MINISTERUL EDUSAȚIEI, SERSETĂRII, TINERETULUI ȘI SRORTULUI [606355]

MINISTERUL EDUSAȚIEI, SERSETĂRII, TINERETULUI ȘI SRORTULUI
UNIVERSITATEA “LUSIAN BLAGA” DIN SIBIU
FASULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,SFÂNTUL ANDREI ȘAGUNA”
SRESIALIZAREA TEOLOGIE RASTRORALĂ

LUSRARE DE DISERTAȚIE

DREPTUL MATRIMONIAL ORTODOX
DIN
REPUBLICA MOLDOVA

SOORDONATOR ȘTIINȚIFIS: MASTERAND: [anonimizat]. Sonf. Univ. Dr. Irimie Marga Bujag Andrei

SIBIU
-2017

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………………………………………… ………………
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………….. …………………………
CAPITOLUL I…………………………………………………………………………………………………… …………………
NOȚIUNEA ȘI FUNCȚIILE FAMILIEI………………………………………… ………………………………………………
I.1. Noțiunea de familie ……………………………………………………………………………………… ………………..
I.2. Funcțiile familiei…………………. …………………………………………………………………………………………..
CAPITOLUL II………………………………………………………………………………………………….. …………………
CĂSĂ TORIA ÎN LEGISLAȚIA REPUBLICII MOLDOVA……………………………………………………………………
II.1. Noțiunea juridică a căsătoriei…………………………………………………………………………….. ……… …….
II.2. Natura juridică a căsătoriei………………………………………………………………………………. ………………
II.3. Caracterele juridice ale căsătoriei…………………………………………….. ……………………………………….
CAPITOLUL III…………………………………………………………………………………………………. …………………
CONDIȚIILE JURIDICE LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI CIVILE………………………………………………………….
III.1. Condițiile de fond la încheierea căsătoriei și clasificarea lor………………………………………………. ….
III.1.1. Diferența de sex…………………. ………………………………………………………………………………..
III.1.2. Vârsta matrimonială……………………………………………………………………………………. ……….
III.1.3. Comu nicarea stării sănătății ………………………………………………………………………………….
III.1.4. Consimțământul la căsătorie…………………………………………………………………………….. …..
III.2. Impedimentele juridice la căsătorie……………………………………………………………………….. …………
III.2.1. Bigamia sau poligamia……………………………………………………………………….. …………………
III.2.2. Rudenia ca impediment în dreptul familiei……………………………………………………………….
III.2.3. Adopția un alt impediment la încheierea căsătoriei ………………………………………….. ………
III.2.4. Alienația sau debilitatea mintală, precum și lipsa vremelnică a facultăților mintale………..
III.2.5. Curatela……………………………………………………………………………………………… ………………
III.2.6. Interzicerea căsătoriei între persoanele condamnate la privațiune de libertate……………..
III.2.7. Oprirea căsătoriei între persoanele de același sex……………………………………………………. .
III.3. Condițiile de formă la căsătoriei ………………………………………………………………………… …………….
III.3.1. Formalitățile prealabile încheierii actului juridic al căsătoriei…………….. ……………………………………..
III.3.2. Procedura încheierii căsătoriei…………………………………………………………………………. …………………….
III.3.3. Locul încheierii căsătoriei…………………… …………………………………………………………………………………..
III.3.4. Momentul încheierii căsătoriei………………………………………………………………………….. …………………..

CAPITOLUL IV…………………………………………………………………………………………………………… ……….
CĂSĂTORIA ÎN BISERICA ORTODOXĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA……………………………………………….
IV.1. C onsiderații generale privind căsătoria în religia creștin -ortodoxă…………………………………………
IV.2. Acte religioase premergătoare căsătoriei……………………………………………………………………. …….
IV.3. Condițiile canonice pentru încheierea căsătoriei…………………………………………………………………
IV.3.1. Condiții religioase………………………………………………………………………………………………………….
IV.3.2. Condiții morale…………………………………………………………………………………………………….
IV.3.3. Codiții fizice…………………………………………………………………………………………. ……… ……..
IV.3.4. Condiții sociale……………………………………………………………………………………….. …………..
IV.4. Impedimente la căsătorie în Biserica Ortodoxă…………………………………………… ……………………..
IV.4.1. I mpedimente absolute………………………………………………………………………………………….
IV.4.2. Impedimente relative………………………………………………. …………………………………………..
IV.5. Efectele căsătoriei…………………………………………………………………………………………………………………….
CAPITOLUL V…………………………………………………………………………………………………… ………………..
DIVORȚUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ȘI ÎN LEGISLAȚIA REPUBLICII MOLDOVA………………………………..
V.1. DIVORȚUL ÎN BISERICA CREȘTIN -ORTODOXĂ……………………………………………………………………..
V.1.1. Motivele de divorț admise de Biserica Ortodoxă…………………………………………………………
V.1.2. Motive civile de divorț recunoscute de Biserica Creștin -Ortodoxă ……………………………….. .
V.1.3. Motive civile nerecunoscute de Biserică…………………………………………………………………….
V.2. DESFACEREA CIVILĂ A CĂSĂTORIEI………………………………………………………………… …………………
V.2.1. Procedura divorțului…………………………………………………………………………………….. ……….
V.2.2. Înregistrarea divorțului în temeiul unei hotărâri a instanței jud ecătorești………………………
V.2.3. Desfacerea căsătoriei pe baza acordului reciproc al soților…………………………………………..
V.2.4. Desfacerea căsătoriei la cererea unuia din soți………………… …………………………………………
V.3. Efectele divorțului……………………………………………………………………………………….. …………………

CONCLUZII……………………………………… ………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………….. ……………….

ANEXE……….. …………………………………………………………………………………………………………….. …….

CAPITOLUL I
NOȚIUNEA ȘI FUNCȚIILE FAMILIEI

I.1. Noțiunea de familie
Pe parcursul dezvoltării sale istorice, noțiunea de familie a cunoscut mai multe definiții,
diverse au fost și definițiile date de către științele care s -au preocupat de problema dată.
În dreptul roman, cuvântul „familia”1 are mai multe sensuri. Într -un prim sens, acesta
este identic cu termenul modern de familie, desemnând un grup de rude; într -un alt sens, propriu
numai dreptului roman, desemnează persoanele și bunurile supuse puterii lui „pater familias” .
Prin familie se înțelege grupul larg al persoanelor libere și al sclavilor, supuși puterii lui „pater
familias” care deci locuiesc în același „domus” .2 Odată cu fondarea statului, puterea lui „pater
familias” asupra persoanelor și bunurilor care formau familia sa a fost consacrată juridicește,
consolidându -se și mai mult. La început, el exercită o putere nelimitată asupra soției, copiilor
și lucrurilor, desemnată prin cuvântul „manus” . Mai târziu, „manus” s-a numit numai puterea
asupra soției căsătorite „cum manu” ; „patr ia potestas” este puterea asupra copiilor (fii, fiice,
nepoți, nepoate etc.); „dominica potestas” este puterea asupra sclavilor; „dominium” este
puterea asupra lucrurilor aparținând familiei; „mancipium” – puterea asupra persoanelor libere
trecute prin man cipație în putere temporară a șefului de familie; tutela și „cura” – puteri ale
șefului de familie asupra unor femei „sui iuris” ori asupra unor șefi de familie incapabili din
diferite motive (impuberi, nebuni, risipitori). „Pater familias” reprezintă nu t atăl, ci șeful
familiei3.
Mai era întrebuințat și termenul de „familia rustica” sau „familia urbana” , termene ce
se aplicau grupurilor de sclavi care lucrau în mediul rural sau, respectiv, în cel urban.
Cuvântul „familia” mai desemna ansamblul lucrurilor „mancipi” (pământul roman,
servituțile de pământ roman, sclavii, animalele de tracțiune și de călărie), lucrurile cele mai
necesare pentru subzistența vechiului grup.
Familia patriarhală romană era constituită ca o celulă economică. În cadrul familiei se

1 Cuvântul familia a fost utilizat de către romani cu trei sensuri distincte. Familia desemna fie totalitatea sclavilor
aflați în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflat sub aceeași puter e, fie totalitatea bunurilor și persoanelor
aflate în puterea unei pater familias , Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman , Casa de editură și presă „Șansa” –
S.R.L. ,București, 1997, p. 95
2 Ibidem, p. 98
3 T.Sâmbrian, Drept roman principii, instituții și texte celebre , Casa de editură și presă „Șansa” – SRL,
București, 1994, p. 66

producea tot sau aproape tot ce era necesar vieții materiale. Importanța țelului propus și
dificultățile de a -l atinge impuneau unitatea conducerii. „Pater familias” era conducătorul
suprem al grupului, administratorul unic al averii, judecătorul și preotul grupului. Deși numai
„pater familias” dispunea de averea familiei, tradiția conserva amintirea unor timpuri când se
știa că averea era a tuturor membrilor familiei, când averea era o proprietate comună și membrii
familiei erau coproprietari. Mai târziu, un ele atribuțiile șefului de familie dispar (calitatea de
judecător), altele pierd mult din intensitate.
Familia patriarhală romană cuprindea: a) soția, „uxor” , dacă era căsătorită „cum
manu” . „Conventio in manum”4 era actul prin care femeia părăsea familia ei și trecea în familia
soțului. Această femeie se numea „in manu mariti” , în puterea soțului sau, eventual în puterea
tatălui soțului dacă acesta nu era șef al familiei; b) fiii cu soțiile lor, dacă erau căsăto rite „cum
manu” ; c) fiicele până la căsătorie, dacă se căsătoresc „cum manu” ; d) nepoatele, până la
căsătoria „cum manu” ; e) mai făceau parte din familie, fiind introduși printr -un act juridic al
dreptului civil, persoanele adoptate, adrogate și persoanele legitime.
Mai exista și așa noțiune ca „familia agnatică”, din care făceau parte rudele de sânge,
cât și persoanele străine care intrau în puterea lui „pater familias” , cum ar fi copiii adrogați,
adoptați, iar mai târziu și copiii legitimați5. Rudenia ag natică reprezintă rudenia prin bărbați,
fiind rude agnate între ele toți cei care coboară prin bărbați dintr -un autor comun: fiii și fiicele
în putere, copiii fiicelor, nepoții lui „pater familias” după fii etc. Nu făceau parte din familia
agnatică copiii fetelor, deoarece ei intrau sub puterea tatălui lor, copiii care au fost emancipați
sau care au fost dați în adopție și femeile căsătorite „cum manu” care, ulterior, au ieșit din
puterea șefului de familie către un terț care le -a eliberat. În vechiul drept roman numai rudenia
agnatică crea efecte juridice: agnaților le revenea tutela, curatela și moștenirea.
„Rudenia cognatică” este rudenia de sânge, noțiune valabilă și în prezent în domeniul
dreptului civil. Vechiul drept roman nu ținea cont de rudenia de sânge, decât în materia
căsătoriei, când aceasta constituia un impediment. Mai târziu, rudelor de sânge li se
recunoșteau, în anumite cazuri, drepturile succesorale sau dreptul la alimente.
Averea familiei romane era compusă din „domus” , adică casa în care locuia și
„heredium” , grădina din jurul casei. Familia mai avea în proprietate și un „fundus” , un teren
de agricultură situat în afara cetății, care putea fi dobândit prin uzucapiunea de doi ani (usus
auctoritas fundi biennium est). Sclavii, caii, măgarii , catârii și boii „heredium”, constituiau
averea grupului și purtau denumirea de „familia”. Dacă „pater familias” murea fără să fi lăsat

4 Ibidem , p. 68
5 Emil Molcuț, Dan Oancea, op.cit., p. 96

testament, moștenitorii lui luau „familia” (si intestato moritur, heredes familiam habento) . Un
alt grup de lucruri aparținând familiei era „pecunia” , din care făceau parte vitele mici, metalele,
banii și orice fel de lucruri care nu făceau parte din „familia” .
Familia este definită îndeobște ca fiind nucleul elementar al societății – „celula so cială”
– care unește pe soți și pe descendenții lor6.
Problematica cercetărilor în domeniul sociologiei familiei este vastă și diversă. Astfel,
acestea pot viza procesul formării familiei sau al destrămării acesteia, specificul educării
copiilor în sânul f amiliei, particularitățile relațiilor între soți și cauzele conflictelor în familie,
legătura generațiilor în familie, factorii socioeconomici și socioculturali care determină modul
de viață în familiei – acestea sunt doar unele din multiplele probleme car e fac obiectul
cercetărilor sociologice.
Sociologii definesc familia în mod diferit, fiecare punând accentul pe unul sau mai multe
aspecte privind structura, funcțiile și caracteristicile familiei. De exemplu, familia este un grup
social realizat prin căsă torie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodăria casnică
comună, sunt legați prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice și care
răspund unul pentru altul în fața societății7.
Dicționarul de filosofie definește familia ca „forma primară de comunitate umană care
cuprinde un grup de oameni legați prin consanguinitate și înrudire”8 sau mai întâlnim și
definiția, potrivit căreia, prin familie se înțelege „forma de comunitate umană întemeiată prin
căsătorie, care un ește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic,
economic, psihologic și spiritual” .
Unii autori susțin că familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană
alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai
mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială.
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă exemplul tipic de grup primar,
caracterizat prin puternice relații de tipul „face to face” , prin asocierea și colaborarea intimă a
tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiție putem aduce în discuție o serie de tipologii.
Una dintre ele face deosebirea între familia de origine și familia de procreare . Familia de
origine (consangvi nă) reprezintă familia în care te naști și crești, familia de procreare
(conjugală) este aceea constituită prin propria căsătorie.

6 Ioan Comănescu, Ioan Mihuță, Raul Petrescu, Ocrotirea familiei în dreptul socialist român , Ed. Politică,
București, 1989, p. 9
7 A.Stănoiu, M.Voinea, Sociologia familiei , T.U.B., 1983, p. 5
8 Dicționar de filosofie , București, Edit.Politică, 1978

După modul de exercitare a autorității, sistemele familiale pot fi: patriarhale,
matriarhale sau egalitare. În sistemul patriarhal, autoritatea în cadrul familiei este deținută de
bărbatul cel mai în vârstă (familia extinsă) sau de soț (familia nucleară) . În sistemele
matriarhale, autoritatea în cadrul familiei este deținută de femeia cea mai în vârstă sau de soție.
În prezent, este foarte răspândit sistemul egalitar, puterea și autoritatea fiind relativ egal
distribuite între soț și soție.
Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți. Familia tipică,
după unii autori, este cea format ă din părinți și copii.
În sociologie se disting: familia simplă și familia extinsă 9. Familia simplă este definită
ca nucleu elementar al societății și cuprinde doar pe părinți și copiii lor necăsătoriți. Această
familie este structurată pe două generaț ii, luând locul familiei tradiționale care a existat în
societățile nedezvoltate și care era str ucturată pe mai multe generații10. Familia extinsă, formată
și din alte persoane decât părinții și copiii, cuprinde toate persoanele unite prin legături de
căsăt orie, rudenie firească sau civilă sau persoanele între care s -au stabilit relații asemănătoare
cu cele rezultate din căsătorie sau rudenie.
Întâlnim și alte noțiuni sau definiții, potrivit cărora familia reprezintă: a) o realitate
biologică, adică în cadru l ei se realizează procreația, prin unirea biologică dintre bărbat și
femeie; b) o realitate socială, prin care se realizează o comunitate de viață între soți, între părinți
și copii, precum și, uneori, între alte rude; c) o realitate juridică, pentru că, prin norme juridice,
se reglementează cele mai importa nte relații din cadrul acesteia11.
În sens sociologic, specialiștii mai definesc familia, ca pe formă specifică de comunitate
umană, ce desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau r udenie ce se
caracterizează prin comunitate de v iață, interese și întrajutorare12. În acest sens, putem spune
că familia e o realitate socială prin comunitate de viață dintre soți, dintre părinți și co pii, precum
și dintre alte rude13.
În sens juridic, la fel întâlnim mai multe definiții ale familiei date de specialiști. Astfel,
familia a fost definită ca fiind: a) o formă de organizare a vieții în comun a oamenilor legați
între ei prin căsătorie sau prin rudenie; b) un grup de persoane între care există drepturi și
obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, inclusiv adopție, precum și din alte raporturi

9 După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi nucleară (soț, soție, copiii acestora) sau extinsă
(care mai cuprinde și alte rude).
10 Șt.Cocoș, Dreptul familiei , VOL. I, Editura LUMINA LEX, București, 2001, p. 4
11 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, Dreptul familiei , Editura ALL BECK, 1999 , p.1 ; Gabriela Lupșan ,
Dreptul familiei (note de curs) , Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1996, p. 5
12 Ion P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei , Editura ALL, București, 1996, p. 1
13 I. Albu, Dreptul familiei , București, Editura didactică și pedagogică, 1975, p. 7

asimilate relațiilor de familie.
În această accepțiune, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
În doctrina juridică românească, familia, definită în sens larg ( lato sensu) , cuprinde toate
persoanele unite prin legături de căsătorie, rudenie firească sau civilă, precum și persoanele
între care s -au stabilit relații asemănătoare cu cele care rezultă din c ăsătorie sau rudenie. În
această accepțiune, familia grupează toate persoanele care descind una din alta sau dintr -un
autor comun, între care există o comunitate de sânge sau civilă, precum și soții acestora.
În sens restrâns (stricto sensu) , familia se re duce la soți și copiii lor minori. Familia
există, desigur, și în lipsa copiilor, numai în prezența soților.
Comparând definițiile sau noțiunile sociologice date familiei sau cele date de specialiștii
în drept, vedem că, practic, ele coincid, dar sunt cazu ri (de exemplu, desfacerea căsătoriei prin
divorț) când relațiile de fapt, în sens sociologic, între soți încetează, deoarece ei nu mai au o
comunitate de viață și de interese, dar unele relații de familie, în sens juridic, cum ar fi de
exemplu, obligația legală de întreținere, continuă să existe. Deci, în aceste cazuri, astfel de
coincidență nu mai există. Tot astfel, când se căsătoresc frații, formându -și propria familie, ei
continuă să fie legați prin raporturi juridice de familie (obligația de întreț inere), deși ei aparțin
unor familii diferite, în sens sociologic.
În dreptul comparat, pe lângă familia clasică, formată din tată, mamă și copii, întemeiată
pe căsătorie, au apărut și familia monoparentală , care este compusă din mama necăsătorită și
copiii săi, sau căsătoria sociologică , adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă și copiii
lor, care nu are la bază căsătoria.

I.2. Funcțiile familiei
Familia este o instituție multifuncțională. Desigur, de -a lungul timpului, acestea s -au
mani festat în mod diferit, având nuanțe proprii și intensități distincte. În trecut, funcțiile familiei
erau: biologică, demografică, economică, politică, juridică, etică, religioasă, educativă,
psihologică individuală și psihologică socială,14 mult mai numeroase și mai ample decât cele
atribuite familiei în prezent. Acestea sunt15:
a) De perpetuare a speciei umane sau se mai numește de reproducere a populației . Dacă
ne referim la funcția biologică a familiei, vedem că familia este o realitate b iologică prin
uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreare. Prin urmare, această funcție asigură
perpetuarea speciei umane, de altfel societatea ar fi de neconceput. Atracția către sexul opus

14 A.Pricopi, Căsătoria în dreptul român , Editura Lumina Lex, 1998, p. 13
15 Ibidem , p. 14

este inerentă naturii umane, ca, de altfel, și nevoia de a avea și a crește copii. Copiii, în cadrul
familiei, constituie un factor moral și juridic foarte puternic de bucurie și stabilitate a
sentimentelor între membrii familiei, în același timp reprezentând viitorul națiunii. Într -o
anumită măsură, funcția biolo gică a familiei poate fi influențată de către societate, de structura
economică a acesteia, de politica societății privind natalitatea16. În acest sens, unele state
promovează o politică de stimulare a natalității, iar altele – de stopare a creșterii număru lui
populației17.
b) Funcția economică . Această funcție a familiei își găsește oglindire în comunitatea de
bunuri a soților, în administrarea în comun a gospodăriei casnice sau în ajutorul acordat
membrilor familiei aflați în nevoie, din cauza incapacități i de a munci. Nu e posibil ca o familie
să-și poată îndeplini celelalte două funcții fără o bază materială solidă. Sociologii consideră că
funcția economică a familiei constă în realizarea unor venituri suficiente pentru toți membrii
familiei și în organi zarea unei gospodării pe baza unui buget comun. Funcția economică a
familiei este determinată de tipul de societate, de nivelul de dezvoltare social -economică.
c) Funcția educativă. În toate timpurile, în educația copiilor un rol important l -a avut
familia. Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și
armonioasă. Familia reprezintă cea mai importantă „curea de transmisie” a normelor culturale
din generație în generație. Majoritatea cercetătorilor continuă să definească educația familială
ca producere a personalității sociale și ca transmitere intergenerațională pe o direcție unică,
de la părinți la copii. Astfel, Codul familiei cuprinde dispoziții care prevăd drepturile și
îndatoririle părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.
„(1) Părinții au dreptul și sunt obligați să -și educe copiii conform propriilor convingeri,
indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat.
(2) Părinții poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală și spirituală a
copiilor și au prioritate la educația lor față de oricare alte persoane.
(3) Părinții sunt obligați să asigure frecventarea de către copil a școlii până la sfârșitul
anului de învățământ în care acesta atinge vârsta de 16 ani. Instituția de învățământ și forma de
instruire sunt alese de către părinți, cu luarea în considerare a opiniei copilului.
(4) Litigiile dintre părinți privind educația și instruirea copiilor se so luționează de către
autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată pe cale judecătorească.”
Între educația în familie și educația în societate trebuie să existe o corelație, statul
edictând norme juridice în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ

16Victor Dan Zlătescu, Politica familială și dreptul la planificarea familiei , București, 1992, p. 4-5
17 Ibidem , p. 6

în familie.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoar e a îndatoririlor părintești,
inclusiv a celor educative, vor interveni anumite sancțiuni cum ar fi, de exemplu, decăderea din
drepturile părintești.
Unii autori, la aceste trei funcții, mai adaugă și funcția de solidaritate familială. Din
legătura biologi că, din comunitatea de viață a membrilor familiei, precum și din afecțiunea
naturală ce există între ei, se naște această solidaritate, care este de ordin afectiv, etic. Această
funcție există între membrii familiei și poate fi considerată ca atare dacă pr ivim funcțiile
familiei din punctul de vedere al raporturilor interne care există între membrii acesteia. Celelalte
trei funcții vizează, în primul rând, raporturile familiei cu societatea.

CAPITOLUL II
CĂSĂTORIA ÎN LEGISLAȚIA REPUBLICII MOLDOVA

II.1. Noțiunea juridică a căsătoriei
Căsătoria constituie, de bună seamă, izvorul de căpetenie al legăturilor sare se stabilesc
între membrii unei familii, considerată ca celulă de bază a societății noastre, de v reme ce familia
este alcătuită, în primul rând, din soți, și numai apoi din cei între sare există legătura de sânge
a rudeniei, sare rezultă din faptul că ei descind, prin filiație, unii dintr -alții ori dintr -un strămoș
comun; iar numai cu efecte juridice restrânse pot fi considerați că fac parte din familie cei între
sare se nasc, prin căsătorie, legături de afinitate, și anume între fiecare dintre soți și rudele
celuilalt18.
Atât Codul familiei cât și doctrina juridică folosesc termenul de căsătorie în câteva
sensuri, și anume:
1) Act juridic, prin care viitorii soți consimt să se căsătorească în condițiile și forma
prevăzute de lege. Pentru încheierea căsătoriei e necesar acordul de voință al viitorilor soți,
acord care e necesar numai la în cheierea căsătoriei, deoarece, odată încheiat actul juridic al
căsătoriei, acest acord nu mai are valoare, ca în cazul contractelor, or, căsătoria este cârmuită
de acum de normele legale, fără ca soții să aibă posibilitate să modifice conținutul raporturil or
juridice de căsătorie, cum pot modifica prin acordul lor de voință conținutul contractelor.
2) Situație juridică, adică statutul legal al soților. Această situație juridică, în principiu,
este permanentă și devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei, existând tot
timpul, cât durează raportul de căsătorie.
3) Instituție juridică , sau totalitatea normelor legale care reglementează atât actul juridic
cât și situația juridică a căsătoriei;
4) Ceremonia care are loc cu ocazia celebrării încheieri i actului juridic al căsătoriei19.

Nici Codul familiei al Republicii Moldova sau alte acte normative, nici Codul familiei
al României nu definesc căsătoria, cum, de altfel, nu au definit -o nici Codul civil român din
1865 și nici Codul civil francez din 1804.

18 I.P.Filipescu, P.Anca, O.Calmuschi, M. -I. Eremia, Încheierea căsătoriei și efectele ei , Editura Academiei
Republicii Socialiste Române, Bu curești, 1981, p.11
19 G.Lupșan, Dreptul familiei (note de curs), Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 199 6, p.14; Ion P.Filipescu,
Tratat de dreptul familiei , Editura ALL, București, 1994, p.12 -13; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, Dreptul
familiei , Editura ALL BECK, București, 1999, p.15

În opinia unor autori, orice în cercare de a găsi o definiție completă și atotcuprinzătoare
a căsătoriei riscă să ducă la căutări care nu se mai sfârșesc20.
Autorii de specialitate de la începutul sec. XX, pentru a defini căsătoria, țineau seama
de un dublu aspect. Mai întâi se susținea: căsătoria este o instituție care trebuie reglementată
din punct de vedere al legislației, pentru populația întregului teritoriu al țării, care profesează
culturi diferite. Așadar, căsătoria privită ca instituție civilă, trebuie să facă abstracție de orice
considerație de ordin religios. În al doilea rând, acești autori susțineau că nu trebuie să se țină
seama decât de caracterele juridice ale căsătoriei. Astfel, căsătoria a fost definită ca fiind un
contract solemn, prin care bărbatul și femeia stabilesc în tre ei o uniune sancționată de lege, cu
scopul de a trăi împreună. La acele vremuri se susținea că această definiție era completă tocmai
prin generalitatea termenilor întrebuințați21.
Deși Codul familiei al Republicii Moldova sau cel al României, după cum d eja am
menționat, nu dau o definiție legală căsătoriei, totuși, din reglementarea juridică a acestei
instituții, desprindem elementele sale esențiale, care, în totalitatea lor, alcătuiesc conținutul
juridic și finalitatea acesteia urmărită de către legiuit or. Astfel, din analiza textelor legale care
reglementează instituția căsătoriei, vedem că încheierea acesteia poate avea loc doar între un
bărbat și o femeie și, că, ea se bazează pe consimțământul reciproc, neviciat, exprimat personal
și necondiționat de către aceștia, pe sentimentele de dragoste, afecțiune și încredere care domină
relațiile dintre persoanele în cauză.
În continuare, pentru a vedea cum a fost definită căsătoria la diferite perioade ale
dezvoltării istorice, vom recurge la definițiile date acesteia de către specialiștii în materie, după
cum urmează:

1. „Uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor
legale în scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale
legii”22.
2. „Căsătoria este actul juridic cu caracter civil, încheiat pe viață între un bărbat și o
femeie (celibatari, văduvi, divorțați), prin liberul lor consimțământ, manifestat – în
condițiile cerute lege – personal și necondiționat, în scopul întemeierii unei familii
de tip nou, în sare se înfăptuiește și deplina egalitate în r aporturile juridice dintre

20 Cu privire la definirea căsătoriei, I. Chelaru, Căsătoria și Divorțul . Aspecte juridice civile religioase și de drept
comparat , Editura A92 A cteon , Iași, 1992, p. 45 -51.
21 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu , Tratat de drept civi român , VOL. I, Editura ALL, București,
1998, p. 183.
22 Ion P.Filipescu, op.cit ., p. 37

soți”23.
3. Căsătoria este „uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu
respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeierii unei familii ”24.
4. Căsătoria este „uniunea – încheiată în principiu pe viață, în forma solemnă prevăzută
de lege – între un bărbat și o femeie, în scopul creării unei familii ”25.
5. „Căsătoria reprezintă actul juridic solemn, prin care un bărbat și o femeie încheie
între ei o uniune, în scopul creării unei familii, uniune căreia legea îi reglementează
imperativ con dițiile, efectele și desfacerea ”26.
6. „Căsătoria este o alianță liber consimțită între două persoane, încheiată potrivit dispozițiilor
legale, în principiu pe viață, cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele
imperative ale legii”27.
7. „Căsătoria reprezintă încheierea, în organele stării civile, cu respectarea prevederilor legale
stabilite de legiuitor, a unei alianțe dintre doi subiecți, – un bărbat și o femeie, aflați pe poziții
de egalitate, având drept scop crearea unei familii și menținerea relațiilor de familie, în
urma căreia se nasc drepturile și obligațiile soților, reglementate de legislația familială în
vigoare”28.
8. „Căsătoria este actul juridic încheiat î ntre un bărbat și o femeie, o uniune reglementată de
normele legii, în scopul întemeierii unei familii”29.
9. „Căsătoria este uniunea dintre un bărbat și o femeie, încheiată potrivit legii, în scopul
de a întemeia o familie ”30.
În această ultimă definiție, s intagma “ încheiată potrivit legii ” indică actul juridic și
celebrarea căsătoriei, sintagma “ uniunea dintre bărbat și o femeie ” indică starea juridică de
căsătorie, iar sintagma “ în scopul de a întemeia o familie ” indică scopul juridic al căsătoriei.
Aceste elemente sunt comune oricărei căsătorii, iar enunțarea lor într -o formă sau alta
ne apare îndestulătoare definir ii strict juridice a căsătoriei31.
Din multitudinea definițiilor date de autorii în materie, distingem următoarele elemente
comune tuturor acestor definiții: act juridic, uniune între bărbat și femeie, în scopul întemeierii

23 Tr.Ionașcu ș.a., Căsătoria în dreptul R. P.R., Edit ura Academiei, București,1964, p.18
24 T.R.Popescu, op.cit., p.83
25 V.Ursa, Căsătoria, baza juridică a familiei , apud A.Ionașcu ș.a., Familia și rolul ei în societatea socialistă ,
Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1975, p. 23
26 G.Lupșan, op.cit., p.15
27 I. Chelaru, op. cit., p. 51.
28 V. Crețu , Aspecte generale priviind NOUL COD AL FAMILIEI AL REPUBLICII MOLDOVA , Revista de drept
privat, anul 2, nr. 1/2002, p. 30 -54.
29 V. Pînzari, Căsătoria în legislația Republicii Moldova , Editura PUB, Bălți, 2002, p. 22.
30 I.Albu, Dreptul familiei , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1964, p. 49
31 Idem , Căsătoria în dreptul român , Edit ura. Dacia, Cluj -Napoca, 1988, p. 27

unei familii. Practic, toate aceste definiții redau esența instituției căsătoriei.
În opinia noastră „căsătoria este actul juridic încheiat între un bărbat și o femeie, o
uniune reglementată de normele legii, în scopul întemeierii unei familii ”32.
Cu toate că, după cum am menționat, Codul familiei nu dă o definiție legală căsătoriei,
dar, din reglementarea juridică a acestei instituții în cod, desprindem elementele esențiale sare,
în totalitatea lor alcătuiesc, conținutul juridic al căsătoriei și finalitatea acesteia, urmărită de
către legiuitor. Astfel, din lectura textelor legale sare reglementează instit uția căsătoriei, vedem
că, încheierea căsătoriei poate avea loc doar între bărbat și femeie și se bazează pe
consimțământul reciproc, neviciat, exprimat personal și necondiționat de către aceștia, pe
sentimentele de dragoste, afecțiune și încredere sare do mină relațiile dintre persoanele în cauză.

II.2. Natura juridică a căsătoriei
În perioada romană, căsătoria avea un caracter civil, iar ulterior, ținând cont de
modificările suferite de legislația civilă în contextul dreptului canonic, reglementarea căsă toriei
a ieșit din domeniul dreptului civil, căsătoria devenind astfel o instituție cu un caracter pur
religio s, fiind considerată ceva sacru33.
Constituția franceză din 1791 în art.7 din titlul 2. declara că legea nu consideră că sătoria
decât un contract civil34.
Codului civil de la 1864, reglementa raporturile de familie ca făcând parte din ramura
dreptului civil, iar căsătoria avea un caracter contractualist, fiind “acordul de voință al viitorilor
soți ce se exprimă într -o formă solemnă, î n fața ofițerulu i stării civile ”. Acea reglementare
juridică determina juriștii de atunci, să considere căsătoria ca fiind un contract solemn, prin sare
bărbatul și femeia stabileau între ei o uniune, sancționată de leg e, cu scopul de a trăi împreună35.
Caracterul de contr act civil al căsătoriei era criticat și la acea vreme, dar și în zilele
noastre, susținându -se că părțile nu pot stipula, în privința uniunii lor, întocmai ca părțile unui
contract. Deci, actul juridic prin care se încheie căsătoria are o structură juridic ă proprie,
asemănându -se cu contractul, însă deosebindu -se în mod radical de acesta.

Asemănările între contract și actul juridic al căsătoriei

32 V.Pînzari, op cit. , Editura PUB, Bălți, 2002, p. 21
33 C.Hamangiu, I.Roset ti -Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român , Vol.I, Editura ALL, București,
1996, p.184
34 Ibidem , p.185
35 Al.Bacaci ș.a., op.cit ., p.1 6

a) ca și multe contracte, actul juridic al căsătoriei este un act juridic bilateral;
b) ca și încheierea contractelor, încheierea căsătoriei e ste liberă, în sensul că, orice
persoană are posibilitatea și libertatea de a se căsători sau nu;
c) în înțeles contractual viitorii soți sunt egali, adică consimțământul la căsătorie
este liber și este exprimat în condiți i de egalitate juridică și nu de subordonare a unuia
față de celălalt etc.

Deosebirile dintre contract și actul juridic al căsătoriei
a) în contracte fiecare din părți urmărește un scop diferit de cealaltă parte, în
schimb, în cazul căsătoriei, ambele părți, adică soții, urmăresc un scop comun, întemeierea
unei familii;
b) efectele contractului sunt determinate de părți, în limitele stabilite de lege, în
timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voința părților are doar rolul de a determina
aplicarea statutului legal al căsătoriei;
c) contractele pot fi susceptibile de termen sau condiție, adică pot fi afectate de
modalități, căsătoria însă, nu poate fi afectată de acestea;
d) părțile pot modifica, în baza acordului de voință, efectele contractului încheiat,
soții, nu au posibilitatea de a modifica efectele căsătoriei;
e) contractele pot fi încheiate prin reprezentare, căsătoria însă este un act juridic
strict personal și nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soți;
f) fiind rezultatul unui mutuus consensus , contractul poate înceta prin acordul de
voință a părților în sens opus, mutuus dissensus , căsătoria însă, nu poate lua sfârșit doar prin
simplul acord al soților, fiind necesară pronunțarea acestuia de către un organ competent;
g) dacă una din părțile contractului nu -și execută obligațiile contractuale, cealaltă
poate cere rezoluțiunea, pe când căsătoria poate fi desfăcută doar prin divorț, în condițiile legii;
h) nulitatea căsătoriei prezintă particularități față de nulitatea contractului, în
sensul că, unele cazuri de nulitate a căsătoriei pot fi acoperite, în anumite condiții, ceea ce nu
putem face în cazul contractelor36.

II.3. Caracterele juridice ale căsătoriei
a) Căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie
Această uniune se întemeiază prin consimțământul celor ce se căsătoresc și, odată

36 Ibidem , p.16 -17; Ion P.Filipescu, op.cit ., p.13

încheiată, este reglementată de normele legale. Această uniune se poate încheia numai între un
bărbat și o femeie.

b) Căsătoria se întemeiază pe consimțământul liber al viitorilor soți
Potrivit art. 48 al.2 din Constituție “Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită
între bărbat și femeie…”37, precum și potrivit art.11 al.1 C.f. “Pentru încheierea căsătoriei e ste
necesar consimțământul reciproc, neviciat, exprimat personal și necondiționat, al bărbatului și
femeii ce se căsătoresc…”. Consimțământul viitorilor soți trebuie să fie lipsit de vicii (eroare,
dol sau violență).

c) Căsătoria are un caracter monogam
Caracterul monogam al că sătoriei este consacrat în art. 15 C.f am. care prevede că n u
se admi te încheierea căsătoriei între persoane dintre care cel puțin una este deja căsătorită și
prin sancționarea cu nulitate absolută a căsătoriei încheiate cu încălc area acestei dispoziții.
Caracterul exclusivist al dragostei impune căsătoriei acest caracter.

d) Căsătoria are un caracter solemn
Ținând cont de faptul că încheierea căsătoriei trebuie făcută în forma cerută de lege și
impunându -se acest caracter, căsătoria trebuie să se încheie:
a) într-un loc anume, adică la sediul organului de stare civilă competent, cu unele
excepții;
b) în fața unei autorități de stat, a șefului organului de stare civilă;
c) într-o zi dinainte stabilită, după expirarea termenului stabilit (cel puțin o lună de
la depunerea declarației);
d) în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți, deoarece actul juridic al
căsătoriei este un act juridic strict personal ( intuitu personae) și nu se poate încheia prin
reprezentarea viitorilo r soți;
e) cu posibilitatea pentru public de a asista.

e) Căsătoria are un caracter civil
Caracterul civil al căsătoriei rezultă din următoarele împrejurări:
a) încheierea căsătoriei se face numai în fața unei autorități de stat, adică a șefului

37 Art. 48 al. 2 din Constituția Republicii Moldova , art.11 a
l.1 și 15 al.1 lit.h Codul familiei .

organului de înregistrare a actelor de stare civilă;
b) înregistrarea încheierii actului juridic a căsătoriei se efectuează în registrele de
stare civilă și anume, în registrul de înregistrare a căsătoriilor;
c) desfacerea căsătoriei se poate face pe cale judecătorească sau, la organele de
stare civilă, dacă sunt întrunite anumite condiții;
În perioada actuală întâlnim în diferite țări, legislații în care:
a) căsătoria are un caracter civil (România, Polonia, Olanda, Republica Moldova,
Belgia, Germania etc.);
b) căsătoria are un caracter religios (de exemplu țările musulmane);
c) soții pot opta sau pentru căsătoria religioasă, sau pentru căsătoria civilă (Italia,
Spania, Brazilia, S .U.A., Canada etc.);
f) Căsătoria se încheie pe viață, adică fără termen, spre deosebire de contract, c are poate
fi încheiat pe un anumit termen.
g) Căsătoria se întemeiază pe egalitatea în drepturi între soți, astfel soții, au drepturi
și obligații egale cu privire la relațiile personale și patrimoniale între ei.
h) Scopul încheierii căsătoriei este întemeierea unei familii, deci, aceasta fiind
conținutul căsătoriei, cauza nece sară și determinantă a acesteia38.

38 Al.Bacaci ș.a ., op.cit ., p.17; G.Lupșan , op.cit ., p.17 -20; Ion P.Filipescu, op.cit ., p.14

CAPITOLUL III
CONDIȚIILE JURIDICE LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
CIVILE

III.1. Condițiile de fond la încheierea căsătoriei și clasificarea lor
Codul familiei în Titlul 2 Capitolul al 3 -lea prevede modul și condițiile de încheiere a
căsătoriei. Încheierea unei căsătorii valabile presupune îndeplinirea unor condiții de fond și de
formă, precum și lipsa im pedimentelor sau piedicilor pentru încheierea acesteia.
Prin condiții de fond, adică de conținut, la încheierea căsătoriei, în sens restrâns,
înțelegem împrejurările pozitive, ce trebuie să existe pentru a fi posibilă încheierea unei
căsătorii, lipsa lor d eterminând imposibilitatea încheierii acesteia. Cunoaștem următoarele
condiții de fond la căsătorie:
1. diferen ța de sex
2. vârsta matrimonială (art. 4);
3. consimțământul la căsătorie (art. 16, art. 17);
4. comunicarea reciprocă a stării sănătății de către viitorii soți (art. 10).
Condițiile de fond, în literatura de specialitate, au fost clasificate în funcți e de mai multe
criterii:
a) În funcție de consacrarea legislativă a condițiilor de fond distingem:
1. Condiții de fond exprese, prevăzute expres în Codul familiei sau în alte acte normative ca,
spre exemplu, vârsta matrimonială, consimțământul viitorilor soți, comunicarea reciprocă a
viitorilor soți asupra stării sănătății lor.
2. Condiții de fond virtuale sau cele care nu sunt prevăzute expres de lege, dar rezultă nemijlocit
din scopul urmărit prin dispozițiile legale referitoare la căsătorie.
b) În funcție de intensitatea cu care se impun a fi respectate și de sancțiunea care
intervine în caz de neîndeplinire acestea se clasifică în:
1) Condiții de fond dirimante , neîndeplinirea cărora atrage nulitatea căsătoriei, ca de exemplu,
diferența de sex, vârsta matrimonială și consimțământul la căsătorie;
2) Condiții de fond prohibitive, neîndeplinirea lor nu atrage nevalabilitatea căsătoriei, ca, de
exemplu, comunicarea reciprocă a stări i sănătății între viitorii soți39.

39 Ion P.Filipescu, op.cit ., p.15 -16; G.Lupșan, op.cit ., p.20 -21; A.Pricopi, Căsătoria în dreptul român , Edit.
Lumina L ex, 1998, p.40

III.1.1. Diferența d e sex
În vechiul Cod al căsătoriei și familiei legiuitorul considera această condiție atât de
evidentă, încât nu o menționa expres, dar, din dispozițiile legale rezulta că se poate încheia
căsătoria numai între persoane de sex diferit.
Actualul Cod al familiei în art. 15 al.1 lit. h) prevede expres că „ se interzice încheierea
căsătoriei între persoanele de același sex ”.
Această condiție mai este menționată expr es în art. 48 al.2 din Constituția Republicii
Moldova și art.2 al.3, art. 11 al.1, art. 15 a l.1 lit.h din Codul Familiei al Republicii Moldova.
Există legislații, cum ar fi, de exemplu, cea a Danemarcei, unde din anul 1989 se permite
înregistrarea căsătoriilor între persoanele de același sex. La fel și în Olanda, din 1991, în unele
regiuni se per mite homosexualitatea să -și înregistreze căsătoriile.
În practică, diferența de sex poate interesa în cazul persoanelor al căror sex nu este
suficient diferențiat. Dacă se stabilește că nu există deosebire de sex, căsătoria nu se poate
încheia. Sexul fiecă ruia dintre viitorii soți se stabilește cu ajutorul certificatului de naștere sau
a buletinul de identitate, care au rubrici speciale în acest sens.

III.1. 2. Vârsta matrimonială
Singura condiție impusă de lege referitor la etatea viitorilor soți este cea a vârstei minime
de la care se poate încheia căsătoria.
Astfel, art. 14 alin.1 C.fam. prevede: “ Vârsta matrimonială minimă este de 18 ani pentru
bărbați și de 16 ani pentr u femei ”.
Astfel, prin lege este stabilită numai vârsta minimă înainte de împlinirea căreia este
oprită încheierea căsătoriei. De aici se desprind următoarele idei:
a) este posibilă încheierea unei căsătorii la orice vârstă, chiar și foarte înaintată;
b) nu are nici o importanță juridică diferența de vârstă dintre viitorii soți;
Nefiind stabilită și o vârstă maximă până la care o persoană se poate căsători, este
valabilă inclusiv căsătoria realizată in extremis (la limita extremă, în ultimul moment), cu toate
că scopul căsătoriei -întemeierea unei familii – nu mai poate fi asigurat.
Rațiunile care stau la baza stabilirii cenzului minim de vârstă la încheierea căsătoriei
sunt de ordin biologic, psihic, moral și social.
Rațiunile de ordin biologic au rădăcin i în faptul că viitorii soți trebuie să fi ajuns la
vârsta pubertății, să fie apte de a întreține relații sexuale normale, pentru a nu se vătăma
sănătatea acestora și a le permite să procreeze copii sănătoși. Rațiunile de ordin psihic și moral

se bazează p e ideea că viitorii soți, trebuie să fie în măsură să înțeleagă însemnătatea unei
căsătorii, asumându -și în mod conștient drepturile și obligațiile pe care aceasta le implică.
Astfel, pentru ca consimțământul la căsătorie să fie exprimat conștient, liber ș i personal de către
viitorii soți, trebuie ca aceștia să ajungă la o anumită vârstă.
Dar, de la regula generală, potrivit căreia vârsta minimă de căsătorie este de 18 ani
pentru bărbat și de 16 ani pentru femeie, există și o excepție. Astfel, art. 14. al. 2 C.fam. prevede
că: “ Pentru motive temeinice, se poate încuviința încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei
matrimoniale pentru bărbați, dar nu mai mult cu doi ani. Reducerea vârstei matrimoniale va fi
încuviințată de autoritatea administrației publice l ocale în a cărei rază teritorială își au
domiciliul persoanele care doresc să se căsătorească, în baza cererii acestora și acordului
părinților minorului ”.
Din cele redate mai sus vedem că există o deosebire în ceea ce privește reglementarea
acestei situaț ii de vechea și actuala legislație a Replublicii Moldova. Vech iul Cod, în cazuri
excepționale, prevedea că bărbații pot încheia căsătoria de la vârsta de 16 ani, iar femeile de la
vârsta de 14 ani. La acel moment, de dispensa de vârstă beneficiau atât bărb ații cât și femeile,
deoarece legislația nu specifica căror persoane li se acordă această dispensă40. Acum, de
dispensă de vârstă pot beneficia doar bărbații.

III.1.3 . Comunicarea stări i sănătății
Potrivit art.11. al. 2 C.fam. “ Persoanle care doresc să se căsătoarească sunt obligate
să se informeze reciproc despre starea sănătății lor ”.
Astfel, legiuitorul impune viitorilor soți să se informeze reciproc asupra stării lor de
sănătate. În acest fel părțile sunt avertizate asupra pericolului la care sunt expuse ele și
descendenții lor prin eventualele maladii de care suferă unul sau altul di ntre viitorii soți.
În același sens, art. 13 C.f am. prevede că:
1) Persoanele sare doresc să se căsătorească sunt supuse unui examen medical gratuit
obligatoriu.
2) Rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate, eliberându –
i-se un c ertificat care atestă trecerea controlului respectiv, sare se prezintă organului de stare
civilă.

40 Vechea legislație, prevedea în art. 16 cod. Fam. că: “Vârsta minima de căsătorie pentru bărbați de 18 ani, iar
pentru femei de 16 ani. Comitele executive ale Sovietelor rationale, orășenești, rationale, din oraș, de deputați ai
poporului pot reduce, în cazuri excepționale, vârsta minima de căsătorie dar nu mai mult decât cu doi ani”.

3) Modul, termenul și limitele examenului medical sunt stabilite d e Guvern41.
Rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate, eliberându -i-
se un certificat care atestă trecerea controlului respectiv, sare se prezintă organului de stare
civilă. Din prevederile legale cu privire la comunicarea reciprocă despre starea sănătății a
viitorilor soți, rezultă că, nu se interzice căsători a persoanelor bolnave, însă acestea trebuie să
fie informate reciproc de starea sănătății lor.
Referitor la prevederile acestui din urmă articol, ne întrebăm, cum efectiv se realizează
îndeplinirea acestei condiții dacă, “rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei
examinate”? De aici concluzionăm că, această formulare, dă posibilitate soțului de rea -credință
să ascundă adevărata stare a sănătății lui. Admitem că, comunicarea reciprocă a stării sănătății,
s-ar realiza prin anexarea certifica telor medicale, după efectuarea controlului medical, la
declarația de căsătorie42 și prin inserarea de către viitorii soți în cuprinsul declarației de căsătorie
a mențiunii, că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor. Prin anexarea acestor
certificate la declarația de căsătorie, după părerea noastră, mai degrabă persoana de la starea
civilă se face cunoscută cu starea sănătății a viitorilor soți, și nu soții însuși. Dacă însă, se
pretinde că în așa mod viitorii soți vor lua cunoștință cu starea s ănătății lor, ce rost mai are
formularea – “rezultatul examenului medical se comunică numai persoanei examinate”? Sau,
dacă numai celui ce trece controlul medical i se comunică rezultatele acestuia, ce mențiuni se
conțin în cuprinsul certificatului dat, sa u acesta atestă doar trecerea controlului sus menționat?
Din prevederile legale cu privire la comunicarea reciprocă despre starea sănătății a
viitorilor soți, rezultă că, nu se interzice căsătoria persoanelor bolnave, însă acestea trebuie să
fie informat e reciproc de starea sănătății lor43.
Această informare se face deoarece:
a) oferă posibilitate viitorilor soți, de a decide, în cunoștință de cauză, în cazul în care celălalt
suferă de o boală, ce pericol prezintă pentru ei, dar și pentru viitorii lor copiii aceasta și să
decidă, cunoscând aceste împrejurări, dacă are rost să încheie sau nu căsătoria cu această
persoană;
b) împiedică încheierea căsătoriei în situațiile în sare, boala de care suferă unul dintre viitorii
soți, este prevăzută de o lege specială, ca făcând imposibilă încheierii căsătoriei, cum ar fi

41 Regulametul priviind organizarea examenului medical a tinerilor înainte de căsătorie , O.M.S. nr. 396 și
M.O.J. nr. 59 din 6 septembrie 1995, M. Oficial, 199 6, nr. 34, 6 iunie, p. 24 -25.
42 Art.34 al Legii cu privire la actele de stare civilă, M.Of. din 17 august 2001.
43 Potrivit art. 15 C. Fam. Al Federației Ruse, examinarea medicală a persoanelor care doresc să se căsătoarescă
se efectuează numai la cererea a cestora. Rezultatele testelor date constitutie taină medicală și nu pot fi
comunicate celuilalt viitor soț, sau oricăror altor persoane, fără acordul persoanei care a trecut controlul medical.

de exemplu, art.15 lit.f) C.f. care prevede că: “Nu se admite încheierea căsătoriei între: f)
persoane dintre care cel puțin una a fost lipsită de capacitatea de exercițiu;”
În literatura de specialitate44 se apreciază că îndeplinirea condiției de comunicare
reciprocă a stării sănătății între viitorii soți are importanță sub aspectele:
a) boala anterioară încheierii căsătoriei poate fi invocată ca motiv de anulare a căsătoriei,
în cazul în care soțul care suf eră de aceasta a ascuns împrejurarea dată celuilalt soț,
care, în cunoștință de cauză, nu ar fi acceptat încheierea acestei căsătorii;
b) boala posterioară încheierii căsătoriei poate fi invocată de către celălalt soț, numai ca
motiv, pentru desfacerea căsăt oriei prin divorț.
S-a precizat însă că, în cazul unor afecțiuni minore, obișnuite și vindecabile, sare nu
afectează viața, sănătatea soțului sau finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării nu este
relevantă.

III.1.4 . Consimțământul la căsătorie
În literatura juridică prin consimțământ se înțelege, manifestarea acordului de voință de
a da naștere, a modifica sau a stinge un anumit act juridic civil. După cum am mai menționat
familia se întemeiază pe căsătoria liber con simțită între bărbat și femeie, la fel și art.1 al. 3 din
C.fam. prevede că: “ Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între bărbat și
femeie …”(art.48 al.2 al Constituției Republicii Moldova). La fel și art.11 din C.f. prevede că:
“Pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul reciproc, neviciat, exprimat
personal și necondiționat, al bărbatului și femeii care se căsătoresc …”. Importanța acestei
condiții rezultă și din faptul că, ea este inserată în cuprinsul unor acte internați onale la sare
Republica Moldova este parte, cum ar fi, spre exemplu “Declarația Universală a Drepturilor
Omului”, art.16 pct.2, sare stipulează că: “căsătoria nu poate fi încheiată decât cu
consimțământul liber și deplin a l viitorilor soți ”.
De aici se de sprinde ideea că, o condiție esențială pentru încheierea căsătoriei este
consimțământul. La căsătorie consimțământul este liber, adică, nu mai există limitări religioase,
rasiale sau juridice în privința alegerii libere a viitorilor soți. Consimțământul tr ebuie exprimat
într-o formă anumită prevăzută de lege, manifestarea de voință se concretizează în răspunsul
afirmativ la întrebările ofițerului de stare civilă adresată fiecăruia dintre ei, în sensul că vor să
se căsătorească între ei45. În cazul căsătoriei dintre un cetățean străin și un român sau între
cetățeni străini, dacă unul sau ambii nu cunosc limba română, precum și atunci când unul sau

44 G.Lupșan, op.cit ., p.23 -24; Ion P.Filipescu, op.cit ., p.21 -22; Al.Bacaci ș.a., op.cit ., p.22 -23.
45 Art. 31 alin. 1 din Legea actelor de stare civilă nr.119/1996

ambii viitori soți sunt surdomuți, se va lua act de consimțământul lor prin intermediul unui
interpret autorizat, încheindu -se în acest sens un proces -verbal46.
Lipsa consimțământului poate fi materială sau psihică și poate privi voința unuia sau
voința ambilor soți. Lipsa materială este mai greu de imaginat, însă lipsa psihică a
consimțământului poate fi reținută în c azul persoanelor care nu au voință conștientă, adică a
celor lipsite în mod temporar de facultăți mintale sau care suferă de alienție47 sau de debilitate
mintală48 (art.9 C. Fam.). Căsătoria persoanei vremelnic lipsită de facultăți mintale este oprită,
dar n umai pe timpul cât nu are discernământul faptelor sale.
Pentru a fi valabil și a produce efecte juridice, la căsătorie, consimțământul trebuie să
îndeplinească unele condiții. Aceste condiții de valabilitate ale consimțământului sunt:
a) să nu fie alterat de vreun viciu;
b) să fie actual;
c) să fie dat personal și simultan de către viitorii soți49;
d) să fie constatat în mod direct de șeful organului de stare civilă, de primarul sau
secretarul de la primărie, care oficiază celebrarea înc heierii căsătoriei;
Prima condiți e de valabilitate, adică lipsa viciilor de consimțământ , constă în faptul ca
acest consimțământ, adică manifestarea de voință spre a încheia căsătoria, să fie manifestarea
conștientă a acestei voințe, exprimată de viitorul soț în fața persoanei care oficia ză încheierea
căsătoriei și, de asemenea, această manifestare nu trebuie să fie alterată de vicii, adică eroare,
dol sau violență , în caz contrar căsătoria va fi declarată nulă. Pentru a se asigura libertatea
consimțământului, legea a dispus ca actul jurid ic al căsătoriei să fie încheiat în formă solemnă.
În cele ce urmează vom analiza mai amănunțit viciile de consimțământ .
Eroarea este o falsă reprezentare a realității la încheierea unui act juridic. În funcție de
influența pe care o exercită asupra consi mțământului părții ea poate fi: eroare obstacol , eroare
viciu de consimțământ, cazul în care aceasta se poartă asupra substanței obiectului sau asupra
persoanei cocontractantului și eroare asupra altor elemente . Ca viciu de consimțământ la

46 Art. 32 din Legea nr. 119/1996
47 Alienația mintală se instalează în cursul vieții unei persoane și exprimă înstrăinarea acesteia de propriul său
psihi c și de interrelațiile sociale… alienatul mintal iese din sfera realului, nu are capacitatea de a nega sau evalua
actele sale, deoarece pierde simțul critic -dominat de imaginația sa, pierde sensul axiologic al adaptării la norme
de conduită. A se vedea: D. Perj u-Dumbravă, Expertiza medico -legală în practica judiciară , Ed. Argonaut, Cluj –
Napoca, 1999, p. 258
48 Debilitatea mintală reprezintă o stare marginală limită între normalitate și boala psihică, cu afectarea funcțiilor
de cunoaștere, care determină incapacit atea persoanei, permanentă sau episodică, de integrare în ambianța
socială. D. Perju -Dumbravă, op. cit., p.259
49 Legislatiile Republicii Moldova, după cum, de atlfel, cea a României, a Federației Rusie, sau a altor state, nu
permite și nici nu permitea în trecut încheierea căsătoriei prin reprezentare. Însă, Codul familiei din 25 ianuarie
1964 permitea, în cazzuri excepționale, încheierea căsătoriei prin reprezentare.

încheierea unei căsătorii, eroarea poate fi numai dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt
soț50. În literatura juridică și în practică se considera că ea trebuie să reprezinte împrejurarea în
sare, cel care o invocă s -a căsătorit cu o altă persoană decât cu cea cu care intenționa să se
căsătorească. Dar, datorită condițiilor solemne în care se încheie căsătoria, prezenței obligatorii
a ambilor viitori soți, identificarea acestora de către persoana ce oficiază încheierea căsătoriei,
împrejurarea ce poate determina e roarea în practică este imposibil de realizat, mai ales că pe
lângă cele spuse anterior, cei ce doresc să se căsătorească se cunosc cel puțin timp de o lunăNu
constituie viciu de consimțământ la căsătorie, eroarea asupra identității civile a celuilalt soț, ca,
de exemplu, în cazul când unul din viitorii soți era divorțat, dar se dădea drept celibatar și, de
asemenea, nu -i viciu de consimțământ, eroarea asupra însușirilor sau calităților personale și
profesionale ale celuilalt viitor soț.
Alt viciu de cons imțământ este dolul sau viclenia.
Dolul este definit de doctrină ca fiind, inducerea în eroare prin mijloace viclene a unei
persoane în scopul de a o determina să încheie un act juridic . Prin esența sa, dolul reprezintă
tot o eroare, dar nu spontană ci pro vocată, fie de către celălalt cocontractant, fie de terțe
persoane. În materie contractuală dolul constituie viciu de consimțământ numai dacă mijloacele
viclene provin de la cealaltă parte51 , nu și de la un terț. Dacă această condiție a dolului nu este
îndeplinită, dar sunt întrunite cerințele erorii -viciu de consimțământ, actul juridic, altul decât
cel al căsătoriei, poate fi anulat52 .
Dolul include două elemente în structura sa:
a) un element obiectiv – eroarea;
b) un element subiectiv – manoperele viclene folosite de unul din viitorii soți, în
cazul nostru, sau de către terțe persoane, pentru a determina pe celălalt soț să -și dea
consimțământul la încheierea căsătoriei. Numai dolul principal, cel ce se poartă asupra
calităților esenția le ale celuilalt viitor soț, poate constitui o cauză de anulare a căsătoriei.
De asemenea, dolul, este considerat ca viciu de consimțământ și în cazurile când
manoperele dolosive se manifestă sub forma reticenței. Dolul prin reticență presupune
înșelarea unuia dintre viitorii soți prin trecerea sub tăcere a unor situații a căror cunoaștere
de către celălalt viitor soț l -ar fi putut determina pe acesta să nu încheie căsătoria. Acestea
pot consta, de exemplu, din ascunderea de unul din viitorii soți a unei b oli sau malformații

50 Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare cu privire la
identitatea fizică a celuilalt soț, prin viclenie sau prin violență. Art. 21, C. Fam.
51 Art. 960 alin. 1 C. Civil
52 D. Gherasim, Buna credință în raporturile juridice civile . Ed. Academiei R.S.R., București, 1981, p. 69 -70

da care suferă, sau, ascunderea de către femeie a faptului, că era însărcinată înainte de
încheierea căsătoriei în urma relațiilor intime avute anterior cu un alt bărbat decât soțul ei
etc.
Violența , ca viciu de consimțământ, reprezintă amenințarea unei persoane cu un rău de
natură să -i provoace o temere, ce o determină să încheie un act juridic pe care în alte condiții
nu l-ar fi încheiat. La fel ca în dreptul civil, pentru a fi viciu de consimțământ violența trebuie
să întrun ească condițiile:
a) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
b) să fie injustă, nelegitimă și ilicită.
Ca viciu de consimțământ în materia căsătoriei, violența presupune orice act de
constrângere fizică sau morală, prin sare o persoană, este determinată împotriva voinței sale, să
încheie o căsătorie. La fel ca și dolul, și violența cuprinde atât un element obiectiv –
constrângerea, cât și un element subiectiv – adică teama insuflată celuilalt viitor soț de o terță
persoană sau de celălalt viitor soț. Dar, datorită condițiilor solemne în care se încheie căsătoria,
practic, este imposibil să se întâlnească vi olența prin constrângere fizică, cea efectuată prin
constrângere psihică sau morală totuși ar putea să se strecoare.
O altă condiție a consimțământului la căsătorie este caracterul actual. Prin
actualitatea consimțământului la încheierea căsătoriei înțeleg em că acesta, trebuie să existe
chiar în momentul încheierii căsătoriei, adică viitorii soți, prezenți personal în fața persoanei
care oficiază încheierea căsătoriei, exprimându -și consimțământul, devin soți, declarându -se
încheiată căsătoria. Logodna sau promisiunea de căsătorie, făcută în orice formă, nu are valoare
de consimțământ din punct de vedere juridic. Totuși, desfacerea logodnei poate angaja
răspunderea delictuală a autorului potrivit art. 998 din C. Civ., care va fi ținut să repare
prejudiciul m oral sau material astfel cauzat53.
Încă una din condițiile importante este aceea, ca consimțământul să fie exprimat
personal și simultan de către viitorii soți. Fiind un act juridic solemn, din start, legea exclude
încheierea actului juridic al căsătoriei p rin reprezentare. Deci, la încheierea căsătoriei, viitorii
soți trebuie să fie prezenți personal și trebuie să consimtă la fel personal și la un interval nu
mare de timp unul după celălalt, prin răspunsuri pozitive consecutive, la întrebarea persoanei
de la starea civilă, dacă doresc încheierea căsătoriei.
Ultima condiție cunoscută în doctrină este ca consimțământul să fie constatat în mod
direct de către persoana de la starea civilă, care oficiază încheierea căsătoriei. Această condiție,

53 În acest sens, L. Pop, Viciile de consimțământ în material căsătoriei -realități și perspective , Analele Univ. de
Vest din Timișoara, Seria Drept, vol. 1 -2/2002, p. 209

se îndeplinește prin prezența concomitentă a ambilor soți la serviciul de stare civilă, unde se
celebrează încheierea căsătoriei, în fața persoanei ce oficiază încheierea acesteia. Deci,
căsătoria se va declara încheiată numai după ce persoana de la starea civilă, va cons tata în mod
direct, că viitorii soți și -au exprimat liber, în fața sa, consimțământul, adică au răspuns afirmativ
la întrebarea acestuia, dacă doresc să încheie căsătoria.
Încheierea căsătoriei în fața persoanei de la organul de stare civilă, care ia cunoștință
personal de consimțământul viitorilor soți de a încheia căsătoria, face ca în practică, cazurile de
lipsă de consimțământ să fie întâlnite foarte rar. În literatura de specialitate, se menționează că,
lipsa consimțământului la căsătorie se poat e ivi în cazurile:
a) unul dintre viitorii soți este alienat sau debil mintal și consimte la încheierea căsătoriei
când este lipsit de luciditate, în aceste momente el neputându -și exprima un
consimțământ conștient;
b) unul dintre viitorii soți răspunde negativ, la întrebarea persoanei de la starea civilă, dacă
dorește să încheie căsătoria și, aceasta totuși, declară actul juridic al căsătoriei încheiat,
sau răspunde pozitiv, dar în acel moment este lipsit temporar de discernământ din
diferite motive;
c) căsătoria î ncheiată în alt scop decât acela de a întemeia o familie, adică căsătoria fictivă.
Dacă între cei ce încheie o asemenea căsătorie nu s -au stabilit ulterior relații de familie
sau raporturi conjugale adevărate, se socotește că consimțământul a lipsit.54

III.2. Impedimentele juridice la căsătorie
Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există impedimente la încheierea ei. Prin
impedimente înțelegem acele împrejurări de drept sau de fapt a căror existență împiedică
încheierea căsătoriei, altfel spus piedicil e ale căror prezență nu permit încheierea valabilă a
unei căsătorii. Atât în Codul familiei cât și în literatura de specialitate găsim următoarele
impedimente la căsătorie:
1) bigamia sau existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți ( art. 15 al.
1, lit. a, C. fam .);
2) rudenia sau incestul ( art. 15 al. 1, lit. b, C. fam .);
3) adopția ( art. 15 al. 1, lit. c și d, C. fam .);
4) alienația și debilitatea mintală( art. 15 al. 1, lit. f, C. fam .);

54 Ion P.Filipescu, op.cit ., p.18 -21; Al.Bacaci ș.a., op.cit ., p.20 -22; G.Lupșan, op.cit ., p.24 -27; A.Pricopi, op.cit .,
p.41-42; Dicționar de dreptul familiei , p.34 -35

5) curatela ( art. 15 al. 1, lit. e, C. fam .);
6) condamnarea la privațiune de libertate a persoanelor ce doresc să se căsătorească (art.
15 al. 1, lit. g, C. fam.);
7) căsătoria persoanelor de același sex (art. 15 al. 1, lit. h, C. fam.).
În literatura de specialitate55 aceste impedimente sunt clasificate în funcție de două
criterii:
a) În funcție de sancțiunea ce intervine în cazul încheierii căsătoriei cu încălcarea
impedimentului avem:
1) impedimente dirimante – încălcarea cărora atrage nulitatea căsătoriei, ca, de exemplu,
bigamia, incestul, adopția, alienația și debilitatea mintală.
2) impedimente prohibitive56 – a căror încălcare nu atrage nulitatea căsătoriei.
b) În funcție de faptul între care persoane există ac este impedimente distingem:
1) impedimente absolute – prin care se interzice încheierea căsătoriei unei persoane anumite cu
orice altă persoană, ca spre exemplu, existența unei căsătorii nedesfăcute, sau alienația și
debilitatea mintală.
2) impedimente rel ative – care interzic încheierea căsătoriei între anumite persoane, de exemplu
rudenia sau adopția.
În legătură cu impedimentele la căsătorie, se impune o studiere mai amănunțită, ceea ce vom
face în continuare.

III.2.1. Bigamia sau poligamia
În legislația familială a Republicii Moldova acest impediment este Constituțional, dar
este oglindit și în art. 15 al. 1, lit. a) C. fam iliei, și prevede că nu se admite încheierea căsătoriei
între persoanele între care măcar una este de acum căsătorită.
La baza căsătoriei aflându -se principiul monogamiei, nu se pot căsători decât persoanele
necăsătorite, care fie n -au încheiat niciodată o căsătorie, fie au fost căsătorite, dar căsătoria
acestora a încetat, a fost desființată sau a fost desfăcută potrivit dispozițiilor legale. Încălcarea
principiului monogamiei este sancționată atât civil cât și penal57 în multe state din lume.
O nouă căsătorie a unei persoane sare este în divorț, va fi declarată nulă pentru bigamie,

55 G.Lupșan, op.cit ., p.27; A.Pricopi, op.cit ., p.43.
56 Potrivit art. 82 lit. a) al Legii privind actele de stare civilă, „Constituie contravenții la regimul actelor de stare civilă
următoarele fapte: a) neverificarea de către funcționarul de stare civilă a conținutului declarației sau a concordanței acest eia
cu actele de identitate, cu certificatele de stare civilă și cu celelalte înscrisuri prezentate”. În literatura juridică se co nsideră
impedimente prohibitive adopția și tutela, a se vedea: G. Lupșan, op. cit ., p. 37.
57 Nesocotirea interdicției atrage incid ența legii penale pentru săvârșirea infracțiunii de bigamie -prevăzută și
pedepsită de art. 303 C. pen.

dacă data încheierii acesteia va fi ant erioară pronunțării hotărârii de divorț.

III.2.2. Rudenia ca impediment în dreptul familiei
Potrivit dispozițiilor art. 45 C . fam.:
„(1) Rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr -o altă persoană
sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie
dreaptă, iar în al doilea caz – în linie colaterală.
(2) Gradul de rudenie se stabilește prin numărul de nașteri.
(3) Rudele unuia dintre soți sunt afinii celuilalt soț. Linia și gradul de afinitate sunt
similare liniei și gradului de rudenie”.
Rudenia firească este, deci, legătura de sânge și, prin reglementarea legală, legătu ra
dintre două sau mai multe persoane care coboară unele din altele, cum sunt tatăl, fiul, nepotul
de fiu, sau, care fără a descinde unele din altele, au un autor comun, cum sunt frații între ei,
verii primari între ei, și se poate prezenta sub două forme: în linie dreaptă și în linie colaterală.
Articolul 45 din Codul familiei face referire, după cum am spus, doar la rudenia firească, dar
există și rudenie civilă, care apare ca urmare a încheierii actului juridic al adopției și se stabilește
între adoptat și descendenții lui, pe de o parte și adoptator și rudele sale, pe de alta58.
Conform clasificării atestate în literatura de specialitate, după izvorul ei există rudenie
de sânge și rudenie civilă. După linia de rudenie, avem: rudenia în linie dreaptă și ru denia în
linie colaterală.
a) Rudenia în linie dreaptă apare între persoanele care coboară unele din altele, fie în
mod nemijlocit, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod indirect, mijlocit, în
sensul că persoanele date nu sunt născute unele din altele, dar între ele există un șir de nașteri
neîntrerupt, un șir neîntrerupt de persoane între care s -a stabilit, prin faptul nașterii, legătura de
la părinte la copil, ca, de exemplu: tatăl, fiul, nepotul de fiu.
b) Rudenia în linie colaterală este legătura dintre două persoane care, fără a descinde
una din alta, au un autor comun, ca de exemplu, frații între ei sau verii primari.
În sensul său urcător sau coborâtor, rudenia în linie dreaptă poate fi: ascendentă și
descendentă.
a) Rudenia asce ndentă este aceea care leagă o persoană cu cei din care coboară, de
exemplu, de la copii la părinți, bunici etc.

58 V. Cebotari, ADOPȚIA – POSIBILITATEA COPILULUI DE A VIEȚUI ÎN FAMILIE , Revista națională de
drept, nr. 7/2002, Chișinău, p. 24 -28.

b) Rudenia descendentă este aceea care leagă o persoană cu acei care coboară din ea, de
exemplu, de la părinți, la copii, la nepoți etc.
De as emenea, rudenia de sânge se mai clasifică în: rudenie din căsătorie și rudenie din
afara căsătoriei.
a) Rudenia din căsătorie va fi când concepția sau nașterea unei persoane, care este
temeiul rudeniei, este în cadrul căsătoriei părinților săi. În acest c az, filiația la fel este din
căsătorie.
b) Rudenia din afara căsătoriei este în cazul când concepția sau nașterea unei persoane
are loc în timpul când părinții acesteia nu sunt căsătoriți. Aici filiația este din afara căsătoriei.
Rudenia civilă, după cum am menționat deja, este rudenia care rezultă din adopție. În
acest caz legătura de rudenie nu se întemeiază pe comunitatea de sânge.
Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț, și nu dintre rudele unui soț
și rudele celuilalt soț. Nu există afinitate între soți.
După cum stabilește al. 2 al art. 45 C. fam., „Gradul de rudenie se stabilește prin numărul
de nașteri”. Deci, legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care stabilesc
întinderea, dar și măsura apropierii rude niei între două persoane.
Astfel, în linie dreaptă, după numărul nașterilor, sunt rude de gradul întâi tatăl cu fiul,
rude de gradul doi – bunicul cu nepotul, de gradul trei – bunicul cu strănepotul etc.
În linie colaterală, tot după numărul nașterilor, se pornește de la persoana al cărei grad
de rudenie se stabilește, urcând până la ascendentul comun și coborând până la persoana față
de care gradul de rudenie se stabilește. Astfel, frații sunt rude de gra dul doi, verii primari sunt
rude de gradul patru, unchiul și nepotul sunt rude de gradul trei etc.
După cum vedem, din cele expuse și din schemele prezentate, rude de gradul întâi sunt
numai în linie dreaptă, adică părinții și copiii, în linie colaterală însă, cel mai apropiat grad de
rudenie este al doilea, grad de rudenie care se stabilește între frați.
Cu toate că dispozițiile art. 45 C . fam. se referă doar la rudenia de sânge, între persoanele
care au devenit rude prin adopție, gradele de rudenie se vor stabili, prin analogie, folosindu -se
aceleași metode și criterii.
Stabilirea gradelor de rudenie și implicit a întinderii acesteia, ar e importanță atât în
dreptul familiei (interzicerea încheierii căsătoriei între rudele apropiate) și în dreptul civil (în
cazul succesiunii), dar și în dreptul penal (infracțiunile săvârșite de rudele apropiate), dreptul
procesual penal (judecătorii care s unt rude între ei nu pot face parte din același complet de
judecată) sau în alte ramuri de drept, legiuitorul condiționând sau nu producerea unor efecte
juridice de existența acestor raporturi.

Dovada rudeniei se poate face prin diferite mijloace, cum ar fi, actele de stare civilă (de
exemplu, certificatul de naștere) sau orice alt mijloc de probă admis de lege.
Potrivit art. 15 al. 1, lit. b) C. fam., nu se admite încheierea căsătoriei între rudele în linie
dreaptă până la al IV -lea grad inclusiv, frați și surori, inclusiv cei care au un părinte comun.
Oprirea căsătoriei între rudele apropiate se întemeiază pe rațiunile:
a) de ordin biologic sau medical , deoarece, conceperea copiilor de către rudele
apropiate nu asigură nașterea unor descendenți sănătoși ;
b) de ordin moral , deoarece prin căsătoriile între rudele apropiate se poate aduce o
influență negativă asupra vieții de familie59.
Rudenia este impediment la căsătorie, indiferent de faptul dacă este din căsătorie sau
din afara ei60.
După cum rezulta din dispozițiile art. 17 p. 2 din vechiul Cod al căsătoriei și familiei,
nu se puteau căsători rudele în linie dreaptă indiferent de gradul de rudenie, după cum urmează:
tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunica cu nepotul etc. Codul căsătoriei și
familiei nu preciza expres gradul de rudenie în linie colaterală până la care era prohibită
căsătoria, și noi propuneam de lege ferenda ca acesta să fie gradul patru inclusiv. Deci, ca să
nu se poată căsători rudele în linie colaterală, după cum urmeaz ă: fratele cu sora, unchiul cu
nepoata, mătușa cu nepotul, vărul cu vara lui. De asemenea, exprimam ideea că, ar trebui să se
interzică expres căsătoria între frații vitregi și surorile vitrege61.
Actualul Cod al familiei prevede expres că, se interzice căs ătoria între rudele în linie
dreaptă până în gradul patru inclusiv, iar, în linie colaterală, se interzice căsătoria numai între
frați și surori, inclusiv cei care au un părinte comun.
Suntem de părerea că actuala reglementare prezintă unele deficiențe se rioase. Astfel,
interzicând căsătoriile în linie dreaptă, inclusiv până la al patrulea grad, nu se pot căsători: tatăl
cu fiică, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunica cu nepotul, străbunicul cu strănepoata,
străbunica cu strănepotul etc. Aici pare a fi totul în ordine, însă, se ridică probleme în cazul
rudelor în linie colaterală, deoarece, Codul familiei interzice expres căsătoria numai între „frați
și surori, inclusiv cei care au un părinte comun”.
Din cele relatate mai sus am văzut că frații și surori le sunt rude în linie colaterală de
gradul doi. Căsătoriile acestora nu s -ar admite, chiar dacă nu ar fi existat acest impediment
legal, datorită moralei creștine și considerentelor de ordin moral, biologic și psihologic care

59 I. Chelaru, op. cit., p. 73.
60 I. P. Filipescu, O. Calmuschi, op. cit ., p. 19.
61 V. Pînzari, Dreptul Familiei (note de curs ), Editura Universitas, Chișinău, 2000, p. 29.

stau la baza educației neamulu i nostru. Însă, legislația referindu -se la rudele în linie colaterală,
enumără exhaustiv între cine anume dintre aceste rude se interzice încheierea căsătoriei. Deci,
potrivit principiului „este permis tot ceea ce nu -i interzis” , cu excepția fraților și su rorilor, se
pot căsători, potrivit dispozițiilor art. 15 al. 1, lit. b) C. fam. unchiul cu nepoata, mătușa cu
nepotul, ca fiind rude de gradul trei sau verii primari, care sunt rude de gradul patru etc.
Legislația României, la acest capitol, în art. 6 al. 1 C. fam. prevede că: „Este oprită căsătoria
între rudele în linie dreaptă, precum și între rudele în linie colaterală până la al patrulea grad,
inclusiv”. Prin această formulare decad practic toate întrebările cu privire la faptul, între rudele
de care gr ad se poate încheia căsătoria? Alineatul doi al aceluiași articol prevede, cu titlu de
excepție, că, în unele situații, se poate încuviința încheierea căsătoriei între rudele în linie
colaterală de gradul al patrulea. Formularea respectivă a dispozițiilor legale cu privire la
rudenie, ca impediment la căsătorie, dată de Codul familiei al României, justifică rațiunile de
ordin medical sau moral aflate la baza acestui impediment. La noi, însă, aceste rațiuni nu au
întru totul o acoperire legală, deoarece, nu se interzic expres căsătoriile între rudele aflate în
grade apropiate de rudenie.
Susținem că textul legal, adică art. 15 al. 1, lit. b) C. fam. trebuie modificat și ar putea
avea următorul conținut: „nu se admite încheierea căsătoriei între rudele în li nie dreaptă până
la infinit, iar între rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv” , sau, „nu se admite
încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă sau colaterală, până la al patrulea grad
inclusiv” , sau, „nu se admite încheierea căsătoriilor între persoanele care sunt rude până în
al patrulea grad inclusiv”.
Referitor la rudenie, ca impediment la căsătorie, încălcarea acestuia duce nu numai la
declararea nulității căsătoriei, ci și la sancționarea penală a acestor persoane. Astfel , art. 201 C.
p. al Republicii Moldova prevede: „Raportul sexual sau alte acțiuni sexuale între rude pe linie
dreaptă până la gradul trei inclusiv, precum și între rude pe linie colaterală (frați, surori, veri
primari), se pedepsește cu închisoare de până la 5 ani”. Frații și surorile sunt rude în linie
colaterală de gradul doi, legislația interzicând atât încheierea căsătoriilor, cât și relațiile sexuale
între aceștia, sancționându -le penal. Verii primari sunt rude în linie colaterală de gradul patru,
grad de rudenie în care căsătoria este permisă, însă, legislația penală, prin dispozițiile art. 201
C. p., sancționează cu închisoare de până la 5 ani relațiile sexuale între persoanele date. În acest
sens, putem vorbi de o neconcordanță între dispozițiile Cod ului familiei, care reglementează
rudenia ca impediment la căsătorie, și dispozițiile Codului penal, care sancționează relațiile
sexuale între rudele apropiate. Considerăm că ar trebui modificate dispozițiile art. 15 al. 1, lit.
b) C. fam., în sensul inter zicerii căsătoriilor între rudele în linie colaterală până în gradul patru

inclusiv, după cum am propus anterior.
În ceea ce privește pe frații care au doar un părinte comun (consângeni sau uterini),
suntem întru totul de acord cu prevederile art. 15 al. 1 , lit. b), ne -am pronunțat și anterior
împotriva căsătoriilor de acest gen62.
Referitor la căsătoriile fraților vitregi, din punct de vedere medical -biologic sau juridic,
nu există impedimente pentru încheierea acestora. Susținem însă că, dacă aceștia au f ost crescuți
împreună de mici, s -ar impune un impediment pentru încheierea unei astfel de căsătorii,
impediment, care ar avea la bază considerentele de ordin moral. Dacă, însă, aceștia au devenit
frați vitregi fiind deja majori, în opinia noastră, căsători a acestora nu ar trebui prohibită63.

III.2.3 . Adopția un alt impediment la încheierea căsătoriei
Rudenia din adopție este prevăzut ă de art. 15 al. 1, lit. c) și d) C. fam., care spune că, nu
se admite încheierea căsătoriei între adoptator și adoptat, adoptat și rudă a adoptatorului în linie
dreaptă, până la al doilea grad inclusiv. Considerentele de ordin moral și de rudenie civilă ce se
stabilesc între adoptator și adoptat stau la baza existenței acestui impediment la căsătorie.
Și în acest caz, în opinia noastră, codul nu reglementează eficient acest impediment,
deoarece, ca urmare a adopției, între adoptat și adoptator se stabilesc aceleași relații, ca și între
rudele de sânge.
Articolul 132. al. 2 C. fam. prevede expres că: „Adoptatul și descendenții lui, în raport
cu părinții adoptivi și rudele acestora, iar adoptatorii și rudele acestora, în raport cu copilul
adoptat și descende nții lui, sunt asimilați în drepturile și obligațiile personale nepatrimoniale și
patrimoniale cu rudele firești”. Acest articol prevede că adoptatul devine rudă și el cu toate
rudele adoptatorului, fie ele în linie dreaptă sau colaterală.
Revenind la pre vederile art. 15 al. 1, lit. c) și d) C. fam., constatăm că acesta interzice
căsătoriile între cel care adoptă și persoana adoptată, sau între cel adoptat și rudele
adoptatorului, dar numai în linie dreaptă și până la al doilea grad inclusiv. De aici deduc em că,
cel adoptat nu se va putea căsători nici cu vreunul dintre părinții, bunicii, copiii sau nepoții celui
care-l adoptă, deoarece aceștia sunt rude în linie dreaptă cu adoptatorul, în gradul prohibit de
lege. Rudelor în linie colaterală a adoptatorului , însă nu li se interzice expres căsătoria cu
persoana adoptată de către fratele sau unchiul lor. Astfel că se va putea căsători cel adoptat cu
fratele sau sora adoptatorului, cu unchiul sau mătușa acestuia etc.

62 V.Pînzari , op.cit ., p.29.
63 Idem , Rudenia sau incestul ca impediment la căsătorie , Revista Națion ală de Drept, nr. 8/2002 , Chișinău, p. 65 –
68.

Nu există impedimente de ordin medical sau juridic a unor asemenea căsătorii, însă,
credem că din punct de vedere moral, un impediment totuși ar exista. Acesta ar rezulta din
faptul, că actul juridic al adopției se încheie și se încuviințează de către instanță pentru a asigura
copiilor care nu se b ucură de ocrotire părintească, o viață normală de familie, pe care trebuie să
i-o asigure părinții adoptatori în sânul familiei în care au intrat copiii adoptați. Legea, dispunând
că adoptații devin rude cu cei care -i adoptă și rudele acestora întocmai ca și rudele de sânge,
susținem că în materia impedimentelor la căsătorie între rudele din adopție ar trebui aplicate
aceleași reguli care există între rudele de sânge, altfel, ce rost mai are această asimilare deplină
a copiilor adoptați cu cei care -i adoptă și rudele acestora? Dacă legiuitorul acordă copiilor
adoptați aceleași drepturi și obligații personale și patrimoniale ca și copiilor firești ai
adoptatorului, prin omisiunea cuprinsă în dispozițiile art. 15 al. 1 lit. d) C. fam., în opinia
noastră, aceas tă asimilare deplină nu se realizează, deoarece suntem ferm convinși că, puțini ar
fi părinții, chiar și adoptatori, care ar permite copiilor săi, pe care i -au crescut de la cea mai
mică vârstă, să se căsătorească cu unchiul sau mătușa lor, adică fratele s au sora părintelui
adoptator. Poate nu ar fi așa grav în cazul când copilul a fost adoptat la o vârstă mai apropiată
de cea a majoratului, dar, totuși, considerăm că, în atare situații se încalcă impedimentul
rudeniei la căsătorie. Considerăm, că acțiunea acestui impediment trebuie să fie extinsă și după
ce adoptatul a dobândit majoratul, deoarece această legătură de rudenie civilă dispare doar la
desfacerea sau declararea nulității actului juridic al adopției.
Concluzionând, susținem că legiuitorul ar fi trebuit expres în art. 15 al. 1, lit. d) C. fam.,
să interzică încheierea căsătoriilor „între adoptat și rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până
la infinit, iar în linie colaterală, până în gradul doi, inclu siv”.

III.2.4. Alienația sau debilitatea mintală, precum și lipsa vremelnică a facult ăților
mintale
Acestea la fel sunt impedimente la încheierea unei căsătorii și sunt de asemenea
prevăzute în art.9, C.fam. Astfel, nu se admite încheierea căsătoriei între persoanele, dintre
care cel puțin una a fost lipsită de capacitate de exercițiu. În literatura de specialitate64 se
menționează că alienatul mintal și debilul mintal nu se pot căsători, chiar dacă se găsesc într -o
stare de luciditate pasageră , dar per soana lipsită vremelnic de facultățile mintale nu se poate
căsători decât în momentele de luciditate. În acest caz, consimțământul exprimat de asemenea
persoane, în astfel de momente, este considerat un consimțământ valabil, care produce efecte

64 Al.Bacaci ș.a., op.cit ., p. 24.

juridice.
Ideea care stă la baza acestui impediment se fundamentează pe rațiunea că aceste stări
sunt incompatibile cu scopul căsătoriei și cu finalitatea acesteia, adică întemeierea unei familii,
sare să -și poată îndeplini toate cele trei funcții.

III.2.5. Curat ela
Curatela este un alt impediment la încheierea unei căsătorii. Astfel, art. 15 al. 1, lit. e)
C. fam. prevede că „nu se admite încheierea căsătoriei între curator și persoana minoră aflată
sub curatela acestuia, în perioada curatelei”. Rațiuni de ordin moral s -au pus la baza
impedimentului în cauză la căsătorie, deoarece, obligația principală a curatorului este de a se
îngriji de creșterea, sănătatea și dezvoltarea minorului, de educarea și pregătirea lui
profesională65. Din dispozițiile legale mai sus ci tate rezultă că, se interzice încheierea căsătoriei
curatorului cu persoana aflată sub curatela sa doar în perioada curatelei, ulterior, aceste
persoane se pot căsători.
Impedimentul dat la căsătorie se justifică prin preocuparea legiuitorului, ca nu cumv a
ocrotitorul legal, prin poziția pe care o are față de minorul ce se află sub ocrotirea sa, să
influențeze consimțământul acestuia la căsătorie. La baza interdicției rezultând din curatelă stau
însă, în primul rând, considerentele de înaltă moralitate: fa ptul de a gândi că ar putea avea relații
conjugale cu persoana minoră ce se află sub ocrotirea sa ar înrâuri negativ relațiile dintre
ocrotitor și minoră.
Legislația României interzice încheierea căsătoriei între tutore și minorul aflat sub tutela
sa. La noi în țară, legislația interzice încheierea căsătoriilor între curator și persoana aflată sub
curatela acestuia, tutela instituindu -se asupra minorilor până la vârsta de 14 ani sau asupra
persoanelor majore incapabile, iar curatela se instituie asupra cop iilor de la vârsta de 14 ani, sau
asupra persoanelor majore limitate în capacitatea de exercițiu. Ținând cont de faptul că, în
Republica Moldova, vârsta legală la căsătorie este de 16 ani, tutorii și minorii aflați sub tutela
lor nicidecum nu se vor putea căsători, datorită cenzului minim de vârstă la căsătorie instituit
de legiuitor. Astfel, acest impediment se referă la curatori și persoanele aflate sub curatela
acestora, în mod exclusiv.

III.2.6. Interzicerea căsătoriei între persoanele condamnat e la privațiune de libertate în
perioada, când ambele își ispășesc pedeapsa

65 A. Pricopi, op. cit ., p. 43 -47; T. R. Popescu, op. cit ., p. 120 -121; I. P. Filipescu, op. cit ., p. 22 -26.

Credem că legiuitorul, când a instituit acest impediment, a ținut cont de faptul, că scopul
final al încheierii unei căsătorii este acela de a întemeia o familie, în care să se poată naște,
crește și educa copii, or, în timpul detenției, acest scop nu poate fi atins. Legea prevede limpede
că nu se pot căsători persoanele condamnate, doar în timpul când ambele își ispășesc pedeapsa.
Deci, dacă numai unul din viitorii soți se af lă în locurile de detenție, căsătoria cu acesta se poate
încheia, potrivit dispozițiilor art. 40 din „Legea privind actele de stare civilă”, care stipulează:
„(1) Încheierea căsătoriei cu o persoană condamnată sau arestată se înfăptuiește în
condițiile leg ii, iar înregistrarea acestei căsătorii de către organul de stare civilă se face în localul
penitenciarului sau al izolatorului de anchetă penală. Data, ora și locul încheierii căsătoriei se
coordonează în prealabil cu administrația penitenciarului sau cu ancheta -torul care execută
dosarul.
(2) Pentru completarea declarației de căsătorie, persoanei condamnate sau arestate i se
pune la dispoziție formularul respectiv. Exactitatea datelor înscrise în declarație se confirmă de
către șeful instituției respective, care autentifică și semnătura dec larantului.
(3) Dacă cel care se căsătorește cu persoana condamnată sau arestată nu se poate
prezenta personal pentru a face declarația de căsătorie, acesta poate expedia viitorului soț prin
poștă formularul declarației, completat la rubrica “El” sau “Ea” și autentifi cat la organul de
stare civilă de la locul de trai, iar persoana condamnată sau arestată completează declarația cu
datele personale și o transmite la organul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află
penitenciarul sau izolatorul de anchetă penală .
(4) Căsătoria cu o persoană care își ispășește pedeapsa administrativă va fi înregistrată
după expirarea termenului sancțiunii aplicate.
(5) După încheierea căsătoriei, mențiunea privind starea civilă a persoanei condamnate
sau arestate se înscrie în d osarul personal al acesteia, indicându -se numele și prenumele celuilalt
soț și data încheierii căsătoriei”.

III.2.7. Oprirea căsătoriei î ntre persoanele de același sex
Acest impediment nu era prevăzut expres în legislația veche, cu toate că putea fi dedus
din prevederile Codului căsătoriei și familiei. Codul familiei în vigoare îl prevede expres în art.
15 al. 1, lit. h), aceasta deoarece credința creștină și moralitatea noastră nu acceptă căsătoriile
între persoanele de același sex. Credem că este bineven ită reglementarea expresă și a acestui
impediment.

III.3. Condițiile de formă la căsătoriei
Condițiile de formă, la încheierea căsătoriei, sunt reglementate atât de Codul familiei, dar și de
„Legea privind actele de stare civilă” nr. 100 -XV, 26 aprilie 2001, M. Of. nr. 97 -99 din 17 august 2001.
Aceste condiții de formă constau din două etape:
1) formalități prealabile încheierii actului juridic al căsătoriei;
2) formalități concomitente celebrării încheierii actului juridic al căsătoriei.
Prin reglementarea acestor formalități se obțin următoarele obiective importante:
– se asigură îndeplinirea condițiilor de fond și a lipsei impedimentelor la încheierea căsătoriei;
– se asigură recunoașterea publică a căsătoriei;
– se asigură dovada căsătoriei.

III.3. 1. Formalitățile prealabile încheierii actului juridic al căsătoriei
În conformitate cu art. 9 al. 1 C. fam.: „Încheierea căsătoriei are loc la organele de stare civilă”.
Cei ce doresc să se căsătorească depun personal o declarație în acest sens la unul din organele de stare
civilă, indicate în art. 10 C. fam., adică la org anele de înregistrare a actelor de stare civilă de la
domiciliul uneia din persoanele care încheie căsătoria sau al părinților lor și prezintă actele ce le atestă
identitatea. Declarația în formă scrisă se depune personal de către viitorii soți la organul de stare civilă.
În declarație aceștia trebuie să confirme că, pentru încheierea căsătoriei, nu există piedicile prevăzute
de art. 15 C. fam., precum și să indice a câta oară se căsătorește fiecare din ei, câți copii au și numele
pe care doresc să -l poarte după încheierea căsătoriei. Organul de stare civilă, care a primit declarația,
este obligat să aducă la cunoștința celor ce doresc să se căsătorească condițiile și modul de înregistrare
a încheierii căsătoriei.
Organul de stare civilă, care a primit declarația, este obligat să se încredințeze, că cei ce doresc
să se căsătorească, sunt reciproc informați despre starea sănătății lor, precum și să le explice drepturile
și îndatoririle lor ca viitori soți și părinți și să -i prevină asupra răspunderii ce o poartă pentru tăinuirea
împrejurărilor care împiedică încheierea căsătoriei. Dacă persoanele care doresc să se căsătorească au
copii comuni, li se explică modul de completare a mențiunilor cu privire la nașterea copiilor, cu datele
despre tatăl copiilor66.
După primirea declarației, organul de stare civilă fixează, cu consimțământul celor ce se
căsătoresc, ziua și ora înregistrării căsătoriei, fapt despre care se face o însemnare pe declarație. La
fixarea zilei de înregistrare a căsătoriei, cei ce se căsăt oresc declară dacă doresc să încheie căsătoria

66 Art. 31, 32, 33, 34 al LEGII PRIVIND ACTELE DE STARE CIVILĂ , Nr. 100 -XV, din 26 aprilie 2001, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 17 august 2001, nr. 97 -99 (821 -829).

într-o atmosferă solemnă, conform dispozițiilor art. 34 al. 5 al Legii privind actele de stare civilă. Din
dispozițiile Codului familiei și ale Legii declarația de căsătorie trebuie să cuprindă:
a) datele desp re cei care se căsătoresc: numele până la căsătorie, numele după încheierea
căsătoriei, prenumele, data nașterii, locul nașterii, naționalitatea, cetățenia, activitatea economică,
studiile, starea familială, domiciliul permanent;
b) date despre copiii mino ri;
c) declarația că nu există piedicile pentru încheierea căsătoriei indicate de art. 15 C. fam. ;
d) manifestarea neîndoielnică a voinței declaranților de a se căsători;
e) indicarea organului de stare civilă care încheie căsătoria și a locului unde urm ează să se
încheie căsătoria;
f) ziua și ora încheierii căsătoriei.
La cerere trebuie să se anexeze certificatele medicale care să oglindească rezultatele
examenului medical efectuat de viitorii soți și prin care, se consideră, se realizează condiția de f ond a
comunicării reciproce a stării sănătății între viitorii soți. Declarația de căsătorie se face numai în formă
scrisă, se semnează de viitorii soți și de delegatul de stare civilă. La declarație se mai anexează
certificatele de naștere și actele de ide ntitate ale viitorilor soți și, după caz, dovezile privind desfacerea
sau încetarea căsătoriei, precum și decizia privind reducerea vârstei matrimoniale, în condițiile art. 14
C. fam67.

III.3. 2. Procedura încheierii căsătoriei
Potrivit dispozițiilor art. 12 C. fam., încheierea căsătoriei are loc după expirarea unui termen
de cel puțin o lună, după ce persoanele care doresc să se căsătorească au depus, la organul de stare
civilă, cererea de căsătorie. În unele cazuri, dacă există motive întemeiate, la rugăm intea persoanelor
care doresc să se căsătorească, acest termen poate fi redus de către șeful oficiului de stare civilă. În
cazul constatării unei situații excepționale (pericol pentru viață, graviditate, nașterea copilului etc.)
căsătoria poate fi încheiat ă în ziua depunerii declarației. Căsătoria se încheie într -o formă solemnă. La
solicitarea viitorilor soți, organele de înregistrare a actelor de stare civilă asigură atmosfera solemnă a
înregistrării căsătoriei.
III.3. 3. Locul încheierii căsătoriei
Potrivit art. 32 al Legii privind actele de stare civilă, încheierea căsătoriei se face la organele de
înregistrare a actelor de stare civilă de la domiciliul uneia din persoanele care încheie căsătoria sau al
părinților lor. Prin dispozițiile acestui articol, credem că se indică, atât localitatea unde se va încheia

67 Art. 34 al Legii privind actele de stare civilă.

căsătoria „ la domiciliul uneia din persoanele care încheie căsătoria sau al părinților lor ”, cât și locul
încheierii acesteia, adică „la organele de înregistrare a actelor de stare civilă” , prezumând u-se, după
părerea noastră, sediul acestora.
Potrivit dispozițiilor art. 32. al. 2 din Legea privind actele de stare civilă, „Căsătoria se poate
încheia în afara sediului organului de stare civilă (acasă, la spital etc.) dacă, din motive temeinice, unul
dintre viitorii soți se află în imposibilitate de a se prezenta personal la organul de stare civilă. Locul
unde s -a încheiat căsătoria (cu adresa concretă), precum și motivele se vor indica în actul de căsătorie
la rubrica „Mențiuni ”.
Art. 155 și 156 C. fam. reglementează încheierea căsătoriilor cu elemente de extraneitate68.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 155 C. fam. :
„(1) Forma și modul de încheiere a căsătoriei pe teritoriul Republicii Moldova de către cetățenii
străini și apatrizi sunt determinat e de legislația Republicii Moldova.
(2) Cetățenii străini, cu domiciliul în afara Republicii Moldova, încheie căsătoria pe teritoriul
Republicii Moldova conform legislației Republicii Moldova dacă au dreptul la încheierea căsătoriei în
conformitate cu leg islația statului ai cărui cetățeni sunt.
(3) Condițiile de încheiere a căsătoriei de către apatrizi pe teritoriul Republicii Moldova sunt
determinate de legislația Republicii Moldo -va, ținându -se cont de legislația statului în care aceștia își
au domicili ul.
(4) Căsătoriile încheiate în misiunile diplomatice și oficiile consulare străine sunt recunoscute
pe teritoriul Republicii Moldova în baza principiului reciprocității”.
Art. 156 C. fam. prevede:
„(1) Cetățenii Republicii Moldova se pot căsători în afa ra Republicii Moldova la misiunile
diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova.
(2) Căsătoriile dintre cetățenii Republicii Moldova și căsătoriile dintre cetățenii Republicii
Moldova și cetățenii străini sau apatrizi încheiate în afara Repub licii Moldova în conformitate cu
legislația țării în care a fost încheiată căsătoria sunt recunoscute în Republica Moldova doar în cazul
dacă au fost respectate condițiile art. 11 și 14 din prezentul Cod”.

III.3. 4. Momentul încheierii căsătoriei69

68 “Persona fizică este principalul sibiect al raporturilor juridice private sau, după cum mai sunt numite, al
raporturilor civile în sensul larg al cuvântului. Calitatea de participant ori cubiect al acestor raporturi juridice este
reglementată legislația statelor căror aparține persoana fizică…”, V. Băieșu, I. Căpățînă, Drept international
privat, note curs , Ed. Garuda -Art, Chișinău, 2000, p. 162
69 “Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofițerul de stare civilă îi declară pe viitorii soți căsătoriți. În
legislația mai multor țări momentul încheierii căsătoriei este identic cu cel di n dreptul raman, sunt însă și legislații

La expirarea termenului, în ziua fixată, delegatul de stare civilă procedează în felul următor:
a) identifică viitorii soți;
b) constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și că nu există impedimente la căsătorie;
c) constată că nu există opoziții la căsătorie;
d) constată dacă persoanele care se căsătoresc își dau consimțământul reciproc de a încheia
căsătoria;
e) declară căsătoria încheiată în baza consimțământului viitorilor soți;
f) în registrul actelor de căsătorie se înscrie textul actului de c ăsătorie, care se semnează de
soți, de martori, dacă sunt și de cel ce oficiază încheierea căsătoriei;
g) face mențiuni în actele de identitate ale soților despre încheierea căsătoriei și eventuala
schimbare a numelui unuia sau a ambilor soți;
h) eliberea ză soților certificatul de căsătorie.
În actele de identitate ale persoanelor care s -au căsătorit se fac mențiuni cu privire la încheierea
căsătoriei, indicându -se numele de familie, prenumele și anul nașterii celuilalt soț, numărul actului de
căsătorie și locul înregistrării căsătoriei, în condițiile art. 38 al Legii privind actele de stare civilă.
Din cele menționate până acum rezultă, că momentul încheierii căsătoriei este cel, în care
funcționarul care oficiază încheierea căsătoriei constată existența consimțământului viitorilor soți și îi
declară căsătoriți, și nu momentul înregistrării căsătoriei. Înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un
element constitutiv al acesteia și deci nu este o condiție de valabilitate, ci o cerință pentru dovedirea ei,
astfel încât momentul încheierii căsătoriei este acela, în care soții își dau consimțământul și nu acela în
care aceasta se înregistrează. Specialiștii în domeniu din România susțin acest punct de vedere
argumentându -l în felul următor: „Dacă o căsătorie nu a fost înregistrată, deoarece întocmirea actului
de căsătorie în registrul de stare civilă a fost omisă, căsătoria nu este din această cauză nulă, existând
posibilitatea întocmirii ulterioare a actului de căsătorie”. Tot în acest sens, instanțele judecătoreș ti din
România au decis că nesemnarea actului de căsătorie nu poate atrage nulitatea ei, deoarece actul dat
constituie numai o cerință de probă, iar nu de validitate a căsătoriei.
Autorii ruși în această materie susțin, că drepturile și obligațiile soților apar din momentul
înregistrării actului căsătoriei la organele de stare civilă. Potrivit opiniei acestora, căsătoria se consideră
încheiată din momentul înregistrării ei în forma și condițiile prevăzute de lege70. Aceștia își
argumentează poziția prin fapt ul, că relațiile de familie apar dintr -un fapt juridic, acordul părților căruia
trebuie înregistrat la organele de stare civilă. Înregistrarea consimțământului în forma prevăzută de lege

care prevăd ca moment al încheierii căsătoriei să fie înregistrarea acesteia, fie semnarea actului de căsătorie”. I.
Albu , op. cit., p. 78
70 M. V. Antokolskaya, ct. 118 , A. M. Nechaeva, st. 99 -102.

intră în conținutul acestui fapt juridic și nu este unul independent. Poziția autorilor dați mai este
argumentată și prin faptul, că legiuitorul din Rusia, instituind obligativitatea înregistrării unor anumite
categorii de acte juridice, efectele cărora apar doar ca urmare a înregistrării încheierii acestora în forma
expres prevăzută de lege, include în categoria lor și actul juridic al căsătoriei. De aici, art. 10 p. 2 din
Codul familiei al Federației Ruse instituie regula, potrivit căreia drepturile și obligațiile soților apar din
momentul înregistrării actului căsătoriei în registrele stării civile. Deci, în ceea ce privește momentul
încheierii căsătoriei, legislația Rusiei prevede că acesta coincide cu momentul înregistrării actului
juridic în cauză în registrele stării civile.
Nu suntem de acord cu această părere, deoar ece considerăm că, la fel ca și în cazul celorlalte
acte juridice, și în cazul actului juridic al căsătoriei determinantă este voința juridică a părților, acordul
de voință al lor îndreptat spre a da naștere unei situații juridice noi, raporturi care sunt urmate de
anumite efecte juridice.
Din cele menționate anterior, funcționarul de la starea civilă, la încheierea căsătoriei, în primul
rând, constată existența consimțământului viitorilor soți de a încheia căsătoria și numai apoi face
notificarea existenț ei consimțământului în actul de căsătorie, urmând să întocmească actul de căsătorie
și să elibereze soților certificatul de căsătorie.
Astfel, urmând consecutivitatea tuturor acțiunilor viitorilor soți până la încheierea căsătoriei și
a delegatului de sta re civilă în timpul oficierii înregistrării căsătoriei, constatăm că, în primul rând,
persoanele care doresc să se căsătorească depun o declarație în care își exprimă dorința de a se căsători,
apoi, în ziua înregistrării căsătoriei, prin răspunsul afirmati v la întrebarea delegatului stării civile dacă
doresc să se căsătorească, consimt la încheierea actului juridic al căsătoriei. Practic, acesta este
momentul încheierii căsătoriei, adică momentul când se întâlnesc acordurile de voință ale părților
actului j uridic dat, formându -se consimțământul. Ceea ce urmează, adică înregistrarea în registrele
stării civile a acestui consimțământ, în opinia noastră, este pentru a sublinia solemnitatea și importanța
acestei manifestări de voință, care dă naștere unei situaț ii noi pentru tinerii căsătoriți, care din acest
moment vor avea o nouă stare civilă, un nou statut social, pentru a dovedi încheierea căsătoriei.
Desigur, aceste efecte nu se vor putea produce decât după încheierea în forma solemnă, cerută
de lege, a act ului căsătoriei, după cum și prevede art. 9 al. 2 C. fam. Însă, chiar dacă legislația Republicii
Moldova apreciază momentul încheierii căsătoriei ca fiind acela al înregistrării actului dat, acesta, după
cum am argumentat mai sus, la momentul înregistrării este deja încheiat, deoarece, determinantă la
încheierea actelor juridice este voința juridică și consimțământul ca parte a acestei voințe71, care este
deja dat de către cei ce se căsătoresc la momentul înregistrării căsătoriei în actele stării civile. Sup unem

71 Tr. Ionașcu, E. Barasch, Teoria și practica litigiilor precontractuale , Ed. Academiei, București, 1962, p. 263.

criticii formularea „drepturile și obligațiile juridice ale soților iau naștere din ziua înregistrării
căsătoriei…” Potrivit DEX -ului, prin substantivul „zi” putem înțelege: „un interval de timp cuprins
între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât S oarele rămâne deasupra orizontului; interval de timp de
24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale”72. Dacă se are în vedere unul din
aceste sensuri, trebuie să remarcăm că organele de stare civilă nu au programul de lucru nici „de la
răsăritul și până la apusul soarelui” , nici „cât Soarele rămâne deasupra orizontului” și, în nici un
caz, „timp de 24 de ore” . Astfel, considerăm că legiuitorul trebuia să indice mai concret care este totuși
momentul din care soții dobândesc drepturi le și obligațiile unor persoane căsătorite, pentru a evita
interpretările dubioase ale conținutului articolului dat.
În concluzie, considerăm că art. 9 al. 2 C. fam. ar putea avea următorul conținut: „Drepturile
și obligațiile juridice ale soților iau naș tere din momentul când persoana care oficiază încheierea
căsătoriei constată îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru validitatea acesteia și -i declară soț și
soție”.
În cazul când persoanele care se căsătoresc nu s -au prezentat la timpul fixat, dacă ele n -au
comunicat cauza neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată nemotivată, atunci declarația
de înregistrare a căsătoriei se consideră caducă. Dacă persoanele care se căsătoresc nu și -au schimbat
intenția, ele trebuie să depună o declarați e nouă și organul de stare civilă trebuie să fixeze un nou termen
de înregistrare a căsătoriei.
Dacă până la înregistrarea căsătoriei se va primi de la cineva o declarație cu privire la existența
piedicilor la căsătorie, organul de stare civilă amână înr egistrarea și propune celui care a făcut
declarația, în termen de cel mult o lună, să prezinte dovezile respective cu privire la existența acestor
piedici. Persoanele care se căsătoresc sunt înștiințate că înregistrarea căsătoriei se amână și li se face
cunoscută declarația primită. Dacă dovezile prezentate confirmă existența piedicilor, organul de stare
civilă refuză înregistrarea căsătoriei, comunicând această decizie în scris persoanelor ce au depus
declarația de înregistrare a căsătoriei. Dacă la expira rea termenului fixat dovezile privind piedicile nu
se prezintă, căsătoria urmează a fi înregistrată conform dispozițiilor generale.
Dacă ulterior înregistrării încheierii căsătoriei se va stabili că aceste persoane au tăinuit
împrejurări ce împiedicau încheierea căsătoriei, organul de stare civilă comunică aceasta procurorului
pentru ca vinovații să fie trași la răspundere și să se int enteze o acțiune de declarare a nulității căsătoriei.

CAPITOLUL IV

72 Dicționarul explicativ al limbii române , Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p.1187

CĂSĂTORIA ÎN BISERICA ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

IV.1. Considerații generale privind căsătoria în religia creștin -ortodoxă
Dintotdeauna s -a apreciat că instituția căsătoriei este cea mai veche din dreptul divin, ea
luând naștere când Dumnezeu i -a creat pe cei dintâi oameni de ambele sexe și a hotărât ca ei să
se iubească, respecte și ajute. Urmărind acest scop, Dumnezeu a insuflat în Adam și Eva cea
mai puternică simțire, de dragos te reciprocă, naturală și aceștia s -au unit atât de intim, că au
devenit un suflet, o inimă și un trup. Prin această legătură sexuală naturală a celor dintâi oameni,
ei au devenit strămoșii neamului omenesc de mai târziu.
Căsătoria, în forma ei cea mai cur ată, este o instituție a naturii, după voința lui
Dumnezeu. Ea este sublimă și sfântă. Aceste atribute, le -a întărit crești nismul, hotărând
căsătoria ca o instituție divină, arătând adevărata legătură dintre bărbat și femeie și
propăvăduind căsătoria ca o taină sfântă.
După definiția dreptului roman, căsătoria este legătura dintre un bărbat și o femeie, unire
pentru toată viața cu participarea reciprocă atât a dreptului divin, cât și a dreptului uman. Se
apreciază, ca atare, că există de fapt trei moment e ale căsătoriei: momentul fizic, adică legătura
conjugală a bărbatului cu femeia, mo mentul etic, care constă în unirea deplină și inviolabilă
pentru toată viața și momentul religios -juridic, care înseamnă în fapt unirea celor doi soți în tot
ceea ce priv ește credința și dreptul73.
Biserica creștin -ortodoxă a îmbrățișat pe deplin scopul etic al căsătoriei, a considerat -o
de o însemnătate excepțională și a apreciat că este cu adevărat o taină. Chiar Sfânta Scriptură a
scos în evidență legătura dintre cei doi soți, în primul rând ca o legătură spirituală: „Pentru
aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și amândoi vor fi un
trup, așa că nu mai sunt doi, ci un trup; căci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”
(Matei, 19; 5 -6; Marcu, 10; 5 -9).74
Apostolul Pavel, în scrisoarea sa către efeseni, a apreciat și a numit taină legătura
căsătoriei, comparând -o cu legătura lui Hristos cu Biserica. Biserica Ortodoxă consideră că o
căsătorie, care este a șasea taină, există atunci cân d se logodește bărbatul cu femeia fără să fie
vreo piedică. Această logodnă nu se recunoaște ca adevărata făgăduință pentru căsătorie, dacă
nu mărturisesc înain tea preotului că își întind mâinile, că mărturisesc unul altuia credință, cinste
și iubire conj ugală și că nu se vor părăsi unul pe altul în primejdie. Atunci se binecuvântează și

73 C.Hamangiu, I.Rosetti -Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil , Vol.I, Editura ALL, București, 1999,
p.184 și urm.
74 I.Chelaru, op.cit., p.255 -256

se întărește de preot logodna și promisiunea, și se întâmplă ceea ce este scris – căsătoria mai
înainte de toate să fie cinstită și patul neîntinat.
O dată cu apariția Bi sericii Creștine, aceasta a preluat ca o legitimitate justum
matrimonium, care era căsătoria civilă corespunzătoare acelor vremuri. Cel dintâi pas prin care
se realizează un compromis între contractarea căsătoriei civile și forma bisericească s -a făcut
în prima jumătate a secolului al șaselea, sub împăratul Iustinian și viza încheierea căsătoriilor
între persoane de condiție mijlocie în Imperiul Bizantin. Perioada aceasta a fost destul de lungă
și abia împăratul Leon Filosoful, în anul 893, dispune că numai o căsătorie bine cuvântată de
Biserică poate fi considerată legitimă.
Normele actuale ale Bisericii Ortodoxe care privesc căsătoria au apărut încă de prin
secolul al XVII -lea, cu ocazia publicării Cormciaei slave75 și au fost preluate de fiecare
Biserică, modernizate și transpuse în practică.
Cu privire la acestea și la împrejurarea că instituția căsătoriei este reglementată și în
legislația civilă, fiecare Biserică Ortodoxă sau fiecare stat a emis propria reglementare, în cele
mai multe state, unde relaț iile dintre Biserică și stat sunt normale, căsătoria civilă este o condiție
obligatorie a încheierii căsătoriei religioase. Odată cu apariția Codului civil român, căsătoria
civilă este considerată un contract și ea este declarată valabilă și fără bine cuvâ ntarea religioasă.
Ulterior, Constituția din 1938 a înscris principiul obligativității căsătoriei religioase în
art.20: „Actele stării civile sunt de atribuția legii civile. Întocmirea acestor acte va trebui să
preceadă totdeauna binecuvântarea religioasă , care este obligatorie pentru toți membrii
cultelor”.
În legătură cu căsătoria astfel înțeleasă, ca o legătură monogamă care corespunde în
modul cel mai complet naturii umane, ca și rostului vieții omenești, Biserica Ortodoxă Română
a stabilit o seamă de reguli și rânduieli, unele avându -și sorgintea în istoricul drept roman, iar
altele și le -a făurit singură, perfecționându -le de -a lungul timpului.
Încheierea căsătoriei între creștin -ortodocși se săvârșește prin administrarea Sfintei
Taine a căsătoriei. M ântuitorul Hristos a redat căsătoriei cinstea cuvenită și a ridicat -o la
rangul de Sfântă Taină, imprimându -i caracterul de indisolubilitate. Prin săvârșirea
acestei Taine a cununiei, căsătoria primește, prin puterea Duhului Sfânt, sfin țirea legăturii
conjugale și întărirea soților, ca să -și poată împlini tot ceea ce constituie scopul unirii lor, adică
nașterea de copii pentru înmulțirea membrilor societății, în general, și creșterea lor în spiritul
învățăturii încredințate de Hristos Sf inților Apostoli; apoi, întrajutorarea lor reciprocă, în orice

75 Ibidem, p. 257

împrejurare, și la bine, și la rău, până la sfârșitul vieții, împărtășindu -se în comun și în mod egal
de toate drepturile și obligațiile pe care le prevăd atât legile divine, cât și cele civile .
Întotdeauna Biserica creștin -ortodoxă a considerat că scopul principal al căsătoriei este
nașterea, creșterea și educarea copiilor, fără a desconsidera sau a micșora importanța datoriei
soților de a se ajuta reciproc, în care se cuprinde și efectuarea da toriilor conjugale. Astfel,
Sfântul Justin Martirul, analizând superioritatea moravurilor creștinilor față de păgâni,
menționează: „Noi nu ne căsătorim decât pentru a avea copii, dar dacă nu ne căsătorim,
rămânem într -o castitate perpetuă”.
În legătură cu momentul în care Hristos a ridicat căsătoria la rang de Sfântă Taină,
subliniem că acesta se socotește ca fiind marcat de participarea Sa la nunta din Cana Galilei
împreună cu ucenicii săi, când a săvârșit prima sa minune. În această participare, Sfinții Părinți
au văzut intenția lui Hristos de a arăta soților, cu transmitere perpetuă spre eternitate, de câtă
cinste se bucură căsătoria în fața lui Dumnezeu.
De aceea, cu toate că Hristos a vorbit de mai multe ori cu iudeii despre căsătorie,
arătându -le că d ecăderea în care ajunsese această instituție nu mai corespundea voinței lui
Dumnezeu, prezența Sa la nunta din Cana Galilei este socotită ca moment în care a acordat
căsătoriei caracterul de Sfântă Taină, iar Biserica Ortodoxă a cinstit, încă de la început urile
activității ei, căsătoria ca o taină, acest lucru rezultând din tradiția acestei Biserici.
Recunoașterea caracterului de Taină al căsătoriei de către Biserica Ortodoxă rezultă și din
stăruința cu care aceasta a ținut să binecuvânteze și să sfințească încă de la începuturile sale o
asemenea comuniune a membrilor ei.
Epistola Sfântului Ignatie către Policarp este semnificativă, autorul exprimându -și
dorința ca întotdeauna cei care se însoară sau cele care se mărită să facă această legătură cu
învoirea episcopului, pentru ca o astfel de căsătorie să fie după voia lui Du mnezeu, și nu după
poftă, bărbaților solicitându -le „să -și iubească soțiile cum iubește Domnul Biserica”. Caracterul
de Sfântă Taină al căsătoriei a fost recunoscut de toți creștinii până la începutul secolului al
XVI-lea, când Biserica Protestantă, indife rent de nuanța sub care există, i -a tăgăduit acest
caracter. Drept răspuns la așa -zisa reformă protestantă, Mărturisirea Ortodoxă întocmită de
mitropolitul Petru Movilă și corectata ulterior de către Sinodul de la Iași din 1642, a confirmat
în chip defin itiv caracterul de Taină a Bisericii Ortodoxe al instituției căsătoriei. În legătură cu
săvârșirea acestei Sfinte Taine există reglementări speciale cuprinse în norme canonice, valabile
în Biserica Ortodoxă, acestea referindu -se la săvârșitorul Tainei cunu niei, primitorul acestei

Taine, la materia și la forma cununiei76.
Cu privire la săvârșitorul Tainei cununiei, acesta poate fi în primul rând episcopul, dar
și preotul, care poate săvârși toate Tainele Sfintei Biserici, mai puțin Taina hirotoniei.
Spre deosebire de Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă consideră că o căsătorie
dobândește caracterul de Taină numai prin binecuvântarea preotului, și nu eo ipso, prin simplul
consimțământ al soților. Mai mult decât atât, din mo mentul dobândirii caracteru lui de Taină
Sfântă prin binecuvântarea preotului, căsătoria se leagă strâns de Biserica Ortodoxă și este
indisolubilă din acel moment, nu ca la Biserica Romano -Catolică, unde indisolubilitatea
căsătoriei intervine în momentul consumării actului de intimit ate fizică între soți.
Primitorii sunt cei care se căsătoresc, bărbat și femeie, care pot dovedi în fața preotului
că sunt botezați valid și că îndeplinesc toate condițiile cerute de Biserică și de legile civile
pentru încheierea unei căsătorii.
Materia reprezintă în fapt consimțământul liber exprimat al viitorilor soți de a se uni și
trăi împreună întreaga viață, iubindu -se și sprijinindu -se reciproc pentru îndeplinirea tuturor
îndatoririlor care privesc realizarea scopului căsătoriei. În sfârșit, forma – Taina Cununiei o
reprezintă invocarea Duhului Sfanț prin formula: „Se cunună robul lui Dumnezeu (…) cu roaba
lui Dumnezeu (…) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfanțului Duh, Amin!”.

IV.2. Acte religioase premergătoare căsătoriei
Amintită încă din Vechiul Testament și legiferată ulterior în amănunt în dreptul roman,
logodna este unul din actele cele mai importante care premerg căsătoriei.
Definiția acesteia a fost adoptată de către Biserica Ortodoxă din dreptul roman, logodna
(sponsalia) fiind promisiunea reciprocă a unui bărbat și a unei femei că se vor căsători . Amintim
însă că anterior dreptului roman, în Vechiul Testament cei doi logodnici erau socotiți aproape
ca soți. Că lucrurile au stat așa, aflăm și de Ia Sfântul Vasile cel Mare, care în Canonul 69,
vorbind despre logodnă, menționează că bărbatul -logodnic care a avut raporturi intime cu
logodnica sa înainte de încheierea căsătoriei să fie sancționat numai cu oprirea de la Sfânta
împărtășanie, aplicându -i-se pedeapsa menționată numai pentr u neînfrânare, nu și pentru
desfrânare, deoarece „el a păcătuit cu o femeie care nu era cu totul străină de dânsul”.
Ulterior, dreptul roman, reglementând această instituție și dându -i un caracter formal,
menționează că logodnicii nu sunt obligați prin în cheierea promisiunii de căsătorie să o și
respecte, sancțiunea în caz de rupere a logodnei fiind doar restituirea darurilor primite, eventual

76 Ibidem, p. 258

al dublului acestora.
Biserica Ortodoxă a dat însă o importanță majoră promisiunii de căsătorie liber
exprimate, dându -i un caracter obligatoriu și o importanță morală ca și căsătoriei. Asimilarea
logodnei cu căsătoria a fost întărită ulterior prin regle mentări juridice, în special în perioada
Imperiului Bizantin. Urmare a apariției statelor și a Bisericilor Ortodox e autocefale, întrucât
exista pericolul apariției unor inadvertențe între legislația civilă și cea religioasă, Sinodul
fiecărei Biserici autocefale a hotărât posibilitatea ca, pe de o parte, din motive preponderent
morale, adică prevenirea ispitei mirilor logodiți de a trăi împreună77, logodna să nu se oficieze
în mod obligatoriu separat, ci numai o dată cu Sfânta Taină a cununiei, iar pe de altă parte,
căsătoria să se încheie numai între persoane care fac dovada că au încheiat căsătoria civilă. În
general, condițiile care sunt necesare pentru încheierea unei căsătorii trebuie îndeplinite și de
către viitorii logodnici. Aceasta cu atât mai mult cu cât logodna religioasă este un act solemn,
care, așa cum arătam, de cele mai multe ori se încheie o dată cu admin istrarea Sfintei Taine a
cununiei, dar nu este ilegală și încheierea acesteia printr -un act aparte, premergător căsătoriei.
Când între logodnă și cununie există distanță în timp, logodnicii au posibilitatea de a rupe
promisiunea făcută, solicitând desfacer ea (ruperea) logodnei, pentru a putea eventual să încheie
o căsătorie cu altă persoană.
Existența unei logodne religioase valabil încheiate constituie pentru logodnici un
impediment la cununia religioasă a oricăruia dintre ei cu altă persoană. În condiții le în care cei
doi logodnici nu se mai înțeleg, desfacerea (ruperea) logodnei trebuie pronunțată tot de preot,
ea producând toate efectele, mai puțin în situația unui candidat la preoție, pentru care logodna
religioasă pe care a încheiat -o cu altă persoană , chiar dacă a obținut desfacerea ei, constituie un
impediment la hirotonie. Aceasta, deoarece logodna se socotește ca primă căsătorie, iar cununia
propriu -zisă ca o a doua căsătorie și, ca urmare, candi datul nu poate fi admis la hirotonie pentru
că cei c ăsătoriți de două ori nu pot fi hirotoniți. În sfârșit, pentru ca viitorii soți să poată fi
logodiți cu respectarea tuturor canoanelor, Biserica Ortodoxă folosește în prealabil examenul
logod nicilor. Acest examen, efectuat de preotul paroh competent, are două părți: o primă parte
se referă la verificarea condițiilor necesare pentru ca cei doi tineri să poată fi logodiți, iar cea
de-a doua se referă la verificarea cunoștințelor religioase ale celor care doresc să încheie

77 Hotărârea nr. 9027 din 25 octombrie 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Sfântul Sinod 1.
Aprobă ca, pe viitor, să nu mai fie permisă în nici o situație săvârșirea logodnei religioase separat de Sfânta Taină
a Cununiei. 2. Aprobă ca, la ni velul unităților bisericești din Patriarhia Română, să se precizeze clerului și
credincioșilor că încheierea logodnei civile nu obligă Biserica să oficieze această ierurgie separat de Sfânta Taină
a Cununiei, pe care o pot primi doar credincioșii creștini ortodocși care fac dovada încheierii căsătoriei civile. A
se vedea și Prof.Iorgu D.Ivan , Oprirea de a se face logodnă înainte de nuntă , în rev. „Biserica Ortodoxă Română“,
nr.7-10/1937, p.593; Idem, Căsătoria …, p.739

logodna. În mod practic, prima parte a examinării este verificarea pe care preotul o face, uneori
chiar în prezența părinților tinerilor, cu privire la voința viitorilor logodnici de a se căsători, la
exprimarea liberă a acestei voințe, respectiv la constatarea că nu există vicii de consimță mânt,
tot atunci verificându -se și inexistența impedimentelor pentru încheierea logodnei. În partea a
doua a examinării, preotul trebuie să verifice dacă viitorii logodnici cunosc învățătura
fundamentală a credinței creștin -ortodoxe și rugăciunile esențial e. Dacă observă că există
lacune, preotul le solicită viitorilor logodnici completarea cunoștințelor de credință.
O altă instituție prealabilă încheierii căsătoriei, mai puțin uzitată în prezent, este
instituția vestirilor sau strigărilor.
Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către Biserică.
De aceea atât Statul cât și Biserica caută ca înainte de a aproba încheierea unei căsătorii, să se
documenteze cu privire la raporturile dintre soți, pentru ca n u cumva între ei să existe piedici
legale sau religioase care s -ar opune încheierii căsătoriei lor, dar pe care ei fie nu le cunosc, fie
ar fi ispitiți a le trece sub tăcere, a nu le mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra
raporturilor dintre vi itorii soți, Codul Familiei, după ce în art. 13 prevede datoria lor de a arăta
în declarația de căsătorie că nu există nici o piedică legală la căsătorie, în art. 14 precizează că
“Orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o piedică legală , ori dacă alte cerințe
ale legii nu sunt îndeplinite”, trebuind să arate însă în scris dovezile pe care își întemeiază
opunerea.
Biserica respectă toate dispozițiile prin care statul reglementează căsătoria sub aspectul
civil, inclusiv hotărârile prin ca re delegatul de stare civilă ar respinge unele cereri de căsătorie
dacă “în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informațiilor ce
are, găsește că cerințele legii nu sunt îndeplinite”( C. F. ar. 15). Cu toate acestea, în trucât
Biserica are și dispoziții proprii prin care reglementează căsătoria din punct de vedere religios
după ce va constata că mirii sunt botezați ortodox și că între ei nu există rudenie în grade
interzise de Biserică – va anunța cererea de căsătorie în două duminici consecutive, iar în caz
de urgență motivată, într -o duminică sau zi de sărbătoare, cu o săptămână înainte de ziua fixată
pentru Cununie.

IV.3. Condițiile canonice pentru încheierea căsătoriei
Ca și celelalte Sfinte Taine și la săvârșirea Tainei Cununiei trebuie respectate cu strictețe
rânduielile pe care Biserica Ortodoxă le -a stabilit cu privire la: săvârșitor, primitor, materie și
formă.

Săvârșitor al Tainei Cununiei este episcopul – care p oate săvârși toate Tainele Bisericii
– și preotul care poate săvârși numai șase Sfinte Taine, Taina Hirotoniei fiind de competența
exclusivă a episcopului. La romano -catolici săvârșitori sunt socotiți înșiși mirii, cei care se
căsătoresc, accentuându -se im portanța consimțământului lor, ca element esențial al validității
căsătoriei, iar nu binecuvântarea preotului. Prezența preotului, după doctrina consacrată în
Biserica Romano -Catolică de către Sinodul tridentin, nu are un rol activ; preotul era socotit un
spectator sau mai degrabă un martor spectator, “ testis spectabilis ”. Binecuvântarea religioasă și
toate actele și formalitățile pe care le îndeplinește preotul romano -catolic înainte de
binecuvântare nu au nici o importanță juridică în privința validității căsătoriei. În această
situație, validitatea căsătoriei apare ca efect al harului Duhului Sfânt, în urma săvârșirii acestei
Sfinte Taine de către episcop sau preot. Măsura luată de papa Pius al X -lea, prin decretul “ Ne
temere ” din 2 august 1907, prevăzând ca obligatorie – sub pedeapsa nulității căsătoriei –
prezența preotului la contractarea căsătoriei, nu a reușit să se impună în sensul ca starea de
căsătorie rezulte atât din consimțământul soților cât și din binecuvântarea preotului, Codexul
Canonic intr at în vigoare la 27 noiembrie 1983 prevede – prin canonul 1055, parag. 2, că un
contract matrimonial încheiat valid între doi botezați devine “ eo ipso sacramentum ”, din
momentul exprimării sonsensului liber între soți. Caracterul de contract al căsătoriei se
recunoaște și în Biserica Ortodoxă – numai căsătoriei civile i se recunosc efecte juridice – dar
caracterul de taină îl dobândește căsătoria numai prin binecuvântarea preotului, nu “ eo ipso ”,
prin consimtământul soților. De asemenea, de momentul dobândi rii caracterului de Taină – prin
binecuvântarea preotului se leagă strâns în Biserica Ortodoxă și dobândirea caracterului
indisolubilității căsătoriei, iar nu de momentul intervenirii actului de intimitate fizică între soți,
ca în Biserica Romano -Catolică.
Primitorii sunt cei ce se căsătoresc – un bărbat și o femeie – dovedind înaintea preotului
paroh că au botez valid și îndeplinesc – pe lângă condițiile pe care la prevăd legile statului
pentru încheierea căsătoriei civile – și condițiile stabilite de Biserică.
Materia este consimțământul liber al bărbatului și al femeii de a se uni și trăi împreună
întreaga viață, în iubire și sprijin reciproc, pentru îndeplinirea tuturor îndatoririlor prin care se
realizează scopul căsătoriei. La baza consimtământului soților de a se uni în căsătorie nu trebuie
să stea însă nici o condiție care ar contraveni legilor bisericești și legilor civile, moralei creștine
și bunelor moravuri.
Forma Tainei Cununiei o constituie invocarea Duhului Sfânt prin formula: “ Se cunună
robul lui Dum nezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh, Amin ”. În cazul în care numele dat la botez ar fi altul decât cel din certificatul de naștere

de la Oficiul de stare civilă, în formulă se va pronunța numele dat la Bo tez.
Marii autori de drept canonico -ortodox au apreciat întotdeauna că este nevoie de
respectarea a patru categorii de condiții pentru a se asigura încheierea unei cununii recunoscute
de Biserică.
În mod practic, este vorba de condiții , religioase, morale, fizice și sociale .

IV.3.1. Condiții religioase
Având în vedere importanța și ordinea îndeplinirii lor, principalele condiții religioase
sunt:
a) persoana care dorește să se căsătorească trebuie să fie de credință ortodoxă, aceasta
fiind considerată dreapta credință;
b) ea trebuie să fie botezată valid;
c) trebuie să fie membră a Bisericii, cu toate drepturile recu noscute;
d) să nu fie logodi tă bisericește cu altă persoană;
e) să nu fie căsătorită civil sau religios cu altă persoană, iar dacă a fost, să fie divorțată
civil și religios; În cazul celor care vor să se recăsătorească trebuie obținut anterior divorțul
bisericesc de la prima Cununi e.
f) să nu fi fost căsătorită de mai mult de trei ori;
g) să nu se afle în legătură de rudenie spirituală sau religioasă cu viitorul soț;
h) să nu fie de o altă religie sau confesiune;
i) să nu fie hirotonită sau hirotesită în vreo treaptă religioasă;
j) să nu fi depus voturile monahale;
k) să aibă nuni ortodocși, cununați religios, și nu de altă confesiune sau de altă religie;
l) să aibă eventuala dispensă la impedimentele religioase (pentru situațiile când se dau
asemenea dispense).

IV.3.2. Condiții morale
Importanță deosebită o au și condițiile morale, pe care trebuie să le îndeplinească
obligatoriu viitorii soți. Condițiile cu caracter moral la Taina Cununiei se referă la viața
duhovnicească a mirilor, dar și a nașilor, condiții care pregătesc și realizea ză comuniunea între
miri și Hristos, și între mirii înșiși. Ele pot fi sintetizate în felul următor:
a) o primă condiție morală privește pregătirea duhovnicească a mirilor . Primirea
oricărei taine a Bisericii presupune o pregătire duhovnicească corespunzăt oare. Înainte Biserica
îi pregătea pe miri pentru Cununie și prin câteva cateheze matrimoniale, privitoare la credința

ortodoxă și la viața de familie. Din păcate aceste cateheze nu se mai practică la noi, decât foarte
rar însă pentru cei de confesiune cat olică ele au rămas obligatorii78. Ar fi bine ca această practică
să se reintroducă, spre a oferi o șansă misionară de apărare a familiei și de întărire a Bisericii.
b) să fie conștienți , adică sănătoși la minte și cu discernământul deplin al faptelor lor,
respectiv să aibă facultatea de a consimți în mod liber sau de a pronunța în mod liber consensul
pentru încheierea căsătoriei;
c) să fie morali , adică să nu fi săvârșit fapte deosebit de grave, care să -i facă nedemni
pentru încheierea unei căsătorii;
d) o altă condiție se referă la fecioria mirilor ; Această condiție morală este de la sine
înțeleasă din punct de vedere creștinesc, întrucât ea este o premisă a dăruirii totale și reciproce
a mirilor. Iubirea sinceră este cea care confe ră un sens spiritual căsătoriei79. Sfântul Apostol
Pavel vorbește despre mântuire <prin mijlocirea castității> (I Tim.II, 15), înțelegând prin acest
lucru integrarea tuturor elementelor ființei umane într -un întreg feciorelnic, o stare de cuget și
simțire care este în mod esențial manifestarea interioară a spiritului“80.De aici și termenul de
,,Taina Cununiei ’’ în timpul slujbei, pe capetele mirilor se pun cununi pe cap, ca semn al
fecioriei lor și ca răsplată pentru înfrânarea lor, iar preotul rostește cuvintele: „Doamne
Dumnezeul nostru cu mărire și cu cinste încununează -i pe dânșii!“81.
e) să nu fie în legătură de înrudire morală (rudă prin adopție sau relație de tutelă);
f) să aibă dispensă pentru impedimentele la care acest lucru este posibil.

IV.3.3. Codiții fizice
Principalele condiții fizice pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sfintei Taine a
cununiei sunt:
a) să nu fie de același sex ;
b) să fie sănătoși fizic sau, dacă suferă de o maladie (boală), aceasta să nu pună în pericol
sănătatea partenerilor de viață sau a urmașilor;
c) să aibă vârsta stabilită de legea civilă pentru încheierea unei căs ătorii;
d) să aibă capacitatea fizică, adică potența pentru îndep linirea îndatoririlor conjugale;
e) să fie prezenți în mod fizic la încheierea căsătoriei și la administrarea Sfintei Taine a
cununiei;

78 Pr.Claudiu Dumea, Taina Căsătoriei. M anualul mirilor, Editura Arhiepiscopiei Rom ano-Catolice, București
1999, p. 97
79 Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii II, Alba Iulia 1996, p.96
80 Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, op.cit., p.91
81 Molitfelnic, București 19 84, p.85

f) să nu existe rudenie prohibită în gradele pentru care Biserica nu permite căsătoria;
g) să aibă dispensă pentru im pedimente, unde acest lucru este permis.

IV.3.4. Condiții sociale
În sfârșit, se apreciază că este necesară și îndeplinirea unor condiții sociale, care
înseamnă:
a) liberul exercițiu al drepturilor civile;
b) să aibă deplină libertate socială pentru situații în care se cere aprobarea anumitor
organe pentru încheierea unei căsătorii;
c) să aibă încheiată, în prealabil, căsătoria civilă;
d) să aibă dispensele necesare în cazul în care acest lucru este posibil.

IV.4. Impedimente la căsătorie în Biserica Ortodoxă
Impedimentele la încheierea unei căsătorii religioase sunt acele împrejur ări sau situații
care se opun săvârșirii acesteia, fiind considerate „obstacole ce stau în calea încheierii unei
căsătorii sau administrării Sfintei Taine a cununiei valide, sub toate raporturile”82.
În general, impedimentele la căsătorie se împart după conținutul lor în impedimente
absolute (care împiedică încheierea căsătoriei cu orice persoană) și relative (care împiedică
încheierea unei căsătorii cu anumite persoane), iar după efectele lor, sunt impedimente
dirimante sau dărâmătoare (a căror nerespectare duce la nulitatea căsătoriei) și prohibitive sau
împiedicătoare (a căror nerespec tare duce la păstrarea valabilității căsătoriei, dar pot fi
sancționați soții sau preoții săvârșitori).

IV.4.1. Impedimente absolute
1. lipsa vârstei legale pentru încheierea unei căsătorii, fiind apreciată vârsta maturității
matrimoniale sau a majoratului matrimonial 18 ani pentru bărbat și 16 ani pentru femeie, cu
excepțiile prevăzute și în legislația civilă, respectiv posibilitatea acordării unei dispense pentru
încheierea unei căsătorii valabile unei femei care a împlinit vârsta de 15 ani.
2. lipsa consimțământului liber al soților. Acesta poate fi viciat nu numai de lipsă de
maturitate, adică de starea de minorat a unuia din primitorii tainei cununiei, ci și din alte cauze

82 I.N.Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească , Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, vol, II, p.73

care ar putea forța consimțământul la căsătorie al unei persoane, chiar împotriva voinței
acesteia.
Aceste cauze de viciere a consimțământului sunt violența, răpirea (raptus), înșelăciunea,
amăgirea sau spaima (metus) pe care o provoacă amenințările grave prin care se exercită
presiuni morale, la care nu poate rezista vreuna din persoane. Mai mult decât atât,
consimțământul nu este liber, fiind socotit viciat, nici atunci când vreunul din viitorii miri este
atins de debilitate mintală, în cazurile grave se consideră că un asemenea consimțământ nu
există. Situația este valabilă și pentru cei atinși de alienație mintală, a celor aflați în stare de
ebrietate provocată și a celor puși sub curatelă sau si tutelă, dacă aceștia nu au avut
consimțământul curatorulu i sau al tutorelui.
3. starea de logodnă religioasă sau căsătorie a vreunuia dintre viitorii soți.
Logodna civilă nu constituie pentru nici unul dintre logodnici un impediment la
căsătoria civilă sau religioasă a oricăruia dintre ei cu alte persoane. Logo dna religioasă însă, așa
cum am mai arătat, reprezintă un asemenea impediment și, ca atare, înainte de a se căsători unul
sau altul dintre ei cu altă persoană, aceștia trebuie să solicite și să obțină desfacerea logodnei
de către preot.
Starea de căsători e a uneia dintre persoanele care doresc să primească Sfânta Taină a
căsătoriei poate apărea ca impediment în două situații: persoana poate avea starea de persoană
căsătorită numai civil sau poate avea starea de persoană căsătorită civil și cununată religio s. În
amândouă situațiile, această stare civilă constituie un impediment absolut la încheierea unei noi
căsătorii. Ca atare, este necesar ca de fiecare dată să se cerceteze în amănunt starea civilă a
persoanelor care doresc să primească Sfânta Taină a cunu niei. Încheierea unei asemenea
cununii în afară de împrejurarea că încalcă rânduielile bisericești, ultragiază în mod grav aceste
rânduieli, comițându -se din punct de vedere religios un sacrilegiu, pentru că bigamia este un
păcat pe care Biserica Ortodoxă nu îl poate binecuvânta prin cununie. Preotul nu poate
administra Sfânta Taină a cununiei persoanelor care se găsesc în starea civilă de căsătorite,
decât după ce vor face dovada că au obținut divorțul atât civil, cât și religios. Nu întotdeauna
producerea dovezilor menționate este suficientă pentru ca preotul să administreze Sfânta Taină
a cununiei, existând și cazuri când vreuna din persoanele care doresc a fi cununate au fost
căsătorite de mai mult de trei ori.
Biserica, potrivit dispozițiunilor sale ca nonice, îngăduie căsătoria a doua și a treia, cu
aplicarea penitenței respective, dar oprește cu desăvârșire ca o persoană să încheie a patra
căsătorie. Această măsură a fost luată printr -un sinod special, ea fiind acceptată de întreaga
Ortodoxie ca având puterea unui canon general obligatoriu. În aplicarea unei asemenea măsuri

nu se ține seama nici de faptul că o persoană a rămas văduvă prin deces în trei căsătorii
anterioare sau de faptul că vreuna din cele trei căsătorii a fost declarată nulă.
4. calita tea de monah care a depus votul castității. Biserica Ortodoxă, în temeiul
canoanelor 6 și 18 ale Sfanțului Vasile, al canonului 19 din Sinodul de la Ancira și al canonului
44 Trulan socotește că votul monahal definitiv este un impediment absolut, care nu p oate fi
înlăturat în nici un mod. Monahii sunt considerați că au renunțat de bunăvoie la toate drepturile
lor, inclusiv la drepturile civile prin actul depunerii voturilor monahale. Se interzice cu
desăvârșire preoților să oficieze cununia monahilor care a u depus voturile ascultării, sărăciei și
castității.
5. primirea hirotoniei în treptele ierarhice de diacon, preot și arhiereu. Este o rânduială
care s -a introdus în Biserica Ortodoxă și care la început a avut un caracter sporadic, devenind
apoi generală, în sensul că nici un membru al clerului nu ar mai avea dreptul de a se căsători
după hirotonie. Inițial, acest impediment a fost socotit, ca și impedimentul stării civile de
monah, unul de la care nu se poate acorda dispensă. Ulterior, având în vedere int eresele vieții
bisericești și natura acestor rânduieli, s -a aprobat acordarea de dispense pentru săvârșirea unei
căsătorii după hirotonie, lucru pe care îl poate face atât Sinodul local, cât și orice episcop.
6. Deosebirea de religie . Tainele Bisericii împărtășindu -se numai celor botezați, iar
căsătoria realizând o unitate între soț și soție, nu s -a îngăduit căsătoria unui creștin cu un
necreștin. Excepția îngăduită de Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 7, 12 -14), ca un creștin să
rămână în căsătorie cu un necreștin, privește cazurile ce se iveau mai des la începutul
creștinismului, când numai unul dintre soții căsătoriți ca păgâni trece la creștinism, în nădejdea
că prin această conviețuire și soțul necreștin se va creștina.

IV.4.2. Impedimente relative
Impedimentele relative – care împiedică încheierea căsătoriei numai între anumite
persoane – rezultă în general din raporturi de rudenie. Prin rudenie se înțelege legătura de
intimitate ce se creează între două sau mai multe persoane în baza unui act . După natura actului
care creează raportul de rudenie se calculează și felul rudeniei. Astfel este considerată rudenie
fizică legătura ce se creează prin actul fizic a nașterii, numită consângenitate, și legătura ce se
creează prin actul fizic al căsători ei, numită cuscrie , sau afinitate ; și este socotită rudenie
spirituală, numită nășie, legătura ce ia naștere prin actul primirii la Sfântul Botez . Asimilată
rudeniei ce rezultă din actul nașterii este legătura ce se creează prin actul juridic al adopțiunii
sau înfierii , dar raporturile acestei rudenii sunt apreciate îndeosebi sub raport moral, etic. De
asemenea, logodna săvârșită separat de Taina Cununiei creează și ea o anumită rudenie, numită

cvasi -afinitate , cuscrie închipuită sau ideală , a cărei importa nță redusă rezultă din însăși
întinderea redusă a acestei rudenii. În afară de rudenie, impedimente la căsătorie mai creează
situația de tutore și deosebirea de confesiune .
Întinderea impedimentelor rezultate din rudenie diferă de la o rudenie la alta, du pă
importanța legăturii pe care o creează fiecare fel de rudenie și după consecințele pe care le -ar
avea încheierea de căsătorii între asemenea rude.

a) Rudenia de sânge (rudenia firească)
În privința limitelor în care rudenia de sânge constituie un impediment la căsătorie și
cununie, Biserica a privit încă de la început favorabil normele dreptului mozaic cuprinse în cap.
al XVIII -lea din Levitic. Conform acestora este interzisă căsătoria în tre rudele de sânge, atât în
linie directă, cât și în linie colaterală. Preluată din legislația romană, modificată prin legislația
romano -bizantină, și chiar ulterior sub influența Bisericii, reglementarea privind impedimentul
rudeniei de sânge stabilește: în linie directă căsătoriile sunt oprite la infinit, iar în linie
colaterală, situația a evoluat. Vechiul Testament oprea căsătoria până la gradul III, respectiv
între frate și soră, nepot și mătușă, unchi și nepoată. În timpul împăratului Teodosie cel Ma re,
acest impediment se extinde și asupra verilor primari, adică rudele de sânge în gradul IV. Apoi
împăratul Iustinian, deși oprește căsătoria între unchi și nepoată, o inițiază pe cea dintre verii
primari. Abia prin Sinodul Trullan, prin Canonul 54, se i nterzice căsătoria între verii primari.
În timp interpretarea acestui canon se lărgește și Bazilicalele opresc căsătoria în gradul VI și
probabil VII, permițând -o pe cea în gradul VIII. În 1166, sub conducerea patriarhului Luca
Hrisoverghis, Sinodul de la Constantinopol interzice căsătoria în gradul VII definitiv, aceasta
rămânând norma generală pentru toate bisericile ortodoxe, mai puțin Biserica Greciei și
Biserica Rusiei83. În concluzie, regula ce poate fi stabilită pentru impedimentul la cununia
religioa să în cazul rudeniei de sânge este următoarea: rudenia de sânge atât pe linie directă, cât
și pe linie colaterală, constituie impediment la cununia religioasă până la gradul VII inclusiv.
Viața bisericească a stabilit în timp că pe linie directă înrudirea de sânge constituie impediment
la infinit, iar pentru înrudirea de sânge pe linie colaterală s -au stabilit următoarea regulă: pentru
rudele colaterale de gradele VII, VI și V se poate acorda dispensă în vederea încheierii unei
căsătorii de către episcop. Î n cazuri excepționale, această dispensă se poate acorda de către
Sinod și pentru rudele de gradul IV.

83 N.Milaș, Dreptul bisericesc oriental , p.500. (Biserica Greciei i nterzice căsătoria în cazul rudeniei de sânge în
linie colaterală până la gradul VI inclusiv, iar Biserica Rusiei interzice căsătoria numai până la gradul IV inclusiv ).

b)Rudenia din cuscrie
Biserica Ortodoxă a acordat întotdeauna o însemnătate deosebită în legislația ei rudeniei
din cuscrie, considerând că aceasta este un impediment important la încheierea unei căsătorii,
dar, în final, a restrâns impedimentul la mai puține grade decât la rudenia de sânge.
Astfel, la cuscria (afinitatea) de gradul I, care se stabilește între un soț și consângenii
celuilalt soț, în linie directă constituie un impediment până la infinit, iar în linie colaterală, până
la gradul VI inclusiv.
În ceea ce privește cuscria de gradul I în linie directă, Vechiul Testament interzicea
căsătoria până la gradul III inclusiv, situație preluată de Bazil icale deși, în realitate, întotdeauna
în acest grad de rudenie exista un impediment al căsătoriei care mergea până la infinit.
Mențiunea făcută privind gradul III inclusiv se explică prin faptul că în realitate este
imposibilă o căsătorie în grade mai înd epărtate datorită întinderii în timp a vieții unui om. În
linie colaterală, cu adevărat, după ce Vechiul Testament oprea acest gen de căsătorie până la
gradul III inclusiv, Sinodul Trullan, prin Canonul 54, ridică la gradul IV interdicția, practic
valabilă între un soț și verii celuilalt soț. Sinodul patriarhal ținut la Constantinopol în 996 sub
patriarhul Sisinius extinde impedimentul până la gradul V, iar cel din 1199, ținut sub patriarhul
Ioan al X -lea Homatenul, lărgește impedimentul, de data asta defin itiv, până la gradul al VI -lea
inclusiv. Practic, așa cum arătam, în prezent aceasta este norma generală a Bisericii Ortodoxe.
Pentru cuscria (afinitatea) de gradul II, adică rudenia dintre consângenii unui soț și
consângenii celuilalt soț, este prevăzută ca impediment la căsătorie, încă din Canonul 54
Trullan, până la gradul IV.
Sinodul din 996 extinde impedimentul la gradul V și apoi la gradul VI, dacă prin
căsătorie s -ar ajunge la schimbare sau amestec de nume. Asemenea schimbare de nume se
produce de obicei când două persoane consângene ajung, prin două căsătorii, într -un raport de
cuscrie neegal. Astfel, dacă unchiul și nepotul se căsătoresc cu două surori, atunci unchiul
devine cumnatul nepotului său, coborându -se pe aceeași treaptă cu nepotul său. D e asemenea,
dacă unchiul și nepotul dintr -o familie s -ar însura cu mătușa și nepoata din altă familie, unchiul
luând de soție pe nepoată și nepotul pe mătușă, atunci, prin această căsătorie, unchiul devine
nepotul de cuscrie al nepotului său după consângen itate, ajungând astfel pe o treaptă inferioară
față de nepotul său, iar nepotul devine unchiul unchiului său după consângenitate, urcând pe o
treaptă mai înaltă. Dacă însă unchiul ar lua pe mătușă și nepotul pe nepoată, căsătoria s -ar putea
încheia, fiindc ă își păstrează fiecare poziția pe care o aveau după rapor turile lor de rudenie și

nu ar interveni „necuviincioasa amestecare de nume”84. Confuzia de nume, când prin căsătorie
ascendenții ar coborî pe o treaptă egală sau chiar inferioară descendenților lor , a fost socotită
ca impediment la căsătorie chiar pentru gradul VII. Astfel, dacă tatăl și fiul dintr -o familie ar
voi să căsătorească cu două verișoare secundare, căsătoria lor ar fi interzisă pentru că tatăl ar
deveni un fel de cumnat al fiului său.
Importanța cuscriei de gradul II și impunerea sa ca impediment la încheierea unei
căsătorii a fost scoasă în evidență prin Canonul 87 de Sfântul Vasile cel Mare. în aceste
împrejurări, Biserica Ortodoxă a stabilit ca principiu că afinitatea sau cuscria de gr adul II
constituie impediment la căsătorie până la gradul V inclusiv; în cazurile de confuzie de nume,
până la gradul VI inclusiv și în cazurile de confuzie de nume între ascendenți și descendenți,
până la gradul VII inclusiv.
În ceea ce privește cuscria s au afinitatea de gradul III numită „de trei neamuri”, care se
stabilește între membrii unei familii cu membrii unei a doua familii prin mijlocirea unei a treia
familii încuscrite cu fiecare din celelalte două, acest gen de afinitate nu este amintit ca
impe diment la căsătorie, nici de Sfânta Scriptură, nici de canoane.
Totuși, ea a fost preluată de Biserica Ortodoxă din dreptul roman și bizantin, care a
considerat -o impediment la căsătorie, între asemenea rude, până la gradul III.
În aceste condiții, tatăl vitreg nu se poate căsători după moartea soției sale cu sora soției
fiului vitreg, cu care s -ar găsi încuscrit în gradul III.
Fiind un impediment relativ este posibil ca în cazul unei rudenii rezultate dintr -o
asemenea afinitate, pentru încheierea unei căs ătorii, să se acorde apro bare prin dispensă, dar
numai dacă este vorba de rudenie în gradul III.

Rudenia spirituală
Rudenia spirituală este legătura ce se întemeiază prin primirea la Sfântul Botez între
naș și fin, precum și între anumite rude ale acestora .
Botezul fiind socotit de Biserică – atât de cea Ortodoxă cât și de cea Romano -Catolică
– o naștere spirituală, nașul care asistă pe copil la Botez este considerat ca părintele său spiritual;
de aceea și raporturile dintre naș și fin, precum și dintre unele rude ale lor, sunt asemănate celor
ce se creează între copil și părinții săi firești, numai că legăturii dintre naș și fin – precum și
dintre unele rude ale lor – nu i se spune consângenitate, ci rudenie spirituală. Arborele

84 I.Ivan, Căsătoria, Sfântă Taină a Bisericii și instituție a statului , în Biserica Ortodoxa Română, nr. 11 -12/1983,
p.747

genealogic al rude niei spirituale se formează ca și la rudenia fizică. Finul și descendenții lui
formează astfel o linie paralelă cu fiii naturali ai nașului, finul găsindu -se deci în gradul I de
rudenie spirituală cu nașul său și în gradul II de rudenie spirituală cu fiii acestuia, ca frați
spirituali. Fiul finului și nepotul nașului sunt în gradul IV de rudenie spirituală, ca veri spirituali.
La început, venind la Botez și persoane mai în vârstă, pentru respectarea atmosferei de
moralitate care trebuie să existe între ru dele spirituale în gradele apropiate, împăratul Justinian
a interzis căsătoria nașului cu fina sa12. După ce Sinodul VI Trulan, prin canonul 53, a dat
rudeniei spirituale o importanță deosebită, socotind -o mai mare decât rudenia fizică, s -au extins
impedim entele rezultate din rudenia spirituală în aceeași măsură ca și la rudenia de sânge, adică
până la gradul VII inclusiv.
Mai târziu B asilicalele au restrâns rudenia spirituală ca impediment la căsătoria până la
gradul III inclusiv în toate cazurile. Potri vit acestei măsuri s -a oprit:
a) Căsătoria nașului cu fina (gradul I)
b) Căsătoria nașului cu mama finului (gradul II)
c) Căsătoria fiului nașului cu fina (gradul II)
d) Căsătoria nașului cu fiica finului (gradul II)
e) Căsătoria fiului nașului cu fiica finului (gradul III)

Rudenia întemeiată pe actul asistării la cununie
Rudenia întemeiată pe actul asistării la cununie nu este prevăzută de vechile rânduieli
canonice ale Bisericii, dar s -a impus pe cale de obicei, la început până în gradul III inclusiv, în
toate cazurile, cu posibilitatea acordării dispensei în gradul al III -lea. Acestui obicei îi dă
expresie și glava 198 din Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare de la Târgoviște din anul 1652,
care extinde imp edimentul până la gradul IV.

Rudenia din stare a de tutelă
Potrivit prevederilor Codului Familiei (art. 8) “în timpul tutelei căsătoria este oprită între
tutore și persoana minoră ce se află sub tutela sa”. Impedimentul s -a impus pentru considerente
de ordin moral.

Rudenia adopțiunii
Infierea – sau adopțiunea – este actul juridic în virtutea căruia iau naștere, în interesul
înfiatului, în afara filiației firești raporturi de rudenie de întindere variabilă și care coexistă sau
nu cu rudenia firească, potrivit cu felul înfierii săvârșite.

În realitate sunt două feluri de înfiere, adoptându -se sistemul reglementării instituției
înfierii din dreptul roman: a) înfierea deplină (adopțio plena) și b) înfierea nedeplină (adoptio
minus plena) sau înfierea cu efecte depline și înfierea cu efecte re strânse .
a) Înfierea cu efecte depline – reglementată de art. 79 Codul Familiei – este înfierea în
virtutea căreia înfiatul întrerupe orice legătură de rudenie cu părinții firești și rudele acestora și
devine rudă cu înfietorul și rudele acestuia, la fel ca un copi l firesc al înfietorului. Numai în
cazul căsătoriei se aplică dispozițiile art. 6 din Codul Familiei, interzicându -se căsătoria celui
înfiat cu consângenii lui firești în linie dreaptă la infinit, iar în linie colaterală până în gradul IV
inclusiv. Dreptur ile și îndatoririle izvorâte din filiația între cel înfiat și părinții săi firești și
rudele acestora încetează; aceste drepturi și îndatoriri, din momentul încuviințării înfierii iau
naștere între înfietori și rudele acestora și cel înfiat, ca și cum ar f i vorba despre o filiație
firească.
b) Înfierea cu efecte restrânse este înfierea în virtutea căreia se creează legături de
rudenie numai între înfietor, pe de o parte și înfiat și descendenții lui, pe de altă parte. De la
data încuviințării înfierii cu e fecte restrânse înfiatul are față de cel ce înfiază drepturile și
obligațiile pe care le are copilul din căsătorie față de părinții săi, iar descendenții înfiatului au
față de cel ce înfiază drepturile și obligațiile pe care descendenții copilului din căsă torie le au
față de ascendentul acestuia. Înfiatul și descendenții săi păstrează toate drepturile și obligațiile
izvorâte din filiația față de părinții firești și rudele acestora (art. 75 Codul Familiei). Înfierea cu
efecte restrânse nu dă naștere rudeniei între cel înfiat și rudele celui care înfiează (art. 77 Codul
Familiei).
Potrivit prevederilor Codului Familiei (art. 7): “Este oprită căsătoria: a) între cel care
înfiază sau ascendenții lui pe de o parte și cel înfiat ori descendenții acestuia pe de al tă; b) între
copiii celui care înfiază pe de o parte și copiii acestuia pe de alta; c) între cei înfiați de aceeași
persoană”.
Doctrina canonică a stabilit impedimentul din adopțiune sau înfiere pe cale de obicei
după asemănare cu impedimentul înrudirii religioase prin asistență la botez extinzând acest
impediment până la gradul II inclusiv. Leon al VI -lea Filosoful interzice, pri n Novela 24 ,
căsătoria între frații adoptivi (gradul II).
Împlinirea condițiilor amintite înseamnă împlinirea unor porunci sfinte, străine și de
formalism și de rutină. Sf.Marcu Ascetul spune că în spatele acestor porunci stă ascuns însuși
Dumnezeu, iar îm plinirea lor duce la descoperirea Lui85. Iată de ce fiecare slujbă, prin

85 „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și cei ce -L caută pe El, Il găsesc pe măsura împlinirii lor“, cf.Sf.Marcu
Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap.190, în „Filoc alia“, vol.1, Sibiu 1947, p.247

respectarea condițiilor ei, devine o revelație, pentru că prin pogorârea harului sfânt, Dumnezeu
vine mai aproape de oameni, pogorându -Se în viața noastră.
Ca și concluzie precizăm fap tul că respectarea acestor condiții trebuie să fie precedată
de o bună și corectă înțelegerea a lor. Această înțelegere se bazează pe convingerea că orice
slujbă și orice Taină, în fondul ei, nu poate fi împlinită decât atunci când se întrupează, se
concre tizează într -o formă corectă, neviciată. Condițiile la Taina Cununiei prezentate aici apără
fondul acestei Taine și îndrumă spre forma corectă de administrare a ei.

IV.5. Efectele căsătoriei
Efectele juridice ale administării Sfintei Taine a Cununiei sunt de cea mai mare
importanță pentru viața Bisericii și ele se împart în două categorii și anume:
a) Efectele juridice ale cununiei, de care se ocupă legile bisericești sunt următoarele :
1. cei căsătoriți și cununați sunt considerați ca formând cea mai mică unitate socială
religioasă, adică familia creștină sau sanctuarul familial creștin, care împreună cu altele, intră
în alcătuirea unei comunități locale creștine sau a unei unități biserice ști locale;
2. deși fiecare din cele două persoane își păstrează individualitatea sa, ele sunt socotite
ca formând un trup și contează ca atare în toate regulile privitoare la rudenie și la calcularea
gradelor de înrudire;
3. între soți se ceează îndat oriri și drepturi reciproce și egale, sub raport religios;
4. soții au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii;
5. legătura creată prin Taina Sfintei Cununii îi obligă să viețuiască împreună până la
sfârșitul vieții;
6. divorțul, adică despărți rea căsătoriei legale sau valid încheiate nu se îngăduie în
principiu decât după adulter și în mod excepțional, pentru motive ce pot fi asimilate cu moartea
parțială sau totală, fie fizică, fie religioasă, fie morală sau civilă.

b) Efectele juridice ale căsătoriei, de care se ocupă legile de stat, sunt mult mai
numeroase și mai variate și ele sunt prevăzute în principal de Codul Familiei
Codul Familiei, reglementând amănunțit Căsătoria și Familia, prevede în art. 16
egalitatea soți lor în relațiile familiale prin anumite drepturi și obligații . Astfel:
(1) Toate problemele vieții familiale se soluționează de către soți în comun, în
conformitate cu principiul egalității lor în relațiile familiale.
(2) Fiecare dintre soți este în drept să -și continue or i să-și aleagă de sine stătător
îndeletnicirea și profesia.

(3) Soții își determină domiciliul în mod liber și independent.
(4) Relațiile dintre soți se bazează pe stimă și ajutor reciproc, pe obligații comune de
întreținere a familiei, de îngrijire și edu cație a copiilor.
(5) La încheierea căsătoriei, soții, la dorință, își aleg numele de familie al unuia dintre
ei sau cel format prin conexarea numelor ambilor drept nume de familie comun ori fiecare
dintre ei își păstrează numele de familie pe care l -a purtat pînă la căsători e, ori conexează
numele de familie al celuilalt soț la numele de familie propriu .(art. 17, Cod. Fam .)
(6) Conexarea numelor de familie nu se admite cînd cel puțin unul dintre ele este dublu.
(7) Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu implică schimbarea numelui
de familie al celuilalt soț.
(8) În momentul înregistrării divorțului, soții pot păstra numele de familie ales la
încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de familie purtat pînă la încheierea acestei
căsătorii.
(9) Soții își dator ează reciproc sprijin moral și fidelitate conjugală .(art. 18, Cod. Fam .)
Prin încheierea căsătoriei după rânduielile legilor de stat ca și a cununiei religioase după
rânduielile canonice, se înte meiază familia, care constituie cea mai mică unitate socială
bisericească, dar și cea mai hotărâtoare unitate socială civilă. Dacă vechiul cod limita drepturile
și obligațiile soților numai la sfera actelor propriu -zis conjugale, actualul cod a largit această
sferă a egalității soților l a toate dimensiunile vieții în comuniunea familială, ei devenind un
singur trup (Matei XIX, 6), oferindu -și unul altuia ajutor și slujire86. Având această poziție în
cadrul vieții bisericești ca și în cadrul vieții laice, familia se prezintă întocmai ceea c e și este ea
în realitate și anume ca o piatră de temelie a întregului edificiu social al Bi sericii, ca și a întregii
vieți sociale și a statului .

CAPITOLUL V
DIVORȚUL ÎN BISERICA ORTODOXĂ ȘI ÎN LEGISLAȚIA
REPUBLICII MOLDOVA

86 Pr. Ioan Tamaș, Drept matrimonial canonic , p. 276

V.1. DIVORȚ UL ÎN BISERICA CREȘTIN -ORTODOXĂ
Căsătoria încheiată cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legile civile și de
legile Bisericii, este încheiată în principiu pe viață. În cazul, însă, când intervin cauze care fac
cu adevărat imposibilă păstrarea și continuarea legăturii matrimoniale între soți, în situațiile de
excepție, această legătură poate înceta. Ea nu încetează de la sine, ci trebuie desfăcută cu
respectarea anumitor proceduri, printr -un act legal, care se numește despărțire sau divorț.
Potri vit doctrinei Bisericii Ortodoxe, Sfânta Taină a căsătoriei este indisolubilă. Totuși,
având în vedere slăbiciunea firii omenești, însuși Domnul Iisus Hristos a admis posibilitatea
desfacerii căsătoriei pentru motive bine determinate, cum ar fi moartea sau adulterul.
Iată deci că divorțul a fost admis de către Biserică numai pentru cazul de adulter. În
aceste situații, Biserica a admis întotdeauna divorțul, fără a se împo trivi acestuia. în cazul altor
motive, oricât de grave ar fi ele, în principiu Biseri ca s-a împotrivit despărțeniei, ținând la
trăinicia și perenitatea căsătoriei sub cuvântul Domnului, că „ceea ce a împreunat Dumnezeu,
omul să nu despartă” (Matei, 19; 6) și după cunoscutele rostiri ale Sfântului Apostol Pavel:
„Legatu -te-ai cu femeia, nu căuta despărțirea” (I, Cor., 7; 27), pentru a continua apoi cu: „Celor
căsătoriți, nu eu, ci Dumnezeu le poruncește: femeia să nu se despartă de bărbat” (I, Cor., 7;
10)”. Sprijinindu -se pe doctrina biblică și pe învățătura Sfântului Pavel mai sus -amintită ,
Biserica Ortodoxă reliefează adevărul că prin căsătorie cei doi soți alcătuiesc un singur trup.
Datorită unității pe care o alcătuiesc astfel, ca „două mădulare ale aceluiași trup,
bărbatul fiind capul, iar femeia trupul, legătura celor doi soți, prin t aina nunții, devine
indisolubilă.”87 Indiferent de calitățile și puterile fizice și sufle tești ale soției pe care, de altfel,
a avut libertatea, putința și chiar datoria de a le verifica și aprecia înainte de căsătorie, soțul
trebuie să rămână în unire fer mă și perpetuă cu soția sa, „chiar când are metehne”88, caz în care
trebuie „să se străduiască a le îndrepta, așa cum faci cu mădularul fizic bolnav”89. În încercarea
de redresare morală a soției, soțul trebuie să aplice îngăduința, răbdarea și sacrificiul, cu care
Hristos și -a înfrumusețat și întărit Biserica, mireasa lui. El n -a izgonit -o din casă și din inimă,
ci a rămas statornic lângă ea, s -o tămăduiască și s -o înalțe. Se merge chiar mai departe și se
apreciază că și în situațiile în care există un acord între soți pentru despărțire, acest acord nu
poate avea putere și efecte; aceasta, deoarece voința soților liber exprimată a fost valabilă
înainte de încheierea căsătoriei, iar după încheierea acesteia, numai legea civilă sau bisericească
dispune. Atâta t imp cât legea bisericească dispune ca soția să rămână lângă soțul ei pe tot timpul

87 T.Dârlea, Căsătoria și viața mistică , Editura Lumina, București, 1995, p.38.
88 Ibidem , p. 38
89 Ibidem , p. 39

cât el trăiește, femeia e supusă legii atâta timp cât soțul e în viață, în mod practic soarta
căsătoriei este scoasă de sub directa voință a soților, fiind pusă sub „auspici ile legii”, factor
autoritar, obiec tiv și constant. Ca atare, se apreciază, vorbind despre cuvintele Sfântului Apostol
Pavel, mai sus -menționate, că atunci „când un bărbat ar vrea să -și lase femeia sau femeia
bărbatul, să -și amintească de acest cuvânt și să-și închipuie că Pavel este de față și -i urmărește”.
În sfârșit, Sfântul Ioan Gură de Aur previne obiecțiunea pe care ar fi putut s -o facă
cineva în favoarea admiterii divorțului, în sensul că în Vechiul Testament ar exista o așa -zisă
îngăduință pentru d espărțenia soților. El argu mentează că o asemenea toleranță, care a fost
acordată temporar de legea mozaică, a fost o măsură preventivă „împotriva altor rele și mai
mari, la care s -ar fi dedat poporul iudeu, oarecum infirm sufletește, dacă n -ar fi avut un regim
mai ușor în această materie, aceștia fiind în stare, în momentele grele, să -și omoare și soțiile
vinovate, dacă n -ar fi avut putința să se despartă de ele”.
Era la iudei obiceiul „cărții de despărțire” (Matei, 19; 7), prin care bărbatul era liber să –
și înlăture femeia, când ar fi găsit la aceasta ceva urât. S -ar părea că această măsură a fost luată
de Moise, pentru că el era exasperat la un moment dat de ușuri nța cu care se despărțeau soții
unul de altul și atunci, pentru a stăvili într -o măsură oarecare această stare anormală de lucruri,
a hotărât că nimeni nu -și mai poate lăsa soția decât în virtutea acestei „cărți de despărțire”, A
emite o astfel de carte er a dificil, având în vedere lipsa cunoștințelor de citit și mai ales de scris
ale poporului iudeu. De cele mai multe ori se renunța la ea și, ca atare, și la despărțirea
proiectată. Trebuia „să aibă acela o inimă prea împietrită, prea învârtoșată, încât, cu toate
greutățile ivite în calea acestui act, să stăruie până s -ar fi găsit cineva să i -1 fi scris”. Acesta
este sensul cuvintelor lui Hristos: „Moise, pentru învârtoșarea inimii voastre, v -a dat vouă să
lăsați pe femeile voastre, dar din început n -a fost așa” (Matei, 19; 8; Mateahi, 2; 15). Și cu toate
că Moise, prin măsura luată, a redus într -un mod destul de simplu și destul de mult divorțurile,
Hristos nu vrea să continue această stare, ci vrea să readucă legătura dintre bărbat și femeie,
prin căsătorie , la starea ei primordială, la înălțimea pentru care a fost creată: unitatea
indisolubilă până la moarte. Chiar dacă dreptul uman a găsit formule de rupere a căsătoriei,
împotriva dreptului divin, el nu a ajutat prin aceasta la bunul mers al societății. Ap ropierea
făcută între Biserică și stat a întărit rolul Bisericii ca luptătoare împotriva decăderii sociale și
morale din toate timpurile. Așa cum arătam, dintotdeauna Biserica a luptat împotriva divorțului
ex consensu, care exista atât în perioada romană, cât și în cea bizantină. Chiar dacă unii împărați
bizantini au dat o serie de reglementări privind motivele divorțului, niciodată nu au interzis un
divorț care se baza pe înțelegerea reciprocă a soților. Iustinian a oscilat în perioada
reglementărilor elab orate de el și, după ce inițial a prevăzut posibilitatea unui divorț prin

învoirea ambelor părți, ulterior, prin două novele, a revenit, a desființat divortium ex consensu
și a hotărât că numai pentru anumite motive și numai pe baza unei sentințe judecător ești
căsătoria poate fi desfăcută.90 După câțiva ani, Iustinian a restabilit posibilitatea divorțului prin
învoială. Abia după trei veacuri, în veacul al IX -lea, căsătoria putea fi desfăcută numai din
anumite motive stabilite clar de legislația greco -romană și numai de autoritatea de drept. Totuși,
de-a lungul istoriei sale, Biserica a avut de îndeplinit o misiune foarte dificilă, și anume aceea
de a stabili o serie de norme noi în scopul de a evita unele consecințe grave în cazul menținerii
căsătoriilor ca re nu -și mai pot atinge scopul și care primejduiesc viața fizică, morală și
religioasă a soților sau a unei familii, influențând societatea. S -a admis astfel posibilitatea
pronunțării divor țului religios pentru mai multe categorii de motive, asimilate cu moartea, adică
socotite că produc efecte asemănătoare cu moartea fizică.

V.1.1. Motivele de divorț admise de Biserica Ortodoxă
În prezent, privind aspectul mai sus -menționat în acest mod, Biserica Ortodoxă admite
patru categorii de motive de d ivorț91, după cum urmează:
– motive care provoacă moartea religioasă, cum ar fi apostazia, erezia și ținerea în brațe
la botez a propriului fiu;
– motive care provoacă moartea morală, care sunt: alienația mintală incurabilă, crima,
avortul, atentatul la viața soțului, osânda gravă din partea duhovnicului, care se dă pentru păcate
foarte grele, cum sunt cele „stri gătoare la cer”: adulterul, boală venerică, silirea la acte imorale,
refuzul conviețuirii conjugale și părăsirea domiciliului;
– motive care pr ovoacă moartea fizică parțială: neputința îndeplinirii îndatoririlor
conjugale sau impotența, boala gravă incurabilă și contagioasă (lepra, SIDA);
– motive mai importante care provoacă moartea civilă: declararea unui soț că a dispărut,
anularea unei căsăto rii prin hotărâre judecătoreasca, călugă rirea și alegerea ca episcop.
Sunt motivele care au fost stabilite de Biserica Ortodoxă și recunoscute ca atare,
indiferent dacă ele sunt considerate și motive pentru desfacerea unei căsătorii civile.

Adulterul
Biserica Ortodoxă a admis întotdeauna ca motiv de divorț adulterul, care constă în
violarea credinței conjugale din partea unuia dintre soți, în mod practic, încălcarea obligației de
fidelitate. Este motivul de divorț care se înte meiază direct pe cuvintel e lui Hristos și pe

90 I. Chelaru, op.cit ., p.282.
91 Ibidem , p.282 și urm.

prescripțiunile canonice. Biserica consideră că nu este păcat mai urât, care să producă mai multă
neplăcere și destrămare de viață, decât adulterul. Însăși vechii legiuitori pedepsesc păcatul
desfrânării cu pedeapsa capitală pe desfrâna t și pe desfrânată (Lev., 20; 10; Deut, 20; 22). „De
se va desfrâna cineva cu femeia măritată, adică de se va desfrâna cineva cu femeia aproapelui
său, să se omoare și desfrânata și desfrânatul.” Adulterul este egal, în ordinea morală, cu
moartea în ordinea fizică și cum, prin moartea fizică, legătura căsătoriei încetează, este normal
ca și în ordinea morală, legătura să fie desfăcută. Noțiunea de adulter a fost definită sub aspect
religios încă de Sfinții Părinți și astfel, Sfântul Atanasie cel Mare susține că „păcatul adulterului
se săvârșește în toate cazurile, și atunci când soțul desfrânează cu altă femeie, precum și când
soția desfrânează cu alt bărbat”. Toți Sfinții Părinți au fost de acord că adulterul este o moarte
morală sau religioasă, conse cințele faptei fiind identice atât în privința soțului, cât și în privința
soției .
Învățătura evanghelică și patristică și -a găsit expresia exactă în canonul al IV -lea al lui
Grigorie Niseanul, care definește astfel adulterul ca fiind „vătă marea și nedre ptățirea altuia”.
Adulterul, fiind păcat mare, canoanele îl pedepsesc cu afurisenie, cu oprire pe șapte ani
de la cuminecare, dacă se vor pocăi cu lacrimi, ținându -se seama de dispoziția sufletească a
celui ce se vindecă.
O poziție deosebită, care accent uează foarte mult puritatea, ca și nuanțarea faptei în
cazul comiterii adulterului, o are Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta susține că adulterul deschide
într-adevăr între cei doi soți o prăpastie imposibil de trecut și tolerat.92 Cum această boală
bântuie c u furie, Sfanțul Ioan se străduiește din răsputeri s -o stârpească, identificând și
denunțând pe autori și înfățișând neplă cerile ce decurg din săvârșirea unui asemenea păcat.
Soțul făptaș, în vechea tradiție, se mai putea camufla la adăpostul unor privile gii, iar delictul de
adulter putea fi comis, de obicei, numai de soția infidelă. Conform acestei mentalități, soțului
nu i se atribuia comiterea adulterului de către legea civilă, decât numai dacă ar fi fost surprins
în flagrant cu o femeie căsătorită, toa te celelalte legături adulterine fiindu -i tolerate. Pentru a
exemplifica sancțiunea adulterului, Sfântul Ioan îl înfățișează ca pe un furt, susținând, așa cum
Sfântul Pavel o făcuse, că „trupurile soților își aparțin reciproc în felul unor valori încredinț ate
spre pază și adulterul este neîmplinirea datoriei categorice de a le păstra intacte, căci dacă
păstrezi zestrea soției, cu atât mai mult trebuie să păstrezi castitatea și puritatea trupului tău,
care este zestre mai valoroasă și de care ai să dai socot eală lui Dumnezeu”. De aceea Sfântul
Ioan recomandă: „Trupul meu nu -mi aparține, este al soției mele. Nu pot abuza de el și nici să –

92 I.Chelaru, op.cit ., p.283 și urm.

1 dau altei femei”.93
De asemenea, așa cum se precizează în literatura juridică bisericească, sunt socotite
motive de divorț și alte împrejurări ce pot fi dovedite și care, de obicei, însoțesc adulterul,
respectiv:
a) încercările care pun în pericol viața, îndreptate împotriva existenței căsătoriei sau de
către un soț împotriva celuilalt;
b) provocarea avortului intenționat di n partea soției, fără acordul soțului, când prin
aceasta s -a provocat o rupere iremediabilă a relațiilor dintre soți;
c) participarea cu intenții evident imorale a soției la petreceri organizate de bărbați
străini;
d) când fără nici un motiv și fără cons imțământul expres al soțului, femeia își petrece
noaptea în case străine sau când fără voia soțului vizitează locuri de petrecere indecente;
e) pentru soție se consideră că sunt motive de divorț când bărbatul o dezonorează față
de alți bărbați sau când o acuză în public și pe nedrept de adulter și atunci când el are relații
nepermise, în public sau pe ascuns, în casa sa sau în alta, cu altă femeie.

Renunțarea unui soț la religia creștin -ortodoxă
Respectând cuvintele Sfântului Apostol Pavel (I, Cor., VII; 14), Biserica Ortodoxă
consideră trecerea unui soț de la credința creștină la păgânism, iudaism sau la o erezie ca motiv
de divorț, dacă partea nevinovată invocă acest lucru în scopul desfacerii căsătoriei. Prin canonul
72 din Sinodul Trullan, a cest motiv este în mod indubitabil și limpede considerat în toate
Bisericile Ortodoxe motiv de divorț.

Primirea demnității de episcop
Același sinod stabilește prin canoanele 12 și 48 că Biserica trebuie să recunoască
împrejurarea că un soț chemat la demn itatea episcopală poate divorța când soția consimte și se
retrage într -o mănăstire, unde i se asigură existența de către cel ales episcop.

Intrarea în monahism
Este un motiv de divorț prevăzut de aceleași canoane, dar care poate fi invocat numai în
condiț iile în care celălalt soț și -a dat în mod expres consimțământul pentru divorț.

93 I.Chelaru, op.cit ., p.285.

Ținerea în brațe a propriului copil la botez
Canonul 53 al Sinodului Trullan dispune în paragraful 192 că este oprită căsătoria
nașului cu mama văduvă a finului, ceea ce înseamnă gradul doi de rudenie spirituală. Ca atare,
dacă tatăl ține în brațe la botez pe propriul său copil, atunci căsătoria dintre el și soția lui,
devenită acum cumătră, urmează a se desface .

V.1.2. Motive civile de divorț recunoscute de Biserica Creștin -Ortodoxă
Înalta trădare – este un motiv de divorț pe care legislația romano -bizantină a cuprins -o
încă de la începuturile codificării sale. Ea a fost primită ca atare și de Biserică, care a apreciat
gravitatea delictului și culpa deosebită a celui ce o comitea.

Dispariția bărbatului – dacă bărbatul a dispărut din motive necunoscute și treceau 80
de ani de la naștere și 10 (sau 30) de la dispariție, iar instanța civilă îl declara mort, la cererea
soțului interesat se putea pronunța divorțul. Mai exista și o situație specială care dădea soluții
unor împrejurări excepționale. Astfel, dacă treceau 3 ani de la o întâmplare în care un soț trecuse
printr -o primejdie de moarte, cum ar fi un naufra giu, un război sau o catastrofa sau alte
asemenea evenimente, se putea cere divorțul pe acest motiv. Biserica a admis aceste motive de
divorț, ele fiind recunoscute de canoanele 31 și 36 ale Sfanțului Vasile și de Canonul 93 Trullan.

Neputința îndepliniri i datoriei conjugale sau impotența – acest motiv de divorț a fost
primit în legislația civilă bizantină și apoi și de dreptul bisericesc ortodox, care apreciază că,
pentru a deveni cu adevărat motiv de divorț, trebuie făcută dovada că timp de 3 ani din
mom entul încheierii căsătoriei, soțul nu dovedește că este în stare să -și îndeplinească
îndatoririle conjugale.

V.1.3. Motive civile nerecunoscute de Biserică
Alienația sau debilitatea mintală – Pravila cea mare, în glava 223, amintind de novelele
111 și 112 ale lui Leon Filosoful, spune că „o căsătorie încheiată cu un nebun nu se desface, să
aștepte însă bărbatul trei ani și dacă în acești trei ani nu se vindecă, poate să ceară despărțirea
de femeia nebună. Iar fe meia de bărbatul nebun, poate să ceară despărțirea după 5 ani. În cazul
când atât bărbatul, cât și femeia ar fi avut această boală înainte de căsătorie, se pot despărți fără
nici o îndoială”. Se apreciază că acest motiv de divorț nu este în spiritul morale i crești n –
ortodoxe, soțul sănătos fiind obligat, chiar prin însuși scopul căsătoriei la ajutorarea celui care
s-a îmbolnăvit așa de grav.

Amintim însă că Biserica Ortodoxă socotește afecțiunile psihice ca impedimente ia
căsătorie.
Condamnarea la pedeapsa închisorii pe mai mulți ani pentru o infrac țiune gravă
comisă – din același considerent, că nu este în spiritul moralei creștine, Biserica nu recunoaște
acest motiv de divorț, dar l -ar putea admite, întrucât este inclus la impedimente la căsători e.
Boala gravă, incurabilă și contagioasă (lepra, SIDA etc.) – a fost desemnată ca motiv
de divorț încă în ecloga împăratului Leon Isaurul.
Chiar și în aceste condiții extreme, dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe nu 1 -a introdus
printre motivele recunos cute.
Antipatia nebiruită sau vrăjmășia nebiruită – este menționată ca motiv de divorț într –
o decizie a Sinodului din Constantinopol din 1315, fiind ulterior caracterizată „ca nejustificată
prin nici o decizie canonică” și nemaifiind recunoscută de Biseri ca Ortodoxă ca motiv de divorț.
Conform dreptului bisericesc, în evoluția sa, pronunțarea divorțului religios a fost de
competența mai multor organe, începând cu episcopul și presviterii săi și ajungând până la
instanțe eparhiale și metropolitane.
Procedura este asemănătoare cu cea a judecării tuturor cauzelor de către instanțele
bisericești. Asemenea instanțe au existat și în Biserica Ortodoxă, fiind numite dicasterii, adică
judecăți sau instanțe de judecată. După apariția Codului civil (1864), cau zele de divorț fiind
preluate de către instanțele civile, dicasteriile bisericești s -au desființat.
Procedura divorțului religios cuprinde două etape . Prima etapă constă într -o încercare
de împăcare stăruitoare a soților, în cadrul căreia protopopul face o investigație și chiar o
anchetă. A doua etapă este judecarea efectivă a cauzelor de divorț în fața dicasteriei eparhiale
sau metropolitane, instanță formată din clerici și prezidată de episcop. Când se admitea o
asemenea cerere, se întocmea un act oficia l de divorț numit „carte de despărțenie”, semnată de
episcop și în care se arăta motivul divorțului.
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Română, desfacerea legăturii de taină sau divorțul
bisericesc se face prin hotărârea episcopului pe baza cererii celo r interesați însoțită de actul
doveditor al obținerii divorțului civil, fără de care autoritatea bisericească nu poate pronunța
divorțul.
Se consideră că se impune pentru divorțul religios și formele lui nece sitatea revenirii la
pronunțarea divorțului pri ntr-un act al episcopului care să însemne de fapt dezlegarea legăturii
de taină dintre persoanele care cer să fie despărțite, pentru că fără o astfel de dezlegare divorțul
religios nu are decât caracterul unei îngăduințe sau toleranțe a separării conjugale a celor ce
divorțează și nicidecum caracterul de act prin care căsătoria existentă anterior încetează să mai

ființeze. În consecință, se interpretează că modul foarte simplificat în care se acordă divorțul
religios nu ar desface de fapt sau nu ar dezlega legătura pe care o creează Taina Cununiei și ca
atare, dacă cei doi soți vor să -și reia legătura conjugală, ei nu mai trebuie să fie cununați din
nou pentru că reintră în legătura anterioară a cununiei. Drept urmare, nici a doua și nici eventual
a treia cu nunie religioasă nu sunt de fapt cununii, ci numai simula re de cununii, nu sunt taine,
ci numai închipuiri amăgitoare ale tainei. Admițând un asemenea punct de vedere înseamnă să
admitem că Biserica Ortodoxă ar binecuvânta bigamia și trigamia sau măcar con cubinajul,
eventual repetat de două ori, pentru că dacă prin desfacerea căsătoriei religioase inițiale nu s -a
produs de fapt dezlegarea legăturii de taină pe care o creează cununia, atunci respectivii soți au
fost despărțiți numai formal, iar în fond au ră mas căsătoriți sau cununați.
Este de asemenea important de subliniat că dacă se consideră că prin divorțul religios
nu se desface și Tainei Cununiei, când, în condiții excepționale se reia legătura conjugală din
prima căsătorie, cei doi soți care între timp divorțaseră, inclusiv relig ios, nu ar mai trebui
cununați religios, întrucât Sfânta Taină nu s -a desfăcut.
Efectul divorțului bisericesc ca și al divorțului civil asupra relațiilor de înrudire în care
se găseau până la divorț soții, nu poate fi socotit acela al încetării relațiilor respective de
înrudire, ci acestea rămân și nu pot fi șterse prin efectul divorțului, atât vâcu privire la rudele
directe cât și la cele colaterale pe linie de consângenitate, cât și cu privire la cele de cuscrie
stabilite prin căsătoria soțilo r ajunși ulterior să divorțeze94.
Este evident că Biserica Ortodoxă admite divorțul religios ca producând efectul
despărțirii complete și totale a căsătoriei religioase încheiate cu respec tarea tuturor condițiilor
impuse de lege și canoane.

V.2. DESFA CEREA CIVILĂ A CĂSĂTORIEI
Înainte, în legislația Republicii Moldova dar și în cea a României, nu se făcea distincție
între încetarea căsătoriei și desfacerea acesteia prin divorț, precizându -se că desfacerea
căsătoriei are loc prin moartea unuia din soți, declararea judecătorească a morții sau prin divorț.
În prezent, înc etarea căsătoriei este caz diferit de desfacerea ei, ce se poate realiza prin divorț.
Spre deosebire de încetarea căsătoriei, care are la bază cauze naturale și obiective –
moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți -desfacerea căsătorie i prin
divorț se poate produce numai în timpul vieții soților, în anumite condiții pe care legiuitorul le –

94 Diac. prof. dr. Ioan N. Floca, Încetarea sau desfacerea căsătoriei civile și a cununiei religioase sau divorțul
în lumina învățăturii creștine , în “Mitropolia Ardealului”, an. XIX (1974), nr. 10 -12, p. 572 -579.

a stabilit în art.33 al.2 C.f.
Potrivit dispozițiilor acestui articol, divorțul reprezintă mijlocul de desfacere a
căsătoriei, pentru motive temeinice , care fac să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei.
Tot din aceste dispoziții rezultă că acesta nu se poate realiza decât pe cale
judecătorească, chiar în situația când divorțul are la bază acordul soților și în această situație
instanța de judecată este aceea care -l pronunță, după verificarea îndeplinirii condițiilor legale.
Legiuitorul , motivând constant că divorțul este nu numai o problemă de ordin personal,
ci și una de ordin social, în reglementarea anterioară considera că, desfacerea căsătoriei prin
divorț intervine numai în cazuri excepționale, și anume atunci când “ datorită unor motive
temeinice, raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei
este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea.” S -a ajuns vorbit chiar despre principiul
încheierii căsătoriei pe viață.95
Chiar dacă aceasta ar fi situația normală, în sensul încheierii pe viață a căsătoriei,
menținerea ei nu trebuie făcută în orice condiții și cu orice preț, fiind demonstrat că soluțiile
rigide și adoptarea unei proceduri greoaie la capătul căreia foarte puține acțiuni de divorț erau
admise au generat și menținut mai multe stări conflictuale, cu consecințe dintre cele mai grave.
În doctrina românească mai veche s -a remarcat faptul că în asemenea situații, căsătoria nu mai
trebuie menținută: “Când prin urmare justiția constată că credința ce și -o datoresc soții
nemaiexistând, căsătoria a devenit o situație necinstită din dosul căreia se ascund relații ilicite,
sau că legătura sufletească dintre soți nemaiputând exista e înlocuită prin dispreț, aversiune și
relații ostile, nu e în interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societății, de a se impune
menținerea unei situații legale care nu mai corespunde realității…”96

V.2.1. Procedura divorțului
Procedura divorțului are un caracter particular chiar și în raport cu alte proceduri
speciale, împrejurare determinată, în mod neîndoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor
valori sociale importante, cum sunt cele privitoare la familie. Astfel, se explică în unele țări nu
numai existența unor reguli derogatorii de la dreptul comun, ci chiar și a unor instanțe de
familie.97
Potrivit dispozițiilor art.33 al.2 C.f.: “Căsătoria poate înceta prin divorț (desfacere), în

95 T.Vasiliu, Considerații în legătură cu unele măsuri legislative menite să contribuie la dezvoltarea și
consolidarea familiei , în „C.D.” nr.10/1966,p.5.
96 M.B.Cantacuzino, op.cit ., p.683.
97 Ioan Leș, op.cit ., p.496.

baza cererii unuia sau a ambilor soți ori a tutorelui soțului declarat incapabil.”
În literatura de specialitate întâlnim mai multe definiții date divorțului, dintre care ne
vom referi la aceea potrivit căreia: “ Divorțul este desfacerea căsătoriei în timp ul vieții soților
printr -o hotărâre judecătorească pronunțată, fie pentru motive temeinice care fac imposibilă
continuarea căsătoriei, fie pe baza acordului de voință al soților .”98
Temeiul divorțului constă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor con diții: a)
existența unor motive temeinice, apreciate cu grijă de către instanța judecătorească; b) aceste
motive să fi vătămat grav raporturile dintre soți încât continuarea căsătoriei este vădit
imposibilă; c) imposibilitatea continuării căsătoriei să exi ste pentru cel care cere desfacerea ei.99
După cum am menționat deja, există o corelație strânsă dintre dreptul familiei și dreptul
procesual civil. Această legătură se manifestă prin faptul că, litigiile apărute în relațiile de
căsătorie și familie se sol uționează de către instanțele judecătorești de drept comun. Însă, Codul
de procedură civilă al Republicii Moldova nu reglementează separat și expres procedura
divorțului, cum o face, de exemplu, Codul de procedură civilă al României, care, la articolele
607-619, expres reglementează procedura divorțului, procedură, care în multe privințe este
derogatorie de la dreptul comun.
Potrivit art.118 al.1 CPC al Republicii Moldova “Acțiunea se intentează la instanța
domiciliului pârâtului”. Domiciliul persoanei fi zice, în condițiile art.30 al.1 C.civ. este locul
unde aceasta își are locuința statornică sau principală. În condițiile legii, orice persoană are doar
un singur domiciliu înregistrat în modul stabilit la organele competente și care este trecut în
actele d e identitate ale persoanelor fizice. În acest sens, după cum am menționat în capitolele
precedente, soții pot avea un domiciliu comun sau pot avea domicilii separate, însă, locuința
acestora, de cele mai multe ori, este una comună. Astfel că, în ipoteza un ui proces, cererea de
divorț, potrivit procedurii civile, trebuie depusă la instanța domiciliului pârâtului.100
Dar, dacă acesta își are domiciliul într -o localitate dintr -un județ din alt capăt al țării, ne
punem întrebarea, poate oare soțul reclamant să de pună cererea la instanța domiciliului său ?
Potrivit dispozițiilor procedurii civile expuse în art.38 al.1, care sunt niște norme imperative,
acest lucru nu este posibil. Deci, acțiunea de divorț va trebui înaintată la instanța domiciliului
pârâtului. Codu l de procedură civilă prevede unele excepții în acest sens. Astfel, al.5 și 6 ale
art.39 CPC prevăd că acțiunile de divorț cu persoane, recunoscute, în modul stabilit, ca fiind
absente fără veste, incapabile din cauza unei boli psihice sau a debilității mi ntale, precum și cu

98 G.Lupșan, op.cit ., p.52.
99 Ion.P.Filipescu, op.cit ., p.230.
100 V.Pînzari, op.cit ., p.57.

persoane condamnate pentru infracțiunile săvârșite la privațiune de libertate pe un termen de
cel puțin trei ani, pot fi intentate la locul de trai al reclamantului. Acțiunile de desfacere a
căsătoriei se pot intenta la instanța domicil iului reclamantului și când pe lângă el se află copiii
minori sau când plecarea reclamantului la instanța domiciliului pârâtului întâmpină greutăți din
cauza stării sănătății lui. Deci, când există motive temeinice, cum ar fi, declararea absenței fără
veste, incapacitatea din cauza alienației sau debilității mintale, condamnarea la privațiune de
libertate, starea gravă a sănătății etc., cererea de divorț poate fi înaintată de către soțul reclamant
și la domiciliul său.101 Dar, aceasta doar în cazurile excepți onale, enumerate exhaustiv de
legislația procesual civilă, în rest, în materia divorțului, competența teritorială este absolută,
normele fiind de strictă interpretare, acțiunea putând fi înaintată doar la instanța domiciliului
pârâtului.
În opinia noastră, reglementarea actuală privind competența teritorială în materie de
divorț ar trebui modificată, în sensul că, cererile de divorț să poată fi înaintate la instanța
ultimului domiciliu comun al soților, avându -se în vedere nu sensul strict juridic al noțiun ii de
“domiciliu ”. Astfel, dacă ne gândim la mijloacele de probă în procesul de divorț, mai cu seamă
la depozițiile martorilor, care uneori constituie principalul mijloc de probă, sau altele, acestea
vor fi mai ușor administrate sau mai accesibile la ultim ul domiciliu al soților. Anume la ultimul
domiciliu comun al soților va fi găsită cea mai autentică informație privind viața în comun a
soților, privind comportamentul lor, privind atitudinea acestora unul față de altul sau privind
viața de familie, privin d respectarea obligației de fidelitate conjugală sau a obligației de sprijin
moral și material datorate reciproc de către soți, privind executarea obligațiilor de întreținere,
creștere și educare a copiilor minori etc. De cele mai multe ori această informa ție o putem afla
de la vecinii de la ultimul domiciliu comun al soților, care pot fi atrași în procese în calitate de
martori, iar aducerea lor la instanța domiciliului pârâtului, dacă aceasta este alta decât cea a
ultimului domiciliu comun al soților, va fi mai dificil de realizat din punct de vedere al
deplasării, cheltuielilor de transport, prezenței la o anumită oră etc.
Desfacerea căsătoriei cu persoanele limitate în capacitatea de exercițiu, în urma abuzului
de băuturi alcoolice sau substanțe narcot ice, se efectuează în ordine generală, neaplicându -se
dispozițiile art.36 al.2 lit.a) C.f. privind desfacerea căsătoriei cu persoanele declarate în modul
stabilit de lege incapabile din cauza alienației mintale sau debilității mintale.
Acțiunile de desface re a căsătoriei cu persoanele condamnate la privațiune de libertate
în condițiile art. 36 al.2 lit.c) C.f. se examinează conform ultimului lor domiciliu de până la

101 A.M.Belyakova, Boprosy sovetskogo semeynogo prava v sudebnoy praktike, Posobie dlya slushateley
narodnyh universitetov , Izd. Znanie , Moskva , 1989, st. 66-76.

condamnare.
Acțiunea de desfacere a căsătoriei cu o persoană, a cărei domiciliu nu este cuno scut,
poate fi intentată la alegerea reclamantului fie la instanțele de judecată ale ultimului domiciliu
cunoscut al pârâtului, fie la instanța de judecată a locului unde se află bunurile pârâtului, iar în
cazul când, cu reclamantul se află copiii minori s au deplasarea la locul de trai al pârâtului este
dificilă pentru reclamant din cauza stării sănătății lui, acțiunea de divorț se poate intenta la
instanța de judecată a domiciliului reclamantului.
Deoarece acțiunea de divorț are un caracter strict personal , ea nu poate fi introdusă decât
de către soți.102 De la această regulă există și o excepție. Astfel, în cazurile necesare, când
aceasta o cer interesele soțului incapabil, acțiunea cu privire la desfacerea căsătoriei poate fi
înaintată de către tutore sau c urator, la proces instanța putând atrage și participarea organelor
de tutelă și curatelă conform art.58 CPC al Republicii Moldova.
Soții, care s -au căsătorit în condițiile acordării dispensei de vârstă în condițiile art.14
al.2 C.f., se pot adresa de sine stătător în instanța de judecată cu o cerere de divorț, deoarece
încheind căsătoria, ei dobândesc capacitate deplină de exercițiu.
Deci, din cele expuse anterior vedem că, acțiunea de divorț în legislația Republicii
Moldova nu are un caracter strict pers onal, astfel că, pot introduce cerere de divorț soții sau
unul din ei, precum și tutorele soțului declarat incapabil. Procurorul nu poate introduce cerere
de desfacere a căsătoriei cum poate face cerere de declarare a nulității căsătoriei.103
Cererea de divorț trebuie să cuprindă următoarele mențiuni pe lângă cele comune
oricărei cereri de chemare în
judecată:
a) când și unde a fost înregistrată căsătoria;
b) a câta oară se desface căsătoria;
c) existența copiilor minori și vârsta lor;
d) informația despre faptul, dacă s -a ajuns la înțelegere între soți cu privire la
întreținerea și educarea copiilor minori;

102 Acțiunea de divorț are un caracter strict personal și de acee a nu poate fi introdusă decât de către soți. Creditorii
soțului nu pot interveni prin intermediul acțiunii oblice și nici mu pot continua procedura începută de către unul
dintre soți. Moștenitorii soțului nu pot introduce acțiune de divorț și nu pot contin ua acțiunea introdusă de autorul
lor; de altfel, o asemenea acțiune ar fi lipsită de obiect, deoarece căsătoria a încetat prin moartea unuia dintre soți.
Procurorul nu poate introduce acțiune de divorț, dat fiind caracterul ei strict personal. El însă poat e interveni în
instanță, în orice fază a procesului, mai ales când din căsătorie au rezultat copii, Ion P.Filipescu, op.cit ., p.232 –
233.
103 Procurorul nu are vre -o legitimare procesuală activă în ce privește dreptul de a exercita o acțiune de divorț în
locul titularului. El poate interveni într -un proces de divorț ori de câte ori interesul minorilor ar reclama o atare
participare, Ioan Leș, op.cit ., p.500.

e) motivele depunerii cererii de divorț;
f) alte cerințe care pot fi examinate concomitent cu acț iunea de desfacere a căsăto riei;
La cerere se anexează adeverința de căsătorie, copiile adeverințelor de naștere ale
copiilor, actele cu privire la salariu și alte acte necesare.
În cazul când cererea de chemare în judecată nu corespunde acestor cerințe, instanța de
judecată o v a respinge.
Pentru a elucida din toate punctele de vedere relațiile dintre soți și a soluționa corect
cererea de divorț, instanța, primind cererea de desfacere a căsătoriei, îi cheamă pe soți la o
convorbire, clarificând caracterul relațiilor care s-au creat între ei, atitudinea lor cu privire la
desfacerea căsătoriei și, ia toate măsurile pentru menținerea familiei. Dacă judecătorul trage
concluzia că familia poate fi menținută, la inițiativa proprie a soților sau a unuia din ei, are
dreptul să amâ ne cercetarea cauzei de desfacere a căsătoriei, fixând, în condițiile art.37 al.4
C.f., soților un termen pentru împăcare în limitele de la o lună la șase luni. Dacă măsurile de
împăcare nu au dat efecte și soții continuă să insiste asupra divorțului, in stanța judecătorească
va satisface cererea respectivă. Judecătorul va clarifica dacă soții au și alte chestiuni care pot fi
soluționate concomitent cu acțiunea de desfacere a căsătoriei.104
Acțiunea de desfacere a căsătoriei urmează să fie satisfăcută numai în cazul în care
instanța de judecată stabilește că viața comună de mai departe a soților și menținerea familiei
au devenit imposibile. În cazul lipsei temeiurilor pentru desfacerea căsătoriei, instanța nu
admite acțiunea. În cazul admiterii acțiunii de divorț și soluționării acesteia, dacă soții nu s -au
împăcat, instanța este obligată, în conformitate cu art.38 C.f., să soluționeze și litigiile apărute
între soți cu privire la faptul , cu cine din ei vor locui copiii minori după divorț și, cine și în ce
măsură va plăti mijloacele de întreținere a acestora. De asemenea, se va stabili modul și
mărimea cotelor la împărțirea bunurilor proprietate comună devălmașă a soților.
Instanța nu ar e dreptul să examineze concomitent cu acțiunea de desfacere a căsătoriei
alte acțiuni ale soților sau o acțiune ce atinge interesele terțelor persoane, aceste acțiuni urmând
să fie soluționate în proceduri separate cu atragerea în proces a tuturor persoane lor interesate.
În cazul renunțării la acțiunea de desfacere a căsătoriei sau încetării procesului pe dosar,

104 Prin cererea de divorț se poate cere încredințarea spre creștere și educare a copiilor minori unuia d intre soți și
obligarea celuilalt la plata mijloacelor pentru întreținerea acestora, se poate cere atribuirea mijloacelor pentru
întreținerea soțului incapabil, se poate soluționa problema numelui pe care soții îl vor purta după desfacerea
căsătoriei, se poate soluționa acțiun ea de contestare a paternității . Odată cu cererea de divorț se poate formula și o
cerere privind împărțirea bunurilor proprietate comună devălmașă a soților, însă aceasta este considerată, în
literatură, ca fiind o cerere accesorie, c are nu trebuie obligatoriu introdusă odată cu cererea de divorț. În practică,
instanțele admit cererile de împărțire a averii separat de cererea de divorț, deoarece procesul de divorț se poate
finaliza mai rapid decât cel al partajului bunurilor, care nece sită un proces de probațiune mai amplu.

în legătură cu renunțarea la acțiunea de desfacere a căsătoriei, alte cereri înaintate împreună cu
această acțiune nu urmează să fie examinate. În acest caz, părțile au dreptul să înainteze aceste
cereri din nou, respectând regulile de competență.
În cazul decesului unuia din soți,105 care era parte în procesul de desfacere a căsătoriei,
în conformitate cu art.265 CPC, instanța încetează procesul pe ac est dosar, deoarece unul din
caracterele juridice a actului căsătoriei este de act juridic strict personal (intuitu personae).
În unele cazuri, legislația limitează dreptul soțului de a cere desfacerea căsătoriei. Astfel,
art.34 C.f. prevede că: “În lipsa acordului soției, soțul nu poate cere desfacerea căsătoriei în
timpul gravidității acesteia și timp de un an după nașterea copilului dacă acesta s -a născut viu
și trăiește.” După cum se știe, în dreptul familiei există principiul libertății divorțului su b
controlul statului și principiul egalității soților în relațiile de căsătorie și familie. Această
libertate și egalitate, după noi, este lezată prin dispozițiile art.34 C.f., însă, lucrul dat este făcut
intenționat, pentru a ocroti interesele copilului c are abia trebuie să se nască, sau deja s -a născut,
pentru a o proteja pe mamă de eventualele emoții negative, ca urmare a procesului de divorț
care, pot fi nefaste pentru ea și copil în perioada sarcinii. Însă, în cazul când soția, care se află
în această situație, nu este împotriva divorțului, instanța va admite cererea de divorț.106

V.2.2 . Înregistrarea divorțului în temeiul unei hotărâri a instanței judecătorești
Căsătoria se consideră încetată din momentul când hotărârea instanței judecătorești de
desfacere a căsătoriei a rămas definitivă, soții nemaiavând obligația de a înregistra divorțul la
organele de stare civilă, obligație care revine de acum instanței judecătorești, care are obligația
de a transmite organului de stare civilă în termen de t rei zile o copie a hotărârii definitive de
desfacere a căsătoriei.

V.2.3 . Desfacerea căsătoriei pe baza acordului reciproc al soților
Legislația Republicii Moldova a prevăzut și prevede și acest mod de desfacere a
căsătorie pe cale simplificată, la organele de stare civilă, în art în art.36 C.F. “În baza acordului
comun al soților care nu au copii minori comuni sau înfiați de ambii soți, în cazurile când între
aceștia nu există litigii referitoar e la partaj sau la întreținerea soțului inapt de muncă,
căsătoria poate fi desfăcută de către oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află

105 În caz de încetare a căsătoriei în timpul procesului de divorț, prin moartea unuia din soți, instanța va dispune
închiderea dosarului; dacă în cauză s -au luat măsuri provizorii, ele vor înceta pe data încetării căs ătoriei, iar soțul
aflat în viață va dobândi pe aceeași dată ocrotirea părintească și celelalte drepturi și îndatoriri din cuprinsul
măsurilor provizorii luate în timpul divorțului, I.Albu, op.cit ., p.273.
106 A.M.Nechaeva , st.103.

domiciliul unuia dintre soți, cu participarea ambilor soți”.
Din cuprinsul acestui articol putem trage următoarele concluzii că, pentru desfacerea
căsătoriei pe această cale e necesar:
1) să nu existe copii minori;
2) ambii soți să fie de acord să divorțeze;
3) să nu existe divergențe cu privire la împărțirea bunurilor comune sau la plata
mijloacelor pentru întreți nerea soțului incapabil de muncă și care are nevoie de
ajutor107.
Declarația de desfacere a căsătoriei în acest mod se depune la oficiul de stare civilă de
la domiciliul soților, de către ambii soți. În cazul când unul din soți, din motive întemeiate, nu
se poate prezenta la oficiul de stare civilă, declarația comună poate fi prezentată de către celălalt
soț.
În declarația de desfacere a căsătoriei soții sunt obligați să -și reafirme consimțământul
de a desface căsătoria și faptul că nu au copii minori.
La declarația de desfacere a căsătoriei prin acordul comun al soților, trebuie să fie
anexate următoarele acte:
1) certificatul de căsătorie;
2) adeverința de la starea civilă care atestă că soții nu au copii minori;
3) chitanța de achitare a taxei de stat.
Primind declarația de desfacere a căsătoriei, organul de stare civilă fixează ziua de
înregistrare a desfacerii căsătoriei și -i trimite celuilalt soț ,o înștiințare cu privire la ziua de
înregistrare a desfacerii căsătoriei și la necesitatea de a se prezenta la t ermenul indicat ,în cazul
când declarația a fost depusă numai de un soț.
După expirarea termenului de o lună din ziua în care soții au depus declarația de divorț,
în ziua fixată, soții se prezintă numaidecât împreună, pentru a se înregistra desfacerea căsă toriei
și a li se elibera certificatul de desfacere a căsătoriei. Înregistrarea desfacerii căsătoriei se poate
efectua și în lipsa unuia dintre soți, dacă există motive întemeiate, în numele lui fiind prezentată
o declarație, certificată în modul cuvenit, care să ateste consimțământul lui de a desface
căsătoria. Semnătura lui trebuie să fie autentificată de notar sau de alte persoane care au această
împuternicire (de ex. șeful închisorii). În actul de desfacere a căsătoriei, în acest caz, se va face

107 În România, divorțul se poate pronunța pe baza acordurilor soților daca sunt îndeplinite următoarele condiți:
a) pâna la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei; b) nu există copii minori
rezultați din acea căsătorie. Tr ebuie de mai precizat că cererea dată se judecă la instanța de judecată și nu la
organul de stare civilă cum are loc în Republica Moldova.

o menți une, cine dintre soți nu s -a prezentat, care organ și când a certificat autenticitatea
semnăturii soțului absent.
În toate cazurile de desfacere a căsătoriei în actele de identitate ale soților și actele de
stare civilă se face mențiunea de desfacere a căs ătoriei prin aplicarea ștampilei în aceste acte,
care arată când, de către cine și de către care oficiu de stare civilă a fost înregistrată desfacerea
căsătoriei.

V.2.4 . Desfacerea căsătoriei la cererea unuia din soți
Codul familiei în articolul 36 al. 2 prevede acest mod de desfacere a căsătoriei după cum
urmează: “ La cererea unuia dintre soți, căsătoria poate fi desfăcută la oficiul de stare civilă
dacă celălalt soț:
a) a fost declarat incapabil;
b) a fost declarat dispărut;
c) a fost condamnat la privațiune de libertate pe un termen mai mare de trei ani.”
Înregistrarea desfacerii căsătoriei, în cazurile arătate mai sus, se efectuează de către
secția de stare civilă, pe baza declarației scrise a celuilalt soț de la locul lui de trai. Desfacerea
căsătoriei cu o pe rsoană condamnată la privațiune de libertate pe un termen de cel puțin trei ani,
poate fi efectuată de către secția de stare civilă în perioada când condamnatul se află în locurile
de detenție. Dacă până în ziua fixată pentru înregistrarea desfacerii căsăt oriei condamnatul va
fi pus în libertate, înregistrarea desfacerii căsătoriei pe baza declarației unuia dintre soți nu se
efectuează de către secția de stare civilă. La declarația de înregistrare a desfacerii căsătoriei în
temeiurile indicate de art. 36 al .2 se anexează următoarele acte:
1) copia hotărârii rămase definitive a instanței judecătorești cu privire la declararea
celuilalt soț ca fiind absent fără veste sau incapabil de exercițiu din cauza unei boli
psihice sau a debilității mintale, sau un extras din hotărâre;
2) copia sentinței rămase definitive a instanței judecătorești cu privire la condamnarea
celuilalt soț la privațiune de libertate pe un termen de cel puțin trei ani, ori un extras
din hotărâre.
Secția de stare civilă înștiințează despre depunere a declarației de desfacere a căsătoriei,
pe soțul care se află în detențiune sau pe tutorele sau curatorul soțului incapabil. În înștiințare
se fixează un termen pentru a anunța dacă există un litigiu privitor la plata pensiei alimentare
soțului incapabil de exercițiu și care are nevoie de ajutor, sau cu privire la copii, ori la împărțirea
bunurilor, care constituie proprietatea comună devălmașă a soților.
După primirea comunicării despre lipsa vreunui litigiu sau dacă nu s -a primit un răspuns

în termenul f ixat, organul de stare civilă înregistrează desfacerea căsătoriei.
Potrivit art. 40 C.f. “În cazul apariție soțului declarat, în modul stabilit de lege, decedat
sau dispărut, și anulării hotărârii respective a instanței judecătorești, oficiul de stare civ ilă poate
restabili căsătoria respectivă, la cererea comună a soților, dacă celălalt soț nu a încheiat o nouă
căsătorie.
În cazul restabilirii căsătoriei, se consideră că aceasta nu a fost întreruptă. Bunurile
dobândite în perioada de absență a unuia dint re soți aparțin soțului care le -a dobândit.”
Dacă căsătoria a fost desfăcută pe cale judecătorească, ea poate fi restabilită, după ce
instanța judecătorească va fi anulat hotărârea de desfacere a căsătoriei.

V.3. E fectele divorțului
Prin efecte ale desfacerii căsătoriei se înțelege consecințele pe care le produce divorțul
cu privire la r elațiile dintre foștii soți sau cu privire la relațiile dintre părinți și copii. La
desfacerea căsătoriei, soții devin foști soți, independenți unul f ață de celălalt. Ei se pot recăsători
cu o altă persoană sau chiar împreună. Bineînțeles că încetează toate raporturile rezultate din
căsătorie, ca urmare a divorțului cu excepția, a unor drepturi și obligații expres stabilite de lege.
Astfel, ca urmare a divorțului, încetează toate raporturile patrimoniale și personale pe care le –
a generat încheierea căsătoriei cu unele excepții prevăzute de lege.108

Cu privire la ra porturile personale dintre soți, actualul Cod al familiei prevede în art.
17 al.4 că: “ În momentul înregistrării divorțului, soții pot păstra numele de familie ales la
încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de familie purtat până la încheierea căsătoriei.”
De asemenea, între foștii soți, ca urmare a divorțului, încetează obligația de f idelitate
conjugală, care este de acum prevăzută expres de art. 18 al.2 al Codului familiei, obligația de
sprijin moral.
Capacitatea de exercițiu deplină, dobândită de soți sau de către unul din ei, în condițiile
acordării dispensei de vârstă, prevăzută de art.14 al.2 C.f., li se menține acestora dacă la data
divorțului acestea nu au ajuns încă la vârsta majoratului.

Referitor la raporturile p atrimoniale dintre foștii soți, ca urmare a desfacerii căsătoriei,
încetează toate efectele patrimoniale ale căsătoriei , cu excepția unora care se potr ivi între ei
după desfacerea căsătoriei potrivit dispozițiilor legale. Aceste efecte se referă la obligația de

108 Gabriela Lupșan, op.cit ., p.72.

întreținere între foștii soți și la încetarea comunității de bunuri.
Articolul 82 din prezentul Cod al familiei prevede că:
“Soții își datorează în treținerea materială reciprocă ”. În cazul refuzului de a acorda
întreținere și dacă între soți nu există un contract privind plata pensiei de întreținere, dreptul de
a porni o acțiune în instanța judecătorească privind încasarea acesteia de la celălalt soț îl au:
a) soțul inapt de muncă (care a atins vârsta de pensionare sau este invalid de gradul I, II și
II) și care necesită sprijin material;
b) soția în timpul gravidității;
c) soțul care îngrijește copilul comun timp d e trei ani după nașterea acestuia;
d) soțul care îngrijește până la vârsta de 18 ani un copil comun invalid de gradul I din
copilărie, dacă acest soț nu lucrează și copilul necesită îngrijire.
Pensia de întreținere se plătește persoanelor enumerate la alin.(2 ) numai în cazul când
acestea nu au un venit propriu suficient, iar soțul care datorează întreținere are posibilitatea de
a o plăti109.
Fostul soț are de asemenea dreptul de a primi întreținere după divorț. Astfel, art. 83 C.f.
prevede că:
“Dreptul de a pret inde întreținere de la fostul soț pe cale judecătorească îl are:
a) fosta soție în timpul gravidității;
b) fostul soț, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun timp de 3
ani după nașterea acestuia;
c) fostul soț, care necesită sprijin ma terial, ocupat cu îngrijirea copilului comun invalid
până la vârsta de 18 ani sau a copilului comun invalid de gradul I din copilărie;
d) fostul soț, care necesită sprijin material, devenit inapt de muncă în timpul căsătoriei sau
timp de un an după desfacere a acesteia;
e) fostul soț care necesită sprijin material și a atins vârsta de pensionare, în termen de cel
mult 5 ani din momentul desfacerii căsătoriei, dacă soții au fost căsătoriți ce puțin 15
ani.”
Din dispozițiile acestui articol desprindem ideile că obl igația de întreținere între foștii
soți ia naștere când sunt întrunite condițiile:
1) soțul care este îndreptățit să primească întreținere trebuie să fie în nevoie din cauza
incapacității de a munci;
2) această incapacitate trebuie să survină înainte de desfacerea căsătoriei sau în curs de

109 V. Volcinschii, Pensiile alimentare conform legislației familiei a RSS moldoveneș ti, Ed. Cartea
moldovenească, Chișinau, 1977, p. 4 -9.

un an după desfacerea căsătoriei;
3) soțul obligat să presteze întreținere, trebuie să aibă mijloacele necesare pentru a o
presta.
4) soția să fie gravidă;
5) unul din soți s ă îngrijească un copil comun timp de trei ani;
6) unul din soți să îngrijească un copil comun invalid de gradul I până la vârsta de 18 ani
etc.
“Cuantumul pensiei de întreținere încasate de la un soț (fost soț) în favoarea celuilalt soț
se stabilește de către instanța judecătorească într -o sumă bănească fixă plătită lunar. La
stabilirea sumei pensiei de întreținere, se ține cont de situația materială și familială a soților
(foștilor soți), de alte circumstanțe importante.”(art. 84 C.f.)
Persoana care are drep tul la întreținere poate porni acțiune privind încasarea pensiei de
întreținere, indiferent de termenul care a trecut de la momentul apariției dreptului respectiv.
Pensia de întreținere se încasează de la data adresării în instanța judecătorească.
Pensia d e întreținere poate fi încasată pentru perioada adresării în instanța
judecătorească dacă se va stabili că în perioada respectivă s -au întreprins măsuri de acordare a
întreținerii, dar debitorul întreținerii s -a eschivat de la plata pensiei.
Durata obligației de întreținere e condiționată fie de durata raporturilor de căsătorie, de
starea de sănătate sau de starea de graviditate, de comportarea celui ce primește întreținerea, fie
de situația materială a celui ce prestează întreținerea etc.
Potrivit a rt. 111 al Codului familiei “ Obligația de întreținere, apărută în baza
contractului privind plata pensiei de întreținere, încetează în urma decesului uneia dintre părți,
a expirării duratei contractului sau conform clauzelor acestuia.
Plata pensiei de înt reținere, în baza hotărârii instanței judecătorești, încetează în
cazurile:
a) atingerii de către copil a vârstei de 18 ani sau obținerii de către acesta a capacității
depline de exercițiu sub vârsta de 18 ani;
b) adopției copilului care primește pensia de între ținere;
c) căsătoriei descendentului inapt de muncă;
d) restabilirii capacității de muncă a persoanei care primește pensia de întreținere;
e) recăsătoririi fostului soț inapt de muncă care primește pensia de întreținere;
f) decesului creditorului întreținerii sau al d ebitorului întreținerii;
g) anulării hotărârii judecătorești privind încasarea pensiei.”

Încetarea comunității de bunuri a soților este reglementată în articolul 25 C.f . care
prevede determinarea cotelor -părți din proprietatea comună devălmașă a soților în cazul
împărțirii acesteia. După cum am mai menționat, bunurile comune ale soților se pot împărți atât
la divorț, cât și în timpul căsătoriei. În cazul de față ne vom ocupa de împărțirea bunurilor
comune ale soților la divorț.
În prezent această situație este reglementată astfel:
“Împărțirea proprietății în devălmășie a soților poate fi făcută atât în timpul căsătoriei,
cât și după desfacerea ei, la cererea oricăruia dintre soți.
Proprietatea în devălmășie poate fi împărțită în baza acordului dintre soți.
În caz de neînțelegere, determinarea cotelor -părți a fiecărui soț în proprietatea în
devălmășie, precum și împărțirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească.
La împărțirea proprietății în devălmășie, instanța judecătorească, la cererea soților,
stabilește bunurile ce urmează să fie transmise fiecăruia dintre ei. Dacă unuia dintre soți îi sunt
transmise bunuri care depășesc cota ce -i revine, celuilalt soț i se poat e stabili o compensație
bănească sau de altă natură.
Bunurile procurate pentru copiii minori (îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite școlare,
instrumente muzicale, jucării etc.) se transmit gratuit soțului împreună cu care locuiesc copiii.
Depunerile făcute de soți pe numele copiilor lor minori sunt proprietate a copiilor și nu
se iau în considerare la partaj.
Dacă bunurile comune au fost împărțite în timpul căsătoriei, acestea devin bunuri
personale ale soților, iar bunurile care nu au fost împărțite, precu m și bunurile dobândite ulterior
de către soți, sunt proprietate în devălmășie a acestora.
Pentru împărțirea bunurilor proprietate în devălmășie a soților a căror căsătorie a fost
desfăcută, se stabilește un termen de prescripție de trei ani.”
Art. 26 C.f. prevede de asemenea că:
“La împărțirea proprietății în devălmășie a soților și determinarea cotelor -părți din
aceasta, părțile soților sunt considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel.
Instanța judecătorească este în drept să diferenți eze cotele -părți în proprietatea în
devălmășie a soților, ținând cont de interesele unuia dintre soți și/sau de interesele copiilor
minori.
La împărțirea proprietății în devălmășie a soților, datoriile comune se împart între ei
proporțional cotelor -părți c e le-au fost repartizate.”
La data desfacerii căsătoriei, proprietatea comună în devălmășie se transformă în
proprietate privată personală și exclusivă a fiecăruia din soți. Deci bunurile comune devin

bunuri proprii ale unuia și altuia dintre soți. Astfel, după încetarea căsătoriei, adică după ce
divorțul se înregistrează la organele de înregistrare a actelor de stare civilă, regimul juridic al
bunurilor foștilor soți este cel de drept comun pentru proprietatea privată reglementată de
normele dreptului civi l.
Stabilirea contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune se poate face prin
orice mijloc de probă.110

Referitor la e fectele divorțul ui față de descendenții minori, desfacerea căsătoriei nu
produce efecte în relațiile dintre părinții divorțați, pe de o parte, și copiii lor minori, pe de
altă parte. Între ei există obligația legală de întreținere și vocația succesorală legală
reciprocă. Aceasta se bazează pe faptul că în urma divorțului încetează numai legătura
conjugală dintre soți, nu și legătura de rudenie dintre ei în calitate de părinți și copiii rezultați
din căsătoria desfăcută, legătura de rudenie fiind permanentă, neputându -se renunța sau
neputându -se desface aceasta pe nici o cale.
În ceea ce privește relațiile personale dintre părinții divorțați și copiii lor minori, divorțul
nu produce nici un fel de efecte. Între aceștia există obligația de sprijin moral reciproc. Încetarea
căsătoriei între părinți și schimbarea numelui de către aceștia, pe care l -au purtat în căsătorie nu
atrage după sine schimbarea numelui copiilor.
În cazul în care, părintele la care a rămas copilul pentru creștere și educare după
desfacerea căsătoriei, dorește să -i schimbe numele copilului, această problema se rezolvă de
către organul de tutelă și curatelă , avându -se în vedere interesele copilului.111
În ceea ce privește relațiile patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii minori, între
aceștia continuă să existe obligația legală de întreținere și vocația succesorală reciprocă.112

110 Gabriela Lupșan, op.cit ., p.77 .
111 Ion P.Filipescu, op.cit ., p.253 -265.
112 Cu privire la procedura divorțului a se vedea “ Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a
Republicii Moldova 1990 -1993 ”, Chișinău, 1994, p.154 -164.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE
1. *** BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006;
2. CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA Nr.1107 -XV din 6 iunie 2002, intrat
în vigoare la 12 iunie 2003, MOLDPRES, Chi șinău, 2002;
3. CODUL FAMILIEI AL REPUBLICII MOLDOVA, Legea Republicii Moldova
N.1316 – XIV din 26 octombrie 2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
26 aprilie 2001 , nr. 47 -48, Chișinău, 2001 ;
4. CODUL FAMILIEI AL ROMÂNIEI , în vigoare din 1 februarie 1954 , București,
1989 ;
5. CONSTITUȚIA REPUBLICII MOLDOVA, adoptată la 29 iulie 1994 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 18 august 1994, nr.1;
6. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, adoptată la 21 noiembrie 1991, intrată în vigoare la
data d e 8 decembrie 1991;
7. SEMEYNYY KODEKS ROSSIYSKOY FEDERATsII, v redaktsii
Federalnyh zakonov RF ot 2 yanvarya 2000 g. Nr.32-F3; (Codul Familiei al
Federației Ruse);
8. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan Nicolae, CANOANELE BISERICII ORTODOXE,
Ediția a III -a, Sibiu, 2005;
9. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA PRIVIND ACTELE DE STARE CIVILĂ,
nr.100 -XV, 26 aprilie 2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17 august
2001, nr.97 -99 (821 -829);
10. Marcu Ascetul, DESPRE LEGEA DUHOVNICEASCĂ , cap.190, în „Filocalia“,
vol.1, Sibiu 1947;
11. MOLI TFELNIC , București 1984;

12. REGULAMENTUL PRIVIND ORGANIZAREA EXAMENULUI MEDICAL A
TINERILOR ÎNAINTE DE CĂSĂTORIE, O.M.S. nr.396 și O.M.J. nr.59 din 6
septembrie 1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 6 iunie 1996, nr.34;

CĂRȚI
1. Albu I., DREPTUL FAMILIEI , București, Editura didactică și pedagogică, 1975;
2. Albu I., CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMÂN, Editura “Dacia”, Cluj -Napoca, 1988;
3. Albu Ioan, Reghini Ionel, Szabo Paul Andrei, ÎNFIEREA, Editura Dacia, Cluj -Napoca,
1977;
4. Antokolskaya M.V., SEMEYNO E PRAVO, Yurist, Moskva, 1996 ;
5. Bacaci Al., RAPORTURILE JURIDICE PATRIMONIALE ÎN DREPTUL FAMILIEI,
Editura “Dacia”, Cluj -Napoca, 1986;
6. Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., DREPTUL FAMILIEI , Editura ALL BECK,
1999;
7. Banciu M., DREPTUL FAMILIEI, Editura “Argonaut”, Cluj -Napoca, 1998;
8. Baias Flavius, Avram Marieta, LEGISLAȚIA FAMILIEI, Editura ALL, București,
1996;
9. Chelaru I., CĂSĂTORIA ȘI DIVORȚUL. ASPECTE JURIDICE CIVILE,
RELIGIOASE ȘI DE DREPT COMPARAT, Editura A 92, ACTEON, Iași, 2003;
10. Ciupercă Cristian , CUPLUL MODERN – ÎNTRE EMANCIPARE ȘI DISOLUȚIE,
Editura Tipoalex, Alexandria, 2000;
11. Comănescu Ioan, Mihuță Ioan, Petrescu Raul, OCROTIREA FAMILIEI ÎN DREPTUL
SOCIALIST ROMÂN, Editura politică, București, 1989;
12. Cocoș Șt., DREPTUL FAMILIEI, VOL. I, Editura LUMINA LEX, București, 2001;
13. Korneeva I.L., SEMEYNOE PRAVO: PRAKTIKUM, Moskva, Yurist, 2000 ;
14. KOMENTARIY K SEMEYNOMU KODEKSU ROSSIYSKOY FEDERATsII /
otv.red. Kuznetsova I.M., M.1996;(Comentariu la Codul Familiei al Federației Ruse)
15. Filipescu Ion P., TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, Editura ALL, București, 1993;
16. Filipescu Ion P., TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI , Editura ALL, București, 1996;
17. Filipescu Ion P., TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI, Editura ALL, București, 1998;

18. Filipescu Ion P., TRATAT DE DREPTUL FAMILIEI , Editura A LL BECK, București,
2000;
19. Filipescu I.P., Anca P., Calmuschi O., Eremia M. -I., ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ȘI
EFECTELE EI, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1981;
20. Florian Emese, DREPTUL FAMILIEI, Editura Lumina Lex, București, 1997;
21. Hama ngiu C., Rosetti -Bălănescu I., Băicoianu Al., TRATAT DE DREPT CIVIL
ROMÂN, VOL.I, Editura ALL, București, 1998;
22. Ionașcu Tr., Chistian I., Eliescu M., Economu V., CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL R.P.R.,
Editura Academiei, București,1964;
23. Ionașcu A., Mureșan M., Costi n M., Ursa V., FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN
SOCIETATEA SOCIALISTĂ, Editura Dacia, Cluj -Napoca,1975;
24. Ivanov M.A., CĂSĂTORIA, FAMILIA, COPIII, Chișinău, “Lumina”, 1987;
25. Mateiu, Dr. Ioan, DREPTUL BISERICESC DE STAT ÎN ROMÂNIA ÎNTREGITĂ,
Tipografia Cărților Biserice ști, București, 1926;
26. Matveev V., Matveeva N., SEMEYNOE PRAVO RESPUBLIKI MOLDOVA,
Tipografia editurii “Universul”, Kishineu, 2002; (Dreptul Familiei din Republica
Moldova)
27. Mărgineanu L., Mărgineanu G., DREPTUL FAMILIEI, Editura Elena – V.I., Chișinău,
2002;
28. Moldovan, Preot., Prof., Ilie, ADEVĂRUL ȘI FRUMUSEȚEA CĂSĂTORIEI, Alba
Iulia, 1996;
29. Păcurariu, Pr. Prof. Mircea, ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Editura
Știința, Chișinău, 1993;
30. Popescu -Prahova, Nicolae, RAPORTURILE DINTRE STAT ȘI BISERICĂ, Chișinău,
1936;
31. Pricopi A., CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMÂN, Editura Lumina Lex, 1998;
32. Protoierey Ioan Meyendorf, BRAK V PRAVOSLAVII, Fond «Hristianskaya
zhizn», Klin, 2000, (Protoiereu Ioan Meiendorf, Căsătoria în Ortodoxie, Fundația
Viața Creștină);
33. Popescu T.R., DREPTUL FAMILIEI, tratat, vol. I, Editura didactică și pedagogică,
București, 1965;
34. Pînzari V., DREPTUL FAMILIEI (note de curs), Editura Universitas, Chișinău, 2000;

35. Pynzar V., Shlyahtitskiy V., SEMEYNOE PRAVO, Kishineu, 2002 ;
36. Pînzari V., CĂSĂTORIA ÎN LEGISLAȚIA REP UBLICII MOLDOVA, Editura PUB,
Bălți, 2002;
37. Phidas, Vlassios, I., DREPT CANONIC ORTODOX, TRINITAS, Iași, 2008;
38. Reghini I., DREPTUL FAMILIEI, VOL.I, Universitatea Ecologică “Dimitrie
Cantemir”, Facultatea de Drept, Tg.Mureș, 1994.
39. Stan, Pr. Prof. Liviu, BI SERICA ȘI DREPTUL. PRINCIPIILE DREPTULUI
CANONIC ORTODOX, Sibiu, Ed. Andreiană, 2012;

STUDII ȘI ARTICOLE
1. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Diționar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, București, 1994;
2. DICȚIONAR DE DREPT CIVIL / Costin M., Mureșan M., Ursa V., Editura științifică
și enciclopedică, București, 1980; .
3. DICȚIONAR DE DREPTUL FAMILIEI , Editura științifică și enciclopedică, București,
1984;
4. DICȚIONAR DE FILOSOFIE, București, Edit.Politică, 1978;
5. DICȚIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, ediția a II -a, Univers
enciclopedic, București, 1998;
6. CULEGERE DE HOTĂRÂRI ALE PLENULUI JUDECĂTORIEI SUPREME A
REPUBLICII MOLDOVA 1990 -1993 ”, Chișinău, 1994;
7. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan Nicolae, ÎNCETAREA SAU DESFACEREA
CĂSĂTORIEI CIVILE ȘI A CUNUNIEI RELIGIOASE SAU DIV ORȚUL ÎN
LUMINA ÎNVĂȚĂTURII CREȘTINE, în “Mitropolia Ardealului”, 1974;
8. NAUChNO – PRAKTIChESKIY KOMENTARIY K GRAZhDANSKOMU KODEKSU
MOLDAVSKOY SSR / kollektiv avtorov, Kishinyov, Kartya Moldoveneaske, 1987,
(Comentariu stiințifico -practic la Codul Familiei din UR SS);
9. Pînzari V., UNELE CONSIDERENTE PE MARGINEA NOULUI COD AL FAMILIEI
/ materialele Conferinței Științifico -Practice din 6.04.2001 “Poliția și societatea civilă”,
Editura Colo Graf Com, Chișinău, 2001 ;

10. Pînzari V., RUDENIA SAU INCESTUL CA IMPEDIMENT LA CĂSĂTORIE /
Revista Națională de Drept, nr.8/2002;
11. Pînzari V., PROCEDURA DIVORȚULUI ÎN LEGISLAȚIA REPUBLICII
MOLDOVA / Analele științifice ale ULIM, Seria Drept, 1999;
12. Pînzari V., COMUNICAREA STĂRII SĂNĂTĂȚII, CA CONDIȚIE DE FOND LA
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI / Analele Științifice ale Academiei de Poliție “Ștefan cel
Mare” din Chișinău, Catedra Drept Public, 2000;
Stan, Pr. Prof. Liviu, RELAȚIILE DINTRE BISERICĂ ȘI STAT. STUDIU
ISTORICO -JURIDIC, Ortodoxia, anul IV, nr. 3 -4, iulie -decembrie 1952;