-ului și Casei Presei îmi zgârie retinele”. În aceste sentimente pe care le are se observă o reală contradicție, între dragostea pe care o are pentru orașul în care are cele mai frumoase amintiri și care reprezintă parte din el pe de o parte și ura datorată situației deplorabile în care se află orașul în prezent pe de alta parte.

Observam că Mircea Cărtărescu este un romantic vizionar, care a fost parașutat de hazard într-o epocă postmodernă și, cu o admirabilă mobilitate intelectuală, se folosește de tehnicile literare la modă pentru a-și acredita reprezentările, chiar dacă ele sunt etalate într-un articol.

Iubește acest oraș cu toată ființa lui, cu toate că, în articolul Mizerie în paradis, publicat anterior, la data de 28.01.2011, autorul recunoaște ca pentru el, „copil născut pe asfalt, care n-a știut nimic mai bun cea mai mare parte din viață decât huruitul tramvaielor pe Ștefan cel Mare și traficul, și poluarea unui oraș pe cât de mare, pe atât de hidos, descoperirea Ardealului, a civilizației fânului, a zgomotului de coasă bătută, a clăilor de fân și-a poienelor de pe vârful dealurilor a fost că revelația unei alte planete.”

În acest articol, Mircea Cărtărescu ne dezvăluie din nou în același stil personal, legătura pe care o are cu Ardealul, soția lui fiind originară din Sângeorz-Băi. Autorul ne invită să facem o mică excursie în acest loc minunat, unde, pe lângă lipsa poluării și a zgomotului caracteristice Bucureștiului, întâlnim și oameni minunați, inteligenți, autorul dezvăluindu-și mirarea plină de încântare de a cunoaște tineri poeți talentați și plini de speranță în acest colț de țară atât de îndepărtat de București (el însuși afirmând, în alte ocazii, că îi place să stea mai mult în compania celor tineri), precum și de cunoașterea unor oameni, care deși nu sunt literați, poți avea cu ei o discuție extrem de interesantă pe această temă: „Nu știu cu câți primari din România poți vorbi despre Baudelaire și Joyce, despre optzeciști și arta ambientală nu altfel decât cum vorbești cu prietenii tăi din lumea literară. Nu știu câți sponsorizează, din fondurile primăriei, scrieri de teorie literară.”

Încântarea lui derivă și din faptul că a întâlnit persoane alături de care se poate bucura de o discuție pe tema literară despre optzeciști, autorul fiind considerat cel mai important dintre poeții generației optzeciste -Eighties Generation-, afirmându-se la Cenaclul de Luni (Monday circle), coordonat de profesorul Nicolae Manolescu. Bucuria de a întâlni oameni cu vaste cunoștințe, ce îi aduc aminte în același timp de tinerețea-i literară dă o notă plină de exuberanță acestui articol, pentru că de fapt, Cărtarescu ramâne un adevărat patriot, un romantic incurabil cu un suflet veșnic tânar și plin de candoare.

Mircea Cărtărescu nu se oprește aici cu destăinuirile personale și, în articolul Cămila oarbă a istoriei, publicat la data de 10.06.2011 dezvăluie conștientizarea de către el însuși a epocii în care trăiește: „M-am trezit cu adevărat pe lume în mizerabilii ani ’80, care dau numele generației mele. Am încercat să scriu ca în lumea liberă, o dată cu toți colegii mei. Am încercat să-mi păstrez libertatea interioară în ciuda vremurilor pe care le-am apucat. N-am crezut și nu cred în puterea omului în fața sorții. Cred doar în furia de cămilă oarbă a istoriei, cum scria un poet arab. Două treimi din viață le-am trăit în inelul întunecat comunist. În decembrie 1989, pe când mă-mbrățișam pe stradă cu necunoscuții din mulțime, am crezut că zăresc auriul mistic al unei ere noi, al inelului luminos așteptat de decenii și poate de secole în ținuturile noastre. Dar lumina lui s-a-nchis foarte repede către același cenușiu de șobolan de care se pare că nu putem scăpa, măcar în această viață.”

Studenția la Litere constituie pentru Mircea Cărtărescu mai mult decât o etapă a formării sale, și anume o stare de spirit predilectă, un mod literar de a fi, nedepășit nici în anii maturității. Poetul va rămâne – probabil toată viața – un imatur genial.

Din aceeași perioadă datează și sentimentul mai mult militar decât literar al apartenenței la generația '80, cea mai bine organizată generație postbelică în lupta de cucerire a unei poziții în viața literară. Chiar și după ce faima îl va izola de colegii săi de generație, Mircea Cărtărescu va continua să-i susțină cu un devotament dus până la fanatism, inventându-i ca scriitori pe mulți dintre ei – în Postmodernismul romanesc – numai pentru a menține integritatea formației originare. Nu participă la agitația politică din primii ani de după revoluție. Totuși se pronunța – fugitiv, dar ferm – în favoarea demonstrației anticomuniste din Piața Universității și a democrației.

Încercările lui Cărtărescu de a se disocia de generația ‘80 au dat rezultate, astăzi Cărtărescu nu apare ca un produs al unei generații, nici măcar că un vârf de lance al ei, ci ca un univers autonom răsărit în mijlocul ei, în continuă expansiune, sfârșind prin a se separa și a o îngloba ca pe o ramificație a propriului univers.

Deși și-a susținut prietenii cu înverșunare, mulți dintre ei l-au părăsit, după cum avea să afirme cu tristețe mai târziu, la data de 23.09.2011 în articolul Amici…: „De câțiva ani încoace ritmul în care mi-am pierdut, din cele mai diverse motive, politice și literare mai ales, prietenii, m-a alarmat și m-a întristat”. În acest articol, autorul recunoaște că și-a pierdut prietenii din invidie literară și fanatism politic, căutând să se apere cumva în ceea ce privește apartenența lui politică, considerându-l un motiv superficial și trist pentru care îți pierzi prietenii. Descoperim astfel, puternica personalitate a lui Mircea Cărtărescu caracterizată în acest articol printr-o sensibilitate profundă, în care mărturisește că întotdeauna și-a apărat prietenii, ideile și literatura.La fel de sincer, are curajul de a-și descrie sentimentele și trăirile interioare: „E motivul pentru care, la primele confruntări cu fenomenul forumurilor literare, nu mi-a venit să cred. Am găsit acolo mult mai multă ură și fanatism decât puteam eu duce. Pe când citeam acea infecție morală, eram bolnav săptămână de săptămână”. În cazul lui Mircea Cărtărescu, aceste trăiri interioare, consecințe ale unei sensibilități parcă ieșită din comun, l-au îmbolnăvit așa cum îl îmbolnăvește scrisul, care pentru el înseamnă sacrificiu fizic, căci îl epuizează, îl fragilizează, îi atenuează funcțiile vitale, după cum recunoaște în Jurnal, volumul II, „Și eu într-adevăr scriu cu tot corpul, cu toate organele, cum a zis cineva, ca și când n-aș fi altceva decât un mare tub de pastă de pix.”

Această ipostază de scriitor o implică pe cea de nevrotic, pentru că nevroza este legată direct de procesul scrierii. Ea este consecința imediată a crizei prin care trece scriitorul.

Multe din articolele sale au un puternic caracter autobiografic și reprezintă o punte de legătură între jurnalism și literatură.

Remarcăm astfel că, prin articolele sale, cumva, autorul face referire și la volumele sale, ideile fiind aceleași, putându-se observa marea sensibilitate a autorului, sensibilitate pe care îi face plăcere să și-o arate, considerându-și de altfel cititorii că pe niște prieteni adevărați și având mai multă încredere în a se confesa la ei, decât la falșii prieteni, simțindu-se singur pentru faptul că nu mai are prietenii pe care în trecut îi susținea și care au ajuns să îi întoarcă spatele sau să îl critice. Scârbit de acest lucru, concluzionează totuși în articol, cu fruntea sus și cu o notă pozitivă și plină de resemnarea unui înțelept: „De-acum înainte m-am hotărât însă să nu mă mai plâng, ci să accept situația. Să nu mai iubesc pe cine nu mă iubește. Să rup eu însumi orice legătură cu acești amici în sens caragialian. Voi rămâne cu prietenii adevărați. Cu ceilalți mă voi revedea în altă viață.”

Mircea Cărtărescu nu se consideră un adept al vreunui partid politic și de fapt ceea ce îl deranjează prin pierderea prietenilor din motive pur politice, este faptul ca aceștia nu au înțeles că mai degrabă el este un spectator și un critic pe scena politică, un realist în ceea ce privește politica actuală a țării noastre, decât un partizan al vreunui partid. De altfel, în alte articole putem descoperi revenirea, oarecum obsesiva la politică, articole ce au cumva trăsături comune, deoarece prin aceste păreri politice, el nu face decât să își dezvălui tristețea și dezgustul pentru modul în care politicienii actuali guvernează tara, rămânând mereu neutru vizavi de simpatizarea cu vreun partid politic. Mai degrabă, prin articolele sale cu temă politică, de fapt, autorul capăta alte trăsături: aceea de arbitru și aceea de transformare a lui prin intermediul acestor articole în vocea noastră, ca națiune.

Faptul că nu simpatizează cu nici un partid politic ci mai degrabă critică situația politică actuală a țării noastre, situație ce ne cauzează nouă, ca și cetățeni poate fi observat în articolul Taxa pentru prostie din data de 18.02.2011, unde citează: „Calitatea umană absolut deplorabilă a politicienilor români se face, din păcate, din ce în ce mai simțită și ne afectează tuturor viața de zi cu zi”, concluzionând ca lumea politică, așa cum arata ea astăzi, e „taxa noastră pentru prostie”. Autorul intră astfel în gândurile noastre, ca și cetățeni, gânduri cu privire la modul în care acești oameni care ne conduc țara se îmbogățesc pe zi ce trece, în timp ce țară însăși, prin noi, agonizează și urlă mut în sărăcie. Sentimentele lui de dezgust față de acest lucru reprezintă de fapt și sentimentul nostru, pe care el îl face public, în speranța că poate cineva, vreodată, îl va auzi, îl va simți și îl va trăi.

Mircea Cărtărescu este un om simplu, care nu aleargă după publicitate, nu este avid în privința aparițiilor sale la diverse posturi de televiziune, fiindcă de ar fi fost, ar fi putut face asta, cel puțin printr-un gest politic, după cum recunoaște în articolul În jurul unei decorații din data de 5.08.2011, articol în care prezintă cu modestia-i caracteristică, modul în care președintele țării, Traian Băsescu, i-a dăruit o decorație cu semnificație pur culturală.În momentul primirii decorației, autorul nu și-a putut oprima simțămintele și gândurile și i-a replicat președintelui în asistența generală: „Cred că nu v-ați ratat încă șansele de a fi un președinte bun pentru România”.

Această idee, probabil că o împărtășeau mulți din sală, însă nimeni nu a avut curajul de a-i spune președintelui acest lucru, mai ales atâta timp cât discuția nu era una privată. Din nou, mergem cu gândul la faptul că autorul a fost de fapt, prin vocea sa, vocea noastră, care îi cerem președintelui să schimbe ceva, mai ales că încă mai are șanse. Nu îi este teamă de gesturile pe care le face, asumându-și intotdeauna consecințele. De fapt, nu îl interesează să fie bine privit de politicieni sau de critici, îl interesează sa fie om, observându-se astfel că spiritul umanitar reprezintă una dintre cele mai mari calități ale lui Mircea Cărtarescu, alături de absența deplină a snobismului, prezent in ziua de azi la mai toate persoanele publice.

În replică, președintele i-a răspuns: „Tot ce vă rog e să nu-mi trimiteți decorația înapoi dacă veți crede vreodată că mi-am ratat aceste șanse”. Deși toată asistența a râs, Mircea Cărtărescu parcă presimțise de fapt, cu ceva timp în urmă, că se va ajunge într-un final aici, și se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă într-adevăr, i-ar fi dat decorația înapoi președintelui. „Ar fi azi un gest spectaculos să-i înapoiez medalia, aș deveni peste noapte eroul Antenelor, al ziarelor și revistelor antibăsesciene și poate că” mi-aș spăla păcatele „în ochii unor foști prieteni. Altădată o făcuse, notoriu, John Lennon cu decorația primită de la regina Angliei. M-aș situa, cum stă frumos unui intelectual și artist, de partea libertății și împotriva tiraniei. Aș schimba tabăra perdantă cu cea câștigătoare”, gândește autorul prin penița-i autentică. Mircea Cărtărescu își păstrează încă o dată stilul original, stil ce îi instigă pe toți „foștii prieteni” împotriva lui.

El nu își dorește niște lauri pe care nu îi vrea, nu își dorește publicitatea pe care deja o are (și fără a face gesturi menite a fi speculate în presă și la televiziune). Publicitatea lui rezidă tocmai în modul în care își păstrează ideile, modul în care rămâne constant în ele, în sentimentele și în gândurile lui, refuzul lui înverșunat de a-și schimba personalitatea, motiv pentru care poartă pe umeri povara unei personalități mereu criticate și atacate. Mircea Cărtărescu urăște publicitatea pe care și-a făcut-o prin însuși faptul că a devenit autor și își dorește cu disperare să se întoarcă în timp, la vremea când nu era elogiat, era doar un om simplu, după cum mărturisește și în operele sale pline de dezvaluiri personale: „aș vrea să mă întorc acolo, să dispară cu desăvârșire amintirea celor — vai! — Cincisprezece cărți scrise în cei douăzeci de ani de când am debutat”. Există la Cărtărescu un întreg complex fondator, de care scriitorul a devenit conștient pe parcurs și pe care l-a asumat ulterior prin nevoia confirmării valorii prin interesul și succesul în străinătate ale cărților sale, pe fondul unei receptări tot mai ostile sau superficiale în țară, unde se simte singur, fără de prieteni și mereu atacat pentru convingerile sale.

Până și în articolele cu temă politică, autorul face legătura cu propria-i persoană, încercând să se descrie pe sine însuși, așa cum face de fapt și în multe din operele sale literare.

Păstrându-și neutralitatea politică, autorul observă cu ochi critic calitățile și defectele lui Traian Băsescu, concluzionând, că deși acesta nu este un prea cioplit căpitan de navă, nu este nici un despot. Recunoaște că l-a susținut pe Băsescu, atunci când era vital să fie susținut, pentru că PSD-ul era văzut ca un pericol public pentru toți, dar că a încetat să îl mai susțină atunci când și-a dat seama că acesta nu mai poate face față atâtor adversari.

Îl consideră un președinte inadecvat, dar nu malefic și este de acord cu alegerea unui președinte de standarde europene. Ceea ce l-a apropiat puțin de actualul președinte a fost faptul că nu îl consideră un președinte malefic sau antidemocratic, fiindcă numai unui asemenea președinte i-ar putea returna decorația, însă recunoaște că ar face-o fără ezitare dacă s-ar întâmpla acest lucru. Mircea Cărtărescu ne demonstrează că rămâne un idealist, un om integru, un om care nu ar face un asemenea gest pentru publicitate ci pentru o convingere: faptul că președintele, căruia, la un moment dat i-a dat credit, a încetat să mai fie ceea ce noi, poporul, prin Mircea Cărtărescu am crezut că este.

Subiectele de politică pe care le abordează în articolele lui pentru Evenimentul Zilei, nu sunt străine de volumele sale, ce au oarecum trimitere la politică. De altfel, în Postmodernismul Românesc, autorul ne împărtășește idei similare: „De fapt, în contextul actual al lumii românești, care își caută, șovăitor încă, drumul către valorile democratice, apelul la concepte și puncte de vedere tipic postmoderne ca pluralismul, toleranța, afirmarea minorităților de toate felurile, decanonizarea culturii, democratizarea artelor este cu desăvârșire benign. Chiar și mult ironizatul concept de political correctness puternic legat și el de postmodernitate, rămâne, cu toate exagerările lui, un deziderat încă utopic pentru societatea românească de azi.”

CAPITOLUL 2. ARTICOLE CE CONȚIN TEME CULTURALE

Mircea Cărtărescu se dovedește a fi în continuare, în ceea ce privește politica mai degrabă critic pe scena politică actuală.

În articolul Statele unite ale Europei publicat la data de 26.08.2011, marele scriitor critică această noțiune de „Statele unite ale Europei” pe care a folosit-o președintele Traian Băsescu în scopul apropierii de celelalte țări ale Europei și, încearcă să argumenteze de ce este aberantă, motivând prin faptul că Europa, ca și unitate distinctă nu este legată doar prin obiective economice, ci în primul rând culturale, continentul nostru fiind încărcat de istorie și, așa cum spune, „Europa e în primul și-n primul rând un concept cultural, o stare de spirit, sentimentul apartenenței la civilizație. E continentul muzeelor, al sălilor de concert, al catedralelor. E spiritul intelectual dubitativ, lent dar profund, întruchipat în gânditorul Hamlet (europeanul arhetipal), în contrast cu omul de acțiune. Este Elada prezentului, a cărui Romă e America. Nu există nici un motiv pentru care Atena să vrea să ajungă că Roma”. Realismul de care dă dovadă nu se oprește aici, fiindcă într-adevăr, câte din țările ce compun acest continent și-ar „împrumuta” istoria și cultura? Modul în care scriitorul pune problema este foarte ușor de înțeles de către toți cititorii, fiindcă dintr-un impuls cu rădăcini economice și politice, președintele a uitat de fapt că, fiecare țară a avut patrioți, oameni care au murit pentru idealurile lor, Europa fiind continentul care a dat posterității cei mai valoroși artiști: Homer, Socrate, Dante, Leonardo da Vinci, Shakespeare, Newton, Vermeer, Goethe, Kant, Beethoven, Proust, Einstein, artiști ce au încercat „să evadeze din marea fortăreață acoperită de fum de cărbune și sfâșiată de războaie, conflicte sociale, mediocritate burgheză”, după cum chiar el scria în volumul Pururi tânăr înfășurat în pixeli, p. 204, unde denumește Europa „un construct cultural, un vis intelectual cu ochii deschiși, o copie într-o lume fără originale”. Acest concept, de „Statele Unite ale Europei” va rămâne în acest stadiu, fiind aproape imposibilă înfăptuirea lui, deoarece „în Europa nimeni nu cedează doar suveranitate, ci istorie vie, adânc înrădăcinată în trecut. Ca să renunți la ea trebuie să ai speranța a ceva cu mult mai bun.” (ibidem).

Întrebarea care stăruie în urma citirii acestui articol ar fi următoarea: Cum dintre toți președinții din Europa, tocmai președintele nostru a fost singurul care nu s-a gândit că nu există țară care ar vrea să-și vândă, să-și îngrădească valorile, fără să își păstreze originalitatea? Deși Mircea Cărtărescu păstrează un ton neutru, nu putem să nu sesizăm stupoarea lui referitoare la această noțiune, dat fiind faptul că este un înfocat apărător al culturii și artei. Nu este vehement în explicațiile pe care le dă și pe lângă această mirare remarcăm și o oarecare oboseală și indiferență în tot ceea ce înseamnă politica, lucru nesurprinzător de altfel, deoarece într-un articol publicat anterior, la data de 13.05.2011, și numit Președinți monarhiști și scriitori securiști, autorul își împărtășea propria opinie pe primul rând al articolului: „Cu fiecare săptămână care trece îmi dau seama că evenimentele politice mă interesează tot mai puțin”. Nimic mai adevărat, fiindcă definește trezirea lui la realitate ca fiind „marea dramă a vieții lui”. Dezinteresul pentru viața politică derivă din faptul că Mircea Cărtărescu a ajuns să conștientizeze că oamenii ajunși la putere se transformă și devin exact ca și predecesorii lor: oportuniști, escroci și abia așteptând să se îmbogățească peste noapte și să lase țara într-o sărăcie nu numai materială ci și morală, foarte mare. Sătul de tot acest lanț al slăbiciunilor, autorul conchide: „Dar destul cu asta”, vrând parcă să se detașeze în sfârșit de spectacolele de teatru desfășurate pe scena politicii noastre actuale.

Ce vrea să pună în evidență în acest articol, este ceea ce se „întâmplă în peisajul literaturii noastre de azi, devastată de sentințele CNSAS-ului de-a ajuns să semene cu câmpul de operațiuni din Libia. Mereu și mereu alte nume mari ies la iveală în calitate de semnatari ai angajamentelor cu Securitatea în perioada de tristă amintire.”

Nu vrea să îi enumere pe așa zișii „securiști”, pentru a nu da satisfacție celor care critică noua generație de poeți, pe care o caracterizează ca fiind compusă din ratați și privesc cu snobism numai către vechile valori (Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda), fiindcă mintea lor îngustă și neînclinația către cultură îi face să îi identifice drept mari literați numai pe cei pe care i-au învățat, poate chiar forțat, în școală. Cărtărescu își arată încă odată fidelitatea față de foștii și actualii lui prieteni dar și față de colegii de breaslă, apărându-i, rațional, deoarece așa cum el însuși scrie și crede, sunt scriitori care și-au păstrat demnitatea și nu au colaborat cu fosta Securitate. Păstrându-și raționamentul, conchide: „Nu neg că și între scriitori au existat securiști siniștri și cinici, de asemenea profitori nerușinați, turnători abjecți, ca în toate celelalte profesii. Dar, în general, ca și-n cazul celor care scriau imnuri patriotice, e vorba de puțini autori, și nu dintre cei mai buni. Cei ce ies la iveală, săptămână de săptămână, spre disperarea publicului și-a lumii culturale în general, sunt chiar vârfuri ale poeziei și prozei noastre, nu pot să cred în ticăloșia lor. Până nu aflu ce rău a făcut, concret, fiecare, semenilor săi, eu unul mă abțin să-i judec.”

În acest articol se poate observa răutatea de care românii în general, au început să dea dovadă, deoarece, în loc să îi citim pe acești scriitori și să încercăm să le înțelegem atât operele cât și și personalitatea, ne bucurăm de răul care se abate asupra lor. Oamenii au din ce în ce mai mult tendința să nu mai aprecieze adevăratele valori care încă mai există, ci mai degrabă, caută avid noutățile mondene, care de fapt nu prezintă nici o importanță pentru noi, nici spiritual nici cultural. Presa a început să fie din ce în ce mai coruptă, așa cum afirma autorul în articolul Un moment de reculegere, publicat la data de 08.07.2011, în care încearcă să lămurească de ce rezultatele la bacalaureat ale elevilor sunt mici și, probabil vor continua să se diminueze, din motive subiective ale profesorilor, care caută să își noteze elevii cu mult sub valoarea lor, deoarece se cred profesori buni, prin urmare și exigenți, ceea ce face ca elevii să nu fie notați după adevăratul criteriu de evaluare: cunoștințele lor. Autorul critică ideile politicienilor vizavi de implementarea unui alt sistem de evaluare: evaluarea prin teste grilă, ceea ce, ar duce la pierderea creativității elevilor, la afectarea dezvoltării lor spirituale pe viitor. Lui Mircea Cărtărescu i se pare justă rata de promovare la bacalaureat, „rezultatele modeste de la bacalaureatul din acest an, cu promovarea în jur de 44 la sută, mi se pare, reflectă cel puțin în aceeași măsură un efort de onestitate a evaluărilor, ca și slabă pregătire a elevilor”, însă el nu critică neapărat slaba pregătire a elevilor ci de fapt situația în care a ajuns învățământul românesc, la fel ca și politica sau economia, adică la pământ. Într-o țară în care profesorii nu sunt plătiți corespunzător, nu sunt percepuți de către elevi că niște posibile modele de viață, într-o țară în care în prezența profesorilor „absenți” la ore, elevii își aleg alte modele ce vin din rândul celorlalți colegi care, pot arăta că se poate promova bacalaureatul cu note bune chiar dacă nu înveți ba chiar chiulești (grație părinților) sau, pur și simplu încep să conștientizeze și ei situația în care țara a ajuns – respectiv nu e nevoie să ai note foarte mari la școală pentru a te îmbogăți pe viitor – idee justă atâta timp cât profesorii lor au salarii mizere, de aceea autorul concluzionează: „44 la sută promovare la bac mi se pare corect pentru România, în aceste condiții, ba poate prea mult”. Motivele pentru care elevii nu sunt înclinați către cultură și asimilarea de noi cunoștințe sunt foarte multe. Autorul îi înțelege, el însuși trecând prin situații ce l-au făcut să se simtă atât de singur din cauza faptului că era diferit și, în mai toate scrierile sale își mărturisește singurătatea. Probabil că adolescenții din ziua de azi nu acordă o atenție deosebită învățăturii și refuză înclinația către literatură de exemplu, pentru a nu fi caracterizați, ridiculizați și marginalizați de către ceilalți colegi așa cum autorul însuși a fost în timpul liceului: „Mă simțeam exclus, ca întotdeauna, din lumea colegilor mei. Mă obișnuisem cu gândul că nu putea exista pentru mine decât un singur viitor: o mansardă cu un scaun, o masă și un pat unde aveam să putrezesc toată viața – scurtă, de cel mult patruzeci de ani – scriind un roman nesfârșit și ilizibil, pe care-l vor găsi după moartea mea, lângă mine.”

Un alt motiv ar fi că probabil, elevii ce au înclinație către literatură și dragoste „de carte”, elevi valoroși de altfel, s-ar putea simți umiliți și vinovați pentru aceste calități în momentul în care ar stabili întruniri și dezbateri, fiindcă acest lucru i-ar face să fie total diferiți față de restul colegilor, după cum autorul își aduce aminte de sentimentele ce îl încercau pe el și colegii care îi împărtășeau aceleași înclinații în momentul în care erau văzuți de către ceilalți: „Țineam cenaclul la lumina aproape conspirativă a unei veioze, care ne făcea figuri de cadavre galvanizate, șapte-opt gălbejiți citind poezii pe fondul muzicii rock și al tropăitului obsedant de dincolo de ușă. Ieșeam din nou prin mijlocul dansatorilor, fără să ne putem înăbuși un sentiment de umilință și culpabilitate.” (ibidem).

Acești copii care ar putea fi viitorul culturii noastre și totodată salvarea noastră în ceea ce privește cultura, ar absolvi liceul așa cum însuși autorul a făcut-o: „un ciudat în uniformă destrămată, care scrie texte de neînțeles pe tablă sau vorbește cu castanii pe marginea gropii de sărituri în lungime. De-a lungul timpului, am rămas același jerk căruia nu-i pasă cu ce se-mbracă, ce mănâncă și ce spune la o bere sau la un colocviu.”

Pentru el, faptul că a trebuit să își schimbe oarecum felul de a fi pentru a nu mai fi privit ca un ciudat și pentru a continua o viață „normală”, l-a făcut să își oprime niște porniri ce îi defineau de fapt personalitatea, „am învățat să fiu mai prudent în două privințe măcar. Prima este povestirea viselor (dar la asta voi reveni cu altă ocazie), iar a doua, citarea din autorii mei preferați. Ambele plictisesc de moarte atât în scris, cât și în orice conversație pe care o porți, și-ți dau un aer de tip nefrec-ventabil.” (ibidem)

Din păcate, putem remarca faptul că societatea nu și-a schimbat opinia de atunci, în continuare, actualii poeți fiind priviți ca niște bieți scriitorași, sau oameni anormali, motiv pentru care, autorul demonstrează că un literat nu numai poate fi, ci chiar și este un om normal, după cum așterne pe foaie părerile prietenilor despre el în Pururi tânăr înfășurat în pixeli, p. 60: „Cei mai mulți dintre cunoscuții mei, la vreun pahar cu bere, sfârșesc prin a-mi spune: De fapt, eu nu înțeleg cum de reușești să scrii versuri. De câte ori am stat de vorbă împreună ai părut să fii un om normal și civilizat, ai știut să mă asculți și pe mine, n-ai adus niciodată vorba despre ce scrii tu, nu mi-ai recitat niciodată din versurile tale. Nu te îmbraci ciudat și nu îți place să bei. Niciodată nu ai susținut idei stranii și nici nu am avut plăcerea să te aud, în mijlocul unei discuții despre femei sau mai știu eu ce, pierzând șirul și rătăcindu-te în bolboroseala sacră inspirată de Zeu. Viața lângă tine nu devine imposibilă, nu îi strivești pe ceilalți cu personalitatea ta. Nu susții că ești cel mai mare și, ceea ce e mai grav, te-am surprins citind cărți. Nu, Mircea, orice ai zice, tu nu ai fire de poet”. Din păcate, acestea sunt opiniile oamenilor despre poeți și autorul a insistat să le cunoaștem cu toții, chiar dacă, odată cu citirea acestor rânduri există poate, persoane care se întreabă dacă într-adevăr poeții sunt ciudați, lăudăroși și mai ales anormali. Iată de ce, generațiile ce vor urma se vor îndepărta tot mai mult de literatură și cultură în general, acordând interes doar informațiilor care îi fac să fie în ton cu generația lor, fără a le dăuna cumva personalității, cu alte cuvinte, mai mult ca sigur generațiile ce vor urma vor avea un grad de snobism și superficialitate din ce în ce mai mare. Realitatea este crudă, deoarece trăim într-o țară în care, cel puțin la momentul actual, cultura este dată uitării și locul ei este luat de știri mondene despre personaje cel puțin mediocre, care au pornit de jos și au ajuns sus, pe primele pagini ale tabloidelor, ba chiar și a ziarelor, deoarece românul a ajuns să perceapă acest gen de știri ca fiind mult mai importante decât subiectele reale, practic copiii, adolescenții nu au ce să învețe într-o societate în care, atunci când deschizi de exemplu televizorul, nu găsești decât subiecte insipide, cu personaje la fel de insipide, dar la care începem cu toți să rămânem tot mai mult cu gura deschisă, îndobitocindu-ne pe noi înșine. Într-o serie de articole ce au de fapt la baza acest aspect din ce în ce mai jalnic în ceea ce privește situația în care am ajuns, autorul încearcă să „vadă” ceea ce națiunea întreagă vede și înțelege din aceste știri, punându-se în locul nostru, al oamenilor de rând și încercând pe cât posibil să facă abstracție de înclinația lui către cultură. În articolul Suntem proști sau prostiți? publicat la data de 01.04.2011, autorul rămâne stupefiat de modul în care, după o săptămână plină de știri și dezbateri pe toate posturile de televiziune dar și în ziare privind tragedia de la Fukushima, apar alte dezbateri pline de același dramatism privind divorțul soților Columbeanu. Acest bâlci, privind personajele mondene și care din păcate infestează toată mass-media, nu are absolut nici o legătură cu adevărata tragedie, unde au fost mii de morți și unde a existat posibilitatea ca această situație să afecteze întreaga planetă. Aceste știri, egalizate de mass-media, din nu se știe ce motive, îi provoacă autorului o reală mirare, cu siguranță existând încă oameni care gândesc ca și el. Cum de este posibil să fie mediatizat un divorț care, de fapt pentru noi nu are nici o importanță, din care nu putem asimila nici măcar o umbră de valoare? Concluzia autorului este pe cât de crudă pe atât de reală: „Toate sunt secretele lui Polichinelle, pleavă în loc de grâu în moară stupidă a mass-mediei românești”. Continuând acest trist periplu, Cărtărescu se autodescrie prin noi și împreună cu noi (aceia dintre noi care mai păstrăm încă o fărâmă de luciditate pentru a conștientiza mass-media românească din zilele noastre) și, puțin mai târziu, la data de 21.10.2011, publică articolul Freak-show, în care încearcă să înțeleagă cum de atâția oameni stau captivați în fața televizorului, ca într-un fel de transă, ascultând niște subiecte mai mult sau mai puțin importante, cu personaje mai mult sau mai puțin inteligente – însă toate mondene – subiecte care, pe zi ce trece, ne îndepărtează de realitatea din jurul nostru. Pentru a fi mai concludent, autorul povestește în acest articol, cum omul din el ajuns acasă seara târziu, încearcă să urmărească ceva interesant la televizor, însă, cu inteligența-i caracteristică, pentru a sublinia tema acestui articol, nu alege nici mai mult nici mai puțin decât postul OTV, care, după părerea multora, creează o dependență uluitoare prin însăși personajul ei principal – Dan Diaconescu – din nu se știe ce motive, până la urmă. Mircea Cărtărescu recunoaște că într-o jumătate de oră de privit acest post, mintea lui se reduce „la un burete cenușiu” și devine tot mai intrigat de minunile care se petrec acolo. Încearcă să înțeleagă cum va reuși acest Diaconescu, devenit la rândul lui o celebritate cu tendință de guru să își creeze propriul partid politic și ce fel de oameni vor fi adepții acestui partid. Probabil aceia care capătă o stare naturală similară cu cea indusă autorului în momentul în care îl ascultă și îl privește. Nu poți să nu sesizezi tragicomedia care derivă din acest articol și, nu îți poți stăpâni un ușor zâmbet în momentul în care, franchețea lui caracteristică revine în prim plan: „În acele momente, eu aș fi în stare să-l urmez nu doar pe el, ci și pe Fane Spoitoru, pe Nicolae Guță, pe Gina Pistol, căci în hipnoză adâncă asculți orbește de vocea care-ți comandă. Am mai spus-o: acest ins cu figură de băiețel cărunt trebuie să aibă un secret care-i protejează mintea de nebunia pe care ea însăși o generează: când organizezi, cu un cinism inimaginabil, supraomenesc, aș zice, un balamuc în jurul tău, e greu să nu devii, asemenea doctorului Caligari, propriul tău pacient”. Motivul pentru care a ales în acest articol personajul Diaconescu și postul OTV este acela că așa se poate justifica cel mai bine „îndoctrinarea” noastră de către actuala mass-media. Diaconescu creează în rândul telespectatorilor o reală fascinație și dependență, pe care i le-a indus însuși autorului care recunoaște că, smulgerea din această fascinație presupune „efortul suficient ca să scriu un roman”, fapt ce pentru noi ar trebui să reprezinte un real semnal de alarmă, dacă un adevărat scriitor abia poate „renunța” la aceasta fascinație împinsă către hipnoză și, pentru ca noi să putem observa modalitățile mass-mediei de a pune în centrul atenției subiecte la fel de manipulatoare, schimbă postul OTV cu „Antenele”, unde, „e mâncat Băsescu pe pâine, n-are nici o importanță la ce oră deschizi televizorul” și recunoaște că singurul post pentru care avea o părere pozitivă era postul B1, prin emisiunea Nașul, autorul recunoscând în acesta „un om pentru care am avut mereu mult respect”, la fel ca până nu demult și pentru Robert Turcescu „până a devenit interlocutorul lui Cristoiu” concluzionând la finele articolului că toți aceștia sunt „freaks”, unii cu pretenții mai mici, alții cu pretenții mai mari. În emisiunile actuale, cultura nu își mai are invitații de seamă, ba mai mult, dacă se fac dezbateri despre oameni cu adevărat valoroși, cei care îi împroșcă cu noroi sunt oameni ce nu au nimic în comun cu literatura sau cultura în general, sunt pur și simplu „starlete” sau personaje pe care omului de rând, îi face plăcere să le privească. Și atunci, nu poți să nu îți pui întrebarea unde va ajunge cultura noastră și oamenii cu adevărat valoroși, ce poate învăța tânăra generație din tot acest spectacol ieftin ce se desfășoară la tv și în presă, care ar fi trebuit să ocupe a patra putere în stat. Este trist, dar se pare că snobismul ia o amploare din ce în ce mai mare într-o țară care, deși are adevărate valori, nu știe să și le apere, să le promoveze și ceea ce e cel mai important, să le recunoască. Ideile pe care încearcă să ni le transmită autorul sunt de fapt similare cu idei din lucrările lui, unde își exprima la fel de liber opinia. În Postmodernismul românesc, p.14, motivul pentru care s-a ajuns până aici, scrie autorul, este „caracterul informațional al societății de azi” și, prin accesul fiecărui individ la toată informația, fenomenul mass-media a devenit mai puternic ca niciodată. „Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorități și prin relativizarea valorilor, poate produce și el un sentiment de dezorientare și perplexitate culturală, într-un cuvânt, toate vechile obișnuințe umane, legate de viața într-o lume relativ statică și stabilă, cu valori tradiționale bine stabilite, cu o împărțire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viața devine ceva asemănător unui vis sau unei ficțiuni literare.

Arta „mare” supraviețuiește în ziua de azi, chiar dacă audiența și mai ales prestigiul ei sunt mult diminuate. Ea rămâne un mic spațiu izolat „în care se pun în joc sau se întâlnesc, într-un complex sistem de relații, cele trei aspecte ale morții artei ca utopie, kitsch, tăcere”, cu alte cuvinte, tot acest aflux informațional derutează oamenii, iar artă pentru a rămâne arta trebuie să ocupe un loc cât mai mic.

„Deși de decenii bune se vorbește despre moartea artei prin epuizarea posibilităților ei imanente, deși în mod evident prestigiul artei mari este în cădere liberă, totuși nu putem să nu observăm că niciodată n-au existat mai multe muzee, o mai mare producție de carte, mai multe edituri, săli de teatru și de concerte. Niciodată nu s-a produs mai multă artă, fie ea tradițională sau experimentală, elitistă sau populistă. Mai curînd decât să vorbim despre moartea artelor, am putea observa o redefinire a structurii lor și a rolului lor social. Ceea ce „s-a epuizat", ceea ce „agonizează „cu adevărat nu este de fapt arta, ci dimensiunea ei modernistă, ezoterică și totalitară.” (ibidem).

În noi ar trebui să existe conștientizarea faptului că „în ultimii ani am pierdut un război cultural” așa cum arata marele scriitor în volumul Pururi tanat înfășurat în pixeli p. 180, asemuind drumul culturii cu drumul vieții naționale, care a avut aceleași încercări de reformă, eșuate din păcate. Mircea Cărtărescu, prin tot ceea ce scrie, încearcă să ne facă să vedem dincolo de clișeele vieții superficiale actuale. El inspiră și expiră prin toți porii literatură și dragoste de cultură. În tot ceea ce îl înconjoară vede literatură și până și pe Isus îl consideră în același volum, p. 308 un scriitor, descriindu-l „cel mai enigmatic scriitor din toate vremurile”, analizând momentul cunoscut de noi toți în care Isus trebuia să ia o decizie referitoare la femeia acuzată de adulter și, în timp ce se gândea la acest lucru, scria ceva, cu un bețișor în țărână. Consideră Evanghelia o carte de o valoare inestimabilă și ceea ce Mircea Cărtărescu scrie, sunt unele dintre cele mai frumoase și sensibile fraze scrise vreodată: „Chiar dacă n-a lăsat cărți, Isus, să nu uităm, a trăit pe o carte enormă, cuprinzând epopeea unui popor, psalmii lui, cântarea dragostei lui și, prin Iov, a disperării lui. Omul din Nazaret a vrut să fie indexul acelei cărți și încununarea ei. Scena iertării femeii căzute-n păcat mi se pare parabola centrală a Evangheliei, iar scrisul rămas în țarina — cea mai frumoasă operă a umanității și, poate, definiția ei.” (ibidem).

Este minunat să putem avea printre noi un scriitor atât de complex și de asemenea este o onoare să îi citim și articolele din ziare, deoarece până și în aceste articole se leagă de literatură, făcându-ne să ne îmbogățim cunoștințele și să uităm parcă pentru o clipă de alte articole grotești, prin citirea unor rânduri pline de romantism, inteligență și sensibilitate. Pentru noi este foarte important să putem asimila nu numai adevăratele știri dintr-un articol de al lui, ci de asemenea și ideile personale pe care și le exprimă în același timp și în operele literare. Este un om fără mască, un om care vrea să fie cunoscut așa cum este el. Există o discrepanță foarte mare între subiectele pe care el le tratează în articole și subiectele pe care mass-media, în general, le tratează. Pentru a face diferența între ceea ce mass-media ar trebui să pună în valoare și ceea ce face de fapt, autorul își continuă destăinuirile în articole prin care vrea să ne facă pe noi, cititorii lui, să ne readucem aminte de adevărații oameni. Din păcate, el este unul dintre foarte puținii reprezentanți care au mai rămas în adevărata presă. Încearcă să ne abată măcar puțin gândurile de la subiectele ce au în prim plan personaje mondene – ce vorbesc agramat, fără noimă și, care din punct de vedere al personalității sunt undeva jos, dar spre care noi ne îndreptăm atenția – la subiectele importante și oamenii care au avut și încă mai au ceva de spus.

Critic, ca de obicei, dă exemple despre cum știri diametral opuse despre personalități diametral opuse și ele, sunt tratate nu numai diferit, ci și greșit și, astfel, în articolul Scriitorul și teroristul, publicat la data de 6.05.2011, descrie cum, în decurs de câteva zile au murit doi oameni, „unul faimos pentru extraordinara calitate a scrisului său și pentru apărarea drepturilor omului, altul pentru războiul dus împotriva civilizației occidentale”. Cum era de așteptat, presa s-a ocupat prea puțin de scriitor, deoarece în noul mileniu, scriitorii nu mai sunt vedete, cum erau în trecut, când erau adulați și li se aduceau omagii. Mircea Cartărescu descrie în acest articol importanta activitate literară a scriitorului trecut în neființă, argentinianul Ernesto Sabato, prin aceasta făcându-ne și pe noi să ne mai îmbogățim puțin cunoștințele despre adevărații literați. Îi face o biografie scurtă și concisă dar în același timp foarte captivantă celui care a fost unul dintre cei mai mari autori ai lumii, pe care îl asemuiește cu Dante Alighieri, prin trilogia romanescă alcătuită din „Tunelul”, „Despre eroi și morminte” și „Abandon”, considerându-l o mare pierdere pentru întreaga cultură. Autorul, plin de respect, se simte cumva dator față de el însuși, față de defunct și față de noi să aducă în prim plan o adevărată personalitate culturală, de vreme ce, în toată mass-media se vorbește de fapt de dispariția celui de-al doilea și anume Osama bin Laden.

Probabil că Mircea Cărtărescu a fost singurul care a încercat să readucă aminte lumii faptul că a dispărut o adevărată valoare care, în vâltoarea știrilor mondene, este dat uitării. Întreaga mass-media s-a concentrat pe dispariția teroristului, pentru că, evident, era un subiect recent și care ridică audiența în proporții considerabile. La o adică, ce îi pasă lumii că a murit un scriitor la vârsta de nouăzeci și nouă de ani, atâta timp, când altul era subiectul de o reală importanță? Anume un terorist care nici măcar nu a fost capturat și judecat pentru crimele sale. Totuși, autorul îi consideră „doi morți la extremele umanității, două destine contemporane unite de aceeași problemă eternă a speciei umane: problema răului adânc sădit în sufletele noastre”. Demonstrându-și încă odată dorința de a ne înnobila prin cultură într-o lume în care aceasta începe să fie dată uitării și încercând să își facă în același timp și datoria împletită cu plăcere de a evoca adevărații oameni și de a vrea să ne sustragă cumva de la „teatrul” cotidian, în articolul A mai murit un poet publicat la data de 22.07.2011, îi aduce un ultim omagiu celui care „rămăsese cel mai mare, mai admirat, dar și mai recluziv poet al României” și anume Mircea Ivănescu. Se poate constata gustul amar pe care îl simte Cărtărescu în ceea ce privește faptul că trecerea în neființă a acestui mare poet nu va declanșa în mass-media o reală „tornadă” precum alte subiecte despre personaje total lipsite de bun gust și decență. Făcând parte din generația optzecistă, autorul îl descrie pe Mircea Ivănescu ca fiind un fel de „părinte” al acestei generații. Arată în continuare, faptul că „autori din toate generațiile au plecat de curând într-o lume mai bună, ca un simbol și ca un reproș pentru mizerabilul nostru impas intelectual, cultural și moral”. Face o incursiune în rândul celor care au murit în decursul anului 2011 și îi enumeră, în speranța că măcar așa, ne vom putea aduce aminte de cei care într-adevăr au reprezentat ceva, sau, dacă unii dintre noi nu îi cunoșteam, el ni-i evocă întocmai ca un profesor care vrea să își învețe elevii, prin stârnirea respectului și curiozității: „S-au dus de la începutul acestui an Mircea Horia Simionescu (alt mare scriitor aproape necunoscut publicului larg), Fănuș Neagu, Alex. Leo Șerban, Ion Zubașcu, Mircea Iorgulescu” și recunoaște că, dacă aceste lucruri se întâmplau mai demult, pe vremea când încă mai aveam respect ca națiune pentru valorile noastre, aceste treceri în neființă ne-ar fi îndurerat. Da, dar atunci nu era atât aflux informațional de prost gust în mass-media, parcă nici parveniții nu erau atâția, fără a mai pune la socoteală faptul că atunci lumea era cu mult mai educată și avea mult mai mult bun-simț decât acum. Ceea ce recunoaște în continuarea acestui articol este foarte important și anume că, după cum merg lucrurile în societatea actuală, în curând în manualele școlare vor apărea în locul autorilor adevărați, personajele pe care mass-media le-a făcut deja adevărate personalități: Oana Zăvoranu, Gigi Becali și alții, pentru că, din păcate nici un copil nu știe vreun nume de autor încă în viață, știe doar ce vede și citește, iar ceea ce vede și citește este chiar ceea ce mass-media ne oferă: oameni care nu ar trebui să ocupe primele pagini în presa sau subiecte „fierbinți” în emisiuni televizate. Se observă cum încet-încet pentru public, poezia, devine plictisitoare și searbădă, așa cum scria „Trebuie s-o recunoaștem: poezia este astăzi una dintre artele cel mai puțin atrăgătoare pentru public. Mai mult, aș spune că este o artă compromisă în ochii acestuia” op. cit., p. 81. În scrierile sale, Cărtărescu este mereu înclinat să vorbească despre scriitori foarte franc și o face și în Postmodernismul românesc, p. 11: „Autorii care-au rămas și se citesc și azi sunt cei care, mergând pe nenumărate căi, multe diametral opuse, au ajuns să înțeleagă, intuitiv, intelectual sau pur și simplu prin forță artistică brută, ceea ce scria Wittgenstein spre sfârșitul operei sale din tinerețe: că nu există nimic miraculos în lume, că miraculos e doar faptul că lumea există. Că poezia scrisă este o fântână în oceanul de poezie naturală a lumii. (…) Lumea mă interesează, ca om, și nu ca scriitor, prin nesfârșita ei inteligență, în care intelectul meu se integrează ca un motiv într-un covor. Nu vreau să pierd nimic, iau permanent mostre din nenumărate straturi ale cunoașterii.”

Snobismul care începe să ne caracterizeze ca și națiune vizavi de adevărații scriitori și poeți iese crud la iveală din penița autorului: „copiii nu mai citesc, nici noi nu mai citim, înnebuniți de greutatea vieții de zi cu zi. În orice caz nu mai citim poezie, artă care a fost dintotdeauna miezul de aur al culturii românești. Nu avem în mijlocul vieții naționale vreun multi-miliardar sau vreo starletă, ci un poet, pe Eminescu. Țipăm ca din gură de șarpe de câte ori ni se pare că se atinge cineva de el, dar azi l-am lăsa cu cinism să moară de foame, cum îi lăsăm pe poeții de-acum”. Mircea Cărtărescu nu a fost niciodată un ipocrit, motiv pentru care recunoaște că nu l-a întâlnit pe Mircea Ivănescu, căruia îi dedica acest articol decât o singură dată. În articolul Gânduri de 1 Decembrie, publicat la data de 02.12.2011 se întreabă „De ce nu mai credem în valori, de ce nu mai știm să le prețuim? Ne-au murit anul acesta o mulțime de scriitori, regizori, actori celebri. De ce n-am mai simțit că s-a dus, cu ei, o parte din noi, de ce nici măcar un „Dumnezeu să-l ierte” n-am mai avut puterea să spunem, ci am rămas doar o clipă gânditori, iar apoi ne-am reluat viața insignifiantă?”. Mircea Cărtărescu conștientizează faptul că aceste tragedii culturale ce au la baza pierderea unor oameni de valoare nu interesează aproape pe nimeni și încearcă să ne transmită acest mesaj asupra căruia să reflectăm nu numai în articolele sale (unde probabil este citit mai des) ci și în operele pe care le-a scris. Aceste articole cu referire la cei trecuți în neființă ne trimit din nou cu gândul la volumul Pururi tânăr înfășurat în pixeli p. 109, unde aduce un omagiu lui Ștefan Augustin Doinaș și soției sale, care au avut parte de o moarte tragică, la fel de tragică ca și în cazul profesorului Crohmălniceanu și a soției lui, la Berlin, dar și a lui Gellu Naum, trecut în neființă cu puțin timp înaintea acestora și pe care autorul îl definește ca fiind celălalt „patriarh al poeziei romanești”, toate aceste dispariții fiind „o nenorocire” pentru literatura noastră. În acest articol se poate remarca de asemenea, disperarea ce îi cuprinde sufletul cu gândul la faptul că nu mai simțim și nu mai trăim ca altădată anumite evenimente sau perioade din an ce ar trebui să ne facă fericiți: ziua noastră, Crăciunul, Paștele. Îl simțim aproape de noi pe omul Cărtărescu și nu pe scriitor. Își pune întrebări pe care și noi, la rândul nostru, ni le-am pus de atâtea ori: „Nu credeți că nu numai stima de sine, mândria de a aparține unui popor, ci și simpla bucurie de viață, plăcerea de a iubi, de a admira, de a te simți bine cu cei dragi, indiferent că sunt familia, prietenii, colegii de serviciu sau compatrioții tăi în general ni s-au diminuat dramatic?”. Deși ni se adresează cu „dragi cititori”, ne consideră prieteni și frați în aceeași suferință, cu el și ne face să îl simțim ca pe un adevărat prieten care se confesează trist dar și ca pe un om care privește realist viitorul sufletelor noastre, viitorul bucuriei de a trăi: „Nu ne mai putem aduna, nu ne mai venim în fire. Înainte viața, chiar dacă era la fel de grea, parcă avea o noimă. Parcă o simțeai cu sens, și simțeai că ai și tu un rost în ea”. Devenim din ce în ce mai triști, mai neputincioși, mai îndobitociți de televizor, nu mai citim și nu mai mergem la cinematograf ca altădată. Își arată teama de faptul „că nu mai avem nimic sfânt” în articolul Peisaj după isterie, publicat cu ceva timp în urmă, la data de 19.08.2011, iar acest lucru, scrie autorul, derivă din faptul că „s-a pus la cale, în ultimii ani, crima absolută împotriva vieții spirituale românești” de către presa și televiziune, care în loc să promoveze cultura și spiritualitatea au promovat inulități, știri ce au caracter violent și care, în același timp, împing plăcerea omului către atrocități și către informații fără valoare, motiv pentru care autorul, recunoaște în alta scriere de a sa că și-ar dori să aibă „o armă de foc pentru autoapărare”, asta după ce a fost martorul unor scene de o violență înfiorătoare.Și atunci ne întrebăm dacă nu cumva această violență de care românii din ziua de azi dau dovadă din ce în ce mai mult, nu are cumva la bază promovarea violenței de către mass-media. De parcă nu ar fi de ajuns, mass-media zilelor noastre a dus la „vinderea conștiinței” ziariștilor buni, care, în loc să își exprime propriile opinii, exprimă de fapt opinia sau „ordinul” trustului din care fac parte. Asistăm la o monopolizare și la o cenzură până la urmă, în ceea ce privește exprimarea liberă a oamenilor care, prin articole, pot încă spune multe. „Peisajul vieții noastre spirituale este în momentul acesta asemenea unui câmp de luptă în care nu mai există nici învinși, nici învingători, ci numai cadavre. O otravă puternică îi afectează pe beligeranți: radicalizarea ideologică la unii, ticăloșirea interesată la alții, amândouă deodată la foarte mulți. Ce speranță de resurecție să mai avem, când mulți dintre cei tineri sunt încă și mai amorali decât predecesorii lor?” remarcă trist autorul. Și pentru că întreg peisajul să fie complet, ne dezvăluie un lucru șocant: casa marelui nostru Eminescu a fost jefuită ani de-a rândul, „de obiecte de patrimoniu în valoare de 20.000 de euro”. În această știre ni se adresează din nou cu „drag cititor” și apropiindu-ne mai mult de sufletul lui nu putem să nu remarcăm situația de-a dreptul jalnică în care am ajuns ca și națiune. De aceea, conchide, în mod firesc, cu următoarea remarcă: „Oricine-ai fi, de orice parte a baricadei politice te-ai afla, nu mă-ndoiesc că această știre te-a umplut de deznădejde. Ea arată unde am ajuns și de ce suntem în stare.”, cu alte cuvinte, indiferent de opțiunile noastre politice și dincolo de toate lucrurile ce ne disting ca personalitate pe unii de ceilalți, un lucru ar trebui să ne unească: protejarea valorilor și a culturii naționale iar el conștientizează faptul că acest lucru înfăptuit de persoane ne arată cum sunt ele de fapt: fără scrupule, fără bun-simț și fără educație, persoane care ne șochează pe toți și deopotrivă ne întristează.

Situația în care se află cultura în vremurile noastre nu este prezentă numai în țara noastră, chiar dacă, la noi este cu mult mai accentuată. În articolul Întâlniri de gradul trei din data de 29.04.2011, plecat într-o călătorie în care are onoarea de a întâlni scriitori valoroși din alte țări și încercând să ne facă să înțelegem că acest articol nu a fost scris dintr-un gest de ipocrizie sau grandomanie, Mircea Cărtărescu ne arată cum și alți scriitori celebri nu mai sunt la fel de divinizați ca altădată. Păstrându-și notă personală caracteristică, descrie faptul că deși a fost copleșit de întâlnirea cu atâtea personalități culturale, nu a putut să nu remarce cum o scriitoare, altădată atât de adulata și înconjurată mereu de fani, cum este Amelie Nothomb, o mare autoare belgiană, era de data aceasta „singura la o masă”, fără a avea parte măcar de puțină atenție, ca și Salman Rushdie de altfel. Autorul descrie această penibilă situație: „Cumpăr câte-o carte de-a lor și mă apropii de ei nestânjenit: sunt primul și, multă vreme, singurul care le solicită un autograf”. Se simte fericit că a avut marea onoare de a vorbi cu acești oameni, chiar dacă, după cum recunoaște, „statura mea de ilustru necunoscut în lumea literelor mondiale nu a crescut nici cu un milimetru, spre satisfacția multora, bănuiesc”, pentru că pe el nu îl interesează apariția în mass-media pentru faptul că s-a aflat în compania unor oameni de cultură de exemplu, îl interesează că a reușit în sfârșit să cunoască personal și alte valori. Anticipând din vreme unde va ajunge cultura și societatea fără cultură, în volumul Pururi tânăr înfășurat în pixeli, p.73, se întreabă: „Poezie fără lirism, literatură fără poezie, arte fără literatură, cultură fără arte și civilizație fără cultură — să exprime această telescopare (cam prea simetrică și coerentă ca să fie și cu totul verosimilă) una dintre cele mai importante „megatendințe” ale noosferei actuale?”, decretând ca prim cuvânt în această mutație – tehnologia -, deoarece „civilizația actuală își subordonează cultura prin tehnologizare.” (ibidem).

În volum, mărturisește că simplul fapt că scrie aceste rânduri îl face să aibă „inima strânsă”, la fel cum o vor avea și ceilalți oameni de cultură. Deși încearcă tot timpul să fie realist și să privească lucid ceea ce se întâmplă în prezent cu valorile noastre, de tot atâtea ori se simte rău, acest lucru provocându-i „vertije”. Descoperim iarăși latura sensibilă a marelui autor, care în momentele conștientizării unor lucruri pentru el de neconceput are simptome psiho-somatice, pentru că toată existența lui înseamnă literatură, înseamnă asimilarea continuă de cultură. Este conștient că toată munca lui de până acum, tot efortul pe care l-a făcut pentru a transmite publicului, toate acestea vor fi date uitării, importanța lucrărilor lui va scade an după an, știe și acceptă aceste lucruri, iar această resemnare a dobândit-o după ce a văzut că aceleași lucruri s-au întâmplat cu mai toți marii scriitori, dar la fel de bine știe că îi va „rămâne întotdeauna onoarea lucrului bine făcut.” (ibidem).

La sfârșitul anului, pe data de 30.12.2011, încearcă să ne readucă în suflet spiritul sărbătorilor în articolul Copilul-lup al lui Dumnezeu. Articolul are și o puternică tentă autobiografică, autorul dezvăluindu-ne sentimentele pe care le are în perioada Crăciunului: „Când se apropie Crăciunul, devin neliniștit și nervos ca în fața unui examen. Mai mult, ca un analfabet în fața unui examen. Mai mult chiar, ca un analfabet în fața unui examen de care depind sufletul și viața lui. Un examen pe care n-are voie să-l rateze, dar pe care nu-l poate nici lua, căci știe că nu va înțelege întrebările, iar cei ce-l privesc de la catedră, de la o înălțime nemăsurată, nu-i vor înțelege, nici nu-i vor auzi măcar, răspunsurile”. Recunoaște că a fost un copil „crescut fără Dumnezeu”, care nu a spus niciodată rugăciuni când era mic, dar care în prezent încearcă să repare acest lucru prin faptul că citește Biblia, care i se pare asemenea unei hărți. O citește în fiecare zi, de la vârsta de treizeci de ani și, totuși nu o înțelege. De mic a fost îndoctrinat cu ideea că Dumnezeu și sfinții nu există, așa că, în el nu a luat naștere credința, pe care și-ar dori-o, însă „fără să fii în Dumnezeu, și Dumnezeu în tine, nu poate exista credință adevărată” și de asemenea, „nu poți asedia cetatea lui Dumnezeu. Ca să fii în ea, trebuie să te fi născut în ea”. Lipsa de credință pe care o are îl face să se simtă chinuit de gândul că nu este, cel puțin în această privință, la fel ca ceilalți și în multe din lucrările sale abordează religia, câteodată încearcând să scape de acest „defect” de lipsă a credinței prin alte gânduri: „uneori sunt plin de fericirea gândului că poate nu există Dumnezeu”. Probabil că tot din lipsa credinței se consideră nu numai un om ci și un scriitor incomplet și poate nu la fel de bun ca alți scriitori care s-au născut cu această credință în suflet, considerând că poate ar fi fost un scriitor mai bun, dacă ar fi fost un om religios: „poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă și drama se naște din lupta chinuitoare între speranță și deznădejde, unde credința are un rol, îmi închipui, esențial.” (ibidem).

Observăm că acest mare scriitor este veșnic măcinat de imperfecțiunea lui, în mai toate operele descriindu-și defectele pe care le are, fără a conștientiza marele aport pe care l-a adus în literatura noastră. Nu își vede decât defectele, este foarte critic cu propria-i persoană, modest, iar viitorul și-l vede sumbru, după cum se destăinuie în lucrările lui. Se vede îmbătrânit înainte de vreme, dat uitării și singur și din toate lucrările lui reiese faptul că are o teamă profundă de singurătate, fiindcă din copilărie s-a simțit singur. „De câțiva ani buni dorm agitat și visez un bătrân care înnebunește de singurătate.” (ibidem).

Nu poți să nu te întrebi cum de fapt, toate lucrările și tot ceea ce scrie sunt o continuă autobiografie, plină de o sinceritate ieșită din comun, autobiografia unui om și nu a unui scriitor, a unui om singur, cu multe defecte și prea puține calități după cum consideră el însuși. Dincolo de aceste lucruri, Mircea Cărtărescu este un geniu al literaturii noastre, un profesor excelent, genul de om care din păcate nu prea mai există în vremurile noastre: sincer, romantic, sensibil, care nu cunoaște răutatea zilelor noastre, este de fapt o ființă desprinsă parcă din alte vremuri. Faptul că nu cunoaște răutatea sau invidia pură reiese până și din acest articol, în care, spune el, „îi invidiază” pe cei care au credință, care în preajma Crăciunului de exemplu, devin mai buni, chiar dacă de fapt, sunt oameni răi. Totuși, această invidie are deasupra un văl ce trebuie dat la o parte. Dincolo de invidie, simte și o profundă admirație pentru acești oameni, „care sunt buni creștini cu modestie și moderație, așa cum sunt buni cetățeni, buni părinți, oameni buni, în general”. De fapt își contrazice invidia chiar la începutul articolului, recunoscând că îi plac foarte mult acești oameni și îl întristează faptul că el nu a știut să își facă cel mai elementar semn al credinței – acela al crucii – decât abia după vârsta de treizeci de ani. Își dorește cu ardoare să creadă în puterea divină ca mulți alții și recunoaște că în ajunul Crăciunului strigă „Doamne, ajută necredinței mele!” chiar de considera că nu va fi ajutat fiindcă nu are aceea credința absolută. Este fericit totuși pentru faptul că băiețelul lui își spune rugăciunea în fiecare seară alături de mama lui și consideră că, „slavă Domnului, el s-a născut în cetate și va crește odată cu ea. În ochii lui frumoși nu există vreo îndoială. El a moștenit lumea, pe care tatăl lui o tot caută unde nu poate fi. În el, organul Dumnezeirii e la fel de prosper și activ ca toate celelalte organe ale trupușorului său. Dacă va vrea Dumnezeu, băiatul meu are toate șansele să ajungă un om întreg”. Descoperim un Mircea Cărtărescu pe care până acum nu îl cunoșteam. Deși de multe ori și-a criticat defectele și ne-a arătat situațiile sau motivele pentru care s-a simțit complexat, iată că lipsa credinței îl face să nu se simtă întreg, complet. Din nou asistăm la perpetua lui țintă către autoperfecționare și la critica acerbă pentru propria-i persoană. Într-un fel, prin lipsa credinței se consideră orfan, ca fără de părinți, dar este fericit că băiețelul lui nu îi seamănă în această privință. Nu putem să nu ne întrebam cum de acest om nu este conștient de adevărata lui valoare și nu înțelege că toți avem defecte, unele mai mici, altele mai mari. Vârsta nu i-a alterat în vreun fel sufletul și cel mai sigur va rămâne până la sfârșit un idealist plin de naivitatea și candoarea unui copil, existând o mare contradicție între ceea ce simte și scrie totodată și ceea ce ne transmite de fapt, pentru că deși se „visează” și se vede un bătrân singur în mai toate lucrările sale, ceea ce ne transmite nu este această idee de îmbătrânire prematură, ci ideea unui suflet veșnic tânăr.

În pofida acestor lucruri, nu se poate opri nici ca scriitor dar mai ales ca jurnalist de a analiza situația în care se afla milioane de români, de a trăi realitatea alături de ei și de a critica sistemul politic care ne conduce societatea, atunci când este cazul.

CAPITOLUL 3. ARTICOLE CE CONȚIN TEME SOCIALE

Unul din subiectele care prezintă o mare importanță pentru Mircea Cărtărescu este învățământul românesc și situația în care acesta, prin reprezentații săi de bază – profesorii – au ajuns, grație politicii de austeritate inițiate de Guvern, care s-a concretizat prin reducerea salariilor bugetarilor și implicit a profesorilor. Acest subiect îl tratează în articolul Nu i s-a dat, ci i s-a luat, publicat la data de 8.04.2011. Deși în anul 2008, toată clasa politica a promis majorarea cu cincizeci la sută a cadrelor didactice și toată lumea era cuprinsă de frenezia momentului, până și politicienii care au votat această lege știau că ea nu va putea fi aplicată. „Era o gigantică aberație, bazată pe falsa euforie a creșterii economice din timpul guvernării liberale” scrie autorul în articol, lucru perfect adevărat. Autorul continuă, de data aceasta critic la adresa primului ministru: „Probabil că primul-ministru Emil Boc, care și-a pus țărână-n cap de curând pentru prostia din 2008, socotește că o aberație poate fi simplu corectată printr-o altă aberație, simetrică și contrară. Dar chiar și în acest mod idiot de gândire el uită un mic amănunt: că prima dintre ele nu s-a aplicat niciodată. Așa încât a doua nu a corectat-o pe prima, ci a adâncit până la insuportabil situația unor oameni ce aveau deja reputația de cei mai prost plătiți din România”. Înverșunarea scriitorului este justificată, deoarece într-o țară în care cadrele didactice nu sunt plătite în mod corespunzător, ce motivație ar putea avea ele de a merge senini la serviciu, de a le face plăcere să predea elevilor, de a avea o ținută corespunzătoare în fața lor? Practic nici una. Iar pe de altă parte cum ar putea actualii elevi să își dorească de exemplu să facă o carieră în învățământ atâta timp cât în fața lor se află acest exemplu trist, din care se înțelege foarte clar că în această țară cei care duc viitorul nostru mai departe în ceea ce privește cultura, sunt de fapt cei mai pedepsiți? Autorul își păstrează raționamentul, exemplificat în articol prin opiniile sale, deoarece „nu e același lucru dacă reduci la jumătate veniturile unui milionar și cele ale unui om sărac, care abia are din ce trăi. S-ar putea înțelege un sacrificiu național pentru redresarea economiei dacă fiecare cetățean ar contribui în funcție de veniturile sale” și nu înțelege de ce tot oamenii săraci trebuie să plătească în timp ce politicienii, care sunt de fapt niște parveniți își mențin averile. Bineînțeles că aici nu există egalitate între oameni, ba mai mult decât atât, exact persoanele care nu merită aceste lucruri, au parte de ele totuși. Auzind de reputația de om cinstit al lui Emi Boc, autorul are o întrebare pentru el: „e cinstit să scoți țara din criză cu prețul sărăcirii celor mai săraci, pe când cei care-ar putea cu adevărat contribui semnificativ nici n-o simt?”. Păstrându-și neutralitatea într-un fel și criticând ca de obicei numai atunci când trebuie, autorul recunoaște că în cadrul profesorilor sunt exemple proaste, însă majoritatea dintre ei „fac cinste catedrei lor”. Ce îl deranjează cel mai mult este faptul că prin aceste măsuri impuse datorită crizei economice, sărăcesc tot acei care oricum nu au, în timp ce alții se îmbogățesc pe „spinarea” lor, ceea ce ne aduce aminte de „Ciocoii vechi și noi” și, Cărtărescu continuă să dezbată acest subiect și în alte articole. La data de 18.11.2011 publică articolul Sărăcie și demnitate personală, articol ce transmite același mesaj, atât celor ce ne guvernează cât și nouă, cetățenilor. În sfârșit președintele recunoaște într-un interviu că țara se afla la limita măsurilor de austeritate, cum spune autorul, „cu alte cuvinte, cureaua nu mai poate fi strânsă fără ca să riscăm să leșinăm de foame”, ceea ce demonstrează situația în care a ajuns atât țara cât și cetățenii săi. Mircea Cărtărescu își pune aceleași întrebări pe care și noi, la rândul nostru ni le-am pus de atâtea ori: la ce au folosit aceste măsuri dacă nu au dat rezultate pozitive? Și de ce „în loc de, sau măcar alături de această mare suferință provocată omului de rând, ar fi fost mai necesară pentru evitarea crizei o politică de rentabilizare economică, de eficientizare a muncii, de reducere a birocrației, de normalizare a regiilor, de ținere în frâu a corupției, de reglare a vieții politice, de simplificare a fiscalității?”. Prin aceste rânduri, autorul vrea să transmită din nou celor ce au luat aceste măsuri (politicienilor) gândurile noastre. De ce anume trebuie să sufere numai cei cinstiți, cei deja săraci și de ce există această departajare făcută de către guvernare între cei ce sunt bogați si pentru care această regulă nu se aplică și cei săraci, care trebuie să sufere? Prin aceasta departajare politicienii se apără de fapt pe ei înșiși și averile lor și deși suntem într-un mileniu în care totul avansează cu rapiditate, retrăim de fapt ce au trăit strămoșii noștrii cei săraci, cei nevoiți să plătească biruri, cei pedepsiți și umiliți de către cei bogați care sunt surzi, orbi și muți în ceea ce privește această clasă socială. În loc să evoluăm, noi retrăim anii 1800-1900. Situația în care această țară a ajuns era de fapt previzibilă, datorită caracterului cetățenilor săi, așa cum autorul își încheie articolul: „Sunt vremuri grele, dar noi ni le-am făcut cu mâna noastră și mai grele. Nu există ceva mai grav pentru un popor decât sărăcirea cetățeanului. Marea sursă de demnitate personală s-a dovedit a fi, în istoria modernă, proprietatea privată. Un om lipsit de proprietate, ajuns în sapă de lemn, are toate șansele să decadă și ca demnitate umană, să devină coruptibil și manipulabil. Nu este posibil ca un stat să ducă o politică deliberată de pauperizare a propriei populații fără ca el însuși să nu aibă grav de suferit în viitor. Nu poți face nici politică, nici economie cu oameni plătiți cu 5-6 sute de lei pe lună”. Este un lucru știut de toată lumea că anume, în condițiile în care oamenii nu sunt remunerați în concordanță cu atribuțiile muncii prestate, frustrarea acestora pentru nerecunoașterea efortului în ceea ce privește munca depusă crește și atunci, fiecare din acești oameni încearcă să își mărească veniturile pe alte căi, uită de demnitate, de calitatea de bun cetățean pe care o avea înainte și atunci există pentru toți acești oameni două posibilități: fie părăsesc țara în căutarea unui loc de munca unde să fie remunerați corect și respectați în societate, fie devin persoane corupte și manipulabile. Pierderea acestor oameni este îngrozitoare, indiferent de varianta pentru care optează și autorul nu îi critică pe acești oameni pentru ceea ce fac sau pentru faptul că își pierd deliberat demnitatea și simțul civic, el critică sistemul care i-a făcut și ne-a făcut de fapt, să ajungem în acest punct al demnității noastre. Concluzia este dureroasă și întrebarea cea mai importantă la care trebuie să răspundem este: Până unde vom ajunge și ce se va întâmpla cu noi? Probabil că ne vom pierde definitiv demnitatea și simțul civic. Într-un articol publicat anterior, la data de 02.09.2011 și care poartă titlul dur Curaj sau nebunie?, Mircea Cărtărescu scoate în evidență două dintre problemele importante pentru acea săptămână și nu numai. Prima ar fi situația proiectului Roșia Montană, în care autorul scoate în evidență caracterul ridicol al politicienilor, lipsa lor de scrupule și modul în care se transformă în mod cameleonic ca și personalitate. Deși situația este descrisă de autor în așa fel încât, citind articolul nu poți să nu te amuzi puțin, mesajul în sine este unul plin de tragism: toți guvernanții care anterior protejaseră proiectul din simț civic și poate chiar și din bun simț, au ajuns să nu mai poată „distinge între bunele intenții și demagogia politică”. Acest proiect a devenit de fapt o armă pe care fiecare politician o poate folosi în interes propriu nicidecum în interes public. Însuși Adrian Năstase, cunoscut de toți cetațenii ca fiind unul dintre cei mai avizi politicieni în ceea ce privește îmbogățirea materială a propriei persoane, de altfel lipsită de scrupule, „a ajuns să militeze pentru salvarea Roșiei Montane!” Mircea Cărtărescu dă iarăși o notă tragicomica și plină de ironie articolului. Cine ar fi crezut că acest politician va avea tupeul să militeze pentru o țară „verde și curată?”. Parcă am trăi în vremea lui Caragiale și am citi operele sale la care râzi plângând sau plângi râzând. De fapt, acest articol parcă ar fi o foaie desprinsă dintr-o operă de a lui și este ceea ce și-a dorit însuși autorul să scoată în evidență: trăim în vremurile lui Caragiale, în concluzie nu am evoluat deloc, dimpotrivă ,ca națiune ne aflăm în același punct în care eram acum câteva sute de ani. Autorul caracterizează proiectul Roșia Montană drept „dinamită pură în politica românească de azi” și încearcă să avertizeze oarecum că „aprobarea acestui proiect este o armă cu două tăișuri care se va întoarce, mai curând sau mai târziu, asupra celui care, partid său persoană, și-a pus semnătura pe document”. Persoană foarte rațională, autorul ar fi fost un bun politician în aceste vremuri dacă și-ar fi dorit acest lucru, pentru că este unul dintre cei de care țara are nevoie pentru a fi guvernată. A doua problemă pe care o tratează în acest articol este „decizia guvernului Boc de a elimina subvenționarea energiei termice pentru populație și de a o înlocui cu ajutoare pentru familiile cele mai sărace”, aceasta fiind de fapt o continuare a măsurilor de austeritate luate pe timp de criză. Autorul analizează această situație și încearcă să îi găsească consecințele pozitive în ajutorarea de către guvern a celor săraci. Concluzionează prin faptul că ar fi câteva, însă „sărăcia este endemică în România, ea afectează cel puțin două familii din trei, adică exact pe cei ce primeau până acum subvențiile pentru agentul termic”. El vede adevărata consecință a acestei măsuri, care de fapt este una negativă, ca și în cazul micșorării salariilor și concedierilor masive și se întreabă cum poate fi denumită politica primului ministru: „curaj sau nebunie”. Descrie ce anume caracterizează curajul și ce anume caracterizează nebunia, decretând politica acestuia atât curaj cât și nebunie, curaj fiind faptul că a fost unul dintre liderii care „au făcut ce trebuia făcut: strângerea curelei până la șira spinării. Și rezultatele sunt evidente: conform FMI, România s-a descurcat foarte bine pe timp de criză și se pregătește de relansare economică” și nebunia fiind dată de faptul că partidul „își joacă soarta pe muchie de cuțit”. Într-adevăr, cetățenii fiind sătui de toate aceste măsuri vor trece de partea celorlalte partide și nu datorită publicității acestora prin intermediul mass-media sau criticilor, ci pentru simplul fapt că oamenii s-au săturat să mai trăiască fără să se întâmple ceva bun, ci dimpotrivă. Semnalul de alarmă tras de Mircea Cărtărescu este iarăși cel privitor la situația în care va ajunge fiecare cetățean de rând, care, având drept modele politice oameni lipsiți de orice scrupul și fiind mereu cel căruia i se refuză dorința de a avea un trai mai bun, va ajunge să își piardă atât demnitatea cât și simțul moral și întrebarea pusă de autor atât sieși cât și nouă este: „Nu devine el un om abrutizat, pasiv, ambiguu moral, fără orizont, adică exact cetățeanul pe care nu-l vrem, și de care totuși avem parte în proporție de masă?”. Aceasta este de fapt adevărata problemă pentru noi, Mircea Cărtărescu demonstrându-și încă odată atât caracterul rațional cât și grijă pentru situația morală în care vom ajunge ca și popor grație politicii actuale. Motivul pentru care îl interesează și abordează problemele politice trebuie privit mult mai profund. Pe el nu îl interesează politica și nici reprezentanții ei ca politicieni ci ca oameni, îl interesează consecințele politicii asupra noastră, punând pe primul plan în toate articolele sale spiritualitatea. Prin tot ceea ce scrie, el contrazice criticile vehemente primite de-a lungul timpului. În ziarul Adevărul, pe data de 29.06.2010, el primește o caracterizare aspră, pe deplin nefondată: „Scriitorul plin de farmec în fața căruia fioroasa critică literară devenise o pisicuță tandră este acum admonestat brutal pentru megalomanie, pentru egoism, pentru dorința maniacală de-a se afirma”. În toate articolele sale nu se remarcă egoismul ci, dimpotrivă, grija lui pentru semeni, iar în ceea ce privește megalomania, în mod sigur cei care l-au caracterizat astfel nu i-au citit nici măcar o carte, fiindcă de ar fi făcut-o ar fi remarcat faptul că autorul este perfect lucid în orice situație, se consideră mai jos decât multe alte persoane deci nu suferă de grandomanie, este un om care se descrie simplu, cu defecte pe care de altfel le avem cu toții. Este un gest de o reală cruzime și o afirmație perfect nefondată prin care marelui scriitor i s-a dat deja diagnosticul de către „un medic psihiatru” ce a absolvit un profil jurnalistic și căruia, cel mai sigur, îi lipsește nu numai bunul simț ci și contactul măcar fizic cu Dicționarul Explicativ al Limbii Române.

Un articol foarte interesant este cel publicat de autor la data de 12.08.2011, Dincolo de ideologii, în care analizează explozia de „violența stradală extremă” din Londra, ce a lăsat în urma sa oameni uciși, incendieri de mașini și clădiri și un haos total cărora politicienii englezi au căutat să le găsească explicația, în funcție de apartenența politică.

Punctul de vedere al ideologiei de stânga, „marxizantă” a pus totul pe seama faptului că tinerii sunt „victime ale societății consumiste actuale” și totul s-a petrecut datorită șomajului, mijloacelor de trai precare, inexistența perspectivelor pentru viitor a tinerilor, frustrările provocate de lipsa mijloacelor financiare de a obține ceea ce își doresc, material vorbind, ceea ce a dus la ura tinerilor pentru societatea în care trăiesc și în consecință la nașterea acestor revolte. Ideologia de stânga, vede de fapt în tineri victime ale societății în care trăiesc. De asemenea, pentru această orientare politică primordială este „discriminarea rasială și religioasă: un număr semnificativ dintre tinerii revoltați sunt de culoare și musulmani. Ei sunt priviți cu suspiciune de britanici și sunt discriminați în privința locurilor de muncă, de unde frustrarea și ura lor contra societății în care nu se pot integra. În această viziune, revoltele sunt justificate și asimilate unor mișcări revendicative pentru drepturi legitime în societate. Tinerii arestați trebuie eliberați și statul trebuie să îmbunătățească condițiile lor de viață”. Aceasta pare a fi o viziune sănătoasă, iar concluzii trase de politicieni corecte și pe deplin justificate.

La polul opus, ideologia conservatoare și de dreapta, a pus totul pe seama imigranților care nu vor să se integreze în societatea lor, prin refuzul de a le învăța limba maternă, unii dintre ei devenind „dușmani interni” ai țărilor care i-au „adoptat” și îi încadrează pe cei ce au inițiat revolta, în categoria „delincvenți, oameni lipsiți de educație morală și de valori, gata să fure, să ucidă și să jefuiască la cel mai mic prilej”. Ce au în comun ipotezele celor două orientări politice este faptul că ambele mizează pe „diferențele rasiale și de religie”, ceea ce naște ura acestor tineri față de țara ce îi primește. Concluzia ideologiei conservatoare este că „fiecare participant la revoltele din ultimele zile trebuie judecat și condamnat după faptele sale. Statul trebuie să înăsprească politicile împotriva imigrărilor ilegale și să verifice mai atent afluxul legal de imigranți.”

Deși cele două orientări politice au concluzii diferite, se remarca rasismul de care dau dovadă oamenii politici care le compun. Autorul nu este o persoană rasistă defel și exemplifică această situație aducând aminte de cele petrecute la Timișoara în 1989 unde, cei văzuți de Ceaușescu erau „derbedei” transformați mai apoi în „eroi” după revoluție și ceea ce vrea să pună în evidentă este faptul că toți acești oameni care dau naștere la revolte pot fi definiți diferit, în funcție de ideologia de care se lasă condus fiecare, însă, indiferent de ideologie, totul ia naștere datorită speciei umane, pentru că așa cum spune autorul, „suntem o specie agresivă, (auto) distructivă, și așa am fost dintotdeauna. Oriunde barierele morale slăbesc, violența se revarsă ca sângele dintr-o venă deschisă.”

Deși nu este un rasist și caută întotdeauna adevărul, fără să se victimizeze și fără a fi un visător ci dimpotrivă un om foarte rațional, Mircea Cărtărescu are parte de critici foarte dure. Ovidiu Hurduzeu (op. cit., p. 132) îl privește ca pe un copil naiv și în același timp ca pe o persoană ce nu ne reprezintă cu succes în afara granițelor țării: „Cum ne-ar vrea oare Europa de astăzi, sau mai corect spus nomenclatura sa culturală: Exact așa cum ne-ar vrea și M.C.? Poeți, visători, relaxați. Cu alte cuvinte inofensivi”, considerând drept relevante opiniile poetului american Rodney Koeneke, bun cunoscător al culturii românești, care la rândul lui, comentează pe marginea unui articol scris de Mircea Cărtărescu în ziarul Jurnalul Național, la data de 04.06.2004 și intitulat America mea (în care își descrie impresiile despre Statele Unite ale Americii) întrebându-se: „dacă nu cumva Cărtărescu a devenit atât de popular întrucât așa vrea Europa să fie românul: ființă poetică și visătoare, inofensivă, lipsită de simț practic dar înzestrată cu o deosebită înclinație către absurd. Forrest Gump-ul Europei. Aceasta îmi amintește de felul în care englezii i-au patronat pe irlandezi, sau americanii pe negri-fericiți, artiști, dar lipsiți de capacitatea de a se conduce singuri. Cărtărescu întreține respectivul stereotip într-o manieră mult prea confortabilă.”

Mircea Cărtărescu este profund ridiculizat pentru idealismul de care dă dovadă, ceea ce nu îl face un visător sau un naiv. Criticile nu se opresc aici, fiind în continuare criticat pentru „melodramatismul” și „victimizarea” pe care același critic român le „observă” la Cărtărescu, pornind de la un articol pe care acesta l-a scris pentru revista italiană Internazionale cu ocazia uciderii unei italience de către un țigan din România. Criticul remarcă faptul că autorul se învinovățește pentru fapta comisă de țigan și făcând abstracție de etnia acestuia, preia toată vina asupra sa: „parcă eu, M.C. aș fi vinovat pentru crima țiganului ticălos”, afirmație de neconceput pentru cel care îl critică și care începe printr-o tornadă vehementa de jigniri să îl atace: „Printr-o operațiune ilicită (moral) de culpabilizare a națiunii romane, M.C. pune în cârca neamului nostru năravurile țiganilor, așa cum o face orice italian needucat.Se confirmă și de data asta constatarea făcută de poetul american: Mircea Cărtărescu întreține sistematic prin opera sa literară și publicistica, stereotipurile occidentale privitoare la români.” (op.cit., p. 134).

Întrebarea ar fi dacă este nevoie ca Mircea Cărtărescu să fie un rasist împătimit pentru a nu avea parte de atâtea critici nu numai nejustificate ci și foarte acide. Mircea Cărtărescu nu vede în țigani oameni diferiți complet de noi doar prin faptul că fac parte dintr-o altă etnie, ci îi vede ca și pe noi. Un lucru sau un gest urât pe care îl face un țigan la fel de bine poate fi făcut și de către un român, în concluzie nu culoarea pielii este cea care ne dictează înfăptuirea unor nelegiuiri, ci caracterul, care poate fi același, indiferent de culoarea pielii. Faptul că se simte rușinat și se învinovățește este pentru că marele autor gândește din punctul de vedere al națiunii noastre și nu al unei etnii și caută să își ceară iertare pentru ce alții comit, gest ce ar trebui apreciat, de vreme ce prin acest gest, Mircea Cărtărescu a fost cumva ambasadorul nostru, al tuturor românilor și nu un om care își blamează poporul. El este un apărător al valorilor noastre și acest lucru îl denotă toată activitatea sa publicistică. Este o persoană rațională care și-a asumat de la început riscul de a fi criticat pentru această afirmație. Dar ce gen de om dacă nu cel plin de noblețe interioară este cel ce ce își cere scuze și în numele său pentru atrocitățile comise de alți conaționali, indiferent de etnia acestora? Acest gest ne demonstrează cât de diferit este față de mulți alții. Este adevărat, probabil va rămâne veșnic „naiv”, însă această „naivitate” derivă din noblețea sufletului său. Și cât de naiv poate fi un om care critică de exemplu guvernarea actuală pentru simplul fapt că este perfect conștient de situația în care vom ajunge ca națiune? Pentru că în curând, scârbiți de tot ceea ce ni se întâmplă, vom ajunge, moral vorbind, ca și țiganii pe care îi criticăm și îi blamăm cu atâta înverșunare și snobism. Recunoaște și apreciază de asemenea, atunci când este cazul, rarele ocazii în care guvernanții noștrii fac ceva util pentru societate. În articolul Pentru reorganizarea administrativă a României, publicat la data de 17.06.2011 în care politicienii se gândesc la reorganizarea administrativă a țării și „uită” de apartenența lor politică și ura unii față de ceilalți, autorul scrie: „În acest sens, nu pot decât să salut prezența partidelor din opoziție la Cotroceni pentru discutarea acestei probleme. E o dovadă de maturitate politică. Se pare că până la urmă și PNL, și PSD încep să înțeleagă că interesul național nu trece nici prin ură, nici prin demonizare. Că pentru realizarea sa trebuie respectate instituțiile politice ale țării: președintele, primul-ministru, șefii de partide, chiar dacă ele sunt de cealaltă parte a baricadei. Opoziția, absolut necesară în procesul guvernării democratice, nu este adversara puterii decât în plan politic. În privința interesului național puterea și opoziția trebuie să fie aliate. Dezbaterea de idei în jurul restructurării teritoriale și administrative a României, care a frânt simetria Putere-Opoziție (atât de stereotipă în ultimul timp) e primul semn, timid încă, al acestui adevăr”. Acest plan stabilit de către politicieni, deși este unul foarte bun, vine într-o perioadă economică de nedorit a fi înfăptuit. El trebuia să fi fost pus în practică atunci când țara încă mai avea resurse, nu trecea prin această criză deopotrivă economică și socială. Ideea de reorganizarea teritorială în România rămâne unul din puținele proiecte pe care autorul le apreciază în sistemul politic actual al țării noastre.

CAPITOLUL 4. ARTICOLE CE CONȚIN TEME DE POLITICĂ INTERNĂ

Din punct de vedere politic, Mircea Cărtărescu ne apare în trei ipostaze: de scriitor, de critic – privind sistemul politic actual – și de cetățean care își dorește, ca noi toți de altfel, o țară condusă de oameni cinstiți, inteligenți și caracterizați de un puternic simț civic.

Unul din obiectivele politice în care crede cu adevărat este reorganizarea teritorială a țării, obiectiv pe care îl pune în evidență iarăși în articolul Turbulențe și derapaje, publicat la data de 24.06.2011, considerând că „modificarea Constituției și reorganizarea administrativă și teritorială a țării sunt așii din mânecă: idei normale într-o țară anormală”, lucru pe care până și opoziția îl conștientizează dar pe care îl dorește înfăptuit nu când vrea Președintele ci când doresc membrii opoziției, cu alte cuvinte, opoziția dorește să aibă parte de laudele pentru o idee care nu i-a aparținut. Obiectivele politice în care autorul crede: „reîmpărțirea administrativă a României în opt mari regiuni, vot uninominal și vot prin corespondență pentru cei din diaspora, revizuirea radicală a Constituției, o justiție independentă, o viață parlamentară mai strict definită moral și juridic”, sunt identice cu cele ale lui Sebastian Lăzăroiu, pe care acesta din urmă le-a menționat în cadrul unui interviu acordat și pe care autorul le face publice mai târziu, la data de 14.10.2011 în articolul Vremea utopiilor.

În articolele sale cu teme politice, Mircea Cărtărescu, pe lângă critica acerba asupra oamenilor politici și a partidelor din care fac parte, le face și o caracterizare corectă și completă, transformându-i în adevărate personaje din cărți, în acest fel neuitându-și vocația de mare scriitor. Deși caracterizările acestor „personaje” care își desfășoară activitatea pe scena teatrului politic românesc sunt dure, ele reprezintă de fapt adevărul pe care autorul îl scrie, din punctul nostru de vedere, al cetățenilor, numai ca stilul folosit este în întregime literar, plin de metafore și adevăr, un adevăr nevoalat și nepărtinitor. El critică politicienii indiferent de partidul din care fac parte, îi apreciază pe acei (puțini la număr, de altfel), care au mai rămas corecți și altruiști și chiar și pe cei în care nu are încredere dar care, printr-un gest sau decizie au căpătat această calitate de buni politicieni.

Cum ne-a obișnuit, nu aprobă în totalitate acțiunile politice ale nici unui partid și este deschis oricărei provocări politice, în condițiile în care acestea sunt benefice viitorului nostru. Nici ideea de restaurare a monarhiei nu îl deranjează, dimpotrivă: „Nu sunt un monarhist convins, dar regele Mihai mi-a plăcut întotdeauna ca om. Mi s-a părut mereu demn de un mare destin istoric, subminat din păcate de neșansă. Mi-au plăcut cariera lui de pilot de avioane, pasiunea lui pentru fotografie (am văzut acum câțiva ani, într-o expoziție, câteva fotografii absolut splendide realizate de el), viața lui ireproșabilă înainte și după întoarcerea în țară. Aștept de aceea cu mult interes preconizatul său discurs din parlament cu prilejul zilei de naștere. Sper foarte tare să nu se confirme bănuielile de manipulare politică a regelui de către opoziție. Ar fi păcat. O eventuală restaurare a monarhiei în România (utopică în acest moment) nici n-ar fi cea mai rea soluție pentru viitor”, după cum scrie la data de 07.10.2011 în articolul Noua republica – o nouă șansă?, articol în care primele rânduri sunt dedicate marii lui iubiri – literatura – care nu este omisa aproape în nici un articol de al lui indiferent de subiectul acestuia, iar aceste prime rânduri reprezintă ceea ce de fapt se află și se va afla mereu în gândurile și sufletul lui și anume arta: „Voi trece astăzi peste tristețea faptului că unul dintre vizionarii lumii de astăzi, Steve Jobs, nu mai este, ca și peste bucuria că poetul suedez Tomas Tranströmer, pe care am avut plăcerea să-l cunosc la Stockholm, a primit, absolut meritat, premiul Nobel pentru literatură”. Astfel, noutățile politice sunt împletite cu cele culturale într-un mod delicat și frumos, pentru ca lumea să poată asimila și arta nu numai mondenitățile și politica. Își dezvăluie, prin imaginea regelui Mihai marea sensibilitate pe care o are față de tot ceea ce este frumos, față de un om care, deși este rege, duce o viață normală, cu hobby-uri frumoase, pe care noi le-am uitat, un om care este departe de viața grotescă actuală, un om desprins din alte vremuri. În acest articol, autorul nu este neapărat un apărător al monarhiei ci un apărător al esteticului mai degrabă. Continuă să îl analizeze, de data aceasta atât ca rege cât și ca om în articolul Oameni sub vremuri, publicat la data de 28.10.2011, articol în care face o incursiune în istorie, întrebându-se dacă acele circumstanțe istorice în care se afla țară la momentul domniei sale, au făcut pe cronicarii vechi și noi să se întrebe ce fel de rege a fost până la urmă: un rege bun sau unul mediocru, iar concluzia autorului este pe deplin justificată: „Tot ce se poate spune fără de a greși este că a fost un rege nenorocos. A fost și este un om frumos și demn, care, în alte condiții, și-ar fi probat poate competența. Caracterul său, din câte pot să-mi dau seama, fără să-l fi cunoscut vreodată personal, păstrează ceva din calmul și meticulozitatea faimosului său bunic. Nu este vina lui că tatăl său s-a jucat cu el de-a regalitatea, nu este vina lui nici pentru războiul și dictaturile succesive cărora a trebuit să le facă față la o vârstă prea tânără. Mă emoționează faptul că a știut să fie discret și decent o viață îndelungată, fără să se plângă de ghinionul care l-a urmărit pe tot parcursul ei. În alte vremuri (și, de ce să n-o spunem, poate și în alt fel de țară), Mihai ar fi fost, mai mult ca sigur, un rege decent, reprezentativ, un factor conciliant al vieții politice”. Frumusețea regelui, de care Cărtărescu vorbește este de fapt frumusețea lui interioară, data de caracterul pe care îl are, un om care a știut întotdeauna să rămână demn în fata ghinioanelor pe care le-a avut. Ceea ce vrea să scoată în evidență în acest articol este faptul că politicienii, președinții și chiar și regii pot fi buni sau mediocri în funcție de contextul economic și social în care țara se află la momentul respectiv. Dacă la conducerea țării se află spre exemplu un președinte mediocru, iar condițiile sociale și economice ale țării sunt în parametri buni, atunci el este văzut ca un președinte bun, pentru că aceste condiții sunt benefice atât funcției cât și imaginii sale și viceversa.

În ceea ce îl privește pe actualul nostru președinte, unul din multele motive pentru care îl critică autorul este modul în care acesta a vorbit într-o emisiune televizată despre acest rege care niciodată nu a jignit pe nimeni și nu a criticat pe nimeni deși ar fi avut nenumărate motive să o facă. Dezgustul pe care afirmațiile președintelui l-au făcut pe autor să îl aibă, este descris în articolul Turbulente și derapaje, publicat anterior, la data de 24.06.2011, punctând pe lipsa de diplomație a președintelui, prima calitate pe care ar trebui să o aibă un politician bun și mai ales un președinte: „Cine l-a pus, de pildă, să răbufnească ieri seară împotriva regelui Mihai, să-l numească” slugă a rușilor „și trădător al țării? Mai ales, cine l-a pus să aprobe trecerea Prutului de către generalul Antonescu? Chiar dacă acestea sunt convingerile reale ale președintelui, ce sens avea să fie debitate pe un post de televiziune? Un președinte trebuie să fie diplomatic, el nu e un istoric revizionist, ci un simbol național. Dacă are și unele păreri nu prea democratice, mai bine să nu și le exprime, căci trăim într-o țară democratică. Nu sună bine, nici frumos în gura lui părerile extrem de nepopulare de acest gen”, denumindu-l „pitorescul nostru președinte”, exprimarea fiind demnă într-adevăr de un scriitor și om cu bun-simț, așa cum este Mircea Cărtărescu, acest „pitoresc” însemnând de fapt un om needucat, venit „de la țară” (în sensul de needucat), care nu știe și nu vrea să se abțină de la unele comentarii atunci când el consideră că este cazul. Ceea ce respinge constant în toate articolele sale este vulgarul și grotescul unei situații sau a unei persoane, fiind constant un apărător al esteticului indiferent de forma pe care acesta o adoptă. În același articol, autorul își exprimă mirarea vizavi de faptul că la conducerea unor ministere se află oameni care nu au nici cele mai vagi cunoștințe despre ministerele pe care le patronează, cum ar fi de exemplu Kelemen Hunor, ministrul Culturii, care „nu a văzut în viața lui o față de artist român, nu le cunoaște nevoile, nu știe nici ce e, nici cu ce se mănâncă viața culturală românească, incluzând-o pe cea a minunaților artiști maghiari din România”. Date fiind aceste circumstanțe, încotro se va îndrepta cultura noastră, a românilor, dacă ea este condusă de cineva total nepotrivit? Oare acest lucru nu denotă lipsa de respect pentru cultură și valorile noastre? Dacă un elev își ia drept exemplu un asemenea om care a ajuns ministru unde nu trebuie, ales pe nu se știe ce criterii, ce dragoste de carte va avea el? Și cum vor putea fi promovate valorile noastre și cultura, dacă ele sunt reprezentate de un om care nu le iubește, nu le respectă și poate chiar nici nu le cunoaște? La conducerea fiecărui minister ar trebui să fie „omul potrivit la locul potrivit”, pe când la noi se pare că la conducerea acestora se află oameni nepotriviți în locuri și mai nepotrivite. O situație într-adevăr ridicolă, o situație pe care autorul nu avea cum să nu o remarce mai ales atunci când este vorba de cultură și mai ales literatură, marea lui dragoste. Departe de a acuza ministrul în sine, el acuza sistemul și criteriul care a stat la baza alegerii acestuia la conducerea unui minister despre care nu știe nimic. După cum se poate observa, nu etnia acestuia a stat la baza indignării autorului, deoarece așa cum ne-a arătat de multe ori, Mircea Cărtărescu nu este o persoană rasistă. În articolul Hoți și cerșetori publicat la data de 15.07.2011, caracterizează partidul UDMR ca fiind „un tipic partid românesc, nu unul maghiar”. Motivul însă pentru care face această afirmație are un altfel de substrat. Autorul aseamănă partidul UDMR cu un partid „tipic românesc” datorită cazului de corupție în care Ministrul mediului și Pădurilor, Laszlo Borbely, a fost anchetat de către DNA, în timp ce partidul a rămas netulburat de această situație, întocmai cum ar fi făcut-o orice partid românesc. Așadar, nu etnia sau naționalitatea contează, ci omul. Omul are acest caracter urât și distructiv, așa cum ne destăinuie în multe articole. Și pentru că întotdeauna știe cum și când mai ales, să facă o fină conexiune între criticile de orice natură și literatură, în acest articol face legătura între această situație, penibilă de altfel și romanul Viața și opiniile lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu, în care acesta, „imagina, vizionar (căci cartea a apărut în anii ’70), un sistem social în care n-ar fi existat decât hoți și cerșetori. Hoții ar fura de la cerșetori, cerșetorii ar cerși de la hoți și totul ar merge strună”, fiind uimit de coincidența nefericită între viziunea scriitorului și starea de astăzi a țării noastre, iar titlul articolului derivă, după cum se observă, din opera regretatului scriitor.

Situația demnă de un carnaval de prost gust a politicii actuale și a celor ce o compun, este redată de autor și în articolul Satyricon publicat la data de 04.03.2011, în care descrie îmbinarea nefericită a unui eveniment monden politic cu arta. Nefericită, deoarece protagonistul acestui eveniment este politicianul Marian Vanghelie, despre care recunoaște că nu a scris până acum (caz similar și pentru George Becali), deoarece „să te iei de asemenea ființe e un gest de cruzime față de greu-cuvântătoare”, cu alte cuvinte ar fi cu adevărat ceva dureros să te iei de persoane ce nu știu nici să vorbească, nici să gândească mai profund și nici să dea o replică inteligentă celui care le-a atacat, persoane care pentru autor, probabil că ar reprezenta o pierdere de timp, efort și tuș, având în vedere personalitatea deloc interesantă a unor astfel de personaje. Autorul recunoaște că nu are nimic cu „simpaticul” Marian Vanghelie care a făcut un adevărat eveniment monden din sărbătorirea propriei zile de naștere, dar ce i se pare „șocant, aiuritor, mirobolant, tantalizant, indepingibil, pervaziv, indelebil, patibular și, bineînțeles, inconturnabil (asta așa, ca un dar pentru cel sărbătorit) în toată această poveste este că între cei vreo patru sute de oaspeți invitați de cunoscutul bucureștean la o cunoscută tavernă apar nume grele, nu doar ale politicii, ci și ale culturii românești. Domeniu mai exotic pentru Vanghelie decât Zeta Reticuli sau alte stele”. Șocul autorului este evidențiat prin tornada răzbunătoare de expresii, pentru că într-adevăr, apropierea între Marian Vanghelie atât ca inteligență cât și ca mod de a purta o discuție reală cu oamenii de cultură este asemănătoare apropierii, dacă nu și îmbrățișării unui șobolan de către o pasăre flamingo-imposibilă în accepțiunea oamenilor ce au o coloană vertebrală la locul ei dar nu numai posibilă ci și reală în accepțiunea acelor oameni de cultură ce se pare că și-au uitat vocația și respectul de sine prin alte părți. Revenind la „simpaticul” protagonist al evenimentului dar pentru prima dată și al unui articol scris de Mircea Cărtărescu, Vanghelie decide ca printre invitații săi să fie și oameni de cultură, probabil să „dea bine” evenimentului, numai că acest lucru nu poate fi privit ca fiind unul bine făcut, situația generată de această idee fiind în același timp ilară, tragică și grotescă. Întrebarea ar fi cam ce fel de discuții s-au purtat în tot acel cocteil de persoane? Autorul este la rândul lui șocat că la acest eveniment au putut participa „un fost președinte al Academiei române, fost critic literar, Eugen Simion, a venit să-l omagieze pe cel „care este”. Doi poeți cu nume însemnate, Mircea Dinescu și Emil Hurezeanu (nu știați că a fost în tinerețe poet? Dar despre Claudiu Săftoiu ați fi bănuit vreodată același lucru? Sau despre Aurelian Pavelescu? Marko Bela? Radu Vasile? Varujan Vosganian? Politica românească e plină-ciucure de foști poeți, numai eu știu vreo duzină) s-au aflat și ei la masa celui sărbătorit, probabil conform preceptului biblic că nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci bolnavii. Stelian Tănase, la origine prozator, l-a onorat și el pe domnul Vanghelie cu prezența lui”. Cărtărescu ne face cunoștință cu mulți dintre cei despre a căror activitate literară nu știam și probabil că, atunci când a alcătuit această listă s-a gândit la posibilitatea ca acest articol să fie citit măcar de câteva din personalitățile literare prezente la eveniment, pentru a le atrage atenția asupra situației către care se îndreaptă, situație pe care autorul a denumit-o simplu dar sugestiv „satyricon”.

Iată până unde poate ajunge ipocrizia oamenilor și în mod special a celor ce ar fi trebuit să rămână ceea ce sunt: valori culturale. Cel mai probabil, aceste personalități și-au dat seama din timp că arta nu mai prezintă interesul și importanța de altădată, ba mai mult, este în continuă scădere, motiv pentru care consideră că ar trebuie să fie aduși din nou în primul plan și în lumina reflectoarelor, indiferent de natura evenimentului sau a situației. Autorul încearcă să ne transmită adevăratele motive pentru care a criticat această situație, reliefând în același timp și caracteristicile propriei personalități: „Nu sunt nici elitist, nici șovin, am însă câteva prejudecăți, poate regretabile, în privința oricăror adună (tu) ri umane, de la familie la națiune, și anume că analfabetismul nu face casă bună cu erudiția, nici ticăloșia cu corectitudinea, nici kitsch-ul cu bunul gust, pentru că e greu să urci și extrem de ușor să cobori, așa cum ne-o arată lumea românească în ultimii ani”, contracarând într-un fel criticile pe care le-a primit de-a lungul timpului cum că ar fi elitist și șovin. De fapt, tot ceea ce vrea să apere este frumosul, arta, ceea ce el scrie trebuie citit printre rânduri și nu concluzionat la prima vedere, deoarece tocmai prin faptul că este o persoană prea sinceră, are tendința de a cădea pradă atâtor critici negative, lucru care de altfel nu l-a deranjat niciodată prea tare, pentru că așa cum declară într-un interviu pentru ziarul Adevărul la data de 23.03.2010: „E uimitor să vezi câți critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatură în general. Am avut și altădată câte un Iorga (în calitate de critic literar) sau câte un Unghianu, dar parcă niciodată atâți ciudați adunați la un loc ca azi”. Ceea ce vrea să puncteze în acest articol este snobismul de care din păcate am început să dăm dovadă din ce în ce mai mult, în frunte cu politicienii, oamenii de cultură, de fapt cu aceia care ar fi trebuit să reprezinte un model pentru noi și să fie buni ambasadori ai țării noastre, iar cu acest snobism își încheie articolul: „Ne mândrim cu Brâncuși, Enescu și Cioran, dar Vanghelie, Becali sau Bercea Mondial, ca reflectarea-n baltă a statuilor celor dintâi, sunt adevăratul chip al neantului valah și ne seamănă poate mai tare”. La polul opus în ceea ce privește caracterul evenimentului dar cu același efect grotesc ca al celui precedent, în articolul Clip cu mister Gaga publicat la data de 23.12.2011, autorul descrie penibilul unei situații pe care probabil o mai vezi uneori în filmele de comedie sau în cele ieftine. Aflat cu o lună înainte de publicarea articolului la târgul de carte Gaudeamus, eveniment foarte important pentru autor și pentru întreaga lume culturală prezentă, Mircea Cărtărescu vorbea în fața câtorva persoane despre autori trecuți în neființă: Gellu Naum, Leonid Dimov, Mircea Horia Simionescu și Mircea Nedelciu. Scriitorul nu era singurul literat prezent care vorbea cu atâta căldură despre regretații autori ci mai avea lângă el câteva persoane ce îi împărtășeau opiniile. În momentul în care tocmai îl evoca pe Mircea Horia Simionescu, abia trecut în neființă, în toată sobrietatea, inteligența și bunul simț al momentului și evenimentului în sine, își face apariția, înconjurat de blitzuri și fotoreporteri, nici mai mult nici mai puțin decât Ion Iliescu, devenit de la Revoluție o mare personalitate, o adevărată emblemă națională și o veritabilă piesă mondenă. Penibilul situației este redat de către autor prin descrierea momentului: „Un vacarm și-o vânzoleală teribile veneau către noi pe culoar. Era ca o roire de albine, ca o viermuială de trupuri ce-și croiau cu greu drum prin marea de oameni din târg. Nu știu câți fotoreporteri puteau să fi fost în acel ghem uman, dar numărul lor îl depășea ușor pe cel al spectatorilor de la bietul nostru stând literar. „E Iliescu!” , aud de peste tot. „Vine Iliescu!” Nu ne venea să credem”. Iată că fotoreporterii strânși în jurul lui Ion Iliescu erau în număr mult mai mare decât cei prezenți la micul eveniment cultural. Înconjurat de reporteri, dădea interviuri și zâmbea asemeni celei mai mediatizate cântărețe ale momentului, de unde și titlul articolului. Autorul continuă, însă din rândurile sale se desprinde ideea unui mare gol în suflet: „Abia după ce vânzoleala s-a-ndepărtat în josul culoarului ne-am reluat evocările despre oamenii care într-adevăr au însemnat ceva în România, cei care-au adus un strop de bine, adevăr și frumusețe în mijlocul nostru”. Nimic mai adevărat, deoarece de când a apărut pe scena politică, adică de la Revoluție, Ion Iliescu nu a adus în afară de comunismul strâns încorsetat pe dinafară de iluzia libertății, nimic altceva, nimic demn de a fi mereu în centrul atenției întocmai unei dive și își merită pe deplin caracterizarea dată de „Vladimir Tismăneanu, care l-a numit de curând ultimul bolșevic, un dinozaur leninist” după cum ne informează autorul în articolul Noul Vadim și PSD-ul Mare publicat puțin mai devreme, la data de 09.12.2011, continuând cu o remarcă ușor acidă: „toată lumea știe acest lucru, dar el merită reamintit din când în când”. Reamintit deoarece nu trebuie să uităm niciodată ce a reprezentat acest om de-a lungul activității sale politice: comunismul și venalitatea, primul cameleon al politicii românești de după revoluție. Din păcate, aceasta este lumea în care noi romanii trăim: o lume plină de minciuni, iluzii, superficialitate, snobism și ură de parcă Pandora și-a lăsat în țara noastră din magnifica ei cutie numai ceea ce e rău și atunci este firesc ca autorul să afirme că în această țară, din punct de vedere politic, „nu poți avea o clasă politică decentă aleasă de o populație indecentă. Și deocamdată, fie că votăm cu Opoziția sau cu Puterea, nu știm încă să fim decenți”. Până când nu vom conștientiza cu adevărat ceea ce trebuie să schimbăm la noi, nu vom avea, cel puțin din punct de vedere politic, ceea ce o țară cu adevărat democratică are.

Iată de ce în articolul Șah și poker, publicat la data de 21.01.2011 autorul arată ce este politica democratică în general, ce reprezintă ea pentru politicienii noștrii și ce reprezintă pentru politicienii adevărați din alte țări democratice: „Politica democratică este, pentru unii, arta mutărilor inteligente în vederea formării majorităților parlamentare și a câștigării alegerilor. Adică un pur joc de putere. Pentru ei, puterea nu e un mijloc, ci singurul scop al jocului politic. În realitate, politica democratică, într-o țară civilizată, e un mod de a administra binele comun. De a armoniza interesele divergente pentru a obține cât mai mult bine posibil pentru cât mai mulți”, prin acest subtil joc de cuvinte înțelegându-se de fapt că pentru majoritatea politicienilor, politica democratică este de fapt doar un joc, care odată câștigat le satisface vanitatea exacerbată prin câștigarea puterii și, din acest punct de vedere „în România nu se face politică democratică, ci politică oligarhică”, pentru că în țara noastră politicienii nu urmăresc binele tuturor cetățenilor, ci binele lor, pentru a-și putea duce la bun sfârșit pretențiile materiale din ce în ce mai mari, în acest fel egoismul de care dau dovadă depășind ultima picătură de bun simț care ar fi trebuit să le mai rămână. Autorul îi încadrează pe politicienii noștrii în două grupuri ce merg pe două jocuri diferite, dar totuși jocuri. Primul grup este reprezentat de liberali, care sunt decretați de autor ca fiind cei care joacă șah „naivi ca niște copii, cu stratageme de o înduioșătoare candoare”, totul fiind sincer și la vedere întocmai ca jocul pe care îl practică. Al doilea grup este reprezentat de PSD, care se afla la aceeași masă cu membrii primului grup și care joacă poker, pentru că, declară autorul, „asta au făcut de când se știu”. În jocul celor două grupuri autorul ia de data aceasta rolul arbitrului rațional și al psihologului. Analizează jocul fiecărei echipe în parte, iar părerea lui este că „liberalii ar trebui să se teamă de PSD, deoarece nu poți juca șah cu cineva care joacă poker”. Concluzia este una foarte logică însă trebuie gândită dincolo de jocul de cuvinte folosit ca de obicei de marele Mircea Cărtărescu: nu te poți alătura cuiva care nu are aceeași gândire ca tine, care nu este corect ca tine și care practic este inversul tău. Se pare că din toate alianțele politice, singura pe care a acceptat-o autorul, în care a crezut că va fi capabilă să deservească interesele țării a fost alianța D.A., la momentul actual toți politicienii fiind „eternii comuniști cu mereu altă mască”. Dincolo de mesajele ce au caracter politic, acest articol este încărcat de o adevărată psihanaliza a politicii actuale, prezentă și în alte articole cu teme politice și nu numai.

Puțin mai târziu, la data de 11.02.2011, Mircea Cărtărescu publică articolul Oglinda goală, în care își arată dezamăgirea profundă pentru toate partidele politice, fără excepție. Inclusiv alianța D.A. în care crezuse, „și-a bătut joc și de dreptate, și de adevăr, și de viitorul nostru, nu altfel decât ar fi făcut-o adversarii”. Liberalii au ajuns să nu mai aibă credibilitate datorită alianței cu PSD ȘI PC, partide reprezentate de vechii comuniști, oameni fără coloana vertebrală și în acest articol îl parafrazează pe președinte: „nimic de făcut, vorba lui Băsescu”. Dezamăgirea resimțită de autor față de politicienii noștrii care mai toți sunt corupți și fără caracter îl face să își dea seama de faptul că, cetățean al acestei țări, nu are cu cine să voteze la următoarele alegeri. Aceasta conștientizare nu este deloc departe de ceea ce gândim toți: toți suntem dezamăgiți de cei ce ne conduc țara, indiferent de apartenența lor politică. De fiecare dată cetățeanul de rând a ales alt partid în speranța că până la urmă se va nimeri cineva capabil, dar nu. Aceste gânduri, îl fac pe autor să aibă o alegere politică cel puțin șocantă pentru unii cititori ai articolului: „O să-l votez naibii pe Dan Diaconescu, ca bâlciul să fie deplin”. Putem sesiza disperarea autorului, care vrând să scape de toate aceste gânduri optează pentru varianta cea mai puțin inteligentă. În spatele acestor cuvinte, se ascunde de fapt consternarea cetățeanului, care se trezește că de fapt, nu are cu cine vota, turmentat precum cetățeanul din opera lui Caragiale, O scrisoare pierdută, însa nu de alcool, ci de amețeala în care este învârtit de politicieni. „Eu cu cine votez?” Aceasta este întrebarea noastră și din păcate, vremurile nu s-au schimbat deloc de la Nenea Iancu încoace. Situația ar fi comică doar dacă ar fi spectacol de teatru, în realitate însă este deplorabilă. Cetățeanul român va ajunge într-adevăr să voteze așa cum autorul a anticipat în acest articol, pentru că se pare că aceasta este cam singura opțiune din păcate. El însă, mai mult ca sigur nu o va face până la urmă, pentru că așa cum dezvăluia într-un interviu pentru Jurnalul Național, din data de 15.06.2005 și având drept gazde pe Marius Tucă și Mihaela Suciu, are un simț de responsabilitate mult prea mare, de care uneori nu este așa de mândru: „Ce mult mi-ar fi plăcut să fiu iresponsabil până la capăt pe tot parcursul vieții mele! Dar când devii om matur și viața altora începe să depindă de a ta, nu-ți mai da mâna să fii iresponsabil. Cu mine sunt cât se poate de iresponsabil, în sensul detașării de țesătură socială care ne-nfășoară și adesea ne sufoca, dar cu alții nu”. A-și dovedi iresponsabilitatea prin luarea unei asemenea decizii, ar însemna pentru el să fie iresponsabil față de noi toți, fata de întreaga societate, mai mult ca sigur această afirmație fiind făcută „la nervi”. Deși au trecut câțiva ani de la această declarație, Mircea Cărtărescu va rămâne probabil același om responsabil și, cel puțin din simț civic și respect pentru cetățeni nu va opta pentru varianta cea mai apropiată de disperare. Ca și Cărtărescu, nu mai așteptăm să se întâmple „nimic bun”. Există totuși câțiva politicieni onești și altruiști, puțini la număr ce e drept, dar care ar putea schimba ceva prin înființarea unui nou partid și autorul îi enumeră pentru aceia dintre noi care încă nu îi cunoaștem, dezvăluindu-și în același timp dorința: „Visez la constituirea unui partid mic, deocamdată fără pretenții de ascensiune la putere, cu Monica Macovei, Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Cristian Preda și ceilalți de aceeași calitate, un partid cu care să mă pot identifica, pe care să-l pot vota știind că nu are șanse, dar măcar s-o fac cu inima împăcată”. Autorul însă recunoaște de la primul cuvânt că acest lucru cel mai probabil este doar un vis care nu se va adeveri, nu în viitorul apropiat cel puțin. Tot ceea ce așterne pe foaie sunt de fapt și gândurile noastre. Autorul se afla într-o simbioză profundă cu noi, ca în toate articolele lui de altfel. Oare câți dintre noi nu s-au întrebat aflați în fata urnelor de votare dacă nu cumva alegerea pe care am făcut-o este din nou greșită? Nu toți ne dorim ca și cetățeni pe cineva de care să fim cu adevărat mândri că ne reprezintă? Din păcate tot ceea ce am dorit de la Revoluție a rămas doar un vis din ce în ce mai imposibil de atins. Modul în care autorul își încheie acest articol este unul foarte trist: „Asta este, de două decenii, viața politică a României: o oglindă goală, cu luciul mâncat de pete, în care nu se mai recunoaște nimeni”. Autorul își descrie viziunile politice, însă nu uita niciodată de ceea ce îl definește de fapt: literatura, în multe din articolele sale cu teme politice făcând trimitere la marii noștrii scriitori prin legături fin realizate, în concordanță cu tema articolului, prin acest lucru arătându-ne, fără să aibă această intenție, să nu uităm ceea ce este: un mare scriitor, după cum se poate observa în articolul Un partid de tombatere, publicat la data de 07.01.2011, pe care îl începe în stil politic, cu alianța PNL-PC, dar făcând trimitere la unul dintre cei mai mari poeți pe care i-am avut și anume George Bacovia, identificându-se cu acesta prin aceeași remarcă: „Mi-am realizat toate profețiile politice, sunt fericit”. Pentru autor este ceva firesc să vorbească în citate, pentru că așa cum el însuși își începe opera De ce iubim femeile, face acest lucru din adolescență și nu o face din grandomanie ci datorită marii lui dragoste pentru literatură, deoarece „ajungeam să iubesc câte-un autor până la nebunie, să mă identific cu el și să cred că numai vorbele pe care el le-a rostit odată exprimă adevărul fundamental al lumii, pe când tot restul e vorbărie goală”, cât și pentru faptul că „sunt momente în care mi se pare că am să mor în clipa următoare dacă nu povestesc un vis său nu-i dau drumul citatului”.

Din punct de vedere politic, majoritatea marilor noștrii scriitori au criticat și au satirizat mai mult sau mai puțin politica țării noastre, indiferent de vremurile în care am trăit. Putem spune astfel, fără cea mai mică greșeală, ca Mircea Cărtărescu este întruchiparea prezentă a multor mari scriitori naționali: Caragiale, Bacovia, Iorga și mulți alții. În acest articol autorul critică cea mai greșită alianța politică a vremurilor noastre, alianța partidului liberal cu cel conservator, reprezentat de unul dintre cei mai controversați și prost apreciați politicieni la ora actuală, Dan Voiculescu. Această alianță provoacă nu numai autorului ci și cetățenilor un mare dezgust. Cine ar fi crezut că PNL, care în trecut critica într-un mod atât de înverșunat Partidul Conservator, va ajunge într-un final să se alieze cu acesta? Iată cum, din dorința de a se îmbogăți și ei asemeni predecesorilor săi, acest partid uită de tot ce mai avea bun în el, este profund dezinteresat de opinia pe care și-o fac cetățenii privitor la această alianță și caută prin orice mijloc să ajungă unde și-a propus, că doar „Scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambeta”. Prin această alianță, conducătorul partidului liberal, Crin Antonescu își dezvăluie în sfârșit caracterul care nu este deloc de apreciat și care lăudat în trecut pentru faptul că nu se lasă doborât de președinte, a ajuns să se plece în spatele lui Dan Voiculescu, „un personaj politic de zece ori mai nociv. Și-l veți vedea de-acum încolo și-n spatele altora, al tuturor celor care l-ar putea ajuta să se cocoațe pe tronul României”, deoarece pentru acest om nu contează cât de jos va ajunge moral și ce trebuie să facă pentru aceasta, contează cât de sus va ajunge pe scena politică acolo unde își dorește și acolo unde, crede el, îi este locul. Caracterizarea pe care autorul o face personajelor politice este demnă de o carte de mare succes. El folosește metaforele și toate uneltele de aur ale scrisului într-un mod atât de sincer și frumos încât este imposibil să nu te îndrăgostești de aceste articole, chiar dacă au tema politică. Deși uneori vehement în anumite exprimări și caracterizări, sinceritatea lui iese mereu în prim plan. Iată cum este descris Dan Voiculescu în acest articol: „Felix Motanul, cu turnătorul Securității, cu gestionarul firmei Crescent, cu proprietarul Antenelor cele mizerabil famate” și probabil că s-a oprit aici pentru a nu își plictisi cititorii nicidecum din lipsă de idei. Un personaj căruia îi acordă o mare atenție în multe din articolele sale cu tema politică, atenție datorată caracterului abject pe care îl are, este Crin Antonescu, care „joacă după cum i se cântă” și își alege direcția „după cum bate vântul” și în articolul Tăcerea mieilor publicat o săptămână mai târziu, la data de 14.01.2011, autorul citește gândurile acestuia: „în loc de orice idei în slujba binelui comun, nu are decât două obsesii: doborârea președintelui Băsescu și înlocuirea să cu însuși Crin Antonescu, care tinde astfel să devină, cum ar fi spus Marin Preda, un Băsescu al doilea, mai prost” și îi dedică o frumoasă povestire a lui Borges, o fabulă mai degrabă prin care îi arată acestuia asemănarea cu personajul principal din povestire: „Un gringo ajunge la un ranch, se angajează ca simplu argat și, cu vremea, mânat de o ambiție prostească, urcă în ierarhia locală. Ajunge să ia locul vătafului și se culcă cu soția șefului. E mereu uimit de ușurința cu care avansează, de tăcerea lașă a celor din jur. În cele din urmă e împușcat de șef și abia atunci înțelege că fusese lăsat să facă orice-i trecea prin cap pentru că toți îl socoteau mort, oricum, de multă vreme…”. Morala este simplă pentru toată lumea în ceea ce îl privește pe cel cu nume de floare și caracter de „mucigai”: își semnează singur condamnarea prin toate gesturile pe care le face, gesturi ce decurg din personalitatea sa, caracterizată concis de autor: „dacă tendințele autoritariste, narcisice și disprețuitoare la adresa greilor din PNL ale lui Crin Antonescu vor continua, am putea vedea o revoltă a celor oprimați de el azi”. Mai pe scurt, va fi înlăturat de însuși partidul din care face parte, autorul fiind de părere că PNL ar trebui, pentru a-și recâștiga credibilitatea, să fie într-o alianță cu PDL și UDMR, nicidecum alături de PC, chiar dacă nici părerea despre PDL a autorului nu este foarte bună, însă din două lucruri rele este întotdeauna indicat să alegi, rațional gândind, răul cel mai mic. Se întreabă prin ce merit ocupă Antonescu această funcție și își încheie articolul, făcând bineînțeles, așa cum bine ne-a obișnuit, referire la alte citate literare: „Poate prin butada argheziană: Toba asta are mare căutare: /Niciodată golul n-a sunat mai tare”. Un gest foarte frumos al autorului de a ne readuce aminte prin intermediul unor articole publicate în ziare de cei mai mari scriitori români dar și străini și se poate observa din aceste articole cum autorul îmbină „utilul cu plăcutul”, utilul fiind dat de calitatea de jurnalist, iar plăcutul de cea de scriitor. Inteligența autorului și spiritul său profund analitic a anticipat ce se va întâmpla până la urmă cu acest personaj politic, după cum denotă articolul O palmă pentru cei o sută publicat puțin mai târziu, la data de 25.03.2011 și început astfel: „Nu știu cine sunt cei o sută de intelectuali care-au semnat înainte de ultimele alegeri o scrisoare în sprijinul lui Crin Antonescu. Știu însă că n-aș vrea să fiu în pielea lor acum”. Motivează gestul acestora prin faptul că Antonescu este un antibăsescian convins sau „de profesie” cum îl descrie mai exact și recunoaște că, la rândul său și el l-a criticat pe Traian Băsescu, „de câte ori a fost cazul”, înțelegându-se astfel că atacurile sale au fost pe deplin justificate și nicidecum nefondate așa cum Crin le face. Foarte bine, trăim într-o țară democratică și fiecare își poate exprima liber nu numai gândurile ci și opțiunile de vot, dar să fii atât de înverșunat pe Traian Băsescu încât să votezi cu Geoană, în acest fel aliindu-te cu PSD-ul, „eternul dușman al liberalismului și-al României” este, într-adevăr nu numai un gest de nebunie ci și de iresponsabilitate în ceea ce privește viitorul țării. Merită îndeplinit acest lucru din fanatism politic? Pentru că acest gest denotă nu disperare, ci fanatism. De altfel, Mircea Geoană este caracterizat de autor într-un mod foarte ingenios, asemănându-l cu „o pasăre stranie, așezată-n multe luntre și în niciuna confortabil. Prea intelectual pentru PSD și prea ambițios pentru un intelectual. Prea sentimental pentru un om politic și prea cinic pentru un sentimental” în articolul Blestemul lui Geoană publicat la data de 25.11.2011. Într-adevăr, Mircea Geoană este un om care, cel puțin din punct de vedere intelectual, nu prea are ce căuta, politic vorbind în PSD-ul înarmat cu oameni cu vederi limitate, sau poate cine știe, cu vederi foarte largi, asemeni lui Vanghelie care, după cum însuși spune: „eu și dacă mă sui într-un pom am puncte de vedere”, un om ce se află într-o contradicție continuă în ceea ce privește calitățile pe care le are, pentru că un intelectual nu ar trebui să fie ambițios, după cum un om sentimental nu ar trebui să fie un politician, dar care, dacă tot este sentimental ar trebui să fie lipsit de cinism și nu înarmat cu el. Cu adevărat „o pasăre stranie”, ca să îl parafrazăm pe autor.

Motive antibăsesciene suficiente poate, dar oare cei ce l-au susținut nu au remarcat dezinteresul față de binele societății exemplificat prin absențe lungi și dese la ședințele din Parlament, mai mult ca sigur neinteresante pentru el și din care nu ar fi obținut nimic din punct de vedere personal, după cum și-ar fi dorit-o? Nu au sesizat lipsa lui de orice scrupul și umbră de bun simț când a declarat că: „Nu este misiunea mea să nu-l dezamăgesc pe dl Djuvara”, prin acest gest „pălmuindu-i” așa cum spune autorul, la figurat vorbind, nu numai pe cei o sută de intelectuali ce au fost în favoarea lui ci și pe „minunatul și venerabilul Neagu Djuvara”. La finele articolului autorul îi dă o lecție de bun simț lui Crin Antonescu din care acesta ar putea învăța dacă și-ar și dori cu adevărat acest lucru: „Ba da, domnule Antonescu, misiunea dumneavoastră supremă este să nu-l dezamăgiți pe Neagu Djuvara. E singura dumneavoastră justificare că lider PNL. Dacă nu ați înțeles asta până acum, ați trăit, ca om și ca politician, degeaba”. Dacă ar fi avut puțin bun simț și „puțină” coloană vertebrală, mai mult ca sigur că Antonescu ar fi înțeles ceva din aceste rânduri cu o exprimare atât de frumoasă. Însă, așa cum era de așteptat, mesajul nu numai că nu a fost înțeles, ci Mircea Cărtărescu a fost catalogat drept conspirator de către Crin Antonescu, care cel mai sigur a făcut acest gest din frustrare, autorul făcând cunoscut acest lucru într-un articol publicat la data de 22.04.2011 și denumit foarte inteligent și cu aer ca de obicei literar „Al patrulea conjurat”, un articol foarte interesant, caracterizat de o psihanaliza profundă și corectă a lui Crin Antonescu. Motivul publicării acestui articol, a fost „onoarea” pe care i-a făcut-o autorului Crin Antonescu prin faptul „de a mă cita între cele trei\ „nume mari\” care ar conspira în ultimul timp împotriva dumnealui. Ceilalți doi ar fi Andrei Pleșu și Vladimir Tismăneanu” și îi mulțumește pentru asocierea cu ceilalți doi oameni de valoare, prin acest lucru reușind cel mai probabil să îl enerveze pentru faptul că nu și-a atins scopul pe care și l-a propus. Recunoaște legăturile pe care le are cu acești doi oameni valoroși, însă legăturile reale, nu cele inventate de Antonescu, dar pe care le combină într-un mod amuzant cu viziunile paranoide ale acestuia, pentru a-i demonstra penibilul situației dat de această declarația nu numai nefondată ci și „de poveste”: „Cu mulți ani în urmă am fost racolat de domnul Andrei Pleșu personal, care mi-a oferit o bursă New Europe College, instituția patronată de dumnealui”, aceasta fiind legătura cu domnul în cauză – legatura culturală -, însă pentru a da o aură de mister acestor rânduri desprinse parcă din povestirile Agathei Christie dar și pentru a „recunoaște adevăratul motiv al acestei întâlniri”, ca fiind de fapt „un paravan pentru activități de urmărire ilegală a potențialilor viitori președinți liberali. Ne-am întâlnit ulterior prin parcuri, case conspirative și chiar pe aeroporturi străine ca să facem schimb de informații în privința dumneavoastră, cel mai plauzibil candidat la această demnitate”. Pe cel de-al doilea domn îl cunoaște „de două decenii timp în care, la Washington D.C., la Maryland și la București am țesut intrigi laborioase pentru denigrarea dumneavoastră”. Pentru a adânci penibilitatea lui Antonescu, continuă în același stil ușor umoristic, din care se desprinde absurdul gândit și vorbit de către Antonescu: „O vreme am rămas în umbră, dar în ultimele luni am fost reactivați de către dictatorul Băsescu personal (dar în mod ciudat și de către domnul Patriciu, ca dovadă de ce front politic uriaș conspiră împotriva dumneavoastră) și asmuțiți ca niște fiare turbate împotriva dumneavoastră, într-o încercare disperată de a schimba cursul istoriei, care vă vrea la conducerea României. Cum am putea s-o negăm, acum, când toate probele ne arată cu degetul?” Inteligența lui Crin Antonescu nu pare a fi prea ridicată și dacă cei care „citesc printre rânduri” fac distincția între realitate și ficțiune, este prea puțin probabil că acesta din urmă să o facă. Autorul este mândru dacă istoria l-ar considera un conspirator împotriva „celui mai mare bărbat de stat pe care solul fără îngrășăminte al țării l-a putut produce în anii aceștia de răstriște: dumneavoastră, domnule Crin Antonescu!” După cum se poate observa, caracterizarea data de autor acestui politician, deși plină de metafore ca și în cazul altora, este nu numai reală: ea arată totodată și dezgustul față de un om care poate gândi și acționa astfel. Însă cel mai important aspect al acestui articol nu este aceasta caracterizare, ci apariția „celui de-al patrulea jurat” care este nimeni altul decât Antonescu în persoană. Autorul îi transmite iarăși un mesaj inteligent prin care vrea să îi dea de înțeles că cel mai important adversar al lui nu sunt cei trei, ci însuși el, Antonescu în persoană. Împotriva lui însuși ar trebui să lupte. Asistăm la o dedublare pe care autorul i-o face acestuia și care parcă suferă de sindromul personalității duble: „în momente de răscruce ale istoriei recente și, în numele dumneavoastră, a comis cele mai nătânge și mai compromițătoare fapte imaginabile”. Cu alte cuvinte, Antonescu ar trebui să lupte din răsputeri împotriva laturii negative pe care o are și care devine din ce în ce mai puternică, pentru că cel mai de temut adversar al său este de fapt propria-i persoană. „Crin Antonescu este cel mai mare dușman al dumneavoastră. Scăpați de el și veți fi liber.” concluzionează autorul.

Mircea Cărtărescu reușește din nou să ne lase fără răsuflare citindu-i articolele și făcându-ne să ne dorim să aflăm și să citim din ce în ce mai mult. El nu doar critică sistemul politic și politicienii, el analizează întocmai ca Freud, motivele care au stat la baza acțiunilor acestora, motive mai mult sau mai puțin distructive. Ce e cel mai rău este faptul că aceste motive distructive se răsfrâng asupra noastră și a țării. Prin aceasta prismă îi critică scriitorul și de asemenea și prin faptul că acești oameni cu un caracter autodistructiv și labili emoțional ne conduc țara.

Din penița critică a autorului nu scapă nici un politician, indiferent de apartenența politică sau funcția pe care o deține, indiferent dacă greșelile pe care le-a comis au fost mai mici sau mai mari, indiferent dacă a nutrit cândva pentru unii dintre ei simpatie și indiferent dacă vreunul dintre ei este președintele țării. Fiecăruia în parte îi rezerva un „portret” pentru posteritate.

În articolul Un viitor pentru PDL din data de 04.02.2011, Mircea Cărtărescu compară acest partid cu PSD-ul, pentru care se știe faptul că autorul, alături de mulți dintre noi, are un profund dezgust. În această comparație pe care o face sunt și asemănări, datorită corupției majorității membrilor PDL, corupție prezentă în cea mai mare proporție în PSD. Îl descrie pe Traian Băsescu ca fiind un președinte „charismatic” dar și cu defecte precum „lipsa de atenție dată presei și televiziunii, lipsa de interes pentru propria imagine”, defecte ce vor afecta popularitatea partidului, care oricum a avut foarte mult de suferit din cauza guvernării pe timp de criză, precum și a măsurilor drastice de austeritate pe care Guvernul le-a impus în aceste vremuri, autorul conștientizând faptul că președintele „va trebui în curând să se descurce pe cont propriu într-un mediu politic ostil”. Președintele conștientizează la rândul său, că au mai rămas puțin oameni de valoare în partidul sau, oameni proveniți din vechiul PNL. Partidul democrat liberal și-a pierdut din credibilitate inclusiv în fata autorului: „personal, nu cred în viitorul lor într-un partid atât de brutal ca PDL-ul”. Mircea Cărtărescu îi continuă caracterizarea în articolul Partidul buldog publicat la data de 11.03.2011 chiar pe primele rânduri: „Președintele Traian Băsescu pare în acest moment un om obosit, dezamăgit, care a scăpat complet situația politică din mână. Aproape că te miri de ce mai este încă demonizat de antene și de realități, când atât el, cât și singurul său vasal credincios, Emil Boc, fac o figură atât de ștearsă”. Singurii și puținii membrii ai partidului care au rămas onești: Monica Macovei, Sever Voinescu și Cristian Preda au ajuns în postura în care sunt atacați din toate părțile, nu numai de partidele din opoziție ci chiar și de membrii propriului partid și nu își pot găsi sprijinul în președinte, care la momentul actual nu se mai poate ajuta nici pe el însuși. Cei din PSD sunt din ce în ce mai nerăbdători să ajungă iarăși la guvernare pe orice mijloace, pentru că așa cum scrie autorul, „după atâția ani de stat pe tușă, pesediștii au o poftă de mâncare de lăcuste” iar ura lor față de partidul aflat la guvernare este cu atât mai mare cu cât își aduc aminte că au fost opriți din îndopare de însuși Traian Băsescu, ură de altfel „constructiva” în înlăturarea celor aflați deja la guvernare. În fața oamenilor însă, PSD-ul își exprimă dorința de a înlătura partidul aflat la guvernare datorită măsurilor drastice pe care le-a luat pe timp de criză, măsuri prin care PDL a fost tot timpul conștient de ruptura ce se va produce între el ca partid și cetățeni, dar care de asemenea, nu a abandonat lupta, chiar dacă a fost atacat din toate părțile și credibilitatea în fața cetățenilor i-a scăzut drastic. Într-un articol publicat mai târziu, la data de 20.05.2011 ce poartă titlul PDL în revenire, autorul recunoaște faptul că personal, nu a fost de acord cu aceste măsuri drastice, ca orice cetățean de altfel, însă recunoaște și rațiunea acestora: „realitatea e că măsurile luate par să fi funcționat”. În acest articol, „portretul” făcut premierului Emil Boc este la polul opus celui făcut anterior lui Crin Antonescu: „Deși fermitatea să maniacală a adus veniturile oamenilor la jumătate, totuși el nu concentrează ura și furia acestora. El și-a păstrat imaginea de ardelean serios și incoruptibil, diferit de politicianul român tipic”. Această calitate a premierului, de om serios și incoruptibil este unul din puținele lucruri pe care autorul le apreciază cu adevărat la premier și până la urmă este și firesc, în contextul în care majoritatea politicienilor sunt corupți și fățarnici. Singurul lucru pe care îl critică autorul la acesta este modul prea brutal în care a impus măsurile de austeritate, cu repercusiuni negative majore asupra unui trai măcar decent al românilor și în mod special al intelectualilor. Aceasta nu este numai o critică din partea autorului este și o viziune realistă asupra stării spirituale în care vor ajunge intelectualii noștrii, cei ce ar trebui să ne reprezinte, să fie un model pentru noi. Este evident faptul că, din lipsa mijloacelor materiale, aceștia se vor deda mai devreme sau mai târziu la acțiuni și fapte înjositoare și de ce nu, chiar abominabile. Asumându-și toate aceste riscuri, PDL a ajuns să fie ca un om îmbătrânit înainte de vreme sau ca un produs expirat ori în curs de expirare. Ceva ar trebuie să se întâmple, pentru că acest partid să iasă la liman, să vadă cumva luminița de la capătul tunelului și acel ceva ar putea fi stabilirea unei noi alianțe, dar care să fie și una de calitate. Această alianță este descrisă de autor în articolul Spre o alianță Patriciu-Băsescu publicat la data de 20.07.2011, în care Mircea Cărtărescu este de acord cu această alianță, mai ales că interviul lui Dinu Patriciu pentru Evenimentul Zilei a reliefat ideile acestuia, idei similare cu ale autorului și de ce nu și a cetățenilor, fiindcă ceea ce se discută ar trebui să vină până la urmă în sprijinul public: „Da, cred și eu, ca și din ce în ce mai multă lume, că asocierea Ponta – Crin Antonescu nu este ceea ce ne trebuie pentru anii următori”. Ceea ce autorul scrie nu este decât purul adevăr. Interesantă este în continuare, asemănarea lui Crin cu Ponta, nimic șocant sau nelalocul lui, pentru că așa cum spune un vechi proverb popular: „cine seamănă, se adună”. De aceea este firesc faptul că cei doi se înțeleg foarte bine, de vreme ce sunt la fel de „goi de idei, farisei, demagogi, incapabili de soluții practice pentru România. În spatele lui Ponta, ca o umbră mai mare decât trupul însuși, se profilează amenințător Adrian Năstase. În spatele lui Crin nu se profilează nimic. Amândoi sunt adepții statului asistențial, ceea ce înseamnă sărăcie tot mai adâncită. În condițiile stabilizării economice, în favoarea căreia sunt semne destul de clare (deși prin ce mijloace s-a obținut ea mai bine să nu vorbim), în următorii ani toată miza va fi relansarea economiei, care nu se va putea realiza decât prin sectorul privat, prin clasa de mijloc, adică prin liberalism politic și economic. Liberalii reali vor trebui să ia cârma partidului din mâinile liberalilor stângiști, corciți cu PSD-ul”. Așadar, o alianță între Dinu Patriciu și Traian Băsescu ar fi nu numai de bun augur, ci și necesară și vitală pentru țară. Singurul lucru ce ar putea opri această alianță este însuși caracterul președintelui, care nu este deloc un diplomat, dimpotrivă, are o fire foarte aprinsă și este un om ce nu prea face concesii. Măcar acum și pentru binele țării, ar fi util ca președintele să își schimbe atitudinea. Autorul merge mai departe cu descrierea președintelui, afirmând lucruri pe care toți le-am sesizat: „firea destructivă” și capacitatea de a-și face într-un timp foarte scurt dușmani „cu nemiluita”, motiv pentru care autorul îl sfătuiește pe președinte să își mai oprime din trăiri, dat fiind faptul că nu se știe dacă și când se va mai întâlni cu o asemenea ofertă, ofertă ce ne-ar duce ca națiune într-o direcție bună, cu atât mai mult cu cât Dinu Patriciu este descris ca „un liberal adevărat” de către însuși președinte și autorul își încheie articolul într-un mod realist dar cu o notă de optimism: „Băsescu și Patriciu au omorât alianța D.A., tot ei – și numai ei – ar putea s-o reconstruiască”.

Deși sătul de situația în care se afla politica noastră de două decenii, situație ce a dus la degradarea intelectuală și sufletească a cetățenilor acestei țări, Mircea Cărtărescu este un adevărat patriot și nu ezită în orice conjunctură s-ar afla, să își apere țara, indiferent de gândurile negre pe care le are îl legătura cu viitorul ei. Alături de alți oameni de cultură dar și de profesioniști adevărați, indiferent de domeniul lor profesional, precum și de foarte puținii politicieni ce ne fac cinste, Mircea Cărtărescu este un adevărat ambasador al țării noastre. Această noțiune se poate desprinde din articolul O mișcare greșită publicat la data de 30.09.2011, unde descrie modul în care le răspunde celor din afara țării noastre la întrebarea referitoare la situația în care aceasta se află: „cum simt mereu nevoia să spun și ceva pozitiv, accentuez pe faptul, cu adevărat lăudabil, că în ultimii ani naționalismul extremist, șovinismul, rasismul și populismul s-au aflat în mare regres, că partidele cu aceste valori nu au mai intrat în parlament, că Vădim și Becali, exilați la Bruxelles, au cam fost uitați de lume. Că relațiile majorității românești cu populația romă și cea maghiară nau mai fost conflictuale”. El spune un adevăr, pe care totuși îl accentuează, dar din dorința ca românii să fie mai apreciați în afara granițelor, din dragoste de țară, pentru că indiferent de acuzele aduse politicienilor, Mircea Cărtărescu este un adevărat patriot și alături de motivul adevărat pentru care critică sistemul politic, anume afectarea societății și a caracterului cetățenilor, un alt motiv de critică este datorat faptului că este perfect conștient de lipsa de simț civic și patriotism de care dau dovadă politicienii noștrii și atunci, dacă oamenii din fruntea țării nu își iubesc țara, de ce ar face-o tinerii? De ce ar mai rămâne în această țară unde totul se degradează cu viteză din ce în ce mai mare, în loc să plece în alte părți, unde sunt mai apreciați? Motiv pentru care, în articolul Mergem într-o direcție greșită? publicat la data de 27.05.2011, Mircea Cărtărescu încearcă să înțeleagă care sunt motivele pentru care s-a ajuns cu adevărat până aici atât în ceea ce privește România cât și în ceea ce privește fiecare cetățean în parte. Ce anume ne-a făcut să ne pierdem pe parcurs. Un articol în care autorul face din nou o psihanaliza, de data aceasta nu vreunei persoane, ci a întregii națiuni, a unei stări de fapt. Analizând un sondaj de opinie în rândul cetățenilor, autorul constată faptul că aceștia consideră că România merge într-o direcție greșită. Autorul încearcă să vadă ce se află cu adevărat în spatele acestei afirmații a cetățenilor, motivul pentru care oamenii cred că suntem într-o direcție greșită. Analizând din punct de vedere economic, Mircea Cărtărescu constată că „cei care au răspuns la ancheta respectivă nu au dreptate. România s-a îndreptat de mult în direcția cea bună și nu a mai părăsit-o. Este direcția către vest. Ne-am dorit de două sute de ani să fim recunoscuți ca parte din Europa, după ce în majoritatea timpului am privit spre stepele asiatice, otomane sau rusești. Ne-am văzut azi integrați în structurile UE și NATO, cum n-am fi îndrăznit să visăm acum două decenii. Suntem azi, pentru prima dată în istoria noastră, o țară onorabilă, parte a Europei unite și democratice”. Din acest punct de vedere ne aflăm undeva, unde, cu numai câteva decenii mai devreme nici nu speram să fim. Și atunci, care ar putea fi oare motivul pentru care un număr mare de cetățeni au dat acest răspuns? Mergând mai departe cu analiza, identifică adevăratul motiv pentru care cetățenii gândesc astfel. Ce importanță are pentru noi, dat fiind contextul politic și social în care ne aflam astăzi, aderarea la UE și NATO, precum și faptul că prin aceste aderări facem parte acum dintr-o lume civilizată, din elita țărilor europene? Acest lucru este privit pozitiv, dar din exteriorul țării, pentru că în interiorul ei, lucrurile nu s-au schimbat în bine, dimpotrivă, lucrurile merg din ce în ce mai rău. Politicienii care au fost, sunt și vor fi la putere, din punct de vedere al acțiunilor, gândirii și dorințelor sunt aceeași corupți, vanitoși, fără scrupule, egoiști, avizi de putere, faimă și bani, toate acestea doar pentru ei și nu și pentru țară, care va sărăci din ce în ce mai tare, până nu va mai avea nimic. Sunt aceeași. Diferă doar numele, sexul și fizionomia. În rest nimic. Cu ce greșim noi ca și alegători, dacă în fapt, nu avem pe cine alege? Sistemul șpăgii, traficul de influență, toate lucrurile care ne fac din ce în ce mai răi pe dinăuntru, toate aceste lucruri îndreaptă țara noastră într-o direcție greșită și așa cum spune autorul, „împotriva acestei stări de fapt s-au arătat cetățenii”. Mircea Cărtărescu ne atrage totuși atenția, că ar trebui ca și cetățeni să fim mândri că suntem nu numai cetățeni români, ci și cetățeni europeni, „chiar dacă numai pe dinafară” fiindcă, prin aderarea la UE ne-am câștigat acest drept și nu ar trebui să fie nici o diferență între noi ca și cetățeni români și aceeași noi, în calitate de cetățeni europeni. Dar totuși există. Și această diferență este dată de ceea ce am pierdut, datorită sistemului politic ce ne-a guvernat atâția ani, datorită mijloacelor la care am fost nevoiți să recurgem pentru a supraviețui, mijloace din ce mai puțin demne. Ce am câștigat? Aderările la marile structuri europene. Dar oare ce am pierdut? Am pierdut ceva ce nu se știe dacă vom mai putea recupera vreodată: propria noastră „stima de sine”. Acest lucru face diferența între noi și ceilalți cetățeni europeni. Într-o țară atât de măcinată de neîncredere, în care cetățenii își văd viitorul din ce în ce mai sumbru, într-o astfel de țară nu mai are nici o importanță acum faptul că ești în sfârșit parte, ca și cetățean, din Europa. Trăim într-o țară nefuncțională, defectă și pentru a fi ca și celelalte țări ne trebuie o clasă politică adevărată, o clasă politică în care să fie: „în interesul României consolidarea unei stângi reale, ca și a unei drepte adevărate. Până atunci nu putem vorbi de direcții politice, greșite sau corecte, ci de o cloacă fără puncte cardinale”. Concluzia la care ajunge autorul este una crudă, dar adevărată. Până când politicienii, indiferent de care parte a baricadei se află nu vor avea un singur obiectiv comun și anume binele nostru și al țării, până nu vor uita de mărul discordiei și de propriile lor interese, nu vom deveni o țară europeană cu adevărat. Câți dintre cei de acum mai suntem mândri că suntem români? Și câți putem susține cu tărie și credință acest lucru în afara granițelor țării? Și câți dintre noi, dacă nu chiar toți, am putea declara, cu mâna pe inimă, că suntem dezgustați de tot ceea ce se întâmplă într-o țară atât de frumoasă, cu oameni în trecut atât de minunați? De ce să ne mândrim doar cu trecutul nostru și ceea ce strămoșii noștrii au clădit secole de-a rândul și să nu ne putem mândri cu prezentul și chiar viitorul? Aceste sunt întrebări care ar trebui să ne dea de gândit, iar răspunsul este unul singur: pentru că țara să se schimbe nu numai în ochii noștrii ci și ai lumii întregi, trebuie să ne schimbăm în primul rând noi, ca oameni. Nu putem pretinde faptul că nu suntem bine văzuți în afară, atâta timp cât noi înșine nu ne vedem cu ochiul rațiunii.

CAPITOLUL 5. ARTICOLE CE CONȚIN TEME DE POLITICĂ EXTERNĂ

Pentru a observa diferențele covârșitoare între noi și alte țări, Mircea Cărtărescu face chiar și din articolele sale cu subiecte de politică externă o mare legătură cu cele de politică internă și de fapt cu mai toate articolele sale, indiferent de natura lor. Punându-le într-o anumită ordine se poate înfiripa un volum frumos, caracterizat ca toate operele sale printr-o mare sinceritate și sensibilitate și care te cucerește încă de la primele rânduri. Pentru ca noi, romanii, să putem remarca diferențele reale între țara noastră și alte țări, autorul ne invită într-o frumoasă călătorie în Slovenia, unde ne este un veritabil ghid, în articolul O țară care arata că se poate publicat la data de 16.09.2011 și reliefează, încă din primul rând al articolului suprafața deloc impresionantă a Sloveniei: „una dintre acele țări care par mai degrabă propria lor hartă” tocmai pentru ca în continuarea articolului să descrie motivul pentru care aceasta este „o țară tare pe placul inimii mele”. Ghidul nostru Cărtărescu își începe articolul prin câteva noțiuni privind geografia acestei țări dar și noțiuni istorice și demografice, specificând faptul ca populația acestei țări nu este mai mare de două milioane de locuitori, considerând aceste date ca fiind relevante pentru mesajul pe care vrea să îl transmită prin intermediul acestui articol. Vizita în Slovenia s-a datorat unui eveniment cultural la care autorul a fost invitat, alături de alți scriitori din toată lumea. Alături de aceștia s-a plimbat în această țară mică unde a colectat „eșantioane ale vieții slovenilor la destul de multe etaje ale ei ca să fie destul de reprezentativă”. Ceea ce a constatat a fost „imaginea unei țări care funcționează, care-și onorează trecutul și artiștii și are grijă de viitorul ei”, imagine încântătoare dar în același timp dureroasă pentru autor, având în vedere diferența enormă între țara în care s-a născut, unde valorile nu sunt respectate, o țară care deși frumoasă și cu un trecut la fel de frumos nu știe să își scoată în evidență calitățile, ci punctează mereu pe defecte. Unul din mesajele pe care autorul încearcă să ni le transmită în acest articol este faptul că Slovenia, deși țară mult mai mică decât a noastră, ar putea reprezenta pentru noi un adevărat „model”, iar motivele pentru care ar trebui să remarcăm acest lucru sunt așternute pe foaie de autor într-un mod în care, descriind calitățile acestei țări, reliefează de fapt lucrurile de care avem noi nevoie, pentru ca și țara noastră să fie una veselă și nu una „tristă, mâncată parcă de o boală sinistră, fără leac”. Făcând legătura între articolele sale cu temă politică și nu numai, în care autorul este profund îndurerat de starea noastră de spirit și pierderea calităților morale, iată că și în acest articol, care se vrea a fi un periplu în lumea slovacă, nu poate să nu remarce iarăși ceea ce ne lipsește ca și cetățeni pentru ca țara noastră să fie la fel cu multe altele și anume faptul că o țară nu poate fi respectată în afara granițelor atâta timp cât cetățenii nu au respect pentru valorile ei, pentru bogăția și resursele minunate pe care le are și ce este cel mai grav lipsa de respect față de ei înșiși, autorul insistând pe faptul că „succesul Sloveniei este pentru mine cea mai limpede dovadă că bogăția reală a unei țări e dată de calitatea morală a oamenilor care-o locuiesc”. Aceasta este de fapt premisa pe care trebuie să mergem noi și aceasta este reala barieră ce ne desparte de lumea cu adevărat civilizată. În continuarea articolului, autorul și totodată și ghidul nostru, își dezvăluie impresiile pe care și le-a făcut vizavi de această țară, dar nu uită deloc ca prin aceste impresii să facă diferența între ei și noi și putem spune că acest articol ne este dedicat de această dată nouă, cetățenilor și nu politicienilor sau oamenilor de cultură. Și noi, cetățenii români, vizitând alte țări le găsim mult mai civilizate decât țara noastră și facem tot timpul comparația între țara noastră pe care o blamăm de cele mai multe ori în aceste situații, fără a ne gândi de fapt la motivul care stă la baza acestei diferențe: noi. Cu alte cuvinte, în asemenea excursii nu suntem de fapt decât „lupi moraliști”, cu un grad mare de snobism. Ne bucurăm de frumusețile altor țări, dar nu ne gândim că și țara noastră este una dintre cele mai frumoase țări europene. Diferența este dată de faptul că noi nu știm să conservăm aceste frumuseți, nu știm să ne mândrim cu istoria noastră și într-o mare proporție nu prea avem cunoștințe despre cultura noastră. Calitatea morală a cetățenilor unei țări, calitate ce conduce la succesul său este dată de civilizație și este, așa cum spune autorul „o construcție istorică și culturală”. Cu alte cuvinte, pentru a avea succesul pe care ni-l dorim ca și popor trebuie să ne dezvoltăm spiritual în primul rând, printr-o „construcție” la a cărei bază să se afle istoria și cultura. O metaforă foarte frumoasă folosită de autor, pentru că atâta timp cât aceasta construcție are la baza istoria și cultura, nu vom uita niciodată de unde am plecat și ce sacrificii au făcut ani de-a rândul strămoșii noștrii pentru a ne oferi o lume mai bună.

Chiar dacă diferențele între noi și alte națiuni sunt copleșitoare, autorul, care este caracterizat de o mare dragoste față de țara natală chiar dacă aici nu este apreciat, încearcă într-un fel să ne găsească câteva scuze pentru situația deloc de lăudat în care am ajuns, enumerând câteva dintre atuurile pe care le-au avut slovenii, atuuri ce au stat la baza educației lor morale secole de-a rândul, educație ce i-a dus spre o reală apreciere din partea străinilor. Unul din aceste atuuri, sau „șanse” cum le denumește autorul, a fost religia acestui popor și anume religia catolică, care spre deosebire de religia noastră ortodoxă, „este o mult mai puternică legătură cu civilizația de tip european” și prin această constatare autorul încearcă să puncteze pe faptul că nu critică religia noastră ci vrea să se înțeleagă faptul că religia catolică este caracterizată de un grad mai mare de libertate, iar catolicii și protestanții au, așa cum scrie autorul, „mai mult spirit civic”, această credință fiind „mult mai activă” și una din pietrele de bază ale edificiului civic. Un alt „noroc” al slovenilor a fost supunerea lor de către austrieci, care de asemenea, a fost un mare pas înainte. Slovenii au fost astfel nevoiți să adopte stilul austriecilor în ceea ce privește „curățenia, ordinea și gospodărirea mediului”, motiv pentru care Slovenia este astăzi caracterizată drept „o regiune a Austriei în afara granițelor acesteia” și autorul face în același timp asemănarea cu țara noastră, pentru că ideea lui să fie mai concludentă pentru noi și ne aduce aminte de influența imperiului austriac, resimțita și la noi în Ardeal și Bucovina, de unde diferențele uriașe în ceea ce privește caracterul zonei dat de bunul simț al cetățenilor, spiritul lor civic și respectul pentru valorile alături de care au crescut și caracterul Munteniei și Moldovei, care s-au aflat sub asuprirea otomanilor. Și este adevărat. Oare nu toți acei dintre noi, românii, care am vizitat Ardealul și Bucovina ne-am simțit de parcă am fi într-o altă țară? Și oare nu ne-am întrebat cu toții mirați, de ce simțim acest lucru, dacă cetățenii sunt tot români? Iată cum autorul ne oferă toate aceste răspunsuri „pe tavă”. Un alt noroc al slovenilor, mai degrabă „noroc în nenorocire” că să îl parafrazăm pe autor a fost diferența între comunismul pe care ei l-au trăit într-un mod decent și comunismul asemeni unor nisipuri mișcătoare în care cetățenii români au înotat ani de-a rândul. Și aceste diferențe sunt uriașe. Comunismul lor, cum scrie autorul, a avut „față umană” spre deosebire de al nostru. Comunismul din Slovenia le-a dat cetățenilor ceea ce românii nu aveau voie nici măcar să viseze pe vremea tot a comunismului, dar de un alt fel: unul tiranic. Cetățenii sloveni au avut „piață liberă, liberalism cultural, libertatea călătoriilor și emigrării oriunde în lume” și autorul constată că toate aceste diferențe istorice și-au pus amprenta pe dezvoltarea armonioasă ulterioară a Sloveniei. Totul este la ei funcțional, așa cum ar trebui să fie: turismul este într-o continuă dezvoltare, monumentele și clădirile istorice sunt renovate „cu o grijă maniacală” în timp ce la noi sunt date uitării, lăsate în paragină și furate tot de noi de ceea ce a mai rămas de preț în ele. Comparațiile pe care le face autorul nu numai că sunt perfect adevărate, sunt și foarte dureroase, dar să nu uităm că sunt făcute pentru ca noi să deschidem ochii măcar în ultimul ceas și să începem să reconstruim ceea ce tot noi am distrus de-a lungul anilor. O altă comparație pe care o face autorul este aceea între valorile pe care ei le arata vizitatorilor și de care se mândresc și valorile oripilante pe care noi le punem în fața vizitatorilor, cum ar fi „turul Dracula sau turul Ceaușescu”, valori ce reprezintă de fapt o palmă pe obrazul națiunii noastre, o „rușine” de care cu greu vom scăpa, sau poate nu vom scăpa niciodată atâta vreme cât tot noi o promovăm. Și de ce? Pentru a face bani din turism, evident. Oare nu sunt atâtea locuri frumoase de vizitat, locuri ce pot schimba cu succes imaginea țării noastre, imagine ce a a avut atât de mult de suferit în ultimul timp? Măcar avem și noi acum noroc, dar nu datorită nouă, ci datorită unui om adevărat, un străin care a văzut adevăratele frumuseți ale țării noastre, un om ce a devenit un foarte bun ambasador al României în ceea ce privește frumusețea țării noastre, un om care nu ezită să îi laude această frumusețe, care a cumpărat case în această țară în care vine să se recreeze și să viseze lumea de odinioară, un om care este nici mai mult nici mai puțin decât un prinț și anume Prințul Charles al Angliei. El a venit într-un moment în care turismul nostru este într-o continuă scădere, într-un moment în care românii s-au gândit că nu mai au ce imagini sau zone să promoveze în afară pentru a crește rata turismului. Iată că un prinț a văzut adevărata frumusețe a României. Aceasta ar trebui să fie o lecție pentru noi, care, ca și cetățeni ai acestei țări nu știm să ne apreciem valorile, nu știm să le promovăm și ceea ce e mai rău nu avem habar care sunt ele. De ce un prinț, un străin de altfel, a trebuit să vadă toate calitățile acestei țări? Pentru că în primul rând este un om educat, un om care a crescut având tot timpul în față respectarea valorilor și a strămoșilor oricărei națiuni, fiindcă aceștia conduc în definitiv la funcționarea normală a unei țări. Aceeași concluzie se desprinde și din articolul autorului care a știut și a scris, care știe și scrie și care mai mult ca sigur va ști și va scrie mereu, anume că nu poți fi un om respectat într-o țară respectabilă atâta timp cât nu te respecți pe tine însuți. Avem multe de învățat ca oameni, însă ceea ce trebuie să învățăm în primul rând, de la sloveni dacă îi luăm drept etalon, după cum ne recomandă autorul, este exact ceea ce acesta scrie la finele articolului: „decența și civilizația”, două lucruri esențiale, atât de ușoare pentru alte națiuni care cresc în spiritul lor și totuși atât de grele și atât de departe pentru noi care ne-am detașat din ce în ce mai mult de ele. Această țară, Slovenia, este „o țară care arata că se poate” totuși, după cum autorul își intitulează articolul. Un prim pas pe care l-am făcut în acest sens a fost cel în care ne-am debarasat în sfârșit de dictatura comunistă, pas care până la urmă nu se știe concret ce acțiune a avut la bază, motiv pe care autorul îl dezbate în articolul Cele două opțiuni ale lumii arabe publicat la data de 25.02.2011. După cum se poate observa, inclusiv în articolele cu subiecte de politică externă, autorul nu uita de politica noastră, încercând să găsească ca un adevărat analist asemănările și deosebirile între evenimentele petrecute în alte țări și evenimentele cu aceeași nuanță petrecute la noi, lucru ce reiese din primele rânduri ale articolului: „Privind la ce se întâmplă săptămânile acestea în lumea arabă nu se poate să nu ne vână-n minte seria de” revoluții „prin care lumea comunistă s-a destrămat în jurul lui 1990”. Toate evenimentele petrecute în afară au mai mult sau mai puțin conexiune cu cele petrecute la noi. Gândul autorului se îndreaptă mereu către țara noastră, indiferent de tragediile ce se petrec în afară, neuitând să le analizeze nici pe ele atât din punctul de vedere al omului de rând, cât și al scriitorului și al analistului. Autorul aseamănă faptele petrecute în lumea arabă cu cele petrecute la noi, în zilele Revoluției și într-adevăr din acest punct de vedere nu există nici o diferență, toate aceste fapte fiindu-ne cunoscute: „revolta maselor, alungarea dictatorilor, rezistența înverșunată a unora dintre ei, rezultând băi de sânge, chemarea în stradă a partizanilor regimurilor tiranice ca să-i distrugă pe revoluționari”. Ceea ce vrea să pună în evidență autorul este suspiciunea dacă într-adevăr aceste fapte au fost caracterizate de spontaneitate sau au fost manipulate, suspiciune ce încă planează și asupra noastră, a tuturor, în ceea ce privește caracterul evenimentelor din decembrie 1989. Într-adevăr, privind către ceea ce se întâmplă în lumea arabă, este aproape imposibil să nu te întrebi dacă și acolo a fost cineva sau ceva care a acționat din spate, în timp ce la suprafață se văd doar miile de morți, martirizați pentru un ideal în care au crezut și pentru care au murit, nevinovați fiind. În articol, autorul își exprima oarecum subtil, părerea că amestecul în toată această problemă revine Statelor Unite ale Americii, chiar dacă acum sunt conduse de către un președinte, a cărui administrație „are fata mai umană” comparativ cu administrația Bush. Întrebările pe care și le pune autorul în ceea ce privește natura situației conflictuale din lumea arabă sunt întrebări firești, la care noi, care am trecut printr-o situație similară încercam să găsim încă răspunsul, chiar dacă au trecut două decenii de atunci. Până și autorul este în dubii și se întreabă dacă „trebuie să vedem în dezvoltările recente simple revolte ale săracilor, fără niciun nucleu doctrinar?”. Rațiunea autorului nu este pusă la încercare nici în acest articol și vede marile diferențe între acțiunile inițiate de țările aflate în sistem socialist și acțiunile inițiate de țările arabe. Concluziile sunt clare. În țările foste comuniste, oamenii s-au revoltat împotriva sistemului care i-a adus într-o sărăcie cruntă și care le-a cenzurat până și cele mai minore drepturi, să nu mai spunem vitale, pentru dezvoltarea lor fizică dar și intelectuală. În țările arabe în schimb, oamenii nu s-au ridicat împotriva sistemului în sine ci a bogaților care îi guvernează, a fost de fapt răscoala oamenilor săraci. Având în vedere oamenii aflați la putere în țările arabe, care sunt mari magnați petrolieri, este imposibil să nu te gândești la un posibil sprijin al acestora de către cei care au de câștigat din activitatea lor, cum ar fi Stalele Unite ale Americii, iar de aici deriva o altă întrebare: este posibil ca aceste acțiuni sângeroase să fie inițiate de către un stat care nu a uitat ce s-a întâmplat pe 11.09.2001? Da, se poate, sau „da, putem” după cum declară mai mereu președintele american Obama. Continuând cu diferențele, autorul simplifică lucrurile. Țările aflate sub comunism, prin inițierea acestor acțiuni sângeroase aveau drept țintă câștigarea democrației cu tot ceea ce presupune ea. Pentru acest lucru au murit atâția oameni. Țările arabe în schimb, indiferent că militează pentru democrație sau „teocrație”, rezultatul va fi același, deloc foarte bun, ambele variante nefiind viabile. Este ca și când ai avea de ales dintre două rele, dar aici situația este mai neclară. Oare care din acestea două este răul cel mai mic? Noi am ales democrația pe care până la urmă am avut-o, însă trebuie să recunoaștem că România încă mai suferă de un anumit grad de cenzură și ceea ce este cel mai rău este faptul că România, prin cetățenii ei, nu știe nici acum, după atâția ani de la Revoluție cum anume să folosească această democrație. Acum avem într-adevăr libertate de exprimare, libertate de a pleca în altă țară dacă vrem, dar sărăcia s-a accentuat mai mult parcă și atunci nu mai avem libertatea de a alege dintr-o gamă foarte largă ceea ce ne dorim. Sărăcia ne cenzurează. În momentele în care ne întoarcem în timp cu ochiul minții, nu putem să nu observăm că prin acest câștig: democrația, care oricum nu este înțeleasă de către mai toți cetățenii, am avut mai multe pierderi: s-a accentuat sărăcia, corupția, ne-am pierdut bunul simț. Din păcate cei care au trecut în neființă pentru acest ideal momentan încă himeric pentru noi, nu au anticipat ce avea să se întâmple, faptul că vom merge din rău în mai rău. Lovitură de stat sau Revoluție, rezultatul a fost același până la urmă, iar tragedia pierderii atâtor oameni a început tot mai mult să fie dată uitării. Nu același lucru se poate spune despre Tragedia japoneză, titlu dat de către autor articolului publicat la data de 18.03.2011. Tragedia de la Fukushima nu are într-adevăr caracter revoluționar, care privește doar o țară, are caracter de nenorocire socială și calamitate naturală ce poate afecta întreaga planetă nu numai Japonia, după cum autorul trage acest semnal de alarmă în articol. „Simbol al civilizației postindustriale, ea resimte azi riscurile tehnologiei avansate, la fel de oarbă și de imprevizibilă ca și natura”. Cu alte cuvinte, tocmai „hărnicia proverbială a acestui popor”, tendința continuă de modernizare și dezvoltare economică este cea care a accentuat dezastrul provocat de furia naturii: cutremurul urmat de tsunami și tocmai pentru acest lucru autorul cataloghează drept „inconștiență” acțiunea poporului japonez de a construi centrale nucleare, nu mai puține de cincizeci la număr într-o zonă în care riscul producerii calamitaților naturale este foarte mare, considerând „tragic și ironic în același timp” faptul că această țară, „victimă arhetipală a erei nucleare prin Hiroshima și Nagasaki”, este atacată din nou, de data aceasta însă de propriile acțiuni. Eliberarea radiațiilor în atmosferă este o problemă socială și ecologică majoră, care ne poate afecta pe toți indiferent de distanța între continente, iar mesajul pe care autorul vrea să îl transmită lumii întregi, dar în primul rând celor ce conduc țările acestei planete este unul plin de interes pentru sănătatea noastră, a tuturor, mesajul venind din partea autorului cu o recomandare logică pentru aceștia: drama din Japonia trebuie „să repună-n discuție tehnologia, mai mult, filosofia energiei nucleare, pentru ca ea să devină cu adevărat sigură sau să se renunțe la această sursă definitiv”. Mircea Cărtărescu ar putea fi în același timp și scriitor și politician și analist dar și militant pentru drepturile omului. Acest articol ne dezvăluie o altă calitate a sa: aceea de ecologist convins. În același articol, autorul scoate în evidență faptul că tragedia de la Fukushima a pus în umbra o altă tragedie, despre care, cu numai o săptămână în urmă toată mass-media vuia. Autorul în schimb nu uită și se simte ca de obicei dator să ne reamintească un lucru ce nu trebuie uitat, anume tragedia prin care trec libienii, făcând între dramele acestor două popoare o legătură mai puțin speculată în presă sau poate chiar nesesizată de mulți jurnaliști și anume drama umană prin care au trecut aceste două popoare atât de diferite dar unite de pierderea atâtor oameni. Așa cum radiațiile de la Fukushima ne vor afecta probabil în viitor, neștiind cu exactitate numărul persoanelor afectate, la fel „nimeni nu poate estima câte milioane de oameni vor fi, ani lungi de-aici înainte, urmăriți și persecutați dacă regimul Gaddafi iese victorios”. Pierderile umane sunt posibile și într-o situație și în alta și numai simțul fin al lui Mircea Cărtărescu de a sesiza până și cele mai mici asemănări sau deosebiri le poate așterne pe foaie de așa manieră încât să nu uităm prea curând un eveniment tragic. În aceste lucruri constă marea calitate a unui scriitor: de a crea în primul rând prin prisma laturii umane și de a nu uita ceea ce nu trebuie uitat. Cele două tragedii petrecute la scurt timp una de cealaltă îl face pe autor să constate faptul că „trăim vremuri bizare și triste. Parc-ar vrea cineva cu tot dinadinsul să ne vâre-n minți obsesia stupidă a lui 2012…” aluzie făcută către predicțiile privind venirea Apocalipsei în anul 2012. Se pare însă ca aceasta Apocalipsă se datorează tot firii umane, puternic autodistructive, și după cum scrie mai târziu, la data de 16.12.2012 în articolul Când timpul nu mai are răbdare, poate că această caracteristică a firii umane se datorează faptului că „e vorba de supraviețuire pur și simplu într-o lume în care timpul nu mai are răbdare”. Contrar acestei remarci prin care își încheie acest articol, subiectul pe care și-l propune să îl dezbată este unul politic, unde analizează ceea ce se petrece în summitul de la Bruxelles și deși la o primă vedere ar fi vorba de politică externă, autorul nu uită să îi aducă în prim plan pe ai noștrii politicieni, pe care i-a tot criticat, pe bună dreptate de-a lungul anilor. Subiectul articolului este de fapt susținerea de către toate partidele parlamentare a poziției avute de România în cadrul acestui summit, concluzionând că această susținere nu denotă maturitate politică și nici dorința de a se ajunge la vreun consens. Faptul că partidele politice s-au „aliat” în acest sens a fost în scopul prevenirii dizolvării Uniunii Europene și dispariției monedei Euro. Iată motivul pentru care politicienii noștrii: Crin Antonescu, Victor Ponta și Ion Iliescu au procedat în acest fel, conștientizând în cele din urmă, din interes național, faptul că „un stat mic și marginal cum e România nu are practic de ales în contexte politice de acest fel”. Făcând referire la un alt articol și anume Statele unite ale Europei, autorul își menține ferm aceeași părere, chiar dacă este repetitiv: „Europa unită, am mai spus-o, nu este Statele Unite, nici n-o să ajungă vreodată atât de integrată”, pentru că Uniunea Europeană este de fapt „o construcție idealistă și culturală”, care „fără eficiență economică, se va sparge ca un multicolor dar fragil balon de săpun”. Aflată într-un fel „la masa bogaților”, România este una dintre puține țări membre ale Uniunii Europene, care din lipsă de mijloace materiale dar cu datorii externe exorbitante, se află în postura de a nu putea pretinde ceva. Singura soluție este să accepte. Este o țară care probabil se va afla de multe ori la mijloc sau în situația de a alege, Europa fiind „modelată de o tiranie”, care este după cum autorul scrie, nici mai mult nici mai puțin decât „neiertătoarea tiranie a pieții”, iar motivul pentru care Puterea și Opoziția din țara noastră au ajuns la un consens este acela că politicienii au simțit și știu „că nu mai e de glumă”.

Remarcând din peregrinările sale profundele diferențe în ceea ce privește respectul pe care alte țări îl poartă valorilor culturale și oamenilor care într-adevăr realizează ceva, precum și faptul că indiferent în ce mod, când, cum și ce politician va trebui să mai critice pentru a spera alături de noi că se va mai putea schimba ceva în România nu va da poate nimănui de gândit și mai cu seama celor cărora le dedică aceste articole, sătul de sărăcia materială și morală din ce în ce mai copleșitoare a acestei țări, de faptul că începe să fie din ce în ce mai puțin probabil să ne revenim din toate punctele de vedere dar în primul rând ca oameni și poate și pentru faptul că un scriitor român este mult mai apreciat în afara țării decât înăuntrul ei, unde își dedică cu toată dragostea efortul de a scrie o carte posibililor cititori care se împuținează ca număr pe zi ce trece, sătul de sistemul politic care ne va servi mereu același prototip ieftin, cu iz de bâlci vechi și personaje vulgare, lipsit de cel mai elementar bun simț, faptul că se simte uneori inutil pentru că nu ajunge să transmită politicienilor acele mesaje pe care scrisul lui ghidat de vocea noastră le compune, sătul de toată scena demnă de Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, toate acestea l-au făcut pe Mircea Cărtărescu să răbufnească, declarând de curând, pe data de 03.02.2012, în articolul Adio, dar rămân cu tine următoarele: „De astăzi, voi părăsi orice preocupare politică, orice implicare, prin scris sau chiar și numai prin citit în orice ține de acest domeniu”. Își dorește să se lipsească de orice presupune implicarea în activitatea politică și recunoaște că își va continua activitatea ca jurnalist la Evenimentul Zilei unde va scrie „de-acum înainte, despre orice în afară de acidul sulfuric în care-am înotat timp de nouă ani, prins în mod absurd într-un război care n-a fost niciodată al meu”. Prin aceste rânduri, autorul ne arată de fapt chinul groaznic prin care a trecut în toți acești ani scriind despre lucruri otrăvitoare și persoane ce îi otrăvesc scrisul numai prin așternerea numelor pe foaie și consideră că „e destul pentru cineva al cărui sens în viață e cu totul altul”. Este conștient de faptul că toți politicienii noștrii pe care i-a criticat mai mult sau mai puțin de-a lungul atâtor ani vor continua să existe, asemeni unor actori de circ, ca întotdeauna, însă nu este nevoie de el pentru ca noi să ni-i aducem aminte. Într-adevăr, nu avem nevoie de el să îi evoce, dar avem nevoie de cuvintele lui, de criticile lui, de modul inteligent în care abordează politica – inteligent dar simplu în același timp – , pentru ca toți cititorii să îl înțeleagă. Avem nevoie de remarcile lui tăioase, de îmbinarea literaturii cu politica într-un mod atât de fin, de artistic și minunat. Mai mult ca sigur această afirmație a fost făcută într-un moment în care a ajuns la saturație, într-un moment în care nu numai că a sesizat că nu este înțeles de cei pe care îi critică, dar și că este ridiculizat chiar de cei care nasc, cresc și educă ridicolul pe scena politică actuală. Știrea i-a șocat pe mulți dintre cititorii săi, însă, este foarte probabil să își reînceapă articolele politice. Nu trebuie ca un mare scriitor și un bun critic politic să își ia adio așa devreme de la încântarea și onoarea pe care ni le-a făcut ani de-a rândul. Pierderea lui ca și jurnalist pe teme politice ar fi enormă pentru noi, cetățenii și poate chiar pentru unii politicieni care îi citesc articolele și care vor ajunge poate să se trezească atâta timp cât încă nu este sau nu va fi prea târziu.

CONCLUZII GENERALE

Mircea Cărtărescu poate fi considerat nu numai un mare scriitor postbelic ci și un adevărat jurnalist și chiar analist politic. Se poate spune că prin toate activitățile sale ce implică scrisul, indiferent că sunt literare sau nu, Mircea Cărtărescu este un scriitor complet și complex. Contrar acestei mari calități pe care o are, rămâne mereu un om simplu, care, ca și scriitor, nu se consideră deloc un „scriitor mare” așa cum este caracterizat pe bună dreptate, dimpotrivă, după cum el însuși mărturisește: „să nu credeți că mă compar cu acești autori. Ei sunt pentru mine dincolo de un orizont la care nici eu, și probabil nimeni din cei care scriu astăzi, nu putem ajunge”.

Deși a fost, este și probabil va fi în continuare învinovățit de către anumiți critici pentru „naivitatea” sa, „egoismul”, „victimizarea”, „elitismul” și „șovinismul” său, caracteristici pe care acești critici le „constată” în scrierile sale, autorul trebuie în primul rând respectat pentru efortul literar pe care îl depune și în al doilea rând pentru ceea ce îl diferențiază de alți scriitori și anume modul în care se autodescrie, de cele mai multe ori cu un ochi critic în toate operele sale, care nu reprezintă de fapt decât o autobiografie continuă. Câți dintre marii scriitori ar avea curajul de a-și enumera și analiza defectele, ba mai mult decât atât, să fie aspri cu propriile lor persoane? Și totuși el o face. Motivul pentru care scrierile sale sunt o continuă biografie este că omul din el și nu scriitorul, își dorește cu disperare să se destăinuie, să își descarce sufletul, să se elibereze de temerile și tristețile pe care le are, însă nici o clipă nu se consideră superior sau plin de calități. Dimpotrivă, este mult prea aspru cu propria-i persoană și este de asemeni, cel mai înverșunat critic al ei. Toate scrierile sale au la bază o motivație subiectivă și psihologică în același timp. Dacă ne gândim la romanul Travesti, acesta a fost scris „ca să eliberez sora ascunsă, ca să dau cuvântul femeii din mine”, autorul considerând acest roman ca fiind „șansa” vieții lui, chiar dacă a fost unul dintre romanele ce au avut cel mai mic succes atât la public, cât și la critici, dar pe care îl consideră salvarea propriului suflet, „un fel de poartă către recuperarea mea de sine. În Travesti am îndrăznit prima dată să fac lucruri pe care nu le visasem măcar până atunci, să mă apropii extraordinar de mult de miezul creației”, acest roman fiind caracterizat prin dedublarea autorului, libertatea de a fi cine a vrut să fie, de a se elibera de acel Mircea Cărtărescu care îl chinuie prin defectele pe care le are, întruchipându-se într-un alt Mircea Cărtărescu, care își arata deschis și dezinhibat laturi ale personalității pe care noi nu i le știam. Cum toate scrierile sale sunt de fapt doar un Jurnal la care de fiecare dată este schimbat doar titlul, iată că și în volumele Jurnalului sau, atât în primul volum, publicat în 2001, cât și în al doilea, publicat în anul 2005, autorul trece printr-o criză de personalitate, trecând de la un eu ce traversează o criză de creație în primul volum, la un eu ce traversează o criză de maturitate în volumul al doilea „criza jumătății vieții, cu toată prăbușirea imaginii de sine”, „criza bărbatului la patruzeci de ani”, după cum el însuși își caracterizează opera. În aceste volume, viața „omului Cărtărescu” este marcată de două evenimente majore: nașterea fiicei Ioana (în primul volum) și a fiului Gabriel (în volumul al doilea). Ca și scriitor, este mereu măcinat de îndoială privind calitățile sale literare dar și de motivele pentru care a scris Jurnalul și nu se ferește deloc să își arate această slăbiciune în primul volum: „Nu sunt deloc sigur că jurnalul meu e lizibil, că poate interesa cu adevărat pe cineva, că ar putea deveni o carte. În ultimul timp mi-am făcut obiceiul să mi-l număr printre cărțile mele, și încă între cele mai bune. Acum, nu mai știu. Sunt aici atente observări ale mișcărilor mele interioare și viziuni câteodată puternice. – Dar care e sensul general? Nu-i văd nici un sens real și precis, îl simt la fel de fantasmagoric ca și cel care l-a secretat de atâția ani”, considerând această operă ca fiind „caietul primei crize nervoase, din temelii a scrisului meu”. Gândind mai profund întreaga lui activitate literară, putem spune că ea reprezintă nu numai separarea omului de scriitor, dar și faptul că publicul care îi citește opera, reprezintă pentru el psihologul ce îl ajută să treacă de „eșecurile” pe care le are ca om, cu fruntea sus, îl ajută să se ridice atunci când el nu o mai poate face, iar cel mai evident lucru este respectul profund pe care îl are pentru toți cititorii lui. Consideră faptul că în fiecare creație a lui „există niște lucruri pe care le-am urmărit fără să fiu multă vreme conștient de ele, și probabil că, fie și dacă am conștientizat ideea respectivă, ea va găsi o cale să reintre în subteran și să meargă mai departe în scrisul meu”. Autorul este și un foarte bun analist și critic, atât cu propria-i persoană, pe care o descrie cu „fața subțire, ca de sidef, cu trăsături ușor asimetrice, cu ochiul stâng întunecat de o veche pareză, dar cu dreptul sticlind ca o boabă de rouă, atât de omenesc și de cald… Gura senzuală și tristă, mustața fibroasă, căpruie, vițe negre de păr crescute dezordonat, rareori pieptănate, împâslindu-se-n pâsla compactă de întuneric din jur”; cât și cu personalitățile politice în calitate de colaborator pentru ziarul Evenimentul zilei, pentru că el vede dincolo de măștile de carnaval pe care aceștia, purtându-le de atâția ani, au ajuns să le uite pe față, identificându-se cu ele. Autorul se furișează în spatele acestor măști și vede lucruri, unele dintre ele știute și de noi, altele văzute de el însuși, dar pe care ni le arată într-un stil ce îmbină jurnalismul cu literatura, făcând portrete alambicate dar simple totodată și din acest punct de vedere îl putem numi un Salvador Dali al scrisului românesc. Deși considera că trecerea de la literatură către jurnalism este o alegere care „m-a frustrat” și care l-a făcut să creadă că „teoreticianul din mine, omul care încearcă să înțeleagă articulațiile textului literar s-a chircit, s-a atrofiat prin nefolosire” se contrazice prin însăși esența articolelor scrise în ziare, care nu i-au afectat dezvoltarea literară, dimpotrivă, i-au completat-o prin însăși inteligența de a-și combina propriul stil literar cu propria-i viziune asupra politicii, artei, culturii, fapt ce a dus la o continuare în ceea ce privește activitatea literară, la alcătuirea unui roman din articolele sale, care, puse cap la cap, poate reprezenta cu succes un al treilea volum al Jurnalului sau o continuare „travestită” a propriei persoane, mult prea „orbitoare” pentru întunecata conjunctură politică, socială și culturală în care ne aflăm astăzi.

Om de o rară sensibilitate, chiar dacă a declarat faptul că nu va mai scrie articole cu teme politice, motivând prin faptul că nu le găsește esențiale în definirea lui ca și scriitor, nu îl putem vedea prea mult timp departe de scrierea acestui gen de articole, pentru că așa cum însuși consideră, „eu sunt departe de a fi un apolitic, dimpotrivă, am și am avut mereu opinii ferme despre ceea ce se întâmplă în țara asta”, iar unul din motivele personale pentru care va continua probabil să scrie acest gen de articole este tocmai nevoia continua pe care o simte de a-și destăinui propriile păreri, dezamăgiri, frustrări, așa cum o face și în calitate de scriitor.

Renunțarea definitivă a lui Mircea Cărtărescu de a scrie aceste articole ar însemna o reală pierdere pentru noi, care avem o mass-media orbită de vulgaritate, care nu ne transmite știrile cu adevărat importante și care ne îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăratele valori ce vor fi date uitării, dacă va continua pe același făgaș al mediocrității. Avem nevoie de Mircea Cărtărescu se ne readucă aminte de adevăratele frumuseți ale țării, de minunatele valori pe care le avem, pentru a nu ajunge în curând un popor caracterizat de snobism și indiferență față de respectul de sine pe care ar trebui să îl fructificăm. Avem nevoie de Mircea Cărtărescu să ne poarte prin articolele sale, așa cum face de obicei, într-o lume deopotrivă grotescă și frumoasă, într-o lume căreia uneori îi simțim trecutul plăcut înmiresmat de aroma Bucureștiului de odinioară, avem nevoie de un om care să dea glas dorinței noastre de schimbare a sistemului politic într-un mod în care numai el știe să o facă. Avem nevoie de un jurnalist adevărat, nemanipulabil de știri mondene, mereu realist, un jurnalist care nu se abate de la analizarea adevăratelor probleme ale societății. Avem nevoie de cineva care să ne readucă aminte de toate valorile pe care le-am pierdut și le-am uitat dar și de toate valorile prezente pe care le ignorăm. Ele au nevoie să fie apreciate acum pentru ceea ce fac și nu după ce trec în neființă, așa cum au făcut predecesorii noștrii. Avem nevoie de cineva care să ne învețe, prin scris, să ne conservăm valorile, să fim mândri de ele și să nu uităm niciodată că acest popor are un trecut demn, încărcat de o cultură după care alte țări tânjesc să o aibă. Avem nevoie să fim reprezentați de un scriitor care nu își uita niciodată latura umană caracterizată de modestie, un scriitor complex așa cum este el, un scriitor ce ne face onoarea de a fi un ambasador al literaturii noastre prin nominalizarea la Premiul Nobel pentru Literatură pe 2011 și ar trebui să ne gândim la faptul că atunci „Când un mare scriitor nu face decât să scrie ar trebui să ne rugăm pentru el. Pentru că a scrie, a compune, a modela înseamnă a intra când și când în starea binecuvântată în care te poți exprima tranzitiv, adică nu doar să te înțelegi tu pe tine, ci să te priceapă cât de cât și un altul”.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Alex Ștefănescu, Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005;

2. Camelian Propinațiu, Kitsch orbitor și geniu înaripat: Nobel-ul românului Cărtărescu, Editura Edago, Giurgiu, 2007;

3. Centrul de Cercetare a Imaginarului, Dezbaterile Phantasma, Cluj, februarie 2006;

4. Marius Tucă, Mihaela Suciu, Eu-rile lui Mircea Cărtărescu, Interviu Jurnalul Național, București, 15 iunie 2005;

5. Mircea Cărtărescu, Totul, Editura Cartea Românească, București, 1985;

6. Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Editura Humanitas, București, 1993;

7. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999;

8. Mircea Cărtărescu, Jurnal I, 1990-1996 , Editura Humanitas, București, 2001;

9. Mircea Cărtărescu, Orbitor.Corpul, Editura Humanitas, București, 2002;

10. Mircea Cărtărescu, Travesti, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2002;

11. Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli (din periodice), Editura Humanitas, București, 2003;

12. Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, Editura Humanitas, București, 2004;

13. Mircea Cărtărescu, Jurnal II, 1997-2003 , Editura Humanitas, București, 2005;

14. Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiți, Editura Timpul, Iași, 2005;

15. Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A treia forță: România profundă, Editura Logos, București, 2008.

16. www.adevarul.ro

17. www.evz.ro

18. www.wikipedia.ro

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Alex Ștefănescu, Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005;

2. Camelian Propinațiu, Kitsch orbitor și geniu înaripat: Nobel-ul românului Cărtărescu, Editura Edago, Giurgiu, 2007;

3. Centrul de Cercetare a Imaginarului, Dezbaterile Phantasma, Cluj, februarie 2006;

4. Marius Tucă, Mihaela Suciu, Eu-rile lui Mircea Cărtărescu, Interviu Jurnalul Național, București, 15 iunie 2005;

5. Mircea Cărtărescu, Totul, Editura Cartea Românească, București, 1985;

6. Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Editura Humanitas, București, 1993;

7. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999;

8. Mircea Cărtărescu, Jurnal I, 1990-1996 , Editura Humanitas, București, 2001;

9. Mircea Cărtărescu, Orbitor.Corpul, Editura Humanitas, București, 2002;

10. Mircea Cărtărescu, Travesti, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2002;

11. Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli (din periodice), Editura Humanitas, București, 2003;

12. Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, Editura Humanitas, București, 2004;

13. Mircea Cărtărescu, Jurnal II, 1997-2003 , Editura Humanitas, București, 2005;

14. Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiți, Editura Timpul, Iași, 2005;

15. Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A treia forță: România profundă, Editura Logos, București, 2008.

16. www.adevarul.ro

17. www.evz.ro

18. www.wikipedia.ro