Minoritatea Turco Tătară din Dobrogeadocx

=== MINORITATEA TURCO-TĂTARĂ din dobrogea ===

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE ȘTIINȚE POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator Științific:

Prof. Univ. Dr. Liviu Rotman

Absolvent:

Gani Geilan – Elis

București

2013

PĂSTRAREA IDENTITĂȚII MINORITARE

MINORITATEA TURCO-TĂTARĂ

DIN DOBROGEA

Introducere

Această lucrare are la bază analiza comunităților minorităților naționale, și a modului în care acestea conviețuiesc, atât la nivel regional, cât și la nivel european. De asemenea, am studiat atent reglementările și drepturile aparținând minorităților naționale, și libertățile privind identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă. Totodată, am urmărit să analizez succint semnificația noțiunilor de „minoritate” și de „identitate minoritară”, precizând cum au evoluat acestea ca și concepte în aria dreptului internațional, dar și în cadrul studiilor sociologice și politice. Pentru această primă parte, am luat în considerare teoriile expuse de către Adrian Neculau în Minoritari, marginali, excluși, urmărind definirea mai clară a conceptului de „minoritate”, și în ce măsură le permite societatea minorităților să-și exprime în mod liber identitatea culturală, în cadrul unui stat dat. Având în vedere activitatea desfășurată până în prezent în cadrul instituțiilor privind protecția minorităților, și interzicerea discriminării pe criterii rasiale, etnice, lingvistice și/sau regionale, am urmărit să redau o scurtă prezentare a sistemului legal din România, analizând proiectele și inițiativele Departamentului pentru Relații Interetnice, a Institutului pentru Studierea Problemelor Naționale, și a Consiliului Minorităților Naționale.

Minoritățile naționale din societatea contemporană, se află într-o reconstrucție continuă a identității, datorită interacțiunilor și conviețuirii interetnice, rezultând o cultură „colorată”, și bogată etnic, lingvistic și religios, răspândită în întreaga lume. În acest sens, începând cu capitolul doi, am expus teorii importante care explică raportul dintre drepturile omului și statul-națiune, importanța Statului și a politicelor general-guvernate de către acesta- cu privire la aspectul minorităților naționale, a interacțiunilor inter-rasiale dintre diferite minorități și majorități, precum și gradul de recunoaștere a identităților minoritare, de către statele candidate la Uniunea Europeană. Vom observa pe parcursul lucrării, că deși multe state împărtășesc anumite minorități naționale, atitudinea acestora diferă atât în funcție de anumiți factori politici și constituționali, cât și de gradul de afirmarea al minorităților. Deși conform prevederilor și documentelor internaționale privind minoritățile naționale, interzic discriminarea pe criterii de rasă, naționalitate, etnie, și de etnie, multe state europene nu recunosc, de exemplu grupurile naționale, sau grupurile lingvistice, așa cum vom observa pe parcursul acestei lucrări. Protecția drepturilor minorităților în Uniunea Europeană, constituie de asemenea, un aspect important în lucrare, precum și normele și standardele internaționale, cu privire la participarea minorităților atât în mass-media și participarea publică, cât și în reprezentarea politică și funcțiile publice. De asemenea, voi reda o evaluare a prevederilor constituționale, și cum acestea îndeamnă statele atât la respectarea drepturilor minorităților, ca și principiul al existenței, al libertății și al egalității, cât și la crearea de condiții favorabile prin care persoanele aparținând minorităților naționale să-și exprime în mod liber identitatea culturală.

În cea de-a doua parte a lucrării, am studiat îndeaproape comunitatea turco-tătară din Dobrogea, în toate detaliile sale, referindu-mă atât din punct de vedere constituțional și legal, la drepturile persoanelor aparținând minorității tătare și turce, cât și din punct de vedere social, al nivelului de trai al acestora. În acest sens, am urmărit evoluția tătarilor și turcilor pe pământul dobrogean, prezentând un scurt istoric al acestora, încă de la primele mișcări de migrare al acestora. De asemenea am studiat izvoarele lingvistice ale limbii tătare, precum și tradițiile culturale și cutumele acestora, precum și bilingvismul tătaro-român ce s-a format de-a lungul conviețuirii celor două popoare. Comunitatea turco-tătară a suferit multe transformări de-a lungul istoriei și, așa cum vom observa în cea de-a doua parte a lucrării, minoritățile naționale au fost cele mai afectat în perioada comunistă, în special minoritatea tătară, datorită legăturilor cu regiunea Crimeei, și a influenței sovietice abătute asupra acesteia. Odată cu instaurarea regimului democratic în România, minoritatea turco-tătară a primit acordul reprezentării în Parlament, precum și predarea religiei musulmane, și a limbii materne în instituțiile de învățământ. Cu ajutorul publicațiilor și documentelor din interiorul comunității, am evoluat identitatea tătară și turcă, încă de la începutul stabilirii acestora în Dobrogea, și redând impresionanta arie culturală și tradițională a acestora.

PARTEA I

Definirea noțiunii de „minoritate”

Repertoriul mondial al minorităților din 1997,cu privire la impactul demografic, nu precizează clar numărul de comunități minoritare de pe glob, estimările se plasează între 10% și 20% din populația mondială, împărțiți în câteva mii de grupuri și subgrupuri minoritare diferite. Mai mult, Joseph Yacoub estimează în jur de 7 500 de etnii și comunități minoritare, 6 7 de limbi, o varietate de religii și credințe- la numai 185 state membre ONU (Irina, p. 147).

De-a lungul secolelor XIX și XX, formula generală folosită pentru minorități s-a schimbat de la „minorități„ (rezoluția 217 (III) din 10 decembrie 1949- „Soarta minorităților”), la „colectivități naționale” (Memorandumul Secretarului General al ONU din 1950 intitulat „Definiție și clasificare a minorităților”). Termenul de „minoritate națională” a apărut odata cu Convenția de Pace de la Paris, 1919-1920. Definirea generală a termenului, în acele vremuri, era reprezentarea a unei părți din populație, care trăiește în granițele altui stat naționale, având conștiința identității naționale. Minoritatea etnică reprezintă un grup care aparține unei anumite etnii, a unui popor lipsit de stat propriu.

Convenția din 1948, prin scopul de prevenire a unui atac de genocid, a condus la măsuri de protecție a „grupurilor naționale, etnice, rasiale sau religioase”, sau „minorități etnice, religioase sau lingvistive”, noțiune folosită în Pactul din 1966. Minoritatea reprezintă un status grupal, mai exact un grup de indivizi care împart trăsături culturale, lingvistice sau religioase similare- însă o minoritate, conform lui Donald Young, poate reprezenta și „ceea ce oamenii etichetează drept minoritate”.

Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (4 Noiembrie 1950) folosește conceptul de „origine națională” și „minoritate națională” (nota adrian năastase, bogdan aurescu, drept internațional contemporan. Texte esențiale, Ed. R. A. Monitorul Oficial, 2001, București, p. 299).

Declarația Adunării Generale a ONU, în ceea ce privesc Drepturile Persoanelor Care Aparțin unei Minorități Naționale sau Etnice, Religioase sau Lingvistice (18 Decembrie 1992) (nota ibidem, pp. 264, 272) folosește noțiunea „minorități etnice sau naționale”(art. 1), sau „identitate etnică” sau „identitate națională”.(art. 2).

Convenția Cadru privind Protecția Minorităților Naționale (1 februarie, 1955), inițiază legislativ folosirea acestor concepte, respectiv „minoritate națională”, și „identiatte etnică”.

Atât Tratatul de la Amsterdam (prin art. 14) cât și Carta Uniunii Europene folosește conceptul de „origine etnică”.

Conform lui A. Neculau, în Minoritari, marginali, excluși, teoreticienii Anthony G. și Rosalind J. Dworkin, iau în considerare patru variabile principale, care definesc mai clar conceptul de „minoritate”: calitatea de a fi identificabil, puterea diferențială, tratamentul diferențial, și conștiința de sine a grupului. 1. Puterea diferențială o deține practic majoritatea, care decide soarta minorităților, prin permitearea accesului la resurse, creându-se astfel o ierarhie a minorităților, un grup minoritar este mai puternic ca celălalt, și tot așa. Desigur, o influență majoră o are și numărul indivizilor fiecărei minorități, precum și istoricul acestora, din punct de vedere politic și social- în statul „gazdă”. 2. Tratamentul diferențial, sau mai exact, gradul de discriminare reprezintă un element aproape hotărâtor pentru comportamentul grupului minoritar. Un astfel de grup, care se simte discriminat și „ocolit”, recurge deseori la revolte, greve, etc. Mai mult, în cazul romilor, din multe dintre statele candidate și care fac parte din Uniunea Europeană, se observă clar o anumită tensiune creată în minoritatea romă. Discriminarea poate fi și legislativă, așa cum am precizat mai sus, însă, consider că tipul de discriminare care afectează cel mai grav și „adânc” o minoritate, este discriminarea socială, ilustrată în comportamentul și psihologia celorlalți indivizi asupra unui grup minoritar; 3. Conștiința de sine a grupului minoritar se referă la gradul de cooperare dintre membrii grupului, și de asumarea identității etnice și culturale. În majoritatea țărilor lumii, apartenența la o minoritate este determinată prin voința liber exprimată a persoanei în cauză.

2. Identitatea minoritară și drepturile specifice ale persoanelor care fac parte din minorități.

Libertatea reprezeintă substanța și determinarea dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul libertății înfăptuite- „fiecare individ are dreptul la viață, la libertate și la siguranța personală”(Art. 3 din Declarația universală a drepturilor omului). De asemenea, nu poate exista egalitate decât între oameni liberi și nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consființită juridic- „în timp ce libertățile generale indică un set de protecții, libertățile civile definesc canalele libere și pozitive și ariile activității și participării umane. (N. Popa, 2012). Libertatea de gândire este strâns legată de libertatea de exprimare, libertatea cuvântului, de libertatea de a scrie și de a publica etc. O teorie importantă în acest sens, este cea a Hannei Arendt, în care explică raportul dintre drepturile omului și statul-națiune. Declarația drepturilor reprezintă un concept originar al inscipțiilor despre viața naturală și ordinea politico-juridică a statului națiune. Societatea din regimul antic este neutră din punct de vedere politic, și se încadrează pe deplin în structura statului de astăzi, devenind o bază a legimității și sveranității statului. Arendt examinează Declarația din 1789,care prevede că libertățile și drepturile omului se nasc odată cu omul- sursa tuturor drepturilor- primul articol prevede că oamenii „se nasc și rămân liberi și egali, din punctul de vederele al drepturilor”- un articol asemănător l-a scris și La Fayette în proiectul său, elaborat în iulie 1789: „fiecare om este născut cu drepturi absolute și și irevocabile”. Art. 2 prevede că „scopul oricărei asociații politice este prezervarea drepturilor irevocabile ale omului”, urmând ca art. 3 să recunoască suveranitatea „națiunii”- „principiul suveranității se află esențialmente în națiune”. Mai mult, Arendt susține că din această legătură dintre drepturile omului și suveranitate, reies două tipuri de drepturi- active și pasive: drepturile naturale și drepturile civile reprezintă acele drepturi pentru care societatea este formată, iar drepturile politice reprezintă acele drepturi din care societatea este formată; (…) primele drepturi menționate le numim drepturi pasive, iar celelalte, drepturi active. Toți cetățenii dintr-un stat, trebuie să se bucure de drepturile unor cetățeni pasivi… deoarece nu toți sunt cetățeni activi. Femeile, copii, străinii, și de asemenea, cei care nu contribuie la dezvoltarea publică, nu au nici o infliență activă în problematicele publice. Pe de altă parte, Montesquieu afirmă că „libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; și dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel”. Mai mult, Montesquieu consideră că societatea este leagănul dreptului- „Îndată ce oamenii sunt în societate, ei pierd sentimentul slăbiciunii lor; egaliateta dintre ei încetează și starea de război începe. Fiecare societatea particulară ajunge să simtă forța sa, ceea ce produce o stare de război de la o națiune la națiune. Particularii în fiecare societate încep să simtă forța lor; ei caută să întoarcă în favoare lor principașeșe avantaje ale acestei societăți: ceea ce determină între eie o stare de război. Aceste două feluri de război fac să se stabilească legi printre oameni”

Minoritarul „reprezintă una din marile figuri ale umanismului contemporan. În numele lui se răstoarnă regimuri, spre preschimbă doctrine și se incheie tratate de pace. Egalitatea în drepturi înseamnă egalitatea drepturilor minoritarilor și majoritarilor” În contextul societății actuale, se poate vorbi de o reconstrucție continuă a identiății , in care există o permanentă interacțiune inter-rasială, precum și o diversitate culturală bogată. Astfel, identitatea și-a pierdut din caracterul istoric, moștenit, și a trecut la unul de tip dinamic, ce se construiește prin interacțiunea cu ceilalți. Conceptul de indentiate câștigând o nouă dimensiune, care nicidecum nu o anulează pe prima, ci o completează. Totodată, important este și numărul indivizilor care fac parte din grupul minoritar, raportarea la ceilalți multiplicându-se în funcție de aceștia, creându-se astfel identitatea multiplă, sau colectivă- și fac aici referire la drepturile minoritare colective. „Conceptele de „identitate europeană” și de „identitate națională” au fost introduse în discursurile poltitice încă de acum trei decenii. Colapsul Cortinei de Fier din 1989 a reintrodus în pe scena politică cele două concepte și relație dintre ele. Imediat după inițierea Cartei de la Nisa, și dupa accesiunea noilor membre UE, această problematică este adusă din nou în prim plan„ (Năstase, 219)

Știința politică urmărește îndeaproape conflicetele din interiorul grupurilor minoritare, însă fără a se concentra suficient asupra forțelor care ar putea omogeniza un grup mai bine între barierele transperente, ale societății. Barierele dintre grupuri ar trebui să fie bine conturate, bine delimitate de idnetitatea culturală a fiecărui grup, dar cu riscul de a fragmenta prea mult societatea- teoria controlului identității. În acest sens, studiul lui John E. Transue, redat în Identity Salience, Identiy Acceptance, and Racial Policy Attitudes: American National Identity as a Uniting Force evidențiază cum sentimentul de atașament față de o identitate subordonată, potențează relațiile din interiorul grupului prin reducerea distanței sociale dintre oameni care aparțin diferitelor grupuri etnice, naționale, etc. Teoriile identiății sociale demonstrează cum oamenii, se caracterizează reciproc automat, în funcție de grupurile la care aparțin- anumite experimente sociale au demonstrat cum din momentul în care oamenii se simt ca parte a unui grup, se creează un sentiment de pozitivitate- asta, în raport cu cei care nu-și găsesc o afiliere sau o apartenență la nici un grup, de aici subliniând faptul că identitățile minoritare sunt cele mai putenrice identități. De asemenea, „alinierea față de un colectiv, sau de o identitate socială comună, aduce câștiguri maimari , în raport cu câștigurile realizate de către un singur individ . În cazul în care particlaritatea identității unui colectiv este remarcată, atunci indivzii societății evaluează decizii distribuționale, din perspectiva în care un singur grup câștigă- de preferat grupul lor.

Identitățile supraordonate reprezintă identități generale, vagi, ale grupului, ce conțin elemente ale identităților din afara grupului- în acest sens, a se observa graficul, explicat de John. E Transue, luând ca exemplu identitatea americană, în raport cu două grupuri etnice diferite: rasa albă americană, și rasa africană americană. Barierele etnice sunt exprimate prin interacțiunile sociale, dintre membrii grupului- astfel, barierele etnice sunt mai bineînțelese prin asociații sociale, decât prin termeni teritoriali. De asemenea, conceptul de „identitate etnică” a fost mult studiat în literatura globală, dar cel mai bine explicată a fost din perspectiva ariei cultarale și geografice. Folosirea termenului de „naționalitate” în sensul său etnic, nu se află în conformitate cu evoluțiile contemporane în domeniul de protecție a persoanelor care aparțin minorităților naționale. Altfel spus, noțiunea de „minoritate națională” sau „ minoritate etnică” , precum și „origine etnică” sunt mai favorite în discururile persoanelor publice, și nu numai. Realitatea politică și legală arată că, din păcate, o minoritate nu poate aparține pur și simplu statului „neam”, deoarece, în mod absolut natural, reprezintă o componentă a societății și națiunii statului „gazdă”. Referitor la conceptul de „minoritate națională”, deși face referire la „națiune”, nu pune accent pe posibilitatea că o minoritate poate deveni un popor, o națiune, ci determină importanța națională și superioritatea grupului respectiv, față de altele.

Identitatea națională.Drepturi corespunzând minorităților naționale

Identitatea națională reprezintă principala formă de identificare cu un grup/ o colectivitate- „Astăzi, identitatea națională este forma principală a identificării colective. Oricare ar fi sentimentele indivizilor, se dovedește a fi criteriul predominant al culturii și identității” (Smith 1991: 170). Anthony Smith identifică cinci trăsături principale ale identității naționale, care fac posibilă apariția națiunii și existența ei în timp- un teritoriu istoric, sau patrie; mituri și amintiri istorice comune; o cultură publică de masă comună; drepturi legale și datorii comune pentru toți membrii săi; o economie comună cu mobilitate teritorială pentru membrii săi. (smith 1991: 14). Dimensiunile identității naționale determină construirea acesteia. Elementele sunt complementare și indispensabile, fără de care identitatea nu s-ar putea forma. Memoria colectivă, alături de nevoie de normă accentuează importanța apartenenței.

Indicativele „pozitiv”, „negativ”, reprezintă o variabilă importantă, care ajută la formarea sentimentelor cu privire la apartenența unui grup sau altul.„ Individul este centrat pe creare unei concepții pozitive despre propria identitate, fiind însă marcat în construcția respectivă de concepția pe care o au grupul de referință și grupul de apartenență” . Identitatea națională este o formă particulară de identitate socială- cea din urmă reprezentând conștiința individului că aparține unui grup. Conceptul de „minoritate națională”, deși face referire la „națiune”, nu pune accent pe posibilitatea că o minoritate poate deveni un popor, o națiune, ci determină importanța națională și superioritatea grupului respectiv, față de altele.

Potrivit Documentului reuniunii de la Copenhaga din 1990 a Conferinței asupra Dimensiunii umane a CSCE, „Persoanele care fac parte din minorități au dreptul de a-și exprima, menține și dezvolta liber identitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasa, la adăpost de orice tentativă de asimilare împotriva voinței lor (…), Statele participante vor proteja identitatea etnică, culturală, lingvistică și reliigioasă a minorităților naționale de pe teritoriul lor și vor crea condiții pentru promovarea acestei identități”

De asemenea, Documentul de la Copenhaga din 1990 prevede că: „Apartenența la o minoritate națională este o problemă care ține de elegerea individuală a persoanei și nici un dezavantaj nu poate decurge pentru ea din axercitarea acestei alegeri”.

Convenția Cadru a Consiliului Europei din 1994 prevede că „orice persoană care apare unei minorități naționale va avea dreptul de a alege în mod liber să fie tratată sau nu ca atare și nici un dezavantaj nu poate decurge din această alegere sau din exerciatrea drepturilor care sunt legate de această alegere”.

Recunoașterea grupurilor naționale

W.Haug, în The demographic characteristics of national minorities in certain European States, consideră că pentru o definire mai bună a conceptului de „minorități naționale” trebuie luate în considerare atăt aspecte istorice, cât și politice și sociologice- cea din urmă este importantă deoarece ajută la înțelegerea poziției minorităților și cât de puternică este voința acestora de a-și prezerva limba, religia și instituțile, cu scopul de a-și asigura autonomia culturală și structurală în societate, și/sau în interiorul statului. ( W. Haug, p. 18). Conceptul de minoritate națională este unul evaziv, deoarece poate cuprinde două înțelesuri- pe de-o parte, există definiția standard folosită în societatea contemporană de astăzi, de către statele din centrul și estul Europei, iar de de altă parte- o minoritate națională poate cuprinde efectiv toate tipurile de grupuri minoritare care s-au lăsat „naționalizate” de către statul „gazdă” (confrom Art. 14 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului). Definiția concenptului de minoritate, poate fi calificată în sensul următoarelor caracteristici: 1) existența unor caracteristici lingvistice și/sau religioase și/sau etnice, care îi diferențiază de restul populației; 2) există într-un număr mai mic, în comparația cu populația rezidentă, dar într-un număr suficient pentru a-și promova și transmite particularitățile; 3) sunt rezidenți permanenți în interioul teritoriului dat, care a devenit un mediu natural pentru aceștia. (Haugh, 1998, p. 17- 18)

Conform statisticilor redate și explicate de către W. Haug, cu privire la situația grupurilor minoritare din Europa, statele din nord și din est, în care „statul-națiune” a apărut mult mai devreme, conceptul de grup minroitar național nu este foarte solicitat în societatea de astăzi ( Haug, p. 47); spre exemplu:

Germania îl respinge din aria dezbaterilor naționale, din motive politice;

Italia și Suedia consideră că statisticile grupurilor minoritare sunt irelevante și dificile de pus în practică;

În Belgia nici măcar nu se aduce în discuție noțiunea de „grup național”, deoarece este considerat inexistent;

Portugalia consideră că grupurile naționale nu prezintă nici o justificare politică, antropologică;

Irlanda consideră că nu are are o bază nici în constituție, nici ăn domeniul protecții libertăților civile;

Luxemburg a declarat că noțiunea este pur și simplu nefolositioare;

Malta consideră că nu există grupuri naționale/ etnice pe teritoriul acesteia

În vestul și restul Europei, situația stă în felul următor:

Polonia nu vede nici un sens în inițierea recensământului cu privire la grupurile naționale, deoarece reprezintă un subiect restrictiv;

Turcia declară că există doar o singură „naționalitate” în interiorul statului;

Grecia și Bulgaria evită subiectul, din motive constituționale;

Albania nu cunoaște îndeajuns noțiunea de „grup național”;

În Cipru, recensământul se realizează mai degrabă pe subiectul minorităților etnice, decât pe cel al grupurilor naționale.

Statele acare acceptă conceptul de „minoritate națională” sunt următoarele: Rusia, România, Ungaria, Slovacia, statele baltice, Croația, Iugoslavia și Slovenia.

Identitatea etnică. Protecția identității etnice

Moscovici și Paicheler urmăresc explicarea tipologiei partenerilor de identificare, cu privire la relația dintre minorități și majoritate: 1) o majoritate nesigură poate să preia o atitudinea defensivă; 2) o majoritate puternică, poate să accepte minoritatea, odată cu nevoile sale; 3)o minoritate nesigură se află în postura de a se compara cu minoritatea, existând o puternică identificare cu „out-group-ul”; 4) o minortatea puternică se identifică cu „in-group-ul”. Identitatea ar aparea ca o reacție ce le permite indivizilor să se perceapă ca fiind diferiți. Aceasră conduită paradoxală poate fi numită și „identitate de principiu„ sau „voluntaristă”.

„Prin definiție, națiunea este o comunitate de mituri și amintiri, dupa cum este o etnie. Este de asemenea o comunitate teritorială. Însă în cazul etniilor legătura cu teritoriul poate fi doar istorică și simbolică, în cazul națiunii aceasta este fizică și reală: națiunea posedă teritorii. Cu alte cuvinte, națiunile necesită întotdeauna elemente etnice. Națiunile sunt de neconceput fără mituri și amintiri comune cu privire la patria teritorială” (Smith 1991: 40) Anthony Smith descrie conceptul de comunitatea etnică prin șase atribute- 1. nume colectiv; 2. un mit al strămoșilor comuni; 3. aminitri istorice împărtășite; 4. unul sau mai multe elemente de diferențiere a culturii comunce; 5. o asociere cu o patrie comună; 6. un simt al solidarității pentru sectoare semnificative ale populației. O comunitate etnică se poate distinge de restul populației și prin caracteristicile fizice (rasiale), o limbă distinctivă, tradiții cultural-folclorice, și un mod de viață specific – „identificabilitatea sau calitatea de a fi indentificabil presupune faptul că grupurile trebuie să fie ușor de identificat pentru a asigura recunoașterea membrilor în cadrul in-group-ului ca și recunoașterea lor de către membrii out-group-urilor, pentru a fi tratați corescpunzător. Trăsăturile- fizice sau culturale care stau la baza statusului minoritar sunt definit și interpretate social, sunt variabile și nu fixe sau autoevidente neapărat”.

Conceptul de identitatea etnică, a aparut în studiul științelor sociale la sfârșitul secolului XX, având două accepțiuni, prima pornește de la elemente exterioare precum limba, religia, teritoriu, tradiții, istorie, iar cea de-a doua este de natură subiectivă, bazându-se pe conștiința apartenenței la un anumit grup etnic, ca element definitoriu al identității etnice. Noțiunea de „etnie” vine de la „ethnos”, având rădăcini grecești, desemnând atunci popoare care nu adoptaseră modelul politic și social selen, al „cetății-stat”. De asemenea, în dicționarul francez de la sfârșitul secolului XIX, termenul de „etnice” reprezenta societățile africane, amerindiene, asiatice, cu scopul de a le separa de cele europene. În literatura anglofonă, de la începutul secolului XX, cuvântul „etnie” reprezenta grupurile care nu erau engleze sau americane. Art. 27 din Pactul referitor la drepturile civile și politice corelează „etnia” cu „cultura” (Diaconu, 1998, p. 141)

Dreptul la identitate și protecția identității etnice, s-a inițiat datorită persoanelor și grupurilor umane care se diferă de restul populației dintr-un stat. Acest drept a fost proclamat în Declarația asupra rasei, și prejudecăților rasiale, adoptată de Conferința generală a UNESCO, la 27 noiembrie 1978. Conform aceste declarații, diferențele culturale, istorice, lingvistice, sunt legitime. Mai mult, declarația condamnă orice teorie care pretinde că există grupuri rasiale sau etnice superioare și inferioare, cas fiind științific nefondată și reafirmă dreptul tutror grupurilor la identitate culturală în contextul național și internațional dat. Este important să acceptăm fiecare minoritate, care aduce odată cu ea elemente istorice și culturale diferite, și ca statul să creeze un mediu în care acestea pot coexista cu identitatea majoritară. Dreptul la diferență este baza în care se formează o democrație, și în care ar trebui să existe interacțiuni între valorile social-culturale, care în mod firesc vin în contact, în plan local, regional, național și mondial. Statul trebuie să protejeze dreptul oricărei persoane de a decide cărui grup etnic sau religios aparține; statul nu trebuie să sprijine ori să promoveze o anumită identitate împotriva voinței acesteia; astfel, este interzisă refuzarea apartenenței unui cetățean la identitatea sa minoritară; mai mult, cetățenia sa trebuie să-l protejeze. Protecția identității se realizează deci, prin ansamblul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. „Identificabilitatea sau calitatea de a fi indentificabil presupune faptul că grupurile trebuie să fie ușor de identificat pentru a asigura recunoașterea membrilor în cadrul in-group-ului ca și recunoașterea lor de către membrii out-group-urilor, pentru a fi tratați corescpunzător. Trăsăturile- fizice sau culturale care stau la baza statusului minoritar sunt definit și interpretate social, sunt variabile și nu fixe sau autoevidente neapărat”.

Recunoașterea grupurilor etnice

Conform statistilor realizate de către Haug, pentru recensământul înregistrat de Consiliului Europei, doar trei state recunosc existența grupurilor etnice pe teritoriul lor- Marea Britanie, Bulgaria și Cipru. La polul opus stau statele care nu recunosc minoritățile/grupurile etnice, din motive politice, constituționale sau legale- în această categorie se află Franța, Germania, Spania, Belgia, Danemarca, Albania. Turcia și Grecia protejează privativismul, iar Suedia și Elveția pur și simplu nu sunt interesate, considerând conceptul ca fiind unul irelevant în domeniul politic și/sau social; Irlanda susține existența grupurilor etnice, însă nu crede cu adevărat în acestea, cel puțin în interioul teritoriul, ei. Italia a organizat un recensământ, în provincia autonomă Bolzano (Aldo-Adige), unde există trei grupuri etnice- germani, italienei, și ladino. Ungaria, Slovacia și Slovenia recunosc conceptul de grupuri naționale, pe când în Letonia apare confuzia între cei doi termeni, „grup etnic” și „grup minoritar”. Estonia menționează că datorită perezenței sovietice pe teritorul său, din motive politice, nu a putut sau i-a fost interzis să-și ridice această întrebare. (Haug, p. 54). Marea Britanie a introdus în 1991 a inițiat un recensământ pe acest subiect, care a fost adresat populației din Anglia, Wales și Scoția, și nu în Irlanda de Nord, unde diferențele de religie erau mai relevante decât cele etnice. Din cauza dificultăților practice și teoretice întâlnite în explicarea acestui concept, grupurile etnice nu au fost definite, însă, estimativ, s-au găsit în număr de 35.(Haug, 54) – în acest studiu au fost implicate șapte categorii de rase- albă, neagră, indiană, africană, pakistaneză, bangladeshi, chineză, și alte 28 de categorii care derivă din fiecare dintre acestea, care au ajutat la distingerea câtorva populații etnice: brtianicii, atât ca minoritari, cât și majoritari, irlandezi, nord-africani, arabi, iranieni, greci, turci, etc. În Bulgaria, comunitatea etnică este definită ca fiind un grup de persoane ce-și împărtășesc originile, istoria, limba și alte similarități cuturale. De exemplu bulgari, turci, romi, tatari, everei, armeniei, circasieni, găgăuzi, ș.a

Identitatea culturală. Noțiuni generale

Identitatea culturală ca și concept, și curent teoretic, a inceput să se remarce în mod deosebit în perioada secolului XX, dezvoltându-se în cadrul domeniului sociologic și antropologic. Secolul XX a marcat trecerea de la o concepție substanțialistă, monolitică și statică asupra identități (…), la una de tip interacționist, pluralist, dinamic, caracterizând cea de-a treia percepție asupra culturii, de tip antropologic. Identitatea poate fii definită în termeni ai limbei, religiei, numelor, tradițiilor, dar și a aspectului fizic, obiceiurilor, etc. Însă, un rol important îl constituie istoria grupului sau a comunității din care face parte individul. Procesul de definire a identiții culturale a unui membru al grupului se face prin raportare la o sursă istorică ce îi unește pe toți membrii grupului, și care primește, de cele mai multe ori,caracteristici apropiate de sacralitate. Identitatea culturală reprezintă esența perenității popoarelor; ea conferă omului specificate și grupurilor unitate, caracter irepetabil și reductibil; ea constituie legătura între trecutul, prezentul și viitorul lor. A priva persoanele sau grupurile de identitate lor culturală înseamnă a le priva de istoria lor, a nega în ultimă instanță dreptuo lor existență. Relația societate-cultură este una de identificare, de suprapunere completă. Diversitatea culturală este mult mai pregnantă azi decât dimensiunea istorică a grupurilor minoritare. Putem lua ca un un scurt exemplul României, care are peste 10 grupuri minoritare, creând astfel o societate mixtă, în care toate minoritățile interacționează între ele, existând o permanentă interacțiune între culturi, care se succes una alteia, care coexistă, fără a fi izolate, producând astfel o dinamică a culturilor.

Pentru a înțelege importanța culturii și a diversității ei, voi enumera câteva caracteristici de bază ale acesteia, prezentate de către Anghel Ionuț Mihai în ”Aportul Minorităților Naționale la Patrimoniul Cultural Românesc” – cultura reprezintă o dimensiune colectivă, fiind împărtășită de membrii unui grup; diferitele elemente ale unei culturi formează un sistem în care sunt conectate între ele; cultura nu este înnăscută, ci dobândită, fiind transmisă prin procesul de socializare; cultura trebuie considerată ca o construcție socială, care are la bază o serie de repere identitare, cu rol simbolic, aflată într-o permanentă evoluție. Fiecare dintre noi învățăm cultura în care trăim, fără sa ne dăm seama de acest lucru. Identitatea culturală minoritară are la bază numeroase variabile, care influențează procesul de omogenizare a unui grup minoritar. Astfel, pe fundalul raportării minorității la majoritate, și invers, se disting două tipuri de inductori identitari, care acționează ca stimulente pozitive sau negative, grupul minoritar. Primul inductor este reprezentat de influența venită din exterior, și anume de considerațiile extrinseci ansamblurilor socioculturale. În interioriul unei minorități, o mare influență o are comportamentul majorității, și consecințele acestuia ce cad asupra grupului. Așa cum am precizat și mai sus, tratamentul diferențial sau discriminarea afectează în mod direct și permanent stilul de viață a grupurilor minoritare, care la rândul lor, răspund prin proteste. Cel de-al doilea inductor, constă în reacțiile la caracteristicile intrinseci ansamblurilor socioculturale, a minorităților. Cu cât distanța este mai mare, cu atât mai dificil va fi procesul afilierii la grupul majoritar, ca în cazul minoritarilor naționali everi sau cel al minorității etnice a romilor. O serie de studii au arătat că distanța dintre coduri accentuează starea de tensiune psihică, în interiorul grupurilor,frustrării datorate statuslui minoritar, amplificând conflictul intra-individual. Omul datorează demnitatea sa culturii și vocației sale de a fi civillizat; de aceea, în filozofia drepturilor omului, un loc central îl ocupă, după viața și integrotatea fizică, modurile de exprimare culturală: libertatea de expresie, de conștiință, de gândire, de reuniune și de asociere, dreptul la educație (B. Achour, Souveranitee etatique et protection internationale des minorites, RCADI vol 245 IV, 1884, p. 332)

Identitatea culturală se adresează atât ființei umane, în individualitatea ei, cât și comunității sau grupului din care face parte, din punct de vedere cultural, fie o majoritate, fie o minoritate. Particularitatea identității culturale este că nu se obține prin lege, ci se formează pe parcursul vieții, evoluând tot mai mult, si dobândind caracteristice puternice. Drepturile legate de identitatea culturală, se referă strict la respectarea ei de către stat, cumunități și alte persoane, păstrarea, exprimarea și dezvoltarea ei. Cultura face posibilă diferențierea dintre persoane, grupuri sociale, popoare, acând o dimensiune universală, ceea ce face ca ea să fie nu numai un bun comun al celor care o împărtășesc, dar și un bun oferit tutror persoanelor, grupurilor și poparelor. (P. meyer-Bisch, op. Cit., p. 23-24)

Drepturi corespunzând identității culturale

Dreptul la identitate culturală este o expresie a diversității culturale a lumii- „toate persoanele și toate grupurile au drepturi să fie diferite, să se considere și să fie percepute ca atare”(Conferința Generală a UNESCO, 27 noiembrie 1978, art.2). Mai mult, fiecare dintre culturile lumii trebuie respectate și apreciate, „în bogata lor varietate și diversiatte, și în influențele reciproce pe care le exercită una asupra alteia, (…) toate culturile fac parte din moștenirea comună aparținând întregii omeniri”(Conferința Generală a UNESCO, 1966, art. I). „Orice persoană și grup are dreptul de a fi diferite, de a fi considerate diferite și de a fi acceptate ca atare”- Declarația asupra rasei și prejudecăților rasiale, adoptată de Conferința Generală a UNESCO, în 1978. Așadar, identitatea culturală trebuie mențiuntă și resimțită, atât de persoanele minrotare, cât și de ceilalți indivizi, precum și de ceilalți indivizi, în contextul național și internațional.

De asemenea, art. 27 din Pactul Internațional asupra drepturilor civile și politice, adoptat de Adunarea generală a ONU, în 1996 promovează dezvoltarea identității culturale a persoanelor și comunităților minoritare, obligând statul de a nu priva persoanele de dreptul de a se bucura de propria cultură, în comun cu ceilalți membri ai lor – „statele vor proteja existența și identitatea națională sau culturală a minorităților de pe teritoriile lor și vor încuraja condițiile pentru promovarea acestei identități”. De asemenea, Convenția Cadru pentru protecția minorităților naționale, adoptată de Consiliul Europei în noiembrie 1994 (primul document juridic multilateral dedicat problematicii minorităților) obligă statele să promoveze condiții necesare pentru persoanele care fac parte din grupuri minoritare să-și mențină cultura, tradițiile și obiceiurile, precum și protejarea acestor persoane, stimulând respectul reciproc, dialogul multicultural și integrarea socială a tututror persoanelor, cu păstrarea identiății acestora ( Comentariul la preverile Concvenției, doc. CM(940161, p. 19

În același sens, există tratate bilaterale de cooperare și de prietenie, încheiate între țări est-europene dupa 1989, care menționează protejarea grupurilor minoritare existente pe teirtoriile acestora. Toate aceste tratate au urmărit îndeaproape situația minoritălor, sistemul de reguli este unul reciproc, conștientizând că anumite state „împărtășesc” anumite minorități etnice. (Năstase, 95) Primul tratat despre problematica minorităților a avut loc în data de 28 iunie 1919, între Polonia și Statele Unite ale Americii, și între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. Art. 2 al acestui tratat garantează protecția vieții și libertăților persoanelor, indiferent de limba vorbită, naționalitate, rasă sau religie, precum și dreptul de a practica orice religie, chiar dacă, nu este compatibilă cu restul societății. Art. 7 prevede principiul egalității între toți cetățenii, principiu prioritar în fața legii, indiferent de limbs, nsționalitate, rasă, rau religie, și egalitatea de a practica drepturi politice și civice, în special drepturile ce constau în accesul la servicii publice. Este interzisă orice restricție împotriva vorbirii limbi materne în spațiul privat, în comert, religie, mass-media, sau reuniuni publice; Guvernul polonez permite folosirea oricărei alte limbi decât dea poloneză, în tribunale. Art. 8 prevede principiul tratamentului egal și existența unor garanții de juro și de facto pentru toțo cetățenii polonezi, indiferent de originea lor, și asta în special, pentru a crea un sistem de reguli și control asupra cheltuielilor, a instituțiilor religioase și sociale, a școlilor și a altor instituții educaționale, având dreptul de a-și folosi în mod liber propria limbă, și de a-și practica religia. În ceea ce privește sistemul educațional public, Guvernul polonez susține predarea în limba maternă, și existența unor manuale școlare potrivite, în orașele sau satele unde există un grup minoritar cu o populație care depășeste un anumit procentaj. Toate acestea sunt susținute de cheltuieli ale bugetului statului polonez. (Năstase, p. 89). Tratatul bileteral dintre România și Republica Federală a Germaniei, are ca subiect colaborarea și parteneriatul dintre cele două țări. Totodată, acest tratat prevede ca România va proteja identitatea persoanelor care aparțin minorității germane din România, sprijinind promovarea ei prin măsuri de protecție și de creare a condițiilor favorabile pentru funcționarea școlilor și instituțiilor culturale de limba germană din zonele populate de către membrii acestui grup.

Identitatea lingvistică. Drepturi și libertăți lingvistice

Limba reprezintă un factor de apropiere și unire a comunităților, indiferent de structura politică și teritorială; limba este o trăsătură constantă și fundamentală a identității, structura de bază a menținerii, dezvoltării și promovării identității culturale a persoanelor care fac parte din minorități. „Fiecare limbă, cu alegera cuvintelor sale, cu sintaxa frazei, cu fiecare idiom și specific al său, este un fel de folozfie care dă expresie istoriei trecute, cractaerului, identității psihologice a celor obișnuiti să o folosească. Este un instrument care, modelat de generațiile trecute, modelează el însuși viitorul” (C.A Macarteny, National States and National Minoritiesm 1968, p. 7-8).

Uniunea Europeană nu are o sistem propriu de reguli în acest domeniu, dar există însă standarde care recunosc dreptul la „identitate lingvistică”, și care permit minorităților de a ”utiliza în mod liber și fără amestec din afara propria limbă minoritară, în spațiul public și privat, oral și în scris”, de asemenea statele sunt obligate ”să facă posbilă utilizarea limbii în comunitățile administrative” ( CCPM, Art. 10(2) – această obligație se aplică ”în zonele locuite în mod tradițional sau în număr considerabil de persoane care aparțin minorităților naționale, în cazurile în care acestea solicită așa ceva și acolo unde solicitarea corespunde unei nevoi reale”.

Învățământul pentru minoritățile naționale. Învățarea limbii materne

În Cadrul legislativ și instituțional pentru Minoritățile Naționale din România, este prezentată succint rețeaua școlară și înscrierea elevilor, pentru minoritățile naționale, dar și pregătirea și perfecționarea cadrelor didactice. Adunarea generală a ONU a adoptat în decembrie 1992, Dlarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistive, care prevede că „statele vor trebui să ia măsurile corespunzătoare astfel încât, atât cât este posibil, persoanele aparținând minroităților să aibă posibilități adecvate pentru a învăța limba meternă sau a se instrui în limba maternă”. Mai mult, Consiliul pentru Minoritățile Naționale amintește documentul adoptat în iunie 1990, la Conferința de la Copenhaga, asupra dimensiunii umane a CSCE, în care se precizează ca persoanele care fac parte don minorități, vor fi obligate de a studia limba oficială a statului, dar și posibilitatea de a învăța limba lor maternă, sau de a primi educație în această limbă. Constituția prevede în artic. 32, dreptul persoanelor care aparțin minorităților naționale de a învăța limba lor maternă- ANEXE –PREVEDERI CONSTITUȚIONALE).

În anul școlar 1992- 1993, existau în număr de 259. 263 de cadre didactice, în învățământul preuniversitar, dintre care 15.132 funcționau la școlile cu predare în limbile minorităților naționale- mai exact, 2. 729 de educatoare, 3.630 de învățători și 8. 773 de profesori. Pregătirea acestora se realiza în școlile normale, în special cu predare în limba maghiară și germană, unde în anul școlar 1992-1993 eistau 2 150 de elevi maghiari și 270 de germani. Pentru celelalte minorități, funcționează clase cu profil pedagic pe lândă unele licee. Spre exemplu, pentru minoritatea turcă să tătară, cursurile în limbă maternă dar și de religie musulamnă, se țin de Liceul Pedagocic din Constanța; deoarece orarul elevilor, dar și cel al cadrelor didactice nu permitea defășurarea orelor în cursul săptămânii, cursurile se țineau de regulă în ziua de sâmbătă.

Recunoașterea grupurilor lingvistice

România dispunde de legi care permit minorităților să utilizeze limba oficială în contactele oficiale în județele în care minoritatea reprezintă cel puțin 20 la sută din populația totală (Legea Administrației Publice din România, aprilie 2011). Dreptul de a utiliza limbi altele decât cea română în procesurile penale și civile este garantat prin Constituție (Codul de procedură penală, Art. 128) și specificat mai departe și în Codurile de procedură penală și civilă; În practică totuși, se cunoaște că judecătorii insistă ca minoritarii, chiar cei având o cunoaștere rudimentară a limbii române, să o folosească în timpul procesului (Informație de la ministrul precedent al DPMN, București, aprilie 2001).Drepturile lingvistice menționate mai sus reprezintă o bază importantă într-o societate, dacă ne referim la utilizarea limbii minoritare în școli, și la dreptul la educație în limba maternă, dar și orele obligatorii de religie (În România se desfășoară predarea de religie musulmană, în clasele primare, în gimnaziu, dar și în liceu). De asemenea, există standarde internaționale care obligă statele ”să promoveze cunoașterea culturii, istoriei, limbii, și religiei” minorității lor (CCPMN, Art. 12(1); Documentul de la Copenhaga, para. 33; Declarația ONU, Art. 4, CCPMN, Art. 12), inclusiv prin crearea de condiții care să promoveze identitatea minorităților(Documentul de la Copenhaga, para. 33).

Pe lângă legislația din România, cea din Slovacia, Polonia, Lituania,Uungaria și Cehia permite de asemenea stabilirea de clase și școli cu predare în limbile minorităților. Bulgaria permite recunoașterea de diplome universitare specializate în studiul limbilor minorităților, iar în România, universitățile pot crea facultăți și departamente pentru limbile minorităților, iar minoritățile au dreptul de a crea instituții private (Legea 84/1995, Art. 122-123). Situația Estoniei și a Letoniei, este complicată din punctul de vedere al protecției drepturilor longvistive ale minorităților, deoarece limbile vorbite de către minorități sunt oficial ”limbi străine”, deși sunt vorbite de peste 30 la sută din populație (Legea Limbii de Stat din Letonia, Art. 5; Legea Limbii din Estonia, Art. 2(2). Membrii unei minorități lingvistice sunt mai ușor de depistat decât cei care fac parte din minoritățile naționale, religioase, sau etnice. „Demolingvistica” reprezintă o disciplină științifică, iar aptitudinile lingvistice și comportamentele indivizilor reprezintă caracteristici individuale care influențează viața de zi de cu a a fiecărei persoane. Studiile tradițional-demografice și metodologice nu sunt compatibile cu studiul minorităților; mai mult, statisticile demografice standard ar trebui să includă mai multe surse potrivite și neconvenționale, în care să cuprindă un număr adecvat de întrebări, instituții de îvățământ, spitale și documente oficiale- acestea ar aduce o contribuție semnificativă în realizarea unor statistici solide. Recensământurile de grad mic, realizate la nivel local, ar trebui să compenseze lipsa celor naționale; de asmenea, statisticile regionale vor trebui să fie compatibile între ele, dar mai ales cu cele la nivel național. În cele din urmă, statisticile privind organizațiile care oferă ajutor refugioaților, precum și a altor organizații de caritate, trebuiesc poromovate mai mult, pentru observarea fluxului de populație, din cadrul statului respective.

Identitatea religioasă. Drepturi și libertăți religioase

Nu există o defiținie propriu-zisă a conceptului de „religie”, însă libertățile religioase reprezintă un subiect important în cadrul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. După cum este cunoscut, statele nu pot deroga de la drepturile și libertățile religioase nici în situațiile de urgență politică, de pericol pentru existența națiunii, conform art. 4 din Pactul Internațional asupra drepturile civile și politice. (Diaconu, 2000, p. 234) Religia reprezintă un factor important în societatea contemporană de astăz, prin faptul că prin religie, se regăsesc, și se unesc națiuni li grupuri umane; de asemenea, religia reprezintă un sistem de valori, având mare influențp în sistemul social și politic al statelor.

Pentru o explicare mai eficientă a rolului drepturilor și libertăților religioase, în Uniunea Europeană și nu numai, asemenea lui Ion Diaconu, în Minoritățile în dreptul internațional contemporan, voi expune o scurtă prezentare a diferitelor religii și credințe: (Diaconu, p. 235), 520 culte, credințe, comunități și alte grupuri religioase, printre care- budismul cu 77 de curente, în aproape toate statele Asiei de Sud și de Est, Rusia, Anglia și SUA; aici includem și alte curente precum Zen, Kegon, Shingon și curente cu orientare mondialistă, precum World Fellowship of Buddhists, Friends of the Western Buddhists Order, ș.a; creștinismul, cu 154 de curente respectiv cel catolic, cel ortodox, avdventiști, anglicani, baptiști, reformați, penticostali, prezbiterieni, evangleiști, luterani, metodiști, protestanți, mormoni, martorii lui Iehova, biserici ortodoxe orientale, etc; hinduismul, cu 53 de curente, răspândite pe teritoriile subcontinentului indian; islamul cu 69 de curente răspândite în toate colțurile lumii, cu multe alte subcurente precum sufismul, care numai acesta are 11 alte subcurente, și organizații regionale ca Islamic Moderenists, Islamic Council of Europe, Liga Mondiala Islamică, Organizația Conferinței Islamice, Congresul Mondial Islamic, ș.a; iudaismul, care are 56 de curente, multe din ele aflându-se în zona Israeului, dar o parte semnificativă răspândită și pe teritoriile Europei, precum Iudaismul Conservator, Iudaismul Liberal, Consiliul Național al Israelului Tânăr, Neo-hadisismul, Neo-Orthodoxismul, Iudaismul Progeist, și Iudaismul Reformat; shinto-ismul, reprezentat de o mare parte din populația Japoniei; sikh-ismul, cu 7 curente care ocupă aproximativ jumătate din populația Indiei; și alte 15 curente ce s-au dezvoltat de-a lungul timpului- de exemplu, Bahai, religia populară chineză, și confucianisml; alte religii tradiționale populare, în număr de 12, cu caracter regional, din Noua Zeelandă (maori), America (religiile native), Australia (abrogeni), India (religiile tribale), America de Sud (religiile tradiționale). În Argentinam există peste 40 de culte religiosase (Core Document for Humar Rights, Treaty Bodies, doc. HRI/CORE/1/Add. 74 iulie 1996, p. 3-4).

Noțiunea de „minoritate religioasă”, face referire la orice grup minoritar care aderă la un set de credințe religioase, prin care se deosebește de majoritate, și de alte minorități ce formează populația unui stat. Dreptul la existența grupurilor minoritare religioase, este protejat prin Convenția din 1948, asupra prevenirii și pedepsirii crimei de genocid.Există desigur, minorități care se deosebesc de alte minorități și de majoritate atât prin limbă, cât și prin cultură și religie. Ele pot fi denumite minorități naționale sau etnice, cumulând trăsături distinctive lingvistice, religiose și culturale- în acest cadru avem în vedeere minoritățilșe care se deosebesc de alte degmente ale populației exclusiv sau în principal prin credința lor religioasă, fără a omite faptul că religia este strâns legată de cultura persoanelor care formează grupurl respectiv (F. Capotorti, raport, parag. 99), așa cum am menționat și explicat, mai sus. De asemenea, I. Diaconu, elaborează definițiile oficiale adoptate în cadrul ONU, și anume că „un grup de persoane care manifestă (profesează) credințe religioase care diferă de o religie de stat, sau de religia manifestată de majjoritatea unui popr, sau care este în opoziție cu atitudinea ateistă a majorității populației, îndeosebi dacă nu există libertăți religioase complete și toleranță într-o țară dată, și dacă membrii grupului religios doresc să-și mențină religia.(F. Ermacora, op. Cit., p. 294), (Diaconu, 2000, p. 242).

Carta ONU, semnată la 1945 a inițiat și a stimulat respectarea drepturilor și libertăților religioase, urmând să apară și alte reacții pozitive precum și trataele de pace din 1847, și alte documente internaționale, referitoate atât la libertatea de gândire, de conștiință, cât și la libertăți religioase în general. În acest sens, Ion Diaconu amintește art. 18 al Declarației universale a Drepturilor Omului, care problamă libertatea de gândire, conștiință și religie, inclusiv dreptul fiecărei persoane de a-și schimba religia sau credința și libertatea de a manifesta religia sau credința în educație, practică, cult și rituri. (Diaconu, p. 244-245).

Art. 18 al Pactului asupra drepturilor politice și civile, din 1966 reia prevederile declarației, la care se adaugă interzicerea oricărei constrângeri care ar afecta libertatea persoanei de a avea sau de a adopta o religie sau o credință aleasă de ea. Totodată, pactul promovează drepturile înțelegere, toleranță și prietenie între toate națiunile și toate grupurile rasiale, etnice, sau religioase, iar părinții au libertatea de a asigura educația religioasă sau morală a copiilor lor în conformitate cu propriile convingeri.

Declarația ONU din 1992 prvede ca toate statele să protejeze existența și identiattea religioasă a minorităților de pe teritoriul lor, încurajnd crearea condițiilor pentru promovarea acestei identități.

Consiliul Europei, a elaborat Convenția din 1994, prin care promovează religia ca fiind unul din elementele esențiale ale identiății persoanelor care fac parte din minorități și angajează statele să promoveze condiții necesare pentru păstrare acesteia.

Așa cum precizează și I. Diaconu În …, în dreptul internațional contemporan deocamdată nu este adoptat nici un document juridic referitor la drepturile și libertățile religioase, toate pornind de la principiul nediscrimării- „elaborarea și adoptarea unei declarații a ONU în acest domeniu a necesitat foarte mult timp, deși toleranța și discriminărille în domeniul religiei și credinței contunuă să se manifeste în multe zone ale lumii” (Diaconu, 2000, p. 247).

Astfel, din analiza documentelor internaționale realizate de către Ion Diaconu, reies următoarele categorii de drepturi și libertăți: 1) libertatea de a alegere a religiei, care ține de forum internum al fiecărei persoane, aici încadrându-se următoarele libertăți- libertatea de a adera la orice credință religioasă existentă, libertatea de a adopta o nouă religie ( de a se converti), și libertatea de a nu adera la nici o religie; – toate aceste liberăți fiind protejate de art. 18 al Pactului asupra drepturilor civile și politice, și inclusiv de Comitetul Drepturilor Omului; 2) Libertatea de manifestare a religiei, care are în vedere forum externum, având ca principale forme de manifertare a religiei – participarea la celebrarea sărbătorilor religioase, și practicarea riturilor și obiceiurilor specifice; participarea la ceremonii religioase; folosirea limbii de practicare a cultului respectiv; folosirea de formule și obiecte rurale specifice, și portul veșmintelor specifice, și menținerea înfățisării corespunzătoare perceptelor cultului, respectiv turban, plete, barbă. Etc. 3) libertatea de educație religioasă, care se referă la predarea religiei respective în școli, sau dreptul de a forma preoți și profesori, care pot ține seminarii și cursuri religioase. Educația religioasă este importantă în viața fiecărui copil, astfel, transmițându-se mai departe, și dezvoltându-se identitatea persoanelor și a grupurulor minoritare.

Recunoașterea identității religioase

Unele state evită să discute despre acceptarea anumitor religii fie din motive de securitate, fie pentru a păstra protecția spațiului privat, așa cum procedează Polonia și Grecia.

Din morive constituționale și legale, Franța, Italia, Soania, Belgia, Danemarca și Rusia, de asemenea evită acest subiect. Ca fostă ocupație Sovietică, Estonia nu dorește să organizeze recensăminte pe acest subiect, iar Suedia, Ungaria și Norvegia nu acordă multă atenție acestui subiect. Turcia însă, este un caz special, pentru că 96,6% din populație este de religie musulmană. (Haugh, 31). În Germania, aflilierea religioasă este legală, existând șapte categorii: Biserica Romano-Catolică, Biserica Protestantă,Comunitatea Evreiască, Comunitatea Musulmană. Marea Britanie și Portugalia oferă cetățenilor libertatea de afilieră, fiecare având dreptul să-și definescă singur religia. România- definire religioasă și sporituală liberă: Religia ortodoxă, catolică, protestantă, greacă-catolică, pentricostală, baptistă, adventistă, unitariaistă, musulmană, creștina-blbliză, evangelistică, evreiască, atei.(Haugh, p. 31).

Instituții implicate în combaterea discriminării pe baza rasei, naționalității, limbii sau etniei:

Protecția drepturilor minorităților, în cadrul Uniunii Europene

Uniunea Europeană nu dispunde de standarde exacte care să se dedice în mod special minorităților, însă, există anumite standarde internaționale, general-europene, care funcționează în majoritatea statelor UE, prezentate succint în „Monitorizarea procesului de aderare la Uniunea Europeana, Protecția Minorităților în România”, de exemplu: Declarația ONU privitoare La Drepturile Persoanelor care Aparțin Minorităților Naționale, Etnice, Religioase sau Linbgistice; Convenția UNESCO împotriva Discriminării în Domeniul Învățământului, Art. 5(1), CCPMN; CEDO, Art. 14; Carta Europeană pentru Limbi Regionale sau Minoritare; Documentul OSCE al Întâlnirii de la Copenhaga a Conferinței asupra Dimensiunii Umane.

Mai mult, există documente care apără dreptul tuturor indivizilor dintr-un stat, de a se identifica cu un grup minoritar- principiul auto-identificării; majoritatea statelor din lume oferă acest drept formal la alegerea liberă a identității etnice. Însă, există anumite state canditate la Uniunea Europeană care impun anumite reguli și restricții cu privire la numărul grupurilor minoritare recunoscute oficial, și limite asupra dreptului la auto-identificare- exemplul Sloveniei, care a limtat grupurile care se bucură de drepturile dedicate minorităților, doar la italieni și maghiari (Report submitted by Slovenia Pursuant to Article 24 Paragraph 1 of the FCNM, PART I, para.12, noiembrie 2000).

Dreptul la identitate culturală este o expresie a diversității culturale a lumii- „toate persoanele și toate grupurile au drepturi să fie diferite, să se considere și să fie percepute ca atare”(Conferința Generală a UNESCO, 27 noiembrie 1978, art.2). Mai mult, fiecare dintre culturile lumii trebuie respectate și apreciate, „în bogata lor varietate și diversiatte, și în influențele reciproce pe care le exercită una asupra alteia, (…) toate culturile fac parte din moștenirea comună aparținând întregii omeniri”(Conferința Generală a UNESCO, 1966, art. I).

Mass-media și participare publică

Normele internaționale obligă statele să nu împiedice extinderea mass-media private aparținând minorităților. Cu toate acestea, volumul de publicații ale minorităților este foarte restrâns. Statele sunt obligate să respecte dreptul minorităților de a participa la viața publică, și în procesul decizional la nivel regional și național – „accesul egal la serviciile publice” (Declarația ONU, Art. 2, para. 2 și 3). De asemenea, statele trebuie să creeze condițiile necesare, în caz că aceste drepturi nu există. PIDCP prevede dreptul fiecărui cetțean de a fi ales prin alegeri organizate, corecte, fără a exista nici un fel de discriminare, garantând în același timp libertatea de expresie a electorilor (PIDCP, Art. 25)

Reprezentarea politică. Funcțiile Publice

Statele candidate la Uniunea Europeană au inițiat un număr impresionant de mare de măsuri cu scopul de a permite participarea grupurilor minoritare în structurile nașionale parlamentale sau guvernamentale. Pe de-o parte, romii se bucură de o reprezentare ceva mai bine proporționată la nivel regional și municipal, mai ales În Bulgaria, România și Slovacia. (I. Anghel, 2000, p.54);pe de altă parte, există totuși un nivel scăzut de reprezentare al romilor în multe lte state candidate, fapt ce reflectă dimensiunea marginalizării, excluderii și discrimării. În cazul României, romii au un loc garantat în Parlament, și alți membri pe listele partidelor non-etnice, însă, în ceea ce privesc eforturile inițiatoare de a reprezenta romii în organismele legislative naționale (I. Anghel, 2000, p.52), nu sunt suficiente. În guvernul bulgar, există doar un singur membru rom, la fel și în Parlamentul ceh și cel al Ungariei, dar nici un membru în Ungaria și Slovacia (mai 2001). Cauza principală a participării politice scăzute a romilor o reprezintă ne-acordarea de cetățenie multor etnici romi- exemplul României, și al Lituaniei. În cazul Sloveniei, multor romi le este imposibil să obțină „cartea de cetățenie” ( care este fundamental necesară pentru obținerea accesului la majoritatea serviciilor publice și sociale; anumite persoane au afirmat că este mai ușor pentru romi să obțină un pașaport pentru a părăsi țara decât o carte de cetățenie). În ceea ce privește Estonia și Letonia, în cazul minorității ruse, situația este și mai gravă, deoarece mai mult de jumătate dintre aceștia nu posedă cetățenia- drept urmare nu au dreptul la vot, sau dreptul de a forma partide politice. O posibilă cauză ar fi legislația din cele două state care impune anumite restricții lingvistice pentru Membrii Parlamentului. Comitetul Național Electoral din Estonia a inițiat acțiuni în justiție împotriva deputaților aleși în consiliile locale, pe motiv că aceștia nu stăpâneau suficient de bine limba de stat. Tpate aceste condiții restrictive impuse în Estonia și Letonia au fost criticate de Consiliul Statelor Baltice și OSCE- ”pare să implice o pre-preselecție a candidaților ce pune limite atât dreptului cetățeanului de a candida pentru funcții publice, cât și dreptul electoratului de a vota cu cine dorește”(The Annual Report of the Comissioner of the CBSS, iunie 1998 iunie 1999, p.62).

Odată cu problema lingvistică, se creează automat și probleme în angajarea în funcțiile publice a romilor și a rușilor. În Bulgaria, Cehia și România au fost angajați un număr de ”consilieri ai romilor” sau ”asistenți pentru problemele romilor”. În Estonia și Letonia, deși există restricțiile lingvistice explicate mai sus, cele două state nu creaază mijloace de pregătire-astfel, vorbitorii de limba rusă suferă de o proastă reprezentare în structurile de decizie și în birocrația de stat din ambele țări, tocmai din această cauză.

Reglementări privind combaterea discriminării persoanelor care aparțin unor minorități naționale, etnice, sau lingvistive

Convenția din 1965 a fost adoptată într-un mediu social și politic aflat în criză, dar în care rasismul, în forma sa clasică, biologizantă reprezenta una dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului, mai ales ăn formele sale extreme, ale apartheidului și segregației rasiale.( Irina, p 152). Henry Ciordan în Les minorities en Europe, droits linguistiques et Droits de l Homme, Ed. Henryi Giordan, Paris: Kime (diffusion PUF), Paris 1992) (Irina, p. 152) precizează că în Europa există două tipuri de minorități- minorități neteritoriale reprezentate de romi sau evrei, și minorități teritoriale recunoscute, sau nu.

Rezoluția 532/B (VIII) din 24 februarie 1952, în care Adunarea Generală declară că prevenirea discriminării și protecția minroităților reprezintă două dintre principiile de bază ale ONU; urmând să se adopte Declarația privind protecția drepturilor persoanlor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistie (Irina, 2008, p. 153). Declarația prevede dreptul la existența și la identitatea națională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică; dreptul de participare efectivă la deciziile luate la nivel național, sau regional; dreptul de a stabilii și de a avea relații; dreptul de a avea contacte tranfrontaliere cu cetățeni ai statelor cu care sunt legate pe plan național, etnic, religios sau lingvistic.(Irina, 2008, p. 153).

Primele documentate adoptate de către Consiliul Europei ce aveau ca prioritate nediscriminarea rasială, au fost Convenția Eurpeană a Drepturilor Omului, în 1950 și Carta Socială Europeană în 1961. A urmat inițierea Conveției Cadru din 1 februarie 1995 pentru mprotecția minorităților naționale, intrând în vigoare la data de 1 februarie 1998. (Irina, 2008, p. 153)- această convenție definește anumite obiective pe care statele contractante se angajează să le urmărească prin intermediul legislației și politicilor naționale, cum ar fi: egalitatea ăn fața legii, adoptarea de măsuri vizând păstrarea și punerea în valoare a diverselor culturi de pe teritoriul lor, protecția identiăților, religiilor, și a limbilor minoritare și tradițiilor.

Sistemul legal din România respectă pe deplin principiul drepturilor minorităților, precum și politicile împotriva discriminării. Articolul 4, paragf. 2 din Constituție prevede că „România reprezintă –căminul—comun și indivizibil pentru toți cetățenii, indiferent de originea etnică”.Susținerea minoriităților naționale, este foate importantă în cadrul legislației române, deoarece oferă posibilitatea de a promova o viziune globală a conceptelor de minoritate și majoritate; Există numeroase exemple de integrare a minorităților în România, și în care identitatea culturală nu este slăbită, ci dimpotrivă, împuternicită- sistemul electoral din România permite reprezentarea fiecărei minorități în Parlament, indiferent de procentajul de voturi obținute (art. 59, paragr. 2 din Constituție).

Departamentul pentru relații interetnice

În 1995, DRI a promovat inițierea proiectului de lege privind statutul minotităților naționale care trăiesc în România, adoptat de către Guvern în mai 2005. care menționează respectarea principiului de egalitate și nediscriminare, precum și principiul exprimării libere a afilierii la o comunitate națională, etnică, lingvistică, ș.a. Departamentul de Relații Interetnicce funcționează ca structură specializată, coordonat de un Secretar de Stat, numit de UDMR, și doi sub-secretari de stat, dintre care unul reprezintă minoritatea germană, iar celălalt, minoritatea ruso-lipoveană. Programul de guvernare în domeniul relațiilor inter-etnice este coordonat de către Secretarul general al Guvernului, în cadrul căruia funcționează Oficiun Național pentru Rromi. Departamentul pentru Relații Interetnice a colaborat cu multe alte instituții specializate în problematicile minorităților naționale- Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Integrării Europene; principalul partenerul al DRI îl reprezintă Consiliul Minorităților Naționale. Bugetul repartizat celor două instituții la începutul anului 2001, este de 3 300 000 euro pentru cele 19 organizații membre ale Consiliului Minorităților Naționale, și respectiv 4 miliarde lei pentru DRI.

Institutul pentru studierea Problemelor Minorităților Naționale (ISPMN)

Institutul pentru Studierea Problemelelor minorităților Naționale s-a înființat prin ordonanța Guvernului 121/2000, aprobată prin Legea 396/2001, funcționând prevederilor Hotărârii Guvernului 893/2007. ISPMN își desfășoara activitatea la Cluj-Napoca, ca instituție publică, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și în coordonarea Departamentului pentru Relații Interetnice. Ca și structura, ISPMN enumeră următoarele departamente: Consiliul științific, Compartimentul de studii, analiză și cercetare, Centrul de Documentare, Departamentul economic șiadministrativ, și Departamentul de audit intern.

ISPMN are ca scop principal asigurarea unei mai bune cunoașteri de către instituțiile publice, ONG-uri și cetățeni români a problematicii drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, și informarea societății publice în privința modalităților practice de asigurare și respectare a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale(Irina, p. 189); de asemenea, organizează vizite de documentare și schimburi de experiență cu persoane din țară și din stăinătate în scopul experienței alto sisteme de protecție a drepturilor cetățenești aparținând minorităților naționale; inițiază și organizează seminarii, colocvii, dezbateri, simpozioane, mese rotunde și alte acțiuni pe tema păstrării, dezvoltării și păstrării identității etnice, culturale, lingvistice și religioase în rândul minorităților naționale.

Consiliul Minorităților Naționale

CMN reprezintă un organ consulativ al guvernului, cuprinzând 19 organizații ale minorităților. Ca și structură, cuprinde 3 reprezentanți ai fiecărei minorități naționale, reprezentate în Parlament. Consilul pentru Minoritpțile Naționale este construit ca organism consultativ al Guvernului României și are ca scop urmărirea și rezvolvarea problemelor specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale. În acest sens, Consiliul are în vedere problemele cu caracter normativ, administrativ și financiar care se referă șa exercitarea drepturilor minorităților naționale în ceea ce privește păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, longvistice și religioase definite ăn Constituția României, precum și în convențiile internaționale la care România este parte.

Ca și atribuții principale, Consiliul Minorităților Naționale repartizează fondurile alocate de la bugetul de stat, pentru organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale. (Irina, 2008, p. 189). Spre exemplu, în anul 2003, Parlamentul Româaniei a aprobat alocarea de la bugetul de stat, suma de 90 de miliarde de lei, pentru protecția pesoanelor aparținând minorităților naționale; această sumă se împarte între ceșe 20 de organizații ale persoanelor aparținând minorităților naționale, la care se adaugă suma de 4 miliarde de lei pentru programe și proiecte interetnice („Anul European al Limbilor”, Pactul de Stabilitate pentru Europa de sud-est, promovarea de politici anti-discriminatorii, cultivarea bunei cunoașteri și înțelegeri între minoritățile naționale, precum și între majoritate și minorități naționale, promovarea diversității etnice, lingvistice, culturale și religioase), si pentru finanțarea Campaniei europene pentru combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței; se adaugă încă 1 221 miliarde de lei pentru contribuții la programele realizate cu finanțare internațională pentru proiecte de îmbunătățire a situației romilor. „Credința mea este că acest Consiliu poate juca un rol decisiv în promovarea înțelegerii și toleranței între diferite grupuri etnice, înțelegere și toleranță care sunt fundamentale într-o societate multiculturală, cu diverse grupuri etnice care coabitează în spiritul respectului reciproc, înțelegerii și îmbogățirii reciproce”. (Max van der Stoel, Înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale al C.S.C.E) vezi anexe.

Avocatul Poporului

Avocatul Poporului a fost înființat prin Legea nr. 35/1997, având atribuția de a primi și de a soluționa plângeri adresate de persoane fizice, cu privire la încălcările drepturilor și libertăților cetățenești săvârșite de organe ale administrației publice. Totodată, aceată instituție este specializată și pe problematica minorităților, prin Departamentul pentru probleme privind minoritățile, cultele și mass-media.

Serviciul Cultura Minorităților

Serviciul Cultura Minorităților, funcționează conform H.G. nr. 78/ 2005 privind organizarea și funcționearea Ministerului Culturii și Cultelor, în cadrul Direcției Generale Creație Contemporană, Diversitate Culturală coordonată de către un secretar de stat. Asigură buna circulație a informațiilor privind cultura minorităților naționale și la promovarea politicii de toleranță etnică, prin intermediul presei scrise, atât în țară cât și în străinătate; de asemenea a inițiat nenmărate finanțări pentru editatea de cărți și publicații, atât în limba română, cât și în limba minprităților naționale: a inițiat programe, proiecte de cercetare pentru a pune în valoare patrimoniul mobil, imobil și imaterial reprezentativ pentru specificitatea și creativitatea minorităților naționale din România.

Institutul Național de Statistică

A colaborat la recensământul din 18-27 martie 2003, ce avea ca subiect minoritățile naționale din România.

Oficiul Naționali pentru Romi

Acesta a reglementat prin hotărârea de Guvern nr 1703/2004, și amendată prin Hotărârea de Guvern nr.1124/2005, aflată în subordinea Guvernului, având ca următoarele atribuții generale: elaborarea politicii și strategiei Guvernului în inițiativa pentru protecția drepturilor minorităților rromilor, dar și a altor minorități; monitorizarea aplicării actelor normative interne și internaționale referitpoare la protecția minirotiății rromilor. În primele luni ale anului 2002, Guvernul României a inițiat ratificarea limbilor regionale sau minoriare, prin Departamentul pentru Relații Interetnice. Tototdată, odata cu acest program, s-a înțeles primordialitatea promovarea cunoașterii și a bunei înțelegeri dintre majoritatea și minorități; o altă prioritate e departamentului este includerea socilă a romilor și rezolvarea cu care aceștia se confruntă, rațiune pentru care a fost întărit Oficiul Național pentru Romi din cadrul DRI.

PARTEA a II-a- Dobrogea, „pământ islamic”

Primele mișcări de migrare a turco-tătarilor musulmani către Dobrogea

Etnicii turco-tătari și majoritatea grupurilor minoritare islamice, s-au așezat de-a lungul pământului dobrogean încă din secolul XX, aici fiind locul unde strămoșii acestora au reușit să-și creeze o identitate proprie prin prin conservarea originilor, a limbii, a religiei islamice și a credințelor și, poate cel mai important, a culturii. Începuturile prezenței musulanilor în Dobrogea se datorează în principlal ocupației otomane, care a durat aproximativ cinci secole (1389- 1815). Primul grup de musulmani (în jur de 10-12 mii) au fost turcii Anatolieni conduși de Sari Saltik, care au ocupat regiunea dobrogeană în jurul anilor 1263-1264.. De-a lungul secolelor XVII și XVIII, tătarii crimeeni au continuat să migreze către Dobrogea, numărul de emigranți crescând din ce în ce mai mult, mai ales în prerioada în care Crimeea a fost anexată de ruși în 1783, după războiul ruso-turc.

Gabriel Andreescu, în cartea sa, Tătarii din România: Teme identitare, enumeră câteva statistici cu privire la migrarea tătarilor în România, și, mai ales pe teritoriul Dobrogei: „venirea în Dobrogea a unui număr atât de mare de tătari crimeeni într-un răstimp foarte scurt a provocat numeroase probleme. Nu este vorba doar de răsturnarea raportului demografic care exista până la mijlocul secolului al XIX-lea între creștini și musulmani, sau între turci și tătari, dar chiar a proporției dintre tătarii nogai și cei crimeeni.” După ce tătarii crimeeni au ajuns în Basarabia, aceștia au traversat Dunărea și s-au așezat într-un final în Dobrogea, în anul 1812. Totodată, pentru ca Islamul să devină și mai puternic în zona Dobrogei, Imperiul Otoman a adus și alte populații musulmane: persani, kurzi și arabi- toate aceste populații fiind asimilate împreună cu turcii, într-o perioadă scurtă de timp. ”Pentru noi Dobrogea reprezintă, împreună cu toate eforturile noastre, o regiune a armoniei și a umanității, o regiune a prezervării limbii, folclorului, muzicii, muncilor traditiționale, religiei islamice, și a spiritualității noastre; am devenit români prin cetățenie, idealuri și destin” (Hagi Ibram Ali) Cu trecerea timpului, comunitatea turcă și tătară a evoluat puternic, construindu-și moschei și centre cultural, pentru perpetuarea culturii și tradițiilor. De exemplu, în Medgidia, există și acum ruinele unei școli musulane (medresa), în Mangalia, se află moscheea Esmahan Sultan construită în 1590, moscheea Ghazi Ali Pașa, în Babadag, construită în 1522, iar în Constanța se află cele două moschei Anadolkoy, construită în 1860, și Hunkiar, construită în 1870.

Începând cu anul 1910, situația tătarilor și turcilor din România începe să devină mai omogenă, și mai clară, atât din punct de vedere social, economic, cât și din punct de vedere politic. Astfel, conform recensământului din ianuarie 1913, tătarii erau în număr de 21.350 de locuitori, majoritatea locuind în Dobrogea Veche, în special în județul Constanța – unde au fost înregistrați 20.209 locuitori; iar 1.141 trăiau în Tulcea. Etnicii turci erau în număr de 20.092, dintre care 14.933 în Constanta și 5.159 în Tulcea. Cel mai surprinzător este că, din totalul de 282.778 de locuitori din sudul Dobrogei, 136.224 (48%) erau tătari, deci aproximativ jumătate. În 1930, tătarii reprezentau un procent de 2.7% din populația dobrogei, și 0.1% din populația întregii țări. Prin prisma anexării Dobrogei de Sud de către România în 1913, au apărut două județe noi, respective Durostor și Caliacra, în care trăiau în total 282.778 de locuitori, dintre care 136.224 erau musulmani (124.901 turci, și 11.323 tătari). Astfel, atât numărul turcilor cât și al tătarilor a crescut cu aproximativ 53%. În toată perioada interbelică, începând din 1878 , până la mijlocul anului 1919, au avut loc mai multe valuri de emigrări ale turcilor și ale tătarilor, părăsind Dobrogea, prin portul Constanța, în total 11.093 musulmani Însă, trebuie menționat că Guvernul României nu a a acceptat ideeaa emigrării atât de numerică din partea turcilor, și a tătarilor, deoarece aceștia reprezentau o sursă solidă de muncă și un „element ponderator”. Astfel, fenomenul emigrației a fost considerat drept „o problemă națională”.

Cauzele emigrării sunt multe și variate – spre exemplu, lipsurile din punct de vedere financiar, ignorarea drepturilor politice- de a participa la campaniile electorale (ca și votanți), împropietărirea unor terenuri- prin Legea din 3 aprilie 1882; la care care se adaugă și cauze de natură psihologică ( nu doreau să fie supuși unui stat creștin, al datinelor și tradițiilor românești). De asemenea, recrutările în armată, influența unor oficiali otomani care vroiau să atragă populația musulmană, precum și seceta din 1899, reprezintă alte motive ale emigrării etnicilor tătaro-turci. O altă cauză importantă a emigrării populației musulamane, ar fi că neputința autorităților române de a nu pune la punct un proces complet de colonizare în sudul Dobrogei, greutățile urmând să fie suportate de către populația musulmană, în locuințele unde au fost cazați coloniștii macedoneni.. Conflictul dintre autoritățile bulgare și cele turce, de pe teritorul Dobgrogei, a creeat de asemenea, o varietate de motive și neplăceri ale etnicilor turci, cum ar fi: dislocarea „blocului turcesc” de pe teritoriul din sudul Dobrogei; de asemenea, „tactica inflirtației elementului bulgar în masa compact a turcilor”, practicată de „Organizația Revoluționară Internă din Dobrogea”, constituie un alt motiv al emigrărilor. Totuși, începând cu luna august a anului 1940, cetățenii turci șă tătari au început să-și exprime opțiunea de a rămâne în cadrul teritoriului României – „turcii și tătarii legați de pământul Dobrogei de Sud, nu de ieri de azi, vor totuși să emigreze și să se stabilească între frontierele românești. Comitete cetățenești, formate din turci și tătari, au luat ființă în statele județelor Caliacra și Durostor și cu toate acestea nu au decât scopul de a face intervențiunile necesare pentru conaționali lor ce vor să se bucure și mai departe de protecția largă a sstatului roman”. Inspectorul General de Siguranță, Ciscumscripția Constanța a adresat un raport Prefectourii județului Durostor la 27 august, 1924, în care precia că „printre populațiunea turcă din județul Caliacra circulă un puternic current de emigrare. O mare parte a locuitorilor rurali se pregătesc să vândă averile”. Tototdată, consulul turc la Constanța, Haidar Mehmed Bey, a precizat că „în majoritate de liberă exercitare a tuturor drepturilor politice și că suunt tratatți tot așa de bine ca românii din naștere”, și că „nu numai că nu încurajează aceste emigrări din Dobrogea, dar le și dezaprobă”, astfel, în viziunea oficialilor turci, nu exista nici un motiv

Comunitatea tătară în perioada comunistă și post-comiunistă. Rezistența anti-comunistă a tătarilor din Dobrogea

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, o bună parte dintre conducătorii tătari, au fost acuzați și arestați pentru identitalea lor naționalistă anti-rusă, o parte din ei murind în închisori, în mod demn și eroic.- trebuie nătată aici, atitudinea demnă cu care a înfruntat moartea în închisoare, conducătorul tătar din Dobrogea, Negip Jagip Fazil.- fiind anchetat, torturat și asasinat în ziua de 22 octombrie 1948, de către ofițerii sovietici, urmând ca trupul neînsufelțit să fie aruncat în șanul de la amrginea Cimiturul Musulman din Constanța. Însă, odată cu trecerea anilor 1945- 1949, o perioadă „de teroare”, tătarii au începtul să se încadreze condițiilor social-economice din România, atingând în perioada anilor 1950- 1970, un standard de viață exemplar pentru orice minoritate națională, care s-a reflectat în creșterea gradului de cultură- vorbim aici despre deschiderea Liceului Pedagogic din Constanța, care a pregătit noi generații de învățători pentru predarea în limba tătară și turcă. De asemenea, presa tătară a urmat o dezvoltare excepțională, publicându-se din ce în ce mai multe articole, și chiar și cărți în limba turcă și tătară. Însă, din perspectiva politicii represive, promovate de autoritățile comuniste, cea mai importantă minoritate musulamnă din județul Constanța, minoritatea tătară , a constituit obicetul uui tratament discriminatoriu, evidențiat cu precădere în ultimele luni ale anului 1944 și începtul anului următor- deși rapoartele IGA Constanța apreciau, cu o lună înaintea loviturii de stat din august 1944, că „elementele tătare băștinale sunt cporecte și credincioase statului” Așa cum dealtfel am precizat mai sus, perioada comunistă nu a fost tocmai bună, în special ăentru etnicii tătari din Constanța, tocmai din cauza acuzațiilor aduse tătarilor băștinași, de ocupantul sovietic, cum că ar fi ajutat în perioada războilui, refugiații veniți din Crimea, pe teritoriul Dobrogei.

Pe data de 26 septembrie, 1946, a luat naștere Frontul Unic Muncitoresc Musulman, sub îndrumarea partidului comunist, din partea căruia au semnat reprezentanții comunității turco-tătare – ing. Ifran Fenzi Sali și Refic Abduraman, iar din partea Partidului Social Democrat, au semnat Mustafa Emin, Cheazim Memet și Memet Suliman. Organizația a avut următoarele scopuri principale:„ Numirea în demnitatea de muftiu al musulmanilor din România a unui element din cele mai pregătite din punct de vedere profesional, cu o moralitate integră, cu concepții real democratice, fiind în același timp în asentimentul maselor musulmane; Democratizarea Comitetului Central al Unirii Democrate Musulmane din România; Organizația comunității musulmane pe baze largi democratice. Însă, presiunea autorităților comuniste din est, devenea din ce în ce mai apăsătoare în rândul oficialilor tătari- „populația musulmană, deși în majoritate săracă, nu am reușit să o încadrăm pe drumul democrației”. În decembrie 194, organizația populației turce a fost acuzată că nu a prelucrat până acum Rezoluția în problema națională în principalele centre unde locuiește populația turcă, și că nu a reușit să desprindă în totul, printr-o temeinică muncă de îndrumare masele de sub influența reacțiunii naționaliste proprii puse în slujba imperialismelor turc, englez și american.

În ceea ce privesc drepturile și libertăților etnicilor turco-tătari din perioada comunistă, deși multe dintre acestea erau formal recunoscute în noua Constituție din 1948, care era o copie fidelă a celeri sovietice (tătarii în istoria românilor, 291), existau totuși anumite paragrefe în care erau menționate anumite restricii și interdicții- având în vedere art. 15 și mai ales art. 18, care permiteau formal dreptul tuturor cetățenilor, fără desobire de sex, naționalitate, rasă sau religie de a alege și se a fi aleși în organele statului român dar care precizau așa numitele incompatibilități electorale pentru o însemnată categotie de ctățeni români, cei declarați nedemni, o nominalizare aplicată unui număr important de pameni, decăzuți din drepturilor lor în virtutea problemelor ce le aveau în noul regim datorită originii lor sociale nesănătoase, din această categorie făcând parte multe dintre minroitățile naționale aflate pe teritoriul României, în special cele musulmane. Motivele pentru care unele categorii de cetățeni erau numiți „nedemni”, erau specifice psihologicei politice a guvernanților noului regim, mulți dintre etnicii tătari erau numiți „chiaburi, au exploatat prizonieri ruși, și au avut legături cu foști exploatatori- cum ar fi cazul lui Abduraman Calila”; sau Osman Suliman, pentru că „a exploatat peste 100 de ha de pămând, a exploatat brațe de muncă, a lucrat cu foști boieri”, sau cazul lui Kiazim Gafar, care „a exploatat 50 ha, a făcut politică țărănistă și este dușman al clasei muncitoare”. De asemena, Daud Muratcea a fost acuzat că era „dușmănos, nu este supus”. După 1948, autoritpțile române au depistat noi legături ale tătarilor cu oficiali ale altor state, de exemplu, s-a speclat o mișcare de întemeiere a unui stat independent în Crimeea al etniei tătare- „crima de uneltire contra ordinii sociale (art. 209, pattea III, CP, n.n), prin toate aceste acțiuni ale lor, au căutat să știrbească independența statului sovietic, să desprindă din teritoriul acestui stat prinvincia Crimeea și s-o aducă în cazul izbucnirii unui nou război mondial, în stăpânirea naționaliștilor tătarri, români și crimeeni, sub forma unui stat tătar liber și indepenedetn de Uniunea Sovietică”, precum și o acțiune de spionaj dusă în favorarea serviciul de spionaj turc.

Perioada stăpânirii comuniste pe teritoriul României, reprezintă un bine cunoscut tablou al haosului, acuzațiilor, și victimelor, atât în rândul etnicilor români, dar și în rândul minoritiăților naționale – și mai ales, în cazul de față, a etnicilor tătari din Dobrogea. Etnicii tătari au fost puși în fața unor acuzații de complot, spionaj, și de înaltă trădare- unele fiind neadevărate, singurul motiv îngrijorător a fost, sau trebuia să reprezinte afilirea și apropierea unor entici tătari de statul Crimean, aflat atunci sub obupație sovietică, precum și dorința lor de a-și creea un stat propriu, tătar. Totodată, circumstanțele de atunci, nu erau unele favorabile, din niciun punct de vedere, pentru nici o minoritate, sau majoritate națională.

Odată cu instaurarea regimului democratic în România, populația tătară și turcă începe să se bucure în sfârșit de pace, având în vedere că în decursrul a două secole, peste Dobrogea au trecut patru războiae ruso-turce, în care populația musulamă a suferit, iar locațilățile au fost distruse și pustiite. Mai mult, populația musulmană capătă drepturi politice, egale cu toți cetățenii români- astfel că în ziua de azi, există în Parlamentul României, doi deputați reprezentând etnia turcă și tătară.

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România

„Pe baza hotărârii Comitetutului de Inițiativă din 28 decembrie 1989, confirmată de Adunarea de Constituire din 29 decembrie 1989, s-a înființat Uniunea Democrată Turcă Musulmană din România. Această uniune era menită să unească, într-o singură organizație de minoritate națională, întreaga populație tătară și turcă din România, pe baza comunității de origine etnică, limbă, tradiție istorică și de credință islamică. La data de 12.04.1990 se produce o sciziune în cadrul comunității turco-tătare din țara noastră, ca urmare a creării Uniunii Minoritare Etnice Turce din România (U.M.E.T.R.). La cererea expresă a acestei organizații, prin intermediul Tribunalului Sectorului 1 București, organizația noastră, la data de 23.07.1990, își schimbă denumirea în UNIUNEA DEMOCRATĂ A TĂTARILOR TURCO-MUSULMANI DIN ROMÂNIA”.

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani, a inițiat dreptul de a trimite un reprezentant în Parlamentul României, și, făcând parte din Consiliul Minorităților Naționale a administrat resurse financiare provenite de la bugetul de stat.

Printre obiectivele principale ale Uniunii, se enumeră: unirea cetățenilor români de naționalitate tătară turco-musulmană, într-un cadru organizat, și afirmarea și apărarea drepturilor colective și individuale ale membrilor U.D.T.T.M.R, în păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității prin – ridicarea nivelului de cultură al minorității tătare turco- musulmane prin promovarea unui învățământ de stat sau privat în limba turcă literară studiul limbii materne tătare și a istoriei etniilor tătară și turcă, prin învățământ de stat sau privat, publicații și mass-media; asigurarea reprezentării U.D.T.T.M.R în Parlamentul României, în prganele centrale și locale ale administrației de stat; participarea la elaborarea și adoptarea actelor normative care rivesc, direct sau indirect, minoritățile naționale din România, și în special, minoritatea turcă și tătară; revigorarea credinței islamice, prin organizarea și sprijinirea învățământului religios în școli; sprijinirea tineretului de etnice tătară și turcă, în vederea obținerii unui înalt grad de pregătire profesională și științifică, în toate domeniile vieții sociale, prin acordarea de burse de studii în străinătate, ș.a

Principiile care stau la baza Uniunii se concentrează asupra tradițiilor și moralei islamice, precum și asupra promovării toleranței, a demnității și onestității, cultivării și stimulării relațiilor dintre poporul român și popoarele de origine turcică, și asupra promovării coeziunii comunităților tătară și turcă din România. De asemenea, Uniuni caută să respingă, ca delicte morale majore, a oricăror acțiuni de dezbinare a comunităților tătară și turcă din românia, și a manifestărilor de naționalism șovin, extremism, xenofobie, intoleranță, violență, ură, discriminare și segregație de orice natură.

Ca și strucutră, U.D.T.T.M.R este compusă din Congres, Comisia de Cenzori, Conferința Națională, Consiliul Reprezentanților, și Biroul Executiv al Consiliului Reprezentanților. Comisiile de specialitate se împart pe sectoare- Învățământ și educație; Cultură, culte și tradiții; Comisia social-economică; Comisia financiară; Presă și publicații U.D.T.T.M.R; Tineret și activități sportive; Etică și Legislație; Protocol și Organizare; Comisia de Femei; Relații cu instituții și organizații interne și internaționale.

Uniunea Democrată a Tătarilor-Turco Musulmani din România, a elaborat cu succces multe proiecte și campanii, prin care a promovat și a celebrat cultura minorității tătare- prin nenumărate festivale folcorice și publicații, dar și prin măsurile inițiate în Guvern. Cel mai recent proiect elaborat a fost „Conviețuirea interetnică, pe plaiuri Dobrogene”, inițiat de către Primăria și Consiliul Local Cumpăna, pe data de 2 iunie 2013, în care a avut loc o competiție de Kureș- lupte tradiționale tătărști, De asemenea, a avut loc și o prezentare de „Expoziție de Artă Culinară Tradițională”(ediția a VI-a), un spectacol folcloric, în care ansamblurile Yildizlar, Kanara și Kaytarma, au facut spectacol cu dansuri tătărești.

Învățământul în comunitatea turco-tătară din România

Programele de limbă și literatură maternă, sunt elaborate de Ministerul Învățâmântului, cu sprijiniul unor colective largi de cadre didactice, din învățământul de toate gradele, scriitori, critici literai, etc. Mai mult, minorităților naționale li se asigură studiul în limba maternă, astfel, sunt elaborate ore în toate ciclurile de îvățământ- în clasele I-IV ăn patru ore săptămânal, iar ăn clasele V-XII, câte trei ore. Manuelele de limba și literatura maternă, sunt elaborate de către cadre didactice care predau la școlile cu predare în limbile minorităților naționale sau care fac parte din cadrele de limba și literatura maternă de la universități, iar manualele pentru alte discipline se traduc după cele editate pentru școlile cu predare în limba maternă.

După cel de-al II-lea război mondial, se introduce limba tătară în școlile din România, folosind materiale didactice aduse din Cazahstan. Însăm la foarte scurt timp, deoarece populația tătară din Crimeea a fost puternic zdrobită de către trupele lui Stalin, și datorită propagandei inițate de partidul comunist român, care se afla la putere, este eliminată limba tătară din programa școlară, și de asemenea, este închisă și Școala Pedagogică Tătară din Constanța. Un fost învățător din comuna Cobadin, și absolvent al Școlii Pedagogice Tătărești din 1956, Axeit Memli Omer, povestește cum era de fapt programa cu predare în limba tătară- „limba era diferită de cea pe care o vorbeam noi acasă”, explicitând faptul că tătara din Cazahstan era diferită de tătara dobrogeeană sau crimmeană- cea din urmă, fiind mai bine conervată. Perioada anilor 1920-1989- sunt anii „în care întreaga activitate culturală cunoaște un progres seminificativ, chiar dacă, dupa cel de-al II-lea război mondial, aceasta a suferit o importantă influență ideologică, anumea cea comunistă”. În prezent însă, nu se mai predă limba tătară în școli, ci numai limba limba turcă. Acest fapt se datorează poate materialeleor insuficiente, scrise în limba tătară, fapt ce îi întristează pe mulți dintre etnicii tătari din Dobrogea. Așa poate se explică tristul fapt că bunicii noștrii vorbesc șis criu mai bine în limba tătară, decât noi, tinerii, fapt care ne aduce numai tristețe- deoarecem nu putem duce mai departe limba noastră maternă.

Coranul, interpetarea acestuia, precum și limba și literatura turcă-osmană, istoria religiei, musizca religioasă erau studiate în limba turcă și arabă, școlle de Coran purtând numele de „medrese”. Cea mai veche medresă din Dobrigea există încă din anul 1484, din timpul sultanului Baiazid al II-lea, air în prezent se află în comuna Babadag. Cea mai reprezentativă instituție a acelei perioade, este Seminarul Musulman din Medgidia, care a funcționat fără întrerupere, până în anul 1967, urmând ca în anul 1995 să devină Liceul Teologic Musulman și Pedagogic „Kemal Ataturk” (dotat cu un internat de 130 de locuri) Pentru învățământul pentru minoritatea turco-tătară, s-au înființat grupe de studiu al limbii materne în 49 de localități din județul Constanța, Tulcea și Brăilea, care cuprindeau 1449 de elevi. Mai mult, s-au înființat trei secții de învățământ preșcolar cu predare în limba turcă, unde sunt erau 49 de copii. În cadrul Școlii Normale din Constanța (începând cu anul 1990/ 1991) erau școlarizați 28 de elevi în pregătire pentru a deveni învățători de limba turcă iar predarea în limba maternă turcă încă după manuele editate în România.

Prin urmare, învățământul minoritar, s-a dovedit a fi un element puternic în procesul de continuitate a valorilor culturale ale unor etnii respectate în România, respectiv minoritatea tătară, și cea turcă.

Bilingvismul tătaro-român în perioada acutală în Dobrogea

Influența orientală asupra limbii române reprezintă un fenomen de mare importanță, contactul dintre limbi are ca urmare intererența, influența reciproca a limbilor. Contactul dintre limbi este rezultatul unor fenomene extralingvistice: amestec de populație, conviețuire, relații cultarel, economice, politice (…) problema graiurilor turcice vporbite în Dobrogea și influența îndelungată și constantă a limbii române asupra acestora ar reprezenta un sibect de interes larg pentru cercetători, ținând seama de faptul că aceste idiomuri sunt singurele de tip kiceap aflate într-un contact direct cu o limbă romantică. Prezența tătarilor asupra poporului român, se observă mai ales în moșteinerea lingvistică a limbii române- orice român a auzit sau a devenit conștient, într-un fel sau altul, de faptul că limba pe care o vorbește zi de zi include și cuvinte carea ne-au rămas de pe vremea turcilor, că folosim sporadic, în scris și în vorbire, termeni de oricine turcp, pe care strămoșii noștrii i-au preluat odinioară deodată cu obiectele, obiceiurile sau noțiunile pe care le denumeau. Lazăr Șeineanu, în Influența orientală asupra limbii române, a studiat atent specificul oriental a limbii vorbite în zona Moldovei, precizând că „sub raportul fecvenței elementului oriental, cronicarii moldiveni sunt incomparabili mai bogați decât cei munteni- lucru curios- în timp ce la cronicarii moldoceni se observă o creștere treptaă a vocabularului oriental; la cei munteni, din constră, el e supus unei continue scăderi. În acest sens, Mehmet Ablay, în Din istoria tătarilor de la Ginghis Han la Gorbaciov, consideră că legăăturile dintre români și turcii otomani din Țara Românească, a avut un caracter mai mult protocal, oficial, apelând la clasa conducătoare a societății românești, iar legăturile dintre români și tătarii din Moldova, au avut un caracter cotidian, cuprinzând pături largi ale populației românești.

Limba tătară își are oginile în una dintre cele mai bogate familii lexicale din Asia, mai exact- familia limbilor uralo-altaice, care cuprinde limbile turcice, mongole și tunguso-manciuriene. Wihelhm von Humboldt, încadrează limba tătară, din punct de vedere tiologic, în grupul limbilor aglutinante, datorită morfologiei sale, care se bazează pe aglutinare, la rădăcină îmșirându-se unul după altul diferite afixe pentru a arăta valorile gramaticale. De asemenea, referitor la tătara veche literară a Hoardei de Aur, tătara face parte din subramura kâceako-bulgară, care aparține limilor turcice. Așadar, limba tătară reprezintă un bogat câmp lexical, deținând diferite dialecte turcice, bulgare, crimeene, și bineînțeles, românești. De asemenea, tătara vorbită în zona Dobrogei, este diferită de cea vorbită în Crimeea- prima având influebțe turcice datorită strămoșilor turci ce au dominat populația dobrogeană, iar cea de-a doua, având influențe lexicale ucrainiene, și ruse- fapt observat și demonstrat în cadrul interacțiunii dintre etnicii tătari din Crimeea, și cei din Dobrogea- în cadrul schimbruilor de experiență realizate de către U.D.T.T.M.R și de Muftiatul din Constanța. Totodată, tătara dobrogeană împreună cu cea crimeeană, se particularizează de restul limbilor aparținând acrestui grup, prin multe terminații, ca de exemplu, consoana inițială a numeralului dokuz (nouă), este cu d și nu cu t, așa cum este în toate celelalte limbi care aparțin acestui grup- mulți precizând că tătara dobrogeană reprezintă de fapt o ramificație a tătarei crimeene

Bilinvismul tătaro-român din Dobrogea, se află într-un stadiu elementar, deoarece influențele limbii române asupra celei tătare se realizrează aproape involunar, înconștient în coniții de mediu etnic și lingvistic; totodată, realizarea de manuale școlare în limba maternp tătară a determinat necesitatea de a folosi un număr imens de de noțiuni care nu puteau fi exprimate decât prin împrumutri directe- însă, acest lucru nu a reprezentat decât o influență pozitivă, deorece astfel, limba română a devenit principala sursă de îmbogățire a vocabularului tătresc dobrogean. Astfel, numeroase cuvinte cunt împrumutate cu sufixe românești, substantive, adjective etc.- de exemplu, cuvântul babî, din cuvântul românesc babă- „bir babî baqîrar”/, o babă striga”; „doktor”/„doctor”, „profesor”/„profesor” sau „profesoară”. Multe dintre împrumuturile lesixale românești aparțin categoriei substantivelor și adjectivelor: culorile bej, maro, muștar precum și verbe împrumutate la formele nominale și preluate tot ca nume- iar altele primesc sufixe derivate tătărești- demoratlik (democatic), activlik (activ), talentli (talentat), etc. Tototdată, majoritatea cuvintelor sunt preluate direct din limbaa română- șef de echipă, sotum-taior, șef-contabil, etc. . Pentru o exemplificare mai nuanțată, asemeni, lui T. Gemil, în Originea Tătarilor, locul lor în România și în lumea turcă aș vrea fac o adăugire, cu privire la expreiile turcești/ tătărești din Amintiri din Copilărie, de Ion Creangă. Așa cum precizează și T. Gemil, „te surprinde numărul important al cuvintelor de origine turcă”, sublinând încă odată influența puternică orientală în Moldova, și în Țara Românească. Astfel, voi enumera câteva dintre cuvintele turcice folosite- „și când mă uit inapoi, doi hojmălăi se și luaseră după mine” (hojmălău=koșma, a împreuna două animale pentru tracțiune); „huzuresc de bine” (huzur=bună stare); „și ca să mă scape de belea”(belea=nenoricire), „…până ce ne-a tuns chilug” (chulug=chel); ”…Ajungă-ți de acum, herghelie” (herghelie=grup), etc.

La propunerea deputatului constănțean al Uniunii democrate a Turco-Tătarilor Musulamni din ROmânia, Aledin Amet, Parlamentul a adoptat legea privind instituirea Zilei Limbii Tătare, pe data de 5 mai, care este sărbătorită prin manifestări culturale, pe care atât televiziunea, cât și radiourile publice vor avea misiunea de a le populariza în cadrul programelor pentru minorități. Mulți consideră că prin această măsură, se observă teama enticilor tătari de-și perde treptat limba, deoarece tot mai puțini știu încă să vorbească coerent limba tătară, asta pentru că idiomul tătar, caracterizat în primele sale decdenii de existență pe teritoriul dobrogean prin conservatorism, capătă o tot mai largă deschidere față de influența limbii romîne, care afectează toate compartimentele. Conviețuirea în mediul românesc, relațiile sociale și culturale, școlarizarea în limba română, urbanizarea și modernizarea constituie factori ce pun în pericol omogenitatea și naturalețea limbii tătare- de aceea, nu se poate vorbi de o „stagnare” a limbii tătare, (…) pentru că limba se află mai degrabă într-un pericol longvistic, și anume cel de pierdere treptată a limbii ca urmare a preferinței tot mai evidente pentru uzul limbii române.

Contribuția minorității turco-tătare la progresul culturii din România

„Fraților, este timpul să ne trezim, să muncim pentru națiunea noastră. Să refacem ca renumele poporului nostru să crească. Străinii să nu ne privească cu dispreț. Să nu ne vorbească de rău. Să muncim pentru înflorirea industriei și comerțului, patria noastră să devină tot mai bogată. Să muncim și să tranformăm Dobrogea și întreaga patrie ăntr-o vatră înfloritoare și plină de glorie”(Mehmet Niyazi) . În anul 1929, un reprezentant important al minorității tătare din Dobrogea, și anume Mustecip Haci Fazîl, împreună cu alți tineri, au înființat revista „Emel”, care în limba tătarră înseamnă „crez”. Revista avea ca scop principal menținerea unității tătarilor de pretutindeni, și în special insfularea ideii că tătarii și turcfcii sunt frați, având aceeași origine. Mustecip Haci Fazîl a încercat pe toată durata vieții lui să menționeze atât importanța culturii tătaro-turce în viața dobrogenilor, cât și importanța respectării acesteia de către comunitate. Însă, așa cum am menționat mai sus, poate cea mai importantă realizare a acestuia și a altor reprezentați, este apropierea dintre comunitatea turcă și cea tătară. „Dobruca ve Turkler” (Dobrogea și turcii), „Dobruga daki Kirim turklerinin Atasozleri ve Deyinleri” Proverbele și zicătorile tătarilor crimeeni din Dobrogea), „Ghenghiz-Han Atilla, Tamerlan” sunt doar câteva volume cunoscute ale revistei „Emel”, publicațiile ajungând chiar și în universitățile din Ankara, și din alte orașe din Turcia. Ismail Zayeddin este un alt reprezentant important al minorității tătare, care era un bun cunoscător al tradițiilor și obiceiurilor naționalității turco-tătare din România fiind cunoscut atât ca ca un bun inginer, cât și ca un poet excepțional. A tradus multe creații literare române, precum „Scrisoarea a III-a” de Mihai Eminescu, „El Zorab” și „Noi vrem pământ”, de George Coșbuc. În zona muzicii, Cadrie Nurmambet este cea mai cunoscută cântăreață de muzică tătărească din România. A înregistrat peste 90 de cântece țărănești și turcești din Dobrogea.

În secolul XVII, multe dintre satele sobrogene au ajuns să aibă nume turcești, deoarce numărul turcilor crescuseră foarte mult. Școlile se găseau într-un loc comun cu lăcașul de cult, care la musulmani se numește geamie. Prin aniul 1950 se aflau peste 240 de geamii în Dobrogea. Astăzi, în România exită aproximativ doar 72 de geamii dintre care multe din ele au nevoie de reconstrucții. Spre exemplu, în fiecare dintre cartierele mari din centrul orasului, există o geamie, sau măcar un loc în care se strâng toți musulmanii în zilele de sărbatoare, înăuntru existând spații speciale pentru rugăciuni- încăperea bărbaților este separată de cea a femeilor. De asemena, în comunele mici, cum ar fi Valul lui Traian, Valea Seacă, Babag, Murfatlar, Techirghiol, chiar și în Eforie, etc., există câte o geamie mare. De sărbatori, cum am menționat și mai sus, este o tradiție a musulmanilor turco-tătari de a se strânge la geamie, și de a face rugăciuni, precum și de a organiza târguri în care se vând produse tradiționale. De sărbătoarea „Kurban Bayram”, cei săraci se strâng la geamie pentru a beneficia de câte o bucată de carne de oaie sau miel, oferită de locuitori ai satului, sau ai orașului respectiv. Totodată, este un mare „bine” când cineva le oferă și săracilor din sacrificiul sfânt, aceasta fiind o obligație a fiecărui musulman. Tăierea și împărțirea animalului sfânt se face în familie, cel mai mult ocupându-se capul familiei, de obicei tatăl împreună cu bunicul. Apoi intervine rolul femeilor de a împărți și de a aranja carnea: prima parte se ia acasă, a doua se trimite la rude, iar cea de-a treia parte se oferă celor nevoiași.

„Traditițiile nu pot fi uitate, Ele fac parte din viața noastră, din existența noastră!”- de aceea, pentru sărbătorirea „Hâdrelez-ului”, UDTR (Uniunea Democrată Turcă din România) a oferit beneficii finianicare, de care să se bucure toți locuitorii tătari și turci din Cobadin, Constanța, Techirghiol și Mangalia. De asemenea, filiala Galați, cu ajutorul doamnei Abdula Gulten, a realizat Festivalul Interetnic Euroregional Transfrontalier ”Dunărea de Jos”, la care au participat peste 1 200 de persoane din România, Republica Moldova și Ucraina. Mai mult, au fost prezenți și toți ambasadorii, consulii și oaspeții acestora din cele trei țări, care s-au bucurat la rândul lor de bucutăria turcă și tătara, și de muzica și dansurile folclorice.

Concluzii

Scena politică și socială a devenit din ce în ce mai conștientă și interesată de prezența minorităților, și de asemenea, nimic nu pare mai în spiritul timpului decât a recunoaște drepturile acestora, a le privi cu reverență și considerație. Identitatea minorităților se construiește odată cu asumarea etniei, a valorilor culturale, a religiei și a naționalității. Prin analiza realizată pe parcursul întregii lucrări, consider că am redat baza teoretică și legislativă a noțiunii de identitate minoritară, în toate detaliile sale, observând că noțiunea de „minoritate” s-a dezvoltat odată cu societatea, în special în limbajul științei politice, și al relațiilor internaționale.

Bariele culturale dintre minorități, ar trebui să capete mai mult transparență, dar totodată, să fie bine conturate și delimitate de identitatea culturală a fiecărui grup. Drepturile și reglementările internaționale în ceea ce privesc minoritățile nu sunt multe, însă sufuciente, atâta timp cât ele prevăd interzicerea discriminării pe criterii de rasă, culturale, lingvistice și religioase, iar statele sunt îndemnate la o conviețuire pașnică între grupurile majoritare și minoritare, cele dintâi respectând pe deplin cultura și identitatea particulară a celorlalți. Tototdată, drepturile privind identitățile minorităților prevăd ca statele nu numai să le respecte drepturile acestora, dar să le și creeze condiții favorabile, și mijloace prin care minoritățile își pot exprima în mod liber cultura, limba și religia.

Minoritatea studiată în această lucrare, și anumie minortatea turco-tătară din Dobrogea, reprezintă un izvor impresionant de cultură și tradiții, îmbogățind astfel, cultura populației dobrogene- atât din punctul de vedere al minorității vizate ,dar și al relațiilor interetnice ce se desfășoară astăzi, între creștinii-ortoxi și musulmani. De-a lungul secolelor, ambele populații au trăit în bună înțelegere, unii cu alții, indiferent de limbă sau credință, dând dovadă de o conviețuire prielnică și pașnică. Mai mult decât atât, ambele populații au împrumutat din cultura fiecăruia, acest fapt observându-se atât în tradiții, mituri, dar și în domeniul lingvistic (studiat îndeaproape de către Lazăr Șeineanu, în Influența Orientală asupra limbii române). Multe dintre personalitățile turce și tătare au răspândit lumina culturii și religiei musulmane în mijlocul populației dobrogene, prin diverse publicații și proiecte realizate în cadrul liceelor și universităților românești, pregătind noi generații de tineri. De-a lungul teritoriului Dobrogean, încă de la primele valuri de așezări ale turco-tătarilor, aceștia au fost respectați, din punctul de vedere al religiei- geamiile au rămas în picioare, în timp ce multe și valoroase biserici ortodoce cadea dărâmate. Totodată, etnicii tătari nu au simțit nici o urmă de discriminare din partea românilor, obiceiurile și datinile lor au fost respectate și le-au păstrat, inclusic și înainte de 1989, spre deosebire de alte țări, unde presiunea a fost dur resimțită.

Așadar, din analiza realizată pe parcursul întregii lucrări, pot concluzina că identitatea minoritară este cea mai puternică identitate, prin ansamblul de particularități istorice, culturale și regionale, dar și prin tradiții și mituri, care sunt respectate și în zilele de astăzi. De asemenea, conviețuirea interetnică dintre o minoritate și o majoritate, aduce și ea un sprijin principal în construcția identității minoritare, prin împrumutirle culturale și tradiționale realizate de-a lungul interacțiunii dintre aceștia.

ANEXE

ANEXĂ: despre Consiliul Minorităților Naționale

Cuvântarea Domnului Max Van Der Stoel, Înalt Comisar pentru minoritățile naționale al Conferinței pentru Securitate și Cooopaerare în Europa (C.S.C.E) LA ȘEDINȚA Consiliului pentru Minoritățile Naționale, 18 august 1993 (Cadrul legislativ, p, 129) m

„O concluzie care se impujne și care are o mare greutate este, anume, aceea că România a înregistrat un progres deosebit de mare pe drumul democrației de la prăbușirea comunismului, în decembrie 1989. Ați avut alegeri libere, aveți un parlament care funcționează democratic, liber și acestea sunt lucruri la care nici nu ne puteam gândi sau nu le puteam imagina acum patru ani. (…) Dați-mi voie să spun că, după părarea mea, fiecare țară în parte are într-un fel anumite probleme de ordin național cu minoritățile naționale. Dar un lucru anume este valabil pentru toate țările din Europa care au minorități. Problemele minorităților nu pot fi soluționate decât într-o democrație operantă, în care există un respect deplin fașă de drepturile omului. Acesta este în fond și esența fundamentului Actul de la Copenhaga, pe care l-am amintiti anterior. (..) Și instituția avocatului poporului, care este prevăzută în articolul 55 al Constituției, nu poate decât să jpace un rol, din momentul în care va începe să funcționeze. (…) Pentru a concluiziona, domnule președinte, credința mea este că acest Consiliu poate juca un rol decisiv în promovarea înțekegerii și toleranței între diverse grupuri etnice, care coabitează în spiritul respectului reciproc, înțelegerii și îmbogățirii reciproce.”

Prevederi constituționale

„TITLUL I- Principii generale

Articolul 4 – Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni

(2) România este patria comuniă și indivizibilî a tuturor cetățenilor sări, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau origine socială.

Articolul 6 –Dreptul la identitate

Statul recuoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identiății lor etnice, culturale, lingvistice și religioase

Măsurile de protecție luate de stat pentru păstarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români,

„TITLUL II- Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale

CAPITOLUL I- Dispoziții comune

ARTICOLUL 16- Egalitatea în drepturi

Cetățenii sunt egali în fața legii și a a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

ARTICOLUL 25- Libera circulație

Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile de exercitare a acestui drept,

ARTICOLUL 29- Libertatea conștiinței

Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâms să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.

Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță șși respect reciproc.

Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.

(5) Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia. (…)

ARTICOLUL 32- Dreptul la învățătură

(3) Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba lor materna și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.

(7) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. (…)

TITLUL III – Autoritățile publice

CAPITOLUL 1- Parlamentul

Articuolul 59- Alegerea Camerelor

Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. Cetățenii unei minorități naționale pot fi reprezentați numai de o singură organizație.

CAPITOLUL VI- Autoritatea judecătorească

ARTICOLUL 127- Dreptul la interpret

Cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română, au dreptul de a lua conuștință de toate actele și licrarăile dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”

(Cadru legislativ și instituțional pentru minoritățile naționale din România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1994, p. 9-13)

Bibliografie

– Ablay, Mehmet, Din Istoria Tătarilor de la Ghingis Han la Gorbaciov, Ed. Kriterion, București

– Agamben, Giorgio, Sovereign Power and Bare Life, Stanford University Press, California, 1995

– Andreescu, Gabriel, Tătarii din România: Teme identitare, Centrul pentru Drepturile Omului, București, 2005

– Burke, Peter, Identity Change, Social Psychology Quarterly, Vol. 69, No. 1,University of California, Riverside, 1996

– Cadru Legislativ și Instituțional pentru Minoritățile Naționale din România, Însitutul Român pentru Drepturile Omului, bucurești, 1994

– Cojoc, Marian, Tătarii în Istoria Românilor, Ed. Muntenia, Constanța, 2004

– Diaconu, Ion, Minoritățile: Identitate, Egalitate, Institutul Romând pentru Drepturile Omului, București, 1998

– Gemil, Tahsin, Originea tătarilor. Locul lor în România și în lumea turcă, Ed. Kriterion, București, 1997

– Ghișoiu, Claudia, Identitate în Uniunea Europeană, Ed. Universității din București, București, 2012

– Harris, Ian Charles, Longman guide to living religions, Longman Goup Ltd., United Kingdom, November 1994

– Haugh, W. , Population Studies, Vol. I, No. 30, Council of Europe Publishing, December, 1998

– Ionuț, Anghel, Aportul Minorităților Naționale la Patrimoniul Cultural Românesc. Identitatea etnică și interculturalitate la sfârșit de secol și mileniu, Ed. TopImage, București, 2000

– Laesar, Hendrick Richard, Semper idem? The relationship of European and National Identities, in EU Enlargement, Edited by Peter Drulak, Institute of International Relations, Prague, 2001

– Macridis, Roy, Contemporary Political Ideologies, Wintrhop Pub., Cambridge, 1980

– Marian Zlătescu, Irina, Egalitate, Nediscriminare. Bună Administrare, Insitutul Român pentru Drepturile Omului, Ed. I.R.D.O., București, 2008

– Monitorizarea procesului de aderare la Uniunea Europeană. Protecția Minorităților în România, Ed. Central European University Press, București, 2011

– Năstase, Adrian, Protecting Minorities in the Fututre Europe- Between Political Interest and International Law, Ed. R.A. Monitorul Oficial, București, 2002

– Popa, Nicolae, Teoria generală a Dreptului, Ediția a IV-a, Ed. C.H.Beck, București, 2012

– Radu, Elena, Antropology of the Turkish and Tartar Population in South Dobrudja, Institute of Anthropology ”Francisc I. Rainer”, Romanian Academy, Bucharest, 2008

– Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2001- mai 2002, Guvernul României, București, 2002

– Sanders, Jimy M., Ethnic Boundaries and Identity in Plural Societies, Annual Review of Sociology, Vol. 28, Department of Sociology, University of South Carolina, South Charolina, 2002

– Șeineanu, Lazăr, Influența orientală asupra limbii române, Ed. Librăriei SOCE&Comp, București, 1900

– Suciu, Emil, 101 cuvinte de origine turcă, Ed. Humanitas, București, 2011

– Transue, John E., Identity Salience, Identiry Acceptance, and Racial Policy Attitued:American National Identity as a Uniting Force, American Journal of Political Science, Vol. 51, No. 1, Duke University, 2007

Studii și articole:

Neamul lui Gingis-Han de ppe pământul Dobrogean, http://tatar-tatarman.blogspot.ro/2010/03/parfumul-vechiului-sat-tataresc.html

Black Sea Tatar, http://blackseatatar.wordpress.com/links-2/

Relații Interetnice dintre creștinii ortodocși și musulmani în Dobrogea, Maria Barbara, http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/II_1_Bara.pdf

Instituțiile minorităților, http://www.ispmn.gov.ro/page/institutiile-minoritatilor

Conviețuirea Interetnică, pe plaiuri dobrogene, http://uniuneatatara.ro/blog/articole/578/convietuire-interetnica-pe-plaiuri-dobrogene.html

Minoritatea tătară, http://allianceofcivilizations.ro/ro/parteneri-nationali/minoritati-nationale/43-tartarian-minority

Maria Bara, Relațiile interetnice între creștinii ortodocși și musulmani în Dobrogea. Studiu de caz: Medgidia și Cobadin, Interculturalia.

Presă:

Cuget Liber, 130 de ani de presă în Dobrogea, http://www.cugetliber.ro/static/27/130-de-ani-de-presa-in-dobrogea/.

România literară, Numărul 19, 2003, „Țara turcită”, de Alexandru Mușina.

Ziarul Financiarul, 29 iulie 2011, Influențe turcești”, Ziarul de Duminică.

Națiunea, comunitate pentru neam și țară, 30 martie 2012, Românii, tătarii și turcii la contactul dintre culturi, de Maria Ciobanu Băcanu.