MINIST ERUL EDUSAȚIEI, SERSETĂRII, TIN ERETULUI ȘI S RORTULUI [600287]

MINIST ERUL EDUSAȚIEI, SERSETĂRII, TIN ERETULUI ȘI S RORTULUI
UNIV ERS ITATEA “LU SIAN BL AGA” DIN SIBIU
FASULT ATEA DE LITERE ȘI ARTE
SRES IALIZAREA LIMBĂ ȘI LITERATURĂ

LUSRARE DE LISENȚĂ

SOO RDONATOR ȘTIINȚIFI S : STUDENT: [anonimizat]2017 –

2
Cuprins

Argument ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 3
Repere biografice ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 6
Receptarea c ritică a Psalmilor lui Tudor Arghezi ………………………….. ………………………… 13
Psalmii arghezieni ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 19
Religiozitatea poeziei lui Arghezi ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 19
Contextul poeziei religioase argheziene ………………………….. ………………………….. ……………………. 25
Psalmii – privire de ansamblu ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 32
Psalmii lui Arghezi – instantanee lirice cu identitate proprie ………………………….. ………………….. 39
I.Psalm(Aș putea vecia cu tovărășie) ………………………….. ………………………….. ……………………….. 39
II. Psalm( Sunt vinovat că am râvnit) ………………………….. ………………………….. ………………………. 41
III.Psalm( Tare sunt singur, Doamne, și pieziș) ………………………….. ………………………….. ………… 43
IV.Psalm(Ruga mea e fără cuvinte) ………………………….. ………………………….. …………………………. 46
V.Psalm(Nu -ți cer un lucru prea cu neputință) ………………………….. ………………………….. ………….. 49
VI.Psalm(Te drămuiesc în zgomot și -n tăcere) ………………………….. ………………………….. …………. 50
VII. Psalm(Pentru că n -a putut să te-nțeleagă) ………………………….. ………………………….. ………….. 52
VIII.Psalm(Pribeag în șes, în munte și pe ape) ………………………….. ………………………….. …………. 53
IX.Psalm(Vecinul meu a strâns cu nendurare) ………………………….. ………………………….. ………….. 54
X.Psalm(Ca să te-ating târâș pe rădăcină) ………………………….. ………………………….. ………………… 58
XI.Psalm(Făr -a te ști decât din presimțire) ………………………….. ………………………….. ……………….. 59
XII.Psalm( Călare -n șa, de -a fug ape vânt, ca Făt Frumos) ………………………….. ……………………… 61
XIII.Psalm(Când m -ai făcut, mi -ai spus: de -acum trăiește) ………………………….. …………………….. 63
XIV.Psalm(Am fost să văd pe Domnul băt ut de viu pe cruce) ………………………….. ………………… 63
XV.Psalm( Sătul de ce se vede, flămând de nu se vede) ………………………….. …………………………. 64
XVI.Psalm de tinerețe( Cu ochii Doemne, -n turla -ți milostivă) ………………………….. ……………….. 65
XVII.Psalm( Doamne, tu singur văd că mi -ai rămas…) ………………………….. …………………………. 66
Atitudinea psalmistului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 67
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 75
Bibliografie: ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 77

3 Argument

În toată materia literară lăsată de Tudor Arghezi, situat de critici într -o ierarhie a
valorilor, imediat după Eminescu, se află un întreg capitol din istoria poeziei române
moderne, simbolismul și emanciparea de simbolism, tradiționalismul și estetica urâtului,
revolta socială și, apoi, primenirea lirismului în anii fertili, chiar dacă e vorba de perioada
socialismului.
În întreaga poezie a rgheziană apare, în fond, o poezie de meditație, o constantă ce iese
mereu la iveală printre celelalte ipostaze ale universului său. Ea constituie axul de gândire și
expresie artistică în jurul căruia se grefează toate celelalte teme: poezia filosofică, po ezia
socială și patriotică, erosul, natura, poezia jocului, satira, pamfletul, poezia pentru copii. O
altă împărțire a universului liric arghezian este cea îmbrățișată de Ov. S. Crohmălniceanu:
lirica agatelor negre, lirica psalmilor, lirica florilor de mu cigai, poezia socială, poezia revoltei
sociale, poezia omului, poezia boabei și a fărâmei, poezia senectuții. În universul acesta de
dimensiuni neobișnuite se reflectă un suflet complex și multiplu, neliniștit, atras de zonele
lăuntrice ale eului, dar și d e fascinanta lume exterioară, într -un cuvânt, un suflet modern.
Lucrarea de față problematizează psalmii lui Tudor Arghezi în relație cu sentimentul
religios al poeziei. Acestora li se alătură și atitudinile pe care le manifestă poetul în legătura
omului cu divinitatea.
Metoda de abordare a psalmilor arghezieni este cea din punct de vedere religios și
urmărește să răspundă întrebărilor, este sau nu Arghezi un poet religios? Pe parcursul celor 3
capitole se va dezbate problema religiozității psalmilor argh ezieni. Astfel că în primul capitol
aflăm date ale biografiei potetului aceasta fiind una dintre cele mai
controversate, evenimentele derulate în viața poetului având implicații profunde în lirica sa.
Astfel, frustrările evidente vizavi de personalitatea ta tălui său, au repercusiuni, psihanalitic
vorbind, în ceea ce privește relația Psalmistului arghezian cu divinitatea. Experiența monahală
de la Cernica și experiența închisorii și -au pus amprenta adânc și asupra temelor pe care le
dezvoltă lirica sa, precum și asupra limbajului utilizat.
Copilăria, spre exemplu, nu i -a lăsat scriitorului decât amintiri dureroase, acesta
mărturisind: “ Este cea mai amară vârstă a vieții. N -aș mai voi să fiu o dată copil ”. În acest
context, la 16 ani – 25 iulie, 1896 – debut ează cu poezia Tatal meu, semnată N. Teodoreanu.

4 Desfășoară o activitate bogată , publicând versuri, articole și pamflete în Facla , Viața
Românească , Teatru , Rampa sau Gazeta Bucureștiului și publică târziu – la 47 de ani –
volumul de versuri Cuvinte potr ivite. Alte volume de versuri mai importante amintim: Flori
de mucigai, Poarta neagra, Cărticica de seară, Poezii, Cântare omului, 1907 – Peizaje, Stihuri
pestrițe, Frunze etc . În proză, printre cele mai cunoscute titluri se numără poemul Ochii
Maicii Domnu lui, Cimitirul Buna -Vestire, Cartea cu jucării, Lina .
Un moment important și așteptat de Arghezi este alegerea sa ca membru al Academiei,
în anul 1855, la vârsta de 75 de ani.
Capitolul al doilea reprezintă cea mai vastă parte a lucrării în care este dis cutată
problema religiozității psalmilor poetului.
Religiozitatea sau nereligiozitatea spiritului arghezian a fost îndelung discutată.
Imaginea sa de poet religios a fost supusă unor interpretări surprinzătoare, fiind apropiat de
catolicism și protestantism. Critica literară a conferit simbolului arghezian al dumnezeirii
accepțiuni diverse. Pentru unii exegeți Psalmii, poezia religioasă argheziană, în general,
exprimă afinitatea cu un anume tip de religie -spiritualitate creștină ortodoxă, pentru alții
religiozitatea poetului este pusă la îndoială. Neavând elemente suficiente pentru a decide
asupra credinței sau necredinței omului Tudor Arghezi, considerăm că, în interpretarea operei
sale, trebuie să ne raportăm strict la poezie, nu la datul biogr afic sau experențial, fiind de
acord că Psalmii constituie lirica religioasă, dar o lirică bazată pe meditație. Psalmii oferă o
perspectivă a relației lui Arghezi cu dumnezeirea, dezvăluind particularități ale acesteia .
Psalmul în sine traduce dialogul po etului cu Dumnezeu, provenind din grecescul
psalmos, oda sacră, cântec liric apologetic adresat divinității, originea psalmilor regăsindu -se
în Biblie. Ca formula, psalmii aparțin liricii subiective, fiind monologuri ale celui -care-gla-
suieste -in-pustiu" ( Nicolae Balota) – Vox clamantis in deserto. Exprima, cu o extrema
intensitate, o criza a conștiinței religioase a omului și, în același timp, o criză a identității
ontice. Numărul total al psalmilor este de 18, dintre care trei au titluri mai dezvoltate –
Psalmul mut, Psalmul de tinerețe, Psalmul de taină, acesta din urmă înscriindu -se în lirica
erotică – fiind publicați de -a lungul a 40 de ani de activitate literară. Psalmii nu se
configurează ca o unitate în cadrul poeziei argheziene, ca un ciclu al poez iei filosofico –
religioase, fiind poezii diferite sub aspect tematic și ideatic. Tudor Arghezi încearcă să se
apropie de Dumnezeu prin negație, oscilând mereu între credința și tăgada, cerând, uneori
imperativ, alteori smerit, dovezi palpabile din partea ac estuia privind existența sa.

5 O analiză mai detaliată a Psalmilor arghezieni am avut în vedere în subcapitolul
Psalmii lui Arghezi – instantanee lirice cu identitate proprie, unde am încercat să surprindem
frumusețea acestor poezii, să pătrundem înțelesuri le pe care poetul vrea să le transmită și să
înțelegem motivul pentru care cititorii simt o adevărată fascinație pentru această parte a liricii
lui Arghezi.
Arghezi este un poet al percepției materiale, poetul celei mai ascuțite sensibilități
senzoriale ș i, din acest unghi, de vedere, psalmii săi conțin un paradox: psalmistul vrea să
cunoască divinitatea prin contact direct, să audă – Vreau să vorbești cu robul tău mai des -, să
pipăie – Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!”. Nevoia certitudinii materiale printr -un gest de
cunoaștere senzorială, vine în contradicție cu însăși esența, abstractă și metafizică, a ideii de
absolut. Drama cunoașterii la Arghezi izvorăște din inadecvarea sau insuficiența
instrumentelor și căilor de cunoaștere față de obiect, ceea ce duce, aproape întotdeauna, la
sentimentul eșecului. Arghezi exprimă o larga paletă de atitudini, stări și sentimente pe care
acesta le simte în legatura sa spirituală cu Dumnezeu. El este: chinuit și confuz, singur, dăruit
cu har, dezamăgit, cu sufletu l arzând de patima cerească, răzvrtit, acuzator, umil. Efortul
pentru închegarea unei relații coerente cu Dumnezeu pare să aibă o finalitate imposibilă, dar
confruntarea cu ceea ce îi este refuzat devine pentru poet o perpetuă provocare.
Acestea fiind spu se, Arghezi dezvoltă un sentiment religios răspândit în psalmii săi,
dezvoltând diferite atitudini, dezvăluind astfel scopul căutării sale, căutarea divinității și
tinderea spre abosolutul cunoașterii.

6
Repere biografice

Numele lui Tudor Arghezi(n. 21 m ai 1880, Bucure ști-d. 14 iulie 1967) a fost legat, din
perspectiva lui G. Călinescu, de un adevărat fenomen literar – fenomenul arghezian. Opera sa
poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă, o altă vârstă, marcantă a literaturii române,
fiind cunoscut ca poet, prozator, gazetar cu o carieră literară întinsă și foarte bogată, unul
dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. Numele său adevărat este Ion N.
Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuși scriitorul, din Argesis –
vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu, propunea în studiul consacrat operei
poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație,
pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Dar nici ipoteza
lui Ov. S. Crohmălmniceanu, cum că pseudonimul arghezian ar fi rezultat din combinarea
numelor a doi eretici, Ar ie și Ghezzie, nu este verosimilă. Arie apare în Vechiul Testament,
însă Ghezzie(nici numele proprii Ghezi sau Gheza) nu este menționat în Biblie.
Biografia lui Arghezi este una controversată, în multe privințe. Copilăria, spre
exemplu, nu i -a lăsat scriit orului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: ”Este cea mai
amară vârstă a vieții. N -aș mai voi să fiu o dată copil.„1. Copilăria lui Tudor Arghezi a fost
un „basm nefericit”, așa cum el o numea. După cum scria poetul în articolul său autobiografic,
Dintr -un foișor (1941)2, copilăria îi amintea doar de „tablouri cumplite de scârbă”. Din cauza
necunoașterii copilăriei și adolescenței sale, orice demers biografic în privința lui Tudor
Arghezi începe, practic, de la vârsta de 16 ani, cu anul 1896, când își face debutul furios pe
scena literaturii române cu poezia plină de amărăciunea frustrării – Tatăl meu . Această poezie
îl pune sub semnul pe tânărul poet sub semnul revoltei, al polemicii, o atitudine izvorâtă, se
pare, din lipsa căldurii familiei și un amar și frustrant sentiment al copilăriei nefericite. Doar
astfel poate fi explicată preferința lui Arghezi pentru polemică și pamflet. Cu toate că în
poeziile argheziene pentru copii, tatăl este o prezență constantă, trebuie să admintem faptul că
aceasta este doar o proiecție a poetului în operă.3

1 http://documents.tips/documents/dintr -un-foisor -tudor -arghezi.html
2 Idem
3 Nicolae Balotă , Opera lui Tudor Arghezi , ed.rev.,Bucureștu, Euro Press Group, 2008, p23

7 Tudor Arghezi a fost un om fără copilărie, departe de imaginea omului matur ce își
reamintește cu drag trecutul. Era un om retras, care punea hotar în calea sufletului său pentru
a se feri de întebările iscodito are. Se străduia să ascundă orice urmă din trecut: corespondența,
actele, cei doi frați vitregi de care nu se vorbea niciodată. Între 1887 și 1891 a fost elev al
Școlii primare „Petrache Poenaru”4. În perioada de școală, câteva chipuri i -au încălzit suflet ul.
Iubirea filială a copiluilui Ion Theodorescu s -a răsfrânt asupra dascălilor săi. Vorbea
întotdeuna cu drag doar depre câteva persoane și puține lucruri. Printre amintirile sale își
făceau mereu loc două subiecte: bunicul(Tudor Cojocaru) din partea tată lui și originea
gorjeană, de care era foarte mândru. Începuturile școlare ale copilului sunt marcate de dascăli
asupra cărora copilul și -a proiectat dragostea filială de tată. Pe blândul învățător Abramescu și
pe profesorul de română, Gîrbea, îi va evoca, peste ani, cu dragoste și recunoștință. Amintirea
preotului Abramescu din școala primară a revenit mereu cu căldură în evocările sale. Pe
profesorul de limba română, G.O. Gîrbea, de la gimnaziul Cantemir -Vodă, îl prețuia pe
măsura sufletului bun al acestui a și pentru gesturile pline de mărinimie față de elevii săi. El l –
a inițiat pe poet pe drumul limbii și litaraturii române, stârnind în el pasiunea lecturilor
zilnice. Tot el l -a îndrumat să scrie. Nu întâmplător, prima scriere argheziană care a fost
publi cată, Din ziua de azi , are ca temă lipsa de preocupare a oamenilor pentru poezie.5
Debutul său (chiar dacă poetul și l -a repudiat mai târziu) a fost, așadar, unul publicistic,
petrecut cu cinci zile înaintea celui poetic. De la vârsta de 12 ani, din cauza situației familiale,
este nevoit să se întrețină singur, dând meditații la algebră și îndeplinind în vacanțe diferite
munci, ărintre care și cea de ajutor de pietrar. Coplăria și adolescența, de obicei perioade
fericite ale vieții unui om, au fost pentru A rghezi motivul pentru care a refuzat cu
încăpățânare să își scrie biografia. Aceste clipe fără farmec din viața sa l -au făcut chiar să
spună că basmul copilăriei ar trebui suprimat. Credea că biografia este întotdeauna predispusă
la cosmetizări din partea celui care și -ar scrie memoriile sau este denaturată de cei care o
cercetează, iar chipul omului nu se dezvăluie cu adevărat.6
Între 1891 -1896 a urmat cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale
Liceului „Sfântul Sava” – locuiește la internat – perioadă în care, la Clubul Socialist al ziarului
Lumea nouă se împrietenește cu viitorii scriitori Gala Galaction și N.D. Cocea – „ … această
prietenie a alcătuit pentru noi o insulă. O concretizare de aspirații comune … pen tru toată

4 Marian Popa, Dicționar de literatură română contemporană , ed. a Iia, Ed. Albatros, București, 1977, p.30
5 Idem
6 Mirel Anghel, Viața lui Tudor Arghezi , Ed. Pro Universitaria, București 2012, p11

8 viața. Insula noastră nu a cunoscut invidia și orgoliul.” În 1896, la 16 ani, se produce oficial
și debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista „Liga Ortodoxă”.
La 25 iulie , 1896, publică în ziarul „Liga ortodoxă”, condus de Alexandru
Macedonski, proza Din ziua de azi , iar în nr. 9, din 30 iulie poezia Tatăl meu , semnată cu
pseudonimul Arghezzi. Nu -și încheie studiile, începe să lucreze în fabrica de zahăr din
Chintila, ca laborant.
Începând cu 1899, poetul se retrage din vocație la Mănăstirea Cernica, unde primește
numele de Iosif. Acolo, în liniștea chiliei va învăța, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor, în
1900 este hirotonit diacon și este slujitor o vrem e la biserica Stravopoleos. Mitropolitul Iosif
Gheorghian al Ungro -Vlahiei îl recomandă ca referent de conferențiar pentru religiile
comparate la „Școala de ofițeri” și -l acceptă ca secretar la traducerea unei lucrări legate de
viața Mântuitorului, prilej pentru Arghezi să -și perfecționeze limba franceză.7
În vara anului 1905, exasperat de fățărniciile „brutelor” din ierarhia ecleziastică și
năzuind, probabil, să -și deschidă noi orizonturi, pe care atribuțiile subalterne din Mitropolie i
le interziceau, ie rodiaconul Iosif îi solicită mitropolitului îngăduința și sprijinul prntru a pleca
într-o călătorie prin străinătate.8 Ajunge la Paris apoi prin Elveția, la Mănăstirea Cordelierilor,
unde este rugat insistent să devină catolic – am stat luni de zile în sch itul Cordelierilor, unde
zilnic eram asaltat pentru a fi convertit la catolicism. Plictisit până la urmă m -am mutat în
oraș. Agasat de insistențe, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile
universității și lucrează într -un atelier de inele și capace de ceasornice din aur pentru a -și
câștiga existența. Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia.
Reîntors în țară, lucrează la publicația comercială româno -franceză „Figuri
contimporane din România” și ca redactor de noapte la ziarul „Viit orul”. În 1911, numele
Tudor Arghezi, poetul cel mai revoluționar al vremii noastre , cum îl va numi directorul
revistei Viața socială , N.D.Cocea, reintră în circuitul literaturii, după o absență de aproape
șase ani, cu poezia „Rugă de seară”, reprodusă, fă ră știrea autorului, dintr -un caiet de versuri,
lăsat, la plecarea din țară, împreună cu alte obiecte, azi pierdute, prietenului său. Mai
colaborează cu versuri, recenzii, note, cronici plastice și dramatice la „Rampa” și „Facla” ,
semnând T.A., Iosif N. T heodorescu, Bock, Block -Notes, B.N., Facla, Gabriol. Între 1913 –

7 Marian Popa, op. cit, p31
8 Elena Zaharia -Filipaș, Tudor Arghezi, Poezia filosofică , Ed. Albatros, 1976, p. VII

9 1914 conduce cotidianul „Seara” , iar perioada 1915 -1915, săptămânalul „Cronica” ,
împreună cu Gala Galaction.
Până în 1916, când România intră în primul război mondial. Tudor Arghezi publică
versuri, pamflete și articole polemice la „Facla” , „Viața Româneasca”, „Teatru”, „Rampa”
sau „Gazeta Bucureștiului” . În 1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alți 11
ziariști și scriitori este închis în penitenciarul Văcărești, pentru aproape d oi ani, fiind acuzat
de colaboraționism și trădare pentru că se pronunțase în favoarea neutralității României în
primul război mondial. La invitația liderilor partdului liberal, conduce „Cugetul românesc” ,
anul următor asumându -și și direcția ziarului „Naț iunea” .
Primul său volum de poezii, „Cuvinte potrivite” – despre care Ion Negoițescu9 spunea
că este cel mai mare eveniment pe tărâmul lirismului românesc de la publicarea volumului de
„Poezii” de Eminescu, în 1883 – apare, cu întârziere, în 1927, când po etul avea 47 de ani.
Sub direcția sa, în anul următor, apare prima serie de „Bilete de papagal” – cea mai mică
foaie tipărită de la Gutenberg până astăzi. Aici publică numeroase personalități ale vremii
și se înregistrează debutul unor scriitori. Cea de a doua serie a „Biletelor de papagal” va
apărea în anul 1930. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariția cărții „Icoane de
lemn” .
În 1931 apare volumul de versuri „Flori de mucigai” ,legat ca de altfel și „Poarta
neagră” de anii de detenție. Eug en Lovinescu era de părere că dacă volumul „Cuvinte
potrivite” reprezintă o potențare lirică, o depășire, dincolo de temperament și, în ordinea
poetică și spirituală ocupă locul de frunte „Flori de mucigai” reprezintă nota cea mai
pregnantă și cea mai adecvată a personalității scriitorului.10 Tot acum, pentru copii, publică
volumul în proză „Cartea cu jucării” , inaugurând o direcție secundară în creația sa, ce va
continua mai apoi cu volumele: „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărțișoare”,
„Prisa ca”, „Zdreanță” , etc.
În anul 1934 apare romanul „Ochii maicii domnului” în care este evocată drgaostea
matern și devotamentul filial. Urmează în 1935 „Versuri de seară”, romanul „Cimitirul
Buna – Vestire” – 1936, volumul de versuri ”Hore” – 1939, romanul „Lina” – 1942.

9 Ion Negoițescu , Scriitorii contemporani , Cluj, Ed. Dacia, 1994, p. 67
10 Eugen Lovinescu, Revizuiri, Ed. Parașeșa 45, Pitești, 2003, p.364

10 Anul 1943 este anul în care, sub genericul „Bilete de papagal” – a treia serie! –
publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliție. La 30 septembrie 1943 apare
excepționalul pamflet „Baroane” în care este atacat ambasadorul german la București,
Manfred von Killinger. Consecința este aceea că ziarul este imediat confiscat iar autorul
închis la București și ulterior în lagărul de la Târgu Jiu. Odată, însă, cu instaurarea regimului
comunist, în 1944, iese din lagăr și este reabi litat. După eliberare, o scurtă perioadă editează a
patra serie a „Biletelor de papagal”. În 1946 i se decernează Premiul Național pentru
literatură. Cu toate astea, din 1948, Tudor Arghezi este eliminat din circuitul literaturii și
vieții cetățenești, mai ales prin eforturile criticii dogmatice din acea vreme. Tudor Arghezi a
fost pus la index de regimul comunist, între 1948 și 1956. Această perioadă de excludere a
poetului este analizată din perspectiva creației sale poetice. Sunt evidențiate articolele l ui
Sorin Toma și Miron Radu Paraschivescu. Primul dintre cei doi a avut o influență decisivă în
înlăturarea poetului din viața literară și publicistică a țării prin articolul foileton „Poezia
putrefacției sau putrefacția poeziei”, publicat în „Scânteia” în ianuarie 1948. Sunt analizate
pricipalele articloe scrise de Tudor Arghezi de -a lungul anilor în care s -a încervat anihilarea
capacității sale creatoare.
Neînduplecat în atitudinea sa, la început, Arghezi este anexat ideologiei comuniste
într-un mod parti cular. Creația sa de după perioada neagră a excluderii se caracterizează prin
abordarea unor teme preferate de regimul politic: înfierea boierilor, noua lume construită de
comuniști și incriminarea trecutului de natură fascistă. Lipsa pamfletului arghezian este
semnul cel mai clar al înclinării poetului în fața celor care au reușit să îl supună, anume
comunismul. De asemenea, creația poetică argheziană are o evoluție care indică traseul urmat
de viața poetului. Urmează ani de situație materială precară și a bia în 1954 reintră – cu
timiditate – în atmosfera culturală, mai întâi prin traduceri.
Între anii 1947 – 1957 apar volumele de versuri: „Una sută poeme” , cuprinzând poezii
publicate între anii 1940 -1947, placheta „Țara piticilor”, „Prisaca” – niște așa nim ite versuri
copilărești, de inspirație și facutră similară cu poeziile incluse în „Cărticica de seară” și
„Hore”(1939). Tot în acest răstimp apare poemul amplu de evocare a răscoalelor țărănești din
1907, intitulat „1907 – peizaje” , și o substanțială cule gere de proze (pamflete, povestiri și
poeme) adunate din publicațiile anilor 1911 – 1917, sub titlul „Pagini din trecut”. „Cântare
omului” , un poem asociat de Tudor Vianu11 – în mod cu totul aservit – cu cele mai de seamă

11 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români , Ed. Orizonturi, 2011, p 458

11 contribuții ale socialismului la c ultura lumii întregi, fiind una din cele mai însemnate opere
poetice apărute în noile culturi socialiste ale lumii și, prin puterea ei mitică și vizionară,
manifestă în nenumăratele episoade poetice, apare în 1956. În anul care urmează apare
volumul de fa bule și pamflete în versuri „Stihuri pestrițe” și cartea „Din drum…”, ce cuprinde
însemnări din călătoria efectuată de Tudor Arghezi în fosta Uniune Sovietică, în anul 1956.
Un an mai târziu apar volumele „Lume veche, lume nouă” – culegere de articole pe riodice –
și „Cartea mea frumoasă” – versuri pentru copii.12
Este distins cu titluri și premii, ales membru al Academiei Române (1955) și
sărbătorit ca poet național la 80 și apoi, la 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi
decernează premiul „Gottf ried von Herder”, iar Academia Sârbă de Științe îl alege membru al
secției de literatură. Nu credea niciodată că va atinge vârsta de 87 de ani, viața atârnându -i
câteodată doar de un fir de ață, în tinerețe neavând speranță că va avea un viitor fericit. Nu a
crezut niciodată că va scrie atât de mult. Densitatea biografică a unor poezii este evidentă. În
ceea ce a declarat în legătură cu viața sa, poetul a dat dovadă de multă fantezie. Și -a creat o
viață paralelă, departe de „basmul urât” al copilăriei și ad olescenței sale, cele mai negre
perioade, pe care le dorea uitate.
Începând cu 1960 are loc un efort de recuperare a poetului, fapt explicabil prin cei opt
ani (1948 -1956) în care el a fost înlăturat din literatura română de regimul comunist.
Anul 1963 rep rezintă începutulpublicării mai multor plachete: „Poeme noi” – 1963,
„Cadențe” – 1964, „Silabe” – 1965, „Ritmuri” – 1966, „Noaptea” – 1967. Tudor Arghezi a
publicat până în ultimul an de viață. Mai mult, a scris până în ultimele zile. Anul 1966 este
anul în ca r epublica placheta „Ritmuri”, volumul „Răzlețe”, culegere de proze și scrieri. În
revista „Argeș” ,publică lunar, un articol, sub același generic de neînlocuit – „Bilete de
papagal”13
La 29 iulie, Paraschiva, soția poetului, se stinge din viață. Moartea s oției provoacă o
retragere din lume a poetului și pierderea oricărui sens al existenței sale fără însoțitoarea de -o
viață. Tema morții este predilectată în poeziile din această perioadă. Este acceptată dorința
prin care Tudor Arghezi își exprimă dorința ca ansamblul de la Mărțișor, așa cum arăta după

12 G.I. Tohăneanu și Livius Petru Bercea, Tudor Arghezi, Arte Poetice , Ed. Albatros, București, 1987, p. XII
13 Elena Zaharia -Filipaș, op.cit., p. XXII

12 aproape cincizeci de ani de strădanie, să fie transformat în muzeu. Casa memorială „Tudor
Arghezi – Mărțișor” își va deschide porțile în anul 1974.14
În 1967 publică placheta „Noaptea”, versuri închinate Parasc hivei și „Scrieri”, mai
multe volume. Apare volumul „Litanii”, o selecție de versuri și poeme în proză în memoria
Paraschivei. La 14 iulie, la orele nouă seara, Tudor Arghezi se stinge din viață. Este înhumat
în grădina casei din Mărțișor, alături de Paras chiva, „soția, sora și prietena de -o viață” . În
epitaful alcătuit de poet este menționat:„Tudor Arghezi/ născut la 21 mai 1880 în București/
cu origine pământească din Gorj/ Stins și înhumat aici la Mărțișor”15.
Postum, mai apar trei volume: „Frunzele tale” – 1968, „Crengi” – 1970 și „XC” – 1970.
În ultimii ani, se constată o reducere a numărului exegezelor argheziene. După ce a
cunoscut un moment de succes cu apariția mai multor studii dedicate poetului, exegeza
argheziană a cunoscut o perioadă de liniște. Apa r mai multe monografii, printre cele mai
importante fiind: Ov. S. Crohmălniceanu –„Tudor Arghezi”(1960), Dumitru Micu – „Opera
lui Tudor Arghezi. Eseu despre vârstele interioare”(1965), Emil Manu -”Prolegomene
argheziene”(1968), Al. George – „Marele Alpha: T udor Arghezi”(1970), Șerban Cioculescu –
„Introducere în poezia lui Tudor Arghezi”(1971), Alexandru Bojin – „Fenomenul
arghezian”(1976), Nicolae Balotă – „Opera lui Tudor Arghezi”(1979), Ilie Guța -„Tudor
Arghezi.Imaginarul erotic”(1980), Dorina Grăsoiu, <<Băt ălia>> Arghezi: procesul istoric al
receptării operei lui Tudor Arghezi(1984)16
După 1989. Asistăm la un declin justificat al trecerii lui Tudor Arghezi în umbră. În
perioada postdecembristă s -a pus problema raportului între moralitate și artă. Din această
perspectivă, poetul a fost judecat aspru, alături de Sadoveanu, Călinescu și Ralea pentru
gesturile lor de pactizare cu puterea comunistă. Astfel se explică și dezinteresul tinerilor
critici față de poezie, fiind mai mult interesați de publicistica arghez iană și de spiritual său
polemic.

14 Marian Popa, op.cit., p.31
15 Tudor Arghezi, Versuri și proză , Ed. Doina, București, 2001, p.29
16 Mirel Anghel, op.cit., p.78

13 Receptarea critică a Psalmilor lui Tudor Arghezi

Psalmii arghezieni au fost mereu puși sub semnul controversei, tocmai de aceea
aceștia au fost receptați diferit de mulți dintre criticii țării. În paginile ce urmează voi încerca
o sintetizare a părerilor celor care au avut un inetres aparte față de opera argheziană. Unul
dintre cei mai cunoscuți critici ai operei poetului este, Nicolae Balotă, ce încearcă o analiză
cât mai detaliată a operei și o concretizare a ceea ce înseamnă psalmul arghezian. Aflăm
astfel, că poetul în căutarea absolutului, a Creatorului, rămâne lipsit de răspunsuri, deoarece
rugăciunea lui, comunicarea cu Dumnezeu nu se împlinește, rămâne la nivelul de monolog,
fapt ce îi conferă discursului o notă dezamăgitoare, plină de patimă, durere și suferință.
Patosul psalmilor derivă, din situația aparte a înfruntării și a confruntării dintre om și
divinitate. După cum spuneam dialogul nu se poate realiza, Marele gol, Nimicul, după cum l –
ar numi Blaga, nu ră spunde. Glasul e condamnat la singurătate fiindcă răsună într -un vid
imens. Balotă explică ceea ce înseamnă psalmul arghezian pe scurt în următorul citat:„Psalmii
arghezieni sunt monologuri ale celui -care-glăsuiește în pustiu. (…) Vocea poetului este a
omului glăsuind pe un promontoriu înaintat, adresându -se Domnului în hău, deci voce
pierzându -se în pustiu. Niciun răspuns din marele gol. Monologul nu ajunge niciodată să
devină un dialog. Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată, arogată a
glasului, ca și imensitatea vidului în care răsună, conferă psalmilor arghezieni patosul lor. Ei
sunt psalmi ai patimii în toate sensurile cuvântului, implicând înverșunările pasiunii și
apăsările pătimirii.” (Nicolae Balotă)17. Estetismul psalmilor argh ezieni, constă în arta
poetului de a îmbina elemente neașteptate, transformându -le în imagini spectaculoase, ceea ce
implică totodată un mijloc de împlinire a menirii poetului, aceea de a concretiza spiritualul în
material, dar și aflarea harului prin reve lare, după cum afirmă și Nicolae Balotă: „Pentru
Arghezi, transfigurarea estetică este o continuare și o împlinire. Dar pe lângă acest proces și,
conjugat cu el, remarcăm altul, esențial în această poetică: revelarea. Prin transparența
mizeriei umane, a re zidurilor suferinței acumulate, ca și a răului multiplicat, se revelază un
har; prin transfigurarea sensibilului se revelează spiritualul.”( Nicolae Balotă)18.
Pentru Arghezi, potrivirea cuvintelor a fost mereu un lucru dificil ce implica multă
strădanie și răbdare, însă rezultatul este unul uimitor, limbajul psalmilor este ușor marcat de
experiența monahală de la Cernica, deși vocabularul arghezian este impregnat cu termeni

17 Nicolae Balotă , op.cit. , p. 179
18 Idem , Tudor Arghezi în Arte Poetice ale secolului XX , Ed. Minerva, București, 1976, p 289

14 religioși, acesta nu are o perspectivă strict teologică. Modul prin care utlizează registrele
limbii, evidențiază arta pe care o exercită poetul asupra textului, dezvăluind totodată și stările
poetului, predominată fiind neliniștea. Șerban Cioculescu aduce argument în acest sens
spunând că:„Aceasta este funcția pe care o exercită Arghezi , ca un vraci, a cărui putere
vrăjitorească stă în cuvinte. Căutate la izvoarele părăsite ale arhaismelor, ale limbajului
bisericesc, ale lexicului familiar sau periferic ș.a.m.d -, cuvintele poetului se organizează în
raporturi verbale noi, după o logică a l cărei principiu ascuns este modificarea însăși a
conștiinței cosmice care, unită cu factorul timp, determină neliniștea argheziană.”(Șerban
Cioculescu)19.
Când este vorba de Arghezi, ne punem de fiecare dată întrebarea „Este sau nu,
Arghezi un poet relig ios?”. Cum bine s -a observat, importantă nu este delimitarea netă a
atitudinii argheziene între credință sau necredință, ci ceea ce încearcă să nuanțeze prin textul
poetic. Mistica psalmilor stă sub semnul corporalității, al palpabilului, poetul însemnat c u har
creator încearcă să materializeze spiritul, aducându -l în planul ființelor după cum afirmă și
Pompiliu Constantinescu:„Mistica divină a creștinului ortodox Arghezi, naturistă și
organicistă, se relevă în planul <<transcendentului care coboară>> în vi ață, ca într -un
receptacul al divinității, manifestată prin har creator și prin miracolul neîntrerupt al făpturilor,
de consubstanțială esență.” (Pompiliu Constantinescu)20.
Poetul Arghezi, transpune în scrierile sale, întregul său zbucium lăuntric, nelini știle și
frământările. Al. George, considerându -l un chinuit și un singuratic. Ideea e că toate aceste
atitudini îi provoacă poetului dorința arzătoare de a cunoaște absolutul, divinitatea, printr -un
proces al minții. Această luptă interioară manifestată l a nivelul intelectului, generează un
altfel de conflict față de ceea ce ne este nouă prezentat, lupta dintre bune -rău, sau cea credință
necredință, este lupta dintre natura poetului și convingerile sale. „Arghezi e un chinuit, un
torturat de neliniști, de îndoileli și de întrebări, un însingurat. La el e vorba de cunoașterea
divinități printr -un proces intelectiv (…) în care era ajutat numai de mintea lui <<ca tuciul>>.
O dramă de cu totul alt ordin decât alternative bine -rău, credință -necredință se desfășo ară în
fața noastră. Firea lui plină de contraste, natura lui singular nu puteau da decât o formă de
excepție și extravaganță acestei dezbateri lăuntrice.” (Alexandru George)21.

19 Șerban Cioculescu – Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Ed. Minerva, București, 1971, p. 208
20 Pompiliu Constantinescu – op.cit, p. 156
21 Alexandru George – op.cit., p. 81 -82

15 Poezia argheziană de origine mistică, este declanșată de tema sacrului, fapt ce îl
determină pe poet să dezvolte o întregă polemică a problematicii religioase, prin care
ilustrează dramele existențiale și metafizice ale individului. Tocmai această latură mistică, a
tinderii spre divin face ca poetul, Arghezi să fie mereu pus sub semn ul oscilației este sau nu,
un poet religios în fond. Eugen Simion explică acest fapt susținând că:„Este Arghezi un poet
religios, un poet mistic? Răspuns: Arghezi e corupt în chip fericit pentru poezie tema sacrului
și a creat o operă unică, în felul ei, î n acest secol, introducând masiv în problematica
religioasă dramele existențiale și metafizice ale individului.” (Eugen Simion)22.
Unul dintre motivele centrale ale poeziei lui Arghezi, îl constituie noaptea. Aceasta
reprezintă necunoscutul și căutarea abso lutului în același timp, ea este cea care genereză
întreaga lirică a psalmilor, învăluind divinitatea în metafore ale solitudinii și a sterilului, după
cum afirmă și Ion Simuț;„Fără disociere și ruptură, cunoașterea argheziană ar fi în impas. Fără
material izarea abstracției, disocierea nu se poate produce. De aceea noaptea și stepa, ceața și
pustiul înlocuiesc conceptul divinității ascunse sau al morții ce stă la pânda. Poemele credinței
sau ale necredinței argheziene sunt un caz particular al poemelor nopț ii. Noaptea este
metafora centrală, înglobată și decisivă a universului liric arghezian.” (Ion Simuț)23.
Estetica urâtului este cea care l -a consacrat, oarecum pe Arghezi în literatura română.
Arghezi nu a urmărit niciodată să încânte cu scrisul său, pentru că la el frumosul este văzut cu
totul altfel. El primul poet care a avut curajul să găsească frumosul în urât, să utilizeze cuvinte
simple pentru a explica deplinătatea sentimentelor lui. Oscilația între credință și tăgadă face
posibilă apariția multiplel or forme de expresie în lirica argheziană, el fiind totodată un făuritor
de limbă care exploatează fiecare resursă a limbii române, dând naștere, astfel unor asocieri
inedite de termini, în unele cazuri -neopoetici – sau generând noi orientări estetice -prin Tudor
Arghezi, estetica urâtului capătă relief, fiind impusă definitive ca formă a expresiei poetice.
Eugen Todoran vorbea despre un „urât sacru”, ce determină deplinătatea și frumusețea stluilui
lui Arghezi.„Un amestec de sublim și urât este propriu stilului poetic al lui Arghezi, în
secțiunea stratului poetic central, urâtul fiind pragul de jos al elanului spre înălțimile
sublimului, în viziunea poetică a urâtului sacru.” (Eugen Todoran)24

22 Eugen Simion – Prefața la vol. Tudor Arghezi, opere, ed. I, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, p.
XLIX
23 Ion Simuț – Prefață la vol. Revizuiri, Eugen Lovinescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995,
p. 116
24 Eugen Todoran – Urâtul sacru în poezia lui Tudor Arghezi, în vol. Secțiuni literare, Editura Facla, Timișoara,
1973, p. 293 -294

16 Geografia liricii argheziene este, cea mai întinsă din câte a cunoscut poezia
posteminesciană. Metamorfozele creației sale rezumă un secol întreg de poezie, marcând
totodată o nouă etapă a lirismului românesc. Dimensiunile pe care le parcurge lirica
argheziană, sporesc diversitatea limbajului și a discursului poetic. Oscilația lui între moarte și
viață, eros și thanatos generează lumea „cuvintelor potrivite”, în care eul, este Dumnezeu, în
care se materializează cu totul o altă formă a normelor discursului poetic, cuvintele având
caracter inovator în creația arghezian ă, creând mutații la nivelul creației poetice românești.
Mircea Zaciu, menționând următoarele:„Existență -moarte, eros -thanatos, naturism frust și
rafinata nevoie de a crea un alt univers, construit din cuvinte <<potrivite>>, acestea sunt
traseele seismelor lirice argheziene. Ele se exprimă într -un discurs abrupt, al confesiunii
directe sau în structurile metaforice cele mai neașteptate, încât poetica lui Arghezi, care nu
seamană în sintaxa și stilistica ei cu nici o <<tradiție>>, putea să deruteze și să fas cineze
totodată.” (Mircea Zaciu)25.
G. Călinescu este critcul care privește arta argheziană din profunzimea universului ei,
din problemele adevărate pe care le tratează poetul în opera sa, lăsând la o parte modul clișeic
de a-l compara pe Arghezi cu Eminesc u sau de faptul că poezia lui e produsă din inspirația
baudelaiereană. Călinescu militează la profunzimea universului în care poetul, cântă lirica sa,
gândurile, sentimentele și aspirațiile omului, setea de aboslut, dorința de libertate și
cunoaștere, răzv rătirea și căutările orgolioase, dezvăluind cititorului importanța cu care
critical analizează opera poetului la adevărata sa valoare. „S -au spus despre Arghezi toate
acele lucruri superficiale și juste ce se observă din capul locului: că exprimă conflictu l între
real și ideal, că e baudelairian și eminescian, că e un creator de limbă. Toate aceste aspecte s –
ar putea afla la orice alt poet. Universul său substanțial, sensul de explo -rație metafizică a
viziunilor, intelectualitatea fără cadre raționale a ace stei lirice, iată chestiunile adevărate.” (G.
Călinescu)26
Materializarea și concretizarea emoțiilor și sentimentelor reprezintă una dintre cele
mai des întâlnite problem ale eului liric arghezian. Observăm în lirica sa, un limbaj simplu
menit să contureze imaginea emoțiilor pe care le transmite. El potrivește cuvintele, astfel încât
să le dea sens, putere de exprimare. Tocmai de aceea Șerban Cioculescu spunea că:„Alchimia
verbal argheziană nu este așadar numai un clișeu împrumutat din lexicul criticii simbo liste

25 Mircea Zaciu – Tudor Arghezi, în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul esențial al
scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2000, p. 38
26 G.Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, ed. a I I-a, București,
1982,p. 808 -809,814

17 contemporane, spre a acoperi un raport verbal învechit, o realitate literară curentă; ca nici un
alt poet simbolist, continental, Arghezi se distinge, în procedeele lui, prin necontenita
materializare a obiectelor lirice din domeniul inefabilului.” ( Șerban Cioculescu)27
Poetul Tudor Arghezi, este un poet care -și valorifică în opera sa, întreaga existență,
prin care reușește să impună un stil inovator de redactare a discursului poetic, demers ce îl
face unic în literatura românească a vremii. Chiar dacă întreaga sa activitate stă sub semnul
luptei cu cuvâtul „Arghezi stăpânește, ca nimeni altul în lirica noastră, secretul împrospătării.
În zadar s -ar căuta în poezia sa semnul istovirii, arta argheziană nu cunoaște repetiția și seria
[…] Expresia lui Tudo r Arghezi e, așadar, echivalentul simțirii sale, căreia îi urmărește, cu
luciditate, cu fidelitate, reliefurile și accidentele. În ură sau iubire, în invectiva sau închinare,
în sluțire sau transfigurare, în abjecție sau suavitate, verbul arghezian e echiv alentul stării
sufletești care l -a stârnit.”(Șerban Cioculescu)28
Arghezi s -a declarant întodeauna partizanul folosirii limbii solicitate de gândurile
proprii ale autorului, proclamând, ca și alți autori în domeniul artei, adecvarea totală a limbii
la obie ct, la sentimentele și ideile proprii scriitorului. În acest sens „Impresia generală lăsată
de lirica lui Arghezi este aceea a unei mari tensiuni interne, a unui dramatism esential,
niciodată exprimate în formele și cu accentele aceleiași intensități, în t ot trecutul poeziei
noastre, și în care se exprimă vocația revoluționară a unei noi epoci […]”.(Tudor Vianu)29.
Poetul, prin opera sa, reușete să facă auzită vocea sa interioară, trăirile și emoțiile care îl
definesc.
Experiențele de viață ale poetului, au avut un impact extraordinar asupra liricii sale,
oferindu -i astfel o diversitate copleșitoare de trăiri duse până la limita cu senzorialul. Prin
versurile sale își dezvăluie adevărata față, personalitatea marcantă și intensitatea momentelor
trăite. Constan tin Ciopraga spunea că:„Lucidiatea și lirismul sunt la Arghezi nu numai
elemente compensatorii, stimulându -se pe undeva reciproc, ci coordonatele personalității
înseși. Suntem în prezența unui creator de natură faustică, proteic. Dintr -o perspectivă iau
ființă psalmii, întrebările, revolta existențială, din alta, ca reacție antiintelectuală, poezia

27 Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Ed. Minerva, București, 1971, p. 204
28 Idem, Aspecte literare contemporane 1932 -1947, Ed. Minerva, București, 1972, p. 675
29 Tudor Vianu, T. Arghezi, poet al omului, Editura pentru literatură, București, 1964, p. 170

18 materiei, interesul pentru formele primare, concilierea cu frumosul simplu de lângă
pământ.”(Constantin Ciopraga)30
În toată materia literară lăsată de acest mare poet, situate de critici într -o ierarhie a
valorilor, imediat după Eminescu, se află un întreg capitol din istoria poeziei române modern,
simbolismul și emanciparea de simbolism, tradiționalismul și estetica urâtului, revolta socială
și, apoi, primenirea lirismului în anii fertili, chiar dacă e vorba de perioada socialismului în
care a creat. Despre varietatea universului arghezian vorbește și Ov. S. Crohmălniceanu,
declarând că Arghezi, a îmbinat atât de bine trăsăturile moderne cu cele tradiționaliste în cât
nu se poate limita la apartenența unui singur curent, poetul este cel care revoluționează poezia
scrisă până atunci. Pentru Crohmălniceanu, opera argheizană este create din: „Poezia fiorului
religios, poezia sentimentului cosmic, poezia chatonică, poez ia vizionară, poezia teorii
mistice, poezia primitivității, poezia universului domestic, poezia răzvrătirii, poezia
metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia ingenuității, poezia absurdului își află
punctele de placare în opera lui. Arghezi e placa t urnată a liricii românești noi. Tot el a
săvârșit miracolul unei fuziuni perfecte între tradiție și modernitate, încât amândouă au putut
să-l revendice cu o egală îndreptățire.”(Ov. S. Crohmălniceanu)31

30 Constantin Ciopraga, Tudor Arghezi :modernitate și suport popular în Personalitatea literaturii române, Ed.
Institutul European , Iași, 1997, p 294
31 Ov. S. Crohmălniceanu, op.cit., p. 207

19 Psalmii arghezieni

Religiozitatea poeziei lui Arghe zi

Pentru a putea vorbi despre un eventual sentiment religios la Tudor Arghezi, trebuie să
pornim demersul nostru de la o autocaracterizare metaforică, menită să evidențieze natura
duală a sufletului poetului, bazată pe atracția contrariilor: Sunt înger, sunt și diavol, și fiară și –
alte asemeni( Portret). Deși a părăsit a părăsit asceza și nevoința duhovnicească pentru
orgoliul de a fi poet, Arghezi mărturisea într -un poem că resimțea chemarea către Dumnezeu
ca pe vocația neamului său, că dorința unei vieț i sfinte îi descoperea în sine argheologia
spirituală a poporului său: Sufletul meu își mai aduce -aminte
Și-acum și nencetat, de ce -a trecut,
De un trecut ce mi -e necunoscut,
Dar ale cărui sfinte oseminte
S-au așezat în mine făr ’ să știu. (Arheologie)
Marea majoritate a poeților își exprimă în creațiile lor neșliniști de esență religioasă, se
simt devastați pentru pierderea orizontului tradițional al existenței, încearcă să -și creeze, prin
poezie, un spațiu propriu în care să recu pereze perenitatea valorilor spirituale ale satului
românesc, în timp ce orașul li se pare monstruos și ucigător de suflete, sau își țipă durerea
lipsei de sens avieții și a lumii în care trăiesc.
Religiozitatea sau nereligiozitatea spiritului arghezian a fost îndelung discutată, critica
literară aducând, în acest sens, argumente pro sau contra. Imaginea sa de poet religios a fost
supusă unor interpretări surprinzătoare, fiind apropiat de catolicism și protestantism. Critica
literară a conferit simbolului arghezian al dumnezeirii accepțiuni diverse. Dacă pentru unii
exegeți Psalmii , poezia religioasă argheziană, în general are nu numai o implicație religioasă,
ci exprimă afinitatea cu un anume tip de religie -spiritualitate creștină ortodoxă, pentru alții
religiozitatea poetului este pusă la îndoială, propunând interpretări dintre cele mai
contradictorii. Mihai Ralea consideră că monahismul autohton este cea mai importantă
influență națională în poezia religioasă argheziană. Viața tihnită la mănăstire, liturghia noastră
orientală, bisericile mici și umile, schiturile mărunte pierdute în gropi cu colitudinea și poezia

20 lor, deniile cu clopote stranii și calme în același timp, toate acestea învăluie în par fumul lor
național, și -au găsit în Arghezi poetul lor cel mare, frământat de întrebări, înclinat spre
răzvrătire și însetat de absolut.32 O analiză detaliată orientată spre evidențierea sentimentului
religios în poezia lui Tudor Arghezi o face Șerban Ciocul escu.33 Creștinismul său nu are un
caracter universal, ci se încadrează în spațiul nostru etnic, primind coloratura sa specifică.
Cine cistește cu luare aminte poemele religioase argheziene, se refamiliarizează cu biserica
noastră și cu atmosfera ei particu lară. Ea este poate lipsită, în trectul ei istoric, de frământări
dogmatice originale, dar așa cum este, se încadrează peisajului nostru etnic, sufletesc. Altfel
spus „poezia religioasă a d -lui Tudor Arghezi nu poate fi privită decât în strânsă conexiune c u
sensibilitatea sa etnică: ea reflectează orizontul nostru moral.” Șerban Cioculescu este de
părere că sentimentul religios al poetului trebuie căutat în cuprinsul Psalmilor , în care acesta
dezbate „ cu panteism problema însăși a dumnezeirii.” Impresia pe care o lasă Psalmii este
aceea a unei lupte interioare, între dorința aprigă de a crede și necredința pustiitoare.
„Structura poetului nu este a unui fost teolog, înarmat cu argumente pro și contra, nici a unui
metafizician, în căutarea patetică a transc endenței, ci pare a fi a unui primitiv, care orbecăie
pe întuneric, căutând a se convinge prin dovada pipăită a mâinilor.” Psalmii sunt, după
părerea criticului, „mărturia unei stări agonice: a luptei interioare, în căutarea lui Dumnezeu,
pe calea certitud inii matriale sau a revelației. Chiar când domină sentimentul îndoielii, nevoia
credinței se afirmă impetuoasă, ca o recunoaștere indirectă a lui Dumnezeu…”34 Dualismul
poetului se observă în atitudinea sa religioasă, pusă sub semnul „credinței și a tăgad ei”. După
momentul agonic, cel al Psalmilor, „se precizează acalmia și recunoașterea panteistică a
divinității( concluzie la care ajunsese, de altfel si Pompiliu Constantinescu35) Viziunea
panteistă asupra universului, apropierea de Marele Anonim a cărui pr ezență se face simțită
pretutindeni în natură îl determină pe Vladimir Streinu să concluzioneze că drama religioasă
a lui Arghezi s -a rezolvat în plenitudinea creștină.36. În studiul său despre Arghezi, Mihail
Petroveanu respinge etichetarea acestuia drept poet religios și propune o nouă interpretare a
dualității sufletului său: pendularea între tendințele faustice și impulsurile mistice care va lua
sfârșit în perioada 1907 și Cântare omului când spiritul laic și revoluționar își sărbătorește
triumful, înge nunchind pentru totdeauna impulsului mistic. În Psalmi, comuniunea mistică
este mai mult o aspirație decât o împlinire, o îndoială și nu o certitudine. La Tudor Arghezi –

32 Mihai Ralea, op.cit, p. 21
33 Serban Cioculescu, Argheziana, Editura Eminescu, București, 1985, p. 74
34 Idem, p. 75
35 Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, Ed. Revista Fundațiilor pentru Literatură și Artă, București, 1940, p
134
36 Vladimir Streinu, Pagin i de critică literară, Ed. Academiei Române, Vol I, București, 2006, p 312

21 spune Mihai Petroveanu nu se poate vorbi de o conștiință religioasă propriu -zisă, ci de o
aspirație în acest sens, ea fiind contrazisă de umanist.37 Nicolae Balotă îl situează pe Arghezi
între „credință și tăgadă” și -l consideră un emul al acelor mitic -arhaici homines religiosi care
s-au luat la harță cu Domnul lor, l -au înfruntat, au viole ntat cerul, s -au luptat cu îngerul(…).
El nu are nici măcar consolarea credinței lui Pascal, după care Dumnezeu este fără îndoială
ascuns – Deus Absconditus – dar omul nu l -ar căuta dacă în prealabil n -ar fi fost găsit de el(…).
Chiar în perioadele în ca re tulburarea apelor sufletului său pare că încetează, în care nu se mai
simte un chinuit al divinității, el nu va alege în cearta omului cu Dumnezeu, neutralitatea. Nu –
l vom surprinde niciodată plictisit de a relua vechea luptă. Nicolae Balotă nu este cat egoric în
ceea ce privește religiozitatea sau nereligiozitatea spiritului arghezian, dar susține că există
criterii stilistice sau de analiză textuală – prin apropierea psalmilor arghezieni, de poeziile unor
mistici, sau ale unor poeți decretați religioși – pot să aducă probe în ceea ce privește
echivalențele posibile ale operei poetului român cu opera acelor homines religiosi. Pentru
Nicolae Manolescu, Arghezi rămâne un spirit fundamental nereligios, care din spaima de
moarte și de singurătate încearcă să co munice cu o divinitate veșnic absentă. „Suferința
poetului nu provine din faptul că Dumnezeu este, fără a se arăta, că se relevă și se ascunde, în
același timp; ci din faptul absenței sale, care deșteaptă în sufletul fragil al psalmistului
conștiința insup ortabilă a singurătății în univers”38 Poetul refuză transcendența goală, de aceea
atribuie făpturii omenești elemente sacre și transformă pământul în paradis. Criticul opune
panteismului de nuanță creștină, contrar transcendentului care coboară, o altă alte rnativă: „ nu
materializare a divinității, ci divinizare a materiei”. Ov. S. Crohmălniceanu ajunge la o
concluzie asemănătoare cu cea a lui Manolescu, aperciind că se încadrează într -un nou tip de
sensibilitate religioasă decât pietismul tradițional, aprop iindu -l de susținătorii teologiei
dialectice sau negative. Conform acestei teologii este imposibilă o reprezentare concretă a lui
Dumnezeu. Este vorba de un deus absconditus care nu poate fi perceput decât în urma unor
eșecuri succesive ale revelației divi ne.39 Ca și Nicolae Manolescu, criticul remarcă încercarea
de a se substitui divinității, tentația sa de atingere a absolutului . Apare, însă o întrebare
legitimă: Dacă Arghezi ar fi fost necredincios, nereligios, iconoclast, protestant, de unde
atunci atât a suferință provocată de nevederea lui Dumnezeu, de unde atâta căutare îndurerată
și implorare măcar a unei cât de mici epifanii? De ce își punea poetul toată nădejdea, chiar și
după ieșirea din mănăstire, în mila providenței divine, de ce tot echilibrul l ui interior și

37 Mihai Petroveanu, Tudor Arghezi – poetul, E.P.L(Mica bibliotecă critică), București, 1961, p. 111
38 Nicolae Manolescu, Tudor Arghezi, poet nereligios, în Teme, I, Editura Cartea Ro mânească, 1971, p. 149
39 O. S. Crohmălniceanu, op.cit., p. 86

22 pacificarea lui sufletească atârnau de această revelație, dacă era un spirit al contrastelor , un
nihilist? Ce rost avea să caute și să mai aștepte, în afara mănăstirii, ceva ce caută în mod
deosebit monahii în mănăstire sau în pustie? Crohmă lniceanu aduce în sprijinul teoriei sale
criticile virulente adresate, în diferite ocazii, unor ierarhi sau clerici de către Arghezi,
extrăgând de aici concluzia înstrăinării poetului de ritualurile Bisericii ca de un formalism
religios , înstrăinare capabi lă să îl apropie de cugetarea protestantă. Însă Arghezi nu ne lasă de
nicăieri să înțelegem că ar fi fost ostil practicilor liturgice și rituale ale Bisericii Ortodoxe.
Mai degrabă deplânge, constatând, absența unei conștiințe adevărate care să împiedice
derogările de la împlinirea lor. Nu este el primul și nici ultimul care critică vehement ierarhi
sau clerici din motive diverse – mulți Sfinți Părinți sunt categorici decât a fost vreodată
Arghezi -, iar faptul în sine nu poatre îndreptății critica literară să-l convertească forțat la
protestantismul dialectic!
Mitropolitul Bartolomeu Anania, care a stat o bună perioadă în preajma poetului,
devenid un intim al casei sale, făcea câteva observații foarte pertinente asupra limbajului
corosiv arghezian: „ Arghe zi era, într -adevăr, slobod la gură, dar nu pentru a ofensa urechea
interlocutorului; el vorbea asemenea țăranului care rostește cu naturalețe și candoare cuvinte
și expresii altfel impudice. În raporturile sale directe cu semenii, poetul vădea bun simț și ,
uneori o politețe exagerată. Sunt sigur că Nicolae Iorga și chiar Nichifor Crainic, care i -au
înfierat libertățile de limbaj, nu cunoscuseră opera lui Clement Alexandrinul, scriitor și
polemist bisericesc sin secolul al doilea, elev al lui Panten și dasc ăl al lui Origen. Citit astăzi,
el ne apare ca un Arghezi al timpului său, mai ales în pamflete, prin libertatea de a le spune
unor lucruri pe nume. Ca și poetul nostru, va fi avut și el destule reproșuri, de vreme ce se
simțea obligat să -și argumenteze li cențele de expresie, inclusiv pe cele privitoare la anumite
mădulare ale corpului omenesc: Dacă lui Dumnezeu nu i -a fost rușine să le facă, nu văd de
ce mi -ar fi mie rușine să le numesc.”40
Pentru alți interpreți, pendularea lui Arghezi între credință și tăgadă nu reprezintă o
dramă religioasă, ci o dramă a cunoașterii, o aventură a spiritului sau o încercare chinuitoare
de definire a idealului său de omenie, bunătat, perfecțiune. Alexandru George consideră că
gestul reîntoarcerii la viața laică nu însemna neputință, ci reprezintă orgoliul de a trăi revelația
sacrului în mod direct, fără nicio mediere filozofică sau teologică. Această trecere constantă
de la credință la tăgadă se regăsește în atitudinea pascaliană, de a gândi și a se îndoi.41 Pe de

40 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși, ediția a Iia, Ed. Florile dalbe, București, 1995, p. 65 -66
41 Alexandru George, op. Cit, p. 90

23 altă part e, această zbatere constantă, între a crede și a nu crede, poate fi și o reprezentare în
versuri a expresiei Cred Doamne, ajută necredinței mele , expresie pe care Nicolae Steinhardt
o considera esența divină a ortodoxiei. Simbolul dumnezeirii în interpreta rea lui Eugen
Simion permite patru accepții: religioasă, gnoseologică, etică și estetică.42 Religios,
Dumnezeu în viziunea arheziană apare fie ipostaza unui Moș blând specific credinței
populare, fie sub forma unui panteism universal. Alteori, divinitatea r eprezintă aspirația spre
cunoaștere, spre adevăr sau perfecțiune. Calificarea lui Tudor Arghezi ca poet al tăgadei este
respinsă de Laurențiu Ulici, dar îl percepe ca un iconoclast.43 Pe de altă parte, Roxana Sorescu
consideră că la Arghezi este importantă căutarea stării de har: poetul se află „departe de
pendularea unanim atribuită poetului între credință și tăgadă. Dumnezeul împotriva căruia
agită pumnul poetul e zeul capricios și nedrept, după legile omenești, ce se încăpățânează să -l
ocolească(…)44 Drama argheziană nu constă în pendularea între două stări diferite: credința și
negarea ei, ci în imposibilitatea de a adopta vreo atitudine hotărâtă. Arghezi în Psalmii săi nu
ne nici credincios, nici necredincios, e un căutător zbuciumat de a nu se atinge l iniștea nici
unei opriri; ceea ce imploră poetul e starea de har din care s -au născut Psalmii cântărețului
David, spiritualiteatea în care dialogul cu Dumnezeu devine atitudinea firească în restriște sau
la bucurie.”
Liviu Călin este de părere că poeziile de orientare spiritualistă incluse, în mod
deosebit, în volumul Cuvinte potrivite , au fost scrise imediat după primul război mondial și în
perioada Fribourg, iar Agatele negre , în perioada în care Arghezi a fost călugăr la Cernica”45
Alexandru George inf irmă, însă, acest lucru fiind de părere că modul de a lucra a
poetului împiedică pe cercetătorul operei sale să -i urmărească etapele creației, prin urmare,
este imposibil de stabilit în care perioadă apare cu predilecție cultivarea unei tematici ce
visează zbuciumul sufletesc, legătura pe care omul o dezvoltă cu cel care l -a creat.46
Admitem, însă, faptul că o astfel de tematică, asimilată, de fapt, temei cunoașterii, ocupă locul
principal în meditația lirică argheziană,47 tema fundamentală, aceea a marilor î ntrebări despre
om, reprezentată de poezia cu substrat filosofic și moral. Această temă apare în toate
volumele lui Arghezi, de la Cuvinte potrivite (1927) până la volumul Noaptea (1967). Cele

42 Eugen Simion, Lupta cu destinul, Tudor Arghezi, Poeme noi, Cadențe Slabe, în Orientări în literatura română
contemporană, E.P.L., București, 1965, p.127
43 Laurențiu Ulici, Tudor Arghezi, în recurs, Ed. Cartea Românească, București, 1971, p. 98
44 Roxana Sorescu, Interpretări, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p 223
45 Liviu Călin, Portrete și opinii literare, Ed. Albatros, București, 1972, p. 147
46 Alexandru George, op.cit. p 90 -91
47 Elena Zaharia Filipaș, op.cit., p. XXIX

24 mai cunoscute poezii ce prelucrează această temă sunt Psalmii , dar și o serie de alte poezii ce
prelucrează, în esență, dorința de cunoaștere, de pătrundere în tainele lumii înconjurătoare și
de depășire a lor. În acest sens, divinitatea argheziană este un ideal absolut, acel adevăr
absolut către care tind filosofii și poeții: Ideea lui Hegel, Voința lui Schopenhauer, Demiurgul
lui Eminescu, Meka lui Macedonski, Marele Anonim al lui Blaga. Originalitatea lui Arghezi
nu stă, deci, în năzuința spre absolut, identificat numai la modul cel mai simplist cu
Dumnezeul creștin , ci în modul propriu de a concepe drumul cunoașterii și, mai ales, în drama
sfâșietoare declanșată de neputința cunoașterii totale.48
Ca toți marii poeți, Arghezi își pune întrebările fundamentale ale condiției umane,
meditează la locul omului în univers, la posibilitățile de cunoaștere a universului și la limitele
acestor posibilități, la destinul omului pe coordonatele de timp și spațiu la care se raportează
existența sa. El ajunge la aspirația spre absolut, spre metafizic, nu pe calea culturii filosofic e,
ca Eminescu sau Blaga, ci printr -o capacitate de intuiție ieșită din comun, ce -i conferă un loc
unic în poezia românească și poate și în cea universală.49
Nicolae Balotă este de părere că nu avem elementele suficiente pentru a decide asupra
credinței sau necredinței omului Tudor Arghezi. De aceea nu vom decide dacă Arghezi a fost
sau nu a fost religios, căci, mai ales, pe acest plan, ar trebui să procedăm la o seamă de
investigații și să facem o serie de disecții, pe care nu le fac, în genere, cei care î l etichetează
ușuratic credincios ori necredincios.50 Credeam că expresii precum poet religios sau poet
nereligios sunt perfect necritice, futile, mai ales, atunci când facem din ele axa unei
interpretări, criteriul suprem al unei exegeze.51 Tot ceea ce se p oate spune în legătură cu
poezia lui Arghezi poate fi raportat doar la poezie, nu la datul biografic sau experențial – în
interpretarea operei sale, informațiile despre viață despre credințele sau necredințele poetului
nu își găsesc legitimitatea. Prin urm are, același exeget al operei argheziene consideră arbitrare
și fără nicio valoare exegezele Psalmilor și, în genere, a poeziei lui Arghezi, întemeiate pe
identificarea acesteia cu o natură decretată funciarmente religioasă sau cu un spirit
fundamental nereligios. Această ultimă teză, în răspăr, cu un consens cvasigenreal al

48 Idem, p XXX
49 Ibidem, pXXIX
50 Nicolae Balotă, op.cit., p. 181
51 Idem, p. 182

25 interpreților care s -au referit la poezia religioasă a lui Arghezi, sunținută de Nicolae
Manolescu, are tot atât depuține temeiuri ca și prima.52

Contextul poezi ei religioase argheziene

Poezia religioasă argheziană se include în lirica filosofico -existențială,în lirica de
cunoaștere. Gnoseologia argheziană, care năzuiește la o certitudine simplă și absolută, are
parcă drept punct de plecare o mentalitate de tipu l raționalismului lui Decartes și al lui
Leibniz, adică o formă de gândire care nu primește misterul și cultivă o încredere totală în
posibilitățile de cunoașetere ale omului. Acestea sunt puse necontenit la încercare. Că
rezultatul este un eșec dureros nu are importanță, din moment ce operația e reluată neobosit de
la capăt și procesul nu se încheie niciodată: nicicând Arghezi nu a renunțat la căutările
obsedante și nu a poposit în oaza de comoditate simplă a scepticismului.53 Apare neputința
aderării, a in tegrării în climatul moral al unei lumi prozaice, superficiale și frivole, ce
determină apariția căutării acerbe a unui reper în care să -și ancoreze existența, sistemul de
valori, care devine un laitmotiv în poezia românească interbelică. Acest sentiment s trăbate
opera lui Bacovia, Ion Minulescu, Ion Barbu, Al. Philippide ș.a. Această impresionantă
insistență și neobosită căutare, într -un fel care a fost resimțit la el ca o osândă și ca un chin, e
îndreptată limpezirea misterului, nu spre integrarea lui. Po etul nu e dintre cei care se pot
complace într -o lume de taine, ci trăiește o necontenită insurecție împotriva lor. Suntem, deci,
la antipodul atitudinii lui Blaga.54
În literatura română, poezia religioasă fusese cultivată de reprezentanții curentului
ortodoxist de la revista Gândirea(1921): Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Adrian Maniu –
într-un efort de a conferi adâncime filosofică specificului național. Și tot literatura română
oferise modelul mitropolitului Dosoftei, cel care cu osârdie mare realizase Psaltirea pe
versuri tocmită încă din 1673. Bun cunoscător al Psalmilor biblici, Arghezi ne oferă o
variantă care nu este doar o transpunere modernă a acestora. Nu vorbim neapărat despre o
poezie religioasă la Arghezi, cât despre o poezie străbătută de un sentiment al religiozității,
divinitatea spre care tinde poetul fiind o concretizare a ideii de absolut, a ideii de cunoaștere.
Arghezi este un religios de tip meditativ, în sensul că refuză orice tip de ritual și se

52 Ibidem, p. 182
53 Alexandru George, op.cit., p. 95
54 Idem, p.96

26 concentrează numai în cugetare. Psalmii oferă o perspectivă a relației lui Arghezi cu
dumnezeirea, dezvăluind particularități ale acesteia. Mai apar o serie de poezii, însă, care
rotunjesc imaginea și modul în care poetul se raportează la divinitate. Poezii ca Nehotărâre,
Incertitudine, Triumf ul, Rugă de vecernie, Restituiri etc., traduc o mare pasiune pentru
cunoaștere cu toate eșecurile de la capătul drumului parcurs adesea în singurătate și îndoială.
Marele Necunoscut i se revelează pedepsitor pentru păcatul îndoielii și al mereu iscatelor
întrebări sfidătoare, în poemul Duhovnicească, o mostră de intensitate lirică, tipic
expresionistă, ce traduce iconic imaginea infernului pentru naturile contestatare.55 Dumitru
Micu vorbea despre o anumită înclinație mistico -idealistă, care circulă în prime le decenii ale
veacului XX și care îi caracterizează pe mai mulți scriitori preocupați, întocmai ca Arghezi de
ideea zidirii de Dumnezeu, taxată, însă foarte sever, potrivit aceluiași critic literar moderat, de
Vladimir Ilici Lenin.56 Dumnezeul creștin, unu l în ființă (și întreit în ipostazele sale) este
neatins în viziunea poetului. Chiar în poezia Testament, citim versurile în care, Arghezi,
asemenea unui idolatru sau unui artist, își plăsmuiește cu Dumnezeu de piatră , pentru a -l
pune, ca pe o strajă, să d omine două lumi57 – observam aici antipozii structurii sufletești ale
poetului: Hotar înalt cu două lumi pe poale. Aceasta, pentru că, în imaginarul poetic
arghezian, omul este dublu. Dualitatea antropologică este, desigur, o teză cu largă circulație în
concepții și viziuni filosofice, religioase, literare sau folclorice cu care poetul intra în contact,
justificată prin existența acelui doi în lirica sa, exprimată și în poezia târzie, Sufletele mele -s
două:
Sufletul mi -e un jucător pe sfoară.
Dar sufletele mele -s două.
Unul întinde sfoara și o desfășoară
Necontenit, tăiosă, vie, nouă,
Și celuilalt <<ridică -te și du -te>> -i spune,
Și celălalt, rânjind i se supune.
Existența lui Arghezi se desfășoară în această bipolaritate a sufletului de arti st biciuit
necontenit de propriile imperative, suflet care se face și se desface pe sine – poetul trăiește

55 Ion Apetroaie, op.cit., p.25
56 Dumitru Micu, op.cit, p.104
57 Nicolae Balotă, op. cit,p.53

27 între două suflete, între două lumi, între două stepe, între două nopți. Bipolaritatea permite
dedublarea sufletului , o dedublare care nu înseamnă o bligatoriu separare. Existența umană stă
sub imperiul unui dualism al puterilor interioare, imaginea arhetipală a umanului fiind
desemnată prin cifra doi – Sunt în mine niște doi. Dualitatea sufletului și a neantului care
investește ființa sunt două moti ve principale care se comunică în poezia cunoașterii, în lirica
existențială, din care nu lipsește ideea de Dumnezeu. Asocierea lor oferă posibilitatea
cititorului de a desprinde sensurile căutării absolutului în care s -a angajat Arghezi. Dualitatea
dezvol tă o dublă chemare, una spre înalțimi, alta, opusă celei dintâi, chemare a pământului, a
vieții reale generate de atracția către noroiul vremii. În aceste condiții apar și interdicțiile
sunate de clopoțelul Sfântului Duh, împotriva cărora poetul se răzvrăt ește. Între cele două
aspirații opuse, în sufletul poetului se produc o confruntare și o înfruntare. Arghezi vede ca
incompatibilitate urmărirea perseverentă a idealului de perfecțiune etică și trăirea din plin a
vieții. Idealul i se relevă ca o stea depăr tată, ascunsă în zări, dincolo de existent umană
curentă – stelele nefiind, în poezia argheziană, doar elementele decorului natural. Împotriva
unei asemenea desăvârșiri abstracte, concepută ca o autonimicire, ființa omenească se revolt,
natural. Însă, cobo rât din sferele albastre în lut, îngerul arghezian nu se simte nici aici în
elemental său: Oriunde capul caută să -și puie,/ Locu -i spinos și iarba face cuie. Cerurile reci
și putregaiul îi sunt deopotrivă de străine, insuportabile. Bolnav, heruvimul se zba te între
două nopți. Îmbrățișând existent lumească, i se pare că a trădat p menire sacra, că a ucis în
sine ce avea mai bun, că și -a reprimat unul din euri, pe cel adevărat, că a strivit în șapte zile
ce-i zămislit în șapte.58
Nu mai adie vântul în parcuri , parfumat.
De tâțele femeii, rămase fără lapte,
Prunci orbi și muți, schelete și sluți ai spânzurat.
Albinele, din bozii, aduc la stupi otravă,
Izvoarele -nărcite -s și strugurii scămoși.

Nicio vioară nu mai pricepe să mai sune,
Chiar stelele, sfințite și pure la -nceput.

58 Dumitru Micu, op.cit., p110

28 Au putrezit în bolta visărilor străbune.
Și zările, mâncate de mucegaiuri, put. (Triumful)
Poetul e terorizat de sentimental de a -și fi trădat menirea: a fugit de pe Cruce. În
poezia Duhovnicească, poetul e singu r, crispat în spasmul disperării sale, sufletul e muncit de
vedenii, iar anxietatea, mărită până la groază, atinge forme delirante:
Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
Antenele -i lăuntrice înregistrează umbletul, prin grădină al unei stafii nevăzute
identificată în fantasma rătăcitoare a chipului mamei, întrupare a luminii și bucuriei, dar nu a
cărei plecare lasă în urmă gol și dezolare:59
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Și s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas
Ca un suflet de pripas?
Cine -i acolo? Răspunde!
De unde vii și ai intrat pe unde?
Tu ești, mamă?Mi -e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Imaginile pe care le desfășoară poemul sunt de pustiire, de frică paralizantă, de
înspăimântare:
Toți au plecat de când ai plecat.
Toți s -au culcat, ca tine, toți au înnoptat,
Toți au murit detot.

59 Idem, p112

29 Și Grivei s -a învârtit în bot
Și a căzut. S -au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul și duzii,
Au zburat din streșina lunii
Și s-au pierdut rândunelele, lăstunii
Știubeiele -s pustii,
Plopii -s cărămizii,
S-au povârnit păreții. A putrezit ograda…
Noaptea este cadrul în care Arghezi își plasează căutările sale dramatice, terorile și
interogațiile cele mai deznădăjduite. Noaptea nu e numai elemental ostil cunoașterii – oricărui
tip de cunoaștere, inclusive a lui Dumnezeu –ea este însuși necunoscutul. Spre deosebire de
romantici, pentru care cel mai bun mijloc de evadare din realitate, întru marile revelații,
pentru fostul călugăr de la Cernica, răstimpul cam între vecernii și utrenii e ceva xare stă sub
semnul groazei și al incertitudinii.60 Întunericul posedă în el forța de transfigurare în bine sau
în rău, ca un elixir sau ca o otravă:
Cu toate că i -am spus că nu vreau
Mi-a dat noaptea -n somn să beau
Întuneric, și -am băut urna întreagă
Ce-o fi să fie, să se aleagă. (Transfigurare)
Dar, întunericul, în sens de necunoscut, de parte tainică a sufletului poetului apare și el
frecvent în lirica lui Arghezi:
Din întunericul meu s -a deșteptat
Și zboară -n văzduhul înstelat
Acvila amintirii. (Denie cu clopote)

60 Alexandru George, op.cit, p.94

30 Noaptea poate simboliza și moartea însăși, titlul ul timului volum de versuri al poetlui
îndreptățește o asemenea interpretare.61 Relevate sunt în acest sens și versurile:
Nu te teme de cuvinte, cel cu degete -n urechi
O să te prăvale noaptea și -au să amuțească solii
Sfărâmat în lutul vremii. (Post scriptum)
Pentru a ne convinge de cele spuse în rândurile precedente, cu privire la cadrul
căutărilor dramatice ale poetului –noaptea – propunem să ne oprim asupra uneia dintre cele
mai suggestive poezii. Între două nopți este una dintre cele mai comentate poeme arghez iene
prin aerul misterios și prin simbolurile cețoase, e una din cheile contradicțiilor marelui artist,
marcând o clipă de suspensie între două atitudini opuse. Tălmăcire simbolică și mitică a
eșecului poetului în încercarea de a cunoaște realitatea cu mi jloace proprii omului, poezia
atestă în același timp imposibilitatea cunoașterii mistice, caracterul himeric al comuniunii cu
Dumnezeu.62Poetul se închipuie aici sub forma insului care sapă înfrigurat sub pământ, adică
investighează misterul vieții terestre . Lumea din afară nu -i trimite decât semnele ostilității ei
neîmpăcate. Rezultatul acestei strădanii este înalțarea unui munte în piscul căruia stă
Dumnezeu făcut om. Instrumentul cunoașterii se vădește impropriu. El se rupe, izbind în
relicvele simple al e Creatorului. Poetul își dă seama că a greșit și se întoarce pe drumul pe
care coborâse spre a afla taina și năzuiește acum să urce piscul în care se află Mântuirea.
Timpul trecuse însă, căutătorul singuratic se lovește de condiția temporalității și rămân e
dezolat și singur în fața misterului divin.63
Nicolae Balotă se întreabă ce semnificație li se poate atribui celor două nopți. Noaptea
lăuntrică a odăii săpate departe subt pământ și întunericul de afară, al pământului negru, al
nopții înstelate etc.? S au, pe un plan simbolic, noaptea obscură a sufletului și noaptea lunii?
Sau, noaptea mundane și alta a transcendenței?64 Insul își împlântă lopata în odaie, sapă și
coboară adânc în bezna de jos a pământului. Dar tot el, aruncând pământul în groapă, înălțas e
un munte de pământ, în abisul de jos și de sus sunt la fel de goale. Gestul omului ce se
condamnă sau e condamnat la o întreprindere sisifică și eșecul acestui gest în urma unei
interdicții misterioase( Săpând s -a rupt lopata. Cel ce -o știrbise, iată -l/

61 Idem, p.92
62 Mihai Petroveanu, op.cit.,p 53
63 Alexandru George, op. cit., p. 95
64 Nicolae Balotă, op.cit., p.55

31 Cu moaștele -i de piatră, fusese însuși Tatăl) ne introduce spre o mai bună înțelegere a
acestei poezii a impasului.65 Omul este între două nopți și produce cele două nopți, pentru că
din afara lui și din el, golul, neantul îl petrece, îl ispitește și -I neant izează gesturile. Situația e
fără ieșire. Același impas îl găsim ilustrat și în poezia Ora confuză, unde sufletul este învăluit
în două cețuri. Ideea care se desprinde este aceea că orice act de cunoaștere este posibil printr –
o depășire de sine, printr -o transcendere, dar această transcendere este tulburată în viziunea
poetică argheziană a finite prin neputința ei de a fi și abia în subsidiar prin neputința ei de a
cunoaște.
Dacă cele două cețuri pătrund ființa subvertind -o, cele două stepe din poezia Stepele,
cs de altfel, și din variant ei de mai târziu, Două stepe, o strives. Imaginea stepelor care stau
față-n față, apropiindu -se și sugrumând lumea omului aparține unei categorii a sublimului
grandiose exemplificată prin imaginea initial a Facerii , prin apariția luminii în marele hău.66
Sub semnul dublului metafizic, ontologia poetică argheziană se proiectează în
viziunile separării de sine finite. În tragica în -doială existențială nu există mântuire, context în
care unitatea fericitoare a Paradisului –în imaginarul poetic arghezian – îi este refuzată omului.
Lui Arghezi nu -i rămâne altceva de făcut decât să continue căutările, să le revolte împotriva
lui Dumnezeu care și -a abandonat creatura, să -și facă și mai ascuțită ironia, să activeze
reproșul, ori, în clipele grele să ceară divinității iertarea și nesocotirea păcatului –eventual
săvârșit:
M-aș umili acum și m -aș ruga:
Întoarce -mă, de sus din calea mea.
Mută -mi din ceață mâna ce -au strivit -o munții
Și, adunată, du -mi-o-n dreptul frunții. (Psalm)

65 Idem, p.55
66 Ibidem, p.57

32 Psalmii – privire de ansamblu

Psalmul în sine traduce dialogul poetului cu Dumnezeu. Cuvântul psalm provine din
grecescul psalmos, oda sacra, cântec liric apologetic adresat divinității. Psalmii sunt cântece
de slavă aduse lui Dumnezeu, iar originea lor se regăsește în Biblie, în Psalmii regelui David,
de o desăvârșită frumusețe și de o impresionantă profunzime a rugăciunii și a trăirii mistice.
Se intonau cu acompaniament de harpă. Psalmul bibli c mărturisește modul artistic al unei
sensibilități religioase și poetice de a se raporta la Dumnezeu. Regele David dispune de un
talent, acela de a lucre în registrul artei, și -l așează în slava propriului Creator. Psalmul,
expune, așadar, strădania unui poet de a cânta despre relația sa cu Dumnezeu, cu tot ce
implică modulațiile ei, poezia fiind în sine un limbaj privilegiat în dialogurile cu și despre
Dumnezeu. Ca formula, psalmii aparțin liricii subiective, fiind monologuri ale celui -care-
glăsuiește -în-pustiu (Nicolae Balotă)67- Vox clamantis in deserto. Exprimă, cu o extremă
intensitate, o criză a conștiinței religioase a omului și, în același timp, o criză a identității.
Psalmul este o poezie declarative prin excelență, este rugă și cânt, invocare a di vinității. Prin
chiar faptul acestei permanente invocări, chiar dacă în răspăr , pentru a o nega, a prezenței
divine, psalmistul rămâne un veritabil homo religiosus68. Psalmii Vechiului Testament, cea
mai mare parte avându -l ca autor pe regale David, se afl ă în tradiția ebraică, aceasta cerând
omului să se considere vinovat de păcatul adamic astfel că psalmistul se umilește, cere
îndurare de la Deus absconditus: Miluiește -mă, Dumnezeule,după mare mila ta, și după
mulțimea îndurărilor tale, șterge fărădelegea mea…Că iată, întru fărădelegi m -am zămislit și
în păcate m -a născut maica mea…Duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o ca
urgisi…Întoarce fața, Ia aminte de rugăciunea mea, că m -am urgisit foarte”. Rugăciunile –
dacă e să acceptăm sinonimia ps alm-rugăciune – celui care a trecut printr -o experineță
monahală, într -o perioadă tulbure a căutării propriei vocații, sunt în antiteză cu psalmii
biblici. Atitudinea lui Arghezi față de divinitate este cea a omului „modern”, care pune până și
cerul sub se mnul întrebării, este chinuit de îndoieli, neliniște și încruntată suferință,
încrîncenare care conduce la revoltă:

67 Ibidem, p.179
68 Ibidem, p.180

33
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu

…Tare sunt singur, Doamne și pieziș
Și te slujesc; dar, Doamne, până când?

Singur acum în marea ta poveste
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor
Vreau să te pipăi și să urlu :<<Este>>

Ești ca un gând și ești și nici nu ești
Între putință și -ntre amintire”, pentru ca, în ultimul psalm accentele apofactice să se
încheie cu impietate și anti -teism:
Încerc de -o viață lungă să stăm un ceas la sfat,
Și te-ai ascuns de mine de cum m -am arătat.
Oriunde -ți pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi,
Dau numai de belciuge , cu lacăte și drugi.

Înerșunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;

34 Dar trebuie -mi dau seama, să -ncep de -abia cu tine.
Psalmii, ca specie a genului liric cultivate de Tudor Arghezi, nu sunt un ciclu de
poezii independent și unitar din punct de vedere editorial. Arghezi a scris psalmi până în ani
din urmă a creației sale. Numărul lor total este de 18, dintre care trei au titluri mai dezvoltate
–Psalmul mut, Psalmul de tinerețe, Psalmul de taină – fiind publicați de -a lungul a 40 de ani
de activitate lite rară. Psalmii nu se configurează ca o unitate în care cadrul poeziei argheziene,
ca un ciclu al poeziei filosofico -religioase, fiind poezii diferite sub aspect tematic și ideatic.
Astfel, Psalmul de taină dezvoltă o temă erotica, este una dintre cele mai p rofunde, o
adevărată odă închinată femeii, ca parte componentă a structurii bărbatului:
Femeie răspândită -n mine
ca o mireasmă -ntr-o pădure,
Scrisă -n visare ca o slovă,
Înfiptă -n trupul meu:săcure.
Cei 17 Psalmi care trezesc întrebări sub aspectul prezenț ei sau absenței sentimentului
religios au ca temă generală raportul spiritual dintre om și Divinitate, definirea omului și a
Divinității, precum și a relației dintre aceștia, percepută și exprimată filosofic de poet. În
Psalmi, Arghezi exprimă o viziune com plex asupra legăturii spiritual dintre om și Dumnezeu,
are atitudini foarte variate privind atât omul, cât și Divinitatea, care întruchipează diferite
ipostaze.
Eugen Simion desprinde patru teme esențiale care se manifestă în Psalmii arghezieni:
 religioasă – în sensul că Dumnezeu este atotputernic și este identificat cu
întreaga fire, într -o viziune de factură populară
 gnoseologică – dvininitatea este adevărul absolut și idealul supreme al ființei
umane;
 etică – divinitatea veghează voia de bine, frumos și ade văr a omului;
 estetică – Dumnezeu este visul purificator al omului, Esti visul meu, din toate,
cel frumos.69

69 Eugen Simion, op.cit.,p127

35 Tudor Arghezi încearcă să se apropie de Dumnezeu prin negație, oscilând mereu între
credință și tăgadă , cerând, uneori imperative, alteori smerit, dovezi palpabile din partea
acestuia privinf existent sa. Psalmii arghezieni sunt concepuți sub forma unor dialoguri
imaginare cu Dumnezeu, într -un limbaj patetic sau acuzator, cu speranța sau cu deznădejde,
fapt interpretat de critica literară ca trufie a artistului de a scormoni cu mintea misterul
universal care -l fascinează, de a se convinge prin dovezi concrete de existent abstractă a forței
supreme.
Tudor Arghezi ilustrează în Psalmi un raport direct al omul ui cu divinitatea,
percepându -l pe Dumnezeu în cele mai surprinzătoare ipostaze, în funcție de starea poetică
interioară. Psalmii lui David, în număr de 150, reprezintă reflexul poeziei sacre și revelația
unui Dumnezeu personal în cadrul unei religii monot eiste, limpezirea unei conștiințe
milenare, care eșuase dramatic în politeism sau în concept abstracte. Psalmii arghezieni
reprezintă zbaterea unei conștiințe individuale, care nu se regăsește pe sine, copleșită de
solitudine și incertitudini, dar care cla mează nevoia de Dumnezeu. Motivația ne este oferită
chiar de unul dintre psalmi:
O neliniștită patima cerească
Brațul mi -l zvâcnește, sufletul mi -l arde.
În Psalmii lui David, Dumnezeu este văzur ca spirit justițiar, necruțător, care se mânie
pentru neleg iuirile oamenilor Ce ce zdrobește dinții păcătoșilor, Cel ce ceartă neamurile și
stinge numele lor, dar și darnic și milostiv, ziditor al lumii fericite –Dumnezeu este un pom
răsădit lângă izvoarele apelor. Ipostaza ultimă se întâlnește și în Psalmii arghezieni:
Doamne, izvorul meu și cântecele mele!
Nădejdea mea și truda mea
Din alea cărui miezuri vii de stele
Cere să -mo îngheț o boabă de mărgea.
Deus absonditus – Dumnezeu care se ascunde este o idee regăsită la ambii psalmist,
numai că David îl vede pe Dumnezeu, undeva, departe, într -o cetate izolată de lume, pentru a
veghea omenirea, pe când Arghezi consideră că Dumnezeu se ascunde intenționat de om,
încuindu -se cu lacăte și drugi ca omul să nu poată ajunge la El:

36 Încerc de -o viață lungă să stăm un cea s la sfat,
Și te-ai ascuns de mine de cum m -am arătat.
Oriunde -ți pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi,
Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut de către om, acesta fiind făcut anume limitat în simțire
și inteligență, că nu poate pătrunde până la El.
Sătul de ce se vede, flămând de nu se vede,
Ai încercat țâțâna și lacătul acela,
Dar cheile de -ncuie făptura și -o descuie
Ascunse la -ntuneric de lăți bătute -n cuie
Le-am descântat să cadă în pulbere grămadă
Îndatăce -năuntru dă ochiul meu să vadă.
Dumnezeu este numai un gând, o amintire, o concepție, poetul îndoindu -se de
existența Lui:
Tu ești și -ai fodt mai mult decât în fire
Era să fii, să stai, să viețuiești
Ești ca un când și ești și nici nu ești
Între putință și între amin tire.
De la credință la tăgadă, de la resemnare la cutezanță, Arghezi străbate o cale lungă a
îndoileii a căutării lui Dumnezeu, pentru existența căruia solicită dovezi palpabile:
Singur acum în marea ta poveste
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor
Vreau să te pipăi și să urlu :„Este”

37 Tudor Arghezi parcurge o gamă variată de stări sufletești și de atitudini ideatice în
relația spirituală cu Dumnezeu, parcurgând un adevărat labirint al căutării concrete și fiind
străbătut de cele mai surprinzătoare simțăminte. Acestă chinuitoare frământare ar putea
semnifica ipostazele psalmistului, definind succinct și sintetizat principalele manifestări ale
dilemei argheziene în încercarea lui de a fi auzit de divinitate.
Noțiunea de psalmi suferă la Arghezi importante schimbări, pentru că Psalmii
arghezieni nu au un caracter exclusiv religios și nu se rezumă la atitudinea de laudă a ființei
divine. Psalmii sunt o poezie filosofică în care poetul își pune numeroase întrebări asupra
rostului și condiț iei pmului în univers. Poetul pare a se adresa unui cer din care Dumnezeu e
absent, unei absențe a divinității. Credința se îmbină adesea cu tăgada. Psalmii reflect o
atitudine de îndoială în căutare, dar și o situație dramatică, de criză a comunicării din tre om și
divin. Suferința poetului provine din faptul că, în lipsa unei certitudini religioase, în sulfetul
său ia naștere conștiința insuportabilă a solitudinii ființei umane în univers:
Tare sunt singur, Doamne și pieziș
Copac pribeag uitat în câmpie…
Această absență a Creatorului cheamă, printr -un joc al armoniilor tainice, prezența
Creatorului. Prin desacralizarea Cerului, Arghezi sacralizează concomitant viața, făpturile
pământeși, plantele și animalele. Paradisul arghezian trebuie căutat pe Pământ, p rinter ființele
cele mai umile, și nu într -un Cer gol, în care nu locuiește nimeni. În imaginația poetului,
Cerul e prins în belciuge și lacăte. Dumnezeu e Domnul, Părintele, Tatăl, dar și Cineva,
Careva, Nimeni, Cine -știe-cine. Pentru Arghezi, în afara vi eții, care reprezintă bunul supreme
al omului, nu există decât neantul, moartea. Lirica filosofică argheziană e locul unor întrebări
dramatice, fără răspuns, al unor lupte cu sine ale poetului, al torturilor sulfetești, dar și al
bucuriei de a trăi. Psalmi i, în genere, exprimă chinul dramatic al unui spirit însetat de
cunoaștere. Deschis, impetuos spre infinitul lumii, dar, în același timp, incapabil de a găsi
căile și mijloacele pentru a realiza acest vis.70
Din punct de vedere stilistic, se poate spune că psalmii constituie o fațetă artistică
diferită de alte stiluri argheiene; e ceea ce remarca și Pompiliu Constantinescu: expresia e
nesigură în asprimea ei;imaginea joacă pe trupul ideii, fiind ori prea lungă, ori prea zvârlită

70 Elena Zaharia -Filipaș, op.cit, pXXXI

38 sumar(…)discursivitatea afori stică a versului alterează cu retoroca plastică.71 Psalmii ar
putea fi asemănați cu Scrisorile lui Eminescu și cu Nopțile lui Macedonski, integrându -se un
stil de poezie filosofico -socială cu rădăcini în retorica romantică.
În ceea ce privește psalmii în proză, aceștia completează traseul spiritual impus de
psalmii în versuri. Dar, pentru că ei nu fac obiectul discuției noastre,vom face unele precizări
cu caracter general.„Acești psalmi nu par a fi insule connotative de sine stătătoare, ci sunt
momentele sp irituale de legătură, intercalările necesare între un climax și altul. Lecturate în
parallel cu psalmii în versuri, aceste poeme creează o imagine integratoare asupra psalmodiei
argheziene și asupra mișcării eului spiritual. Deci se poate descrie un portre t dinamic al eului
poetic arghezian. Psalmii prozaici mai ales, relevă un dinamism evolutiv al eului poetic până
la o finalitate salutară și armonizantă, de aici și valoarea acestor texte poetice în context
conotativ. Poemele în discuție vin să detalieze st ările psalmistului din versuri, puterea
expresivă rămâne aceeași, însă ambiguitățile care au indus în eroare atât de mult pe exegeții
psalmilor în versuri, sunt mai rare, schimbările spontane de ton se resorb într -o stare generală
de împăcare sufletească. Disperarea și revolta psalmului arghezian aici se convertesc în
bucurie. Lectorul poemelor descoperă treptat sursa acestei seninătăți poetice subiacente în
pasaje desprinse parcă din manuscrisul unei biografii spiritual. De altfel, pe parcursul
psalmilor p rozastici arghezieni au urmărit traiectoria unei dinamici spiritual, delimitată în
etape cu succesiune logică: conștientizării apartenenței la sacru îi este consecutive nevoia de
sacru, necessitate intrinsecă care induce febrilitatea stării de căutare a sa crului pentru
reîntregirea primordial; din metamorfozele căutarii se naște revelația sacrului în lume care
delimitează o viziune diferită asupra sacrului, lumii și omului. Linia acestei traiectorii a
devenit, în cazul studiului de față, firul Ariadnei în i nterpretarea grupului de psalmi ai
volumului Printre psalmi . La finalul traiectoriei spiritual, eul poetic mărturisește deschis
împăcarea cu Dumnezeu pe care, în cele din urmă, l -a descoperit, însă e vorba de un
Dumnezeu al unei viziuni personale. Dumnezeu l poemelor în proză este surprinzător, Toate
atributele divinității sunt înlocuite de un sacru lipsit de grandoare. Împăratul Împăraților
spune în poezia argheziană nu știu , neștiință care vine dintr -o inocență de fond. Dumnezeul
întâlnit de psalmist este un copil al iubirii și al jocului cosmic, o divinitate de dinainte de

71 Pompiliu Constantinescu, op.cit. p78

39 păcat, însemnând pe deplin iubire, fără atribuții de stăpân, un prieten, un copil între ceruri,
aruncâ nd cu stele în mare.(Viața mea trece către veac)”.72

Psalmii lui Arghezi – instantanee lirice cu identitate proprie

Pentru a surprinde frumuse țea psalmilor arghezieni, pentru a pătrunde înțelesurile pe
care poetul vrea să le transmită propunem în cele ce urmează o analiză separată a psalmilor.
Atragem atenția asupra faptului că ne vom referi la psalmii care se includ în lirica existențială
–a relației omului cu divinitatea, în lirica de meditație de cunoaștere, a lui Arghezi. Astfel că,
ceilalți psalmi, cum ar fi Psalmul de taină , bunăoară, nu vor face obiectul discuției noastre.
I.Psalm(Aș putea vecia cu tovărășie)

Psalmistul vorbește în ipost aza artistului conștient de vocația sa excepțională, de
capacitatea inovatoare, promovând ideea poetului -Demiurg care dispune de arta de a depăși
moartea și a cuceri eternitatea:
Port în mine semnul, ca o chezășie
Că am leacul mare -al morții tuturor.
Arta purcede din el și în această ipostază de creare a unei lumi noi, de depășire a
condiției creaturale, el sfidează divinitatea, luând vecia drept complice. Arta are posibilități
nelimitate și prin ea poetul se identifică cu divinitatea. Asemenea altor psalm i, atitudinea
poetului e răzvrătirea, nesupunerea față de divinitate, căreia îi refuză jertfele cerute și
cântecele de slavă.
Termentul vecia implică o notă de ambiguitate, el poate însemna nemurirea geniului
sau veșnicia sufletului nemuritor, mântuit. Vecia, despre care poetul crede că va putea lua cu
tovărășie, părtașă a gândurilor sale nu este aceea spre care aspiră misticul sau măcar
credinciosul.73 Poetul este Creatorul prin excelență, conștient de capacitățile sale și își
proclamă autonomia –el este su zeranul gândurilor și cuvintelor sale. Ipostaza în care se află
este cea a unui Orfeu a cărui artă îi oferă posibilități nebănuite, identificându -l cu Dumnezeu.

72 Anca Tomoioagă, Metamorfozele psalmului în poezia românească modernă și postmodernă, Teză de doctorat,
Oradea, 2011, p.136 -138
73 Nicolae Balotă, op.cit., p.186

40 Gândurile sublimate la rang de Logos creator de lume își caută mjloc de expresie, prin stihuri
sprintene sau grele, lăuta devenind un instrument magic, capabil să surprindă înalta muzică
celestă ce are ca atribut principal, capacitatea întoarcerii din moarte:
Orișicum lăuta știe să grăiască,
De-o apăs cu arcul, de -o ciupesc de coarde,
O neliniștită patimă cearească
Brațul mi -l zvâcnește, sufletul mi -l arde.

Știu că steaua noastră, ageră -n Tărie,
Crește și așteptă -n scripcă s -o scobor
Port în mine semnul, ca o chezășie,
Că am leacul mare -al morții tuturor.
Așa cum apare în acest psalm, revolta lui Ar ghezi este o răzvrătire împotriva Tatălui.
Chiar cuvântul Părinte, cu care i se adresează numai aici, constituie un indiciu, în acest sens,
pentru că, prin invocarea Lui, poetul intentează un adevărat proces, iar interogația retorică e
prima dintr -un rechi zitoriu împotriva Părintelui care pretinde jertfă, fără să se ofere pe sine,
care se vrea cunoscut fără să se facă cunoscut:74
Pentru ce, Părinte, -aș da și pentru cine
Sunetul de -ospețe -al bronzului lovit?
De aici decurge experiența resentimentului, a revol tei. Însă, poetul își dorește, în
schimb, după ce a avut puterea cunoașterii, un destin obișnuit, semnul cel mai înalt al sfidării:
Vreau să pierîn beznăși în putregai,
Nencercat de slavă, crîncen și scârbit.
Și să nu se știe că mă dezmierdai

74 Idem, p.188

41 Și că-n mine însuți tu vei fi trăit.
Bezna și putregaiul sunt două elemente care joacă un rol esențial în imaginarul poetic
arghezian. A pieri în beznă înseamnă o formă de osână pe care psalmistul și -o ia singur. El se
dezice de Dumnezeu, ca de tatăl său, în încercarea de a eradica orice urmă a harului poetic cu
care ar fi fost înzstrat de divinitate. Acest act îl situează, aparent, doar! Pe Arghezi la rândul
damnaților veșnici, în rândul apostaților.
II. Psalm( Sunt vinovat că am râvnit)

Acest psalm este ilustrativ pentru ipostaza prometeică cu care este asociată imaginea
psalmistului, neavând nimic în comun cu recunoașterea stării de păcătoșenie a psalmistului
David, bunăoară. Este psalmul răzvrătirii fățișe, foarte violent, culminând cu imaginea
titanului care fură de la zei tăria. Dialogul psalmistului cu divinitatea este lupta cu el, o luptă
cu neantul. Omul e om prin libertatea de a se opune, de a rezista, de a se revolta, de a coi să
trăiască în sine, pentru sine. Omul provoacă dumnez eirea:
Sunt vinovat că am râvnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Și am prădat -o-n spmn și -n vis,
Cu brațu -ntins, cu pumnu -nchis.
Pentru a provoca divinitatea, el deschide larg poarta tuturor dori nțelor nelegiuite,
căutând păcatul cel mai mare, aceasta pentru că:
Ispitele ușoare și blajine
N-au fost și nu sunt pentru mine
În blidul meu, ca și în cugetare,
Deprins -am gustul otrăvit și tare.

42 Poetul se ipostaziază ca un revoltat, dur și înverșunat, iu bind primejdia și căutând -o,
alegând căile cele mai dificile, zdrobind obstacolele ce -i stau în cale, asimilat tâlharului care
pradă noaptea cetatea, sfidând supunerea și asceza pretinse credinciosului. Ca un titan, își
sfărâmă lanțurile, sfidează oprelișt ile. Mihail Petroveanu este de părere că: „ În această
ipostază de luptător pentru cunoaștere, eroul arghezian e văzut uriaș mitologic. El a dobândit
statura unui Atlas ducând pe umeri pământul în locul cerului.”75
Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec
Ducând î n cârcă muntele întreg.
Urmând tentația acelui –veți fi ca Dumnezeu -psalmistul știe că săvârșește singurul
păcat neiertat, cu toate acestea face pasul decisiv al rupturii de divinitate. Ca un alt Prometeu,
prin agresiunea sa, el încearcă deicidul:76
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!
Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii Tăria.
Cu tot spiritul său cutezător, poetului îi sunt refuzate bunurile toate –o sintagmă care
desemnează cunoașterea absolută, dumnezeirea preferând să nu -i răspundă:
Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,
Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.
Versul cu care se încheie acest psalm este într -un fel un răspuns, exprimând
interdicția. Nu se poate , neagă nu numai jindul omului după bunurile acestei lumi, ci și însăși
râvna psalmistului de a -și apropia Cuvântul. Psalmistul se izbește de acel zid de ceață al
neființei, pe care îl cunoaște atât de bine și îl întâlnește atât de des în drumul său, încât devine
legitimă afirmația potrivit căreia divinitatea este o negație a lui, este neantul omului.

75 Mihai Petroveanu, op.cit.,p.29
76 Nicolae Balotă, op.cit.,p.193

43

III.Psalm( Tare sunt singur, Doamne, și pieziș)

Psalmul al treilea este un psalm al însingurării artistului, purtând –ca în filigran –
cuvintele evanghelice: <<Eli, Eli, lama sabahtani>>, adică<<Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce m -ai parasite?>>77 Tonul de lament generat de perpetua cauză –absența
divinității – îl apropie ușor de psalmii biblici. Asemănarea cu psalmii scripturistici o sesizeaz ă
Nicolae Balotă prin trimiterea la interogațiile atât de cunoscute, atribuite Regelui David: Până
când, Doamne, mă vei uita până în veac? Până când vei întoarce fața Ta de la
mine? (Ps.12,1) sau Pentru ce, Doamne, stai departe?(Ps. 9,21)78 Metafora amplă a copacului
pribeag, uitat în câmpie, concentrează întreaga poezie, exprimând condiția duală, tristă, a
artistului.
Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru -n îndârjire vie.
În explicarea sensurilor acestei metafore, putem avea în vedere complexul
dostoievkian al omului din subterană sau pe cel al damnatului din textile lui Blake.79
Dumnezeu ascuns, mut, inexistent înseamnă singurătate radical omului –Tare sunt singur,
Doamne, și pieziș! Psalmistul arghezian se simte lepădat de la fața Domnului, osândit să
rătăcească în pustiu. Respins, el tânjește după o consolare: pasărea ciripitoare, crâmpeie mici
de gingășie, cântece mici și vrăbii de lăstun. El nu e un om obișnuit și de aceea îi sunt î nchise
drumurile spre bucuriile simple ale oamenilor, spre căldura și gingășia vieții –copacii de rod,
cu gustul bun , cu vrăbii și omizi, simbolizează umanitatea comună –dar nu este nici zeu,
fiindu -I închise și căile spre absolut. Portretul psalmistului e ste alcătuit din termini a căror
asociere este inedită: singur, pieziș, pribeag, țepos, aspru, amar. Tensiunea aprigă a sufletului

77 Idem, p.1 94
78 Ibidem, p.194
79 Ibidem, p.195

44 e aceea de așteptare, nucleul fundamental al Psalmilor arghezieni, Dorul poetului e îndreptat
spre o cât de mica atingere a di vinității:

Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească -n drum,
Să cânte -n mine și să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aștept crâmpeie mici de gingășie
Cântece mici de vrăbii și lăstun
Să mi se dea și mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.
Ființa trecătoare( umbra mea de fum ) tânjește în zadar după semnele sacralității
positive: pasărea ciripitoare, crâmpeie mici de gingășie, cântece mici și vrăbii de lăstun.
Toate acestea întruchipează aspirația psalmistului de a fi părtaș la ciclul rodirii în
univers, dar și nostalgia paradisului pierdut.
În strofa a cincea, hotarul este simbolul răsucirii dintre eternitate –vecii – și
necunoscut –ceață –răscruce unde se simte situate poetul. Tema revoltei se incluzionează
treptat în substanța psalmului, concretizâ ndu-se în interogația: Și te slujesc; da, Doamne,
până când? Ea este semnul exasperării celui pus să vegheze între două nopți, fără a primi
nimic în schimb. Cu toate astea, revolta e numai insinuate. A servi întunericul dumnezeiesc e
sinonim cu a trăi în z adar. De vreme ce sacrul e mereu tăinuit, ascultarea reprezintă suprema
frustrare pentru poetul psalmist. Lui Arghezi nu I se potrivește imaginea ascetului care se
canonește inutil:

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

45 Și de-a rodi metaled oar, pătruns
De grelele porunci și -nvățăminte,
Poate că, Doamne, mi -este de ajuns.
Reproșul se face și el simțit și face posibilăilustrarea căutării dramatice a divinității de
către psalmist. Nu întâmplător Arghezi intenționa să intituleze acest poem, Reproche divin.
Deși tonalitatea poeziei e tristă și conține o notă umilă, umilința argheziană nu e niciodată
puternică, durabilă, iar rugămințile poetului au un accent aproape imperativ:
În rostul meu tu m -ai lăsat uitării
Și mă muncesc din rădăcini și sanger
Sunt versur i ce stau sub consemnul grav, iremediabil, al rupturii de Părintele ceresc,
resimțită ca o profundă ruptură a finite. Acel innocent semn al depărtării e revendicat de poet
cu deznădejdea smerită că Dumnezeu îi va adresa un mesaj din tăcerea lui absolută:
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povața ta mai bună –fapt semnificativ într -o lirică în care
întunericul și tăcerea sunt singurele mijloace directe de reprezentare a sacrului, chiar dacă
amândouă sunt negative. Concluzia spre care ne conduce poemul ar putea fi acesta: poet
profund religios, Arghezi se află însă într -o paradoxală condiție: aceea de a nu accepta dogma,
și în același timp, dându -și seama de imposibilitat ea trăirii autentic religioase în afara
dogmei.80 Suferința psalmistului, nu aparține registrului larg al durerilor umane. Este o
suferință radical, nemotivată prin nimic mundane, a omului care descoperă un gol de
neumplut în rostul său. Semnul cerut de ps almist amintește acele semne și minuni repudiate în
Evanghelie, dar pe acre omul, totuși le pretinde. Acest pui de înger ar aduce împăcarea,
liniștea refacerea legăturii ontologice între om și Dumnezeu.

80 Mireca Zaciu. Tudor Arghezi, în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul esențial al
scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2000, p.38

46
IV.Psalm(Ruga mea e fără cuvinte)

Psalmul este considerat a fi psalmul dezolării extreme, al sfâșierii lăuntrice chinuitoare
în fața tainelor de nepătruns ale universului. Căutarea absolutului, nevoia de Dumnezeu
capătă accente dramatice în acest psalm al dorului după divinitate, asimilat catharsisulu i.
Prima strofă a psalmului evidențiează neputința psalmistului de a se face înțeles de
dumnezeire și, în același timp, lupta permanent cu Logosul divin, în care se lasă angajat
poetul, dar și conștientizarea stării de nimicnicie în care se află –Din veșni cia ta nu sunt
măcar un ceas.
Aparent, psalmul reconstituie atmosfera sufletească a psalmilor biblici. Ca și în cazul
Regelui -profet David, smerenia tăcută a psalmistului arghezian e semnul unei crâncene
neîmpliniri.
În versurile:
Ruga mea e fără cuvinte,
Și cântul, Doamne, mi -e fără glas. , putem remarca apropierea celor doi termini –rugă și cânt –
și faptul că ambii termini sunt lipsiți de forță. Poetul simte neputința de a da cuvânt intimității
celei mai profunde, propriei identități. Ruga fără cuvinte, c a și cea prin cuvânt sunt la fel de
limitate: cuvântul are limită inefabilul, neputința, lipsa cuvintelor; la limita lipsei cvintelor,
apar tot cuvintele.81 Versul: Nici rugăciunea, poate, nu mi -e rugăciune, transmite îndoiala, atât
de caracteristică poetulu i. Actele sale de credință sunt suspendate în gol. Religia, cultul,
rugăciunea își descoperă pe rând, pentru el, deșertăciunea. Psalmistul biblic, păcătos, pocăit
avea și el îndoieli în ceea ce privește valabilitatea rugăciunii sale, dar, la Arghezi, îndoi ala
devine o stare fundamental. În legătură cu versul: Nici omul meu nu -i, poate omenesc.
Observă că această disperare a omului de uman, ieșită din comun are ceva pagan, sălbatic,
poetul fiind conștinet că prin ea se neagă condiția credinciosului și poate chiar a omului de
rând.82 Ființa umană este supusă unei consumări lente, unei neantizări –închipuirea se
substituie realului, îndoiala, certitudinii:
Ard către tine -ncet, ca un tăciune,

81 Nicolae Balotă, op.cit., p.202
82 Elena Zaharia -Filipaș, o p.cit., p.21

47 Te caut mut, te -nchipui, te gândesc.
Dacă primul din aceste două versuri de mai sus prelungește acea crâncenă tensiune din
versetul scripturistic Spre tine, Doamne, mi -am ridicat sufletul, Dumnezeul meu (Psalmul
24,1), cel de al doilea sintetizează cele trei etape ale demersului inițiatic argh ezian: căutarea
senzorială, realizată ca act de cunoaștere intelectivă. Năzuința umană spre cunoaștere este
raportată la sentimental de libertate, de neatârnare. Arghezi, aspiră, însă la acel akstasi, la acea
ieșire din sine a minții, proprie misticului, c are –conform exprimării Sfântului Dionisie
Areopagistul – trebuie să fie „unuit desăvârșit cu Cel necunoscut în sens bun, prin nelucrarea
oricărei cunoașteri”:
Ochiul mi -e viu, puterea mi -e întreagă
Și te scurtez prin albul tău veșmânt
Pentru ca mintea mea să poată să -nțeleagă
Ne-ngenunchiată firii pe pământ.
Poetul nu poate renunța la cunoașterea activă, rațională, a divinității, oricât și -ar
prelungi starea de veghe, intelectul e neputincios. Lui trebuie să i se adauge harul divin, acest
lucru îl putem de duce din următoarea strofă:
Săgeata nopții zilnic vârfu -și rupe
Și zilnic se -ntregește cu metal
Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,
Așteaptă o ivire din cristal,
Pe un ștrengar cu brâie de lumină.
O frumoasă meataforă care sugerează senzația absurdului î n căutarea divinității, a
absolutului: noaptea, simbolul acestei lumi necunoscute, se sfărșește zilnic, dar cu carful unei
săgeți care se rupe în fiecare luptă pentru ca să se întregească iarăși, gata de o altă luptă.
Imaginile militare sunt destul de frecv ente în poezia lui Arghezi –avem de exemplu
Încinăciune:
Zalele noastre nu se mai ating

48 Să-și oțelească solzii lor, de tine,
Platoșa noastră n -a mai aglindit
Văpaia negurilor toate, pline
Din răsărituri și din asfințit.
Revelația sacrului e așteptată nu pe înălțimea piscurilor mari de piatră, ci într -un
spațiu mult mai familiar, identificat de poetul nimicului nepipăit cu împărăția firii:
Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care -anume floare și tulpină
Dospește sucul fructului Său cald?
Interogația este reiterate în poezia argheziană, o întrebare simplă, naivă și direct,
profund omenească, referitoare la acel loc sacru pe care -l caută psalmistul. El află, însă,
răspuns la întrebarea sa. Sacralitatea acestei lumi, eden posibil, apropiat, apare în vers urile
finale ale acestui psalm:
Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz,
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paște -un mânz.
În această lume aparent exiguă încetează sterilitatea. Nu în sferele cosmosului infinit,
ci în infinitezimalul pământean se ascund germenii unicei rodnicii umane.83 Aceste imagini
din ultima strofă exprimă drama ratării unei întâlniri fundamentale, cum e cea de care David a
avut parte: „Domnul mă paste și nimic nu -mi va lipsi./La loc de pășune, acolo m -a sălășluit,/ la
apa odihnei m -a hrănit,/sufletul mi l -a întors la sineși[…] Masa ai pregătit înainte -mi, de față
cu cei ce mă necăjesc;/ uns -ai cu untdelemn capul meu,/ iar paharul Tău mă -mbată de parcă -ar
fi prea tare”( Psalmul 22,1 -3,5)

83 Nicolae Balotă, op.cit.,p.206

49
V.Psalm(Nu -ți cer un lucru prea cu neputință)

Acest psalm este un apel al inteligenței desnădăjduite. Prezența sacrului este singurul
dar râvnit de poet. Invocarea lui este o încercare de a -l scoate din neantul ascunzișului său.
Nicăieri Domnul către care se îndreaptă plângerea po etului nu este mai asemănător cu
Dumnezeul ascuns jansenist al lui Pascal, decât aici.84 Suferința originară, cea care determină
mizeria pascaliană a omului rezidă în ascunderii sacrului, or suferința argheziană, aici, mai
ales, este determinate de tăcerea celui ascuns, de necuvânt. Suferința despre care vorbim
implică o răceală demonică, specifică celor răzvrătiți, o duferință a conștiinței nefericite,
încruntare. Arghezi incită divinitatea –
Dacă -ncepui de -aproape să -ți dau ghes,
Vreau să vorbești cu robul tău mai des.
Biblia e privită ca un basm, populat cu personaje familiar, printer care Dumnezeu
însuși apare ca un ins cumsecade ce tine evidența lumii într -un catastif. Șerban Cioculescu,
vorbind de tendința lui Tudor Arghezi de a violenta limbajul poeti c prin folosirea cuvintelor
dure, șocante și a expresiilor luate familiar sau din argou, considera că această imagine a
solicitării e vulgară. Totuși, pentru cititorul avizat esthetic acest să-ți dau ghes este deosebit
de expresiv și plin de farmec.85 Pe un ton de reproș, psalmistul Arghezi transmite ideea
abandonării creaturii în starea de neant. Divinitatea s -a lepădat de propria creație, lipsa de
implicare în existent ei fiind reclamată acut de poet:
De când s -a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus p iciorul în bătătură
Și anii mor și veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.

84 Idem, p.206
85 Serban Cioculescu, Argheziana, Editura Eminescu, București, 1985, p.51

50 Ultimul vers al acestei strofe conține un pleonasm vizibil, strident, ce tine de
primitivismul căutat al expresiei, semnalat de Șerban Cioculescu.86 Critica literară a apre ciat
că eșecul lui Arghezi de a ajunge la revelația divină, l -a condus pe acesta la o viziune
panteistică asupra vieții atâta vreme cât cerul rămâne mut. Îngerul de povață, csre pentru artist
ar fi fost sinonim cu inspirația creatoare ce dă putere cuvântul ui, i-a fost refuzat și de această
data psalmistului. Nu -I rămâne altceva, decât să continue să se zbată în tenebre, cunoscând
criza identității ontice. Îngerul apare relative rar în imagistica argheziană. El este un mesager
al lumii necunoascute, mai mult întruchipare a gingășiei și blândeței și mai puțin a fervoarei
mistice, acestea ar fi atributele divinității pe care și le -ar dori poetul, în schimbul tăcerii
divine. Divinitatea, refuză, din perpectiva acestui psalm, voluntary, comunicarea cu
psalmistul, astfel că punctele de suspensie, asimilabile reproșului, lasă loc interpretărilor
multiple în ceea ce privește relația Om – Dumnezeu:
Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea
Și pruncul și bărbatul și femeea.

Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul,
Nu mi -a trimis, de când mă rog, niciunul…

VI.Psalm(Te drămuiesc în zgomot și -n tăcere)

Imaginea pe care o creează acest psalm este cea a psalmistului obsedat de revelația
Tatălui oscilând între afirmație și negare, între întrezărire și aproximare, sub successive forme
panteistice:87
Te drămuiesc în zgmomot și -n tăcere
Și te pândesc în timp, ca pe vânat.
Metafora vânătorii ascunde aceeași oscilație între a -l ucide pe Dumnezeu în suflet și a
se resemna absenței material a Lui: Și te pândesc în timp ca pe vânat. Șoim ul(simbol al

86 Idem, p.52
87 Pompiliu Constantinescu, op.cit., p.58

51 aspirației către înălțimi, al idealului) și visul din toate, cel frumos sunt întrupări metaforice ale
Divinității. Versul: Ești visul meu, din toate, cel frumos, este concludent pentru întreuparea
ideii de absolut în divinitate; aceeași subterană presimțire a omniprezenței lui Dumnezeu
circulă și -n figurarea panteistică a Lui, treapta cea mai de sus la care se înalță aproximarea
argheziană –Ca-n oglindirea unui dru m de apă.88 Interogațiile retorice –ești șoimul meu cel
căutat?Să te ucid? sunt semne ale ezitării, ale comunicării cu sine în absența Celui invocate. A
ucide e echivalentul doborârii credinței din suflet –o idee preluată de la filosoful german
Nietzche, car e afirma că, în momentul în care întreaga omneire va renunța la credința în Zeul
supreme, Dumnezeu însuși va dispărea de pe pământ, va fi ucis de muritori.
Apare sentimentul căutării zadarnice a divinității, care angajează deopotrivă pe insul
spiritualist , ca și pe vânătorul înarmat primitiv:89
Pentru credință sau pentru tăgadă
Te caut dârz și fără de folos.
Versurile:
Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai ești, traduc îndoiala și nesiguranța asupra a ceea ce poetul
credea că stăpânește –un crâmpei de cunoaștere. Verbul a întrezări denotă, de asemenea,
incertitudinea, iar comparația ca taurul sălbatec când se -adapă face referire la o epocă
primordial, în care animalul care simbolizează puterea are nevoie, întocmai ca eul liric , de apă
–element vital -, de cunoaștere. Putem face trimitere la apa vie , despre care îi vorbește
Mântuitorul femeii samarinence.
Ultima strofă enunță, din nou, o provocare:
Singuri, acum, în marea ta poveste
Rămân cu tine să mă mai măsor. Marea poveste este o metaforă care înglobează istoria
credinței religioase, istoria omenirii; cei doi adversari își măsoară forțele, care sunt, de fapt,
inegale, căci eul liric, chiar dacă a lansat provocarea, afirmă: fără să vreau să ies biruitor,
conștient fiind de con diția sa umană, limitată. Confruntarea se dovedește a fi o dorință asiduă
de cunoaștere, nu o desfidare ce își are originea în infatuare. Poetul îl cheamă pe Dumnezeu la

88 Idem, p.59
89 Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Ed. Minerva, București, 1971, p.112

52 luptă, nu în ajutor, asemenea unui nou Iacob. Dorința arzătoare de cunoaștere a divini tății, de
stabilire a unei legături și de obținere a unei certitudini palpabile asupra existenței acesteia
este exprimată imperative de verbul vreau . Disperarea este evidențiată de verbul urlu, care
accentuează nevoia poetului de cunoaștere pe cale senzoria lă a dumnezeirii, asemenea, de
această data, unui alt apostol Toma –Vreau să te pipăi și să urlu<<Este!>>. În cazul de față,
structura poetului nu este a unui fost teolog înarmat cu argumente pro și contra, nici a unui
metafizician în căutarea transcenden ței, ci pare a fi a unui primitive care orbecăie pe întuneric
căutând a se convinge prin dovada pipăită a mâinilor.90, disimulând, îndărătul unei pioșii,
pline de candoare, necredința lui Toma.91

VII. Psalm(Pentru că n -a putut să te -nțeleagă)

Este un psalm mai puțin reprezentativ, dar a cărui tonalitate are o curgere în meander,
dramatică, specifică poeziei argheziene: începutul epic, în stil de basm, ironizând Biblia,
ireverențios chiar. Primul vers este o cauzală menită să justifice o atitudine –Pentru că n -a
putut să te -nțeleagă, aceea a incapacității cunoașterii, a imposibilității descifrării multiplelor
reprezentări ale divinității. Această idee este dublată de metafora cuprinsă în versul –
Deșertăciunea lor de vis și lut, simbolizând condiția moral ă dualistă a omului în viziunea
argheziană. Făptura umană percepe dumnezeirea, pe acest deus absconditus ce nu se
revelează în adevărata înfățișare și măreție, numai sub semnul mâniei divine,al pedepsei:
Te-ai arătat adeseori făpturii
Și-n totdeauna -n hain e de împărat,
Amenințând și numai supărat,
Că se sfiau de tine și vulturii.
Din nevoia de a -și forma reprezentarea divinității, Arghezi recurge la puterea
cuvântului, prin intermediul căruia reușește să ilustreze unele attribute ale acesteia.
Dumnezeul lui Arghezi este sau nu biblical Iehova, abstract, nevăzut, aspru, gelos și
răzbunător, sau miticul moș din credințele populare, familiar, bonom, gospodar și prieten cu

90 Idem, p.70
91 Ov.S. Crohmălniceanu, op.cit., p.134

53 vrăbiile și lăstunii.92 Aici Arghezi reușește, însă, un amestec ușor caricatural din ambele
ipostaze.93 Următoarele versuri anulează tonul ironic și reproșul, psalmistul domolindu -și
afectele turbulente, înlocuindu -le prin sentimente mai calme. Domnul mânios, prompt în a
înjura omul, este invocate astfel –Doamne, izvorul meu și cântecele mele! Apare din nou
jindul după Sacrul ca început absolut, ca sursă ultimă, ca ipostază a fecundității absolute. În
vecii triști în care nu se auzea decât injuria divină, răsună acum cântecele paradisiace. Din
perspectiva lui Nicolae Balotă, paradisul invocate e n ostalgie a paradisului. Izvorul este doar
râvnit, niciodată întâlnit –Nădejdea mea și truda mea -dorința infinită a psalmistului este de a
atinge izvorul de apă vie, sursa ultimă a cântecelor de care fiecare pas, fiecare gest al său, îl
îndepărtează infinit de mult. E dorința de a devein cel care este,acolo unde începutul est
epermanent și nu există sfârșit.94 Ruga poetului devenită patetică este una dintre cele mai
frumoase litanii ale Psalmilor arghezieni, îndemnând la cunoaștere, la prezență certă, la
speranță, prin vedere direct, în rândul oamenilor, entitatea divină fiind datoare să confirme că
se afla peste tot și în toate:
Tu ești și -ai fost mai mult decât în fire
Era să fii, să stai, să viețuiești,
Ești ca un gând, și ești și nici nu ești,
Între putință și -ntre amintire.

VIII.Psalm(Pribeag în șes, în munte și pe ape)

Este psalmul călătorului -prizioner în universal închis. E un psalm al maturității
melancolice, al reviziurii și al cunoașterii de sine, psalm al socotelilor.95 Psalmistul este mânat
nu numai de râvna căutării sale, ci și de o silă particulară de sine, de voința ieșirii din sine.
Din ura de sine, disprețul, dar și din recunoașterea propriilor limite se naște nevoia
transcenderii, a fugii în gol. Astfel se formează o iluzie derizorie:
Pe cât nainte locul mi -e mai gol,

92 Idem, p.145
93 Elena Zaharia Filipaș, op,cit,p.37
94 Nicolae Balotă, op.cit.,p.218
95 Idem, p.220

54 Pe-atât hotarul lui mi -I mai aproape.
Așadar, spritul, în orice împrejurare s -ar afla, se găsește încercuit. El rătăcește în
interiorul unei sfere ai cărei pereți se îndepărtează sau se apropie neîncetat, mărginindu -i
orizontul și oferindu -I perspectiva strâmtă a acelorași imagini. Prizoniera a marelui ocol,
gândirea nu se mulțumește doar să cutreiere prin interiorul limitelor ei monotone. Într -un gest
temerar, ea încearcă expansiunea dincolo de finit. Și așa, spiritual își atinge extremitatea, se
recunoaște dincoace de infinit:
Piscul sfârșește -n punctual unde -ncepe,
Marea mă -nchide, lutul m -a oprit.
Am alergat și -n drum m -am răzvrătit
Și-am scăpat din zarea marii stepe.

Sunt prins din patru laturi deodată,
Și-oricât m -aș măguli biruitor,
Cunosc ce răni și -anume unde dor
Și suferința mea necăutată.
Căutându -l pe Dumnezeu, psalmistul arghezian află doar nimicnicia omului. Astfel se
acutizează percepția golului interior, a vidului existential. Suferința psalmistului este iden tivă
suferinței omului dostoievskian care suferă din pricina lui Dumnezeu. Psalmistul este omul
care prin propriile sale patimi și dureri dobândește unica sa putere. El trăiește în
agonie, înțelegând acest cuvânt în sensul său etimologic de luptă, dar o lup tă a cărei miză este
viața, însăși. De aceea cântarea psalmistului este aceea a existenței spre moarte, a unei Sei
zum Tode , ca să folosim formula lui Heidegger: Și cântă moartea -n trâmbițele
mele.,96deplângând, într -un registru dureros, absurdul eforturil or omului spre absolut.
IX.Psalm(Vecinul meu a strâns cu nendurare)

96 Ibidem, p.222

55 Psalmul acesta poate fi denumit psalmul mizeriei umane, al nimicniciei omului care -și
întemeiază existent pe ideea de posesiune. Tematica dezvoltată aici prezintă similitudini cu
Pilda b ogatului căruia i -a rodit țarina din Evanghelie, care, fiind preocupat a aduna avuție pe
pământ, pierde din vedere imposibilitatea de a da un răspuns favorabil lui, în fața divinității,
atunci când acesta este cerut. Psalmistul privește zădărnicia eforturi lor vecinului, de undeva
din afară, observând doar, atenționându -l tăcut, fără a da glas cuvântului –memento mori!
Tonul este unul aproape tendentious, la adresa vecinului, personaj symbol, care apare frecvent
în lirica argheziană și care, în acest context ajunge să creadă că, în virtutea bogățiilor pe care
le-a adunat de -a lungul existenței sale mizerabile, este egalul lui Dumnezeu:
Și fostul meu vecin de tărm se tine
Vecin de -o vreme, Doamne, și cu tine.
Arghezi raportează, adeseori, universal la o viziun ea domestică și social -concretă, de
gospodărie țărănească, într -un mod propriu, și, din această perspectivă, relația umană cel mai
mult solicitată este vecinătatea.
Atitudinea psalmitului este aceea a ironiei associate reproșului.
Prima strofă surprinde etapele înavuțirii, averea omului comun, reprezentat aici, nu
mai cunoaște limitele, însă aceasta este asemănată cu fumul. Pe măsură ce reușește să adune,
ignoră degradarea biologică și implicit, cea spiritual, punând stăpânire chiar și pe elementele
natur ii:
Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grădini, livezi, cirezi, hambare.
Și stăpânirea lui se -ntinde -acum
Pân la hotarele de fum.
Soarele -apune zilnic și răsare
Într-ale sale patru buzunare.
Văzduhu -i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele așternut.

56 Și lumina -n țarcul lui de zestre,
O potcovi și -o puse în căpestre.
Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,
Adâncuri înmulțind cu înălțimi.
Portretul bogătașului trufaș conține elemente de pamphlet, nu foarte frecvente în
Psalmi .
Imaginea degradării biologice trimite la ideea de bluestem, pe care și -l atrage acesta,
cititorul se află în fața unui portret grotesc al unui bărbat aflat în descompunere. Omul bogat,
ce nu are revelația divinității, urmează a fi condamnat la un Purgatoriu etern, de aici neputința
lui de a evada. Un astfel de om se descompune repde, autorul dând curs unor elemente ale
grotescului; omul este umplut de mucegaiuri, moartea îi va veni cu repeziciune, începând cu
atrofierea simțurilor, necesare nu doar adunării de avuții, ci și a cunoașter ii, pentru că setea de
avuție, de îmbogățire ajunge să îl ucidă:
Urechea lui închisă pentru graiuri
Cu seamă s -a umplut, de mucegaiuri,
Gingia moale, înțărcată, suge,
Ochiul pornește band să se usuce,
În pântec spini, urzici și aguride
Dau știri de belșugul ce -l ucide.
Creștetul gol poți să -l încerci
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci.
Și-i șubred ca o funie -nnodată
Cu căpătâiu -n barca înecată.
Următorul grupaj de versuri se constituie ca un dialog imaginar al psalmistului cu
Dumnezeu, căruia îi reproșează că abandonul creației este sinonim cu reducerea totului la
haosul initial. Este promovată și ideea egalității oamenilor în fața morții, prezen tă, de altfel, și

57 în poezia De-a v-ați ascuns. Neimplicarea divinității în existența umană creează premisele
neantizării acesteia, căderii în derizoriu. Constatând disproporția uman -divin, eul poetic
ajunge la ideea pesimistă a inutilității existenței dar și a umilinței în fața divinității –
conturarea ideii de imposibilitate de a ajunge la Dumnezeu datorită barierei ridicate între
divinitate și om:
Dintr -o stăpânire semeață
Ai făcut patina ceață.
Zidind, schele -nalte și repezi ridici,
Încaleci pe livezi câ t munții melci mici.
Păretele -i veacul pătrat
Și treapta e veacul în lat
Și scara e toată vecia.
Sugerând motivul vanitas vanitatum, poetul reclamă fragilitatea finite umane în raport
cu puterea divină incomensurabilă, absolută. Divinitatea psalmistului ap are, așadar, aici. Ca o
mare putere anihilatoare, o sursă a descompunerii cosmice. Marele distrugător este, de fapt,
tot absent ca și Creatorul. Și totuși, poetul -psalmist recunoaște mai degrabă în condamnare, în
blestemul rostit asupra lumii, o putere mis terioasă, decât în presupusa creație ex nihilo , mitica
origine a celor ce sunt:97
Și când le dărâmi, trimiți clipa
Să-și bată aripa
Dedesubt.
Musca mută a timpului rupt.
Asemănarea cu o muscă mută conduce la ideea neputinței de a -și spune părerile și
suferi nțele în fața puterii supreme.

97 Ibidem, p.225

58

X.Psalm( Ca să te -ating târâș pe rădăcină)

Este un psalm care propunde din nou metamorfoza copacului singuratic, ca ax
principal în evidențierea sensurilor pe care vrea să le transmită Arghezi, simbolizând condiția
drama tică a pribeagului chinuit de cunoaștere. Peisajul liric este schimbat față de Psalmul(
Tare sunt singur,Doamne, și pieziș, în care este prezent același motiv al copacului. Acolo
predomina câmpia, aici muntele, piscul, ceea ce aduce un plus o notă de dificultate, de luptă,
de îndârjire:
Ca să te -ating, târâș pe rădăcină,
De zeci de ori am dat câte -o tulpină,
În câ mp, în dâmb, în râpi și -n pisc,
Viu când mă urc, și trist când iar mă isc.
Este reiterată dorința comunicării, atingerii, cunoașterii palpabile a lui Dumnezeu.
Psalmistul are nevoie de a simți sacrul, ca o garanție a propriei existențe, pentru aceasta face
eforturi dure, cutreieră locuri inaccesibile omului de rând. Arborele suge rează imaginea
transcenderii, un stâlp al lumii, o axis mundi . Dorința de întoarcere la viața umană comună,
telurică, se împletește cu spaima insului exceptional condamnat să fie veșnic o strajă la
hotarul dintre absolut și efemer, dintre infinit și neant, dintre vecii și ceață.98Așteptarea
veghea, speranța, toate se deschid în gol, toate duc în neant –tăcerea sacrului este identică cu
răspunsul neantului. Astfel, psalmistului nu -i rămâne altceva decât speranța cea mai umilă,
aceea a închinării oricărui orgo liu, a lepădării de sine, a prostirii pascaliene, a metaniei:99
M-aș umili acum și m -aș ruga:
Întoarce -mă, de sus, din calea mea
Mută -mi din ceață mâna ce -au strivit -o munții

98 Elena Zaharia -Filipaș, op.cit.,p.75 -76
99 Nicolae Balotă, op.cit., p.226

59 Și, adunată, du -mi-o-n dreptul frunții.
Finalul experienței psalmice desfășurată p rintr-o multitudine de trăiri și demersuri alea
cunoașterii este, paradoxal, gestul simbolic al rugăciunii semnificând acceptarea condiției
umane. Gestul ultim este, de fapt, semnul crucii, semnul credinței, al apropierii de divinitate și
al împăcării și l iniștii sufletești, dar și acest semn este unul optativ. Sacrul nu răspunde și
gestul cultic nu e decât pretins, nu și săvârșit.100

XI.Psalm(Făr -a te ști decât din presimțire)

În acest psalm, poetul revine la dorința de cunoaștere a tainelor universului, adevărată
obsesie a spiritului arghezian, comparată cu foamea și setea , ca nevoie primare –cunoașterea
primind același atribut. Deci, foamea și setea sunt ale ființei epistemice. Sursa discursului
patetic al psalmistului este neștiința, mărturisită și acce ptată, însă spiritual său pătrunzător nu
se poate complace într -o asemenea situație. Primele versuri transmit dorul originar al făpturii
create după Creator, despre care vorbesc Sfinții Părinți:
Făr-a te știi decât din presimțire,
Din mărturii și nemărtur isire,
M-am pomenit gândindu -mă la tine
Și m-am simțit cu sufletul mai bine.
Poetul nu se mulțumește să nu cerceteze, precum înțelege Blaga atituinea față de
mister. Arghezi încearcă să adâncească sensurile desfășurate de necunoscut, astfel că se
întreabă, pe bună dreptate:
Cine ești tu, acel de care gândul
Se apropie necunoscându -l?
Cui cere milă, sprijin și putere
Neștiutor nici cum, nici cui le cere?

100 Idem, p226

60 Interogațiile poti fi interpretate în spiritual isihast al Sfântului Simeon Noul Teolog,
potrivit căruia adâncul cheamă adâncul . Prin urmare, atitudinea de căutare a psalmistului –
poet își găsește legimitate într -o cunoaștere apriorică, în virtutea căreia, legătura cu divinitatea
trebuie restabilită:
De-ajuns a fost ca, nezărit,
Să te gândesc și -am tresărit.
Tu nici nu -ntrebi ce voi și mi -l și dai.
Ce mi -a lipsit, întotdeauna ai,
Și-ai si uitat
De câte ori ș ice și cât mi -ai dat.
Observăm că recunoașterea darurilor primate de sus este vădită, astfel, putem afirma
că discursul acestui psalm este apologetic. Elog iul vizează, însă, nu transcendența în sine, ci
izvorul bunurilor acestei lumi, un fel de natură primordială uberală. Niciodată psalmistul n -a
mărturist o mai profundă uimire în față cornului abundenței, din care, ca dintr -o matrice infinit
generoasă, emană grația gratis data (ca în definiția unei specii a harului):101
Hambarul ți -este plin împărtășește,
Pe cât îl scazi, mai mult se împlinește,
Și de la sine sacul ce se scoate
Se insutește cu bucate,
Dai voie bună, voia bună crește.
Dai dragoste și dragostea sporește.
Izvor îmbelșugat a toate,
Tu nu dai niciun bun pe jumătate,

101 Ibidem, p.228

61 Imaginea creată este cea a unui univers domestic, de gospodărie de țară, în care
Creatorul este un vecin cumsecade, cu hambarele pline, iar bunătatea sacra se identifică cu
bogăția bucat elor și cu dărnicia.
Nu putem să -l considerăm pe Arghezi atât de neștiutor , încât să nu știe Cine -I
binefăcătorul. Evident că știe, doar Îl și descrie, în detaliu, Îi surpinde comportamentul. La fel
cum știa și Eminescu, când întreba: Cine ești? Amărăciune a din final, că nu știu cine -I
binefăcătorul, traduce dorința vederii intime, a revelației personale, a vederii Față către față,
a întâlnirii cu Binefăcătorul.
Stau ca -ntre sălcii, noaptea, călătorul
Și nu știu cine -I binefăcătorul.

XII.Psalm( Călare -n șa, de -a fug ape vânt, ca Făt Frumos)

Acest psalm rezumativ se înscrie perioadei materialiste a gândirii argheziene și
creează o imagine folclortică a psalmistului care se identifică cu viteazul din basmrlr
populare, Făt -Frumos. Este un psalm de reproș, în care psalmistul nu recunoaște divinității
niciun merit, crezând în autonomia ființei umane. Cutreieratul pământului, drumul pe care -l
parcurge poetul, la nivel ideatic, este cel al căutării dumnezeirii. Deus absconditus refuză să i
se reveleze, fapt ce -l va determina pe psalmist să se revolte, asemenea unui alt psalm, în care
psalmistul apărea în ipostaza tâlharului de ceruri. Peregrinul spiritual înaintează în desert, dar
continua să rămână în desert, fără a atinge vreo țintă în toată înaintarea anevoiasă de care are
parte:
Am apucat drumul pustiei, cel mai lung,
Și tot nu pot pe nicio potecă să te -ajung.
Dorința de a birui înălțimile este specifică lui Arghezi, piscul desemnând unul dintre sensurile
cunoașterii. Versuri le:
Nu e nimic și totuși e
O sete care -l soarbe,

62 E un adânc asemne
Uitării celei oarbe.
Eforturile psalmistului îmbracă forma târârii, a căutării telurice –Ori pe genunchi și
coate și târâș, pe patru labe, o altă față a chinului cunoașterii; eforturi su n sortite eșecului,
însă.
În imaginarul poetic arghezian, divinitatea cunoaște mai multe avataruri ale sacrului, două
dintre acestea sunt prezente în acest psalm –Deus absconditus și Dumnezeu -închisoare:
Încerc de -o viață lungă, să stăm un ceas la sfat,
Și te-ai ascuns de mine de cum m0am arătat,
Oriunde -ți pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi,
Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi.
Simbolul lacătului este preferat de Arghezi, apare și în poezia Descântec. Asocierea
semnelor ferecării cu imaginea sacru lui, care a mai putut fi întâlnită în Psalmi, reprezintă
conjugarea torturilor privării de libertate cu figura ermetică prin sine a Eliberatorului,102 în
care se erijează psalmistul. Astfel, poate fi explicat accentul vehement al ieșirii finale a
poetului -psalmist:
Înverșunat de piedici, să șe sfărâm îmi vine;
Dar trebuie -mi dau seama, să -ncep de -abia cu tine.
Aceste versuri constiruie cea mai direct și mai îndrăzneață imagine a răzvrătirii
psalmistului, care ajuns la limitele răbdării umane, simte impulsul iconoclast de a -și sfărâma
idolii și de a păși liber, fără teamă, dincolo de orice piedică din drumul cunoașterii.103

102 Ibidem, p.230
103 Elena Zaharia -Filipaș, op.cit, p.121

63

XIII.Psalm(Când m -ai făcut, mi -ai spus: de -acum trăiește)

Este considerat a fi un psalm mai puțin izbutit, o poezie a autodefinirii. Psalmul relevă
contradicțiile gândirii divine, indecisă în a da o definiție exacta a morții, văzută nu ca un final
accidental, exterior condiției umane, ci chiar ca o lege inexorabi lă, înscrisă de la început în
tiparele vieții, identificabilă în toate manifestările ei. Ideea morții, rară în Psalmi, are o
semnificație frecvent întâlnită la Arghezi –viața data omului spre bucurie, ascunde fața ei
dialectică, moartea. Intensitatea vieți i ucide: trăirea mea se cheamă viață și omoară. Dialogul
psalmistului cu divinitatea este și aici unilateral, divinitatea râmăne surdă și mută la durerea
omului. Poetul reclamă faptul că sursa morții este tocmai viața, dar, potrivit doctrinei
creștine,Dumn ezeu este iubire și El a făcut lumea tot din iubire. Are loc o răsturnare a acestui
mit-omul a fost creat în silă și batjocură. În alte poezii care discută crearea omului, cum este,
spre exemplu, Adam și Eva , Arghezi, abordând un ton ironic cu implicații l udice, oferă o altă
perspectivă asupra creării ființei –plictiseala:
Urcându -i-se singur în stihii,
A vrut și Dumnezeu să aibă -n cer copii.
Poetul este dezamăgit spiritual de divinitate, se simte părăsit și -l acuză pe Dumnezeu
de a fi făcut existența omulu i numai din viață și moarte, și nu din milă și iubire:
Tu n-ai făcut pământul din milă și iubire,
Îți trebuia loc slobod, întins, de cimitire!
Tonul psalmistului este de -a dreptul blasfemiator. Conștiința lui apare în acest psalm
aidoma conștiinței neferic ite din fenomenologia hegeliană: o știință ce -și descoperă limitele în
natură și chiar în transcendent, pentru care transcenderea nu mai înseamnă expansiunea
fericitoare de sine, ci anihilarea sinelui.104

XIV.Psalm(Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce)

104 Nicolae Balotă, op.cit.,p.232

64 Acesta este singurul psalm în care se profilează imaginea cristică, dar care subliniează
și mai mult singurătatea umană. Toată drama Fiului crucificat, cu care poetul se identifică, se
petrece în absența Tataălui: Nu-i nimenea nemernic și singur ca IISUS. Aici, ca de altfel în
toată lirica argheziană, Iisus este simbolul singurătărții umane și al jertfei de sine, pe care
psalmistul o impută divinității, neînțelegând -o. Desigur, psalmul oferă posibilități multiple de
interpretare, mai ales, sub aspect psihanalitic, Aceasta dacă avem în vedere aversiunea simțită
față de tată, complexul oedipian, care transpare din evocările poetului. Peisajul este aproape
bacovian, cu corbi pe câmpie pe fundalul însângerat al crepuscul ului –Singur, în câmp cu
corbii și -a cerului rășină. Cadrul nocturn oferă totuși o vagă consolare prin prezența stelelor,
denumite printr -o metaforă specifică –opaițele nopții. Identificarea psalmistului cu Cel
crucificat justifică utilizarea formei de per soana I, plural a pronumelui personal:
Ne-am așteptat un înger s -aducă -ne isop,
Am așteptat din ceruri un semn, o -mbărbătare
Isopul este balsamul cu efect curățitor, capabil să spele păcatul davidic. Cerul rămâne
în continuare la fel de mut, inert, închis, în fața dramei ce se petrece cu știrea sa. Arghezi pare
să nu poată depăși acea Teologie a Crucii, nu poate merge mai departe de jertfă, nu poate
întrezări Învierea. Psalmul se încheie pesimist, fără speranță pentru suferința de proporțiile
Patimilor de p e Cruce ale Mântuitorului simțită de psalmist: și se făcu -ntunerec, tăcere și
răcoare.

XV.Psalm( Sătul de ce se vede, flămând de nu se vede)

Acest psalm este denumit și Psalmul mut. Este un psalm care reia simbolul lacătului
ca limită a cunoașterii umane, dar într -o formula de adresare indeită în poezia argheziană:
monologul nu mai este al poetului în fața divinității mute, ci al Creatorului Însuși ce se
adresează aedului, cânărețulu i. Este aceeași divinitate trufașă, rea, ostilă minții umane și
deschiderii ei spre cunoaștere, pe care o întâlnim în numeroase poezii ale lui Arghezi.105
Divinitatea mută se arată numai ca un dispunător al lacătelor, al cheilor ce-ncuie făptura , al

105 Elena Zaharia Filipaș, op.cit.,p.155

65 interdic țiilor ce nu lasă ființa să fie cu adevărat și să cunoască. Domnul psalmistului este al
Tăcerii, iar cuvântul pentru el înseamnă răzvrătire:106
Te poți făli cu clova și graiul. Nu mă tem.
Am pus pe tot ce pare, pecete și blestem.
Versurile aduc în prim -plan tema damnării, pentru ca în final poetul să dezvolte și
tema minții umane, cea din urmă apare și în poeziile La stele sau Psalmistul. Următoarele
stihuri creează o imagistică bazată pe recuzita stilului romantic: cimitir,criptă, manta –
Pribeag prin cimitirul a tot ce nu se știe,
Ți-ai prins mantaua -n criptă, crezând că de stafie,
Că mortul de sub tine te trage îndărăt.
Psalmul acesta –ca într -un negative al sacrului râvnit –arată imposibilitatea revelării:
Vreai să mă vezi prin lucruri și nu vreau să m -arăt.107

XVI.Psalm de tinerețe( Cu ochii Doemne, -n turla -ți milostivă)

Este un psalm vechi, într -un stil prețios, aporape nearghezian, care conturează un
univers din cuvinte ce aparțin câmpului semantic al sacrului, într -un stil original: catedrală,
crizantemă, luceafăr etc. Sentimentul căutării unei certitudini în cunoaștere este, însă, mai
pregnant decât în alți psalmi. Aici psalmistul e poet, cântărețul care încearcă să închine un
cântec Creatorului, dar se simte incapabil să transmită ceva, ipostază lirică întâlnită și în
poezia lui Octavian Goga, Rugăciune:
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.

106 Nicolae Balotă, op.cit., p.233
107 Idem, p.234

66 În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se -mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie -mi cărarea!
Spre deosebire de psalmii mai târzii, găsim în acesta recunoștința de darurile toate, dar
și lamentația din pricina slovei rupte și a graiului ce nu poate să cuprindă bunătatea divină:
Ți-aș mu lțumi de darurile toate,
Plugar în brazda ghiersului săracă,
Slova s -a ruopt și graiul nu mai poate
Cu bunătatea ta să se întreacă.
Spre deosebire de psalmul anterior, care desfășura în fața cititorului o imagistică
romantic, în acest psalm, imagistica este una rurală, tradiționalistă.

XVII.Psalm( Doamne, tu singur văd că mi -ai rămas…)

Ultimul psalm al lui Arghezi este un psalm în care transpare ideea morții. Cu toate că
pare un fragment dintr -o poezie neterminată, este poate psalmul care se apropie cel mai mult
de psalmii scriptuiristici, sub aspect thematic și în expresie. Psalmistul își conștinentizează
starea deplorabilă în care se află în urma atâtor căutări, se lamentează, se simte înfrânt, fără
speranță:
Nu am suflet, nici inimă, nici glas.
Îs buruiană. Sunt un mărăcine.
Se simte înconjurat de dușmani, ocolit de prieteni, parasite de divinitate, mirat în
același timp, de ingăduința cu care aceasta privește la oprobriul său:
Tu rabzi să m -asuprească greu dușmanii.
Aștept cu ceasul și tu să rabzi cu anii.

67 Mă ocolesc, privind încoace toți,
Parcă -aș fi fost o gazdă de derbedei și hoți.
Și, totuși, Dumnezeu pare a fi singurul care -i rămâne alături –Doamne, tu singur văd
că mi -ai rămas…

Atitudinea psalmistului

Psalmul este o rugăciune poetizată.
Psalmul biblic se însoțește în toate darurile poziei și ale cântecului pentru a exprima și
transmite mesajul sacru. În momentul în care psalmul a pătruns în cultul religios,
suprapunerea dintre experiența estetică și cea religioasă era deja un fapt intrins ec al naturii
psalmului. Psalmul este considerat text sacru, hierofanic și, de fapt, împlinește aspirația
poeziei la sacralizare. El este, în conștiința omului religios, act sacru în care intenția
revelațională a lui Dumnezeu și dorința estetizantă a poetu lui se întâlnesc la modul sublim. În
conștiința poetului funciar religios, psalmul devine paradigmatic pentru orice poezie. Psalmul
biblic se adresează unei divinități și, prin urmare, include un dialog nemediat între două
instanțe, una umană și una divin ă; psalmistul biblic își concepe existent doar în relația om –
Dumnezeu; psalmul include p stare imnică, de abordare pe de o parte, iar pe de altă parte, se
construiește în jurul unei game foarte largi de stări interioare rugătoare ale eului uman, de la
recunoaștință la smerenie, la revolt împotriva dușmanilor, la disperarea singurătății și a
păcatului, de la înfiorarea în fața lui Dumnezeu până la conștientizarea nimicniciei firii
umane. În raport cu aceste aspecte, psalmul laic poate să reinterpreteze anumi te tematici
specific( conflictul cu vrăjmașii, peridabilitatea umană), să utilizeze tehnici ale
psalmului(chiasmul sau paralelismul), motive literare, paremiologii.
Atitudinea lirico argheziană fundamental este aceea a unui necredincios chinuit de
necredin ța sa, a unui ateu relegios. Iată de ce, mai puternică decât sentimental prezenței
ipotetice a lui Dumnezeu este totuși starea de perpetuă clătinare a conștiinței, incertitudinea

68 existențială a eului liric, neantul invadând de peste tot omul înfrânt, striv it între stepa de jos și
stepa de sus, impunându -i chiar un simțământ de rușine existențială.108
Arghezi e un David reinventat, o replica modernă a psalmistului, iar psalmul său o
rugăciune a conștiinței moderne. Mai mult însă, modul acesta de a scrie poezie, chiar și în
chestiuni religioase, se datorează și unei structure interioare aparte. Când psalmistul se
raportează la Creator nu poate fi altfel decât în celelalte poezii ale sale. Nu poate fi un
credincios al pioșeniei poetul care a adus în poezie, bube, mucegaiuri și noroi. Deci, nu i -a
fost greu poetului să insereze în psalmi nespusul, vorba grea, tabu -urile, stările de rușine ale
credinciosului, pe care le exhibă, le exprimă torturant și obsesiv, până la autoflagelare. Așa
cum refuză conformismul limbajului, poetul se împotrivește oricărei convenții, în definitive,
limitatorie, aspirând la libertate interioară. Psalmistul cheamă și se aude pe sine chemând în
gol. Ecouri interioare ale vocii sale se fac auzite. Ceea ce apare în țesătura psalmilor nu sunt
afecte, idei, reprezentări, ci situații arhetipale ale omului în fața divinului. Am putea la fiece
pas să ne amintim în comentariile noastre, arhetipurile unei mitologii biblice care slujesc drept
plan de referință psalmilor arghezieni.109 Psalmii dezv oltă și ei o dialectică a libertății și a
limitei în relația cu Dumnezeu. Pornind de aici am propus o posibilă grilă de lectură a
psalmilor, axată pe recuzita conceptuală din eseul Despre limită a lui Gabriel Liiceanu.
Psalmii arghezieni descriu, astfel, s ecvența de depășit -atins,110fiind rezultatul nuanțat al
întâlnirii dintre apetența argheziană pentru revoltă, ca formă de refuz a oricărei limitări sau
subjugări și nevoia profundă de Dumnezeu, ca formă ființială de supunere prin iubire. Am
stabilit că limit a ațintește întâlnirea cu Dumnezeu, nu atât pentru a se uni mistic cu El, cât
pentrua și -L reprezenta în mod concret, sensorial, cu omenescul său ca apostolul Toma.
Dificultatea acestei reprezentări între limitele senzorialului constă în intenția de a -și propune
ca limită de atins ceea ce nu poate fi pus în limită. Refuzul de a -l accept ape Dumnezeu
exclusive cu prerogativele Lui divine și dorința de a -l cunoaște în concretul imenent vin dintr –
o nevoie structurală a ființei argheziene. În mod cert nu avem d e-a face cu o sensibilitate
religioasă de factură mistică, cu cu un anumit tip de „tăietură spirituală”, așa cum numește
Liiceanu unul dintre elementele care compun fondul intim strain. Neșansa spiritului arghezian
este de a fi fost fatalmente construit pe o structură interioară orientată spre ceea ce Liiceanu
numise precis, iată limita de deposit, de aici și imposibilitatea de a se fi ridicat vreodată la
starea de adorație mistică pentru a fi iluminat, deși tentația sacrului l -a însoțit neobosit în toată

108 Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, 1991, vol I, p.274
109 Nicolae Balotă, op.cit. p. 181
110 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, București, 1994, p.40

69 opera. Conflictul major al sensibilității argheziene pornește din obstinația cu care poetul
insistă să -l caute și să -l aștepte pe Dumnezeu al Slavei prin ceea ce este în el profund uman,
natural, netransfigurat, între marginile intelecutlui și ale senzorial ului și nu în verticalitatea
fără fund a inimii. Eul arghezian se încăpățânează să nu accepte transgresabilitatea limitei de
deposit, el vrea să rămână în limită, cerându -i și lui Dumnezeu să -și ajusteze slava la nevoile
ființiale, fără ca slava sacra să s ufere vreun fel de trunchiere care să -i faciliteze accesibilitatea
la omenesc. Contradicția devine pregnantă atunci când bucuria omenescului intersectează
traseul căutorilor în sacru, când ființa orientată, prin însăși configurația ei, spre lume nu se
poate abține să -l caute pe Dumnezeu cu sete. Poetul are tentația interzisului, iar Dumnezeu
este tentația ultimă. Pentru psalmistul arghezian, Dumnezeu care se ascude dincolo de „lacăte
și drugi” rămâne mereu provocarea finală. Cu cât tace mai mult, cu atât ps almistul devine mai
insistent și mai volubil, pentru că: „Înverșunat de piedici, să le sfărâm îmi vine”. Psalm
(Călare în șa, de -a fuga pe vânt ca Făt -Frumos). Psalmii arghezieni au fost create pe fondul
acestui conflict, de altfel unidirectional, care se naște într -o divinitate pudică și un credincios
solicitant și perseverent. Deseori însă, eul arghezian se împotrivește tot la fel de mult tentației
de a se împotrivi, așadar luptă cu această limită internă, o altă posibilă limită de depășit. Lupta
nu se du ce cu îngerul, ci cu sine însuși, pentru că psalmistul , în ciuda faptului că se simte
uitat de Dumnezeu, se îndârjește să rămână în credință. Psalmul dezvăluie pe credinciosul
care crede cu râvnă pentru că nu vrea să cadă pradă necredinței, cu atât mai mu lt cu cât acum
Dumnezeu tace, iar psalmistului îi este la îndemână să se revolte, pentru că -i este specific.
Acestei neputințe de a fi altfel se împotrivește psalmistul arghezian. Arghezi este un poet al
percepției material, poetul celei mai ascuțite sensi bilități senzoriale și, din acest unghi, de
vedere, psalmii săi conțin un paradox:psalmistul vrea să cunoască divinitatea prin contact
direct, să audă –Vreau să vorbești cu robul tău mai des -, să pipăie –Vreau să te pipăi și să
urlu: Este!”. Nevoia certitu dinii material printr -un gest de cunoaștere senzorială, vine în
contradicție cu însuși esența, abstractă și metafizică, a ideii de absoult. S -a rezolvat, pe bună
dreptate, drama cunoașterii la Arghezi izvorăște din inadecvarea sau insuficiența
instrumentel or și căilor de cunoaștere față de obiect, ceea ce duce, aproape întotdeauna, la
sentimentul eșecului.111
Dacă în psalmii lui David apăreau două ipostaze ale petului, una de însingurat, părăsit
de prieteni și de Dumnezeu și una de rege înzestrat cu har divi n, vessel și fără griji, în psalmii

111 Alexandru George, op.cit, p.97

70 lui Arghezi se exprimă o largă paletă de atitudini, stări și sentimente pe care acesta le simte în
legătura sa spiritual cu Dumnezeu.
Arghezi se simte un protejat al Divinității, dăruit cu har poetic, dar dezamăgit de
lumea înconjurătoare, care este superficială, meschină, dominate de interese material, de
aceea poetul vrea să moară în anonimat:
Vreau să pier în beznă și în putregai
Nencercat de slavă, crâncen și scârbit
Și să nu știe că mă dezmierdai
Și că-n mine însuț i tu vei fi trait, iar unicul său sprijin spiritual în această existență este
Dumnezeu, pentru care se simte o iubire mistuitoare, sufletul său arde de patima cerească:
Nici rugăciunea, poate, nu mi -e rugăciune,
Nici omul meu nu -I poate, omenesc.
Ard cătr e tine -ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te -nchipui, te gândesc.
Poetul se simte chinuit și confuz, singur, îndreptându -și nădejdea spre altare, metafora
copacului singuratic fiind preluată din psalmii lui David, dar și din mitologia populară
autohtonă.
Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru -n îndârjire vie.
Arghezi se răzvrătește și -l acuza pe Dumnezeu de inconsecvență, de înstrăinare față de
om, căruia nu i se mai arată ca în timpu rile mitice, străvechi, de aceea și omul se înstrăinează
de El:
De când s -a întocmit Sfânta Scriptură,

71 Tu n-ai mai pus picioru -n bătătută.
Și anii mor și veacurile pier
Aici sub tine, dedesubt, sub cer. Sau.
Îngerii grijeau pe vremea ceea
Și pruncul și băr batul și femeia.
Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul,
Nu mi -a trimis, de când ma rog, niciunul…
Însetat de absoult, poetul îl caută pe Dumnezeu, ca pe o dovadă, o certitudine a
perfecțiunii. Este cuprins de îndoieli, de nerăbdare, îl caută, speră, se îndo iește, se simte
învins:
O viață -ntreagă, zadarnic, de -a fug ape vânt ca Făt -Frumos,
Călare -n șa, am străbătut și codrii și țara -n sus și -n jos.
Dar ajungând în piscuri de râpi încrucișate,
Să birui înălțimea, văzui că nu se poate.
În Psalmii scriși mai târziu, ca în Psalmul din 1967, poetul este dezamăgit spiritual de
Divinitate, se simte părăsit și -l acuză pe Dumnezeu de a fi făcut existent omului nu numai din
viață și moarte, ci și din chinuri și iubire:
Când m -ai făcut, mi -ai spu s:
De-acum trăiește!
Și am trait, așa se povestește…
Trăirea mea se cheamă viață și omoară
Dar tu mi -ai spus odinioară
Că nu ucide moartea, nu viața și iubirea
Nu mi -ai vorbit de lacrimi niciodată…

72 Tu n-ai făcut pământul din milă și iubire,
Îți trebuia fo c slobod, întins în cimitire!
Stilul Psalmilor arghezieni este inspirit atât de literature religioasă creștină –De când s -a
întocmit Sfânta Scriptură -cât și limbajul popular:
Așteaptă o ivire de cristal
Pe un ștreang cu brâie de lumină, și din mitologia au tohtonă: copac pribeag uitat în câmpie –
ca mit popular al singurătății.
În raportul omului cu Dumnezeu, în viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza
următoarele atitudini esențiale: neliniștea, lauda, ironia, revolta, acuza, nădejdea credinței.
Dezvolt ând astfel de atitudini, într -o poezie a cunoașterii cum este lirica psalmilor,
specifică este și imagistica prin care se exprimă aspirația spre cunoaștere: omul e ipostaziat în
momente de effort fizic, de încleștare cu natura, târându -se, urcând piscuri, zdrelindu -se de
stânci, săpând pământul.112
Uneori gestul cunoașterii în cadrul acestei component a liricii argheziene ia forma unei
activități umane ancestrale, vânătoarea, ca în primitivismul omenirii, când încercarea omului
de a stăpâni natura înconjură toare s -a manifestat, în primul rând, prin vânarea fiarelor
sălbatice, adică prin lupta pentru existență. Idealul devine, astfel, un vânat, dorit cu înerșunare
și putem face analogia cu povestirile bazate pe întoarcerea la ancestral, pe evidențierea
substr atului mitic al existenței, așa cum apar creionate la Vasile Voiculescu, în povestirile
sale.
Te drămuiesc în zgmomot și -n tăcere
Și te pândesc în timp, ca pe vânat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!
Meditația argheziană cu privi re la condiția omului și la dimensiunile lui în natură,
prezentă în Psalmi, se raportează, desigur, la coordonatele de spațiu și timp, impuse obiectiv
oricărei existențe. Niciun alt poet roman nu se referă atăt de des și de patetic la limitele

112 Elena Zaharia – Filipaș, op.cit., p. XXXII

73 spațiale și temporale între care se zbate ființa umană, așa cum o face Tudor Arghezi.
Simbolurile spațiului închis, menite să exprime sentimentul captivității spiritului omenesc
între limite de netrecut, sunt deosebit de numeroase. Poetul se simte reținut într -un spaț iu
strâmt, ocol, grădină, odaie, celulă, chilie, din care nu poate evada:
Nu știu să fug din marele ocol;
Sunt prins din patru laturi deodată;
Sunt, Doamne, -mprejmuit ca o grădină,
În care paște -un mânz.
Un grup de metafore argheziene sugerează interdic țiile din calea actului de cunoaștere
printr -o abundență de obiecte material destinate închiderii: ușă, lacăt, belciuge, lanțuri,
chingi, cătușe, etc. Dincolo de ele, sufletul prizonier intuiește existent nemărginitului,
inaccesibil, însă, în condițiile im puse de absolut, populat cu stele, spre care se simte chemat
cu toată ființa. Steaua este la Arghezi tărâmul mult visat, simbol al deplinului, conceput nu ca
un mit abstract, un vis contemplative, ci doar ca un element mult prea îndepărtat în înalt, spre
a putea fi atins –O stea era pe ceruri. În cer era tărziu(Între două nopți). Toate piedicile din
calea omului spre libera lui afirmare sunt, în viziunea lui Arghezi, opera unei forte ostile
cunoașterii umane, a unui demiurge rău și tiranic. În acest sens, d ivinitatea este asimilată unui
dușman puternic al omului, dar un dușman fără atributele infailibilității, care încearcă să -l
reducă la o condiție primară, de animal fără aspirații, împotriva căreia psalmistul se revoltă.
Psalmistul lui Arghezi sau Psalmist ul-Arghezi este un luptător, un spirit nonconformist și
îndrăzneț care declară război deschis oricăror opreliști. Piedicile apărute în drumul
ascensional al omului spre perfecționarea capacității de a pătrunde în zonele necunoscute din
univers nu numai că nu-l demoralizează, ci, dimpotrivă, sunt de natură să -l transforme într -un
luptător și mai înverșunat:113
Când mă găsesc în pisc,
Primejdia o caut și o isc,
Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,
Ducând în cârcă muntele întreg.

113 Idem,p.XXXVI

74 Din accentele de tristețe ale plângerii psalmistului singuratic se nasc accente dure de
revoltă și răzvrătire. Agnosticismul este resimțit ca o suferință acută, care se descarcă aproape
imediat într -un gest de rebeliune împotriva mărginirii condiției finite umane. Sfindând curajos
piedicile, razvrătitul arghezian ajunge la atitudinea prometeică de înfruntare a destinului
însuși. Ca Prometeu, el se ridică împotriva cerului:114
Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria.
Simbolul titanului Prometeu precum și cel al eroului din basmele populare, viteazul
Făt-Frumos, care apare călare -n șa, de -a fuga pe vânt, străbătând codrii și țara -n sus și –
jos,prefigurează imaginea omului liber, stăpân pe propria soartă, din Cântare omul ui.
Efortul pentru închegarea unei relații coerente cu Dumnezeu pare să aibă o finalitate
imposibilă, dar confruntarea cu ceea ce îi este refuzat devine pentru poet o perpetuă
provocare. Psalmii în verusri însă nu reprezintă decât momente de climax din tu multoasa
devenire spirituală argheziană. Portreul psalmistului pare static în psalmii versurilor pentru că
poetul statornicește cu obstinație în căutare, refuzând să decidă fie abandonul, fie găsirea unei
soluții. Mereu la răspântii, eul poetic rămâne acel ași, spritualmente nu devine pe nicio
traiectorie, e static. Prin mijloacele artei, Arghezi demonstrează că perfecționarea ființei
umane, de -a lungul secolelor este rezultatul unui process istoric obiectiv, determinat de cause
economice și sociale, nu de v reo forță ideală situate în afara omului. Din această perspectivă,
religiile nu numai că nu au contribuit la acest progress, dar au construit o adversitate puternică
în calea cunoașterii, în calea minții umane.

114 Ibidem, XXXV

75 Concluzii

Poezia religioasă argheziană es te inclusă în lirica filosofico -existențială, mai exact în
lirica de cunoaștere. Cunoașterea argheziană este una diferită de cea care era teoretizată până
atunci, acest tip de cunoaștere este una rațională, care tinde spre o certitudine simplă și
absolută, privind mai puțin sau chiar deloc către mister cultivând o încredere totală în
posibilitățile de cunoaștere ale omului.Acestea sunt puse mereu la încercare. Chiar dacă
rezultatul nu este cel dorit, fiind un eșec nu are importanță pentru că procesul este r eluat și nu
se încheie niciodată. Știm că poetul Arghezi nu s -a lăsat niciodată pradă simplității ci a căutat
mereu răspunsul. Datorită acestei ste de cunoaștere, poetul nu se poate adapta unei lumi ostile,
căutând reper și echilibru într -o lume abstractă. Acest proces îndelungat și impânzit cu
obstacole chinuitoare, implică o explorare a unui spațiu necunoscut, misterul, pe care Arghezi
caută să -l clarifice, astfel diferențiindu -se de Blaga, ce căuta să -l integreze.
La Arghezi, nu vorbim neapărat de o poe zie religioasă, precum o cercetau cei ce
activau în cadrul revistei Gândirea , poezie ce oferea un adevărat substrat filosofic specificului
național, ci vorbim mai mult despre o poezie străbătută de un sentiment al religiozității.
Arghezi oferă o variantă m odernă a psalmilor biblici, divinitatea în accepțiunea lui este o
concretizare a ideii de absolut, de cunoaștere. Religiozitatea lui Arghezi este una de tip
meditativ, focusându -se mai mult pe concentrare lăsând de o parte orice fel de ritual. Psalmii
dezvăluie unele particularități pe care le are poetul în raport cu divinitatea.
Psalmii arghezieni se constituie ca sinteză a experienței umanității care este când
luminoasă, când întunecată. Tocmai de aceea putem vorbi despre o dualitate a personalității
eului care oscilează între cele două dimensiuni, în imaginarul poetic arghezian, omul este
dual.Bipolaritatea sufletului artistului definește o dedublare a acestuia însă asta nu înseamnă
neapărat o separare. Dualitatea sufletului și a neantului desemnează două motive principale
ale liricii existențiale, mai exact a poeziei de cunoașteredin care nu lipsește ideea unui
Dumnezeu. Prin asocierea lor observăm sensurile căutării în care se angajează poetul.
Dualitatea dezvoltă o dublă chemare, una a înalțimii si una a pământului. Din această cauză în
sufletul poetului se produce o întrfuntare și o confruntare.
Psalmii reprezintă cea mai controversată parte a universului liric arghezian, prin
atitudinile pe care le abordează poetul față de divinitate. Faptul că ac esta îndrăznește să caute
răspunsuri dincolo de aparețe, îl determină să se manifeste diferit în fiecare situație, să nu

76 uităm că Arghezi, se revoltă, este ironic, dar se umilește și laudă Nevăzutul. Căutarea lui este
generată de setea de cunoaștere, de ab solut pe care o poate dobândi, doar primind răspunsurile
Creatorului. Psalmii arghezieni ca specie a genului liric, nu reprezintă un tot unitar, ei fiind
întâlniți în întreaga operă, Arghezi scriind psalmi până în ultimii ani ai vieții sale. Pe
parcursul a 40 de ani de activitate literară, poetul Arghezi reușește să creeze 18 psalmi, dintre
care trei au un titlu definitoriu: Psalmul mut, Psalmul de tinerețe și Psalmul de taină. Psalmii
nu se configurează ca o unitate în care cadrul poeziei argheziene, ca un ciclu al poeziei
filosofico -religioase, fiind poezii diferite sub aspect tematic și ideatic.
Psalmistul Arghezi este cel-care-glăsiuește -în-pustiu – Vox clamantis in deserto . El e
un David reinventat, o replică modernă a psalmistului, iar psalmul său o rugăciune a
conștiinței moderne. Modul acesta de a scrie poezie, chiar și în chestiuni religioase, se
datorează și unei structuri interioare aparte. Când psalmistul se raportea ză la Creator nu poate
fi altfel decât în celelalte poezii ale sale. Nu este de mirare astfel, faptul că în Psalmii săi apar:
nespusul, vorba grea, tabu -urile, stările de rușine ale credinciosului, pe care le exhibă, le
exprimă torturant și obsesiv, până l a autoflagelare.Îndoilelile, revoltele, imaginile infernale,
reprezintă setea de certitudine. Poetul refuză conformismul limbajului, se împotrivește
oricărei convenții, în definitiv, limitatorie, aspirând la libertate interioară .

77 Bibliografie :

Anania , Valeriu, Rotonda plopilor aprinși , ediția a Iia, Ed. Florile dalbe, București, 1995
Anghel , Mirel, Viața lui Tudor Arghezi , Ed. Pro Universitaria, București 2012
Apretoaie , Ion, Prefață la Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite , Institutul European, Iași,
1997
Arghezi , Tudor, Versuri și proză , Ed. Doina, București, 2001
Balotă, Nicolae , Opera lui Tudor Arghezi , ed.rev.,Bucureștu, Euro Press Group, 2008
Călin, Liviu, Portrete și opinii literare , Ed. Albatros, București, 1972
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Ed. Minerva, ed.
a II-a, București, 1982
Călinescu, G., Tudor Arghezi , Iași, 1939
Cioculescu, Șerban, Argheziana , Editura Eminescu, București, 1985
Cioculescu , Șerban, Aspecte literare contemporane 1932 -1947 , Ed. Miner va, București,
1972
Ciocolescu , Șerban, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi , Ed. Minerva, București,
1971
Ciopraga, Constantin, Tudor Arghezi :modernitate și suport popular în Personalitatea
literaturii române , Ed. Institutul European , Iași, 1997
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale , Vol. II,
Ed. II , Ed. Minerva, București, 1974
Constantinescu , Pompiliu, Tudor Arghezi , Ed. Revista Fundațiilor pentru Literatură și
Artă, București, 1940
George , Alexandru, Marele Alfa, Ed. II, Ed. Cartea românească, București, 2005
Liiceanu, Gabriel, Despre limită , Ed. Humanitas, București, 1994
Lovinescu, Eugen, Revizuiri, Ed. Parașeșa 45, Pitești, 2003
Maiorescu , Titu, O cercetare critică , Ed. II, Ed. Institutul European (Cartea școlarului
grăbit), Iași, 2007
Manolescu , Nicolae, Metamorfozele poeziei , Editura pentru literatură, București, 1968
Manolescu, Nicolae, Tudor Arghezi, poet nereligios , în Teme, I, Editura Cartea
Românească, 1971
Micu , Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi, Es eu despre vârstele interioare , Editura
pentru literatură, 1965
Munteanu , Ștefan, Poetica sfărâmării vechilor canoane: Tudor Arghezi , în vol. Limba
română artistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
Negoițescu, Ion, Istoria literaturii române , Ed. Minerva, 1991, vol I
Negoițescu, Ion, Scriitorii contemporani , Cluj, Ed. Dacia, 1994
Petroveanu, Mihai, Tudor Arghezi – poetul , E.P.L(Mica bibliotecă critică), București,
1961
Popa, Marian, Dicționar de literatură română contemporană , ed. a I ia, Ed. Albatros,
București, 1977
Ralea , Mihai, Tudor Arghezi interpretat de… , Ed. Eminescu, București, 1971

78 Simion, Eugen, Lupta cu destinul, Tudor Arghezi, Poeme noi, Cadențe, Silabe, în
Orientări în literatura română contemporană, E.P.L., București, 1965
Simion, Eugen, Prefața la vol. Tudor Arghezi, opere , ed. I, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2000
Simuț, Ion, Prefață la vol. Revizuiri , Eugen Lovinescu, Editura Fundației Cul turale
Române, București, 1995
Sorescu, Roxana, Interpretări , Ed. Cartea Românească, București, 1979
Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară , Ed. Academiei Române, Vol I, București,
2006
Todoran, Eugen, Urâtul sacru în poezia lui Tudor Arghezi , în vo l. Secțiuni literare,
Editura Facla, Timișoara, 1973
Tohăneanu, G. I., Bercea, Livius Petru, Tudor Arghezi, Arte poetice , Ed. Albatros,
București 1987
Tomoioagă, Anca, Metamorfozele psalmului în poezia românească modernă și
postmodernă , Teză de doctorat, O radea, 2011
Ulici, Laurențiu, Tudor Arghezi , în Recurs, ed. Cartea Românească, București, 1971
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români , Ed. Orizonturi, 2011
Vianu, Tudor, T. Arghezi, poet al omului , Editura pentru literatură, București
Vianu , Tudor, Tudor Arghezi , Editura Didactică și P edagogică , București, 1964
Zaciu, Mireca . Tudor Arghezi , în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu,
Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2000
Zaharia -Filipaș, Elena, Tudor Arghezi, Poezia filosofică , Ed. Albatros, 1976
*** Limba și literatura română , Manual pentru clasa a XI -a, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997
http://documents.tips/documents/dintr -un-foisor -tudor -arghezi.html
http://tubeclip.files.wordpress.com/2011/0 6/tudor -arghezi -psalmi.pdf

79
Ministerul Educației Naționale Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

Subsemnatul / Subsemnata………………………………………………………………………
domiciliat/ă în localitatea…….. …………………… adresa poștală……………………………
…………………………………………….. .. având actul de identitate seria ………….
nr……………………, codul numeric personal ……………… …………………….. înscris/ă
pentru susț inerea lucrării de licență / proiectului de diplomă cu titlul
………………… ……………………………………………………………………………………….. …….
…………………… ……………………………………………………………………………………………
………………. ……………………………… ………………………………………………………………..
………………………………………………………………………….

 opera științifică nu aparține altei persoane, instituții, entități cu care mă aflu în
relații de muncă sau altă natură; 
 opera științifică nu este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, iar prin
aplicarea acesteia nu devine dăunătoare sănătății ori vieții pers oanelor,
animalelor sau plantelor; 
 opera științifică nu a mai fost publicată de subsemnatul / subsemnata sau de o
terță persoană fizică sau juridică, în țară sau în străinătate, anterior datei
depunerii acesteia spre evaluare în scopul obține rii recunoașterii științifice
în domeniu. 


Data……….. ………………………….. 

Numele și prenumele………………………………………………….

80 Semnătura…………………………………………. 

Prezenta declarație va purta viza conducătorului științific. 
Cod. PO -ULBS-DPPI -06_ed -1_rev -0/05.11
Copyright: http://ppi.ulbsibiu.ro/ro/despre/proceduri.php

Adresa: Bd -ul. Victoriei, nr. 10 Tel: +40 (269) 216 062
Sibiu, 550024, România Fax: +40 (269) 217 887
e-mail: rectorat@ulbsibiu.ro
www.ulbsibiu.ro