„mirajul Frantei” în Romanul Lui Andrei Makine Testamentul Francez

Jigoranu Victoria

Referat pe tema :

„Mirajul Franței” în romanul lui Andrei Makine Testamentul francez

A.Makine este cunoscut ca fiind „scriitor francez de origine rusă”, recunoaștere ce îi revine abia după publicarea romanului Testamentul francez, în 1995, deși avea deja o vastă activitate literară susținută, în limba franceză. Acest roman i-a adus autorului numeroase premii literare de prestigiu. A.Makine studiază limba și literatura franceză la universitatea „Kalinin” din Moscova, iar apoi ajunge în Franța, în urma unor schimburi de experiență.

Apartenența la cele două culturi, i-a permis lui A.Makine să abordeze în operele sale teme ca : istoria Rusiei și, în general, Orientul și Ocidentul, exilul, dragostea, căutarea identitară, ș.a. „Pendulația lui Makine înre Orient și Occident, afirmă Antoaneta Olteanu, ca și în cazul Ninei Berberova, se face într-un mod surprinzător : scriitorii doresc din toate puterile să fugă din Rusia orientală pentru a ajunge în leagănul civilizației. Abia acolo primesc recunoașterea de scriitori, în primul rând universali, fiind identificați, paradoxal, aproape pein filonul rus-oriental care este nelipsit din operele lor.”

În romanul Testamentul francez, Franța este reprezentată ca sferă a culturii, iar Rusia cuprinde stepa nemărginită și câmpurile acoperite cu zăpadă. Această dedublare ne este prezentată atât prin intermediul personajelor, cât și prin intermediul toposurilor. Cele două personaje principale sunt naratorul – Alioșa, un rus, și bunica sa, Charlotte Lemonnier, o franțuzoaică rătăcită în imensitatea zăpezilor din Rusia. Pe parcursul întregului roman, aceste personaje „ne deschid” orizontul Rusiei și al Franței.

Tema Franței este dezvăluită prin intermediul personajului Chartte Lemonnier, care, prin voia sorții, a ajuns în Rusia și a trăit mulți ani acolo, astfel Rusia devenind țara sa de adopție : „Așa-i făcută țara asta. Intri în ea uțor, dar de aici nu mai ieși niciodată.”Charlotte asistă la formarea unei noi țări – ea vine în Rusia țaristă, dar se trezește în Uniunea sovietică.

Spațiul povestirii este un mic oraș din Siberia orientală (numit Saranza de către autor), apoi Parisul epocii contemporane. Narațiunea în sine este plasată sub semnul dualității, divizându-se în două părți. Prima parte, cea mai amplă, de altfel, este cea a povestirii, a memoriilor, relatate la persoana întâi. Naratorul ne relatează amintiri din copilărie, apoi din adolescență și, în final, câteva fărâme din viața sa de adult. În această parte, bunica apare fie direct (în serile de pe balcon când descrie lumea minunată a Franței), fie indirect, în timpul discuțiilor pe care le are familia naratorului despre ea.

Cea de-a doua parte este compusă din povestirea episoadelor din viața bunicii, relatate la persoana a III-a de către un narator omniscient. Această alegere a unei narațiuni omnisciente sugerează că nu este vorba despre o retranscriere a povestirilor bunicii, ci de o actualizarea a povestirilor autorului ; astfel, bunica devine personaj de roman, iar naratorul –personajul ficțiunii, devine autorul ce creează ficțiunea.

Franța, văzută prin ochii lui Charlotte, este prezentată ca fiind un univers feeric, viziune ce permite o evadare din viața cotidiană. Această Franță de vis este închipuită după povestirile bunicii și a decupajelor din ziare, pe care naratorul le găsește în „valiza siberiană” . Această valiză, plină de ziare franceze vechi, pe care bunica le ia în grabă la plecare în locul celei care conținea obiectele necesare supraviețuirii materiale, reprezintă tema conservării trecutului (moștenirea lăsată de către bunică) ca și condiție indispensabilă pentru a supraviețui. Putem recunoaște aici o variantă a celebrei formule „manuscrisele nu ard” – la fel ca ele, trecutul nu arde și este transmis mai departe, și tocmai acest trecut este cel ce ajută să supraviețuim, nu niște obiecte neînsemnate.

Prin statutul fabulos al Franței, descoperim că aceasta și Rusia sunt diametral opuse. Mai întâi sub aspectul caracteristicilor lor culturale, contrastul punând în opoziție eleganța și grosolănia, lejeritatea și excesul, raționalitatea și absurdul. Franța este asociată cu o senzualitate blândă, cu farmecul, într-un cuvânt, cu iubirea : „Fără să îndrăznesc încă să cred asta, mă întrebam în tăcere : chintesența spiritului francez atât de mult căutată n-o fi având oare drept izvor dragostea? Căci toate drumurile Atlantidei noastre păreau să se încrucișeze în ținutul Tandreței.” De cealaltă parte, Rusia este spațiul animalității și a sexualității brute : violul bunicii, prostituata observată de către naratorul adolescent, prima experiență sexuală dezastruoasă și umilitoare, și, în sfârșit, depășind experiențele individuale și personale- femeile alese pentru a satisface poftele lui Beria, simbol al unui stat violent și distrugător : Țara asta e monstruoasă ! Răul, tortura, suferința, automutilarea sînt distracțiile preferate ale locuitorilor ei.”

Opoziția poate fi observată și în ceea ce privește percepția asupra spațiului. Balconul pe care naratorul se instalează atunci când ascultă povestirile lui Charlotte este un loc aparte : este un loc de tranziție, un prag între cele două universuri, iar el este cel care primește spațiul francez, spațiu redus la numai câteva vederi asupra Parisului. Rusia, dimpotrivă, este percepută prin deschiderea sa infinită, prin absența limitelor spațiale, prin stepa ce se confundă cu cerul.

Sosirea în Franța reală, produce pentu narator o înstrăinare, atât de bunica lui, cât și de obiectul adorației lui. El își dă seama de diferențele ce existau între Franța reală, trăită de bunica sa și mai apoi de el, și cea personală, descoperită din cărți și în vacanțele petrecute la Saranza cu bunica sa.

Franța naratorului nu reprezintă cu adevărat țara, ci limba franceză : în cele din urmă este singurul lucru pe care acesta îl adoptă cu adevărat (și chiar și astfel, este o limbă foarte impregnată de cuvinte rusești) : „Vedeam Rusia în Franceză”. Recurgând la o altă limbă, el ridică un paravan în fața grozăviilor trecutului , ce constituie un adăpost în fața suferinței. Rusia reprezintă o realitate prea brutală și, din nevoia de a o estetiza, naratorul recurge la adopția limbii franceze : „ Asta era, așadar, cheia Atlantidei noastre! Limba, această materie misterioasă, invizibilă și omniprezentă, ce ajungea prin esența ei sonoră în fiecare cotlon al universului pe care tocmai îl exploram. Limba aceasta care modela oamenii, sculpta obiectele, șiroia în versuri, răcnea pe străzile invadate de mulțime, o făcea să zâmbească pe tânăra țarină venită de la capătul lumii… Dar, mai ales, palpita în noi, în inimile noastre, asemenea unei grefe miraculoase, deja plină de frunze și de flori, purtând în ea rodul unei întregi civilizații. Da, grefa aceasta era franceza.”

Noua țară a naratorului este scrierea, noua sa identitate este cea de scriitor, noua sa viață este ceea ce el numește  „stilul ”. Notițele pe care le-a însemnat în carnetul său ilustrează acest nou statut : „ Situația mea de dincolo de mormânt este ideală, nu numai pentru a descoperi viața esențială, ci și pentru a o recrea, înregistrând-o într-un stil care rămâne de inventat. Sau, mai degrabă, stilul acela va fi, de acum înainte, modul meu de existență. Nu voi avea altă viață decât clipele care renasc pe o pagină…”

Singurul testament concret din roman îl reprezintă ultima scrisoare a bunicii, în care ea îi lasă moștenire personajului adevărata lui origine, dezvăluindu-i cine era mama sa. Această origine, în întregime rusească este prezentată în text nu doar ca o lovitură, ce permite să se dezlege misterul fotografiei găsite la începutul romanului, ci mai ales ca o confirmare, o justificare a alegerii făcute de către narator : „Da, eram rus. Înțelegeam acum, încă destul de confuz, ce însemna asta.” „Așadar, biologic, identitatea lui era integral rusească. Dar Charlotte i-a grefat definitiv o identitate culturală franceză, l-a îmbogățit spiritual printr-un testament francez.”

Testamentul „francez” al bunicii sale îi lasă de fapt două moșteniri : Franța – sub forma limbii franceze și a scrierii, și Rusia – sub forma lagărelor, a morții și a pierderii, Rusia care continuă să bântuie textul romanului până la sfârșit. „Alioșa își descoperă astfel și vocația de povestitor, moștenită inconștient de la Charlotte și cultivată de ea neobosit. (…) De acum înainte, el își asumă dubla identitate culturală și încearcă „să inventeze o limbă capabilă să spună indicibilul” și să regăsească Franța.” Această conștientizare și asumare a dedublării între două țări, două culturi, două limbi, încă din copilărie, este una extrem de dureroasă însă pentru Alioșa și, abia la maturitate, el ajunge să descurce aceste fire încurcate.

Dacă vedem în narator o dedublare a autorului (paralelă pe care ne-o sugerează autorul însuși, presărând în textul său elemente autobiografice evidente), atunci adopția limbii străine este, în cele din urmă, un mod de a nu părăsi Rusia, de a-și permite să mai rămână acolo : romanele sale confirmă că obsesia lui Makine rămâne Rusia și suferințele ei din secolul XX.

În concluzie, citând-o pe Antoaneta Olteanu, putem menționa că „romanul Testamentul francez poate fi receptat ca romanul formației lui Makine ca scriitor și exponent al culturii franceze, interesant și prin perspectiva lui de pod ridicat între Est și Vest, între Rusia și Franța, stârnind, pe bună dreptate, interesul cititorilor francezi.”

Bibliografie :

Andrei Makine, Testamentul francez, traducere și postfață de Virginia Baciu, Polirom, Iași, 2002.

Antoaneta Olteanu, aticol Andrei Makine între Rusia și Franța, între Orient și Occident, Romanoslavica, XLIV, București, 2009.

Virginia Baciu, postfață la Testamentul francez, Polirom, Iași, 2002.