Mircea Cartarescu

Mircea Cartarescu afirma in Postmodernismul romanesc ca “Iluzoriul postmodern, tocmai in calitatea lui de irealitate, este ironic, implicand strategii ludice mergand de la pastisa la glosolalie, de la autocitare la intertextualitate. Postmodernul nu creeaza, ci mimeaza, ia in deradere, fantazeaza”.

Levantul, epopeea eroi-comica in douasprezece canturi, reprezinta o intrepatrundere migaloasa si halucinanta a acestor trasaturi postmoderne- pastisa, parodie, intertext, colaj, personaje din mari opere literare, precum si o intreaga suita de scriitori de valoare, intrega opera fiind o adevarata lectie de metaliteratura.

“Levantul este un adevarat manual al postmodernismului romanesc”1, constituindu-se ca un amalgam de citate si colaje intertextuale. Autorul manevreaza cu iscusinta un vast repertoriu literar, reusind astfel sa creeze un altar pentru colosii literaturii, fiecare din cele douasprezece canturi ale epopeii fiind “lectii vii de istorie literara”2.

Autorul revalorizeaza mostenirea lirica a inaintasilor sai prin pastisa sau parafrazare, tehnici specifice postmodernismului, evidentiind si blamand astfel si cateva din trasaturile lumii postmoderne, ca decaderea morala si pierderea valorilor. Ironia care razbate dur si amar din randurile Levantului, bogatia culturala a textului, cultivarea unor specii si genuri literare uitate, prin intermediul retrospectivei stilistice si tematice, precum si dimensiunea ludica a operei literare, sunt de asemenea caracteristici ale curentului postmodern.

Levantul are la baza, dupa cum insusi autorul marturiseste, celebra scrisoare a lui Ion Ghica catre Vasile Alecsandri- Din timpul zaverei, insa face uz de alte numeroase referinte culturale, ca Tiganiada lui Ion Budai-Deleanu, Conrad de Dimitrie Bolintineanu, si Childe Harold de Byron. “Levantul se raporteaza la referentul cultural in doua moduri”3. Astfel, desi aceste opere literare se constituie ca modele pentru epopeea lui Cartarescu, acesta le integreaza si in textul propriu-zis al acesteia., dintr-o atitudine postmoderna a autorului care “mizeaza nu doar pe hibridizarea genurilor, dar si a surselor culturale”4.

Textul reprezinta un amalgam ciudat de texte si aluzii culturale, un “mixtum compositum deliberat si asumat postmodern”5 de scriitori si opere literare, ca legenda Monastirii Argesului, “Imparat si proletar”, “Scrisoarea lui Neacsu”, “Riga Crypto si lapona Enigel”, “Scrisoarea I”, Alecu Russo, Leonid Dimov, Stefan Augustin Doinas, Ion Pillat, George Bacovia, Lucian Blaga, Caragiale s.a..

Impreuna cu personajul principal, Manoil, pornim intr-o calatorie initiatica, menita sa recupereze trecutul literar glorios al Romaniei si sa reconstituie marile epoci ale literaturii. Autorul postmodernist deconstruieste si reconstruieste metafictional trecutul, imbracand diverse masti cunoscute, distorsionate insa deliberat de acesta pentru a-l introduce pe cititor intr-o lume halucinant de familiara, grotesc de stranie, dominata de sarcasm si ironie.

Levantul este scris intr-un stil parodic-burlesc, ingloband toate stilurile limbajului poetic romanesc, combinand si recombinand texte intr-o maniera haotic-ordonata. Inca din primul cant intalnim intertextul, extras din poeziile lui Eminescu- “Multe flori sunt, dar putine rod in lume au sa poarte”, “ce secolii desfid”(“Criticilor mei”), precum si pastisa imnului, ce ne aduce aminte de unii domnitori-“Te scoala Brancovene, nu mai dormi romane, Aminte sa-ti aduci/ De Caton si de Bratu cu acvilele in mane”.

Poetul apare si in calitate de Demiurg, intervenind constant in propria sa creatie, fiind un adevarat mentor pentru Manoil. In continuare avem de-a face cu o tesatura migaloasa de pastise, colaje, parodieri- elemente postmoderniste pitoresti, al caror comic “e generalizat la toate nivelele textului, descriptive, portretistic, de situatie s.a.m.d.”6. Astfel, Mircea Cartarescu parodiaza cantecul popular-“<of- of- oooooof !> asa cantarea Ghiorghi stirbul o porni: pasarica obidita/ce oftezi si te jelesti, /Mult amar lacatuita/Dupe sarme nefiresti”. Parodiaza “scenele de balcon”, care amintesc de Romeo si Julieta de Shakespeare, atunci cand Languedoc Briliant doreste sa-i arate Zenaidei dragostea pe care i-o poarta. Pentru a intregi spectrul larg al parodiilor, acesta “ataca” si Biblia- “Tocmai sus in bagdadie, in a cerurilor cruce/ Da-l vazui/ Si pe Iosif cu Maria cum sedea si juca stos./ Pa un nour Sfantul Petrea joaca-arsice pe un ban/ Si, fiind giobar da seama, baga ichiul in armean.”. Parodiaza totodata si ceremonialul serbarilor oficiale de pe vremea regimului comunist.

Numeroase pastise sunt inserate in text, cum ar fi cea a Baladei Manastirii Argesului- “Floare, floricea/ Dulce micsunea/ Gheata se topeste/ Trupusoru-ti creste/ Vara soseste,/ Florioara-ti creste,/ inima-mi topeste”. Cartarescu continua referirile la dictatura ceausista intr-o pastisare a fabulei-“un lup ca toti lupii, cand se vazu rege, sic and pricepu ca voia lui e lege,/ Ca toti se smeresc/ La glasul lupesc/ Aduna sfatul tarii sub copaci roditori…Sub crenge adunata./ Si toti aplaudau, inaltand osanale.”. Tot legat de politica, Caragiale este frecvent pastisat-“Nu intelegeti oare ca-i chestie de printip?”. O scurta “povestire in rama” ce ii este spusa Zenaidei de catre Briliant este construita prin pastisarea poeziei lui George Cosbuc Nunta Zamfirei- “Un crai batran, betiv si mic/ Cu pe obraz un ros petic/ Ce lupus doctorii ii zic/ O fata avea: Madeleine/ Ce peste campuri se plimba si in codrii goi se infunda/ Si-o mai frumoasa nu era in tara Evergreen/”. Cartarescu pastiseaza si poezia lui Eminescu Imparat si proletar- “Ce nimic cu natiunea nu mai au a impartasi/ o, muri-voi pentru viata nobilei democratii/ Un republic democratic in Valahia voiesc”.

Un exemplu de colaj este raspunsul pe care i-l da fratele Zenaidei la oful inimii acesteia-“Lasa-l, uita-l Enigel!”(Ion Barbu).

Autoreferentialitatea este o trasatura definitorie pentru epopeea lui Cartarescu. Intalnim inca din cantul al doilea nota autoreferentiala-“Eu, un scrib ce nici o raza nu-mi incondeieaza chipul de la steaua inspirare, as muri de fericit”. In continuare autorul declara-“Ma apuca disperarea cand gandesc ca-i ora unu/ si trebuie sa ajung indata la cea scoala 41,/ Sa ma-nghesui in tramvaie, sa citesc intr-un picior/ Bahtin si Bolintineanu, Cartazar si Maldoror”.

Povestea Levantului se incheie in maniera shakesperiana, tot intr-o nota autoreferentiala-“vietuirea mi-o voi duce dupa zidurile reci/ Scoala, casa, rude, boale… Nopti vegheate pana-n zio…/ Nu mai pot sa-ndur…/ Adio, iubit…/ ADIO”.

Toate aceste caracteristici ale textului, precum si lexicul variat folosit, si formele inedite ale cuvintelor, din registrele arhaic, popular, de jargon, argotic ale limbii, imbinate pentru a crea un limbaj propriu, original si straniu totodata, fac din Levant “o experienta unica”7, irepetabila in cultura literara romaneasca