Minimizarea Deseurilor din Industria Petrolului

CUPRINS:

1. Introducere…………………………………………………….pag 3

1.1 Definirea deseurilor………………………………………………………….pag 4

2. Surse si tipuri de deșeuri specifice industriei petrolului………pag 5

3. Depozitarea deseurilor ………………………………………..pag 7

3.1. Depozitarea controlată a deșeurilor……………………………pag 9

3.2. Alte posibilități de depozitare a deșeurilor…………………… pag 9

4. Inpactul deșeurilor asupra mediului……………………………pag 10

5. Considerații privind regimul deșeurilor……………………… pag 12

6.Gestionarea deseurilor din industria petolului………………….pag 17

7. Valorificarea deșeurilor petroliere ca sursă de energie…………pag 19

8. Metode de trattare chimica a deșeurilor petroliere…………….pag 20

9. Sistemelor de separare centrifugală în componente a deșeurilor

petroliere………………………………………………………..pag 22

10. Distugera deșeurilor petroliere………………………………….pag 25

11. Ecologizarea zonelor afectate de deșeuri……………………….pag 29

12. Bibliografie…………………………..…………………………pag 30

1. INTRODUCERE

Datorită dezvoltării industriale are loc creșterea cantității de deșeuri produse, care nemaiputând fi asimilate și reintegrate în mediu determină o intensificare a poluării mediului ambiant. Acumularea acestor deșeuri, de cele mai multe ori necontrolată, duce la alterarea factorilor de mediu, care creează, în final, numeroase dezechilibre în mediul ambiant, la toate nivelurile: floră, faună, stare de sănătate.

La nivelul actual de dezvoltare tehnică și tehnologică, deșeurile de acest tip nu și-au găsit o folosință corespunzătoare. Alături de alte pericole față de mediu, ele prezintă o toxicitate ridicată, iar datorită faptului că ocupă spațiu de stocare se impune distrugerea lor.

La nivel mondial se estimează că se produc anual circa 338 milioane tone de deșeuri, numai în Statele Unite ale Americii înregistrându-se circa 275 milioane tone, industria chimică „contribuind” cu 79%, iar cea de prelucrare a petrolului cu circa 7%.

În România, în anul 2002, a fost generată o cantitate de aproximativ 180 mii tone deșeuri petroliere periculoase, dintre care:

– 40% șlamuri, nămoluri și reziduuri uleioase de la rafinarea petrolului,

– 1% gudroane acide de la rafinarea petrolului,

– 10% reziduuri din blazul coloanelor de distilare,

– 49% deșeuri uleioase și deșeuri de combustibili lichizi (inclusiv deșeuri de la separarea ulei/apă)*.

Lucrarea prezintă rezultatele obtinute in urma studiilor si cercetarilor privind ecologizarea deseurilor petroliere, cercetarile experimentale privind poluantii chimici din solurile infestate cu produse petroliere si la identificarea solutiilor si metodelor noi de tratare chimica si separare centrifugala trifazica a deșeurilor petroliere;

Valorificarea deșeurilor petroliere este impusă de faptul că acestea poluează mediul ambiant, ocupă suprafețe importante de teren arabil și constituie o pierdere importantă de materiale, mărind astfel cheltuielile rafinăriilor. Uniunea Europeană a fixat ca standard tehnici inovatoare care pun accent pe valorificarea și nu pe eliminarea deșeurilor

1.1 DEFINIREA DEȘURILOR

Exista mai multe posibilitati de a defini notiunea de ”deșeu”. Comisia

Uniunii Europene, Secretariatul Convensiei de la Basel, Organizatia Europeana pentru Comert si Dezvoltare iși au proprile definiții ofociale. În directiva cadrului pentru deșeuri a Comisiei UE, 75/442/EEC este data definitia juridică a deșeurilor: “Prin “deșeu” se înțelege orice obiect sau substanța pe care proprietarul acestuia îl/o aruncă sau intentioneaza sa îl/o arunce”. În concordanta cu definitia Uniuni Europene, notiunea de deșeu este definită asemanatoare cu alte Uniuni.

ÎN România există Ordonanța de Urgență nr.78/2000 privind „Regimul deșeurilor”, care a fost ulterior completată și aprobată prin Legea nr.426 din 18 iulie 2001 privind „Regimul deșeurilor”.. Legea 426 din 2001 privind „Regimul deșeurilor” statuează ca principii generale evitarea prejudicierii sănătății publice și a mediului prin utilizarea celor mai bune tehnici posibile, responsabilitatea și tragerea la răspundere a poluatorului și, nu în ultimul rând, principiul proximității, de valorificare și eliminare a deșeurilor cât mai aproape de locul de generare.

Minimzarea deșeurilor (Waste minimization) este un concept introdus de USEPA in 1988. Reducerea “on-site”, direct de la sursă a deșeurilor prin modificarea materilor, prime a tehnologiilor, a practicilor de buna fabricație, precum și a produselor însăși.

Reciclarea “off-site” prin reutilizarea directa după recuperare este de asemenea considerată o tehnică de minimizare a deșeurilor, având însă o prioritate mai redusă decăt prevenirea sau minimizarea deșeurilor “on-site”. În mod current temenii “prevenirea poluării” si “minimizarea deșeurilor” sunt deseori folosiți unul în locul celuilalt.

Prevenirea poluarii reprezintă negenerarea de deșeuri prin reducerea de la sursă. Minimizarea deșeurilor termen mai larg care include pe lănga reducerea la sursă și reciclarea deșeurilor, precum și orice alte mijloace de reducere a cantitatii de deșeuri care trebuie tratate si/sau depozitate.

2. SURSE ȘI TIPURI DE DEȘEURI SPECIFICE INDUSTRIEI PETROLULUI

În urma activităților desfășurate în industria petrolului, începând cu extracția, dar mai cu seamă în sectorul de rafinare și petrochimie, pe lângă produsele principale, rezultă și o serie de reziduuri (deșeuri) petroliere care nu se mai prelucrează, ci se depozitează în zone special amenajate aflate în apropierea unităților industriale generatoare. Depozitele de șlamuri petroliere există în toate zonele cu tradiție de petrol din țară. Se estimează că acumulările de astfel de reziduuri petroliere însumează aproximativ 1,5 milioane m.c., incluzându-le și pe cele aflate în rafinării. O astfel de modalitate de rezolvare a problemei este neadecvată din cel puțin trei motive:

– importante suprafețe de teren arabil sunt scoase din circuitul agricol, fiind

afectată în acest fel producția agricolă;

– deoarece nu sunt recuperate și valorificate importante resurse materiale,

aceasta este o soluție neeconomică;

– produce mari neajunsuri din punct de vedere medical în rândul populației

pentru că poluează mediul ambiant.

Datorită dezvoltării industriale are loc creșterea cantității de deșeuri produse, care nemaiputând fi asimilate și reintegrate în mediu determină o intensificare a poluării mediului ambiant. Acumularea acestor deșeuri, de cele mai multe ori necontrolată, duce la alterarea factorilor de mediu, care creează, în final, numeroase dezechilibre în mediul ambiant, la toate nivelurile: floră, faună, stare de sănătate. Din păcate, industria petrolului se numără printre cele mai poluante ramuri ale industriei, cea mai mare parte dintre deșeurile petroliere generate constituind deșeuri periculoase. Cele mai mari cantități de deșeuri petroliere se găsesc în județele Prahova, Argeș, Bacău, Bihor, Constanța unde există unități de prelucrare a țițeiului, dar și în marile centre industriale și în aglomerările urbane, precum București. La nivelul actual de dezvoltare tehnică și tehnologică, deșeurile de acest tip nu și-au găsit o folosință corespunzătoare. Alături de alte pericole față de mediu, ele prezintă o toxicitate ridicată, iar datorită faptului că ocupă spațiu de stocare se impune distrugerea lor.

Metoda de gestionare optimă a deșeurilor petroliere care ține cont de caracteristicile specifice ale acestora este tratarea termică (incinerare sau utilizare în cuptoarele de ciment).

Dintre numeroasele surse de deșeuri proprii sectorului de rafinare și petrochimie se menționeză:

-gudroanele acide,

-pământul uzat (șlamul),

-depunerile din rezervoarele în care se depozitează produse petroliere (inclusiv cele provenite din procese catalitice),

-catalizatorii uzați (proveniți din diverse procese de prelucrare), diverse

-reziduuri petroliere, solvenți organici, compuși halogenați, compuși macromoleculari,

-nămolurile uzate de la stațiile de epurare biologică a apelor reziduale din rafinării.

Gudroanele acide, ca deșeu, rezultă din procesul de rafinare acidă a unor fracțiuni petroliere (ulei medol, cosmol, parafină etc.), prezentându-se ca un lichid foarte vâscos ce include produse de natură organică (acizi sulfonici, hidrocarburi aromatice policiclice, heterocompuși cu sulf, oxigen și azot, produse de condensare a olefinelor) alături de acid sulfuric nereacționat. În ciuda eforturilor făcute de-a lungul anilor, acestea nu și-au găsit nici o întrebuințare fiind depozitate în bataluri. Încercarea de incinerare a acestor gudroane, neutralizate cu hidroxid de calciu, s-a dovedit a fi ineficientă din cauza apariției unor emisii puternice de oxizi de sulf, care poluează mediul. De exemplu, la „Rompetrol Rafinare – Rafinăria Vega” S.A. Ploiești gudroanele acide și reziduurile din bataluri sunt prelucrate de „Ecomaster”, în vederea eliminării acestora și a decontaminării solului și a subsolului.

Din procesele de rafinare prin contactare cu pământ decolorant (bentonită) a unor produse petroliere rezultă pământ uzat, care conține produs în diferite proporții. Încercarea de a regenera pământul uzat s-a dovedit a fi o operație dificilă, practic nerentabilă, deoarece prin calcinare la temperatură ridicată pământul decolorant își pierde activitatea. Reactivarea pământului regenerat prin tratare cu soluție de acizi minerali a dat numai rezultate parțiale. Rezultate favorabile a dat recuperarea uleiului reținut, concomitent cu reactivarea pământului adsorbant, prin tratare cu amestec de benzen și etanol dar, din cauza costurilor ridicate pe care le implică, procedeul a fost abandonat.

În rezervoarele în care se depozitează produse petroliere provenite din procese catalitice au loc depuneri, care antrenează particule fine de catalizator ce nu pot fi separate gravitațional. Pe fundul rezervoarelor de depozitare a țițeiului și a produselor petroliere se depun, în timp, sedimente alcătuite din impuritățile mecanice conținute, care înglobează prin adsorbție și produse petroliere.

Alte surse de deșeuri proprii industriei petrolului sunt: catalizatorii uzați, proveniți din diverse procese de prelucrare; diverse reziduuri petroliere; solvenți organici; compuși halogenați; compuși macromoleculari (polistiren, policlorură de vinil, cauciuc, polietilenă etc.); nămolurile uzate de la stațiile de epurare biologică a apelor reziduale din rafinării.

La nivel mondial se estimează că se produc anual circa 338 milioane tone de deșeuri, numai în Statele Unite ale Americii înregistrându-se circa 275 milioane tone, industria chimică „contribuind” cu 79%, iar cea de prelucrare a petrolului cucirca 7%..

În România, în anul 2002, a fost generată o cantitate de aproximativ

180 mii tone deșeuri petroliere periculoase, dintre care: 40% șlamuri, nămoluri și reziduuri uleioase de la rafinarea petrolului, 1% gudroane acide de la rafinarea petrolului, 10% reziduuri din blazul coloanelor de distilare, 49% deșeuri uleioase și deșeuri de combustibili lichizi (inclusiv deșeuri de la separarea ulei/apă)*. Totuși, există multe țări printre care și România care nu țin o evidență strictă a cantității de deșeuri provenite din diverse activități industriale sau de altă natură, ceea ce constituie un aspect negativ în gestionarea deșeurilor de natură a nu contribui la limitarea poluării produsă de acestea, ci mai degrabă la agravarea acesteia.

2. DEPOZITAREA DEȘEURILOR DIN INDUSTRIA PETROLULUI

Deșeurile provenite din industria petrolului se depozitează în gropi, de regulă sumar amenajate, numite bataluri, aflate în apropierea schelelor petroliere, respectiv a rafinăriilor. Astfel, urmărindu-se reducerea efectelor negative asupra mediului, la sonde și punctele de lucru s-au realizat bataluri impermeabilizate (sonda 1 Cătunul) sau habe metalice pentru colectarea reziduurilor prin șanțuri pluviale. De exemplu, la Schela Petrolieră Boldești, în anul 1999, s-a finalizat construcția unui batal de șlam, erau în lucru alte două la Berca, respectându-se astfel solicitările Agenției Naționale de Protecție a Mediului. De asemenea, au început lucrările de construcție a unui batal de șlam la Schela Petrolieră Băicoi.

Aceste bataluri se extind pe măsură ce activitatea de producție, respectiv de rafinare se dezvoltă astfel încât o suprafață tot mai mare de pământ fertil este scoasă din circuitul agricol. De aceea, la încheierea lucrărilor de foraj se redă în circuitul agricol careul sondei prin efectuarea de lucrări de fertilizare. Fluidele de foraj sunt tratate acum cu aditivi biodegradabili, recuperate și depozitate în stații de fluide. Opțiunile de depozitare a deșeurilor sunt variate și depind de natura materialului implicat. Una dintre companiile care oferă servicii legate de managementul deșeurilor și securitatea depozitelor de deșeuri este holdingul “Bohlen & Doyen”, înființat în România la sfârșitul anului 2007. Aceste servicii includ reconstrucția vechilor depozite de deșeuri, rearanjarea deșeurilor etc.

Din păcate, la nivelul depozitării deșeurilor din producția petrolieră spațiile autorizate sunt deficitare. În prezent în România, conform Ministerului Mediului, sunt înregistrate 973 de depozite controlate pentru deșeurile din întreaga producție industrială, care acoperă o suprafață de circa 11.000 ha. având un volum de aproape 9 milioane m. Suprafețele de teren pe care acestea le ocupă sunt relative mici, cele mai multe fiind simple, fără amenajări betonate. Deponiile municipale sunt în număr de 257, dar cele mai numeroase și mai periculoase sunt cele industriale (batalurile, iazurile de decantare pentru deșeuri miniere etc.). Începând cu anul 2000 au fost construite opt depozite de deșeuri care îndeplinesc condițiile legislației europene.

La capitolul depozitarea deșeurilor sunt prevăzute costuri de 900 de milioane de euro pentru companiile din subordinea Ministerului Economiei și Comerțului, pentru a îndeplini normele privind protecția mediului solicitate în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Se menționeză că, dintre amplasamentele municipale 85% necesită trasee lungi de transport al deșeurilor până la groapă, 23% dintre gropi sunt amplasate necorespunzător pe malul cursurilor de apă și numai 11% dintre amplasamente au autorizații de mediu.

În perioada următoare vor trebui închise 203 depozite de deșeuri cu o suprafață de aproximativ 1.200 ha, care și-au terminat ciclul de viață. Potrivit datelor disponibile, în România costurile de închidere – acoperire a depozitelor de deșeuri variază între 223,4 $/ha și 703 $/ha.

Valoarea Prezentă Netă a costurilor totale necesare pentru închiderea depozitelor existente a fost estimată la 347 milioane €, în condițiile în care au fost avute în vedere închideri eșalonate pe o perioadă de 10 ani (120 ha/an), la o dobândă de 7%..

3.1 DEPOZITAREA CONTROLATĂ A DESEURILOR

Sistemul de depozitare controlată a deșeurilor câștigă tot mai mult teren, operațiunea realizându-se în rampe special amenajate.. Construirea acestor rampe se face la marginea așezărilor umane, la cel puțin 1.000 m. depărtare, pe terenuri ce prezintă coeficient de filtrare scăzut, pentru a evita infestarea pânzei de apă freatică cu scurgeri. Pentru determinarea cât mai completă a gradului de poluare prin infiltrare a solului, cât și a pânzei freatice se realizează foraje de observare pentru recoltarea periodică de probe. Dacă terenul nu prezintă o astfel de caracteristică, atunci se alege una dintre soluțiile tehnice: se toarnă o fundație de beton (soluție costisitoare ce reprezintă circa 50% din cheltuieli) sau se impermeabilizează solul prin așternerea unor folii din material plastic. Pentru ca depozitele să ocupe o suprafață cât mai redusă deșeurile suferă o prealabilă măcinare, prin măcinare volumul scade cu circa 50%, iar în rampă sunt compactate cu ajutorul unor utilaje speciale. Compactizarea deșeurilor în rampă împiedică pătrunderea aerului și micșorează riscul generării de incendii care este destul de ridicat punând în pericol obiectivele, recoltele, pădurile din zona limitrofă. Metanul rezultat ca urmare a transformărilor produse în așa de deșeuri prezintă un pericol din acest punct de vedere. Închiderea definitivă a depozitului se face prin dispunerea unui strat de pământ rezultat de la decopertarea terenului, când s-a construit rampa. Refacerea vegetației zonei se realizează prin plantarea de specii de arbori rezistenți și cu

creștere rapidă, cum sunt arinul, salcâmul și plopul.

3.2 ALTE POSIBILITĂTI DE DEPOZITARE A DEȘEURILOR

Unele deșeuri pot fi pompate la adâncime, după ce în prealabil au fost mărunțite și amestecate cu apă, obținându-se o pastă (noroi), altele pot fi încorporate în sol, în anumită proporție, fără să-i afecteze fertilitatea sau încapsulate în recipienți de policlorură de vinil, care se depozitează în locuri special amenajate. Uneori deșeurile se diluează și se pompează în apa mării sau se pot depozita în mine părăsite.

Toate aceste modalități de depozitare implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, riscuri cu privire la protecția mediului ambiant. Depozitarea deșeurilor în mine părăsite prezintă cel mai mic risc, iar cel mai mare risc îl prezintă aruncarea necontrolată a acestora pe sol. Injectarea deșeurilor sub formă de noroi este lipsită de risc când se realizează la o adâncime de minim 1.500 m. În cazul depozitării în mine părăsite, în timp, datorită mișcărilor seismice ale scoarței terestre se produce acoperirea deșeurilor (încapsularea lor), ele revenind în mediul natural. Dacă este posibil, se recomandă ca înaintea depozitării să se efectueze separarea deșeurilor periculoase de cele mai puțin periculoase.

Concentrarea deșeurilor înainte de depozitare conduce la micșorarea volumului acestora, deci a spațiului de depozitare. În acest scop sunt binevenite și eficace recuperarea și reciclarea unor deșeuri. În vederea revalorificării materialelor feroase (fier vechi) și neferoase (cupru, aluminiu, alamă, plumb) provenite de la dezmembrări de utilaje din industria petrolului, acestea sunt colectate și depozitate cu grijă deoarece pot constitui potențiale surse de contaminare ale apelor de suprafață sau de adâncime. În ceea ce privește recuperarea burlanelor de foraj de la sondele casate sau abandonate din foraj, precum și a conductelor de amestec țiței, apă sărată și gaze din cadrul schelelor de producție petrolieră, aceasta constituie

obiectul de activitate al unor societăți precum „Detubări Sonde” Florești.

4. IMPACTUL DEȘEURILOR DIN INDUSTRIA PETROLULUI ASUPRA CALITĂȚII FACTORILOR DE MEDIU

Principalul element afectat de deșeurile provenite din activitățile de exploatare, prelucrare, transport și distribuție proprii industriei petrolului este mediul, impactul ecologic asupra solului, vegetației și faunei fiind diferit, de la caz la caz, și determinând de fiecare dată prejudicii demne de luat în seamă și de prevenit.

Acoperirea prejudiciilor aduse mediului, care nu de puține ori determină consecințe și asupra omului, antrenează, de obicei, costuri mai mari decât respectarea normelor de gestionare corespunzătoare a rezervoarelor aflate în uz, a deșeurilor și reziduurilor.

Deșeurile de natură petrolieră și petrochimică constituie o puternică sursă de poluare a mediului ambiant: aer, apă, sol.. În reziduurile petroliere se concentrează atât hidrocarburi aromatice cum sunt: benzo – pyrenul, benzoantracenul, dibenzoantracenul etc. care prezintă acțiune cancerigenă asupra organismului uman, dar mai ales heterocompuși cu sulf, azot, oxigen care constituie produse cu risc deosebit în ceea ce privește poluarea. Alte deșeuri conțin compuși halogenați, eteri, compuși fenolici etc.

Reziduurile necorespunzător tratate, cât și produsele lor de descompunere, fiind spălate de ape de precipitații, se împrăștie și pătrund în sol. Astfel, se poluează suprafața solului pe întinderi mari, după care particulele de sol contaminate și de materii poluante, prin apele din precipitații, pătrund în apele freatice sau în apele

de suprafață din apropiere (canale deschise, pâraie, râuri, lacuri etc.). Produsele finale ale descompunerii reziduurilor organice, intrând în contact cu apele din precipitații conduc la înrăutățirea calității apei.

Reziduurile provenite din industria petrolului pot ajunge în mediul înconjurător și prin circulația schimbului de materie (alimentarea cu apă, legumicultură etc.) pot ajunge în organismul uman. Cea mai puternică acțiune fitotoxică o au hidrocarburile aromatice monociclice, prezente ca atare sau formate prin procese metabolice de degradare9.. O proporție de 2% produse petroliere impregnate în sol conduce la inhibarea germinării semințelor, cu consecința scăderii recoltelor, iar un conținut de 1% produse petroliere în sol nu afectează în măsură deosebită producția agricolă obținută de pe solele contaminate, această toleranță fiind dependentă și de natura plantelor cultivate: morcovi (<0,5%), tomate (<1,5%), cartofi (<3,0%), copaci (>3,0%). După pătrunderea produselor petroliere în sol, se produce o segregare a acestora: componenții cu vâscozitate mică pătrund mai adânc în sol, în timp ce fracțiunea mai grea rămâne la partea superioară a stratului de pământ. Printre componenții cu vâscozitate mică se numără și hidrocarburile aromatice din seria benzenului care, având solubilitate relativ mare în apă, se dizolvă în aceasta, infestând-o.

Depozitarea și tratarea necorespunzătoare a deșeurilor provenite din industria petrolului pot conduce la poluarea atmosferei. Descompunerea reziduurilor cu conținut de substanțe organice este însoțită de degajarea unor gaze urât mirositoare. Vântul și mișcările de aer ridică praful din grămezile de reziduuri, poluând atmosfera. În urma autoaprinderii reziduurilor petroliere la locurile de depozitare apar produse de ardere (fum, funingine, cenușă), care poluează mediul înconjurător pe întinderi foarte mari. Ca urmare a evacuării (depozitării) necorespunzătoare a reziduurilor petroliere din rafinării, pe lângă consecințele negative de poluare a mediului înconjurător, trebuie avut în vedere, nu în ultimul rând, și aspectul deprecierii estetice a cadrului natural. Containerele de depozitare a deșeurilor provenite din producția petrolieră trebuie păstrate la rece, iar dacă există riscul creșterii temperaturii se impun măsuri de reducere a acesteia prin stropire cu apă pulverizată. În consecință, chiar și aceste depozite generează riscuri cu impact negativ asupra mediului și sănătății publice.

Deșeurile rezultate în urma demontării unor utilaje dezafectate sunt de cele mai multe ori depozitate în spații improprii, în apropierea apelor curgătoare, a culturilor agricole sau chiar a terenurilor locuite, fără a fi curățate în prealabil de reziduuri.

Efectele sunt multiple: poluarea solului, infectarea pânzei freatice, scurgeri cauzate de ploi în albiile râurilor, antrenând, astfel, consecințe toxice pentru organismele acvatice. De exemplu, dezafectarea stațiilor de etilare a benzinei necesită neutralizarea tetraetilului de plumb care, tratat necorespunzător, riscă să afecteze mediul din jurul unității respective, precum și a celor care, dintr-un motiv sau altul, vin în contact cu substanța chimică. De aceea, demontarea rezervoarelor, a tubulaturilor și doparea lor cu dopuri de lemn nu este de ajuns, ci este necesară curățarea acestora de rămășițele de tetraetil de plumb și de stratul de rugină infestat cu această substanță.

Gradul de civilizație pe care omenirea l-a atins în prezent impune orientarea spre găsirea unor soluții eficiente de colectare, transport, depozitare și valorificare a deșeurilor petroliere și petrochimice.

5. CONSIDERAȚII PRIVIND REGIMUL DEȘEURILOR

Pentru implementarea unui sistem de gestionare a deșeurilor petroliere efficient se impune, în primul rând, crearea cadrului legislativ corespunzător. Începând cu anul 2001 structura de reglementare a gestionării deșeurilor s-a dezvoltat, prin transpunerea în totalitate a aquis-ului comunitar. Reglementarea activității de depozitare a deșeurilor petroliere are drept scop prevenirea sau reducerea pe cât posibil a efectelor negative asupra mediului, în special poluarea apelor de suprafață, subterane, a solului, aerului, inclusiv a efectului de seră, precum și a oricărui risc pentru sănătatea populației, pe întreaga durată de viață a depozitului, cât și după expirarea acestuia. Referiri la regimul deșeurilor există într-o serie de prevederi din Ordonanța de Urgență privind protecția mediului nr.195/2005, Ordinul Ministerului Sănătății și Familiei nr.933 din 25 noiembrie 2002, Ordinele M.A.P.P.M. nr.125/1996 și nr.184/1997. Aceste referiri sunt însă limitate și îndeosebi nerespectate, în primul rând de Administrațiile Locale. De asemenea, au fost elaborate și câteva S.T.A.S.-uri care însă nu abordează aspecte fundamentale.

Pentru construirea unui sistem legislativ și normativ de ansamblu și articulate privind regimul deșeurilor, trebuie pornit de la legislația Comunității Europene. Astfel, Consiliul Comunității Europene a elaborat documentul numit „Poziția Comună” nr.4/1996 care conține o serie de prevederi concrete printre care și aceea că reutilizarea și reciclarea deșeurilor trebuie încurajată pentru a salvgarda resursele naturale și risipa de terenuri. Anexa I a acestui document stabilește condițiile pentru toate clasele de depozitare cu specificații tehnice detaliate, anexa II stabilește criteriile de acceptare a deșeurilor în depozite, în timp ce anexa III stabilește procedurile de control și monitoring în exploatarea deșeurilor.

Din punct de vedere legislativ, există în ultimul timp pe plan intern o

preocupare intensă de a promova un set de reglementări care să orienteze și să pună bazele unei gestionări eficiente și ecologice a tuturor categoriilor de deșeuri.

Astfel, a fost promovată Ordonanța de Urgență nr.78/2000 privind „Regimul deșeurilor”, care a fost ulterior completată și aprobată prin Legea nr.426 din 18 iulie 2001 privind „Regimul deșeurilor”.. Legea 426 din 2001 privind „Regimul deșeurilor” statuează ca principii generale evitarea prejudicierii sănătății publice și a mediului prin utilizarea celor mai bune tehnici posibile, responsabilitatea și tragerea la răspundere a poluatorului și, nu în ultimul rând, principiul proximității, de valorificare și eliminare a deșeurilor cât mai aproape de locul de generare.

Această lege este deosebit de importantă și, în măsura în care se va impune aplicarea ei strictă de către Autoritățile abilitate în acest sens, va crea cadrul corespunzător de control al circuitului deșeurilor, reducându-se astfel un factor semnificativ de poluare a mediului. Importanța legii este dată de prevederile vizând concepte, definiții, clasificări etc. propuse, precum și prin obligațiile și atribuțiile ce sunt stipulate pentru diferite structuri ale statului, ale tuturor acelora care generează sau gestionează deșeuri. Se consideră a fi relevante în acest sens:

– Obligația întocmirii unor planuri județene de gestionare a deșeurilor;

– Obligația întocmirii unei Strategii naționale pentru gestionarea deșeurilor

și a unui Plan național de gestionare a deșeurilor;

– Completarea procedurii de autorizare pentru activitățile sociale și

economice cu impact asupra mediului cu procedura specifică activităților

de valorificare și eliminare a deșeurilor;

– Obligațiile tuturor „Actorilor” implicați în această activitate: generatorii

de deșeuri, operatorii ce colectează deșeurile, transportatorii de deșeuri,

operatorii care reciclează sau procesează deșeurile, diferitele structuri ale

Administrației centrale sau locale, populația etc.

Conform Hotărârii de Guvern nr.856/2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase, deșeurile petroliere se regăsesc la codurile 0501 (deșeuri de la rafinarea petrolului), 0701 (deșeuri de la producerea, prepararea, furnizarea și utilizarea produșilor chimici organici de bază) și 13 (deșeuri uleioase și deșeuri de combustibili lichizi).

Noua lege privind regimul apelor prevede amenzi de sute de milioane de lei și până la 20 de ani de închisoare pentru cei care poluează apele și zonele de protecție ale acestora. Printre activitățile interzise de lege și care constituie astfel infracțiuni sancționabile se numără: evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafață sau subterane, în apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale de ape uzate, deșeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conțin substanțe, bacterii și microbi în cantitate sau concentrație ce poate schimba caracteristicile apei, punând în pericol viața, sănătatea și integritatea corporală a persoanelor, viața animalelor, mediului înconjurător, producția agricolă sau industrială ori fondul piscicol. Sunt, de asemenea, interzise aruncarea și vărsarea în instalații sau în rețele de canalizare a reziduurilor petroliere, evacuarea în apele maritime sau de suprafață a apelor uzate neepurate și a produselor petroliere. Există, de asemenea, și o Hotărâre de Guvern privind depozitarea deșeurilor (H.G. nr.162/2002*), precum și o Hotărâre de Guvern privind incinerarea deșeurilor (H.G. nr.128/2002**).

În perioada 2002-2003, Agenția de Cooperare Internațională a Japoniei a finanțat proiectul denumit „Studiu privind Strategia și Planul de Acțiune pentru Gestionarea Deșeurilor Periculoase în România” care a analizat și aspecte privind gestionarea deșeurilor petroliere, ținând seama de caracterul lor periculos. Planul de gestionare a deșeurilor periculoase are la bază principiile generale ale gestionării deșeurilor, și anume: principiul „poluatorul plătește”, principiul proximității, principiul utilizării celor mai bune tehnologii disponibile, precum și ierarhia activităților de gestionare a deșeurilor. Ierarhia gestionării deșeurilor stabilește că opțiunile de gestionare a deșeurilor trebuie să aibă ca priorități: prevenirea apariției, prin aplicarea „tehnologiilor curate” în activitățile generatoare de deșeuri; reducerea cantităților, prin aplicarea celor mai bune practici în fiecare domeniu de activitate care generează deșeuri; recuperarea materială și energetică; eliminarea. Prin promovarea acestor reglementări, precum și a altora ce vor urma într-un viitor nu prea îndepărtat, se răspunde cerințelor legislației Uniunii Europene din domeniu, în special la directivele cadru:

– Directiva cadru privind deșeurile (Directiva Consiliului Uniunii

Europene nr.75/442/E.E.C., amendată prin Directiva Consiliului Uniunii

Europene nr.91/156/E.E.C.). Directiva – cadru asupra deșeurilor din 1975

a fost înlocuită cu directiva din 1991, care consideră problema deșeurilor

atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii Europene. Modificarea ei a

avut loc pentru a fi în concordanță cu Strategia Managementului Deșeurilor (rezoluția 90/C122/02). Această directivă definește principiile tratamentului deșeurilor, care trebuie să aibă loc cât mai aproape de sursă. Principiul a fost întărit și printr-o reglementare referitoare la controlul și gestiunea deșeurilor,

care marchează diferența între tratarea finală și reutilizare.

Cerințele pentru reutilizare sunt mult mai generoase decât cele pentru tratare finală, deschizând astfel calea comerțului cu substanțe toxice;

-Directiva privind deșeurile periculoase (Directiva Consiliului 91/689/E.E.C. amendată prin Directiva Consiliului 94/31/E.C.) derivă din directiva – cadru asupra deșeurilor. Aceste directive încearcă să definească diferite tipuri de deșeuri, norme de protecție (siguranță) pentru transportul deșeurilor și controlul acestora;

– Directiva privind depozitarea (controlată) pe teren a deșeurilor (Directiva

Consiliului 99/31/E.C.) presupune mai multe etape, printre care: închiderea depozitelor existente deoarece acestea nu mai corespund noilor cerințe, luarea de măsuri pentru gestionarea deșeurilor periculoase, construirea de noi depozite la standardele cerute, urmărirea depozitelor pe o perioadă de 30 de ani de la închidere etc.;

– Directiva 94/62/C.E.E. a fost modificată prin Directiva 2004/12/C.E.,

privind ambalajele și deșeurile de ambalaje.

După adoptarea și de România a Directivei I.P.P.C. 96/61/E.C., agenții

economici considerați mari surse de poluare au fost obligați să elaboreze planuri de investiții prin care să fie redusă producția de deșeuri care afectează mediul înconjurător.

Deșeurile petroliere sunt generate de societățile comerciale ce activează în industria petrolului și sunt depozitate în depozite proprii, reprezentate de bataluri. Aceste spații de depozitare nu au fost realizate ținând cont de cerințele Directivei 1999/31/C.E. ce face referire la depozitele de deșeuri periculoase, nici din punct de vedere al deșeurilor admise la depozitare (lichide, inflamabile, corozive etc.) și nici din punct de vedere constructiv. Pe baza chestionarelor completate de agenții economici din industria petrolului pentru instalațiile industriale inventariate sub Directiva I.P.P.C., în baza unor programe de conformare, aceste depozite vor trebui clasificate conform Ordinului Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor

nr.867/2002 privind criteriile de acceptare a deșeurilor la depozitare (pentru

periculoase, nepericuloase și inerte) și se vor închide sau vor continua să

funcționeze dacă vor fi renovate, pentru a se conforma Directivei I.P.P.C. (cele care nu corespund condițiilor de capacitate, conform anexei I a Directivei I.P.P.C.). Cele care nu se înscriu în condițiile Directivei I.P.P.C. vor trebui să se conformeze cerințelor Directivei privind depozitarea până în 16.07.2009; în caz contrar, acestea vor trebui să-și înceteze activitatea și să realizeze închiderea și reabilitarea zonei, iar cele care se supun Directivei I.P.P.C. se vor închide până în 2015. Costurile de închidere și reabilitare vor fi suportate de agenții economici care au în proprietate sau în administrare acele depozite. Din 1 ianuarie 2007, această operațiune a fost sancționată cu amenzi de sute de milioane de lei. Una dintre reglementările de importanță deosebită pentru țările din Comunitatea Economică Europeană a fost decizia Consiliului, din martie 1994, de interzicere totală a deșeurilor toxice din țările Comunității Economice Europene și din țările Lumii a treia. Această decizie a intrat în vigoare în 1997 și se aplică nu numai pentru deșeuri, ci și la substanțele reciclabile. Exportul deșeurilor în scopul reciclării acestora a fost una din căile de evitare a reglementărilor fără, însă, a le încălca. Țările de destinație, însă, nu dispun de facilități de tratare corespunzătoare.

În ceea ce privește România, prin legea nr.6/1991 care prevede aderarea la

„Convenția de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora”, aceasta s-a aliniat la acordurile și convențiile internaționale în domeniul protecției mediului.

În cadrul Programului de asistență nerambursabilă pentru centrul și estul

Europei menit să sprijine tranziția către o economie de piață viabilă, începând cu februarie 1998, Guvernul olandez a finanțat cu 16.562.000 euro proiectul intitulat „Îmbunătățirea Managementului Deșeurilor în Portul Constanța”. Proiectul și-a propus realizarea unei rampe ecologice în Portul Constanța unde să poată fi depozitate deșeurile provenite din port pe o perioadă de până la cinci ani, după care să fie depozitate la rampa ecologică a orașului. În primăvara anului 2001, lucrările au fost finalizate.

În esență, legislația adoptată trebuie impusă strict, iar sistemele de colectare, reciclare și distrugere a deșeurilor trebuie semnificativ îmbunătățite. De asemenea, implementarea în România a Directivelor privind deșeurile poate avea beneficii privind sănătatea, resursele, precum și beneficii sociale și economice extinse.

Implementarea Directivei privind Incinerarea va aduce beneficii privind sănătatea, precum: mai puține boli respiratorii și mai puține cazuri de moarte prematură, precum și reducerea riscului cancerului și malformațiilor, ca rezultat al îmbunătățirii calității aerului. Implementarea cerințelor Directivei privind Depozitarea deșeurilor prezintă un impact pozitiv asupra sănătății și creșterea siguranței printr-un management mai bun al locurilor de depozitare și al deșeurilor periculoase, ca și captarea gazului de depunere care poate cauza explozii sau scurgeri (acolo unde nu este un spațiu de depozitare sigur din punct de vedere tehnic). În privința beneficiilor privind resursele, se poate spune că prin îmbunătățirea managementului deșeurilor rezultă un impact pozitiv asupra eco – sistemelor. De exemplu, mai puține emisii de metale grele și dioxine din incineratoare și poluarea mai redusă a apei subterane prin depozitarea ilegală a deșeurilor, ca și prin deșeurile netratate. Prin implementarea directivelor privind deșeurile, această distrugere poate fi redusă. Dacă directivele privind deșeurile sunt

implementate rezultă o serie de beneficii sociale, precum și beneficii economice extinse. Astfel, importanța ridicată acordată eficienței materialelor refolosite, creșterea producției agricole datorită scăderii poluării apei și aerului, îmbunătățirea valorii estetice a mediului (și creșterea turismului) pot conduce la beneficii extinse ale dezvoltării dacă directivele privind deșeurile sunt implementate. De asemenea, creșterea importanței reciclării și compostului pot încuraja dezvoltarea activităților de colectare/ reprocesare/prelucrare a materialelor secundare, creîndu-se astfel noi

locuri de muncă.

Prin Directiva privind Depozitarea Deșeurilor, emisiile de metan vor scădea

anual cu 0,6 până la 6,4 milioane tone până în anul 2020. Directiva privind

deșeurile din ambalaje va implica creșterea cantității reciclate de deșeuri din

ambalaje cu 3,7 milioane tone pe an până în 2020, în toate țările candidate.

6. GESTIUNEA DEȘEURILOR DIN INDUSTRIA PETROLULUI

O strategie coerentă privind gestiunea deșeurilor din industria petrolului are la bază „Cele mai bune tehnologii disponibile” (B.A.T.), ceea ce presupune generarea unei rate de deșeuri solide și nămoluri de sub 0,3% din produs. În cadrul strategiei trebuie elaborat și implementat un plan de management și reducere a deșeurilor, care poate fi considerat parte a sistemului de management de mediu.

Acesta trebuie să includă ca elemente: raportarea anuală a cantităților de deșeuri și un plan de măsuri pentru reducerea acestora; exploatarea stației de epurare a apelor uzate pentru a minimiza nămolul (în cazul rafinăriilor).Trebuie procedat la minimizarea scurgerilor de ulei și excluderea celor care contaminează solul. Acolo unde pot apărea scurgeri accidentale se procedează la aplicarea podelelor impermeabile și la exploatarea atentă. De asemenea, se implementează un plan de prevenire a scurgerilor de la rezervoare și se utilizează instrumentele de detectare a scurgerilor și a fundurilor duble. Se inițiază un plan de remediere/inventar al

solului, inclusiv migrarea apei subterane contaminate cu ulei. Acest plan are ca scop curățarea continuă a solului, astfel încât să permită reutilizarea viitoare a amplasamentului în conformitate cu reglementările internaționale. Se aplică tehnici de reducere a apei uzate generate în cadrul fiecărei activități/proces specific.

Strategia privind gestiunea deșeurilor din industria petrolului trebuie să aibă ca obiective.:

– cunoașterea cantității și calității deșeurilor produse de industria petrolului

din România, a producătorilor și a proceselor din care acestea rezultă

(exploatare, rafinarea petrolului etc.), a traseului și a destinației finale a

acestora;

– reducerea cantității de deșeuri la producător, prin intervenții în tehnologie

sau prin valorificarea acestora printr-o verigă intermediară inclusă între

producătorul și gospodarul de deșeuri;

– stabilirea, pentru deșeurile a căror apariție nu se poate evita sau care nu se

pot recicla, a unor modalități de eliminare sau reintegrare în mediu, cât mai

puțin dăunătoare acestuia.

Organizarea gestiunii deșeurilor petroliere este responsabilitatea celor care le-au generat. Producătorii de deșeuri petroliere își folosesc facilitățile proprii de colectare (depozitare)/transport, eliminare sau contractează serviciile respective cu firme specializate și autorizate conform legii. În prezent, numărul firmelor specializate în oferirea de servicii de gestiune a deșeurilor petroliere este mic, iar activitatea acestora este limitată, atât ca domeniu, cât și ca cifră de afaceri.

În scopul creării bazelor unui sistem de gestiune a deșeurilor provenite din industria petrolului care, în timp, să conducă la ecologizarea, din punct de vedere al deșeurilor, a tuturor activităților, trebuie făcute eforturi pentru unirea posibilităților interne cu sprijinul extern (material sau financiar).

Majoritatea deșeurilor provenite de la rafinarea petrolului se elimină fie pe

depozitele industriale aparținând rafinăriilor, fie pe depozitele reintroduse în

circuitul economic în cadrul aceluiași proces tehnologic (reciclarea industrială) ori utilizate ca materii prime secundare sau combustibile în alte procese tehnologice ale aceleiași rafinării (acțiuni de minimizare).

Anumite tipuri de deșeuri sunt vândute ca materii prime secundare altor întreprinderi care fie le reciclează direct, fie le pregătesc în vederea reciclării.

Prevenirea și minimizarea deșeurilor și a emisiilor în mediu este un principiu general al Directivei Integrate pentru Prevenirea și Controlul Poluării (I.P.P.C.).

Operatorii din industria petrolului trebuie să ia în considerare aplicarea tehnicilor de minimizare astfel încât, acolo unde este aplicabil, toate tipurile de deșeuri și de emisii să fie prevenite sau reduse la minimum. Metodele de eliminare (diminuare) a deșeurilor trebuie să țină cont de reglementările internaționale în domeniu. În continuare se are în vedere asigurarea utilizării prudente a resurselor naturale care reprezintă materii prime în industria petrolului, deșeurile aflându-se în raport cu utilizarea ineficientă a acestora și a altor substanțe ale instalației.

O consecință a minimizării deșeurilor va fi reducerea emisiilor gazoase, lichide și solide. Strategia de gestionare a deșeurilor din industria petrolului trebuie să aibă în vedere atât valorificarea deșeurilor ca sursă de energie, cât și distrugerea acestora atunci când nu pot fi valorificate și ecologizarea zonelor afectate de deșeuri.

În ceea ce privește managementul deșeurilor, Ministerul Mediului și

Gospodăririi Apelor adorit: finalizarea, a planurilor regionale pentru gestionarea deșeurilor pentru cele opt Agenții Regionale de Protecția Mediului; înființarea și dotarea laboratorului național de referință pentru deșeuri și a opt laboratoare; realizarea unor capacități de depozitare a deșeurilor periculoase tratate de 110.000 de tone/an. Alte obiective în acest domeniu sunt reprezentate de: urmărirea închiderii depozitelor de deșeuri neconforme; realizarea unei rețele naționale de colectare a vehiculelor scoase din uz; creșterea graduală a reutilizării, reciclării și valorificării energetice a componentelor de vehicule scoase din uz pentru atingerea obiectivului de 85%. Costul de Conformare estimat în cazul Gestiunii Deșeurilor are o valoare prezentă netă de aproximativ 6 miliarde de euro.

7. Valorificarea deșeurilor petroliere ca sursă de energie

Valorificarea deșeurilor petroliere este impusă de faptul că acestea poluează mediul ambiant, ocupă suprafețe importante de teren arabil și constituie o pierdere importantă de materiale, mărind astfel cheltuielile rafinăriilor. Uniunea Europeană a fixat ca standard tehnici inovatoare care pun accent pe valorificarea și nu pe eliminarea deșeurilor. Valorificarea deșeurilor petroliere în condiții strict controlate din punctul de vedere al calității, protecției mediului și al siguranței și sănătății, prin folosirea lor în alte industrii ca substituenți ai combustibililor și materiilor prime tradiționale prezintă beneficii multiple legate de economisirea resurselor ne-regenerabile și contribuie la rezolvarea problemelor de gestionare a deșeurilor din

această industrie.

Cel mai utilizat procedeu de valorificare a deșeurilor petroliere indicat a fi

aplicat în cazul deșeurilor cu grad mare de periculozitate este incinerarea acestora prin care volumul reziduurilor se reduce cu circa 85% (depozitarea controlată a acestora scăzând ca pondere), iar suprafața necesară pentru depozitarea cenușei ce rezultă (din arderea reziduurilor) este mică. În țările Europei de Vest, aproximativ 20 – 25% din volumul deșeurilor colectate se incinerează. Prin acest procedeu se realizează economii de energie importante (de combustibil convențional). De asemenea, din arderea deșeurilor se obține energie, considerată ca o industrie de viitor. Înainte ca deșeurile petroliere solide, lichide sau sub formă de pastă să fie incinerate (în cuptoare rotative), acestea sunt mărunțite și omogenizate. În urma arderii complete rezultă gazele de ardere care sunt utilizate pentru generarea de abur și pentru preîncălzirea aerului necesar combustiei după care, în scopul îndepărtării particulelor solide, gazele reci sunt spălate cu apă într-o coloană.

Prin arderea deșeurilor de natură organică cu putere calorică ridicată se obțin gaze arse folosite pentru producerea aburului de înaltă presiune, apt pentru generarea de energie electrică. Prin creșterea proporției acestor deșeuri, instalațiile de incinerare au fost transformate în adevărate uzine termoelectrice. În cazul deșeurilor cu putere calorică scăzută, căldura recuperată din gazele arse este folosită numai pentru încălzirea apei folosită ca agent termic în locuințe. Din arderea deșeurilor în strat fluidizat rezultă gaze arse de înaltă presiune, ce acționează o turbină care produce electricitate.

Acest procedeu se caracterizează prin: eficiența combustiei (>99,9%);

recuperarea acidului clorhidric din gaze (>99%); recuperarea avansată a unor

chimicale valoroase (acid fluorhidric, dioxid de sulf, pentaoxid de fosfor etc.); realizarea unor emisii scăzute (sub 100 ppm) de oxizi de azot și monoxid de carbon în mediul ambiant; reducerea volumului deșeurilor de 40/1.

Dezavantajul incinerării constă în faptul că în gazele arse au fost depistați componenți foarte periculoși (toxici), precum: dioxina, acidul clorhidric, acidul fluorhidric, oxizii de sulf, oxizii de azot. Mulți dintre aceștia provin din arderea materialelor plastice prezente în deșeurile supuse incinerării, fapt pentru care se face o selectare prealabilă a acestora în scopul valorificării prin procedeul de piroliză.

Un alt procedeu de valorificare a deșeurilor petroliere este piroliza adică de fapt gazeificarea lor, însă față de incinerare prezintă randamente termice și rezultate mai slabe. Piroliza se valorifică eficient pentru deșeurile de tip materiale plastice, după separarea lor de alte deșeuri.. Din piroliza deșeurilor rezultă gaze care pot fi arse (după ieșirea din reactor), cu generare de abur și electricitate. De asemenea, mai rezultă reziduul de ardere solid

și o fază lichidă formată din ape fenolice și gudroane.

8. METODE DE TRATARE CHIMICA A DESEURILOR PETROLIERE

O soluție viabilă pentru rezolvarea problemei deșeurilor, în beneficiul întregii societăți, respectând principiile de bază ale dezvoltării durabile și standardele europene o reprezintă co-procesarea deșeurilor (pre – tratarea și co – incinerarea lor) petroliere (de la uleiuri uzate și emulsii ale acestora până la gudroane și pământ contaminat) în fabricile de ciment. Avantajele acestui procedeu constă în:

-eliminarea deșeurilor în condiții de deplină siguranță,

– protecție a mediului, sănătate și securitate,

-conservarea resurselor naturale (prin înlocuirea parțială a materiilor

prime tradiționale cu unele alternative)

-reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră care s-ar genera în cazul depozitării sau incinerării acelor deșeuri.

Acest proces de tratare a deșeurilor petroliere este ecologic, nerezultând nici un fel de reziduuri, zguri sau cenuși20..

Pentru multe țări membre ale O.E.C.D. o opțiune interesantă o reprezintă varianta cu zero procente reziduu în rafinărie, care reduce impactul nefavorabil asupra mediului la minim și valorifică eficient subprodusele rafinării. Schema de prelucrare a țițeiului cuprinde procesele de distilare atmosferică, distilare în vid, dezasfaltare cu propan a reziduului de vid. Din acest ultim proces rezultă asphalt care singur sau în amestec cu alte deșeuri (materiale plastice, anvelope din cauciuc, ambalaje PET etc.) este supus gazeificării cu oxigen, într-o instalație denumită “Integrated gasification combined – cycle power – production plant” și disponibilă în Olanda, Finlanda și Italia. Din această instalație combinată rezultă concomitant energie electrică, abur și hidrogen. Astfel, se asigură independența energetică a rafinăriei, cu posibilitatea livrării de energie electrică, abur sau apă caldă către alți consumatori externi, iar hidrogenul rezultat după purificare poate fi folosit în procese de rafinare catalitică (hidrodesulfurare, hidrofinare, hidrotratare etc.).

Procedeul realizează fluxuri curate din punct de vedere ecologic, conversia

carbonului fiind de 100%; peste 99% din sulful conținut în alimentare este

îndepărtat ca sulf elementar; proporția de oxizi de azot este minimă, iar metalele (vanadiu, nichel) pot fi recuperate. Din procesul de gazeificare a asfaltului rezultă gaz de sinteză care poate lua și alte destinații de fabricație (fabricarea de metanol, amoniac), realizându-se în acest fel integrarea rafinăriilor cu unități ale industriei de sinteză.

Dezavantajul acestei tehnologii constă în costul ridicat al investiției.

Procesarea reziduurilor petroliere prin cocsare și reducere de vascozita

-te (tehnologia “Carbon rejection”) reprezintă o altă schemă de prelucrare a acestora care implică costuri mai mici, calitatea produselor fiind însă mai slabă, flexibilitatea schemei mai redusă, iar gradul de conversie fiind scăzut. Deoarece problema eliminării sulfului din produsele petroliere grele și reziduale nu este realizată acceptabil, această tehnologie nu rezolvă nici problemele de poluare a mediului.

Cea mai acceptabilă soluție pentru eliminarea reziduurilor petroliere constă în combinarea celor două tehnologii după o schemă care să implice cocsarea în strat fluidizat și dezasfaltarea în condiții supercritice, urmate de gazeificarea cocsului, respectiv a asfaltului.

Cu tehnologiile cunoscute în prezent, cantitatea de deșeuri poate fi diminuată cu câteva zeci de procente. Recuperarea și reciclarea componentelor din deșeuri trebuie să constituie o preocupare constantă a factorilor responsabili și reprezintă modalități eficiente de realizare a unor importante economii materiale, dublată de o depoluare a mediului. În țările occidentale s-au obținut rezultate remarcabile în ceea ce privește reciclarea reziduurilor (deșeurilor) industriale, avându-se în vedere faptul că un reziduu nefolositor pentru o industrie poate fi un material util pentru alta.

În timp ce în România recuperarea și reciclarea substanțelor utile se realizează doar în proporție de 2 – 3% din deșeurile colectate anual, în țările Uniunii Europene aceasta se realizează în proporție de 60 – 70%.

9. CERCETARI ASUPRA SISTEMELOR DE SEPARARE CENTRIFUGALA IN COMPONENTE A DESEURILOR

PETROLIERE

In țara noastră, de-a lungul timpului, au rezultat din industria petrolieră, în afară de produsele finite, comercializabile, cantități însemnate de deșeuri. Aceste deșeuri sunt stocate în apropierea unităților economice, în locuri mai mult sau mai sau mai puțin amenajate, dar care, în mod cert, aduc prejudicii mediului înconjurător. O fracțiune foarte importantă a acestor deșeuri (o putem numi puternic majoritară) poartă denumirea convențională de "amestecuri multifazice" și provine din decantări ale petrolului extras sau importat, spălări ale tancurilor petroliere sau ale stocatoarelor de petrol brut, filtrări efectuate în diverse faze ale procesului tehnologic, reziduuri provenite din urma procesării petrolului.

Cantitățile existente la această dată sunt atât de mari încât au devenit o problemă națională, chiar au atras atenția forurilor internaționale ce au ca obiect de activitate Protecția Mediului.

Procesarea acestor deșeuri ("amestecuri multifazice") astfel încât să fie aduse în faza de produse ecologice, a devenit de o importanță cu totul deosebită și ocupă un loc de frunte în strategia de guvernare și, mai ales, de integrare europeană.

Acest domeniu constituie, inclusiv pe plan mondial, o noutate, cercetările și realizările practice fiind de dată relativ recentă.

După cum am menționat "amestecurile multifazice" sunt stocate în vecinătatea unităților din industria petrolieră, deci sunt răspândite pe zone foarte mari pe întreg teritoriul țării, ceea ce creează dificultăți în abordarea unui proiect în acest domeniu. Mari dificultăți sunt create și de faptul că "amestecurile multifazice" au compoziții diferite, proprii fiecărei unități economice și chiar al locului și modului de stocare.

Pe plan internațional, aceste dificultăți au fost rezolvate de la caz la caz, neexistând o soluție generală, universal valabilă. Au fost proiectate instalații cu capacități diferite, în funcție de stocurile existente într-un anumit loc și al cantităților preconizate a se procesa, precum și ținând cont de compozițiile proprii "amestecurilor multifazice" existente într-un anumit loc. Posibilitățile de proiectare sunt totuși limitate și nu întotdeauna datele preliminare utilizate la proiectare sunt identice cu compozițiile din teren. In acest sistem, prețul de cost al instalațiilor este foarte ridicat, pentru scăderea lui recurgându-se la individualizarea lor pentru anumite condiții date.

Având în vedere faptul că “amestecurile multifazice “ sunt formate din 3 faze : componente solide, petrol si apa, procesarea amestecurilor într-o singură etapă presupune mai întâi o separare a solidelor de lichide într-o incintă, iar apoi în altă incintă se continuă procesul de separare a lichidelor între ele. Se înțelege că cealaltă metodă de separare presupune realizarea procesului de separare simultană a tuturor fazelor ce concură la formarea amestecului. Astfel, firma M.G. ENGINEERING produce ambele tipuri de instalații, iar firmele ALFA LAVAL și NOXON produc instalații de separare într-o singură etapă.

Referitor la procedeul de separare în două etape, acesta are avantaje și dezavantaje.

Dintre avantaje enumerăm: instalații de procesare mai simple, o separare bună pentru fiecare etapă. Dintre dezavantaje menționăm: instalații anexe mai complicate și costisitoare, proces tehnologic lung, preț de cost ridicat.

A doua direcție în care s-a acționat este proiectarea și realizarea unei instalații care să separe dintr-o singură procesare cele trei componente: solid, petrol, apă. Acest sistem are avantaje și dezavantaje. Dintre avantaje menționăm: o singură procesare, preț de cost relativ scăzut, instalații anexe simple. Dintre dezavantaje menționăm: proces tehnologic complex ce trebuie foarte bine dirijat și condus, proiectarea și realizarea separatorului necesită forță de muncă cu înaltă calificare.

Expunem mai jos principiul de funcționare al metodei de separare centrifugală într-o singură procesare, precum și schema de principiu care stă la baza construc-ției unui astfel de agregat. Amestecul multifazic este introdus la o presiune de 3-4 bari printr-o conductă de aducțiune în interiorul trans-portorului, ce se în-vârte la o turație de cca 35-40 rot/min., la nivelul acceleratorului care mărește energia cinetică a amestecului, modificându-i direcția, care apoi trece prin duzele de alimentare în compartimentul cilindrului de-cantor.

Figura 1 Schema separatorului centrifugal

Cilindrul decantor se rotește în același sens cu transportorul elicoidal și este antrenat prin curea de către un motor electric la o turație de cca 4000 rot/ min, iar transportorul elicoidal este antrenat de un alt motor electric, prin intermediul unui reductor planetar. Forța centrifugă determină segregarea părții solide mai întâi, pe principiul gravimetric, la peretele cilindrului decantor care pe măsură ce se îngroașă stratul depus, acesta este transportat de elicoida șnecului spre gura de evacuare situată la un capăt al cilindrului. Esențială în calitatea separării este diferența de viteze ale celor două elemente aflate în mișcare de rotație care va avea niște valori optime pentru un anumit tip de amestec.

Lichidele se depun mai spre interiorul cilindrului, și pe măsură ce solidul este degajat, ele migrează spre celălalt capăt al cilindrului și evacuate prin niște supape centrifugale. Componentele astfel separate, se colectează într-o cuvă diafragmată și evacuate liber.

Principiul care stă la baza proiectării și realizării acestor instalații este centrifugarea la o turație ce trebuie calculată foarte exact în funcție de foarte mulți parametrii (unul foarte important fiind compoziția și caracteristicile "amestecului multifazic"). Interiorul instalației are ca piesă principală un cilindru transportor ce are o turație proprie, de sens contrar celei exterioare, calculată și ea după anumite principii, care împinge componenta solidă rezultată spre o zonă de evacuare. Celelalte două produse ale procesării "amestecului multifazic" sunt selectate și evacuate cu ajutorul altor dispozitive.

Realizarea unei asemenea instalații depinde foarte mult de materialele metalice speciale din care sunt executate "piesele vitale", cilindrul exterior de centrifugare, cilindrul transportor interior, zonele de evacuare. Având în vedere gradul ridicat de noutate al acestor materiale (în domeniul proprietăților chimico – fizice și mecanice pe care trebuie să le îndeplinească, precum și al altor caracteristici cum ar fi: compactitatea, nivelul de defecte admise etc.) se impun cercetarea, elaborarea și realizarea în practică a unor tehnologii speciale.

Proiectarea și realizarea unei astfel de instalații presupune o vastă experiență în domeniul mașinilor centrifuge. In țara noastră, singurul producător de mașini centrifugale cu performanțe deosebite (cum este această instalație) este INCDT COMOTI București, care are realizări foarte importante în acest domeniu.

10. Distrugerea deșeurilor petroliere

Deșeurile petroliere pot fi distruse prin incinerare, procedeu care este însă poluant datorită emisiilor de gaze (ce conțin oxizi de sulf și oxizi de azot) și a depunerilor de cenușă ce rezultă din acest proces.

O altă posibilitate de distrugere a deșeurilor petroliere o reprezintă tratarea pământului infestat (“Land treatment”). Utilizând acest procedeu pot fi supuse degradării aproximativ 200 – 300 m3 de deșeuri petroliere/ha/an.

Acest tip de depoluare a solului se aplică pe parcele de teren de 2-4 hectare

situate în apropierea rafinăriei, special amenajate cu o pantă ușoară în scopul

favorizării scurgerii apei, împrejmuite cu gard, prevăzute cu drumuri de acces, cu șanțuri betonate pentru a colecta apa și a o dirija spre stația de epurare a rafinăriei. Aceste terenuri se însămânțează la adâncimea optimă de 15 cm., nivel la care densitatea microorganismelor aerobice distugătoare ale produselor petroliere contaminante este maximă. Această tehnică se aplică atunci când volumul de pământ contaminat nu este prea mare. Rezultatele cele mai bune au fost obținute în cazul solurilor contaminate cu țiței și motorină.

Aplicarea acestui procedeu presupune decopertarea solului contaminat și constă în faptul că un strat subțire, controlat, de pământ infestat cu produse petroliere este depus pe o suprafață de teren fertil, pe parcele bine delimitate, pe care se practică o agricultură controlată. Produsele petroliere contaminante sunt degradate de microorganismele aerobice din sol. Uneori, în scopul de a facilita atacul microorganismelor asupra produselor petroliere, se adaugă substanțe nutriente (fertilizanți) și apă, în funcție de fertilitatea solului.

Pentru a obține o depoluare eficientă se impune ca atacul microorganismelor aerobice asupra produselor petroliere contaminante să fie maxim, ceea ce este posibil în condițiile asigurării unei bune oxigenări a solului. Aceasta se realizează efectuând lucrări de întreținere a plantelor cultivate pe aceste soluri, având grijă ca pH-ul solului să fie menținut la valori de peste 5,5 prin administrarea de calcar. În cazurile în care stratul de sol infestat cu produse petroliere nu poate fi decopertat prin excavare se folosește bioremedierea aerobică in situ, tehnică care se bazează pe folosirea microorganismelor aerobice pentru realizarea degradării contaminanților din sol.

Comunitatile de bacterii heterotrofe, sunt alcatuite din specii ale genurilor Pseudomonas, Arthrobacter, Bacillus, Mycobacterium, reputate pentru tulpinile capabile sa degradeze hidrocarburi. Pseudomonas sp. – colonii confluate în urma unei dezvoltari abundente pe mediul Topping.

Colonii de Bacillus, Arthrobacter si Mycobacterium Bacillus -aspect macroscopic Colonii diverse dezvoltate pe mediul Topping Asociatie de colonii de Pseudomonas si Arthrobacter dezvoltate pe mediul Topping

Pentru reusita unei decontaminari cu ajutorul biopreparatelor bacteriene

alcatuite din microorganisme selectionate este necesara crearea unui

mediu cât mai favorabil adaptarii, multiplicarii si activitatii degradative a

tulpinilor inoculate în solul poluat.

Cele mai importante cai de optimizare a conditiilor biodegradarii constau în asigurarea unor conditii de mediu favorizante pentru cresterea si multiplicarea microorganismelor degradative (Dumitru, M., 2000).

Conditiile care favorizeaza, precum si principalii factori implicati în bioremediere sunt (dupa Henis, 1997):

· Prezenta si abundenta initiala a agentilor degradarii

· Microorganismele asociate

· Capacitatea de multiplicare

· Nivelul concentratiei poluantului (poluantilor)

· Solubilitatea poluantului

· Adsorbtia poluantului de catre microorganisme

· Recalcitranta poluantului

· Prezenta altor agenti toxici

· Prezenta nutrientilor

· Perioada de contaminare (aclimatizarea)

· Prezenta acceptorilor de electroni

· Conditiile fizice; umiditate, temperatura, pH, Eh

Pentru orice strategie de bioremediere se opteaza, alegerea trebuie sa fie

precedata de analize microbiologice, chimice si fizice, în functie de

rezultatele carora solul poluat va trebui sa fie amendat pâna la realizarea

conditiilor optime pentru microflora degradativa.

Parametrii clasici de masurare în laborator a eficacitatii unui proces de

bioremediere sunt: numaratorile populatiilor de microorganisme, determinarea ratei respiratiei microbiene (consumul de oxigen sau producerea de bioxid de carbon), monitorizarea ratei disparitiei poluantului din sol.

Prin aplicarea acestei tehnici de bioremediere s-a reușit a se îndepărta 4.400 kg. hidrocarburi în 160 de zile. Pentru succesul metodei, în stratul contaminat trebuie introdus debitul de oxigen. Dacă debitul este insuficient, bioremedierea nu se desfășoară în totalitate, fapt pentru care, în scopul creșterii concentrației de oxygen în strat s-a folosit apa oxigenată drept „cărător de oxigen”, luând în considerare miscibilitatea acesteia cu apa din strat. S-au efectuat studii de laborator care au pus în evidență o creștere a concentrației bacteriilor aerobice și o degradare semnificativă a hidrocarburilor, precum și o creștere a concentrației de oxigen în strat pe o rază de 6 – 15 m. de la locul injecției de apă oxigenată.

Factorii care limitează folosirea acestei tehnici sunt: costul ridicat al apei

oxigenate; descompunerea necontrolată a acesteia; pierderea de oxigen. Aspectele care trebuie avute în vedere la aplicarea tehnicii de bioremediere aerobică in situ sunt: starea hidrogeologică a terenului (adâncimea zonei contaminate, eterogenitatea zonei); factorii climaterici; tipul de sol și proprietățile sale; prezența microorganismelor; concentrația și caracteristicile fizico – chimice ale deșeurilor ce urmează a fi tratate.

Unul dintre dezavantajele acestei metode constă în controlul descompunerii

apei oxigenate, proces favorizat de prezența în sol a unor metale cu rol de

catalizator (fier, mangan) sau a unor enzime secretate de microorganisme. Dacă descompunerea este prea rapidă se produce suprasaturarea apei din stratul de sol, cu consecința scăderii masive a concentrației de oxigen.

Un alt dezavantaj este reprezentat de acțiunea toxică a apei oxigenate asupra

microorganismelor din strat, fenomen complex, influențat de un număr de factori mare, care fac dificilă estimarea nivelului de toxicitate. O altă problemă o reprezintă blocarea injecției datorată faptului că injecția de apă oxigenată poate determina precipitarea fierului din apele mediului și poate fi rezolvată prin adăugarea unor substanțe de tip tripolifosfat, care diminuează această precipitare.

Tehnica “Bioventing” constituie o variantă a biodegradării reziduurilor petroliere de către microorganismele aerobice și constă în accelerarea evaporării produselor petroliere volatile din porii solului contaminat. Pentru aceasta, în zona vecină celei contaminate se sapă puțuri, modalitate ce conduce la creșterea vitezei de difuzie a aerului în porii solului, ceea ce duce la dislocuirea materialului greu volatil, ce este în acest fel distrus de microorganismele aerobice.

O metodă mai puțin aplicată este bioremedierea anaerobică in situ. Acest procedeu este mai puțin costisitor în comparație cu sistemele aerobice. În timp ce aplicarea metodelor aerobice face apel la diverse surse de oxigen (apă oxigenată, ozon sau oxigen pur), produsele degradării anaerobice sunt mai puțin toxice. Experimental s-a constatat că o serie de substanțe (solvenții clorurați, pesticidele etc.) se degradează mult mai ușor în mediu lipsit de oxigen. În timpul pompării, producerii și depozitării produselor petroliere au loc, adesea, scurgeri ale acestora care contaminează într-o măsură mai mare sau mai mică solul.

Solurile contaminate cu produse petroliere sunt considerate deșeuri

nepericuloase. Din punct de vedere al protecției mediului, remedierea se poate realiza economic și eficient decopertând prin excavare solul infestat cu produs petrolier și amestecându-l cu apă până la formarea unei paste (noroi), care se injectează, printr-un puț săpat în acesta, cu ajutorul unei pompe de înaltă presiune într-un strat de nisip.

Deșeurile complexe nu pot fi înlăturate în totalitate. Aplicarea unei singure metode de depoluare nu poate fi eficientă în toate cazurile de decontaminare, ci mai curând aplicarea unei serii de tratamente (“Treatment trains”). Începând din 1998, un teren de 700 m.p. poluat cu țiței și apă sărată ca urmare a exploatărilor tradiționale ale Schelei de extracție Boldești – Scăieni a fost supus unui experiment al cercetătorilor de la „ProBio – Cercetare” S.A. Ploiești, finanțat de S.N.P. „Petrom”. Aceștia au produs un preparat biologic conținând microorganisme care au fost „educate” și specializate în biodegradarea produselor petroliere care poluează solul, îndepărtând astfel poluarea cu țiței și reducând considerabil poluarea cu apă sărată.

8. Ecologizarea zonelor afectate de deșeuri

Îmbinând activitatea de producție cu eforturile de ecologizare, în anul 1999 S.N.P. „Petrom” a început în premieră pe țară procesarea șlamurilor petroliere în parcul mare de la Schela Petrolieră Țicleni cu ajutorul instalației de prelucrat șlam petrolier aparținând sucursalei sale „Baza de Operațiuni Speciale la Sonde” (B.O.S.S.) Câmpina. Astfel, din 4.350 m.c. de reziduuri petroliere prelucrate s-au recuperat 600 m.c. de țiței și 1.300 m.c. de nisip curat. Ulterior, această activitate s-a extins și în restul schelelor petroliere din țară. În legătură cu activitatea de depozitare a detritusurilor rezultate din activitatea de foraj, această preocupare se materializează printr-o serie de investiții destinate construirii unor bataluri ecologice care sunt acceptate și agreate de către agențiile de mediu din județele pe raza cărora sucursala își desfășoară activitatea. Aceste bataluri ecologice prezintă avantajul că reziduurile rezultate din procesul de extracție și depozitate aici au o influență foarte mică asupra mediului înconjurător (aer, sol, subsol), reducând

procesul de poluare. Totodată depozitarea în aceste condiții creează posibilitatea aplicării metodelor moderne de reciclare a acestor reziduuri. Având în vedere că gudroanele acide din batalurile rafinăriilor reprezintă o sursă continuă de poluare a mediului și, datorită faptului că în timp, acidul sulfuric din bataluri corodează baza acestora infiltrându-se în pământ și ajungând în pânza freatică, există o preocupare continuă pentru neutralizarea gudroanelor acide având ca prim scop ecologizarea batalurilor sau valorificarea lor prin transformarea în produse utile. Ecologizarea batalurilor prin folosirea unei tehnologii ce utilizează tratarea prin căldură reprezintă o noutate pentru România. Astfel, începând cu primul trimestru al anului 2006, doi mari operatori de pe piața românească de petrol urmează să înceapă lucrările de ecologizare a batalurilor folosind această tehnologie. În condițiile aderării României la Uniunea Europeană trebuie ca, în cel mai scurt timp, să fie reglementat modul de realizare a reconstrucției ecologice a

solurilor depoluate. Tehnologiile optime de depoluare a solurilor contaminate sunt: tehnologiile microbiologice (practicate de un număr foarte mic de firme); tehnologiile termice bazate pe desorbție și combustie și tehnologiile de spălare cu soluții de surfactanți (practic, nu sunt aplicate în România). În țara noastră oferta de tehnologii de depoluare a solurilor contaminate cu produse petroliere este inexistentă, legislația din domeniul protecției mediului permițând poluatorilor diverse variante de ocolire a obligativității aplicării tehnologiilor consacrate de decontaminare, cu asigurarea unui anumit nivel de depoluare impus. De asemenea, resursele financiare necesare aplicării tehnologiilor de depoluare a solurilor contaminate cu produse petroliere sunt foarte reduse.

Reconstrucția ecologică a unui sol depoluat presupune realizarea anumitor tratamente prin care să se asigure calitățile necesare unui anumit tip de utilizare: teren agricol, pajiște, integrare în mediul natural etc. Începând din anul 1998 Societatea Națională a Petrolului „Petrom” a investit sume importante de bani în sonde ecologice, dotate cu rigole de preluare a reziduurilor și a petrolului extras, care adună în habe de metal tot ce se risipea, aducând avantaje mediului, dar și posesorului, prin creșterea randamentului.

Reciclarea și regenerarea uleiurilor uzate este o activitate de mare importanță pentru protecția mediului (în toate țările europene uleiul ars figurând ca fiind „foarte periculos, cu reciclare obligatorie”), dar și o afacere profitabilă, care duce la economii anuale importante de țiței. Astfel, din fiecare 1,5 litri de ulei uzat se poate obține un litru de ulei regenerat, la fel de bun ca cel nou. Amintesc că pentru fabricarea unui litru de ulei, un producător folosește cel puțin 10 litri de țiței brut. La noi în țară în present firma care se ocupă cu regenerarea uleiurilor uzate este „OilReg” Râmnicu Vâlcea, care dispune de capacități de depozitare și producție de 80.000 de tone anual însă, din păcate, după 1989 livrările de uleiuri arse către „OilReg” au scăzut semnificativ, de la 46.000 tone în 1990 la 1.500 tone în 1999.

Societățile care au ca obiect de activitate prelucrarea petrolului sau care

folosesc produsele rezultate din acest proces trebuie să aibă ca preocupare

întreținerea permanentă, curățarea și verificarea periodică a rezervoarelor petroliere și a instalațiilor aferente în scopul evitării poluării accidentale. În sectorul rafinării petrolului este necesară revizuirea și, ca urmare, curățarea și repararea instalațiilor tehnologice, cum ar fi cazanele utilizate la arderea gudroanelor. Pentru depozitarea, transportul și prelucrarea în condiții care să prezinte riscuri potențiale cât mai scăzute de poluare se impune curățarea în interior a cisternelor, a rezervoarelor sau a tancurilor petroliere, precum și etanșarea, supravegherea și întreținerea vagoanelor de transport tip cisternă. Descărcarea, manipularea și încărcarea în diferiți recipienți a substanțelor folosite în procesele de prelucrare (hipoclorit de sodiu, soluție de acid clorhidric, tetraclorură de carbon etc.) se adaugă riscurilor enunțate anterior. Rezervoarele în care se stochează produsele petroliere se degradează în timp sub efectul acțiunii diverșilor compuși chimici și ca urmare a întreținerii defectuoase a recipienților respectivi, cauzează scurgeri cu impact ecologic asupra solului și a personalului angajat. Pentru a depista eventualele defecțiuni și a interveni la timp în scopul reducerii posibilelor efecte se impune verificarea periodică a acestora. În cazul scurgerilor accidentale sunt necesare măsuri de protecție atât a mediului, cât și a personalului autorizat să intervină. Ca oprimă măsură, trebuie delimitată și acoperită cu nisip sau alte materiale necombustibile absorbante zona de scurgere, iar personalul lucrător trebuie să fie protejat împotriva inhalării și contactului cu lichidul. Se impune, de asemenea, ventilarea zonei contaminate pentru a preveni eventualele explozii. În ceea ce privește conductele petroliere, ale căror scurgeri către apele curgătoare necesită intervenții de anvergură cu materiale absorbante și de reconstrucție ecologică a zonelor afectate, acestea sunt mai dificil de supravegheat. În cazul infestării culturilor și a afectării lor în adâncime se procedează la vidanjarea lichidului prin săparea de gropi colectoare, decopertare fie superficială, fie profundă a stratului de pământ, în funcție de adâncimea afectată, transportul pământului infestat și aplicarea de îngrășământ natural și chimic. În scopul ecologizării rezervoarelor petroliere, respectiv a tancurilor navale societățile din industria petrolului trebuie să apeleze la firme precum S.C. „Restart LTD” S.R.L. Satu Mare, respectiv „Depol Service” Constanța care oferă lucrări de curățire, degresare și vopsire a rezervoarelor și tancurilor, precum și de extragere a reziduurilor petroliere și transport al acestora cu autovidanje speciale.

REZUMAT

1. În urma activităților desfășurate în industria petrolului, începând cu

extracția, dar mai cu seamă în sectorul de rafinare și petrochimie, pe lângă

produsele principale, rezultă și o serie de reziduuri (deșeuri) petroliere care nu se mai prelucrează, ci se depozitează în zone special amenajate aflate în apropierea unităților industriale generatoare. Dintre numeroasele surse de deșeuri proprii sectorului de rafinare și petrochimie se pot menționa: gudroanele acide, pământul uzat (șlamul), depunerile din rezervoarele în care se depozitează produse petroliere (inclusiv cele provenite din procese catalitice), catalizatorii uzați (proveniți din diverse procese de prelucrare), diverse reziduuri petroliere, solvenți organici, compuși halogenați, compuși macromoleculari (polistiren, policlorură de vinil, cauciuc, polietilenă etc.), nămolurile uzate de la stațiile de epurare biologică a apelor reziduale din rafinării.

Există multe țări printre care și România care nu țin o evidență strictă a cantității de deșeuri provenite din diverse activități industriale sau de altă natură, ceea ce constituie un aspect negativ în gestionarea deșeurilor de natură a nu contribui la limitarea poluării produsă de acestea, ci mai degrabă la agravarea acesteia.

Acumularea acestor deșeuri duce la alterarea factorilor de mediu, care creează, în final, numeroase dezechilibre în mediul ambiant, la toate nivelurile: floră, faună, stare de sănătate. La nivelul actual de dezvoltare tehnică și tehnologică, deșeurile de acest tip nu și-au găsit o folosință corespunzătoare. Alături de alte pericole față de mediu, ele prezintă o toxicitate ridicată, iar datorită faptului că ocupă spațiu de stocare se impune distrugerea lor.

2. Deșeurile provenite din industria petrolului se depozitează în gropi, de regulă sumar amenajate, numite bataluri, aflate în apropierea schelelor petroliere, respectiv a rafinăriilor. Opțiunile de depozitare a deșeurilor sunt variate și depind de natura materialului implicat. Sistemul de depozitare controlată a deșeurilor câștigă tot mai mult teren, operațiunea realizându-se în rampe special amenajate. Există și alte posibilități de depozitare a deșeurilor, precum: pomparea la adâncime, încorporarea în sol, încapsularea lor în recipienți de policlorură de vinil. Uneori deșeurile se diluează și se pompează în apa mării sau se depozitează în mine părăsite. Toate aceste modalități de depozitare implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, riscuri cu privire la protecția mediului ambiant.

3. Deșeurile de natură petrolieră și petrochimică constituie o puternică sursă de poluare a mediului ambiant: aer, apă, sol. Reziduurile provenite din industria petrolului pot ajunge în mediul înconjurător și prin circulația schimbului de materie (alimentarea cu apă, legumicultură etc.) pot ajunge în organismul uman.

Depozitarea și tratarea necorespunzătoare a deșeurilor provenite din industria petrolului pot conduce la poluarea atmosferei. Gradul de civilizație pe care omenirea l-a atins în prezent impune orientarea spre găsirea unor soluții eficiente de colectare, transport, depozitare și valorificare a deșeurilor petroliere și petrochimice.

4. Din punct de vedere legislativ, există în ultimul timp pe plan intern o preocupare intensă de a promova un set de reglementări care să orienteze și să pună bazele unei gestionări eficiente și ecologice a tuturor categoriilor de deșeuri. Prin promovarea acestor reglementări, precum și a altora ce vor urma într-un viitor nu prea îndepărtat, se răspunde cerințelor legislației Uniunii Europene din domeniu, în special la directivele cadru ale Consiliului Comunității Europene.

5. Pentru că deșeurile provenite din industria petrolului nu pot fi stocate la infinit, acumulându-se și prezentând potențial de poluare, în scopul unei corecte gestionări, se impune elaborarea unei strategii coerente, care trebuie să aibă la bază „Cele mai bune tehnologii disponibile”. Este necesar ca aceasta să cuprindă un plan de reducere (eliminare) a deșeurilor, care să aibă în vedere valorificarea deșeurilor ca sursă de energie, cât și distrugerea lor atunci când nu pot fi valorificate și ecologizarea zonelor afectate de deșeuri.

Valorificarea deșeurilor petroliere este impusă de faptul că acestea poluează

mediul ambiant, ocupă suprafețe importante de teren arabil și constituie o pierdere importantă de materiale, mărind astfel cheltuielile rafinăriilor și se poaterealiza prin procedee precum: incinerarea; piroliza; co – procesarea deșeurilor petroliere în fabricile de ciment etc.

Cu tehnologiile cunoscute în prezent, cantitatea de deșeuri poate fi diminuată

cu câteva zeci de procente. Recuperarea și reciclarea componentelor din deșeuri reprezintă modalități eficiente de realizare a unor importante economii materiale, dublată de o depoluare a mediului. În țările occidentale s-au obținut rezultate remarcabile în ceea ce privește reciclarea reziduurilor (deșeurilor) industriale, avându-se în vedere faptul că un reziduu nefolositor pentru o industrie poate fi un material util pentru alta.

Distrugerea deșeurilor petroliere poate fi realizată prin procedee precum:

incinerare, tratarea pământului infestat (“Land treatment”), bioremedierea

aerobică in situ, bioremedierea anaerobică in situ etc.

În condițiile aderării României la Uniunea Europeană trebuie ca, în cel mai

scurt timp, să fie reglementat modul de realizare a reconstrucției ecologice a

solurilor depoluate.

BIBLIOGRAFIE

1. L. M., Băloiu, Anca, Angelescu, Ileana, Ponoran, Protecția mediului ambiant, Editura A.S.E.,București, 1995.

2. G. A., Rădulescu, D., Grigoriu, D., Popescu, V., Schorr, Fabricarea produselor petroliere, capitolul III.11.1.,

Editura Tehnică, București, 1970.

3. M., Negulescu, Lydia, Vaicum, C., Pătru, Speranța, Ianculescu, G., Bonciu, Olimpia, Pătru, Protecția mediului

înconjurător, capitolul 4, Editura Tehnică, București, 1995.

*Informații existente în baza de date privind generarea și gestionarea deșeurilor pe anul 2002 a Institutului Național Național

de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecția Mediului.

4. V., Platon, R., Mazilescu, Estimarea Costurilor pentru Strategia Națională de Gestiune a Deșeurilor –

Depozitarea Controlată a Deșeurilor – Sinteză, IEN – ICIM, București, iunie 2002.

5. G., Bularda, D., Bularda, Th., Catrinescu, Reziduuri menajere, stradale și industriale, capitolele 4 și 10, Editura

Tehnică, București, 1992.

6. W. F., Wilson, Environmental technology for the oil and gas industry, chapter 13, june 1995.

Strategia de gestionare a deșeurilor din industria petrolului

7. Florina, Bran, I., Dincu, Ecologie generală și protecția mediului, capitolul 12, A.S.E., București, 1995.

8. J. M., Costes, V. Druelle, Rev. de l’Instit. Franc. du petrole, 1997, p.425.

9. L. E. Jr., Deuel, Evaluation of Limiting Constituients Suggested for Land Disposal of Exploration and Production

Wastes for A.P.I., December 1991.

10. Ordonanța de urgență nr.78/2000 din 16 iunie 2000 privind „Regimul deșeurilor”, Monitorul Oficial al

României, Nr.283 din 22 iunie 2000.

11. Legea nr.426 din 18 iulie 2001 privind „Regimul deșeurilor”, Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr.411 din

25 iulie 2001.

12. Dumitrache, Caracota, Constantin Răzvan, Caracota, Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile și

competitive. Idei și experiențe istorice, Editura A.S.E., București, 2004.

13. E.C. Delegation to Romania, TA for Implementation of I.P.P.C. Directive, 360039 – 19 RP – 135aC Ediția 2,

17 December 2004.

14. Carmen, Trică, Managementul mediului. Abordări conceptuale și studii de caz, Editura A.S.E., București, 2004.

15. The National Academy of Sciences (1999), Waste Incineration and Public Health.

16. G., Bularda, D., Bularda, Th., Catrinescu, Op. cit.

17. S. W., Rickman, D. Holder, Nadine, D. T., Young, Chem. Eng. Progr., march, 1985, p.34.

18. Carmen, Trică, Op. cit.

19. F., Tamburino, Hydrocarbon Processing, oct. 1994, p.77.

20. M., Negulescu, L., Vaicum, C., Pătru, S., Ianculescu, G., Bonciu, O., Pătru, Op. cit.

21. R. C., Kirwood, A. J., Longley, Clean Technology and the Environment, Blackie Academic and Professional,

Glasgow, 1998.

22. R. C., Kirwood, A. J., Longley, Op. cit.

23. M. S., Bruno, H. X., Qian, Journal of Petroleum Technology, September 1995, p. 775.

24. Internet.