Militari Ce Au Patat Imaginea Diplomatiei Tarii pe Care O Reprezentau Prin Actiunile Lor din Timpul Mandatului Diplomatic

CUPRINS

Introducere

Delimitări conceptuale

Atașații militari

Relațiile diplomatice

Diplomația

Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

În zilelenoastre nevoia de atașați militari a devenit tot mai evidenta pentru că relațiilediplomatice joacăun rol totmaiimportant în buna conviețuire dintre state.

Motivul pentru care am ales aceata tema îlreprezintă un reportaj citit cu ceva timp în urmă, care facea referire la un scandal diplomatic dintre două state, cauzat de încălcare unei seri de articole ale Convenției de la Viena, din 1961.

Am făcut această lucrare cu scopul de a prezenta rolul importatnt pe care atașații militari îl au în stabilirea relațiilor diplomatice, care sunt originile atașaților miliatari,atribuțiile lor, statutul diplomatic, dar și modul de abordare,selectare și folosire a acestora în diferite țări.

Folosind delimitarile conceptuale deja existente am definit relațiile diplomatice,dar și cadrullegal prin care acestea se desfășoară, regulile referitoare la stabilirea de relații diplomatice în cadrul comunităților juridice internaționale și ce presupun acestea, dar și efectele ruperii relațiilor diplomatice.

Un alt aspect pe care l-am urmărit a fost acela de a stabili legăturile dintre diplomație, atașați militari și relații diplomatice, precum și felul în care acestea conlucrează.

Elementul cheie al lucrării se regăsește în cadrul studiului de caz realizat pe un număr de 6 cazuri concrete de incidente diplomatice, dintre care unul prezentat în detaliu, pentru o mai bună înțelegere a fenomenului în cauză. Am ales pentru aceasta cazul maiorului Serge-Henri Parisot, atasat militar francez in Romania in anul 1948, pentru a demonstra cum se pot “răci” relațiile diplomatice dintre doua state dupa aproape 80 de ani de colaborare exemplară ăntre cele doua state.

Celelalte cazuri prezentate vizează urmatoarele: “Rolul atașatului militar în Liban în timpul operațiunilor militare israeliene din , “Atașatul militar al Ucrainei la București, expluzat”, „Cetatean american impuscat de fiul unui diplomat brazilian” și „Politista britanica ucisa”. Toate acestea sunt prezentate pe scurt, dar sufficient de clar pentru a se înțelege efectele acestora și rolul fiecărui diplomat în stabilirea relațiilor diplomatice dintre cele doua state participante.

Finalul lucrării cuprinde o serie de concluzii desprinse pe baza faptelor, evenimentelor și situațiilor prezentate pe parcursul celor 4 capitole și a studiului de caz.

I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1. Atașații militari

Atașatul militar este un membru al forțelor armate care funcționează într-o ambasadă ca reprezentant al instituției de apărare a țării sale; în această calitate se bucură de statut și imunitate diplomatică. Atașatul militar este un termen generic, referitor la personalul din toate domeniile forțelor armate, deși unele țări mari pot numi un atașat reprezentând o anumită armă, cum ar fi forțele aeriene sau marina.

Atașatu lmilitar răspunde de obicei, în domeniulmilitar sau al apărării,de toate aspectele relațiilor bilaterale. Uni atașați sunt trimiși de țări pentru anumite probleme de securitate, cum ar fi migrația sau poliția și justiția.

De asemenea, membrii forțelor armate ale unei țări pot participa la misiuni militare ale organizațiilor regionale precum NATO, UE, CESAV sau ONU. De obicei aceștia sunt numiți „ consilieri militari” sau „șefi de misiune”. Acest felde misiuni sunt preponderent multilaterale,iar sistemul AM este exact pe relații bilaterale între instituții militare.

Statutul diplomatic al atașatului militar

Statutul legal al atașatului militar este definit în articolul 7 al Convenției de la Viena astfel: “Cu condiția de a respecta prevederile articolelor 5, 8, 9 și 11, statul trimițător poate numi discreționar membrii aparatului unei misiuni. În cazul atașaților forțelor terestre, navale sau aeriene, statul acreditar poate cere ca numele acestora să îi fie comunicate în prealabil, în vederea aprobării.” Practic, conform Convenției, atașații militari beneficiază de aceeași imunitate ca orice alt personal diplomatic.

1.2. Diplomația

DEX-ul definește diplomația ca fiind “Totalitate a mijloacelor, metodelor și formelor de activitate a reprezentanților unui stat în alt stat.”

Cuvântul Diplomație provine din grecescul „diploo” adică – dublu, a dubla – prin el se înțelegea faptul căîn trimiterea de solii, erau necesare două documente. Primul exemplar era în posesia solului și al doilea exemplar, al împuterniciri lui se gasea la autoritatea emitentă.O lungă perioadă această noțiune a fost folosită pentru documentele oficiale de relați internaționale,bazate pe împuterniciri date de suverani.

Astfel se contura ideea diplomației, ca legătură a statelor prin înscrisuri. Diplomația este definită,în secolul XIX, ca activitate prin care este realizată reprezentarea statelor și a intereselor acestora. Conform lui Sir Ernst Satow, diplomația este “ Conducerea afacerii între state prin mijloace pașnice “, iar Charles des Martens considera “ Diplomația este știința raporturilor și intereselor reciproce ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele.”

Fodere sublinia, în 1899, prin împuternicirea guvernelor care intră în relații internaționale, ideea de gestiune a afacerilor externe și administrare a intereselor națiunilor, fără a fi ostile aceste relații. Diplomația este plasată, dealungul timpurilor, în cadrul relațiilor interstatale, având ca și conținut intereselelor pe plan extern creându-se o legătură firească între diplomație și dreptul internațional.

Charles Calvo definea diplomația astfel: “Diplomația este știința relațiilor care există între diferitele state, așa cum ele rezultă din diferitele lor interese reciproce, din principiile dreptului internațional și al tratatelor și convențiilor”.

O definiție a diplomației poate fi: Activiate oficială pentru relațiile externe a organelor de stat, reprezentate prin diplomați, efectuată prin tratative, corespondență oficială și alte mijloace pașnice, pentru atingerea scopurilor și sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor și intereselor statului respectiv în străinătate.

De Flassan scria laînceputul secolului XIX-lea: „Diplomația reprezintă expresia prin care este desemnată, știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, semanate de suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoașterea cărților, a vârstei și autenticității lor”. Charles de Martens spune despre diplomație că este „știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”. Tot el continuă „Diplomația, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepția cea mai uzitată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”.

Ernest Satow dă următoara definiție: „este modul de aplicare a inteligenței și tactului în conducerea relațiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându-se uneori și asupra relațiilor cu stalele vecine”. H. Nicolson definește: „Diplomația reprezintă conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; fiind metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații”.

Diplomatul francez Jean Serres, care a realizat lucrări teoretice desprediplomație și protocol, consideră că „Diplomația este arta de a reglementa pașnic dificultățile care pot apărea între state. Diplomații sunt executanții ei”. Într-una dintre lucrări, oare cum recentă găsim o prezentare detaliată: „Diplomația guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru țara sa și de a o înconjura de prieteni, care să i protejeze independența și, de asemenea, de a regla în mod pașnic conflictele internaționale”.În concluzie, obiectul diplomației este, pe baza utilizării metodelor pașnice și a practicii concilierii, strângerea legăturilor unei țări cu guvernele aliate, de a dezvolta relații amicale cu țările neutre și, de asemenea, de a ține la respect guvernele ostile.

James Rives Childs, autor american, consideră că „Arta diplomației constă în a face politica unui guvern înțeleasă și, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este deci esența relațiilor străine; diplomația este procesul prin care politica este împlinită”.

L. Dembinski pune pe coperta lucrări sale trei definiții: diplomație = artă și practică în relațiile internaționale; comportament abil în relațiile internaționale, tact; diplomat– practician al diplomației; persoană acreditată pe lânga guvernul altui stat; persoană cu calități în diplomație; diplomatic = care ține de diplomație.

Cuvântul a intrat în vocabularul politicii diplomatice moderne, preluat de la grecii antici. Din multitudinea de definiții date diploamției, considerată uneori artă alte ori ștință, vom aborda definiția conform căreia diplomația este știința raporturilor și intereselor dintre state sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele, adică pe scurt știința sau arta negocierii.

Conduita diplomaților este baza concepției,potrivit căreia diplomația se definește ca artă, atribuind acesteia trăsături speciale cum ar fi abilitatea și priceperea în a conduce și coordona negocierile politice ce îi sunt încredințate. Civilizatia nu putea inventa un mijloc mai bun decât diplomația pentru a veghea ca relațiile internaționale să nu mai fie guvernate de forță deoarece războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaționale nu este practic nici lipsit de primejdii.

Diplomația, în cosiderațile Dicționarului Oxford, reprezintă conducerea relațiilor internaționale prin negocieri, metode prin care aceste relații se reglementează, la aceastaparticipând ambasadorii și trimișii.

Diplomația nu este o ștință ca și matematica dar nu sepoate preciza cât este de aproape de artă. Important este că în multe definiții este folosit termenul de știință dar și cel de artă. În practică găsim atât rigoarea științifică cât și arta diplomatului.

Gradul de comunicare internațională atins în prezent, face cunoașterea regulilor și normelor diplomatice să constituie un element de maximă importanță. Atingerea scopurilor șiobiectivelor propuse dar și aplificarea încrederii reciproce se face prin respectarea și cunoașterea regulilor și normelor diplomatice.

Trebuie înțeles faptul că diplomația reprezintă o activitate care servește și asigură buna funcționare a relațiilor internaționale, fiind menită să creeze cele mai bune condiții pentru ca aceste raporturi să se desfășoare normal. Deși unii autori consideră ca diplomația se ocupă și de raporturile ostile ale statelor, îin definirea diplomației trebuie pornit de la caracterul pașnic al acțiunii.        

În general, din definițiile date diplomației rezultă că ea reprezintă o activitate desfașurată de anumite organe ( interne si externe ) în domeniul relațiilor internaționale, cu scopul stabilirii și inițierii de relații oficiale între ele și cu alte subiecte ale dreptului internațional, pentru realizarea obiectivelor politicii lor externe.

Orice putere a simțit nevoia afirmării diplomatice pentru a-și legitima și promova propriile interesele.

Dimplomația este definită ca fiind “Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat, sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel, deopotrivă, acțiunea proprie a agenților diplomatici și activitatea specifică a ministrului afacerilor externe (secretarului de stat), a adjuncților săi, ca și activitatea șefului de stat, a primului ministru, precum și a altor persoane în domeniul politicii externe. În aces a adjuncților săi, ca și activitatea șefului de stat, a primului ministru, precum și a altor persoane în domeniul politicii externe. În acest fel, d. se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relațiilor externe ale unui stat, al apărării drepturilor și intereselor acestuia, al conduitei sale practice în viața internațională. Formă distinctă a raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin înțelegeri directe. În această accepție, vocația d. rezidă în asigurarea bunăstării popoarelor, menținerea unor relații pașnice, de cooperare și de înțelegere între ele, cu respectarea personalității fiecărui stat și popor. În cazul unor neînțelegeri, d. este chemată să contribuie în mod nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state, stingându-se un anumit diferend și eliminându-se, sau atenuându-se cauzele care l-au determinat.”

În doctrina actuală, definițiile date diplomației relevă, în general, într-un fel sau altul, caracterul său de mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperării între state sau de reglementare pe cale pașnică a diferendelor dintre state. Dintr-o perspectivă statală, diplomația se ocupă de avizarea, adoptarea și aplicarea politicii externe. Din acest punct de vedere ea poate fi definită ca ansamblul mijloacelor prin care statele, sau alți actori, folosind reprezentanții lor oficiali sau alți reprezentanți, articulează, coordonează sau asigură realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind în acest scop corespondența, contactele particulare, schimbul de păreri, acțiunile de influență, vizitele, presiunile sau alte activități relevante. Diplomația a fost în general concepută ca fiind legată de managementul relațiilor dintre state sau dintre state și alți actori.

Una din cele mai moderne și apreciate definiții, o reprezintă cea a profesorului Philippe Cahier care definește diplomația drept „maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internațional folosind mijloacele pașnice, îndeosebi negocierea”. Tot profesorul Cahier definește și dreptul diplomatic drept „ansamblul normelor juridice destinate să reglementeze relațiile care se creează între diferitele organe ale subiectelor de drept internațional care au atribuții permanente sau temporare în ceea ce privește relațiile externe ale acestor subiecte.

1.3. Relațiile diplomatice

La începuturile sale, diplomația a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) și itinerant. Aceste caractere ale diplomației s-au menținut, în Europa până în secolul al XV-lea, când apar primele misiuni diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite la Veneția la Constantinopol și la Roma. Pacea din Westfalia, din determinat generalizarea misiunilor diplomatice permanente între statele din Europa. Ludovic al XIV-lea a folosit, prima dată reprezentante permanente ca formă de a purta și întreține dialogul politic permanent. Cu timpul, reprezentantele externe ale statului nu numai că au devenit practice generale, dar s-au dezvoltat și diversificat ca forme și structuri, adaptându-se la sarcinile promovării diferitelor interese de stat în multe domenii multilaterale.

Relațiile diplomatice sunt o parte a relațiilor internaționale. În cadrul relațiilor internaționale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entitățile comunității. Astfel statele pot încheia alianțe politice, organizații economice sau militare, pot stabili relații consulare, pot încheia tratate, fiecare constituind un mod de existența a relațiilor internaționale. Alte subiecte de drept internațional cum sunt organizațiile, întrețin și ele relații fie între ele, fie cu diferitele state pentru diverse scopuri. Spre deosebire de aceste relații internaționale stabilite între subiectele dreptului internațional, relațiile internaționale diplomatice au o caracteristică aparte, determinată de formă de exercitare a acestora și de scopul lor. Relațiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurării condițiilor de întreținere a dialogului politic între subiectele dreptului internațional, prin misiunile diplomatice permanente.

Cadru legal ce dă împuternicire misiunilor diplomatice în stabilirea relațiilor diplomatice permanente îl dă Convenția de la Viena din anul 1961, care prevede în articolul 2 – stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu consimțământul mutual al statelor. Părerea predominantă este că stabilirea relațiilor diplomatice este o procedură distinctă față de trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare instituție fiind supuse unei reguli specifice, deși la baza lor stă consimțământul reciproc al statelor.

Regulili privitoare la stabilirea relațiilor diplomatice nu sunt detaliate în Convenția de la Viena. Totuși practica statelor, normele juritice, care guvernează relațiile dintre state, sunt bine conturate pentru diferențierea proceduri stabiliri relațiilor diplomatice de cea a trimiteri unei misiuni diplomatice. Conform articolului 74 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1979 “Ruperea relațiilor diplomatice între două sau mai multe state nu împiedică încheierea tratatelor între ele “și deci face posibil că legăturile prin tratate să stabilească relații juritice permanente în diverse domenii, altele decât cele ce privesc relațiile diplomatice ale statelor în cauză. Articolul 7 al convenției specifică cu referire la misiunile speciale, existența relațiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale. Tot astfel este stabilește în articolul 20 paragraf 2 – al Convenției de la Viena – Nu se antrenează prin ea însăși, încetarea unei misiuni speciale existente în momentul ruperii relațiilor misiunilor permanente.

Pentru stabilirea relațiilor diplomatice sunt necesare trei condiții primordiale:

– Consimțământul mutual al statelor:

Consimțământul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat, în mod express, prin care părțile convin asupra stabilirii relațiilor diplomatice, ceea ce înseamnă un acord de recunoaștere reciprocă. Stabilirea relațiilor diplomatice nu este obligatorie, motiv pentru care exprimarea este bazată pe principiul suveranității statelor.

– Subiectele între care se stabilesc relațiile diplomatice ce trebuie să aibă personalitate juridică internațională.

În cadrul unor comunități juridice internaționale, care au capcitatea de a avea drepturi și obligații internaționale, care nu sunt identice pentru toți participanții la comunitate. Astfel doctrina a făcut diferențe asupra subiectelor de drept internațional și persoanelor de drept internațional. Subiectele de drept internațional sunt definite ca entități juritice care beneficiază de drepturi restrâns de drepturi și obligații, pe când persoanele internaționale sunt entități care au o componentă generală.

Statul de drept internațional care posedă capacitatea de a-și asuma totalitatea obligațiilor de a beneficia de toate drepturile.

Convenția de la Montevideo din 1933 prevede că un stat poate fi persoană internațională dacă îndeplinește următoarele condiții:

*are o populație permanentă

* un teritoriu determinat

* un guvern

* capacitatea de a intra în relații cu alte state.

Dar nu numai statul poate fi persoană internațională.

Pot avea drept de legislație activ și pasiv și națiunile care luptă pentru independență, dacă și-au creat organe proprii, exercită funcții de putere publică și controlează un teritoriu deteriminat. În această categorie intră insurgenții, care, recunoscuți internațional, pot deveni subiecte ale relațiilor internaționale. Așa este cazul organizațiilor pentru eliberare care își exercită funcții politice în numele poporului pe care îl reprezintă și care întreține relații diplomatice cu mai multe state.

Unele subiecte de drept internațional prezintă caracteristici speciale cu privire la misiunile diplomatice pe care le trimit. Exemplu Statul Papal, Ordinul de la Malta și Comitetul Internațional de Cruce Roșie.

Pentru stabilirea relațiilor diplomatice este necesară condiția ca statele să se cunoască reciproc, înțelegând prin recunoașterea actului juritic intern de care se leagă anumite efecte juridice internaționale. Există teorii cu privire la consecințele recunoașterii internaționale, care susțin caracterul constitutiv, al cunoașterii în sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea juridica. Pe altă parte, denumită teoria declarativă, consideră că obiectul recunoașterii este constatarea existenței unui stat.

Subliniem faptul că recunoașterea este o condiție prealabilă a stării relațiilor între state, în sensul că aceasta face ca statele să devină subiecte ale relațiilor internaționale.

Recunoașterea unui stat poate fi dictat de considerente politice, ca fiind un act unilateral, ea nu poate duce la stabilirea relațiilor diplomatice care este un act juridic bilateral. Pe de altă parte, există posibilitatea ca un stat să fie recunoscut, dar datorită poziției guvernului acestuia, să nu se dorească dezvoltarea relațiilor cu acesta. Prin urmare o separare între actul juridic al recunoașterii și stabilirea sau încetarea relațiilor diplomatice.

Încetarea relațiilor diplomatice

Poate fi:

– Încetarea temporară/suspendarea. Suspendarea relațiilor diplomatice este o procedură provizorie având la bază o lipsă a motivației politice de a întreține un dialog. Acest interes poate să dispară unilateral, în cazul în care într-un stat apar schimbări fundamentale atipice sau noi forme de guvernare ce au nevoie de recunoaștere. Relațiile diplomatice se stabilesc între state, dar se realizează prin intermediul guvernelor, liantul fiind obiectivele comune. De aceea, practica unor state de a considera ca fiind necesară recunoașterea formală a unui guvern constituit altfel decât pe baza transferului legal al relațiilor diplomatice și înființarea de misiuni diplomatice permanente. În acest caz, ambasadori deja numiți anterior trebuie să prezinte scrisorile de acreditare și să primească acceptul de la noul guvern. Se consideră în perioada dintre apariția noilor forme de regimuri politice sau guvernare și până la recunoașterea acestora o suspendare formală (temporară) a relațiilor diplomatice.

– Încetarea definitivă, când avem situația de rupere a relațiilor diplomatice. Procedura ruperii relațiilor diplomatice este stabilită de doctrină ; instituția este doar menționată în art. 45 al Convenției de la Viena din anul 1961, care prevede numai consecințele care urmează în cazul ruperii relațiilor diplomatice definitive sau temporar. Convenția de la Viena din anul 1969 cu privire la tratate stabilește, în art. 63, de asemenea consecințe ale acestui act. Dreptul internațional nu stabilește nici condițiile și nici temeiul pentru care un stat poate rupe legăturile diplomatice. Carta ONU la articolul 41, pe baza căruia se recomandă ruperea colectivă a relațiilor diplomatice cu un stat, pentru rațiuni de securitate, este norma juridică care prevede însă o sancțiune. Ruperea relațiilor diplomatice poate însă avea temeiuri variate, dat de dreptul internațional prin recunoașterea dreptului fiecărui stat de a decide suveran acest lucru.

Ruperea relațiilor diplomatice este, de regulă, un act unilateral cu efecte bilaterale, în sensul că dacă un subiect al relațiilor internaționale decide ruperea relațiilor, ambele state trebuie să-și retragă misiunile diplomatice, dar nu este exclusă nici varianta bilaterală în care statele convin bilateral ruperea relațiilor.

“Războiul este în afara legii “considera Philipe Charer “și se consideră că întrerupe relațiile diplomatice, căci statele trebuie să fie întotdeauna pașnice, dacă întrețin raporturi diplomatice.

Însă în practică statele au o atitudine mai flexibilă. Războiul fără declarație nu duce automat la ruperea relațiilor diplomatice menținând relațiile. Declarația de război este dimpotrivă socotit că un mod de exprimare a voinței unilaterale a unui stat de a rupe relațiile diplomatice.

Voința de rupere a relațiilor diplomatice nu este considerată suficient experimentată dacă sunt declanșate ostilități militare, fenomen care nu poate duce la concluzia că statele devin în întregime ostile și care în unele situații poate fi interpretat că se limitează numai la rezolvarea unui diferend anume. Războiul nu ar influențe nici asupra relațiilor diplomatice în cazul în care părțile negociază un armistițiu. Armistițiu poate fi considerat o restabilire a relațiilor diplomatice, deși starea de război continuă.

Pot înceta relațiile diplomatice pe baza unei declarații de război, fără ca ostilitățile să înceapă sau să-i urmeze. Istoria ne arată prin ruperea relațiilor cu puterile Axei 1939 – 1945 ca această declarație de război nu este necesară.

II. ATAȘAȚII MILITARI

2.1 Originile atașaților militari

Atașații militari au apărut în secolul al XVII-lea, în timpul Războiului de Treizeci de Ani, când ducele de Richelieu a trimis militari în alte țări ca să țină legătura cu puterile aliate, să supravegheze evoluțiile în domeniul militar și să adune informații. În secolul al XVIII-lea a devenit o practică trimiterea de atașați militari în ambasade. Până la sfârșitul secolului, marea majoritate a țărilor aveau atașați militari și această tendință s-a accentuat odată cu apariția instituțiilor de apărare națională și crearea imperiilor coloniale.

Secolul al XX-lea a adus schimbări majore privind numărul și calificările atașaților militari. Cu timpul, nevoia de atașați a devenit mai evidentă ca urmare a măririi numărului de state, complexitatea crescândă a sistemelor de arme și accentului pus pe culegerea de informații. În 1961, drepturile și resposabilitățile diplomaților au fost codificate prin Convenția de la Viena, iar atașații militari au primit același statut.

Odată cu schimbările survenite în mediul de securitate după sfârșitul Războiului Rece, rolul atașaților militari a devenit mult mai complex, acestuia revenindu-i o poziție cheie în diplomația apărării naționale. Pe lângă sarcinile tradiționale, atașatul militar se poate vedea confruntat cu probleme diverse precum:

• reforma apărării și a sectorului de securitate în țările în curs de democratizare,

• operațiuni complexe de sprijinire a păcii și de urgențe civile,

• terorismul.

Sfera de relații și sarcinile atașaților militari s-au extins, iar în paralel au sporit exigențele privind expertiza sa tehnică și cunoștințele politice. Este de așteptat ca aceste tendințe să se accentueze în viitor.

În acest context, multe țări sunt în curs de revizuire a sistemului de atașați militari, reanalizând aspecte precum gestionarea acestei funcții, pregătirea atașaților militari pentru postul respectiv și modului în care se fac desfășurările, cu scopul de a adapta sistemul atașaților militari la cerințele contemporane, ținând seama de constrângerile bugetare, care pot fi considerabile.

2.2. Diplomația apărării

Principala trăsătură a diplomației apărării este folosirea combinată a instrumentelor diplomatice și militare. Printre activitățile incluse în diplomația apărării se numără:

• oferirea de consiliere și asistență militară statelor care își reformează sectorul apărării;

• crearea de misiuni combinate, civile și militare, în teatrele de conflict și

postconflict;

• elaborarea și aplicarea unor noi măsuri de control al armamentelor, dezarmare, consolidare a securității și încrederii, în principal tot ca răspuns la necesitățile din teatrele de conflict și postconflict.

Diplomația apărării a apărut în principal ca răspuns la necesitățile țărilor din Balcanii de vest și din Europa centrală și de est, dar, cu timpul, a ajuns să joace un rol important și în alte regiuni.

Marea Britanie a fost unul din primii promotori ai diplomației apărării, menționând pentru prima dată acest concept în Strategic Defence Review din 1998, document în care este examinat și rolul atașatului militar. După atacurile din 11 septembrie 2001, Marea Britanie a revizuit acest document și a elaborate ceea ce s-a numit “Noul capitol”. Aici sunt puse în evidență importanța diplomației apărării pentru abordarea cauzelor conflictelor și ale terorismului, precum și beneficiile modului deschis de tratare a problemelor, pe care aceasta se bazează. În calitatea lor de diplomați ai apărării, atașații militari sunt actori importanți în politica britanică de contracarare a terorismului.

2.3. Principalele atribuții ale atașaților militari în zilele noastre

Principala activitate a unui atasat militar este de reprezentare a armatei statului in tara unde acesta este acreditat. Atasatii militari romani acreditati in strainatate sunt selectionati dupa criterii propuse de Directia Informatii Militare si aprobate de ministrul apararii nationale. Procesul de selectionare presupune un examen foarte dificil. Toate probele se dau pe calculator. Ele sunt limitate in timp, pentru ca sa se testeze si abilitatile de utilizare a calculatorului, iar in final i se cere candidatului si o prezentare in Power Point. Testele sunt gen grila. Deci din punct de vedere al obiectivitatii examenului, al rigurozitatii si al corectitudinii sale este imbatabil.

Atașatul militar are următoarele atribuții principale:

1) apără interesele militare și de securitate ale țării sale,

2) reprezintă autoritățile militare din țara sa și asigură legătura cu cele din țara

gazdă,

3) constituie un element al politicii de securitate și al instituției militare care poate funcționa chiar și în condițiile când relațiile bilaterale sunt perturbate sau limitate,

4) oferă consiliere pe probleme militare și/sau de securitate ambasadorului și personalului ambasadei,

5) în țara gazdă, urmărește evoluțiile care au legătură cu securitatea și raportează autorităților din țara sa,

6) urmărește și gestionează activitățile din domeniul militar desfășurate pe plan extern, cum ar fi diplomația apărării și cooperarea în probleme de securitate, atât prin schimburi bilaterale cât și prin programe multilaterale, ca Parteneriatul pentru pace al NATO,

7) în anumite împrejurări, promovează industria de armament a țării de origine,

8) poate juca un rol în orientarea acțiunilor de răspuns în situații de urgență și a eforturilor de ajutorare în situații de criză.

2.4. Modul de abordare al atașaților militari

Amploarea și structura sistemului de atașați militari al fiecărei țări diferă în funcție de prioritățile de securitate ale acesteia și de resursele de care dispune. Unele țări nu trimit atașat militar, altele trimit o singură persoană, care răspunde de relațiile militare în ansamblul lor, alte țări trimit mai mulți atașați care reprezintă diferitele structuri ale forțelor armate. Ultima situație este frecventă în ambasadele SUA, care are cel mai dezvoltat sistem de atașați militari din lume – câteva sute de atașați în 135 de ambasade. Pe de altă parte, Elveția are 17 atașați care se ocupă de relațiile bilaterale cu 72 de țări.

2.5. Selectarea și folosirea atașaților militari în diferite țări

Domnul General-maior Sergiu Medar afirma într-un interviu acordat Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale următoarele : “Mi-a fost teama, de multe ori, ca din cauza dificultatii examenului nu o sa avem candidati. Anul acesta m-am bucurat pentru ca, intr-adevar, sunt foarte multi. Ei trebuie sa indeplineasca anumite criterii. Precizez ca sunt ofiteri care nu fac parte din Directia Informatii Militare. Se prezinta la concurs, dau examenul la noi, dupa care urmeaza un Curs de diplomatie militara. Apoi, noi ii pregatim pentru plecarea la post. Avem intotdeauna grija sa trimitem la post o echipa –- sot-sotie. Sotia trebuie sa cunoasca, la un nivel corespunzator, o limba de circulatie internationala, sa aiba carnet de conducere. Sunt cateva elemente care o privesc pe ea. Nici unul dintre ei nu are misiune de culegere de informatii, ci de reprezentare a Armatei Romaniei in strainatate. Dar nu este o conditie ca ofiterul care se prezinta la concurs sa fie casatorit. Munca atasatilor militari, o spun cu toata sinceritatea, este grea, stresanta, se vede imediat orice greseala si atunci este bine ca oamenii sa fie cat se poate de bine pregatiti si, mai ales, din punct de vedere al caracterului, sa fie deosebiti.”

“Dupa parerea mea, un atasat militar trebuie sa aiba calitatea de a spune intotdeauna ceva despre tara si armata lui, sa o faca intr-o maniera in care sa poata obtine rezultatul pe care-l urmareste, si anume acela ca persoanele din statul in care este acreditat sa inteleaga eforturile, reforma, parcursul armatei si al tarii, intentiile, dorintele si, in general, sa cunoasca cum sunt romanii. Este important sa simta acel caracter, acea componenta frumoasa a sufletului romanesc. Un caracter deloc surprinzator, dar placut. Asa cum am constatat chiar in zonele de actiuni, in teatrele de operatii.”

Când se crează un post de atașat, se procedează la recrutare fie prin concurs, fie prin numire a candidaților pe domenii specifice. Rangul militar al candidaților variază de la țară la țară, de la locotenent colonel la general maior. De regulă, candidații admiși cunosc limba și cultura țării unde sunt trimiși, dar aceasta nu este o condiție obligatorie pentru ocuparea postului. Accentul se pune pe competența socială, competența profesională și deschiderea față de nou.

După ce s-a selectat un număr restrâns de candidați începe faza finală de selecție. În Elveția atașații sunt numiți de o comisie de selecție formată din reprezentanți a opt departamente guvernamentale diferite. Printre aceștia se numără un reprezentant al Ministerului de Externe, a cărui opinie are o pondere însemnată în decizia finală. În alte țări, cum ar fi Austria, Franța sau Marea Britanie, Ministerul de Externe are o influență minimă, decizia fiind luată de Ministerul Apărării. Numirea poate de asemenea depinde de aprobarea Statului Major General/Interarme, agenției de informații militare și/sau a ambasadorului din țara unde urmează a fi trimis atașatul militar.

Pe plan local, atașatul militar este subordonat ambasadorului țării sale și ocupă poziția a doua, a treia sau a patra în ierarhia ambasadei. În țări precum Austria, ambasadorul poate da însărcinări directe atașatului. De obicei însă, atașații militari primesc ordine de la Ministerul Apărării. Atașatul raportează în mod regulat oficiului atașatului militar și agenției de informații militare din țara de origine. Atașatul poate fi rechemat în orice moment dacă se apreciază că nu corespunde cerințelor postului.

2.6. Pregătirea atașaților militari

Pregătirea atașatului militar are în general trei componente:

• cursuri de limbă, desfășurate pe o perioadă de la câteva luni la un an. Nivelul necesar de competență lingvistică depinde de țara de desfășurare, deoarece întreținerea relațiilor cu instituția militară din țara gazdă poate necesita un nivel minim de cunoaștere a limbii oficiale (combinat cu engleza la nivel avansat), dar și o fluență la nivelul limbii materne;

• pregătire specifică postului în domenii precum politica de apărare și securitate, informațiile, protocolul, structura forțelor armate, controlul armamentelor, controlul exporturilor de arme și folosirea computerului la nivel avansat;

• pregătire în domeniul cultural vizând adaptarea atașatului militar la condițiile din țara gazdă; în unele țări – Franța, Elveția – în acest program de pregătire sunt incluși membrii familiei. Atașatul militar are posibilitatea de a-și perfecționa cunoștințele de limbă și după instalarea la post. Alte oportunități apar fie la întâlnirile periodice cu personalul militar din țara gazdă, fie prin participarea la conferințele anuale cu atașații.

Programele de pregătire ale atașatului militar erau organizate în mod tradițional într-un cadru strict național. Cu toate acestea, în ultimii ani au apărut programme multilaterale de pregătire. Unul dintre acestea este Modulul de pregătire pentru atașații militari, organizat anual de Centrul de la Geneva pentru politica de securitate. La acest curs, care are o durată de patru zile, participă atașați militari din peste douăzeci de țări.

De obicei mandatul atașatului militar are o durată de trei ani. Ca și în cazul diplomaților civili, această perioadă este considerată optimă pentru a cunoaște situația pe teren, a putea reintroduce cele învățate în sistem și a evita “naturalizarea”atașatului. Într-adevăr, perioada poate fi prelungită sau mandatul reînnoit, dar acestea sunt excepții de la regulă. Acest post nu este văzut ca o variantă de carieră, ci mai degrabă ca o oportunitate de excepție în decursul carierei militare.

Cum a fost reformat sistemul atașaților militari în unele țări?

În această privință există două moduri de abordare. Mai întâi, există țările al căror sistem de atașat militar a rămas în mare parte neschimbat după sfârșitul Războiului Rece. În aceasta categorie intră țări care continuă să folosească acest sistem în mod preponderent pentru culegerea de informații. În al doilea rând, există țări care s-au concentrat pe revizuirea și restructurarea sistemelor de atașați militari. În această categorie intră majoritatea țărilor membre NATO și UE.Unele țări, precum Austria, au recurs la o abordare graduală, bazată pe un proces de revizuire continuă; altele, precum Elveția, au încercat să schimbe sistemul de atașați militari dintr-o dată.

Structurile oficiale care numesc atașatul militar sunt:

– MAp și Statul Major General

– o comisie reprezentând 8 departamente guvernamentale diferite MAp și Statul Major General MAp, dar acreditarea este făcută de MExt Directorul departamentului de diplomație a apărării (un militar) și șeful departamentului de politică și relații în domeniul apărării (PDR) din MAp (un civil).

Cărei structuri din MAp se adresează rapoartele atașatului militar?

Șeful Apărării, Direcția pentru politica de securitate și apărare, Rapoartele operaționale merg la Oficiul de Atașați ; informațiile merg la Biroul de informații Adjunctul șefului de Stat Major pentru Relații Internaționale și Agenția de Informații. Toate rapoartele trec pe la ambasador, apoi merg la celelalte instituții Direcția PDR pentru probleme profesionale ; Departamentul de diplomație a apărării pentru Divizia atașați strategice militare (DRM) probleme administrative ; rapoartele merg la Map.

2.7. Situația profesională a unui candidat înainte de prima misiune ca atașat

– Locotenent colonel până la general de brigadă în ierarhia MAp sau funcționar în structura superioară de comandă Ofițer de carieră sau în rezervă, angajat de MAp ; ofițer în rezervă din industria privată

– Locotenent colonel până la general maior cu experiență în Statul Major și/sau experiență în domeniul informațiilor

– Locotenent colonel superior până la general de brigadă

Nu sunt cerințe specifice, dar ofițerii trebuie să aibă experiență și competență în diverse domenii.

Durata unui mandat de atașat militar este de 4 ani și opțional încă 2 ; există posibilitatea de prelungire dacă nu se găsește un înlocuitor sau în situații de urgență 3 ani, cu încă un an opțional 3 ani 3 ani Tururile însoțite durează 3 ani, iar celelalte de la 1,5 la 2 ani (un număr mic de țări, precum Irak) ; cu aprobare, este posibilă prelungirea cu un an.

Nu există încă programe standard de pregătire ; un curs nou va combina un an de cursuri de limbă cu șase luni de politică de securitate 11 luni de pregătire premergătoare incluzînd toate aspectele, inclusiv cursuri pentru soți/soții : Curs de limbă la nivel avansat ; curs de 3 luni de politică de securitate ; un curs de o săptămână de protocol social pentru soți/soții; Curs de Limbă urmat de un curs de 5-6 luni pentru atașatul militar .Cursuri standard pentru a familiariza atașatul militar cu problemele de securitate ; cursuri de limbă de la nivel de bază până la nivel superior, în funcție de țara de desfășurare.

Principalele schimbări care pot fi identificate în eforturile de reformă ale celui de-al doilea grup sunt :

• de la atașații bilaterali la consilierii militari multilaterali: unele țări au redus posturile bilaterale și au mărit numărul posturilor multilaterale în cadrul misiunilor militare regionale ale UE, ONU sau NATO sau la cartierele generale ale acestor organizații, având în vedere că o mare parte din relațiile de cooperare și schimburile de informații se desfășoară în aceste contexte. Acești ofițeri multilaterali au multe îndatoriri comune cu atașații militari bilaterali, dar sunt ofițeri generali aparținînd unei diviziuni separate din cadrul Ministerului Apărării;

• de la lumea dezvoltată la lumea în curs de dezvoltare: unele țări au trecut de la desfășurările tradiționale în țările învecinate la desfășurări în țări care au dobândit o nouă importanță strategică. De exemplu, legăturile strânse care există între militarii din țările membre UE și NATO au redus substanțial nevoia de atașați bilaterali. Astfel, țările europene occidentale crează noi posturi de atașați în Orientul Mijlociu, Africa și Asia, eliminând în același timp posturile din țările învecinate;

• de la acreditarea bilaterală la acreditarea multiplă: unele țări au trecut de la un sistem de atașați militari staționați separat în două sau trei țări diferite la sistemul în care un singur atașat militar întreține relațiile bilaterale cu două sau trei țări. Atașatul își are baza într-o țară din regiune și călătorește frecvent în cealaltă țară sau țări în care a fost acreditat. Există și situația în care doi atașați sunt trimiși într-o singură țară pentru a întreține relații bilaterale cu șase sau șapte țări din regiune. Deși aceste abordări pot rentabiliza resurse reduse și oferi în același timp o viziune regională globală, ele pot totodată limita capacitatea de cunoaștere a unei țări și numărul contactelor;

• de la desfășurarea în țara gazdă la desfășurarea cu bază în țara de origine: câteva

țări au înlocuit atașații rezidenți cu atașați itineranți, care întrețin relații bilaterale cu mai multe țări odată. Diferența constă în faptul că atașații rezidenți sunt desfășurați în regiune, în timp ce atașații itineranți operează din propria lor țară. Acest sistem are însă numeroase dezavantaje, între care lipsa unei viziuni regionale și o oarecare lipsă de profunzime a contactelor, precum și eventuale constrângeri privind disponibilitatea atașatului militar, cărora li se cere să îndeplinească diverse însărcinări și în țara de origine;

• de la permanent la temporar: unele țări au trecut de la staționarea permanentă a atașatului militar în țările gazdă la desfășurarea lor temporară, în funcție de necesități, de exemplu atunci când apare o situație de urgență. Această abordare restrânge în același timp cunoașterea contextului și oficialităților locale și poate afecta serios eficiența atașatului militar;

• de la “atașații militari” la “atașații de securitate”: în unele țări parlamentele au cerut ca numele atașatului militar să fie schimbat în “atașat de securitate”. Această schimbare poate reflecta mai corect complexitatea politicii de securitate a statului trimițător, dar unei singure persoane îi este imposibil să se ocupe de toată gama problemelor din sectorul securității. Pe lângă aceasta, din moment ce eficiența atașatului militar depinde direct de capacitatea de a stabili relații bilaterale în domeniul militar cu țara gazdă, un « atașat de securitate », mai puțin specializat s-ar putea găsi în imposibilitatea de a menține relații de calitate cu membrii instituției de apărare.

Până acum, sistemul atașaților militari a fost conceput și pus în practică de fiecare țară în parte. Reunirea atașaților din diferite țări și a persoanelor oficiale care îi conduc ar putea avea rezultate benefice și, în particular, ar putea constitui un forum în care să se procedeze la schimburi de experiență și să se exploreze noi modalități de a adapta rolul atașaților militari la prioritățile de securitate actuale.

2.8. Atașații militari ai Marelui Stat Major al Armatei Române – au contribuit decisiv la dezvoltarea relațiilor militare externe ale României, la informarea conducerii statului și a Armatei române cu date și concluzii de natură militară (și nu numai), fapt ce a condus la luarea unor decizii politico-militare extrem de importante. Ion Antonescu, Alexandru Averescu, Gheorghe Slăniceanu, Ștefan Fălcoianu, Nicolae Condeescu, Radu R. Rosetti, Constantin Stănescu, Nicolae Șova sau Titus Gârbea sunt numai câțiva dintre cei care ne-au reprezentat cu onoare în calitate de atașați militari.

Primul reprezentant militar român trimis în străinătate în epoca modernă, pe lângă misiunea diplomatică din Franța, a fost în 1860 căpitanul Ioan Alecsandri, iar primul atașat militar propriu-zis a fost maiorul Romulus Magheru, la Constantinopol, în anul 1878.

În conformitate cu Regulamentul pentru atașații militari, aeronautici și navali români din 1938 (valabil până în 1946, cu mici modificări), atașatul militar făcea parte din „misiunea diplomatică a României, cu rol de consilier tehnic și militar al șefului de misiune”, reprezentând „armata română, autoritatea română și interesele armatei române în toate împrejurările față de autoritățile autohtone, corpul diplomatic și cetățenii români, indiferent de statutul lor în țara de acreditare”. Oficial lucra prin M.Ap.N. din statul respectiv, având obligația să procure informații „numai prin mijloace corecte și compatibile atât cu calitatea de membru al corpului diplomatic, cât și cu aceea de ofițer loial față de țara care i-a dat agrementul”. În relațiile cu autoritățile române lucra doar prin intermediul M.St.Major, Secția a II-a, căreia i se subordona pe linie administrativă și profesională. În funcție de importanța pe care țara respectivă o avea în relațiile militare cu România, atașatul militar era secondat de un ajutor și de câte un atașat militar aero și naval, ca specialiști în domeniile respective.

Referindu-se la calitățile pe care trebuia să le posede și la modul în care urmau să-și îndeplinească atribuțiile, Regulamentul menționat preciza că, atașații militari urmau „să exprime în toate ocaziile ideea de onoare și demnitate, să fie scânteia luminoasă a gloriei și forței militare a României”, să manifeste o atitudine „condescendentă” față de guvernul țării respective, să respecte „religia, legile, decretele și cutumele respective”. Sub deviza: „devotament față de armata și țara sa și buna credință față de țara de reședință”, întreaga activitate a atașatului militar trebuia „să fie guvernată de ideea muncii de a obține informații de valoare și oportune necesare apărării naționale”.

Potrivit instrucțiunilor generalului Ion Antonescu, în privința activității legațiilor române din străinătate din 14 mai 1940, toți agenții diferitelor departamente și instituții care își desfășurau activitatea în străinătate se aflau în subordinele șefului misiunii diplomatice. Nici unul din acești agenți – atașat militar, comercial, de presă, consilier cultural, etc., eventual ai diferitelor servicii speciale – nu puteau desfășura vreo activitate sau întreprinde vreun demers mai important, fără consultarea și asentimentul prealabil al șefului misiunii diplomatice. Ministerele sau autoritățile din România nu puteau comunica cu agenții lor și nu le puteau trimite instrucțiuni decât prin intermediul M.A.E., care trebuia să transmită comunicările primite șefului de misiune, iar acesta urma să le remită celor în drept. În mod excepțional, doar atașații militari puteau comunica cifrat, direct cu autoritățile de care depindeau. Însă, aceste comunicări trebuiau să se limiteze la sfera strictă a instrucțiunilor lor, adică la informațiile cu caracter militar. Conform principiului general, că șeful de misiune trebuie să fie ținut la curent cu activitatea tuturor membrilor misiunii și în interesul însăși al unei verificări posibile a informațiilor trimise, aceste comunicări urmau să fie aduse la cunoștința șefului legației. Cu toate acestea, instrucțiunile Conducătorului statului, – transmise de Alexandru Cretzianu, secretar de stat la M.A.E., – specificau că, „Dispoziția de mai sus nu ar trebui să fie interpretată în sensul că limitează activitatea Atașaților Militari. Aceștia rămân liberi de a formula orice rapoarte vor socoti util, asupra chestiunilor venind în atingere cu misiunea lor. Aceste rapoarte vor fi comunicate însă Statului-Major, prin mijlocirea șefului de misiune și a Ministerului Afacerilor Străine”.

La 25 aprilie .A.E. înștiința M.St.Major al Armatei române despre unele modificări privind atribuțiile atașaților militari. Mai exact, legațiilor române din străinătate li s-a dispus ca „În cazurile cu totul excepționale, dacă e vorba de secrete militare de cea mai mare rigoare, Atașații Militari pot comunica direct cu Marele Stat-Major pentru a se evita orice întârziere sau risc de cunoaștere a informației secrete comunicată”.

Atașatul militar îndeplinea funcția de consilier tehnic militar al șefului legației. În această calitate, el își dădea avizul atunci când era consultat, asupra chestiunilor interesând Armata. De asemenea, el participa la negocierile militare dintre țara pe care o reprezenta și statul unde era acreditat, asistând pe șeful misiunii diplomatice. El informa M.St.Major al Armatei române, în subordinele directe al căruia se afla, despre toate problemele sau evenimentele militare.

Pentru culegerea informațiilor, atașatul militar trebuia să utilizeze numai mijloacele corecte și compatibile atât cu calitatea de membru al corpului diplomatic, cât și cu aceea de ofițer loial față de țara, care i-a dat agrementul.

El reprezenta Armata română în țara în care era acreditat și participa la serbări, în calitate de reprezentant al Armatei române; exprima mulțumiri pentru manifestațiile de simpatie al căror obiect Armata română era și prezenta condoleanțe, atunci când un doliu lovea armata țării în care își avea postul, etc. Atașatul militar menținea legătura dintre Armata română și armata țării unde era acreditat. În această calitate organiza vizitele oficiale ale ofițerilor români în acea țară, intervenea pentru a obține admiterea ofițerilor români la stagiu sau la studii și prezenta șefului legației și autorităților militare ale statului unde era acreditat pe ofițerii români veniți în misiune. Efectua operațiunile anuale de recrutare, viza carnetele ofițerilor români în rezervă și livretele militare ale supușilor români domiciliați în statul unde își exercită funcțiunea.

La posturile care necesitau desfășurarea unei vaste activități, atașatul militar era secondat de un atașat militar ajutor. Acesta era membru al corpului diplomatic și se bucura de aceleași prerogative ca și atașatul militar titular, pe care îl înlocuia în lipsă.

În ajunul declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, România a avut acreditați atașați militari în 24 de țări: Anglia, Austria, Albania, Bulgaria, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Elveția, Franța, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Japonia, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania, Slovacia, S.U.A., Suedia, Turcia și Ungaria. În timpul conflagrației, în concordanță cu sistemul de alianțe la care România a aderat, o parte din ei au fost rechemați sau înlocuiți cu alte personalități militare. Modul în care și-au îndeplinit datoria atașații militari români, care a fost valoarea informațiilor oferite de ei conducerii Statului român, rezultă din rapoartele înaintate Bucureștilor, care reprezintă excelente sinteze și analize politico-militare, deseori chiar prognoze privind evenimentele care aveau să se deruleze pe plan mondial. În ansamblul lor, rapoartele atașaților militari români au abordat aproape totalitatea problemelor politice, diplomatice, militare, economice, sociale și de altă natură apărute în activitatea statelor în care erau acreditați.

III. RELAȚIILE DIPLOMATICE

3.1. Stabilirea relațiilor diplomatice

Stabilirea relațiilor diplomatice este o consecință normală a recunoașterii internaționale a statelor. Ea constituie un act internațional politic și juridic în același timp. Deși necesitatea menținerii păcii și dezvoltării relațiilor de prietenie și cooperare internațională fac de dorit stabilirea de relații diplomatice între state, dreptul internațional nu creează nici o obligație, fiecare stat fiind suveran să hotărască în acest domeniu.

Stabilirea relațiilor diplomatice este una din formele prin care statele își manifestă dorința de a dezvolta colaborarea între ele și de a contribui astfel la menținerea și consolidarea păcii mondiale, în cadrul unei ordini internaționale menite să satisfacă tot mai adecvat aspirațiile de progres și bunăstare ale tuturor popoarelor.

Stabilirea de relații diplomatice se face, așa cum se precizează și în articolul 2 al Convenției de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice, prin consimțământ reciproc.

Trimiterea sau primirea de reprezentanți diplomatici este facultativa, chiar dacă s-au stabilit relații diplomatice. Convenția de la Viena din 1961 distinge (articolul 2) între actul stabilirii relațiilor diplomatice și deschiderea de misiuni diplomatice permanente. Chiar dacă, în mod tradițional, stabilirea relațiilor diplomatice este însoțită de deschiderea de misiuni diplomatice permanente, odată cu creșterea masivă a numărului de state independente aceasta practic devine imposibil de urmat de către numeroase state datorită implicațiilor financiare substanțiale, pe care aceste state nu și le pot permite.

Astăzi este deplin acceptat principiul că două state pot stabili relații diplomatice fără a deschide și misiuni diplomatice permanente ; este posibil ca numai unul din state să aibă misiune permanentă în celălalt stat sau că nici unul să nu aibă o asemenea misiune.

să se recunoască reciproc, că state suverane și independente, respectiv că subiecte de drept internațional cu capacitate limitată.

Recunoașterea trebuie să fie reciprocă. Fără recunoașterea subiectului de drept internațional, și, implicit, a guvernului sau, se vor putea stabili anumite tipuri de relații cu acesta, dar nu relații diplomatice.

Situațiile care pot apărea în ceea ce privește stabilirea relațiilor diplomatice, legate de problema recunoașterii, sunt extrem de variate. Cel mai adesea ele comporta aspecte și elemente politice. Câteva exemple :

un stat condiționează stabilirea relațiilor diplomatice de nerecunoașterea unei entități terțe, chiar dacă aceasta întrunește elementele de a fi recunoscută ca subiect de drept internațional sau chiar este recunoscută de un număr de alte state.

Este cazul Republicii Federale Germania până pe la începutul anilor ’60, când condiționa stabilirea de relații diplomatice cu alte state de nerecunoașterea de către acestea a celuilalt stat german apărut după război, Republica Democrată Germana (așa numita “Doctrina Hallstein”). Este de asemenea cazul « Republicii China », constituită în anii Războiului Rece pe insula Taiwan, parte integrantă a Chinei. Cu toate acestea, timp de mulți ani numeroase state au întreținut relații diplomatice cu Taiwanul, care întrunește formal toate caracteristicile unui stat, și nu au recunoscut China (Republica Populară Chineză), evident din rațiuni politice. Faptul interesant este că atât China, cât și « Republica China » condiționau stabilirea de relații diplomatice cu un stat de încetarea sau nestabilirea de către acesta de relații cu cealaltă. Desigur, cu estomparea Războiului Rece, realismul s-a impus, astfel încât astăzi, marea majoritate a statelor lumii recunosc și întrețin relații cu China Populară, dar mai sunt încă state care întrețin relații diplomatice cu Taiwanul. La sfârșitul anului 1997, 29 state mai recunoșteau Taiwanul că stat independent și întrețineau relații diplomatice cu acesta.

situații în care statele se recunosc de facto, și stabilesc între ele un anumit gen de raporturi cu caracter diplomatic, fără a fi relații diplomatice în deplinătatea accepțiunii lor, dar care asigură o anumită reprezentare diplomatică reciprocă, îndeplinind în bună măsură funcțiile pe care în mod obișnuit le îndeplinesc misiunile diplomatice.

Un exemplu de astfel de relații sunt cele care s-au statornicit între RF Germania și Israel, în perioada postbelică, grevate de încărcătură politică a problemei despăgubirilor datorate de Germania evreilor pentru suferințele îndurate în timpul celui de-al doilea război mondial. Recunoașterea de jure între RF Germania și Israel a intervenit abia în 1965, când această problemă a fost reglementata între ele. Până atunci, cele două state au făcut schimb de « reprezentante diplomatice », conduse de « reprezentanți diplomatici ».

două state, recunoscute ca atare în comunitatea internațională, doresc să stabilească raporturi mai strânse, dar din motive politice nu pot să o facă, și atunci recurg la un artificiu prin deschiderea unor reprezentante care pot purta diferite denumiri, altele decât misiune diplomatică – cel mai adesea reprezentanta economică sau reprezentanta economică și consulară, misiune comercială, birou de legătură, oficiu cultural -, dar care sunt încadrate cu personal diplomatic, său și diplomatic, care îndeplinește funcțiile obișnuite pe care le-ar îndeplini în cazul existenței relațiilor diplomatice. De regulă, asemenea situații au premers stabilirea relațiilor diplomatice, care a trebuit să aștepte conjunctura politică favorabilă pentru a se înfăptui.

două entități care pretind recunoaștere internațională ca subiect de drept internațional, dar nerecunoscute de nimeni ca atare, decid să stabilească între ele relații diplomatice. Există, mai rar, și astfel de situații. În asemenea cazuri, în care entitățile respective nu întrunesc calitatea de subiect de drept internațional, orice acte ar întreprinde ele, acestea sunt nule și neavenite.

Pot fi date, de asemenea, nenumărate exemple din practica altor state, care arata caracterul de sine qua non al actului formal al recunoașterii.( România – Spania , « relații consular – comerciale « ).

Recunoașterea și stabilirea de relații diplomatice sunt acte distincte. Este posibil ca, chiar înainte ca două state să ajungă la recunoașterea reciprocă, ele să simtă nevoia să comunice între ele de o manieră oficială, și o fac, și fără recunoaștere și fără relații diplomatice dacă ambele considera important să comunice unul cu altul.

Statele Unite și RPD Coreeană (Coreea de Nord) nu au stabilit relații diplomatice, dar cele două state au realizat un dialog oficial pe diverse probleme de interes comun, în anii ’80 și ’90, în special legat de programul nuclear al RPD Coreene, în ideea încadrării lui în regimul stabilit de Tratatul de neproliferare a armelor nucleare.

consimțământul să fie reciproc.Consimțământul reciproc este o cerință obligatorie a stabilirii relațiilor diplomatice. În mod logic, exprimarea consimțământului presupune că entitățile care o fac au și capacitatea de a-și asuma drepturi și obligații juridice internaționale, adică se bucura de jus contrahendi (dreptul de a contracta).

Consimțământul reciproc se poate exprima în cele mai diferite forme. Forma în care el se exprima nu are nici o importanță. Cel mai adesea, statele sau subiectele de drept internațional în cauză recurg la înțelegeri ad-hoc de stabilire a relațiilor diplomatice, sub forma unei declarații exprese comune sau a unui comunicat comun dat publicității, sub forma unui acord scris, în mod tacit prin deschiderea pur și simplu de misiuni diplomatice, declarații unilaterale concurente.

În momentul exprimării consimțământului, statele convin de regulă și nivelul misiunilor diplomatice – ambasada sau legație. Până nu de mult, stabilirea relațiilor diplomatice la nivel de ambasada se făcea de către statele mari, cu pondere în viața internațională, între ele, rezervându-se nivelul de legație relațiilor cu celelalte state. Începând de prin anii ’60, odată cu dobândirea independenței de stat de către tot mai multe popoare și cu afirmarea tot mai puternică a principiului egalității în drepturi a statelor, s-a generalizat practică deschiderii de misiuni permanente la nivel de ambasadă, toate fostele legații fiind ridicate la nivel de ambasadă. Astfel încât, astăzi, se face din ce în ce mai rar referire la nivelul de reprezentare în acordurile de stabilire a relațiilor diplomatice, subînțelegându-se că acesta este cel de ambasadă.

3.2 Rolul politic al relațiilor diplomatice

Menirea relațiilor diplomatice derivă din interesul statelor de a conlucra unele cu altele pentru dezvoltarea fiecăruia și pentru menținerea păcii internaționale. Aceste relații au un dublu rol în raporturile dintre state:

Asigurarea unui canal de comunicare permanentă și directă între guverne. Comunicarea directă și operativă este vitală pentru cunoașterea, abordarea și rezolvarea problemelor de interes comun între două state, îndeosebi atunci când acestea pot aduce atingere păcii, securității și integrității lor teritoriale. Prin misiunile diplomatice permanente în capitale, punctele de vedere, pozițiile sau mesajele se transmit direct și în orice moment ; se pot face schimburi de păreri și informații de interes comun cu mare operativitate ; se pot clarifica nemijlocit eventuale neînțelegeri care ar putea duce la diferende. Acestea sunt esențiale pentru asigurarea relațiilor prietenești și de cooperare între statele în cauză.

Tehnicile moderne de comunicație facilitează foarte mult realizarea acestei funcții.

Asigurarea unui mecanism specializat care se ocupă de întărirea legăturilor politice și facilitarea colaborării economice, culturale și științifice între state, precum și de apărarea intereselor fiecărui stat și a cetățenilor săi în celălalt stat. Prin stabilirea de misiuni diplomatice permanente, în funcție de amploarea intereselor și legăturilor existente între state, acestea sunt încadrate cu personal specializat, care urmărește, cu precădere un anumit domeniu de activitate – consilieri politici, atașați militari, consilieri economici și atașați comerciali, atașați culturali, de presă, științifici. Prin activitatea pe care acest personal diplomatic specializat o desfășoară, legăturile între statele în cauză se dezvoltă și se diversifica.

Protecția intereselor patrimoniale ale unui stat și protecția cetățenilor într-un alt stat se realizează în principal prin personalul consular al misiunii diplomatice, dar și prin restul personalului, în funcție de natura intereselor în cauză, care pot fi foarte diverse – politice, militare, culturale, de propagandă.

Dat fiind rolul politic al relațiilor diplomatice, absența acestor relații între două state, în general, nu este propice promovării unor raporturi de înțelegere și colaborare între popoarele lor. Fără îndoială că, în condițiile de astăzi, cu diversitatea de forțe politice care există în fiecare țară și chiar de sisteme politico-sociale, care se menține, între guverne există deosebiri de vederi, uneori fundamentale, izvorâte din interesele diferite urmărite în relațiile internaționale, ca și din modul diferit de receptare sau de interpretare a evenimentelor și fenomenelor care se produc pe arenă mondială. Dar aceste deosebiri nu pot și nu trebuie să împiedice relații normale între state, normalitate care presupune în primul rând existența de relații diplomatice.

Faptul de a stabili și întreține relații diplomatice nu înseamnă în nici un fel acceptarea politicii sau a punctelor de vedere ale celeilalte tari, sau, în orice caz, a unor poziții contrare propriei politici.

3.3. Încetarea relațiilor diplomatice

Relațiile diplomatice între două state pot înceta în mai multe feluri:

Prin ruperea relațiilor diplomatice. Ruperea relațiilor diplomatice este un act unilateral și trebuie să rezulte din declarații sau acte fără echivoc. Fiecare stat are dreptul discreționar de a rupe aceste relații cu un alt stat, fără a putea fi blamat că ar fi afectat în vreun fel prerogativele celuilalt stat.

Ruperea relațiilor diplomatice se poate produce în împrejurări diverse, ca urmare a unor dificultăți intervenite între statele în cauză, care pot fi dintre cele mai variate:

rațiuni de prestigiu ale statului care inițiază ruperea relațiilor diplomatice ;

deosebiri fundamentale de ordin politic sau chiar ideologic, care capătă note acute la un moment dat ;

acuzații de amestec în treburile interne la adresa statului cu care se rup relațiile ;

dezaprobarea unui anume act politic sau juridic al statului cu care se rup relațiile;

ca mijloc de sancțiune individuală.

De regulă guvernul care ia inițiativa ruperii relațiilor diplomatice anunța această hotărâre într-o declarație politică pe care o da publicității, declarație care, de cele mai multe ori, prezintă și motivația actului.

3.4. Suspendarea relațiilor diplomatice

Suspendarea relațiilor diplomatice constă din încetarea temporară a activității misiunii diplomatice în unul din statele care întrețin relații diplomatice, sau a misiunilor diplomatice din ambele state. O asemenea situație poate interveni ca urmare a unei deteriorări survenite în raporturile dintre ele sau ca urmare a apariției unui fapt neașteptat.

3.5. Consecințele încetării relațiilor diplomatice

Încetarea relațiilor diplomatice duce în mod automat la închiderea misiunilor diplomatice ale unui stat în celălalt stat și retragerea întregului personal al misiunii. Raporturile oficiale între cele două state se întrerup.

Retragerea personalului se face fără întârziere. Membrii misiunii diplomatice își mențin privilegiile și imunitățile până când părăsesc statul acreditar, sau până la expirarea unei perioade rezonabile de timp, stabilită de statul acreditar.

3.6. Relațiile diplomatice ale României

Proclamarea independenței de stat la 9/21 mai 1877, consacrată prin Tratatul de pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878, marchează intrarea României în comunitatea internațională a statelor, ca membru cu drepturi depline. Suveranitatea de stat, dobândită pe câmpul de luptă și consfințită juridic avea să se manifeste prin stabilirea relațiilor diplomatice cu celelalte state suverane.

Desigur acest proces a fost pregătit de o intensă activitate diplomatică susținută de principatele române în decursul secolului XIX, îndeosebi după Unirea de la 1859, în limitele permise – și chiar forțându-se adesea aceste limite – de raporturile de dependența ale principatelor de Imperiul Otoman. Relații diplomatice și, pe cale de consecință, deschiderea de misiuni diplomatice de către România s-au putut realiza numai după dobândirea independenței de stat.

După încheierea Tratatului de la Berlin, Regele Carol I a notificat independența de stat a României puterilor europene, exprimând dorința « de a vedea stabilite relații de bună și cordiala înțelegere ».

Austro – Ungaria a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența de stat a României și a decis numirea unui ministru plenipotențiar la București, iar la 11/23 septembrie 1878 Ioan Bălăceanu a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Regelui Carol I pe lângă Împăratul Austriei.

Cea de-a doua putere europeană cu care România a stabilit relații diplomatice la nivel de legație a fost Rusia, la 15/27 octombrie 1878.

În perioada 1878-1880 au fost trimise o serie de misiuni diplomatice extraordinare – Callimaki-Catargi în Belgia, Olanda și Elveția, Alexandru Plagino în Spania și Portugalia, Basarab Brancoveanu în Suedia și Danemarca, Sergiu Voinescu în Statele Unite și Brazilia.

A urmat în prima parte a anului 1879 stabilirea relațiilor diplomatice cu două țări vecine – Serbia și Bulgaria, cu aceasta din urmă la nivel de agenție diplomatică – tipul de misiuni diplomatice pe care îl avuseseră Principatele Unite înainte de obținerea independenței de stat -, pentru că Bulgaria avea să dobândească independența deplină în 1909.

La 10/22 octombrie 1879 au fost stabilite relații diplomatice cu Imperiul Otoman, iar spre sfârșitul anului cu Italia și Grecia, urmate de Olanda, la începutul anului următor.

Prin legea din 2/14 februarie 1879 s-a hotărât înființarea a noua legații ale României în străinătate – Atena, Berlin, Belgrad, Constantinopol, Londra, Paris, Petersburg, Roma și Viena – urmând că agențiile diplomatice existente în aceste capitale să fie transformate în legații. Ridicarea nivelului reprezentării diplomatice nu s-a putut însă, produce în acel an.

La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro – Ungariei. Relațiile diplomatice s-au întrerupt, ca și cu Germania, Bulgaria și Turcia, aliate ale Austro-Ungariei, care s-au considerat în război cu România. În timpul războiului s-au stabilit relații diplomatice cu Suedia (1916), Danemarca, Norvegia și Portugalia (1917).

În 1918 România și Rusia Sovietică au rupt relațiile diplomatice, în urma arestării, la 1/13 ianuarie ministrului plenipotențiar al României și a personalului legației la Petersburg. Ele aveau să fie restabilite după îndelungi negocieri în 1934.

După încheierea primului război mondial, relațiile diplomatice ale României s-au extins, fiind stabilite relații cu noile state apărute – Polonia, Cehoslovacia (1919), Finlanda, Ungaria și Austria (1920). În 1920 s-au stabilit relații diplomatice și cu Sfântul Scaun, iar în anii următori cu statele baltice – Estonia (1921), Letonia (1922) și Lituania (1924).

Cu venirea lui Nicolae Titulescu în fruntea Ministerului de Externe, relațiile României s-au extins în America Latină.S-au stabilit relații cu țările latino – americane – Chile (1925), Cuba (1927), Brazilia și Argentina (1928), Uruguay, Mexic, Venezuela și Peru (1939). În aceeași perioadă s-au stabilit relații diplomatice și cu Ordinul Suveran de Malta (1933).

În perioada creșterii pericolului de război, din rațiuni politice, relațiile diplomatice cu o serie de țări au fost ridicate la nivel de ambasada – Polonia, Franța, Vatican (1938), Iugoslavia, Turcia și Grecia (1939). Invadarea unor țări europene de către trupele hitleriste și izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în care România a fost împinsă alături de Germania hitleristă, au condus la ruperea, întreruperea sau încetarea de facto a relațiilor diplomatice cu numeroase state, acestea reducându-se substanțial. Misiunile diplomatice străine din Varșovia, inclusiv cea romană au părăsit Polonia ocupată. Devenind republici sovietice în 1940, în baza Pactului Ribbentrop – Molotov, relațiile Letoniei, Lituaniei și Estoniei cu celelalte state, inclusiv cu România, au încetat.În 1940, legațiile din Oslo, Haga, Helsinki, Copenhaga și Luxemburg, precum și cele de la Teheran și Mexico au fost închise, iar mai multe misiuni diplomatice și-au diminuat rangul :ambasadele de la Ankara, Vichy, Atena, Belgrad și Vatican au fost transformate în legații, iar legația din Bruxelles a fost transformată în consulat.

După ocuparea Iugoslaviei de către Germania hitleristă, România a recunoscut statul croat și a stabilit cu acesta relații diplomatice, ceea ce a determinat guvernul iugoslav să rupă relațiile cu România.

Alăturarea României Coaliției Națiunilor Unite a condus la ruperea relațiilor diplomatice cu Germania, Ungaria și Japonia, astfel că, la sfârșitul războiului, în mai 1945, România întreținea relații diplomatice cu numai 11 state – Bulgaria, Danemarca, Elveția, Finlanda, Italia, Portugalia, sfântul Scaun, Spania, Suedia, Turcia și Uruguay.

În 1945, s-au restabilit relațiile diplomatice cu Cehoslovacia, Franța, Iugoslavia, Polonia și URSS, ultimele trei fiind ridicate la nivel de ambasadă. În anul următor, s-au restabilit relațiile, la nivel de legație, cu Argentina, Belgia, Iran, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, SUA și Ungaria iar în 1947 s-au reluat relațiile diplomatice cu Austria și Egipt, dar s-au întrerupt relațiile cu Portugalia, unde s-a impus regimul dictatorial al lui Salazar.

Pe măsură ce situația internă s-a stabilizat și în țara s-a consolidat un regim ce avea să intre tot mai pronunțat în sfera de dominație sovietică, s-au stabilit noi relații diplomatice, cu prioritate cu state de « democrație populară » și noi state independente desprinse de sub dominația colonială.

3.7. Misiunile diplomatice

Misiunea diplomatică este definită în literatură de specialitate că ,,organul unui subiect de drept internațional, instituit în mod permanent său temporar, pe lângă un alt subiect de drept internațional, în scopul menținerii de relații diplomatice între cele două entități".

Categoriile misiunilor diplomatice și rangul/clasa șefului de misiune

Între categoriile de misiuni și clasă (sau rangul) șefului de misiune există o strânsă legătură.

Misiunile diplomatice existente astăzi se împart în următoarele categorii:

1) Misiuni diplomatice permanente de tip clasic

a) Ambasadă, condusă de un ambasador extraordinar și plenipotențiar care face parte din prima clasă diplomatică – art.14 Convenția de la Viena -, reprezintă practic categoria general utilizată de toate statele.

b) Nunțiatura Apostolică este denumirea misiunii diplomatice a Sfântului Scaun, echivalentul ambasadei, condusă de un nunțiu, care are rangul de ambasador.

c) Înaltele Comisariate, echivalente ale ambasadelor, sunt folosite în relațiile Marii Britanii cu statele membre ale Commonwealth-ului sau ale Franței cu o serie de state din comunitatea francofonă. Ele sunt conduse de un înalt comisar, rang din prima clasă diplomatică, respectiv, cea a ambasadorilor.

d) Legația, misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, este condusă de ministru plenipotențiar sau trimis extraordinar, care fac parte din cea de-a doua clasă diplomatică (Convenția de la Viena, art.14).

e) Internunțiatura Apostolică este echivalentul Legației, fiind condusă de un internunțiu, corespondentul ministrului plenipotențiar sau a trimisului extraordinar .

f) O categorie aparte o reprezintă Birourile Populare, entități care aparțin Jamahiriei Arabe Libiene Populare Socialiste și care funcționează în diverse state ale lumii în rol de ambasadă. Aceste birouri nu au în conducerea lor un ambasador, ci un colegiu conducător. Nu prezintă scrisori de acreditare și nu se cere agrementul. În țările arabe reprezentantele libiene sunt numite birouri frățești.

2) Misiuni sau reprezentante diplomatice permanente de tip nou, acreditate pe lângă ONU și alte organizații internaționale guvernamentale. Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanți diplomatici din prima clasă/rang, respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU, Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO, Misiunea României pe lângă Consiliul Europei, Misiunea României la UNESCO s.a.), din cea de-a doua clasă/rang de agenți diplomatici (miniștri plenipotențiari, trimiși extraordinari) sau din cea de-a treia clasă/rang de agenți diplomatici, cea a însărcinaților cu afaceri, cei cu titlu permanent (en pied), respectiv , însărcinați cu afaceri ad interim (a.i.).

3) Misiuni diplomatice cu caracter temporar (denumite și misiuni ad-hoc), sunt trimise într-un stat străin pentru a îndeplini o anumită însărcinare precisă (de exemplu participarea la anumite solemnități, la negocierea unor tratate etc.).

Funcțiile misiunii diplomatice:

Potrivit prevederilor art. 3 al Convenției de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice, misiunile diplomatice trebuie să contribuie prin activitatea lor la dezvoltarea unor relații pașnice între state și la strângerea legăturilor de colaborare dintre ele în domeniul economic, cultural și tehnico-stintific. Pe lângă această funcție generală , care trebuie să determine întregul conținut al activității reprezentantelor diplomatice, acestea îndeplinesc următoarele funcții speciale:

a) reprezentarea statului acreditant pe lângă statul acreditar;

b) protejarea, în statul acreditar, a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi în limitele admise de dreptul internațional;

c) negocierea cu guvernul statului acreditar;

d) informarea, prin toate mijloacele licite, asupra condițiilor și evoluției evenimentelor în statul acreditar și raportarea celor aflate guvernului statului acreditant;

e) promovarea de relații amicale și dezvoltarea relațiilor economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.

În îndeplinirea funcțiilor sale, reprezentanta diplomatică are anumite obligații față de statul pe teritoriu căruia își desfășoară activitatea (art. 4 din Convenția de la Viena), și anume:

– să respecte legile și dispozițiile statului acreditar, fără ca prin aceasta să se aducă atingere privilegiilor și imunităților de care se bucura membrii unei reprezentante diplomatice;

– să nu se amestece în treburile interne ale statului acreditar;

– să nu folosească localurile reprezentantei în alte scopuri decât cele ale îndeplinirii funcției reprezentantei diplomatice.

La rândul său, statul acreditar are anumite obligații destinate să asigure buna funcționare a reprezentantei diplomatice. El trebuie să acorde toate înlesnirile necesare îndeplinirii funcțiilor acestuia (art. 25 din Convenția de la Viena), astfel:

– să înlesnească obținerea localurilor necesare misiunii și să o ajute la găsirea unor locuințe potrivite pentru membrii ei (art. 21 din Convenția de la Viena);

– să asigure libertatea de circulație a membrilor reprezentantelor diplomatice, în măsura în care aceasta nu contravine legilor sale privind anumite zone de securitate (art. 26 din Convenția de la Viena);

– să asigure posibilitatea de comunicare liberă a reprezentantei diplomatice în scopuri oficiale (art. 27 din Convenția de la Viena).

3.8. Structura misiunii diplomatice

Funcțiile misiunii sunt reflectate de structură acesteia, modelul de mai jos fiind valabil chiar dacă în anumite circumstanțe ele sunt îndeplinite de o singură sau un număr restrâns de persoane:

a) – conducerea misiunii/șeful misiunii;

b) – secțiile politica, economică, culturală, presa, consulară;

c) – biroul atașatului militar;

d) – secretariatul, contabilitatea și arhivele;

e) – comunicațiile și alte servicii tehnice;

f) – personalul de serviciu.

Birourile militare – care în raport cu importanța misiunilor diplomatice se pot subdivide în birou militar propriu-zis, birou naval și al aerului – au apărut în structura misiunilor diplomatice în secolul al IX-lea. Practică atașaților militari a fost inaugurată de Austria, Prusia și Rusia, fiind urmată de celelalte state.

Birourile militare sunt conduse de un atașat militar, care face parte din cadrele armatei statului acreditant, dar care, indiferent de gradul său, este subordonat ierarhic șefului misiunii diplomatice. Aceasta subordonare ierarhică nu împiedica pe atașații militari să comunice direct cu ministerele în privința problemelor strict militare și în special acelora care se referă la secrete militare.

Atașații militari îndeplinesc funcții:

– de observare și informare asupra situației militare din țară de reședință;

– de cooperare cu autoritățile militare ale țării de reședință, în cadrul acordurilor stabilite între cele două state;

– de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de reședință (asista la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participa la exerciții și manevre militare la care sunt invitați etc.);

– de consilier tehnic al șefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate tehnico-militară, a căror cunoaștere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac obiectul analizelor politico – diplomatice.

Încetarea misiunii diplomatice survine prin:

a) ruperea, din diferite cauze, a relațiilor diplomatice. Statul acreditar este obligat să respecte și să asigure protecția localurilor reprezentantei împreună cu bunurile și arhiva ei (art. 45 din Convenția de la Viena). Se poate apela la un stat terț agreat de cele două părți pentru reprezentarea intereselor pe timpul cât relațiile diplomatice sunt rupte;

b) dispariția unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de încetare a activității unei misiuni diplomatice;

c) refuzul de recunoaștere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;

d) suprimarea din motive bugetare;

Încetarea funcției unui agent diplomatic se produce prin:

a) pensionare;

b) demisie;

c) deces;

d) rechemare în centrală de către statul acreditant;

e) declararea agentului diplomatic, de către statul acreditar, că persona non grata (art. 9 din Convenția de la Viena).

IV DIPLOMATIA

Diplomatul și cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomației cu o definiție dată la 1604: „Un ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele țării sale”. Ea aparține diplomatului britanic Sir Henry Wotton, care, în drum spre Veneția s-a oprit la Augsburg, în casa unui prieten. La plecare, la cererea gazdei a scris în glumă aceste rânduri în „cartea de onoare a oaspeților”. Opt ani mai târziu un publicist le descoperă și publică, aducând mari neplăceri diplomației britanice și, mai ales, autorului lor. Ca o răzbunare, spre sfârșitul carierei, fiind întrebat de un tânăr cum poate fi pus în încurcătură un adversar, a răspuns scurt: „Spune-i adevărul”, fapt confirmat în dese rânduri de practică.

De Flassan scria la începutul secolului al XIX-lea, :

„Diplomația reprzintă expresia prin care este desemnată, știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoașterea cărților, a vârstei și autenticității lor”.

În Ghidul diplomatic din 1866, Charles de Martens definește diplomația ca „știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”. El continuă spunând că, „Diplomația, pur teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este bazată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepția cea mai uzitată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”.

Diplomat britanic în primele decenii ale secolului al XX-lea și autor al unui ghid de diplomație, Ernest Satow, consideră că diplomația „reprezintă modul de aplicare a inteligenței și tactului în conducerea relațiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându-se uneori și asupra relațiilor cu stalele vecine”.

Diplomația este definită de H. Nicolson astfel:

„Diplomația este conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații”.

Diplomatul francez Jean Serres, care a realizat lucrări teoretice desprediplomație și protocol, consideră că:

„Diplomația este arta de a reglementa pașnic dificultățile care pot apărea între state. Diplomații sunt executanții ei”.

Într-una dintre lucrări, oare cum recentă găsim o prezentare detaliată:

„Diplomația guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru țara sa și de a o înconjura de prieteni, care să-i protejeze independența și, de asemenea, de a regla în mod pașnic conflictele internaționale”. În concluzie, „Obiectul diplomației este, pe baza utilizării metodelor pașnice și a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei țări cu guvernele aliate, de a dezvolta relații amicale cu țările neutre și, de asemenea, de a ține la respect guvernele ostile”.

James Rives Childs, autor american, consideră că, „Arta diplomației constă în a face politica unui guvern înțeleasă și, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este deci esența relațiilor străine; diplomația este procesul prin care politica este împlinită”.

L. Dembinski pune pe coperta lucrări sale trei definiții:

diplomație (subst.) = artă și practică în relațiile internaționale; comportament abil în relațiile internaționale, tact; diplomat (subst.) – practician al diplomației; persoană acreditată pe lânga guvernul altui stat; persoană cu calități în diplomație; diplomatic (adj.) = care ține de diplomație (valiză diplomatică, corp diplomatic, imunitate diplomatică).

În text autorul nuanțează definiția diplomației:

Termenul de „diplomație” are diferite înțelesuri, după cum este folosit de un istoric, un jurist sau un specialist în științe politice. În cazul nostru, termenul de „diplomație” semnifică corpul instituțional al organelor specializate, guvernate de reguli specifice și al activităților încredințate acestora în scopul stabilirii, menținerii și dezvoltării relațiilor de pace ale unui stat cu alți subiecți ai dreptului internațional. Termenul poate semnifica, de asemenea, interacțiunea pe scena internațională a «diplomațiilor» naționale”.

Termenul de diplomație, în limba română, în sensul de document în accepțiunea veche (diplomă = hrisov), apare la începutul secolului al XVIII-lea (în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir), apare și ca termen de drept internațional și de politică externă, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Termenul „diplomat”, astăzi, apare pentru prima dată cu sensul de persoană în Vocabularul francez-român, din 1840, „care cunoaște diplomația, se îndeletnicește cu diplomația, se află în diplomație”.

Autorul unui recent curs de „Uzanțe diplomatice”, Petre Tănăsie, consideră diplomația „știință, artă și activitate”, cu scopul de a reprezenta statele, să îndeplinească politica lor externă, sa le apere și să le promoveze interesele;

diplomația emite idei, principii, concepții și norme privind conducerea relațiilor internaționale, ca știință;

ea ne oferă deprinderile, modalitățile și abilitățile de a înfăptui în cele mai bune condiții orientările de politică externă, ca artă;

diplomația acționează prin mijloacele care îi sunt specifice, concret, îndeosebi negocierile, pentru punerea în aplicare a politicii statului, ca activitate.

Relațiile internaționale – politică externă – diplomație constituie o triadă pin care sunt strâns legate și se intercondiționează între ele, dar nu sunt și sinonime. Relațiile internațonale sunt ansamblul raporturilor neoficiale și oficiale, economice, politice și de altă natură, pe care le un stat le întreține cu alte state sau cu alte subiecte de drept internațional, organisme și organizații internaționale.

Totalitatea obiectivelor și mijloacelor urmărite și folosite de un stat în relațiile cu alte state constituie politica externă.

4.1. Functiile diplomatiei

Elementul primordial este constituit de Funcția de reprezentare. Guvernul țării este reprezentat de ambasadorul tării sale față de autoritățile țării unde a fost trimis. El are autoritatea necesară pentru a vorbi în numele guvernului său, lucru indispensabil al oricărei negocieri. Sarcina saeste de a primi și de a transmite comunicările care se schimbă între cele două guverne, este intermediarul permanent și sigur al raporturilor între state, dar și sursa oficială de a obține toate informațiile despre propria sa țară. Este o altă accepțiune importantă a ideii de reprezentare . Diplomații sunt imaginea țării care i-a trimis, pentru masa populației țării lor de rezidență. Viața privată, ca și conduita publică a misiunii sale și a ambasadorului trebuie să fie ireproșabilă. Un criteriu esențial al selecției și trimiterii lor o constituie valoarea morală a agenților. Un stat nu se respectă el însuși dacă este reprezentat printr-un om care nu merită respect,.

Orice guvern trebuie să asigure funcționarilor pe care îi trimite în străinătate, mijloacele necesare pentru a crea populației, ca și autorităților, cea mai bună idee posibilă despre ceea ce este țara lor și, mai ales, de să provoace considerație prin modul lor de viață. Cănd împrejurările o cer, ambasadorii trebuie să poată primi în mod elevat, și ei au, în această privință, responsabilități deosebite.

Una din misiunile ambasadorului este de a proteja resortisanții săi, precum navigația țării sale și comerțul. Ambasadorul trebuie să îmbunătățească să crească traficul comercial, statutul concetățenilor săi și să întărească relațiile culturale, elementele esențiale ale dezvoltării bunelor raporturi și interese pașnice între cele două țări. Moderația limbajului în examinarea afacerilor, ca și obiectivitatea sunt îndispensabile în această privință.

Una din laturile esențiale ale activității ambasadorului este informația. Această muncă este directă, bilaterală și continuă.

Politica generală a țării sale trebuie să fie facută cunoscută, înțeleasă și admisă de către ambasador. În același timp, el trebuie să informeze corect despre ceea ce se întâmplă în țara sa de rezidență și în statele vecine, pentru a permite guvernului său să-și elaboreze propria judecată, îndeosebi despre proiectele autorităților, cu ideile sale asupra a ceea ce vede și prevede.

Verificarea informației se va face prin toate mijloacele licite: citirea presei, întâlnirile cu funcționarii Ministerului Afacerilor Externe, colegii, notabilitățile cu care ambasadorul este în relații întâmplătoare sau continue, observații pe timpul plecării și deplasării ambasadorului și membrilor misiunii sale. Diplomați nu trebuie săfie împiedicați de guvernul țării de rezidență să circule și să aivă întrevederi în mod liber.

Ambasadorul trebuie să coreleze opinile guvernului său cu cele ale celui unde a fost acreditat. Aceasta constituind munca de negociere, care are ca obiect căutarea de soluții prin mijloace pașnice, a acordurilor onorabile și tranzacționale. Aceasta fiind una dintre sarcinile cele mai pasionante și, uneori, cele mai înșelătoare și ingrate ale profesiunii diplomatice.

Negocierea a fost definită ca „arta posibiliului”. Negocierea nu ete posibilă dacă nu există o voință reciprocă de întreținere, pe plan general, a unor relații amicale și pașnice, de a găsi o soluție problemei controversate.

Astfel, temperamentul personal al ambasadorului, încrederea pe care a dobândit-o, simpatiile pe care a știut să le obțină, se dovedesc capitale. În același timp, sunt supuse probei suplețea inteligenței sale, imaginația sa, simțul situațiilor și oportunităților în egală măsură, formarea sa profesională etc..

Așa intră în joc munca de informare a misiunii, ce trebuie să cunoască obiectivele guvernului propriu, obiectivul maximal pe care-l poate aborda, rezultatul minim pe care-l poate obține și trebuie să fie informat asupra punctelor de vedere ale guvernului străin, ale reacțiilor sale, asupra posibilităților și limitelor în care ele se desfășoară și pot evolua.

Există și o viziune mai realistă asupra funcțiilor diplomației.

Din aceast punct de vedere, diplomația este privită ca o „tehnică de coerciție”, de oarece „și cea mai firavă structură a diplomației pure conține importante resurse de presiune”. Este dată ca exemplu politica regimurilor dictatoriale sau autoritare care renunță la bunele maniere tradiționale și curtoazia, preferând o atmosferă emoțională, care uneori este eficientă.

Un rol important în „reglarea” raporturilor dintre state, căci tensiunile dintre acestea nu pot fi reduse sau eliminate decât prin mijloace diplomatice îl are diplomația.

În concluzie, este recunoscut rolul diplomației în realizarea acordurilor, deoarece, dacă „un acord poate implica coerciție, persuasiune, nici un acord nu este posibil până nu îl acceptă ambele părți”.

4.2.Portretul unui diplomat

„Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de observație, darul sârguinței, să nu se lase tentat de plăceri și distracții frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare și să meargă drept la țintă pe calea cea mai scurtă și mai simplă, fără a se împotmoli în rafinamente și subtilități inutile.

Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să-i dezvăluie gândurile oamenilor și, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă.

Un diplomat trebuie să fie prompt, să știe să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos și amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputația de om spiritual și nici, antrenat de dispută, să ajungă la divulgarea unor informații secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentației de a vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să evite greșeala de a crede că aerele misterioase, care creează secrete din nimic și exagerează fleacurile la proporțiile unor probleme de stat, reprezintă altceva decât un simptom al lipsei de inteligență. Un diplomat trebuie sa fie atent cu femeile, fără a-și pierde însă capul. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust.

Curajul constituie, de asemenea, o calitate esențială, căci nici un om timid nu poate trage speranță să aibă succes în tratativele confidențiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de ceasornic și să nu fie victima prejudecăților. Trebuie să fie calm din fire, capabil să-i suporte cu amabilitate pe neghiobi, să nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei și oricăror altor excentricități sau gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria și memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile și instituțiile străine și capabil să spună, în orice țară străină, cui îi aparține puterea reală.

Oricine vrea să pășească în cariera diplomatică trebuie să cunoască germana, italiana și spaniola tot atât de bine ca latina; necunoașterea celei din urmă constituie o dezonoare și o rușine pentru oricare om de stat, căci latina e limba generală a națiunilor creștine. De asemenea, trebuie să mai posede noțiuni de literatură, știință, matematică și jurisprudență. În fine, trebuie sa fie o gazdă pricepută. Un bucătar bun a fost nu arareori un excelent mediator”.

Referitor la raportul adevar/minciuna in diplomatie acelasi autor afirma : „Un diplomat trebuie să țină minte că baza încrederii o constituie politica deschisă; el trebuie să împărtășească celorlalți orice informație, cu excepția celor pe care trebuie să le tăinuiască în virtutea datoriei sale… Un bun diplomat nu-și va întemeia niciodată succesul misiunii pe rea-credință sau pe făgăduieli imposibil de ținut. Părerea că un diplomat lucid trebuie să fie un maestru al înșelăciunii este fundamental eronată, deși larg răspândită.

În fapt, înșelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzității celui care o folosește; ea exprimă lipsa de inteligență și neputința lui de a-și atinge scopul prin mijloace cinstite și raționale. Onestitatea constituie aici, ca și pretutindeni, cea mai bună politică. Minciuna lasă întodeauna în urmă dâre de venin, și un succes diplomatic, oricât de strălucit, dobândit prin subterfugii stă pe o temelie nesigură deoarece stârnește la cei invinși iritare, dorință de răzbunare și ură, izvoare permanente de adversitate. Utilizarea în diplomație a înșelăciunii e limitată de însăși natura acestui mijloc, fiindcă nici un blestem nu apasă mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracție făcând de faptul că o minciună e nedemnă de un mare ambasador, practic ea aduce mai mult pagubă decât folos, căci dacă poate asigura astăzi o izbândă, creează totodată o atmosferă de suspiciune, care mâine împiedică orice nou succes… Prin urmare, diplomatul trebuie să fie un om al probității și al adevărului, altminteri nu va reuși să inspire încredere” …

În urma analizei privind „Succesul și eșecul în diplomație” concluzia este că un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerințe fundamentale.

În primul rând, el trebuie să înțeleagă perfect și corect situația în care își desfășoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment raportul dintre punctele de vedere ale altor forțe implicate și obiectivele sale.

În al doilea rând, trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacității sale de acțiune. Nu trebuie să se mulțumească cu realizarea la parametri minimi a obiectivelor urmărite dar nici să aibă inițiative fără acoperire.

A treia cerință, trebuie să manifeste o flexibilitate mare, să fie pregătit pentru schimbări neașteptate, să aibă variante de rezervă, să aplice cu pricepere și finețe metodologia în negocieri. Trebuie „să facă deosebirea pe cât mai mult posibil, între pincipiile abstracte și interesele concrete, rămânând ferm pentru acestea din urmă și flexibil în privința primelor”.

A patra cerință, un bun diplomat acceptă compromisul doar în limitele propuse de el inițial, știind foarte clar care sunt problemele negociabile și care nu. Diplomatul trebuie să fie capabil să ierarhizeze prioritățile, pentru a putea renunța, înr-un moment al negocierii, la o prioritate de mai mică importanță pentru o alta majoră. Aceasta deoarece „criteriul unei bune negocieri diplomatice stă mai puțin în ceea ce s-a renunțat și mai mult în cât s-a câștigat”.

În numeroase situații, un ambasador trebuie să-și coreleze acțiunile cu cele ale altor ambasadori din aceeași capitală, care au primit sarcini asemănătoare de la guvernele lor, de obicei ale unor țări aliate sau prietene; în unele probleme corelarea se poate realiza și cu trimiși din țări cu care legăturile sunt nesemnificative.

Aspecte privitoare la diplomație sunt clar ilustrate într-o foarte veche corespondență dintre Faraon și marele rege al hitiților în secolul 14 d.H.. Textele de la Tell el Amarna sunt scrise în cuneiforma aramaică, limba internațională a timpului, care nu a fost nici limba egiptenilor nici a hitiților. Ambii conducători au convenit că este în interesul amundorora să păstreze relația dintre ei și să nu permită ca iritarea la unele manevre sau întârzieri ale celeilalte părți să afecteze relația diplomatică în sine. Când regele hitiților a primit de la faraon o plată în lingouri de aur, care s-au dovedit a conține înăuntru alt material, el i-a raspuns în scris, avertizându-l cu foarte mult tact, că există un administrator necinstit în casa faraonului, care a înlocuit lingourile, sugerând că administratorul necinstit i-a înșelat pe amândoi.

În urma ideilor de diplomație modernă ce pot fi găsite în textelele de la Tell el Amarna, unii autori au sugerat chiar, că nu există nici o idee nouă în practica diplomatică până la fundarea Ligii Națiunilor.

Raporturile între grupurile tribale, apoi feudale, au fost doar episodice, destul de mult timp. Veneau misiuni pentru a stabili un tratat comercial, o alianță, o căsătorie, apoi se întorceau fără a lăsa în urma lor un element permanent.

Atunci când s-a dobândit obișnuința de a menține misiuni permanente în capitalele străine s-a produs o revoluție în cadrul metodelor relațiilor dintre state. Inaugurată în sec. al XVI-lea, această practică, s-a impus pe măsură ce state naționale unificate și puternice au înlocuit suveranitățile feudale. În cursul secolului al XVII-lea ea s-a generalizat în Europa, atunci cănd, după tratatele din Westfalia, dezvoltarea relațiilor a multiplicat problemele ce trebuiau rezolvate. Marele teoretician al „negocierii permanente” a fost Cardinalul Richelieu.

V STUDIU DE CAZ

In cadrul studiului de caz am ales o serie de evenimente in care au fost implicati atasati militari ce au patat imaginea diplomatiei tarii pe care o reprezentau prin actiunile lor din timpul mandatului diplomatic. Mi-am propus sa prezint pe scurt fiecare caz in parte urmand ca la finalul capitolului sa sintetizez principalele idei si concluzii.

Cazul 1: Un atasat militar francez la Bucuresti

Cazul urmator este menit sa prezinte o potentiala vulnerabilitate provocata de imunitatea diplomatica a unui atasat militar intr-un alt stat, asa cum s-a intamplat de altfel cu maiorul Serge-Henri Parisot, atasat militar francez in Romania in anul 1948.

Relațiile dintre România și Franța la nivel de atașați militari au o lungă tradiție, originile fiind plasate în anul 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Primul reprezentant militar român numit pe lângă misiunea diplomatică din Franța a fost căpitanul Ion Alecsandri, fratele poetului Vasile Alecsandri, care, pentru a i se da o importanță mai mare în fața împăratului Napoleon al III-lea, a fost înaintat succesiv la gradele de maior și apoi locotenent-colonel. De la început și până la declanșarea celui de-al doilea război mondial, relațiile cu Franța au avut un caracter preferențial pentru partea română, fiind fondate pe interese convergente de ordin strategic și economic, la care s-au adăugat cele de ordin spiritual, izvorâte din moștenirea comună de limbă, cultură și civilizație a celor două popoare. Merită în acest sens amintit aportul pe care în timpul primului război mondial misiunea militară franceză condusă de generalul de divizie Henri Mathias Berthelot l-a avut în refacerea armatei române, unii ofițeri francezi luând chiar parte la operațiunile militare, mulți dintre ei căzând pe câmpul de luptă.

În martie 1948, noul atașat militar și aeronautic francez, maiorul Serge-Henri Parisot, sosea în capitala României pentru a-și lua în primire postul. Conform fișei întocmite de Serviciul de Informații a Armatei din R.P.R., Parisot s-a născut la 16 decembrie 1909 la Paris. Absolvent, în 1929, al Școlii speciale militare de la Saint-Cyr, a fost repartizat, având gradul de sublocotenent, la Batalionul 24 Vânători Alpini. În fost avansat la gradul de locotenent și a luat parte la campania de pacificare din Atlasul de Sud, Maroc. Din activat ca profesor de geografie la Școala specială militară de la Saint-Cyr, un an mai târziu fiind avansat la gradul de căpitan. Primii ani ai războiului i-a petrecut având funcția de comandant de companie la Batalionul 53 Vânători Alpini, cu care a participat la luptele din Norvegia și Franța. Luat prizonier în reușit să evadeze, continuând rezistența împotriva germanilor în Maroc. A luat parte apoi la luptele din Sicilia, sfârșitul războiului găsindu-l avansat la gradul de maior, iar până la primirea postului în România și-a desfășurat activitatea la Statul Major al Apărării Naționale. Pentru activitatea sa din timpul războiului a fost decorat cu „Legiunea de Onoare”, „Crucea de Război” (citat de patru ori) și „Medalia Rezistenței”. Căsătorit, având doi copii, noul atașat militar era descris din punct de vedere temperamental drept un „caracter taciturn, deloc comunicativ, iubește disciplina militară pe care o aplică subalternilor săi, cu care este destul de amabil, totuși îi ține la distanță”. Punctele slabe ale caracterului său au fost considerate orgoliul și vanitatea. „Foarte sensibil la lingușiri, onoruri, elogii, decorații, respect etc. Sub pretextul că a fost cel mai tânăr sublocotenent, locotenent, căpitan al armatei franceze și că a fost făcut locotenent-colonel înainte de 40 ani este convins că are un viitor strălucit înaintea lui și că prezintă o valoare de care nu sunt convinsă”.

Putem de aici concluziona faptul ca maiorul Serge-Henri Parisot era un military cu o excelenta reputatie in domeniul in care activase pana in momentul numirii sale in functia de atasat militar, fapt ce il recomanda pe aceasta ca o persoana onesta si integra.

Ulterior se va afla ca Serge-Henri Parisot avea o alta misiune in Romania si anume de a obtine informatii referitoare la diferite aspecte si interese ale statului francez.

Opacitatea regimului comunist, concretizată în lipsa de informații cu care se confruntau diplomații veniți la București, se reflecta și la nivelul autorităților din țările occidentale, care nu puteau să-și facă o opinie veridică despre intențiile noului guvern român sau despre realitățile din țară. În timpul în care s-a aflat la București, Parisot a primit din partea Ministerului Apărării Naționale francez mai multe note în care i se cerea să verifice o serie de zvonuri ce se vehiculau pe malurile Senei: dacă efectivele armatei R.P.R. depășeau limitele fixate prin tratatul de pace, dacă exista o mișcare de rezistență armată anticomunistă așa cum afirmau românii fugiți în Occident, sau cele referitoare la partizanii comuniști greci care efectuaseră, conform ziarului „Danube Press”, în vara anului 1949, exerciții de guerilă în munții de lângă Sinaia, sau despre iminenta numire a mareșalului Malinovschi la conducerea armatei române. În general, așa cum raporta agenta H.F.4, în timpul redactării rapoartelor, Parisot „a fost foarte plictisit, lăsând impresia că e nemulțumit de faptul că nu este suficient de bine informat”. Totuși, pe baza unor surse de informații la care i s-a permis accesul și a observațiilor sale personale, s-a străduit să dea răspunsuri cât mai obiective. Astfel, calculând efectivele contingentului 1947, care nu fusese încă eliberat, la care se adăuga efectivul contingentului 1948, Parisot a răspuns afirmativ la prima chestiune, adăugând că arma care depășea cel mai mult cifra permisă era jandarmeria, care se ridica la 70.000 de oameni. În privința mișcării de rezistență, atașatul militar a catalogat-o drept „produs al imaginației”.

Asa cum reiese din fragmetul mai-sus prezentat, Serge-Henri Parisot a furnizat informatii clasificate autoritatilor franceze, fapt ce contravine cu acordurile incheiate intre cele doua stata pana la acea data, conform Conventiei de la Viena.

Marele neajuns a acestor contacte îl reprezenta faptul că, din cauza supravegherii la care Parisot era supus, vizitatorii Legației franceze riscau să fie arestați, iar unii din ei să accepte să lucreze pentru Securitate în schimbul netrimiterii lor în judecată. Arestat, Radu Cesianu a fost determinat să lucreze ca informator pentru Securitate, primind numele conspirativ de „Rudy” și având misiunea „de a depista noi elemente din agentura serviciului informativ francez”. În acțiunea de compromitere a lui Parisot a fost cooptată și soția lui „Rudy”, Felicia, care, înainte de a-l cunoaște pe Cesianu, fusese căsătorită cu directorul unei parfumerii din Paris, Eugen Visier.

În final, urmare a studierii mai amănunțite a relațiilor existente între cele două „lagăre”, Securitatea a reușit să găsească o chestiune pentru care atașatul să-și manifeste interesul. Deoarece, începând cu toamna anului 1947, odată cu crearea Kominformului și a declanșării, în noiembrie, același an, a unor greve de o amploare fără precedent, responsabilii francezi au început să evoce din ce în ce mai clar pericolul comunist și sovietic63, „Herescu” i-a propus, în schimbul sumei de o mie de dolari necesară procurării unui pașaport, să-i facă rost, prin intermediul unei prietene care lucra la Societatea Română de Telefoane, de discuțiile care se purtau între Kominform și Partidul Comunist Francez, precum și de codul prin care textul comunicărilor respective putea fi descifrat.

Din aceste relatări, Securitatea a înțeles că trebuie să fie mult mai atentă în formularea de propuneri care să-i trezească interesul lui Parisot. La 28 martie 1949, „Herescu” i-a vorbit despre o mișcare de rezistență din Sfântu-Gheorghe, în care erau implicați și frații Yvonnei Weiss. Totuși, după cum arăta Herbay, Parisot l-a sfătuit, dacă ia legătura cu cineva de la Sfântu-Gheorghe, să nu spună mai mult decât că era vorba de o persoană de la o legație occidentală. „Abia ieri a fost expulzat atașatul militar francez de la Praga și n-am nici o poftă să-i urmez exemplul, a adăugat Parisot. Să nu-și facă iluzii că vor fi aprovizionați cu armament sau alimente, sau bocanci. Chestiunea mă interesează numai platonic. Deocamdată. Dacă va fi momentul, vedem atunci”.

Asa cum reiese si din fragmentul de mai sus, lui Serge-Henri Parisot i-a fost intinsa o capcana de catre Securtiatea de la acea vreme.

Totuși, atașatul nu a dorit să-și compromită funcția și statutul diplomatic și nici să pună în pericol viața lui Herbay: „Mă interesează – a spus el – conținutul acestui dosar, dar am ordin formal de la Paris să nu ies din Legație. Dacă aș fi prins, Parisul mă dezavuează și nu vreau să mă compromit. Dacă aș trimite fotografiile, Parisul ar fi foarte mulțumit, dar m-ar întreba cum le-am obținut”. Apoi, arătând revista militară pe care Herbay i-o adusese a adăugat: „Dacă mă prinde cu asta nu-i nimic, dar cealaltă chestiune e spionaj”. În cele din urmă, Parisot a găsit soluția în privința atitudinii pe care trebuia s-o adopte: „Am să telegrafiez imediat la Paris următorul lucru: «E vorba de dosarul conținând construcțiile telefonice pe 1949 și proiectele pe 1950. Cer urgent instrucțiuni». Dacă mă prinde, cel puțin am acoperire la Paris. Pe dumneata dacă te prinde venind cu asemenea lucruri aici, te împușcă repede. Așa că trebuie procedat cu mare precauție. Ei la Paris nu știu ce riscuri am eu aici. Trebuie să cer și fonduri. Apoi s-ar putea ca ei să trimită pe cineva special pentru această chestiune”

Asadar, insusi Parisot era constient de urmarile ce aveau sa vina in cazul in care acesta era compromis.

Cu toate că instrucțiunile veneau în urma unor evenimente petrecute în Cehoslovacia, neîndoielnic rămâne și faptul că, în cazul particular al atașatului militar de la București, statutul său diplomatic era unul deosebit de fragil din cauza relațiilor deosebit de încordate dintre cele două țări, miza fiind controlul asupra informațiilor și stoparea în rândurile cetățenilor români a influenței occidentale. Astfel, la ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948, după ce cererea diplomaților francezi ca guvernul român să permită înființarea unei școli pentru copii lor și ai celor de la alte legații a fost respinsă, ministrul Afacerilor Externe, Ana Pauker a vorbit despre necesitatea închiderii Institutului Francez de la București, deoarece acesta era „o oficină de spionaj”.

Urmarile s-au vazut la scurt timp dupa aceste evenimente, exact asa cum sunt relatate de catre autoare.

La scurt timp, restricțiile au fost aplicate și „avioanelor străine pe teritoriul R.P.R.”. Potrivit unui raport pe care Parisot l-a înaintat superiorilor săi de la Paris, avioanele venite din Occident erau „obligate să aterizeze pe aerodromurile de frontieră ceea ce nu s-a văzut în nici o țară”. După ce afirma că i s-ar fi părut normal „ca aceste restricții să fie aplicate pentru frontiera iugoslavă, dat fiind neînțelegerile dintre R.P.R. și Republica Iugoslavă”, referindu-se apoi în special la zonele interzise de la „Cernavodă, punct important datorită podului, zona petroliferă și Munții Apuseni pentru că reprezintă un bastion în război și poate că aici se fac fortificații”, Parisot concluziona că „măsurile și restricțiile pe care le impun guvernul R.P.R. sunt mult mai drastice decât în orice țară cu democrație populară și decât chiar și în Rusia”

Cazul 2: Atasatul militar francez la Bucuresti , somat de un soldat roman

Un alt motiv de tensionare a relațiilor dintre cele două țări l-a constituit incidentul din seara zilei de 19 aprilie 1949, care l-a avut în centrul atenției chiar pe atașatul militar francez de la București, Serge-Henri Parisot. Conform variantei emise de Securitate, soldatul Nicolae Boboc, care efectua serviciul de santinelă, a văzut „un individ suspect care se apropia de pod. Sentinela a făcut somațiile legale, dar individul nu s-a oprit, fapt ce a determinat pe ostaș să tragă patru focuri de pistol, după care a dat alarma. Individul a fost prins și condus la postul de miliție Breaza. A declarat că a venit la Breaza, la avocatul Marinescu, cu soția sa care este bolnavă. Postul de miliție Breaza, după ce i-a stabilit identitatea, l-a pus în libertate”. În opinia lui Parisot, care a înaintat un raport la Paris, incidentul petrecut era „o acțiune foarte gravă, deoarece identitatea lui era cunoscută în momentul când s-a tras și pentru că nu a fost somat”.

În afară de amintitele acțiuni, Securitatea mai avea informații și despre „o agentură de spionaj care lucra pentru Lamy Leon”. Funcționar la Biroul Atașaților Militari, acesta a cules alături de Louis Fontaine, mecanic în cadrul Legației – se pare fără știrea lui Parisot – o serie de informații, în schimbul unor sume de bani, cu care își răsplătea sursele.

Urmare la actiunile sale de spionaj impotriva Republicii Populare Romania,Parisot a fost expulzat și a părăsit definitiv teritoriul R.P.R. în noaptea de 2 noiembrie 1950. Când a citit sentința publicată în presă la 25 octombrie 1950, firea insensibilă de militar a lui Parisot a ieșit la iveală, acesta declarând: „Ce să-i faci, așa-i războiul. În luptă sunt și morți”

Cazul 3: Rolul atașatului militar în Liban în timpul operațiunilor militare israeliene din 2006

În situații de criză sau de urgență, atașații militari pot fi direct angajați în misiuni de conducere operațională, cum ar fi evacuarea necombatanților. În timpul campaniei militare israeliene din vara lui 2006, atașatul militar francez în Liban a fost interfața dintre Ambasada franceză, autoritățile din alte țări occidentale, armata libaneză și personalul militar francez; el a avut misiunea de a pune în aplicare planurile de securitate și evacuare destinate populației civile. În eforturile de a localiza indivizi izolați și a-i aduce la locurile de adunare securizate, atașatul a exercitat comanda direct asupra trupelor franceze și a altor trupe. Pe lângă aceasta, a fost însărcinat să creeze puncte de aprovizionare logistică pentru Forța interimară a ONU în Liban (UNIFIL) și ambasada franceză din Beirut, împreună cu personalul libanez.

Cazul 4: Atașatul militar al Ucrainei la București, expluzat

Un cotidian român publica un articol prin care anunța faptul că un atașat militar ucrainian a vândut secrete militare ale României: "Ar putea fi insa vorba fie de Anatoliy Yatseniuk, atasat al Apararii si Naval, fie Serghii Ilnitskii, atasat militar, cum apar ei pe site-ul ambasadei ucrainene in Romania. Agentia de presa nu pomeneste nimic nici despre scandalul in care Floricel Achim si bulgarul Marinov Zikolov ar fi vandut secrete militare ale Romaniei Rusiei. Totusi, cele doua scandaluri ar avea legatura, intrucat parte din aceste secrete ar fi ajuns si la un oficial al Ucrainei in Romania, potrivit unor surse".

Urmarea faptelor sale a fost urmatoarea: atasatul militar al Ucrainei la Bucuresti a fost declarat "persona non-grata" de catre Romania si expulzat.

Cazul 5: Cetatean american impuscat de fiul unui diplomat brazilian

În 1982, un om a fost împușcat într-un bar din Washington, de către un tânăr de 18 ani, fiul unui diplomat de la Ambasada Braziliei în S.U.A. Acesta nu a fost nici arestat și nici judecat și, beneficiind de imunitate ca membru al familiei unui agent diplomatic, i s-a permis să părăsească liber teritoriul S.U.A. 

In urma acestui eveniment relatiile diplomatice dintre S.U.A. si Brazilia au devenit tensionate pentru o lunga perioada de timp.

Cazul 6: Politista britanica ucisa

În 1984, o polițistă britanică, Yvonne Fletcher, a fost ucisă cu focuri de armă trase din clădirea ambasadei Libiei la Londra. Măsura întreprinsă de guvernul britanic a fost aceea de a rupe relațiile diplomatice cu Libia, ceea ce impunea părăsirea Marii Britanii de către toți agenții diplomatici libieni. În conformitate cu imunitatea la care au dreptul agenții diplomatici, s-a asigurat ieșirea liberă din țară a întregului personal diplomatic libian, inclusiv făptuitorul omorului, iar curierul diplomatic al ambasadei, care cu certitudine conținea și arma cu care s-a tras, nu a fost confiscat. 

In urma celor 6 evenimente prezentate mai sus, precum si in urma masurilor luate de statele respective, putem concluziona ca de fiecare data cand un diplomat/atasat militar este implicat intr-un incident grav, relatiile diplomatice dintre cele doua state au de suferit. Insa, nu de fiecare data atasatii militri au adus prejudicii diplomatice statelor pe care le reprezinta, ci dimpotriva sunt cunoscute o serie de cazuri in care acestia au contribuit decisive la buna convietuire dintre cele doua state.

CONCLUZII

Marile puteri ale lumii, toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru atingerea scopurilor in cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor precum si in elaborarea sau adaptarea propriilor orientari de politica externa, in scopul apararii intereselor proprii cu o eficienta sporita in mediul continental si mondial.

Prin respectarea ferma a regulilor si principiilor stabilitatii diplomatia si actul diplomatic sunt coloana fundamentala pe care s-a sprijinit politica externa.

Diplomatii au un rol activ in convorbirile diplomatice in cursul carora sunt dezvoltate importante resuse ca potential subiect in sugerarea solutiilor, mod de convenienta al partenerilor si implicit al convergentei intereselor reprezentate.

Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomatilor si protectia acestora factor ce creaza un mediu de desfasurare cu caracter special deoarece ei indeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul cel reprezinta.

Rolul diplomatiei pe aria politica este o adaptare continua la climatul si dezvoltarea societatii umane. In zilele noastre interesul dominant il constituie problematica economica ca forma evolutiva a confruntariilor militare.

Nevoia de atașați a devenit mai evidentă, odată cu trecerea anilor, datorită complexității în creștere a sistemelor de arme și accentului pus pe culegerea de informații.

Practic, stabilirea relațiilor diplomatice este o consecință normală a recunoașterii internaționale a statelor. Ea constituie un act internațional politic și juridic în același timp.

Rolul atașaților militari a devenit din ce in ce mai complex, acestuia revenindu-i o poziție cheie în diplomația apărării naționale.

Sfera de relații și sarcinile atașaților militari s-au extins, iar în paralel au sporit exigențele privind expertiza sa tehnică și cunoștințele politice. Este de așteptat ca aceste tendințe să se accentueze în viitor.

Studiul de caz prezentat a reflectat rolul și influența pe care le au cu adevărat atașații militari în stabilirea relațiilor diplomatice și modul în care aceștia trebuie să reacționeze în diferite situații, indiferent de complexitatea acestora. Materialele prezentate în lucrare au arătat cum simple neîntelegeri alte dimploaților pot avea repercursiuni politico-diplomatice la un nivel extrem de înalt, fapt ce conduce la o tot mai atentă selecție în ceea ce privește selecția atașaților militari, atât în România cât și în alte state.

BIBLIOGRAFIE

Petre Constantin – Diplomație economică, Ed ASE, 2005;

George Marin, Petre Tanasie si Dan Dumitriu – Uzanțe diplomatice si de protocol – Ed.Independența economică

Mircea Malita – Diplomația – Ed. Didactică si pedagogică

Henry Kissinger – Diplomația – Ed. All

Stan P. Darius George – Rolul diplomației în buna convetuire a statelor 

Constantin Vlad -DiplomatiaSecolului XX

Dumitru Mazilu  Diplomația Drept diplomatic si consular Editura Lumina LexBucuresti, 2003

Duculescu, Victor – Diplomația Secretă. Editura Casa Eoropeană. , Bucuresti, 1991

Titulescu, Nicolae- Documente Diplomatice. Bucuresti, Editura Politică

Gheorghe Iacob, Dimplomație, Iași, 2005

Dan Năstase, Drept diplomatic și consular

Al. Duțu, L. Nicolescu, Al. Oșca, Atașații militari transmit… (1938 – 1944). Ed. „Europa Nova”, București, 2001

Cr. Troncotă, Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944). Ed. „Nemira”, /București

Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules

Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in International Relations

Bonciog, A., Drept diplomatic, București

Chebeleu, T., Drept diplomatic și consular

Dupont, C., La Négociation: applications et exercices

Deutsch, K.W., The analysis of international relations

H. Nicolson, Diplomacy

Alina ILINCA – Aventurile unui atașat militar francez în România populară

www.mapn.ro

.www.nato.int

http://facultate.regielive.ro/cursuri/stiinte-politice/relatiile-diplomatice-571.html

Prezenta lucrare conține 52 de pagini.

BIBLIOGRAFIE

Petre Constantin – Diplomație economică, Ed ASE, 2005;

George Marin, Petre Tanasie si Dan Dumitriu – Uzanțe diplomatice si de protocol – Ed.Independența economică

Mircea Malita – Diplomația – Ed. Didactică si pedagogică

Henry Kissinger – Diplomația – Ed. All

Stan P. Darius George – Rolul diplomației în buna convetuire a statelor 

Constantin Vlad -DiplomatiaSecolului XX

Dumitru Mazilu  Diplomația Drept diplomatic si consular Editura Lumina LexBucuresti, 2003

Duculescu, Victor – Diplomația Secretă. Editura Casa Eoropeană. , Bucuresti, 1991

Titulescu, Nicolae- Documente Diplomatice. Bucuresti, Editura Politică

Gheorghe Iacob, Dimplomație, Iași, 2005

Dan Năstase, Drept diplomatic și consular

Al. Duțu, L. Nicolescu, Al. Oșca, Atașații militari transmit… (1938 – 1944). Ed. „Europa Nova”, București, 2001

Cr. Troncotă, Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944). Ed. „Nemira”, /București

Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules

Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in International Relations

Bonciog, A., Drept diplomatic, București

Chebeleu, T., Drept diplomatic și consular

Dupont, C., La Négociation: applications et exercices

Deutsch, K.W., The analysis of international relations

H. Nicolson, Diplomacy

Alina ILINCA – Aventurile unui atașat militar francez în România populară

www.mapn.ro

.www.nato.int

http://facultate.regielive.ro/cursuri/stiinte-politice/relatiile-diplomatice-571.html

Prezenta lucrare conține 52 de pagini.