Ministerul Educaţiei Si Cercetării [304071]

[anonimizat] „ BABEȘ – BOLYAI ” [anonimizat]. UNIV. DR. POP IOAN NELU

Candidat: [anonimizat] 2020 –

MINISTERUL EDUCAȚIEI SI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA „ BABEȘ – BOLYAI ” [anonimizat] I

DEZVOLTAREA DEPRINDERILOR MOTRICE PRIN INTERMEDIUL PARCURSURILOR APLICATIVE LA NIVELUL CLASELOR A V A SI A VI A

Coordonator științific

CONF. UNIV. DR. POP IOAN NELU

Candidat: [anonimizat] 2020 –

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea temei în literatura de specialitate ………………………………………………………5

Motivarea alegerii temei……………………………………………………………..…..6

PARTEA I – FUNDAMENTE TEORETICE

CAPITOLUL 1 – Idealul educațional………………………………………………7

Educatia fizica si sportul in preocuparile omului contemporan……………………………………………7

1.2. Rolul si importanta educatiei fizice in invatamantul gimnazial……………………………………………8

1.3. Obiectivele educației fizice și sportului școlar la ciclul gimnazial……………………………………..10

1.4. Particularitățile biomotrice al elevilor din clasele V-VIII………………………………………………….14

1.4.1 [anonimizat]…………………………………………………….15

1.4.2. Dezvoltarea psihică și motrică a puberului……………………………………………………………16

CAPITOLUL 2 – Capacitatea si deprinderea motrică…………………………………..20

2.1. Capacitatea motrica. Deprinderea motrica. Definitii……………………………………..….20

2.1.1 Schema capacitații motrice sau sociomotricitatea………………………………………22

2.2. Mecanismul formării deprinderilor motrice de bază…………………………………………..23

2.3. Etapele psihologice ale formării deprinderilor motrice…………………………………………………….23

2.4. Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice………………………………………………………..24

2.5. Deprinderile motrice de bază…………………………………………………………………..26

2.5.1.Clasificarea deprinderilor motrice……………………………………………………….27

CAPITOLUL 3 – Deprinderile motrice in educatie fizica si sport…………………..29

3.1. [anonimizat]………………………………………………………………………………………..29

3.1.1. Mersul…………………………………………………………………………………..29

3.1.2. Alergarea ……………………………………………………………………………….30

3.1.3. Săriturile ………………………………………………………………………………..31

3.1.4. Aruncarea și prinderea ………………………………………………………………….33

3.1.5. Cățărarea și escaladarea ………………………………………………………………………………………34

3.1.6. Târârea ……………………………………………………………………………………………………………..35

3.1.7. Exerciții de ridicare și transport …………………………………………………………………………..35

3.1.8. Tracțiuni și împingeri …………………………………………………………………..37

3.1.9. Exerciții de echilibru …………………………………………………………………..37

3.2. Locul formarii deprinderilor motrice de bază în lecția de educație fizică…………………….39

3.3. Organizarea colectivului de elevi pentru executarea exercițiilor pentru formarea deprinderilor motrice de bază………………………………………………………………………………….. 39

Mijloace pentru formarea deprinderilor motrice de bază – echilibrul și transportul de grautăți……………………………………………………………………………………… ..39

3.4.1. Echilibrul………………………………………………………………………………40

3.4.2. Ridicare și transport de greutăți………………………………………………………..41

3.5. Parcursurile aplicative…………………………………………………………………………43

3.5.1. Locul Parcursurilor aplicatice în lecția de educație fizică…………………………….44

3.5.2. Parcursurile aplicative și variantele lor………………………………………………..44

3.5.3. Factorii dinamicii efortului și principiile de reglare a lor, pentru stabilirea valorii indicilor lucrului în parcursurile aplicative…………………………………………………………………47

PARTEA II – DESIGNUL CERCETĂRII

CAPITOLUL 4 – Organizarea și metodologia cercetării………………………50

4.1. Locul de desfășurare al experimetului …………..………………………………………..50

4.2. Subiecții cercetării …………………………………..……………………………………50

4.3. Motivația cercetării …………………………..………………………………………….. 51

4.4. Ipoteza principala si ipoteze de lucru …………………..………………….……………..51

4.5. Obiective, scop …………………………………………………………………………………52

4.6. Etapele cercetării…………………………………………………………………………52

4.7. Metode de cercetare utilizate…………………………………………………………… .52

4.8. Descrierea mijloacelor folosite și a modului de lucru……………………………………53

CAPITOLUL 5 – Analiza și interpretarea detelor obținute……………………72

5.1.Evoluția indicilor antropometrici………………………………………………………..….72

5.2. Rezultatele înregistrate la testările inițiale și finale……………………………………..…74

CAPITOLUL 6 – Concluzii și propuneri……………………………..………..89

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………….………..91

ANEXE ………………………………………………………………………………………………….93

INTRODUCERE

Actualitatea temei în literatura de specialitate

În procesul de dezvoltare și pregătire a elevilor întâlnim ideea potrivit căreia dezvoltarea deprinderilor motrice la toate ciclurile de învățământ se poate realiza prin metode și mijloace specifice, dar și prin jocuri, ștefete, parcursuri aplicative care duc și ele la scopul propus. Este necesar ca fiecare dintre mijloacele mai sus amintite să-și aibă ponderea necesară în cadrul lecției de educație fizică în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor.

Dezvoltarea deprinderilor motrice, indiferent de tipul lor, se formează în etape, constituind una din principalele finalități ale demersului științific și didactic în activitatea sportivă școlară.

În activitatile profesionale, dar mai ales în cele sportive, nivelul de dezvoltare al deprinderilor motrice are o importanță foarte mare. Se consideră că întreaga varietate a acțiunilor motrice efectuate de individ în activitatea cotidiană sau în cea sportivă, se realizează corect sau mai puțin corect, în raport direct cu gradul de dezvoltare al calităților motrice.

În fiecare școală, dotată chiar cu o bază materială redusă, dezvoltarea deprinderilor motrice se poate realiza în conformitate cu cerințele programei școlare. Este nevoie doar de inițiativă și de preocupare din partea profesorului de educație fizică pentru amenajarea unui spațiu propice desfășurariii în bune condiții a activității.

Procesul de dezvoltare a deprinderilor motrice a elevilor trebuie să devină o activitate atractivă prin combinarea jocurilor de mișcare, parcursurilor aplicative cu mijloacele specifice de dezvoltare a deprinderilor motrice.

În dezvoltarea activităților motrice se pot realiza progrese vizibile, soluțiile pentru angajarea elevilor în activitate susținută, plăcută, constau in cunoașterea și conștientizarea acestor rezultate.

Elevii cer jocuri de mișcare, cer să se execute ștefete, parcursuri aplicative, circuite, pentru dezvoltarea deprinderilor motrice, în locul unor repetări de procedee tehnice, în sensul că sunt mai atractive, mai dinamice, mai relaxante, cu toate că dinamica efortului oscilează de la cote mici la cote înalte. Acest lucru se evidențiază îndeosebi la clasele a V-a, a VI-a, dar ele sunt agreate și de celelalte clase, mergând până la clasele de liceu.

Motivarea alegerii temei

Motivele principale pentru care am ales această temă în vederea elaborării lucrării de gradul I de nuanță obiectivă și subiectivă sunt într-o înșiruire ordonată următoarele:

dezvoltarea deprinderilor motrice de bază: mersul, alergarea, aruncarea și prinderea, echilibrul, târârea, cățărarea, escaladarea, ridicarea și transportul de greutăți, târârea și împingerea, constituie un obiectiv prioritar în educația fizică la nivel gimnazial

elevii claselor gimnaziale prezintă o slabă dezvoltare a deprinderilor motrice de bază cât și a calităților motrice. Ei nu stăpânesc structura mișcării de bază, care are repercursiuni asupra dezvoltării motricității. Experiența unor profesori recunoscuți, arată faptul că la clasele a V-a, a VI-a, pentru dezvoltarea deprinderilor motrice pot fi folosite cu succes jocurile de mișcare, parcursurile aplicative în diferite momente ale lecției de educație fizică, atât în aer liber cât și în sala de gimnastică, agreate foarte bine de elevi.

respectarea unor deziderate ale pedagogiei didactice și învățământului românesc, privind contribuția activităților școlare și extrașcolare la formarea personalității elevilor

valorificarea întregului potențial al timpului de activitate didactică școlară și extrașcolară, valorificarea potențialului motric și de condițiile materiale de care dispune unitatea de învățământ, în vederea realizării unei educații sănătoase pentru realizarea obiectivelor educației fizice școlare

motivația profesională bazată pe experiența didactică acumulată și necesitatea aprofundării acestui aspect

elevii veniți în clasa a V-a au mai multe disponibilități și prezintă un interes deosebit pentru orice activitate de tip educație fizică, cu toate că părinții și unii profesori nu îi înțeleg și nu îi sprijină în această direcție

indiferent de numărul de ore de educație fizică și ora de activități sportive, un profesor trebuie să realizeze multitudinea de activități școlare și extrașcolare care să compenseze deficiențele din planul de învățământ, aceste ore fiind foarte îndrăgite de marea majoritate a elevilor din școală

parcursul aplicativ este un procedeu metodic cu efecte deosebite asupra dezvoltării morfo – funcționale și pregătirii tehnico – aplicative a elevilor.

PARTEA I – Fundamentarea teoretică

Capitolul 1. Idealul educațional

Educatia fizica si sportul in preocuparile omului contemporan

În decursul dezvoltării societății,educația fizică a cunoscut perioade de înflorire,dar și momente de declin.De la lumea antică,unde s-a bucurat de multă atenție și prețuire,păstrăm și cunoscutele percepte "Kalos lai agos" (Frumos și bun) și "Mens sana in corpore sano" (Minte sănătoasă în corp sănătos) în conținutul cărora sunt sintetizate idei valoroase despre idealul educativ, relevându-se sugestiv unitatea strânsa dintre fizic și psihic, multipla și complexa lor intercondiționale.

Treptat, concepțiile retrograde în virtutea cărora educația fizica si sportul erau menținute la periferia preocupărilor instructiv-educative, a activităților de interes social, au fost abandonate, rolul și contribuția educației fizice și sportului în realizarea obiectivelor urmărite de societate în legatură cu formarea tinerei generații și complexa problematică a conservării sănătății și capacității de muncă a populației fiind reconsiderate.

În prezent este tot mai mult acceptată ideea că educația fizică și activitățile sportive constituie modalități eficiente de educare multilaterală a tineretului, de fortificare, compensare și reconfortare.

Pentru a răspunde marilor sarcini formulate de societate în legatură cu rolul lor în formarea personalității, educația fizică și sportul cunosc un pronunțat proces de modernizare, se avansează soluții și idei menite să perfecționeze și metodologia acestor activități.

Preocupările care urmăresc modernizarea și perfecționarea educației fizice contemporane, pot fi grupate în două categorii:

a) Preocupări care vizeaza valorificarea influențelor educației fizice și sportului în direcția ocrotirii sănătății, combaterii și diminuării sedentarismului, solicitărilor unilaterale,stresului,etc.

b) Preocupări care vizează valorificarea educației fizice și sportului pe plan educativ, în legătură cu pregătirea și formarea forței de muncă, cu realizarea obiectivelor învățământului.

Activitatea de educatie fizica si sport, organizata in scop instructive – educativ, de participare sau de agrement cunoaste in zilele noastre o extindere din ce in ce mai mare.

In prezent aproape in toate tarile educatia fizica si sportul sunt integrate in sisteme educationale proprii fiecarei tari, reclamandu-se tot mai insistent ca aceastea sa fie eficient valorificate in procesul instructive – educativ, avandu-se in vedere faptul ca prin organizarea lor se asigura cadrul cel mai potrivit de actionare in directia educatiei morale, a indeplinirii unor obiective urmarite de educatie. Educatia fizica si sportul fac parte din comportamentul omului contemporan, intre nivelul civilizatiei, a carei dezvoltare este puternic influentata de revolutia tehnica contemporana si preocuparea pentru dezvoltarea acestor activitati, existand o relatie directa.

Modificarile intervenite in conditii de existenta ale onului contemporan exercita influente inseminate asupra organismului uman, oblugandu-l sa-si adapteze functiile la noile conditii. Trebuie dezvoltate toate disponibilitatile de adaptare rapida la situatiile nou create, de a asimila noi cunostinte cu mare rapiditate, cu ajutorul carora san e putem integra la locuri de munca mereu schimbatoare, datorita aparitiei de noi tehnologii.

Căutarile vizand modernizarea actiunii educationale prin preocuparea unor solutii active, capabile sa antreneze personalitatea elevului pe planuri cât mai multiple, indiferent de vârstă confera educatiei fizice și sportului un rol mai important în societatea noastră contemporană.

Rolul si importanta educatiei fizice in invatamantul gimnazial.

Este unanim recunoscut faptul că în etapa actuală de dezvoltare a societații nu se poate concepe un plan educațional complex fără să luăm în calcul educația fizică și sportul școlar. În aproape toate țările lumii, educația fizică este privită ca o disciplină cu influențe deosebit de pozitive asupra dezvoltării fizice si psihice a tineretului, cu ajutorul căreia sunt cultivate atât calitați fizice cât și cele morale și intelectuale.

În tara noastra educația fizică și sportul sunt considerate activități de interes național, fiind chemate să contribuie la formarea tineretului pentru muncă și viață.

Predarea educației fizice la clasele gimnaziale, urmărește să contribuie împreună cu celelalte activități ale planului de învățământ la formarea multilaterală a elevilor. Contribuind prin mijloace și modalități specifice la întărirea sănătății, mărirea capacității de efort, dezvoltarea corectă și armonioasă a organismului elevilor, educația fizică largește și adâncește sistematic ansamblul de cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice, perfecționând indicii de dezvoltare biomotrică a organismului.

Absolventul ciclului gimnazial trebuie să se apropie cât mai mult de modelul de educație fizică care prevede o serie de cerințe privind:

Capacitatea de organizare și autoorganizare:

Să acționeze promt, individual sau în grup, la principalele exerciții de front și formații.

Să organizeze și să desfășoare activitatea la nivelul grupei sau al echipei din care face parte, în cadrul lecțiilor de educație fizică și al activităților sportive.

Să acorde ajutor, asigurare elevilor și să aprecieze obiectiv evoluția proprie și a colegilor.

Caracteristicile dezvoltării fizice:

Să prezinte o atitudine corporală corectă, în principalele posturi ( stând, șezut, mers ), să se corecteze și să prevină apariția deficiențelor fizice de grad ușor ca: cifozele, lodozele, scoliozele etc. Să cunoască 2 – 3 programe de exerciții pentru deformația la care este supus.

Să prezinte o stare normală de corpolență ( să prevină sau să amelioreze starea supraponderală ).

Caracteristicile capacității motrice:

Să prezinte capacitatea de a executa probele de control privind nivelul de dezvoltare a calităților motrice de bază și al deprinderilor motrice prevăzute în programa școlară ( atletism, gimnastică, jocuri sportive, deprinderi aplicative )

Să aibă cunoșințe care să-i permită o atitudine conștientă în programul de pregătire și capacitatea de a practica în mod independent o ramură de sport.

Să aibă cunoștințe de regulament și arbitraj, să amenajeze și să întrețină spațiul destinat activității de educatie fizică și sport.

Să aibă cunoștințe privind influențețe exercițiului fizic asupra organismului uman.

Capacitatea de integrare a absolventului în viața socială

Să aibă trăsături și deprinderi comportamentale.

Să aibă deprinderi de muncă în colectiv, responsabilitate în activitate, spirit de întrajutorare și cooperare, punctualitate, exigență, disciplină, curaj, dârzenie, patriotism, obișnuințe și deprinderi de comportare, respect față de cei din jur, modetie, cinste, etc.

Față de cerințele acestui model profesorii de educație fizică și sport caută în permanență să găsească noi forme de acționare mai eficiente, mai atractive pentru elevii în lecția de educație fizică.

1.3. Obiectivele educației fizice și sportului școlar la ciclul gimnazial.

Obiectivele educației fizice.

După consultarea materialului bibliografic prezentat în finalul lucrării și după analiza unor programe mai vechi sau mai noi, unele dintre acestea prezintă și "modele al absolventului de ciclu gimnazial", prezentăm în cele ce urmează obiectivele educației fizice școlare într-o variantă de sinteză.

Conform precizărilor Ministerului Educației și prevederilor noului Curriculum Național, obiectivele educației fizice și sportului sunt:

– Întărirea stării de sănătate a elevilor, creșterea rezistenței organismului la influența factorilor de mediu, prin călirea și sporirea capacității de muncă fizică și intelectuală;

– Stimularea proceselor de creștere și dezvoltare, asigurarea dezvoltării fizice armonioase în sensul perfecționării indicilor somato-funcționali și a prevenirii instalării atitudinilor fizice deficiente, formarea și menținerea atitudinii corecte a corpului;

– Educarea esteticii corporale și a expresivității mișcărilor;

– Dezvoltarea calităților motrice de bază: forța, viteza, rezistența, îndemânarea, mobilitatea și suplețea, și a calităților combinate;

– Formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază și aplicative; dezvoltarea capacității de a le valorifica în activitatea productivă și în alte activități sociale și individuale;

– Inițierea în practicarea unor probe și ramuri sportive;

– Stimularea interesului elevilor și formarea capacității acestora pentru practicarea sistematică și independentă a exercițiilor fizice; contribuția la înlăturarea unor efecte negative cauzate de sedentarism, stress, suprasolicitări, supraalimentație etc.;

– Lărgirea orizontului de cunoaștere prin însușirea unui sistem de valori și norme necesare practicării educației fizice și sportului; formarea unor noțiuni teoretice din domeniile educației fizice, sport, igienă, anatomie, biomecanică, biochimie etc;

– Formarea și dezvoltarea trăsăturilor morale și de voință în general a personalității și trăsăturilor de caracter.

Obiectivele educației fizice și sportului școlar prezentate în cele de mai sus reprezintă o sinteză a consultării materialului bibliografic și sunt redate după diferiți autori.

Aceste obiective au fost incluse sau omise din programele școlare cunoscând o anumită dinamică, mai ales în ultimii 50 de ani și chiar o anumită etapă de politizare când, în rândul acestora era menționată și contribuția la formarea omului de "tip nou" cu toate că exercițiul fizic nu a avut și nu poate avea caracter politic.

Ordonarea obiectivelor educației fizice și sportului școlar, ca obiective didactice, s-a făcut întotdeauna conform unor criterii ce derivă din efectele exercițiului fizic practicat sistematic în cadrul obiectului "educație fizică" și "activități sportive" din planurile de învățământ. Unii autori de lucrări de specialitate sau programe de educație fizică au prezentat obiective cu caracter social, alți autori prezentându-le ca obiective didactice specifice obiectului de învățământ, utilizând diverse criterii și subcriterii de ordonare și sistematizare a acestora ajungându-se la diferite formulări ca "dezvoltarea fizică și motrică", dezvoltarea psiho-motrică, formarea unor cunoștințe de specialitate etc.

Cu toate că subiectul este încă deschis suportând critici și modificări, obiectivele educației fizice și sportului școlar reprezintă, sub raport didactic, obiective de maximă generalitate, fundamentale, în organizarea proiectării și activității de predare concrete, fiind reflectate clar în structura programelor de educație fizică.

Prin aceste obiective se departajează clar educația fizică și sportul școlar, ca obiect distinct de învățământ, având mijloace specifice și adresându-se aproape în exclusivitate și prin excelență, laturii psiho-motrice a personalității elevului, ca adult în devenire dirijată.

Deși este constituită ca obiect distinct, educația fizică realizează și alte obiective, comune și inseparabile de cele ale altor obiecte de învățământ, cum ar fi educația intelectuală prin stimularea gândirii și imaginației, educația estetică prin dezvăluirea frumuseții corpului omenesc și frumusețea mișcărilor sau educația morală prin respect față de partener sau adversar, spirit de "fair play" sau spirit de echipă. Totodată, prin mijloace specifice, educația fizică și sportul contribuie la formarea unor trăsături de caracter fiind prin excelență obiectul prin care se formează voință și perseverență sau curajul, de exemplu.

Obiectivele sportului școlar.

Obiectivele sportului școlar nu sunt diferite de cele ale educației fizice, în cărțile de specialitate sau în conținutul programelor de educație fizică fiind stipulat activități sportive (denumite uneori și cercuri sportive pe ramură de sport) se aprofundează însușirea unei ramuri de sport prevăzută (sau nu) în programa școlară în funcție de baza sportivă, tradițiile sportive ale școlii și opțiunile elevilor.

În programele școlare, activitățile sportive au fost cuprinse a 1-2 ore pe săptămână realizate cu 15-20 de elevi, dintr-un rând de clase, din clase apropiate sau din toată școala.

Ora de activități sportive s-a putut desfășura pe clase sau pe grupe și "cu minimum 20 de elevi din aceeași clasă", fiind o treia lecție de educație fizică (sportivizată) ca modalitate de predare.

Aceste instrucțiuni mai stipulau și alte elemente de organizarea cum ar fi construirea unei grupe de pregătire sportivă de 5 ore pe săptămână (în școli cu peste 600 de elevi) având obiective legate de structura sportului școlar:

depistarea,

selecționarea,

inițierea și promovarea elevilor cu aptitudini în activitatea sportivă de performanță.

Erau vizate numai clasele a V-a și a VI-a și se cereau 3-4 antrenamente pe săptămână.

Toate programele de educație fizică și instrucțiunile referitoare la sportul școlar au avut următoarele caracteristici:

Nu au avut obiective distincte de educație fizică, ci doar deziderate ca cel prezentat mai sus;

nu au precizat conținutul predării la aceste activități, ci doar aprofundarea educației fizice (lipsa unor programe pe ramuri de sport);

Obligația de a depune la conducerea școlii tabele nominale și evidența activităților desfășurate cu elevii;

Obligația conducerilor de școli de a "sprijini activitățile sportive", obligație pe care foarte mulți directori nici măcar nu au cunoscut-o;

Dacă activitățile sportive sau cercurile sportive au fost cât de cât normate, existând perioade și școli în care nu au fost normate, competițiile sportive nu au fost niciodată normate, fiind considerate "obligații nenormate", "patriotice","educative nenormate"etc., situație care persistă și în prezent.

Referitor la reglementările în vigoare elaborate de către M.E.N. menționăm că cercurile sportive se acordă la cererea directorilor de școli și a consiliilor de administrație, sunt aprobate sau retrase anual de către inspectoratul școlar și dacă sunt aprobate, devine obligatorie participarea la sistemele competiționale ale școlilor gimnaziale.

Apreciem că modul în care M.E.I. a reglementat activitatea sportivă în gimnaziu, suportă multe îmbunătățiri.

Dincolo de toate deficiențele și neclaritățile privind activitățile sportive pentru orice specialist în domeniu a fost posibilă formularea unor obiective care vizează distinct, sportul școlar față de educație fizică prin restrângere și aprofundare. Într-o variantă (care ne aparține) aceste obiective ar fi:

– Inițierea aprofundată în practicarea unor probe și ramuri sportive și stimularea interesului elevilor pentru practicarea sistematică și independentă a educației fizice și sportului prin activități sportive (cercuri pe ramură de sport) și competiții organizate în școală și în afara acesteia (oficiale, amicale etc.) având un conținut precis de pregătire, pe factori tehnic, tactic, fizic, psihic și de cunoașterea regulamentelor (teoretic) derivat din conținutul programei de educație fizică și superior acesteia.

– Lărgirea orizontului de cunoaștere, prin însușirea unui sistem de cunoștințe și norme privind practicarea educației fizice și cel puțin a 1-2 ramuri de sport într-un ciclu (V-VIII) pentru fiecare elev din școală. (un deziderat formulat în programele mai vechi, dar nerealizat din motive financiare).

– Depistarea, orientarea, selecția primară, inițierea și promovarea elevilor cu aptitudini în activitatea sportivă de performanță.

– Păstrarea, conservarea și aprofundarea conținutului specializării profesiilor de educație fizică și utilizarea lor la capacitatea și utilitatea didactică maximă. Apreciez că aceste obiective sunt mai mult sau mai puțin, precizate în activitatea practică a profesorilor de educație fizică dar sunt perfect conștientizate în activitatea celor cu rezultate deosebite în munca cu elevii din gimnaziu.

1.4. Particularitățile biomotrice al elevilor din clasele V-VIII

Creșterea și dezvoltarea elevilor reprezintă o problemă biologică de mare importanță teoretică și practică. Literatura de specialitate ne prezintă numeroase date, printre cele importante fiind cele legate de fenomenul de accelerare a creșterii, de fondul ereditar, de rolul condițiilor de mediu, sociale, în dezvoltarea elevilor.

O problemă care nu poate fi neglijată de profesorul de educație fizică este caracterul particular al biologiei vârstei de creștere. Din datele existente în momentul de față putem trage următoarea concluzie:

dezvoltarea și creșterea elevilor nu se face uniform, ci

pe parcursul dezvoltării apar perioade de accelerare

și de încetinire a creșterii datorate fie condițiilor de

viață, fie particularităților individuale.

“ La sfârșitul perioadei de creștere, elevul ajunge la o maturizare somato-vegetativă și psihică. Datorită dezvoltării neuniforme a elevilor, perioada de creștere o împărțim în mai multe etape, fiecare etapă având elementele ei definitorii. Datorită faptului că perioadele vârstei fiziologice nu corespund celei cronologice și nici etapelor de școlarizare, vom prezenta

periodizarea biologică și vom menționa în secundar etapele de școlarizare și vârstele cronologice.

Aceste perioade sunt:

a. Etapa antepubertară (6-10 ani, clasele I-IV);

b. Etapa pubertară (10-14 ani, clasele V-VIII);

c. Etapa postpubertară/adolescenta (14-18 ani, clasele VIII-XII).

Trebuie subliniat faptul că studierea sau cunoașterea particularităților pe grupe de vârsta este o îndatorire obligatorie a profesorilor de educație fizică, deoarece numai în acest fel instruirea își poate atinge scopul final propus.

Necunoașterea sau ignorarea acestor particularități conduce la instruirea elevilor după schemele de pregătire folosite la fotbaliștii adulți, ceea ce aduce un mare prejudiciu în privința

sănătății elevilor. S-a afirmat de nenumărate ori și repetăm și noi cu această ocazie: „elevul nu este un adult în miniatură.” El are o serie de particularități morfologice și funcționale, datorită organismului în creștere și dezvoltare, lucru de care trebuie să se țină seama.

Unii autori identifică noțiunea de „pubertate” cu cea de adolescență (Luttke, Gilbert, Hutinel și Lesne). După părerea altor autori există o deosebire netă între pubertate și adolescență.

Spre deosebire de adolescență, care este o fază de liniștire și stabilitate, determinând și desăvârșind opera pubertății, pubertatea este o fază de zbucium și schimbări. Este stadiul cu

cele mai intense transformări și modificări, perioada caracterizată printr-o „accelerare a creșterii fiziologice și somatice”.

Este, de fapt, ultima „accelerație” a creșterii biologice ce se manifestă cu pregnanță. Acest fapt poate modifica sau chiar răsturna proporțiile corpului. Acum se produce începerea

maturizării glandelor sexuale.

Toate acestea își vor pune amprenta asupra întregii dezvoltări anatomo-fiziologice și psihice ale puberilor. Nu rezistă la efort îndelungat, obosesc repede, sunt predispuși tot timpul surmenajului fizic.

1.4.1 Particularități anatomo-fiziologice ale puberului

a) Particularități somatice

La 10-14 ani, perioada la care ne referim, se observă o creștere mai accentuată a membrelor inferioare, apoi a celor superioare, care de multe ori creează dizarmonii.

În această perioadă majoritatea specialiștilor vorbesc despre o fază caricaturală, dacă o putem numi așa, caracterizată prin forma alungită a oaselor și a mușchilor.

Oasele se dezvoltă în lungime și devin mai rezistente la acțiunea mecanică și presiune.

Articulațiile nu sunt dezvoltate iar ligamentele nu asigură, în suficientă măsură, rezistența la tracțiune, răsucire. Mușchii se dezvoltă mai ales prin alungirea fibrelor și nu în

grosime, din aceasta cauză suprafața lor de secțiune fiziologică este mică în consecință, și forța musculara este mică.

Lungimea fibrelor musculare permite creșterea valorii lucrului mecanic, cu condiția să nu existe îngreuiere peste forța globală a mușchiului. Trunchiul este lung, toracele îngust, abdomenul scurt, iar organele interne din cutia toracică nedefinitivate referitor la dezvoltare.

b) Particularitățile funcționale

În concordanță cu particularitățile morfologice se observă o trăsătură funcțională caracterizată prin capacitatea redusă de adaptare și rezistență funcțională a aparatului cardio-vascular și respirator la eforturile fizice.

La 12 ani capacitatea vitală este de 2000 cmc datorita plămânilor slab dezvoltați și ajunge la 3000 cmc în jurul vârstei de 15 ani, când plămânii nu sunt rezistenți.

Cordul depune eforturi pentru irigarea organelor și sistemelor, lucru datorat îngustimii lumenului vaselor de sânge, ceea ce generează de multe ori instalarea fenomenului de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac.

Sistemul nervos prezintă o creștere redusă a volumului creierului dar se adâncesc circumvoluțiunile, se înmulțesc fibrele de asociație care sporesc conexiunile dintre zone. Celulele corticale se perfecționează și se diferențiază crescând baza funcțională a activității de prelucrare a informației.

Tot în această perioadă se realizează diferențierea dintre sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale.

1.4.2. Dezvoltarea psihică și motrică a puberului

a) Particularitățile determinate de activitatea nervoasă, neurodinamică-cerebrală și sistemul nervos vegetative Aspectele legate de activitatea sistemului nervos central și a celui vegetativ le vom trata separat deoarece în acest fel, apreciem noi, le putem asigura o deplină înțelegere.

Logic, nu se poate discuta despre un organ sau sistem fără a ține seama de legătura lui directă cu activitatea nervoasă superioară. Numai astfel organismul poate fi privit ca un tot

unitar și se poate stabili independența cu mediul înconjurător. Activitatea nervoasă superioară și psihică se dezvoltă rapid atingând nivele superioare și, ca urmare a procesului gândirii,

analiza, sinteza, abstractizarea se perfecționează, ceea ce face posibilă rezolvarea unor situații problematice.

Dezvoltarea psihică la această vârstă este bine sintetizată de J. Piaget:

„La 11-12 ani apare o a patra și ultima perioadă al cărei palier de echilibru se situează la nivelul adolescenței. Caracterul ei general constă în cucerirea unui mod de a raționa care nu se referă numai la obiecte sau relații, ci și la ipotezele din care pot fi trase consecințele necesare fără ca subiectul să se pronunțe asupra veridicității sau falsității lor înainte de a examina rezultatul acestor implicații”.

Ținând cont de cele prezentate mai sus profesorul, trebuie să pună problemele cauzal, problematizat pentru a realize participarea conștientă din partea elevilor.

Din cauza unor schimbări ce se manifestă pe plan comportamental, unii psihologi consideră că avem de-a face cu o „criză juvenilă” ce se caracterizează prin reacții contrare celor de

până la această vârstă, unele chiar paradoxale, cum ar fi negativismul, individualismul, tendința spre izolare, spre singurătate, spre interiorizare prin refugiu în lumea propriilor trăiri

sau prin izbucniri violente, nesupunere, neascultare, etc.

Toate modificările, transformările și restructurările ce se produc în această perioadă sunt mai intense și de mai lungă durată.

Cu toate acestea, nu pot fi considerate prin ele însele ca manifestări ale unei „crize” inevitabile și absolute, ele pot favoriza apariția unor dereglări pe plan comportamental. Declanșarea

acestora depinde însă, și de împrejurările în care trăiește elevul, care pot accentua sau anihila astfel de manifestări. Un lucru incontestabil este că acești elevi ridică serioase probleme din punct de vedere educativ.

De comun acord cu toți specialiștii studiați, putem să afirmăm că:

Preadolescentul ne oferă întotdeauna imaginea unui

tânăr vioi, gălăgios, plin de viață, doritor de a ști cât

mai multe lucruri, de a fi activ participând la cât mai

multe acțiuni, cu interese multiple pentru tot ce este nou.

Pubertatea este considerată ca fiind o etapă de tranziție, întrucât saltul de la operațiile concrete la cele formale nu se înfăptuiește brusc ci, în mod treptat, abia la sfârșitul ei antrenând la

generalizarea operațiilor propoziționale, pentru ca în studiul următor, cel al adolescenței, să funcționeze în deplinătatea lor.

Din punct de vedere afectiv, preadolescentul se caracterizează printr-o mare sensibilitate, prin treceri succesive de la o stare la alta, prin fluctuații în dispoziții, etc. Tocmai de aceea întâmpină unele dificultăți în reglarea actului voluntar, deliberarea sau luarea hotărârii se face adesea sub influența unor factori emoționali.

„Adolescența pubertară”, este „vârsta neliniștilor”, caracterizată prin instabilitate emotivă, alternanță în contraste, hipersensibilitate. În constelația psihologică a acestui stadiu sentimentul este dominanta funcțională care își pune amprenta asupra întregului tablou comportamental. Alternanța în contraste se manifestă prin îmbinarea unor trăsături contrare. Înclinația spre bravură și fapte ieșite din comun se asociază cu timiditatea și supunerea. Prima se manifestă cu predilecție în cadrul grupului, unde este stimulată și aprobată de membrii săi; în relațiile directe cu adulții trec în extrema cealaltă adoptând o atitudine corectă pe un fond de timiditate evidentă. Se constată totodată lipsa unei concordanțe între nivelul de aspirație și dorințele sale pe de o parte, și capacitățile de care dispune în vederea realizării lor pe de alta parte. Un fapt relevant din punct de vedere afectiv se exprimă în dorința elevului de a-și arata afecțiunea față de anumite persoane din preajma să. Dacă până la această vârstă, ei se afla doar în ipostaza de obiect al afecțiunii altora, de acum înainte devine și subiect al afecțiunii pentru ceilalți. Ne aflăm deci în prezența unei afecțiuni reciproce de o intensitate relativ egală. Așa se explică intensitatea unor relații psihosociale de simpatie sau antipatie față de colegii de echipă și chiar față de profesor, întemeiate pe coincidența unor interese și aspirații, ce se încheagă la această vârstă. Sentimentul prieteniei reprezintă un argument concludent în acest sens. Tot acum se produce o schimbare radicală în sistemul de referințe. Dacă până în acest moment părinții constituiau „modele” în jurul cărora se organiza comportamentul, de acum înainte valori de referință oferă membrii grupului, ai echipei din care fac parte.

Ca atare, o mare parte din atitudinile comportamentale se formează prin imitație și contagiune în interiorul grupului. Caracteristica vieții sociale a preadolescentului impune profesorului necesitatea unor preocupări atât pentru cunoașterea valorii educative a „anturajului”, cât și pentru inițierea unor strategii educaționale adecvate atât sub raport individual, cât și psihosocial. Deoarece dimensiunea „interiorității” se adâncește, preadolescentul simte nevoia de a nu mai fi considerat copil.

De aceea, apelul la demnitatea să va fi mai folositor decât interdicțiile excesiv de severe. Este valabil și la această vârstă adevărul că ființa umană este „mai degrabă flexibilă decât docilă”. Pe aceeași linie se înscrie și preocuparea mai intensă față de propria persoană, ca entitate individuală, fapt constatabil în apariția primelor manifestări de meditație filosofică privitoare la viitorul și destinul său, cu tot caracterul lui încă naiv.

La această vârstă se dezvoltă, după cum am mai spus, adevăratele sentimente de prietenie și dragoste, care se bazează pe devotament și înțelegere reciprocă. Acum apar mai evidente diferențele dintre generații. Am insistat poate excesiv asupra dezvoltării psihice a puberului, dar trebuie subliniat faptul că în momentul de față nu se prea pune accent, și acolo unde se pune nu este de ajuns, pe studierea particularităților psihice ale elevului de 10-14 ani și de aceea am considerat că este necesar să facem acest lucru.

b) Particularitățile motrice

Organismul elevului reprezintă o dezvoltare pe mai multe planuri, se mărește plasticitatea scoarței cerebrale, mobilitatea proceselor nervoase, excitația și inhibiția și se sporesc posibilitățile de dezvoltare a calităților motrice, în mod deosebit viteza; până la 15 ani organismul prezintă posibilități pentru dezvoltarea vitezei sub formele ei simple de manifestare.

Concomitent cu viteza progresează și îndemânarea, pubertatea fiind denumită „vârsta îndemânării”. Disproporția dintre diferitele segmente ale corpului face ca în executarea diferitelor mișcări să se remarce o oarecare stângăcie, dar sunt posibilități pentru mărirea îndemânării atunci când această calitate se dezvoltă simultan cu orientarea în spațiu.

Îmbunătățirea calităților mușchilor și mai ales a laturii funcționale care condiționează viteza, sporește capacitatea de forță în regim de viteză sub forma detentei, a vitezei în regim de rezistență și capacitatea de efort static moderat.

Capacitatea de rezistență este mai redusă mai ales rezistența cardio-vasculară, fapt ce impune acționarea sistematică cu mijloace bine alese și dozate pentru dezvoltarea ei. Trebuie să se antreneze grupe musculare mari care să permită activitatea nestingherită a aparatului cardio-respirator datorită și acționării asupra rezistenței în regim de forță sau viteză, fără a neglija viteza în regim de rezistență.

Rezistența este mai mică comparativ cu alte vârste; se impugn măsuri metodice, atente în procesul dezvoltării pentru a se putea obține indici superiori în dezvoltarea ei. La această vârstă elevii au înclinații pentru exercițiile de forță, de învingere, cu orientare precisă dar executate de multe ori cu repezeală.

Alergarea, deprinderea cel mai larg aplicată, se desfășoară în mod neorganizat; cea organizată solicită un efort mult mai mare.

Cu înaintarea în vârstă se observă o tendință de scădere a volumului alergării, lucru ce trebuie remediat prin intervenția profesorului.

Se observă în multe cazuri greșeli transmise de la vârsta primară cum ar fi: alergarea pe călcâie, pe toată talpa, oscilații ale trunchiului în plan lateral, insuficiența fazei de zbor, alergare

îngenunchiată, lipsa lucrului de brațe, etc., care trebuie corectate folosindu-se exerciții speciale coordonate de profesor.

Acum se manifestă disponibilități pentru însușirea unor procedee și elemente tehnice cu și fără minge. “

Capitolul 2.

2.1. Capacitatea motrica. Deprinderea motrica. Definitii.

Multi autori s-au ocupat de problema capacitatii motrice încercând sa determine structura acesteia : Fleischmann în 1964 ; Ravik în 1974 ; Gropler si Thiess în 1974, 1976; Filipovič în 1971; Singer în 1980, 1982; Coni în 1983 ; toti citati de Renato Manno în 1984 .

Parerea specialistilor referitoare la denumirea generica a capacitatii omului de a realiza miscarile în functie de forta, viteza si rezistenta celui care executa aceste miscari este diferita .Astfel unii specialisti ai domeniului ca N.V.Zimkin în 1968, le denumesc calitati motrice , altii ca V.M.Zatiorski în 1975, Koltai si Nadori, citati si în acord cu Demeter în 1980, le numesc calitati fizice .

În acest context prezentam o structura a capacitatii motrice :

Structura capacitatii motrice

În literatura româna întâlnim termeni cum ar fi : capacitate motrica si calitati motrice, care exprima posibilitati motrice limitate.

Calitatea motrica reprezinta starea capacitatii ( conditionale, coordinative sau intermediare ) la un moment dat, pusa în evidenta de o testare.

Astfel se întâlnesc calitati motrice ca : viteza, forta, rezistenta, îndemânare, care nu corespund în totalitate cu punctele de vedere ale metodologiei domeniului nostru . Spre exemplu, îndemânarea este un termen prea restrictiv pentru conceptul de capacitati coordinative.

Capacitatile motrice reprezinta un ansamblu de predispozitii sau potentialitati motrice ale omului pe care se construiesc abilitati motrice învatate.

Calitatea motrica este o însusire esentiala a activitatii musculare, axprimata prin intermediul actelor motrice , conditionata de structura si capacitatile fundamentale ale dieritelor aparate si sisteme ale organismului uman si de procese si capacitati psihice.

Fleischmann caracterizeaza astfel diferenta între deprinderi si capacitate :

Prima defineste nivelul de maiestrie într-o sarcina specifica sau într-un grup limitat de sarcini, iar termenul de capacitate se refera la o linie mai generala care deriva din constanta anumitor raspunsuri la un grup limitat de sarcini.

Înaintea realizarii unei clasificari a capacitatilor motrice, trebuie punctat raportul dintre capacitatile motrice si deprinderile motrice, în care este necesar sa tinem cont de :

– deprinderile motrice se bazeaza pe capacitati motrice ;

– deprinderile motrice dezvolta capacitati motrice

– nivelul initial al capacitatilor coordinative determina dezvoltarea deprinderilor motrice;

– deprinderile motrice contribuie la dezvoltarea capacitatii coordinative;

În definirea deprinderilor motrice, diversi autori subliniază mai multe laturi ale acestora. Fiziologii în defibirea deprinderilor motrice scot în evidență substratul fiziologic. Psihologii, la rândul lor, subliniază finalitatea deprinderilor motrice și motivarea acțiunii de învățare a lor în rapoprt cu trebuințele omului, în timp ce metodiștii dezvăluie caracterul dobândirii deprinderilor motrice prin învățarea și finalitatea lor sociomotrică.

A. Demeter le definește astfel: „ deprinderile motrice sunt reflexe condiționate cu grad mai redus de stabilitate bazate pe repetarea interacțiunilor dintre reacțiile chinestezice, vizuale, auditive etc, care sosesc concomitent la nivelul zonelor corticale somatosenzitive, auditive, vizuale ” .

În această definire se subliniază stratul fiziologic al deprinderilor de mișcare.

M. Epuran le definește în felul următor: „ deprinderile motrice sunt caracteristice sau componente ale actelor învățate care prin exersare dobândesc indici superiori de execuție

( coordonare, precizie, viteză, plasticitate, automatism) ” . În această definire se subliniată calitatea superioară a deprinderilor motrice ca mijloace de comportament uman în raport cu diferite trebuințe sociomotrice.

Caracterul dobândirii de către om a deprinderilor motrice pe baza procesului de învățare este subliniat și de alți specialiști din țara noastră.

Capacitatea motrică constă în totalitatea deprinderilor motrice, priceperilor și calitaților fizice care reușesc să dea omului randamentul sporit în activitățile motrice ce le desfășoară zilnic

Folosirea în scop social ( profesiune, autoapărare, apărare și altele ) conferă deprinderilor motrice de bază atributul de deprinderi sociomotrice, situație în care deprinderile motrice de bază primesc un conținut social. În unele țări se folosește termenul de deprindere sociomotrică, iar în altele de sociomotricitate.

Capacitatea sociomotrică, pe lângă deprinderile motrice de bază și priceperea folosirii lor, conține și nivelul de dezvoltare a deprinderilor motrice, situație în care deprinderilor motrice de bază dobandesc și nuanța calitativă dată de calitățile motrice de care sunt legate.

2.1.1 Schema capacitații motrice sau sociomotricitatea

„Deprinderi motrice – deprinderi motrice

deprinderilor motrice habituale

deprinderilor motrice

deprinderilor motrice profesionale

deprinderilor motrice aparținând ramurilor de sport

deprinderilor motrice turistice si de loizir

deprinderilor motrice de autoapărare

Priceperile motrice – capacitatea de utilizare a deprinderilor motrice în mod creator

Calități fizice – indici de viteză de reacție, de execuție, de repetiție de deplasare

indici de îndemânare

indici de forță și de viteză – forță

indici de rezistență, rezistență generala, rezistență specială

rezistență musculară locală

2.2. Mecanismul formării deprinderilor motrice de bază

La baza formării deprinderilor motrice de bază stau mecanisme fiziologice complexe care de altfel sunt comune acțiunii de formare a tuturor deprinderilor motrice.

Dintre mecanismele implicate în formarea deprinderilor motrice de bază menționăm următoarele:

Legăturile temporare – Excitațiile periferice proprioceptive, vizuale, auditive, și altele prin receptorii periferici și căile de cinducere sunt transmise la cortex unde sunt elaborate reacțiile de răspuns, în cazul nostru un răspuns motric asemănător deprinderii propuse spre învățare.

Dinamica proceselor corticale – este un alt mecanism fiziologic neurocerebral care ia parte la formarea deprinderilor motrice. Fenomenele corticale iradierea, inducția și concentrarea sunt integral angajate în formarea deprinderiloer motrice.

Unele procese psihice ca atenția și memoria participă la formarea deprinderilor motrice.

2.3. Etapele psihologice ale formării deprinderilor motrice

Formarea deprinderilor motrice sau învățarea motrică este un proces complex intelectual-motric, caracterizat de prezența permanentă a conștientizării actelor motrice efectuate.
Din punct de vedere psihologic, în învățarea motrică, un rol important îl joacă formarea acțiunilor mentale care parcurge trei faze: familiarizarea cu sarcina motrică, executarea acțiunii, transformarea ei în limbaj interior. În general, cei mai mulți specialiști în psihologie disting următoarele faze de ordin psihologic în formarea unei deprinderi de mișcare:

– faza inițială, a familiarizării cu acțiunea motrică, a însușirii preliminare a bazelor acesteia, prin formarea reprezentării ideomotorii pe

baza demonstrației și explicației, precum și a primelor încercări de execuție din partea subiectului;

– faza însușirii precizate a execuției, în care se produc legarea și unificarea acțiunilor parțiale, atenția îndreptându-se asupra corectitudinii mișcărilor și a momentului cheie al actului global;

– faza consolidării deprinderii – în care se realizează diferențierea proceselor corticale și precizarea raporturilor spațio-temporale ale acestora;

– faza automatizării – care nu este obligatorie întrucât nu toate deprinderile motrice se automatizează total.

2.4. Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice

Bazându-se pe rezultatele cercetărilor din domeniul fiziologiei și psihologiei actelor motrice, teoria educației fizice nu a acordat o prea mare importanță fenomenului formării actelor motrice. în general, se apreciază că din punct de vedere metodic se parcurg trei etape în formarea unei deprinderi motrice :

a. etapa învățării, a inițierii în bazele tehnice de execuție a unei deprinderi, având ca obiective:

– formarea unei reprezentări ideomotorii cât mai fidele a deprinderii pe baza demonstrației și explicației specialistului;

– formarea ritmului general de execuție cursivă a mișcării;

– descompunerea mișcărilor complexe în elementele componente și însușirea separată a acestora;

– preîntâmpinarea sau corectarea greșelilor tipice de execuție;

b. etapa, consolidării – a formării stereotipului dinamic, cu următoarele obiective:

– unificarea elementelor componente ale mișcărilor și formarea tehnicii de execuție în concordanță cu caracteristicile spațiale, temporale și dinamice ale mișcării;

– întărirea legăturilor temporare din scoarța cerebrală prin exersarea independentă repetată, în condiții standard, a deprinderii motrice;

– includerea deprinderii într-o înlănțuire cu alte deprinderi motrice însușite anterior, în condiții specifice probelor și ramurilor sportive și efectuarea lor în condiții relativ constante;

– înlăturarea greșelilor atipice de execuție;

c. etapa perfecționării – având ca obiective următoarele:

– exersarea deprinderii în condiții variate, neobișnuite sau îngreuiate (micșorarea suprafețelor, mărirea tempoului, adversar activ, etc);

– exersarea deprinderii în condiții tehnice întâlnite în practica sportivă și în condiții apropiate sau identice cu cele regulamentare;

– exersarea deprinderii în condiții de întrecere ( ștafete, parcursuri aplicative, etc ) și de concurs

( competiții neoficiale sau oficiale).

” În formarea unei deprinderi motrice se disting patru etape:

– etapa informării și a formării imaginii mentale (echivalentul reprezentării ideomotorii), pe baza explicației și a demonstrației directe sau mijlocite;

– etapa mișcărilor grosiere sau insuficient diferențiate (numită și a mișcărilor încordate), în care are loc efectuarea primelor execuții corecte din punct de vedere tehnic;

– etapa consolidării mișcării, a coordonării fine – caracterizată de efectuarea corectă a mișcării, de regulă în condiții standard și cu indici superiori de forță, precizie, ritm și amplitudine;

– etapa perfecționării – caracterizată de efectuarea mișcării în condiții variate, cu indici superiori de eficiență; este considerată a fi și etapa declanșării priceperilor motrice complexe, executate adaptat cerințelor mediului sau celor impuse de regulament, de conducător etc.

2.5. Deprinderile motrice de bază

„ Capacitatea motrică este formată din suma deprinderilor motrice și de nivelul de dezvoltare a calităților motrice sub forma de viteză, rezistență, și îndemânare.

Sfera deprinderilor motrice este foarte largă, cuprinde deprinderile motrice de bază și aplicațiile lor: deprinderile habituale, deprinderile profesionale, deprinderile de autoapărare, deprinderi tehnico – tactice sportive sub diverse procedee, deprinderi motrice aparținând activității de loisir și celei turistice.

Deprinderile motrice de bază sunt următoarele: mersul, alergarea, saritura, aruncarea-prinderea, echilibrul, târârea, cățărarea, escaladarea, ridicarea și transportul de greutăți, tracțiunile și împingerile.

Fiecare dintre deprinderile motrice menționate are un mecanism de bază care este format din structuri motrice ce corespund specificului aparatului locomotor uman, corespunzător îndeplinirii multor acțiuni de comportament motric pe măsura solicitărilor necesare în sistemul vieții sociale „

2.5.1.Clasificarea deprinderilor motrice

Categoriile de deprinderi motrice – sunt stabilite pe baza mai multor criterii de clasificare:

a) după gradul de automatizare:

– elementare – ce se pot automatiza complet, ele fiind totdeauna deprinderi ciclice, cu lanțuri de mișcări care se repetă fazic: mersul, alergarea, pedalarea pe bicicletă, înotul, vâslitul etc);

– complexe — ce nu se pot automatiza decât parțial, la nivelul unora dintre elementele componente: săriturile și aruncările din atletism, alergarea de garduri, sporturile cu adeversar – scrimă, box, lupte etc. și jocurile sportive.

b) în funcție de finalitate, de scopul în care sunt folosite:

– generale — care la rândul lor se împart în deprinderi motrice de bază (mersul, alergarea, săritura, prinderea-aruncarea) și utilita

r-aplicative (târârea, cățărarea, escaladarea, echilibrul, împingerea-tracțiunea, ridicarea și transportul de greutăți);
– specifice unor probe și ramuri de sport, concretizate în procedee tehnice ale acestora.

c) după gradul de implicare a sistemului nervos central la formarea și valorificarea lor:

– deprinderi motrice propriu-zise – în învățarea și consolidarea cărora nu intervin factorii de ambianță, ci doar elementele proprioceptive care se structurează temporal și energetic pe baza unei anumite "scheme" cerebrale; ele sunt sinteze chinestezice reglate pe baza aferentației proprioceptive și se consolidează prin repetări multiple stereotipe (elemente de acrobatică din gimnastică, sărituri în apă, înot, alergări, etc. dar și cele aflate în curs de învățare în condiții simplificate din schi, aruncări – atletism etc.
– deprinderi perceptiv-motrice — care se efectuează prin reacții motrice corespunzătoare caracteristicilor stimulilor externi, ambientali; ele prezintă grade diferite de complexitate și cuprind procedeele tehnice din jocuri sportive și sporturi din luptă în faza de consolidare, elemente din tir etc.

– deprinderi inteligent-motrice – procedeele tehnice din sporturile cu adversar (tenis, badminton, jocuri sportive, sporturi de luptă – box, arte marțiale, scrimă etc.) efectuate în condiții de întrecere, de competiție.

Transferul în învățare reprezintă efectele pozitive sau negative ale rezultatelor învățării unei sarcini oarecare asupra unei sarcini aflate în curs de învățare. Ori de câte ori aceste influențe au efecte pozitive, facilitând învățarea unei noi sarcini avem de a face cu un transfer propriu-zis sau transfer pozitiv. Transferul (pozitiv) stă la baza progresului în învățare, întrucât acesta nu ar fi posibil dacă nu ar exista influențele pozitive ale unei prime învățări asupra celor ulterioare. Atunci când învățarea unei sarcini noi este influențată negativ de rezultatele altei sarcini, anterioare, avem de a face cu un transfer negativ sau interferență.

În învățarea motrică, transferul (în sens pozitiv) se manifestă ori de câte ori o deprindere motrică deja consolidată ajută la însușirea altei deprinderi noi (ex: aruncarea mingii de oină ca deprindere consolidată favorizează învățarea aruncării suliței, dar și aruncarea la poartă cu pași încrucișați din handbal).
Interferența apare în situațiile în care deprinderea consolidată are influențe negative asupra deprinderii de învățat (ex: aruncarea greutății — mișcare de tip împingere, asupra aruncării la poartă din handbal — mișcare de tip azvârlire).

Regulile metodice ale facilitării transferului și ale reducerii interferenței au un caracter general, concretizarea lor fiind aproape imposibil de realizat.

În orice situație, însă, antrenarea directă a unei aptitudini este mai eficientă decât exersarea altei aptitudini plus transferul la aptitudinea pe care vrea s-o amelioreze

Capitolul 3.

“ 3.1. Deprinderile motrice de bază și obiectivele instructive – educative ale educației fizice privind formarea lor

Deprinderile motrice în totalitatea lor formează un sistem. Obiectivele instructiv – educative ale educației fizice reies din necesitățile sociomotrice umane.

În continuare prezentăm deprinderile motrice de bază.

3.1.1. Mersul

Este o mișcare ciclică, care angrenează în efort în special trenul inferior;

Crează condiții favorabile pentru stimularea activității sistemului cardio-vascular, respirator și proceselor metabolice;

În timpul mersului greutatea corpului alternează de pe un picior pe celălalt, contactul piciorului cu solul păstrându-se permanent;

Însușirea mersului estetic și economic trebuie să constituie un obiectiv important al educației fizice școlare;

În primele două verigi a lecției, variantele de mers se folosesc în scopul încălzirii, în penultima verigă se utilizează pentru liniștirea organismului, iar în celelalte verigi cu precădere pentru dezvoltarea calităților motrice;

Mersul se poate executa de pe loc sau din deplasare.

Variante de mers:

– Mers obișnuit;

– Mersul gimnastic,

– Mers cu schimbarea pasului;

– Mers pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă sau externă a labei piciorului,

– Mers fandat cu diferite mișcări de brațe;

– Mers cu pași încrucișați;

– Mers lateral cu pași adăugați;

– Mers cu genunchii ridicați;

– Mers cu balansarea picioarelor înainte, lateral sau înapoi;

– Mers cu întoarceri succesive spre stânga sau spre dreapta,

– Mers cu pășire peste sau pe obstacole, pe plan înclinat;

– Mers pentru dezvoltarea simțului ritmului .

Exemple: 1-4. mers pe vârfuri, brațele sus;

5-8. mers ghemuit, brațele lateral sau

1-4. mers pe călcâie, mâini la ceafă;

5-8. mers cu pași foarte mari.

3.1.2.Alergarea

Constituie un mijloc de deplasare mai rapid decât mersul;

Este un mijloc important de antrenare ( angrenare ) a aparatelor respirator și circulator;

Alergarea constituie cel mai important mijloc pentru dezvoltarea vitezei și rezistenței;

Ea este prezentă în fiecare verigă a lecției;

Efortul poate fi dozat prin: modificarea procedeului de deplasare; schimbarea vitezei de deplasare, modificarea distanței de parcurs, etc

Variante de alergare:

– Alergare pe loc cu tempouri diferite;

– Alergare pe loc cu genunchii sus;

– Alergare pe loc cu pendularea gambei înapoi;

– Alergare obișnuită;

– Alergare cu genunchii sus;

– Alergare laterală cu pași adăugați;

– Alergare laterală cu pași încrucișați;

– Alergare cu pendularea picioarelor întinse înainte, înapoi;

– Alergare cu spatele spre direcție;

– Alergare cu întoarcere de 360° spre stânga și spre dreapta;

– Alergare pe plan înclinat;

– Alergare printre obstacole;

– Alergare cu pășire pe obstacole;

– Alergare pentru dezvoltarea simțului ritmului.

Exemple:

1-8. alergare cu genunchii sus;

9-16. alergare cu pendularea gambelor înapoi

1-8. alergare cu picioarele întinse înainte;

9-16. alergare cu picioarele întinse înapoi.

1-8. alergare cu deplasare înainte;

9-16. alergare cu spatele spre direcție.

3.1.3. Săriturile

Sunt deprinderi motrice de bază caracterizate prin deplasarea întregului corp printr-o fază de zbor;

Ele angrenează în efort un număr mare de grupe musculare având o influență deosebită asupra aparatelor locomotor, respirator și circulator;

Prin aceste exerciții se educă: curajul, hotărârea, și încrederea în forțele proprii;

Săriturile dezvoltă și o serie de aptitudini psihomotrice, cum sunt: echilibrul static și dinamic, orientare în spațiu, coordonarea generală și segmentară.

Sistematizarea săriturilor

a. După origine: – sărituri naturale;

– sărituri create;

b. După modul de execuție:

– sărituri cu elan;

– sărituri fără elan;

c. După deplasarea corpului în spațiu:

– sărituri în lungime;

– sărituri în înălțime;

– sărituri în adâncime;

d. Din punct de vedere didactic:

– Sărituri executate pe sol în direcții diferite – înainte, înapoi, lateral și oblic,

– Sărituri pe aparate sau obstacole;

– Sărituri în adâncime;

– Sărituri peste obstacole;

– Sărituri combinate.

1. Sărituri executate pe sol

Desprinderea și aterizarea se execută la același nivel. Ele pot fi executate: de pe loc, cu elan, de pe un picior sau două picioare. Aterizarea, de asemenea, poate fi executată pe un picior sau două picioare.

Exemple:

– Sărituri pe un picior pe loc;

– Sărituri pe un picior cu deplasare în diferite direcții;

– Sărituri ca mingea pe loc și cu deplasare;

– Sărituri cu diferite grade de întoarcere;

– Sărituri spre înainte, înapoi, lateral cu ridicarea genunchilor;

– Sărituri de pe un picior pe celălalt.

2. Sărituri pe aparate sau obstacole

În cazul acestor sărituri desprinderea (bătaia) are loc de pe un nivel mai jos (solul), iar aterizarea se face pe un nivel mai ridicat.

Impulsul se poate executa de pe loc sau din elan, pe un picior sau două picioare, cu aterizare, de asemenea, pe două sau pe un picior.

Exemple:

– Săritură de pe un picior pe bancă de gimnastică și aterizare pe două picioare

îndoite;

– Săritură cu bătaie pe două picioare și aterizare pe două picioare pe capacul

lăzii de gimnastică;

– Alergare 3-4 pași, bătaie pe două picioare și aterizare pe o suprafață ridicată.

3. Sărituri în adâncime

Desprinderea se execută de pe un nivel mai înalt decât aterizarea. Atât bătaia cât și aterizarea se pot efectua pe două sau pe un picior.

Exemple:

– Săritură în adâncime de pe bancă în sprijin ghemuit;

– Din mers pe bancă săritură în adâncime și aterizare în stînd cu picioarele ușor îndoite;

– Săritură de pe bancă în adâncime cu întoarcere de 180 grade spre stânga;

– Săritură în adâncime de pe ladă cu diferite sarcini motrice – ghemuire, depărtarea picioarelor, întoarceri de diferite grade în jurul axului longitudinal.

4. Sărituri combinate

Reprezintă legarea a cel puțin două procedee de sărituri amintite mai sus.

Exemple:

– Săritură de pe doua picioare pe bancă, desprindere și săritură în adâncime;

– Alergare și săritură peste bancă de gimnastică, desprindere de pe un picior și săritură pe bancă de gimnastică urmată de o altă săritură în adâncime.

3.1.4. Aruncarea și prinderea

Aruncarea constă în transmiterea (propulsarea) unui obiect la o anumită distanță sau țintă și spre o oarecare direcție.

Prinderea înseamnă recepționarea unui obiect venit de la o distanță și dintr-o direcție.

Aruncările din punct de vedere tehnic se împart în:

– Aruncări lansate ( rostogolirea obiectelor pe sol );

– Aruncări azvârlite ( mișcare de biciuire a brațului );

– Aruncări împinse.

Obiecte folosite :

– mingi de diferite mărimi și greutăți;

– cercuri;

– bastoane;

– măciuci,

– bulgăre de zăpadă, etc.

Sistematizarea aruncărilor

– aruncări la distanță;

– aruncări la țintă, care poate fi: fixă, mișcătoare, cu apariție spontană;

– aruncări și prinderi individuale, în perechi și în grup.

3.1.5. Cățărarea și escaladarea

Cățărarea este modalitatea de deplasare a corpului în diferite direcții, sus jos, lateral, executat în poziția de atârnat simplu sau atârnat cu sprijin.

Aparate la care se execută:

– Scara fixă;

– Frânghia verticală;

– Frânghia orizontală;

– Scara marinărească;

– Bârna suedeză;

– Prăjina verticală;

– Banca de gimnastică.

Clasificarea exercițiilor de cățărare:

– Cățărări în atârnat mixt – cu ajutorul brațelor și picioarelor;

– Cățărări în atârnat simplu – numai cu ajutorul brațelor;

– Cățărări cu transport de obiecte sau persoane.

Escaladarea este modalitatea de trecere peste obstacole naturale sau diferite aparate de gimnastică cu o tehnică cât mai simplă dar eficientă.

Sprijinul pe obstacole poate fi cu brațele și picioarele, cu brațele și abdomenul, sau brațele și bazinul. De obicei, fiecare executant poate să își aleagă singur procedeul dorit, ceea ce cultivă personalitatea și creativitatea.

Exersarea escaladărilor solicită și contribuie la dezvoltarea globală a calităților motrice în situații variabile, neobișnuite.

Târârea

Târârea este un mijloc specific de deplasare care se face cu centrul de greutate foarte aproape de suprafața de sprijin. Aceste exerciții contribuie la dezvoltarea fizică multilaterală și la corectarea unor deficiențe fizice, de atitudine, privind coloana vertebrală. (Atenție la condițiile igienice!)

3.1.7. Exerciții de ridicare și transport

Se împart în:

– Exerciții de ridicare și transport de greutăți;

– Exerciții de ridicare și transport de persoane;

Exerciții de ridicare și transportul de persoane

Transportul poate fi executat:

– de către o persoană – pe perechi;

– transportul unuia de către doi;

– transportul unuia de către trei;

– transportul în grup.

Exemple de transporturi pe perechi: ( atenție la exerciții în perechi )

– roaba;

– în cârcă;

– călare pe umeri;

– transport pe umeri;

– transport în brațe etc.

Exerciții de ridicare și transportul de persoane

Transportul poate fi executat:

– de către o persoană – pe perechi;

– transportul unuia de către doi;

– transportul unuia de către trei;

– transportul în grup.

Exemple de transporturi pe perechi (atenție la exerciții în perechi ) :

– roaba;

– în cârcă;

– călare pe umeri;

– transport pe umeri;

– transport în brațe, etc.

Exemple de trasporturi a unuia de către doi:

– alergare în cinci picioare;

– coșulețul;

– șezând pe brațe;

– scăunelul;

– targa;

– culcat pe brațe.

3.1.8. Tracțiuni și împingeri

– Aceste exerciții au caracter de forță cu efect asupra întregului organism;

– În lecție de educație fizică cel mai des sunt folosite cele cu partener;

– Se recomandă ca exercițiile de tracțiune să alterneze cu cele de împingere;

– Se va acorda o atenție deosebită prizelor utilizate. Contactul poate fi direct între parteneri, sau indirect, folosind bastonul, mingea, frânghia, etc.;

– Să se acorde o atenție mărită în alcătuirea echilibrată a echipelor când se lucrează în grup.

Exerciții de echilibru

Caracteristici

– Orice activitate fizică, fie ea statică sau dinamică, se realizează în sfera de atracție a forței gravitaționale din acest motiv trebuie păstrat în permanență echilibrul corporal;

– Literatura de specialitate precizează faptul că echilibrul se dezvoltă în mod deosebit în timpul copilăriei și al adolescenței, de la 3 la 19 ani;

– Capacitatea de echilibrare progresează mai accentuat între 9 – 12 ani;

– Simțul echilibrului este dat de un ansamblu de impresii și senzații furnizate de analizatorii vestibulari, optici și motor;

– Condiția necesară menținerii echilibrului este ca C.G.G. să fie deasupra ( sau aproape deasupra ) suprafeței de sprijin ( baza de susținere );

– Dacă luăm în considerare poziția C.G.G. față de suprafața de sprijin putem avea trei situații și anume: echilibrul stabil, instabil și indiferent;

– Programa școlară cuprinde o serie de elemente acrobatice specifice de echilibru ( cumpenele, stând pe cap, stând pe mâini, etc. )

– Gradul de stabilitate este determinat de următorii factori:

– mărimea poligonului de susținere ( baza de susținere și suprafața de sprijin;

– poziția centrului de greutate față de baza de susținere;

– distanța dintre centrul de greutate al corpului și suprafața de sprijin;

– timpul menținerii poziției.

(Fekete, I. 1996)

Aparate utilizate

– banca de gimnastică așezată orizontal sau oblic, cu partea lată sau îngustă;

– bârna joasă, medie, de concurs;

– scara de frânghie ( marinărească );

– podul mobil;

– sârma sau frânghia întinsă orizontal;

– diferite obiecte naturale, improvizate sau confecționate, etc.

Locul formarii deprinderilor motrice de bază în lecția de educație fizică

“În stabilirea locului în lecție a formării deprinderilor motrice de bază trebuie să plecăm de la faptul că ele reprezintă o componentă a procesului instructiv – educativ. Din această cauză formarea deprinderilor motrice de bază sarcini ale lecțiilor așa cum rezultă din planul calendaristic care prevede realizarea acestui obiectiv, ce conține sisteme de lecții cu aceeași temă. Este motivul pentru care formarea deprinderilor motrice se constituie într-o verigă a lecțiilor respective și plasată în structura acestora, avându-se în vedere și celelalte sarcini ale lecțiilor respective. Dacă stadiul didactic este cel de învățare sau consolidare, această verigă se plasează după influențarea dezvoltării fizice. Dacă stadiul didactic este de perfecționare sau generalizare veriga respectivă se plasează mai spre sfârșitul lecției. Deprinderile care solicită organismul în regim de efort , de viteză – îndemânare se plasează înaintea deprinderilor care solicită organismul în regim de forță sau rezistență „ ( Bratu I.A. 1985, p. 65 )

Organizarea colectivului de elevi pentru executarea exercițiilor pentru formarea deprinderilor motrice de bază

„ Scopul urmărit prin modelul de organizare a colectivului de elevi trebuie să fie mărirea densității verigii care în care de formează deprinderile motrice de bază.

Gama modalităților de organizare este foarte largă. Astfel se poate folosi lucrul frontal, în care elevii execută simultan exercițiile, lucrul pe grupe, alt mod de organizare, folosit când dispunem de materiale mai puține, pe perechi când specificul deprinderilor motrice o impun, in torent sau succesiv, unul după altul, condiționat la anumite intervale de timp, atunci când exercițiile sunt parcursuri aplicative, lucrul independent, cand specificul deprinderilor motrice o permite, când dispunem de spațiu și materiale.

Mijloace pentru formarea deprinderilor motrice de bază – echilibrul și transportul de grautăți

Sistemul mijlocelor pentru formarea deprinderilor motrice de bază cuprinde: exerciții singulare, parcursuri aplicative și jocuri de miscare. Exercițiile singulare conțin fragmente din structura deprinderilor ce urmează să fie formate, de regulă fragmente esențiale, sau conțin structura integrală a deprinderilor motrice respective în vedere învățării sau consolidării lor.

Parcursurile aplicative au fost structurate pe profil de deprinderi cu intenția didactică de a contribui la formarea capacității de a le aplica în condiții variate.

Jocurile de mișcare, sunt selecționate special pentru a corespunde intenției didactice de a forma elevilor capacitatea de a generaliza aplicarea deprinderilor motrice în condiții noi.

3.4.1. Echilibrul

Exercițiile se creează prin mai multe procedee care în esență determină concentrarea atenției și declanșarea unor reflexe tonice musculare suplimentare, în special în planul posterior de sprijin al corpului, în așa fel încât grupele musculare să poată intra rapid în funcțiune pentru a redresa corpul sau segmentele atunci când echiliobrul lor ar fi perturbat și amenință căderea corpului.

Printre aceste procedee menționăm:

micșorarea suprafeței de sprijin

ridicarea sau înălțarea centrului de greutate al corpului față de suprafața de sprijin

rdispunerea centrului de gerutate al corpului și segmentelor în afara suprafeței de sprijin

luarea și menținerea unor poziții neobișnuite

schimbarea procedeului obișnuit de deplasare, a vitezei și a ritmului de execuție

înălțarea suprafeței de sprijin față de sol

trecerea unor obstacole sau transportul unor obiecte

marirea mobilității aparatului pe care se execută exercițiile

eliminarea temporară a unor funcții ( vaz, auz, atenție ) care în mod normal participă la echilibrarea corpului

Având în vedere caracterul lor de mare aplicativitate și de emotivitate pe care îl declanșează, cât și faptul că formează și perfecționează simțul muscular și al pozițiilor corpului în spațiu, exercițiile de echilibru nu trebuie să lipsească din educația fizică a copiilor. Ele se introduc încă din învățământul preșcolar și durează toată perioada școlarizării.

Se va urmării în permanență, atunci când predăm exercițiile de echilibru, să se privească înainte și nu în jos, așa cum elevii au tendința. Coloana vertebrală și spatele trebuie să fie drepte și fixe, iar umerii ca segmente de restabilire a echilibrului, atunci când este nevoie, trebuie trași înapoi.

Atunci când sunt executate la aparate, exercițiile de echilibru devin mai interesante, mai atractive pentru elevi. În acest caz se impune și o asigurare riguroasă pentru a se preveni accidentările.

Locul în lecție: prezent pe tot parcursul lecției;
Indicații:
• ca suprafețe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, țevi, bușteni, borduri, cărămizi;
• modalități de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de greutate; mărirea suprafeței de sprijin; mișcări compensatorii cu brațele; orientarea privirii înainte;
• pentru a compensa frica se execută mișcări cu ajutor direct sau verbal;
• se pot efectua sub formă de joc, ștafete, parcursuri;

3.4.2. Ridicare și transport de greutăți

Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acțiunea întregului corp, iar efectuarea greșită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale (zona lombară), leziuni ale articulațiilor, mușchilor.
Exercițiile din această categorie contribuie la dezvoltarea forței și la formarea unor priceperi și deprinderi utilitare. După însușirea tehnicii apucării, ridicării și transportării obiectelor, exercițiile se introduc în cadrul jocurilor și stafetelor aplicative. Transportul obiectelor se face prin: rostogolire, tragere, împingere, ridicare și purtare pe brațe, pe spate, umeri etc. Transportul prin rostogolire se introduce în lecție încă de la clasele I ( rostogolirea unei mingi umplute, rostogolirea unuie elev ). Transportul se face în colectiv ( pe grupe de 2-3 elevi ) dacă obiectul este mai greu.

În toate cazurile de transport prin purtarea obiectului, elevii vor fi învățați cum să-l apuce și cum sa-și sincronizeze mișcările la ridicarea și în timpul transportului.

Transportarea aparatelor din sala de sport constituie un bun prilej pentru învățarea și repetarea unor modalități de transport.

Deprinderile de transport se pot forma și prin exerciții de purtare a unui coleg. Cel mai simplu exercițiu de acest gen este „ roaba „ – transportul unui coleg care se deplasează în brațe din poziția sprijin culcat înainte. Partenerul poate fi purtat și de doi elevi, folosindu-se diferite procedee: așezat pe brațe cu sprijin pe umerii colegilor, transportul prin susținere sub genunchi și sub brațe, etc.

Se pot transporta:
– obiecte de diferite mărimi și greutăți;
– aparate;
– persoane;
– mobilă;
Obiectele pot fi: menținute, susținute cu unul sau ambele brațe, pe cap, pe umăr, pe piept, sub braț, pe șold, pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”, “coșulețul”, “patul”, “ targa” ;

Variante:

– ridicare și transport individual;
– ridicare și transport în perechi;
– ridicare și transport în grup;

Greșeli:
– lipsa de coordonare;
– forță insuficientă;
– priza necorespunzătoare.

Locul în lecție: pe tot parcursul ei.
Indicații:
• se învață apucarea, priza pe obiect; se fixează bine tălpile pe sol, genunchii se îndoaie iar trunchiul rămâne pe verticală; în ridicare sunt implicate toate grupele musculare, cu accent pe musculatura picioarelor, pentru a proteja coloana;
• ridicările și transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;
• variantele de ridicare și transport se execută de 5-6x;
• la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, brațe, de asupra capului, elevii vor fi așezați în coloană, după înălțime.

Parcursurile aplicative

Parcursurile aplicative sunt structuri complexe având în componență deprinderi motrice de bază (mersul, alergarea, sariturile, aruncarea, prinderile) deprinderi motrice utilitar-aplicative (cățărarea, escaladarea, echilibru, târârea, ridicarea și transportul de greutăți, tracțiunea, împingerea) și elemente tehnice din ramuri sportive asigurând o mare densitate motrică în lecții indiferent de condițiile materiale existente. La clasele I-IV, parcursurile aplicative se includ în verigile a IV-a și a VI-a, care reprezintă dezvoltarea calitaților motrice și în cadrul verigii a V-a, veriga ce reprezintă realizarea temelor lectiei. Parcursurile aplicative implică existența unor aparate, instalații, obiecte cu care să se poată realiza desfășurarea lor. La organizarea parcursurilor aplicative se vor lua măsuri de igienizare a suprafețelor de joc și de verificare a materialelor incluse în parcurs.

Eficiența parcursurilor aplicative este în funcție de participarea emoțională a elevilor, lungimea traseului, numărul de obstacole, elementele materiale de îngreunare, viteza de deplasare precum și organizarea sub formă de întrecere.

Parcursurile aplicative se organizează cu mijloace adecvate în orice condiții materiale sau climatice, atat în sala de sport cât și afară în aer liber. Formele de organizare sunt: ștafeta, urmărire, torent. Cel mai folosit procedeu de organizare este atunci când avem o singură formație și elevii se deplasează unul după altul pe traseu. Este de preferat ca parcursurile aplicative să se parcurgă de 2-3 ori la clasele I-IV și să nu aiba mai mult de 5-6 stadii. De regulă parcursurile aplicative se realizează contratimp și se impune parcurgerea corectă a stadiilor. Deprinderile de târâre, escaladare, tracțiuni vor fi plasate la începutul parcursului. Elementele componente ale parcursurilor aplicative:

Mersul:-obișnuit, în cadență, pe vârfuri, pe călcâie, fandat, ghemuit, cu pași adaugați, cu pași incrucișați și ocolirea obstacolelor

Alergarea:-obișnuită, cu ocolirea obstacolelor, cu joc de glezne, cu genunchii sus, cu pendularea gambelor înapoi, cu pași adaugați, cu trecere peste obstacole de înalțimi diferite

Sariturile:-de pe loc, cu desprindere de pe un picior, cu desprindere de pe ambele picioare, din ghemuit în ghemuit, peste obstacole mici, cu atingerea unui obiect suspendat, în adancime de pe un obstacol, la coarda pe loc sau din deplasare

Aruncarea și prinderea:-cu o mână de pe loc, cu două mâini, la țintă fixă, în sus și prinderea mingii, aruncarea în perete a mingii și prinderea ei, prinderea mingii cu două mâini din mers sau alergare.

3.5.1. Locul Parcursurilor aplicatice în lecția de educație fizică

„Pentru a înțelege mai bine locul pe care-l pot ocupa parcursurile aplicatice în lecția de educație fizică vom da câteva exemple din care se va desprinde felul în care parcursurile aplicative pot rezolva cu succes o serie de probleme care se ivesc în ora de educație fizica, și anume:

Pentru că în cadrul unei lecții profesorul este obligat să rămână în limitele temei de învățare, din care cauză dinamismul și efortul, în general, sunt scăzute, se simte nevoia ca cel puțin pentru câteva moment să aibă loc o creștere a indicilor de efort. Acest lucru este posibil prin organizarea unui parcurs aplicativ scurt, paralel cu învățarea, sau către sfârșitul părții fundamentale a lecției.

O altă situație poate fi cea în care, după o scurtă încălzire, se trece repede la verificare, pe toată durata lecției, scazându-i densitatea. În acest caz, se recomandă ca pe masură ce elevii sunt verificați, să electueze un parcurs aplicativ scurt sau mediu.

Sunt și lecții în care, datorită conținutului lor foarte bogat, este necesară o încălzire rapidă și eficientă pentru a se trece în cel mai scurt timp la tema propriu zisă. Într-o asemenea situație organizarea unui parcurs aplicativ pregătitor rezolvă cum nu se poate mai bine acest moment.

Un fapt des întâlnit în succesiunea lecțiilor este alternanța dintre unele ore mai puțin dinamice ( în general cele de învățare și verificare ) și cele de mare motricitate, în care se pune în mod deosebit accentul pe îmbunătățirea calităților și deprinderilor motrice prin exersare. În acest caz se poate intervenii introducând în lecție parcursuri aplicative lungi

Faptul ca unii elevi termină școala uneori fără să cunoască un complex simplu de exercitii, cu localizări precise și într-o succesiune logică, necesar dezvoltării lor armonioase, impune obișnuirea elevilor cu practicarea unor parcursuri aplicative, care să le asigure cunoașterea până la automatizare a unui complex de exerciții și a modului lor de execuție.”

3.5.2. Parcursurile aplicative și variantele lor

„ Parcursurile aplicative, indiferent de variantele folosite, trebuie să respecte sarcinile pedagogice de bază ale educației fizice școlare. Ele întaresc starea de sănătate și pun bazele unei dezvoltări multilaterale și armonioase a organismului, permițând formarea unui bogat și variat bagaj motric. În același timp, el contribuie la întărirea echilibrului psiho-fizic al elevilor.

Unele variante ale lucrului în parcursurile aplicative impun solicitari cardio-vasculare și neuro-motorii mai neobișnuite, de aceea, la aplicarea lor se va ține seama de dezvoltarea și nivelul de pregătire fizică al celor cu care se lucrează.

Elevilor le plac în special parcursurile aplicative complexe, în care întâlnim alaturi de exerciții pentru dezvoltarea calităților motrice și exerciții simple cu caracter aplicativ.

Există multe variante utile, unele interesante și chiar frumoase, însă aplicarea lor cere mai întâi de toate o perfectă înțelegere și cunoaștere a acestora, pentru a selecta ceea ce trebuie, ținând cont de obiective și colectiv.

Exemplificăm în continuare câteva variante ale unor parcursuri aplicative cu o mai larga aplicativitate în școala.

Parcursuri aplicative de inițiere și acomodare

În această variantă se lucrează fără norme de timp și exersare stabilite anterior. Parcurgerea traseului are caracter de acomodare și experimentare, fără urmărirea realizării unor performanțe. Repetările se efectuează în scopul de a exersa diferite faze sau la stații, de a cunoște traseul și de a realiza treptat acomodarea la efortul specific lucrului în parcursurile aplicative sau circuite.

Pauzele sunt obligatorii și se introduc atât între stații ( pauze mici ), cât și între reluarile parcursului aplicativ ( pauze mai mari ), însă valorile lor se stabilesc în funcție de posibilitățile de adaplare la efort ale colectivului.

Această variantă se folosește :

în perioada de aclimatizare a elevilor cu parcursurile aplicative

când intervin condiții noi de lucru, care cer o uniformizare a colectivului, spre exemplu atunci când se produc schimbări în componența colectivului clasei, sosesc elevi noi sau se mixează clasele

când se trece la variante noi și necunoscute de circuite și parcursuri aplicative

în lecțiile cu copii mici, când se urmărește obișnuirea lor cu lucrul individulalizat și autocontrolat

Parcursuri aplicative continue

În această variantă traseul se parcurge fără pauze între stații și în unele cazuri, nici între reluările circuitului.

Norma de exersare poate fi individuală, stabilită din media performanțelor clasei. În cazul parcursurilor aplicative continue în care solicitarea este mare, pentru elevi se recomandă norma individuală de exersare cu efort optim, care are un coeficient de dificultate mai redus, sau norma rezultată din media media normelor individuale cu efort .

În orice caz, normele sunt indicate de profesor, la valori corespunzatoare colectivului cu care lucrează.

În ceea ce privește norma de timp, parcursul aplicativ continuu poate fi parcurs cu limită de timp sau contraconometru. În primul caz se stabilește o limită de timp mai mică sau mai mare, în care executanții trebuie să parcurgă circuitul de 1-3 ori.

În al doilea caz, nu se stabilește o limită de timp, executanții urmând să parcurgă circuitul o data sau de câte ori le este indicat, într-un timp cât mai scurt.

În ce privește intervalele de odihnă, parcursurile aplicative continue se parcurg de 1-3 ori, cu sau fără pauze între reluări.

Parcursurile aplicative continue sunt placute și interesante, chiar dacă par la prima vedere ceva mai dificile. Profesorul trebuie sa le adapteze la nivelul colectivului cu care lucrează:

Poate să reducă numărul repetărilor. Spre exemplu dacă a pregătit un parcurs aplicativ lung, îl poate executa o singură dată

Parcursurile aplicative lungi se execută cu pauză 90 -120 secunde între reluări

Se poate utiliza forma continuă de parcurgere cu 2-3 repetari, fără intervale de odihnă, folosind parcursuri aplicative scurte

Parcursuri aplicative cu intervale

Parcursuri aplicative cu intervale păstrează specificul lucrului, dar se intercalează intervalele de odihnă sau pauzele intre serii, stații și între reluările parcursului.

Se pot diferenția două variante:

1. Parcursul aplicativ cu intervale și efort optim – are ca mai largă răspândire în lectiile de educație fizică. Stimulează creșterea, dezvoltarea armonioasă a musculaturii și dezvoltarea calităților și deprinderilor morice. Permite și conturarea deprinderilor de mișcare în bune condiții deoarece se lucrează într-un regim de efort convenabil. Efortul poate fi foarte ușor adaptat la condițiile de lucru din școală, el neatingând limite ridicate, regimul de lucru fiind mai mult individual, așa încât devine accesibil elevilor și elevelor de toate vârstele.

2. Parcursul aplicativ cu intervale de mare randament – această variantă face apel la eforturi mai mari, intensitata crește datorită vitezei de lucru, a lucrului contratimp, a normelor standard de exersare, a încărcaturilor, etc.

Valoarea pauzelor dintre stații este variabilă, în fucție de mărimea efortului, obiectivului urmărit și a capacității de adaptare la efort colectivului.

3.5.3. Factorii dinamicii efortului și principiile de reglare a lor, pentru stabilirea valorii indicilor lucrului în parcursurile aplicative

„ Cunoașterea relațiilor dintre factorii dinamicii efortului determină orientarea lucrului în parcursurile aplicative și stabilirea valorii acestora pentru a putea anticipa dezvoltarea complexă sau diferențiată a calităților motrice. Pentru aceasta vom porni de la raportul dintre factorii de bază ai efortului: volumul, intensitatea și complexitatea. În cazul lucrului în parcursurile aplicative, ne vom ocupa numai de volum și intensitate, deoarece în alcătuirea parcursurilor aplicative nu se utilizează exercuții complexe.

Volumul se referă la cantitatea efortului, acesta poate fi mai mare sau mai mic prin schimbarea:

Duratei de lucru: – la fiecare stație, în serii, a întregului traseu etc

Distanței de parcurgere: – distanțele în alergare

– distanțele între reperele între care se efectuează un exercițiu

– lungimea traseului și numărul de stații

Normei de exersare: – numărul de repetări în fiecare serie sau la fiecare stație

– numărul de reluări ale circuitului

Intensitatea reprezintă munca efectuată în unitatea de timp. Valoarea ei se poate modifica prin schimbarea:

Vitezei de execuție: – distanța parcursă în unitate de timp

– numărul de repetări în unitate de timp

Duratei pauzelor dintre serii, stații sau reluarea parcursului:

– micșorând treptat pauzele între stații

– între serii

– între reluările circuitului

În lucrul cu elevii nu se recomandă creșterea intensității prin reducerea timpului de odihnă. În cazul în care totuși se recurge la această soluție, pauzele dintre stații nu vor scădea sub valoarea timpului afectat lucrului, adică se va scădea treptat până se va ajunge la paritate:

30 s lucru – 45 s pauză

30 s lucru – 40 s pauză

30 s lucru – 35 s pauză

30 s lucru – 30 s pauză

Încărcăturii: – la greutatea executantului se adaugă sarcini suplimentare, mereu în creștere. Repartiția exercițiilor cu încărcătură la stații se face treptat, adică: întâi la o stație, apoi la 2 stații, la 3 etc.

Acești doi factori de bază ai efortului coexistă în procesul de lucru în școală, dar de cele mai multe ori trebuie să se manifeste îmtr-un raport invers proporțional. Cu cât intensitatea lucrului va fi mai mare, cu atât volumul va fi mai mic și invers.

PARTEA II – Designul cercetării

Capitolul 4.

4.1. Locul de desfășurare a cercetării

Experimetul s-a desfășurat la Școala Gimnaziala cu clasele I – VIII „ Vasile Alecsandri din Baia Mare judetul Maramures. Durata desfășurării cercetării propriu-zise a fost pe o perioadă de aproximativ 9 luni (9 septembrie 2019 – 1 iunie 2020 )

Condițiile de bază materială au fost următoarele:

– sala de gimnastica dotata cu: mingi medicinale, spaliere, jaloane, banci de gimnastică, saltele, trambulina fixă și elastică, capră, cal pentru sărituri.

– baza sportivă în aer liber

4.2. Subiecții cercetării

Experimetul s-a desfășurat în procesul instructiv – educativ , în cadrul lecțiilor de educație fizică, la clasele a V-a A și A VI-a B de la Școala Gimnaziala cu clasele I – VIII „ Vasile Alecsandri din Baia Mare judetul Maramures, respectându-se structura anului școlar, urmărind ipotezele de lucru propuse. Clasa a V-a A fiind clasa experimentala, iar clasa a VI-a B clasa martor. Atât grupa martor cât și cea experimentală au în componență elevi apți pentru efortul fizic. Fiecare clasa are în componență atat fete cât și băieți, având valori apropiate la măsuratorile antropometrice efectuate. Valorile medii ale taliei și greutății, calculate la elevii din cele doua clase, au fost comparate cu mediile orientative pentru România ale elevilor de 11-13 ani.

Din tabelele anexate, rezultă faptul că experimentul s-a desfășurat cu grupe având indici antropometrici apropiați, atat la testarea inițială cât și la testarea finală. Experimentul s-a desfășurat pe perioada unui an școlar în care s-au folosit la grupa de control mijloace cerute de programa școlară, iar la grupa experimentală mijloace alese de propunatorul experimentului pentru realizarea obiectivelor și anume: dezvoltarea echilibrului și ridicarea și transportul de greutăți prin intermediul parcursurilor aplicative.

4.3. Motivatia cercetarii

Consultând programele școlare, am observat că se acordă o atenție insuficientă dezvoltării deprinderilor motrice și în special a echilibrului și ridicării și transportului de greutăți.

Considerând că acest lucru este foarte important, am consultat literatura de specialitate și am observat o insuficientă abordare a acestei teme, mai ales din punct de vedere al dezvoltarii celor doua deprinderi menționate. Pentru acest fapt am considerat că ar putea fi o direcție spre care să-mi îndrept preocupările, convins fiind de faptul că echilibrului și ridicărea și transportului de greutăți pot fi dezvoltate cu ușurință prin intermediul parcursurilor aplicative.

Aceasta a fost ideea de bază care m-a motivat pentru întreprinderea prezentului experiment.

4.4.Ipoteza principala si ipoteze de lucru

În realizarea scopului propus în lucrare am pornit de la următoarele ipoteze:

Prin utilizarea parcursurilor aplicative pe tot parcursul anului scolar,alcatuite dupa nevoile si optiunile elevilor,deprinderile motrice pot fi imbunatatite,ducand astfel la dezvoltarea deprinderilor motrice mult mai eficient fata de respectarea cu strictete a programei scolare.

La vârsta școlară deprinderile motrice: echilibru și ridicarea și transportul de greutăți pot fi ameliorate constant, datorita procesului de creștere, de dezvoltare fizică a gradului de mobilitate și dezvoltare musculară.

Educația fizică și sportul pun la dispoziție mijloace adecvate pentru dezvoltarea deprinderilor motrice: echilibrul și ridicarea și transportul de greutăți si prin folosirea parcursurilor aplicative pot fi obținute progrese semnificative în ceea ce privește echilibrul și ridicarea și transportul de greutăți.

4.5. Obiective, scop

Mi-am propus ca prin studiu experimental să rezolv următoarele:

Să evidențiez ca utilizarea parcursurilor aplicative și al circuitelor în cadrul lecției contribuie la dezvoltarea deprinderilor motrice

Să selectionez parcursurile aplicative, circuitele si stafetele ce pot fi utilizate în lectie pentru dezvoltarea deprinderilor motrice și in special ale echilibrului și transportului de greutăți

Să sistematizez și să dozez aceste mijloace în vederea creșterii eficienței lor

Odată cu dezvoltarea echilibrului și transportului de greutăți se acționează implicit și asupra celorlalte deprinderi motrice

4.6. Etapele cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în semestrele I și II, începând cu data de 9 septembrie 2019 pâna la 1 iunie 2020 și a fost structurată în 3 etape:

Prima etapă a constat din activități de cercetare orientate spre acumularea de date în scopul:

– conturării aspectelor și problemelor teoretice și practice circumscrise în cadrul temei;

– introducerii în problematică și în contextul de abordare a lucrării;

– aprofundării cunoștințelor teoretice privind noțiunile de bază din cadrul cercetării;

– cunoașterii particularităților de vârstă și sex a copiilor din ciclul gimnazial

Rezultatele obținute la finalizarea primei etape a cercetării m-au orientat în organizarea și desfășurarea celei de-a doua etape.

A doua etapă a cuprins:

– stabilirea lotului de subiecți și a eșantionului de lucru;

– selectarea sistemelor de acționare;

– aplicarea testarilor

A treia etapă a cuprins:

– analiza rezultatelor obținute.

– interepretarea datelor

– concluzii și sugestii desprinse în urma cercetării efectuate;

4.7. Metode de cercetare utilizate

În elaborarea studiului de față s-au folosit următoarele metode de cercetare:

Metoda studiului bibliografic

Lucrarea de față se bazează pe studiul unei bibliografii destul de vaste. Scopul într-un studiu este în primul rând de a sistematiza o serie de cunoștințe asupra unor probleme, de a formula aprecieri care, eventual să devină ipoteze pentru cercetare.

Metoda observației

În cercetarea pedagogică ca de altfel și în alte domenii, metoda observației deține un rol esențial. Prin observație se înțelege constatarea lucrurilor și fenomenelor asa cum ni le oferă natura în mod obișnuit. Observarea științifică în cercetarea pedagogică înseamnă urmărirea atentă și sistematică a fenomenelor și faptelor făra intenția de a le modifica.

Metoda experimentală

În cadrul acestei metode exista procedeul grupelor de control sau grupelor paralele. Procedeul antrenează în experiment două sau mai multe grupe de subiecți egale sau cât mai aproapiate sub toate aspectele, cu excepția unor factori supuși deliberat unor modificări.

Performanța fiecărei grupe este urmărită în condiții identice, astfel încât diferențele de performanță să poată fi atribuite variabilei independente.

Metoda statistico-matematică

Metoda statistico-matematică în cercetarea pedagogică implică câteva momente importante:

stabilirea eșantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigația

recoltarea metodică a tuturor informațiilor brute referitoare la colectivele de elevi

interpretarea rezultatelor obținute prin formularea unor ipoteze, verificarea lor, stabilirea unor concluzii cu valoare prognostică.

4.8. Descrierea mijloacelor folosite și a modului de lucru

În primele lecții de educație fizică s-a lucrat cu ambele clase folosindu-se aceleași metode pentru învățarea și consolidarea deprinderilor motrice de bază și pentru familiarizarea elevilor cu cerințele lecției de educație fizica, după care la grupa experimentală s-au folosit diverse parcursuri aplicateve pentru dezvoltarea echilibrului si ridicării și transportului de greutați. La grupa de control au fost folosite mijloacele traditionale pentru dezvoltarea celor doua deprinderi mai sus amintite.

Tot în primele lecții am aplicat ambelor grupe testările inițiale care au constat în patru parcursuri aplicative: unul pentru testare echilibrului, al doilea pentru testarea transportului de greutăți si alte doua care pe lânga echilibru și transport de greutăți cuprind și alte deprinderi motrice.

Parcurs aplicativ 1

Stând în fața băncii de gimnastică, așezată cu partea îngustă în sus. Elevii vor fi legați la ochi, iar la semnalul profesorului vor executa mers în echilibru pe banca de gimnastică. Se cronometrează durata parcurgerii distanței, precum se vor număra și pașii executați greșit.

Parcurs aplicativ 2

Stând în spatele unei linii trasate pe sol, în fața fiecărui executant pe sol sunt așezate două mingi medicinale de 1 kg. La semnalul profesorului se ridică mingile, câte una în fiecare mână, alergare cu ocolire a patru jaloane așezate la distanță de 1,5 m între ele până la un semn, întoarcere pe același traseu până la locul de pornire și așezarea mingilor medicinale la locul inițial. Se va cronometra durata parcurgerii traseului.

Parcurs aplicativ 3

Stând în spatele unei linii trasate pe sol, pornire la semnalul profesorului, se execută: târâre în sprijin pe genunchi și palme, mers în echilibru pe banca de gimnastică așezată cu partea îngustă în sus, alergare pe o bancă înclinată așezată cu partea lată în sus, săritura de pe bancă și aterizare elastică în ghemuit pe o saltea, mers în echilibru pe partea îngustă a băncii de gimnastică cu transportul a două mingi medicinale în brațe, alergare și revenire la locul de pornire.

Parcurs aplicativ 4

Stând în spatele unei linii trasate pe sol, pornire la semnalul profesorului, rostogolire înainte pe o saltea așezată pe sol, mers în echilibru pe partea îngustă a băncii de gimnastică cu transportul a două mingi medicinale, alergare, cățărate pe scara fixă pâna la ultima șipcă, coborâre, ridicarea unei mingi medicinale așezate pe sol, sărituri pe ambele picioare peste două bănci de gimnastică așezate transversal, alergare până la linia de sosire.

Prezentăm în continuare câteva parcursuri aplicative pentru formarea echilibrului și ridicării și transportului de greutăți, care pot fi folosite la toate categoriile de elevi și se pot efectua în condiții de bază materială diferită:

Alergare 3-5 m, mers în echilibru pe partea îngustă a băncii de gimnastică până la jumătatea ei, ridicarea unei mingi medicinale care se află lateral pe un loc marcat fără ca executantul să cadă de pe bancă, continuarea mersului în echilibru până la capătul băncii, transportând mingea pe cap, pe umăr sau sub braț, întoarcere la capătul băncii, fără a coborâ de pe aceasta, mers în echilibru transportând mingea până la jumătatea băncii, așezarea mingii pe locul de la care a fost ridicată, continuarea mersului în echilibru pe bancă, alergare 3-5 m pâna la locul de unde s-a pornit.

Alergare 3-5 m, săritură în sprijin depărtat peste capră, mers în echilibru pe marginea îngustă a băncii de gimnastică, târâre din poziția pe genunchi cu sprijin pe palme 5-7 m. Cursa respectivă se poate executa sub formă de de ștafetă sau în torent.

Alergare 3-5 m, ucare pe un obstacol înalt de 1 -1,5 m printr-un procedeu la alegere, mers pe partea îngustă a bancii de gimnastică la o înălțime de 1 m, coborâre prin săritură pe saltea, alergare 3-5 m, urmată de cățărare la frânghie prin procedeu liber, coborâre prin procedeu liber, alergare cu viteză maximă până la linia de sosire.

Alergare 5-7 m, săritură liberă înainte cu extensie, cu bătaie pe trambulină, dură sau elastică, cu aterizare pe saltea, urmată de rostogolirea înainte în ghemuit, mers în echilibru pe bârna de gimnastică, coborâre prin saritură elastică, alergare 5-7 m, săritură în sprijin peste capră cu picioarele depărtate, mers în echilibru pe partea îngustă a băncii de gimnastică, alergare cu viteză maximă până la linia de pornire

Aparatele necesare desfășurării respectivei curse cu obstacole se așează în jurul sălii, câte unul pentru fiecare latură. Pe laturile lungi se așează aparatele pentru efectuarea saruturilor, iar pe laturile scurte aparatele pentru executarea exercuțiilor de echilibru. Se poate executa deci sub formă de torent.

Alergare 3-5 m, săritură lungă cu rostogolire peste banca de gimnastică sau peste 2-3 cutii ale lăzii de gimnastică ori peste un elev aflat pe genunchi cu sprijin pe palme, mers în echilibru pe partea îngustă a băncii de gimnastică cu transportul pe cap al unei mingi medicinale, târâre înainte 3-5 m, din poziția cu sprijin pe palme, împingând înainte cu capul mingea medicinală, ocolirea unui obstacol dinainte fixat, alergare cu viteză maximă, așezarea mingii medicinale la locul de unde a fost luată, alergare cu viteză maximă pâna la linia de unde s-a pornit. Se poate desfășura sub formă de ștafetă sau sub formă de torent.

Cățărare echilibru printr-un procedeu preferat pe bănca de gimnastică așezată oblic în sus la 30-40 grade, sprijinită cu un cap la scara fixă la gradul de inclinare indicat, atârnat la scara fixă apucat de ultima șipcă, cățărare pe șipca respectivă spre stanga sau spre dreapta prin mutarea mâinilor din aproape în aproape, mers în echilibru oblic în jos pe banca de gimnastică, alergare cu viteză maximă până înapoia ultimului elev, aflat în formația de lucru. Se poate desfășura în circuit, în formă de torent sau contracronometru. Pentru a se executa sub formă de ștafetă se amenajează traseu dublu și se împarte colectivul clasei în două părți egale.

Mers în echilibru pe bârna de gimnastică, la jumătatea bârnei trecerea printr-un cerc, cu diametru de 90 cm., coborârea prin săritură, alergare într-un picior pe partea lată a băncii de gimnastică, deplasarea prin săritură într-un picior pe partea îngustă a băncii de gimnastica, ocolirea unui obstacol, dinainte stabilit, alergare cu viteză maximă până la linia de unde a început cursa de obstacole.

Mers în perechi, de-a lungul băncii, în interiorul unui cerc ținut la nivelul șoldurilor.

Mers în echilibru de-a lungul băncii, cu oprire la mijloc și executarea unor îndoiri din genunchi pe un singur picior cu ajutor (a) sau în perechi cu sprijin reciproc(b).

Mers în echilibru cu treceri de pe o bancă pe alta în scară, la trei niveluri diferite, prin suprapunerea băncilor.

Pe perechi, pe banca de gimnastică, cu partea lată în sus, prin împingere și apucări de brațe, lupta pentru doborârea partenerului de pe bancă

Mers înainte pe partea îngustă a unei banci de gimnastică orizontală, transportând diverse obiecte, pe banca a doua înclinată: mers cu spatele înainte în urcare, pe banca a treia orizontală: mers cu trecerea peste diferite obstacole, coborârea pe banca a patra și revenirea pe aceleși drum.

Mers în perechi, pe două bănci paralele așezate la 2 -2,5 metri distanță, cu aruncarea unei mingi de la un executant la altul.

Cinci bănci sunt așezate în centrul sălii, formând un H. Folosind această așezare a băncilor se pot executa următoarele exerciții:

alergare pe banca înclinată în urcare (a), apoi pe banca orizontală (b), ocolire la dreapta pentru a reveni la locul de placare

alergare pe banca orizontală (b), apoi pe banca înclinată la coborâre (a) și ocolire la stanga împrejur în afara băncilor.

alergare pe băncile în lungime cu întoarcere de 1800 la capătul bancii și revenire la locul de plecare cu trecerea prin culoarul format de băncile a, b, c, d .

Alergare 7-9 m cu mingea medicinală de 3-5 kg, transportată pe un umăr, susținută de mâna respectivă, mers în echilibru pe partea îngustă a băncii de gimnastică, cu așezarea mingii medicinale pe creștetul capului, susținută cu ambele mâini, săritură în sprijin peste un obstacol înalt de 40 – 50 cm, tinând mingea la piept cu o mână sau cu ambele, coborâre de pe obstacol prin săritură în adâncime cu aterizare elestică, alergare 5 – 7 m, ocolirea unui obstacol, alergare cu viteză maximă, transportând mingea pe umărul celalalt până la linia de unde s-a pornit, predarea mingii executantului următor. Acest parcurs se poate executa cu elevii și elevele de la toate clasele, se adaptează greutatea mingii la posibilitățile lor, se poate executa sub formă de ștafetă sau torent.

Alergare 7-9 m, transportând un sac umplut cu amestec de nisip și rumeguș care să nu depășească în greutate 10 -12 kg așezat pe un umăr, pe spate sau ținut cu ambele mâini în față la nivelul toracelui, escaladarea unui obstacol (cal cu mânere sau lada de gimnastică) așezând mai întâi sacul pe obstacol, apoi escaladarea lui, alergare 5-7 m, transportând sacul în același mod, trecere pe sub un obstacol, ocolirea lui și alergarea cu viteză maximă prin afara traseului, transportând sacul în același mod, trecere pe sub un obstacol, ocolirea lui și alergare cu viteză maximă prin afara traseului, transportând sacul prin alt procedeu până la linia de unde s-a plecat, predarea sacului următorului executant și așezarea după ultimul elev din șirul respectiv.

Alergare 7-9 m, transportând un coleg pe un umăr sau în față susținut cu o mână pe sub spate și cu cealaltă pe sub coapse, acesta se apucă cu o mână de gâtul celui ce efectuează transportul, mers în echilibru pe banca de gimnastică, coborâre de pe bancă, scimbarea rolurilor și efectuarea aceluiași traseu se căte celălalt executant. Se poate desfășura sub formă de ștefetă și se folosește la elevii din clasele mari. Perechile se alcătuiesc după criteriul greutății corporale.

Colectivul clasei se împarte în grupe de câte trei, așezați pe trei șiruri alăturate. Executanții din margine se prind de mâini construind un scăunel, cel din mijloc se așează pe scăunelul format, aleargă 7-9 m, transportând colegul, revenire pe poziția inițială cu trecere peste două banci de gimnastică, așezate la distanță de 2-3 m între ele. Alergare înapoi trecând din nou peste banci. Se repetă pînă când fiecare dintre executanții respectivi trec pe rând spre a fi transportați. Se poate desfășura și sub formă de ștafetă. Se recomandă ca cei trei elevi sau eleve ce alcătuiesc o grupă să fie aproximativ de forțe egale.

Câte doi, umăr lângă umăr, cu fața spre direcția de alergare, ținând o minge medicinală mare pe umerii din interior și sprijinind-o din lateral cu gâtul: alergare 7-9 m, mers cu trecere peste 3-4 băncide gimnastică cu 1-2 m între ele, fără ca mingea să cadă. La întoarcere executanții își schimbă locurile. Se poate executa sub formă de ștefetă atât cu baieții, cât și cu fetele

Alergare 5-7 m, transportând într-o mână o halteră de 3-5 m, mers în echilibru pe partea lată sau îngustă a băncii de gimnastică cu transportarea halterei în aceeași mână. La întoarcere se parcurge același tarseu, însă cu transportarea halterei în mâna opusă, predarea ei executantului care urmează și trecerea după ultimul executant din șirul respectiv.

Transportul pe brancardă, sau pe o improvizație asemănătoare, a unui coleg, în doi sau patru, pe un traseu prevăzut cu următoarele obstacole: trecere prin fereastă ( o cutie a lăzii de gimnastică așezată vertical ), mers în echilibru pe partea lată a băncii de gimnastică.

Pe perechi. Transportul unei bănci de gimnastică 10m, se așează banca perpendicular pe direcția de înaintare, mers în echilibru pe bancă, ținându-se de mâini, mers 5 m pâna la un jalon cu transportul partenerului in spate, intoarcerea pana la banca cu schimbarea rolurilor, ridicarea bancii de gimnastica și transportul ei până la linia de sosire.

Alergare 10 m cu transportul a doua mingi medicinale de 2-3 kg, săritură cu pășire peste lada de gimnastică ( 2 – 3 cutii), rostogolire înainte ținând mingile în mâini, sărituri pe ambele picioare peste banca de gimnastică așezată în lungime, întoarcere în alergare de viteza pana la linia de sosire

Pe perechi „ cal și călareț „ cu schimbarea rolurilor la jumătatea distanței, escaladarea lazii de gimnastică, rostogolire înainte după trecerea lazii, mers în echilibru pe partea îngusta a băncii. Alergare de viteza pana la un jalon, întoarcere pana la linia de pornire în alergare de viteză.

Roaba cu schimbarea rolurilor la jumătatea traseului, rostogolire înainte, întoarcere 1800 și aruncarea mingii medicinale de 2 kg cu spatele spre direcția de aruncare, recuperarea mingilor, mers în echilibru pe partea îngustă a bancii de gimnastică ținând mingea medicinală sus deasupra capului, întoarcere în alergare la locul de pornire.

Pe perechi, cu o minge medicinală: pase în doi cu schimb de locuri; pase cu piciorul; apucat de brațe, mingea așezată pe brațe se transportă mingea prin galop lateral; de brațe agățat, mingea susținută cu capul și cu umerii, transportul mingii medicinale pe distanta stabilită.

Mers de-a lungul a două bănci de gimnastică așezate cap la cap, pe prima bancă mers în sprijin ghemuit sau sprijin pe genunchi, pe a doua bancă rostogolirea unei mingi medicinale sau transportul a două mingi medicinale.

Pe grupe de 5 – 6 executanți la o bancă, stând ușor depărtat cu un umăr spre bancă: îndoirea cu răsucire a trunchiului spre bancă și apucarea ei cu mânile la același nivel, cu palmele față în față, ridicarea băncii deasupra capului, cu brațele întinse și așezarea ei pe locul inițial. Aceeași mișcare în partea opusă.

Din aceeași poziție: ridicarea băncii deasupra capului, îndoirea brețelor și așezarea băncii pe umăr, revenire, fandare laterală odată cu îndoirea brațelor și așezarea bancii pe umăr, revenire, îndoirea picioarelor cu depărtarea genunchilor și revenire.

Exerciții pentru formarea echilibrului folosite la clasa de control:

Stând: urcare pe bancă, mers în echilibru înainte, mers lateral cu pași adăugați sau adăugați.

Stând pe vârfuri, cu brațele lateral sau sus, menținerea poziției

Stând pe un picior cu ochii închiși sau deschiși și brețele lateral, menținerea poziției

Stând pe un picior sau pe ambele pe un corp cilindric de diferite grosimi, încercarea menținerii poziției verticale a corpului

Pe genunchi cu sprijin pe palme: ducerea în extensie a brațului și a piciorului opus sau de aceeași parte, menținerea poziției

Șezând, brațele lateral, genunchii întinși sau îndoiți

Stând intr-un picior cu trunchiul aplecat înainte și cu celalalt picior întins înapoi în prelungirea trunchiului.

Mers pe toată talpa sau pe vârfuri pe partea lată a bancii de gimnastică

Deplasarea pe partea lată a bancii de gimnastică prin sarituri succesive pe același picior sau pe ambele picioare

Mers pe partea lata a bancii de gimnastică, așezată la diferite unghiuri de înclinare, după urcare se face întoarcere 1800 pe vârfuri și coborâre

Mers pe partea lata a bancii de gimnastică, îndoirea genunchilor la piept

Mers pe partea îngustă a bancii de gimnastică, cu întoarcere la mijlocul bancii

Mers pe partea lata a bancii de gimnastică cu trecerea printr-un cerc

Mers pe partea îngustă a bancii de gimnastică cu trecerea picioarelor printre brațe și un baston ținut înainte jos

Mers pe partea îngustă a bancii de gimnastică apucând o minge medicinală cu o mâna sau cu ambele mâini

Câte doi, față în față, la distanța de 80 cm, în echilibru pe partea îngustă sau lata a bancii de gimnastică, cu palmele în față: fiecare dintre executanți încearcă sa-și dezechilibreze partenerul din față folosind mișcări abile pentru pentru a lovi palmele adversarului

Exerciții pentru formarea deprinderii de ridicare și transport de greutăți folosite la clasa de control:

Transportarea mingii medicinale, transmiterea de la unul la altul. Exercițiul se execută din formații diferite. Când se execută din formație în linie pe un rând mingea este primită lateral într-o parte și transisă lateral în partea opusă partenerului vecin.

Transportarea mingilor medicinale se poate face în mâini, ținând mingea jos înaintea corpului, înapoi, lateral sub un braț cu o minge sau sub ambele brațe cu două mingi. Se poate face din mers sau din alergare

Ridicarea si transportul unor săculeți de nisip de diferite greutăți. Se poate face cu o singură mâna sau cu ambele mâini, ținând săculețul în față, lateral sau pe umăr.

Transportul aparatelor de gimnastică care se gasesc în sala de sport și care sunt folosite în lecțiile de educație fizică ( banca de gimnastică, saltelele, capra, calul, trambulina, bârna )

Ridicarea și transportul cu o mâna sau cu ambele mâinia halterelor și ganterelor din sala de sport

Transportul unui partener în poziția șezând pe brațe. Elevii care execută transportul se află în poziția pe un genunche, se apucă reciproc de mâinile apropiate. Cel transportat se asează pe brațe și se sprijină de umerii celui ce-l transportă

Transportul unui partener de către unul singur, se face în poziția șezând călare pe spate

CAPITOLUL 5 – Analiza și interpretarea detelor

În vederea interpretării rezultatelor obținute am utilizat metoda care are la bază diferența dintre indicii obținuți la testarile inițiale și cele finale la toate probele de control, la ambele clase: clasa experimentală și clasa de control.

Comparând media rezultatelor înregistrate la testările inițiale și finale a reieșit un progres realizat de către clasa experimentală, ceea ce demonstrează eficacitatea sistemelor de acționare selectate și utilizate.

5.1. Evoluția indicilor antropometrici

Măsuratorile antropometrice nu au fost facute ca și un scop al acestei lucrări. Ele constituie o preocupare pentru controlul creșterii, al dezvoltării fizice armonioase a a elevilor, ceea ce constituie cel mai important rol al educației fizice și sportului școlar.

Clasa experimentală

Clasa de control

1. TALIA

Așa cum reiese din măsurătorile efectuate, nu au existat diferențe semnificative între clasa experimentală și clasa de control. Media clasei experimentale fiind de 77,20 cm la testarea inițială, față de 74,73 cm ai clasei de control. Diferența de 2,47 cm în favoarea clasei experiment, la testarea inițială este nesemnificativă.

La testarea finală a reieșit faptul că diferența dintre cele două clase se menține, marcând creșteri normale ale copiilor la această vârstă,dat fiind si diferenta dintre cele doua clase.

Clasa experimentală: T.I. = 77,2 cm

T.F. = 79,13 cm

Clasa de control: T.I. = 74,73 cm

T.F. = 76,73 cm

2. GREUTATEA

Diferențe între mediile clasei experimentale și clasei martor nu au o semnificație prea mare nici la masurătorile initiale, nici la masurătorile finale.

Clasa experimentală: T.I. = 55,40

T.F. = 57,26

Clasa de control: T.I. = 50,73

T.F. = 52,86

5.2. Rezultatele înregistrate la testările efectuate inițial și final

Testarea echilibrului ( parcursul aplicativ nr. 1 )

Clasa experimentală

Clasa de control

Mersul în echilibru a fost executat pe banca de gimnastică ( 4 m ), așezată cu partea îngustă în sus. Elevii au fost legați la ochi, fiind cronometrat timpul de pargurgere a distanței, pașii efectuati pe bancă, precum și pașii efectuați greșit.

La testarea inițială se constată o diferență de 0,17 sec. în ceea ce privește durata parcurgerii distantei, o diferență de 0,26 pași executați pe bancă și 0,07 pași executați greșiți, toate datele fiind în favoarea clasei de control.

Prin aplicarea parcursurilor aplicative selectate pentru dezvoltarea echilibrului se constată că la sfârșitul experimentului, clasa experimentală a obținut medii statistice îmbunătățite la toți cei trei parametrii, reușind să devanseze clasa de control. În urma programului de lucru aplicat la clasa experimentală, se îmbunătățesc performanțele elevilor astfel încat diferența la testarea finala este de: 0,12 secunde în ceea ce privește durata parcurgerii distantei, 0,47 pași executați pe bancă și 0,87 pași executați greșiți, de acestă dată toți parametrii fiind in favoarea clasei experimentale.

Testarea transportului de greutăți ( parcursul aplicativ nr. 2 )

Clasa experimentală

Clasa de control

Parcursul aplicativ a fost testat inițial și final în sala de sport marcându-se timpul de parcurgere al traseului. La clasa experimentală s-a remarcat o diferență de 0,19 secunde între testarea inițială și testarea finală, în timp ce la clasa de contol această diferență a fost de doar 0,14 secunde.

Testarea deprinderilor motrice ( parcursul aplicativ nr. 3 )

Clasa experimentală

Clasa de control

Parcursul aplicativ, aplicat ambelor clase, a conținut pe lângă cele doua deprinderi urmărite și o serie de alte deprinderi motrice ( alergare, târâre, sărituri ). A fost cronometrat timpul de parcurgere al traseului.

Dacă la testarea inițială, media de parcurgere a traseului pentru clasa experimentală a fost de 13,55 sec., iar media clasei de control a fost de 13,28 sec., ceea ce înseamnă un avantaj de 0,27 sec. în favoarea clasei de control, la testarea finală media clasei experimentale s-a îmbunătățit substanțial reușind să devanseze clasa de control.

d) Testarea deprinderilor motrice ( parcursul aplicativ nr. 4 )

Clasa experimentală

Clasa de control

La fel ca și în cazul parcursului aplicativ anterior, alaturi de echilibru și transport de greutăți, acest parcurs conține și o serie de alte deprinderi motrice ( alergare, sarituri, cațărare ).

La testarea inițială, media de parcurgere a traseului pentru clasa experimentală a fost de 19,00 sec., iar media clasei de control a fost de 18,49 sec., ceea ce înseamnă un avantaj de 0,51 sec. în favoarea clasei de control, la testarea finală media clasei experimentale s-a îmbunătățit substanțial fiind de 17.03 sec reușind să devanseze clasa de control care a obținut o medie de 18,35 sec.

CAPITOLUL 6 – Concluzii și propuneri

Ținând cont de specificul vârstei și cerințele programei școlare, conform conținutului de mijloace folosite, de metodele utilizate la clasa experimentală și la clasa de control am ajuns la concluzia că ipoteza de lucru este confirmată, fapt demonstrat de evoluția indivilor parametrilor cercetați.

Din datele prezentate atât sub formă de tabele cât și sub formă grafică, putem concluziona că deprinderile motrice: echilibru și transportul de greutăți pot fi perfecționate prin intermediul parcursurilor aplicative dacă se respectă un plan bine conturat.

Perfecționarea echilibrului și al transportului de greutăți se poate realiza cu o dotare minimală ( banci de gimnastică, bârne, mingi medicinale etc ) nefiind necesară aparatură specială. Condiția ca aceaste deprinderi motrice să poată fi educate este ca atitudinea corporală din timpul exercițiilor să fie una corectă. De asemenea, diferite parcursurile aplicative pot fi organizate cu aceeași dotare minimală fie în sala de sport, fie în aer liber.

Dezvoltarea deprinderilor motrice prin intermediul parcursurilor aplicative au un randament sporit din următoarele motive:

Elementele de întrecere sporesc eficiența prin caracterul mobilizator dat de concurs și prin mărirea numărului de repetări, activitatea fiind mai atractivă, mai stimulativă, elevii participând cu interes sporit la ore

Cadrul organizatoric și funcțional din punc de vedere tehnic contribuie în mod favorabil la dezvoltarea deprinderilor motrice

Prin folosirea parcursurilor aplicative în lecția de educație fizică nu se dezvoltă doar una sau două deprinderi sau calități motrice ci o gamă largă de calități care conlucrează între ele în dezvoltarea motrică a elevilor

Elevii din clasa experimentală au acționat de fiecare dată conștient, stimulați fiind de diversitatea conținiturilor și formelor de organizare ale lectiei. Climatul de bună dispoziție a imprimat activității un caracter atractiv. În cadrul întrecerilor, elevii și-au mobilizat toate resursele neuro-musculare, animați fiind de dorința de a obține victoria.

Experimentul a condus la concluzia că elevii a căror activitate se bazează pe o motivație profundă obțin cele mai bune rezultate. Dintre motive amintim: satisfacția și plăcerea, dorința de a obține performanțe și de a câștiga întrecerea.

Câteva propuneri:

Parcursurile aplicative, indiferent de variantele folosite, trebuie să respecte sarcinile pedagogice de bază ale educației fizice școlare.

Unele variante ale lucrului în parcursurile aplicative impun solicitari cardio-vasculare și neuro-motorii mai neobișnuite, de aceea, la aplicarea lor se va ține seama de dezvoltarea și nivelul de pregătire fizică al celor cu care se lucrează.

Există multe variante utile ale parcursurilor aplicative, însă aplicarea lor cere mai întâi de toate o perfectă înțelegere și cunoaștere a acestora, pentru a selecta ceea ce trebuie, ținând cont de obiective și colectiv

Explicând și demonstrând elevilor elemente ce țin de tehnica de execuție profesorul le oferă și informații vizuale bogate. Tehnica este foarte importantă în dezvolatarea echilibrului și coordonării.

În fiecare lecție să existe parcursuri aplicative care se învață și parcursuri aplicative care se repetă, astfel lecția crește în intensitate.

Atunci când sunt executate la aparate, exercițiile de echilibru devin mai interesante, mai atractive pentru elevi. În acest caz se impune și o asigurare riguroasă pentru a se preveni accidentările.

Înaintea introducerii exercițiilor de transport de greutăți în cadrul parcursurilor aplicative sau a jocurilor de mișcare, elevii își vor însușii tehnica apucării obiectelor.

BIBLIOGRAFIE

1. BĂNĂȚAN Octavian. 1993. Banca de gimnastică, exerciții, ștafete și parcursuri aplicative.

București: Editura Sport Turism

2. BALINT Gheorghe. 2007. Metodica predării fotbalului în gimnaziu. Iași: Editura PIM

3. BRATU A. Ionel. 1985. Deprinderi motrice de bază. București: Editura Sport Turism

4. CÂRSTEA Gheorghe. Teoria și metodica educației fizice și sportului. București: Editura

Sport Turism

5. COBÂRZAN Gheorghe, PRODEA Cosmin. 2000. Metodica educației fizice și sportive

școlare( curs ). Cluj Napoca: Facultatea de educație fizică și sport

6. DRAGNEA A. 1999. Teoria activităților motrice. București: Editura Didactică și Pedagogică

7. FILIP C. DRAGOMIR P. SCARLAT E. 2002. Ghid de aplicare a programei de educație fizică și sport, Ghid metodologic de aplicare a programei de educație fizică și sport pentru învățământul gimnazial. București: Editura Aramis

8. FIREA Elena, 1984. Metodica educației fizice școlare. București: IEFS

9. MIRTA Gheorghe, MOGOȘI Alexandru.1980. Metodica educației fizice școlare. București:

Editura Sport Turism

10. MIRTA Gheorghe, MOGOȘI Alexandru. 1980. Dezvoltarea calităților motrice București:

Editura Sport Turism

11. POPIȚAN Dan.1975.Gimnastica, atletismul și jocurile în școală. București:Editura Sport

Turism

12. PAȘCAN Ioan. 2006. Gimnastica în școală. Cluj Napoca: Editura Napoca Star

13. PAȘCAN Ioan, NUȚ Ancuța, NEGRU Nicolae. 2008. Metodica predării gimnasticii în școală

Cluj Napoca: Editura Casa Cărții de Știință

14. SCARLAT Eugen. 1981. Lecția de educație fizică. București:Editura Sport

Turism

15. SCARLAT Eugen, SCARLAT Bogdan. 2002. Educație fizică și sport. București:

Editura Didactică și Pedagogică

16. SICLOVAN I. 1979.Teoria educației fizice și sportului. București: editura Sport Turism

17. TIBACU Victor. 1975. Circuitul în lecția de educație fizică București: Editura Stadion

18. UȚIU Ioan. 1995. Metodica educației fizice școlare. Cluj Napoca: UBB Cluj Napoca

19. UȚIU Ioan, ALMĂȘAN Dorin. 1993 . Jocuri dinamice. Cluj Napoca: UBB Cluj Napoca

ANEXE

EȘALONAREA ANUALĂ A UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățământ: Școala gimnaziala cu clasele I – VIII Vasile Alecsandri Baia Mare Disciplina: EDUCATIE FIZICĂ SI SPORT

Anul școlar: 2019-2020

Cadrul didactic: prof. Petrut Cosmin CLASA a VI-a

PLANUL CALENDARISTIC

Disciplina: EDUCAȚIE FIZICĂ

Unitatea de învățământ: SCOALA GIMNAZIALA VASILE ALECSANDRI.

Anul școlar: 2019-2020

Cadrul didactic: PETRUT COSMIN

CLASA a V-a – Semestrul I

PLANUL CALENDARISTIC

Disciplina: EDUCAȚIE FIZICĂ

Unitatea de învățământ: SCOALA GIMNAZIALA VASILE ALECSANDRI.

Anul școlar: 2019-2020

Cadrul didactic: PETRUT COSMIN

CLASA a V-a – Semestrul al II-lea

Școala Gimnazială Vasile Alecsandri Baia Mare

Prof. Petrut Cosmin

An Școlar:2019-2020

PLANUL CALENDARISTIC SEMESTRIAL

CLASA a VI-a – Semestrul I

Școala Gimnazială Vasile Alecsandri Baia Mare

Prof. Petrut Cosmin

An Școlar:2019-2020

PLANUL CALENDARISTIC SEMESTRIAL

CLASA a VI-a – Semestrul al II-lea

PLAN DE LECȚIE (PROIECT DIDACTIC)

Școlara cu cls. I – VIII Vasile Alecsandri Baia Mare

Clasa V/VI

Data:

Efectiv:

Profesor : Petrut Cosmin

Loc de desfășurare: sala de educație fizică

Materiale: mingi, bănci gimnastică, saltele, spaliere, lada de gimnastica

TEME

1. Ambidextria

2. Dezvoltarea deprinderilor motrice prin parcurs aplicativ

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

Obiective motrice:

O1. Să conducă mingea în dribling cu mâna îndemânatică și cu cea neîndemânatică, din mers, fără să o piardă de sub control.

O2 Să parcurgă traseul aplicativ în timp cât mai scurt.

Obiective cognitive:

O3 Să reproducă regulile de desfășurare a exercițiilor propuse;

O4 Să denumească deprinderile motrice utilizate.

Obiective afective:

O5 Să colaboreze cu colegii în vederea realizării scopului propus.

O6 Să își încurajeze colegii.

O7 Să accepte înfrângerea cu sportivitate.