Mijloacele DE Reparare A Prejudiciului Material ȘI A Daunelor Morale, ÎN Sistemul Codului Civil

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. DRĂGHICI POMPIL

Absolvent,

Marcu Ancuța Ștefania

Craiova

2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

MIJLOACELE DE REPARARE A PREJUDICIULUI MATERIAL ȘI A DAUNELOR MORALE, ÎN SISTEMUL CODULUI CIVIL

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. DRĂGHICI POMPIL

Absolvent,

Marcu Ancuța Ștefania

Craiova

2016

Cuprins

Cuprins 1

Introducere 1

Capitolul I. SCURTE CONSIDERAȚII ASUPRA EVOLUȚIEI ISTORICE A RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE 3

Capitolul II. PREJUDICIUL-ELEMENT ESENTIAL AL RASPUNDERII CIVILE 7

Secțiunea 1. Noțiunea de prejudiciu și importanța lui 7

Secțiunea 2. Condițiile de existență a prejudiciului 8

Secțiunea 3.Clasificarea modernă tripartită a prejudiciilor 10

Capitolul III. REPARAREA PREJUDICIULUI. REGULI IN MATERIE. PRINCIPIILE SI FORMELE REPARAȚIEI PREVAZUTE DE CODUL CIVIL. REPARAREA PREJUDICIULUI PRIN ECHVALENT BANESC 12

Secțiunea 1. Repararea prejudiciul – finalitatea fundamentală a răspunderii civile delictuale 12

1.1.Învoiala părților 13

1.2. Acțiunea în justiție–mijloc de stabilire a cuantumului și a modalității de plată a despăgubirilor. 14

1.3 Momentul în care se naște dreptul de creanță al victimei la repararea prejudiciului. 15

1.4. Termenul de prescripție a acțiunii fundamentată pe dispozițiile aplicabile răspunderii delictuale 15

Secțiunea 2. Principiile care asigură realizarea funcțiilor răspunderii civile 17

2.1.Principiul reparării integrale a prejudiciului 17

2.2.Principiul reparării in natură a prejudiciului 19

Secțiunea 3. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc 21

3.1. Situația când repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc 21

3.2.Modalitatea de plată a despăgubirii. Posibilitatea modificării cuantumului prejudiciului după pronunțarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care au fost acordate. 23

Capitolul IV. MIJLOACELE DE REPARARE A PREJUDICIILOR CORPROALE – PREJUDICII MIXTE CU O COMPONENTA PATRIMONIALA SI UNA NEPATRIMONIALA 26

Secțiunea 1. Considerații preliminare 26

Secțiunea 2. Reguli speciale reparare prejudicii corporale potrivit Codului Civil 27

Secțiunea 3. Repararea prejudiciilor corporale cauzate prin vătămare 29

3.1.Repararea componentei economice 30

3.2.Repararea prin compensații bănești a componentei morale a prejudiciilor corporale 32

Secțiunea 4. Stabilirea despăgubirilor în caz deces 34

4.1. Repararea prejudiciilor cauzate victimei directe care a decedat 34

4.2 Repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin ricoșeu victimelor indirecte 35

Secțiunea 5. Aplicații speciale ale principiului reparării integrale în materia prejudiciilor corporale 38

Capitolul V. DAUNELE MORALE 40

Secțiunea 1.Noțiunea de daune morale și criteriile specifice de evaluare a acestora 40

1.1. Conținutul noțiunii de daune morale 40

1.2. Criteriile specifice de evaluare a cuantumului daunelor morale 42

Secțiunea 2.Etapele principale în evoluția reparării daunelor morale în dreptul civil român 45

2.1.Etapa admiterii reparării bănești a daunelor morale (1865-1952) 45

2.2.Etapa interzicerii reparării bănești a daunelor morale (1952-1989) 46

2.3. Etapa revenirii la practica reparării bănești a daunelor morale (începând din anul 1990) 47

Secțiunea 3.Reglementarea drepturilor nepatrimoniale în actualul Cod civil 48

3.1 .Categorii de drepturi nepatrimoniale 48

3.2.Apărarea drepturilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale și patrimoniale în reglementarea noului Cod civil 48

Capitolul VI.JURISPRUDENȚĂ PRIVIND MATERIA ANALIZATĂ 53

Secțiunea 1. Soluții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție 53

Secțiunea 2. Soluții ale altor instanțe 59

Capitolul VII. REPARAREA PREJUDICIULUI IN JURISPRUDENȚA CEDO SI DIN PERSEPECTIVA DIRECTIVEI 2004/80/CE A CONSILIULUI 62

Concluzii 66

BIBLIOGRAFIE 68

Introducere

Prin legiferarea unor teorii doctrinare și aspecte jurisprudențiale Noul Cod civil a reușit să adapteze prevederile legale din dreptul civil intern, la provocările actuale ale dezvoltării societății românești, aliniindu-se orientării doctrinei și jurisprudenței europene contemporane, oferind victimei posibilitatea de a obține reparația în toate situațiile în care a suferit un prejudiciu.

In materia reparației prejudiciului sunt aduse o multitudine de noutăți absolute în dreptul nostru privat, asemenea dispoziții lipsind cu desăvârșire din vechea legislație civilă.

Astfel, în legătură cu întinderea prejudiciului și principiul reparării sale integrale, Noul Cod Civil prevede că este supus reparației și prejudiciul constând în pierderea unei șanse.

Dreptul victimelor indirecte la reparație pentru prejudiciile care le-au fost cauzate prin ricoșeu, limitele sale și condițiile de stabilire a despăgubirilor sau, după caz, a compensațiilor bănești sunt atent și cuprinzător reglementate în noul Cod Civil.

De asemenea, se consacră expres existența prejudiciului constând în repararea în natură a prejudiciului, creație a practicii judiciare, care a statuat că rezultă din însăși esența răspunderii civile reparatorii ce înseamnă repararea integrală a prejudiciului injust provocat altuia.

Din momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, persoana răspunzătoare datorează victimei și dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, până la plata ei integrală, pentru perioada anterioară neacordându-se dobânzi.

În ceea ce privește daunele morale, practica judecătorească post-decembristă a evoluat, pornind dintr-o zonă de evitare pe considerente ideologice a reparației bănești pentru prejudicii nepatrimoniale, spre un sistem mixt de reparare a acestora, atât prin mijloace nepatrimoniale cât și prin mijloace bănești . În cazul daunelor morale rezultate din vătămarea sănătății și a integrității corporale ori a decesului persoanelor, instanțele din România au înțeles să acorde cu predilecție compensații bănești pentru prejudiciile nepatrimoniale suferite de victime.

Interesul pentru această temă rezidă în interesul crescut acordat pentru dezvăluirea fațetelor răspunderii juridice, interes venit mai ales din permanenta reconfigurare a realității.

Lucrarea cuprinde o parte de introducere și o parte de concluzii și este structurată în șapte capitole care la rândul lor cuprind secțiuni și după caz, subsecțiuni.

Capitolul I a fost dedicat considerațiilor generale, cuprinzând scurte considerații asupra evoluției istorice a răspunderii civile delictual , noțiunea de prejudiciu și clasificarea modernă tripartită a prejudiciilor .

În capitolele II-III am tratat prejudiciul, regulile în materia reparării prejudiciului, principiile și formele de reparație prevăzute de Codul civil.

Capitolul IV l-am rezervat mijloacelor de reparare a prejudiciilor corporale cu o componentă patrimonială.

În capitolele VI-VII am selectat jurisprudența națională și CEDO pe care am apreciat-o relevantă în materia analizată.

Capitolul I. SCURTE CONSIDERAȚII ASUPRA EVOLUȚIEI ISTORICE A RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

Dezvoltarea societății umane de-a lungul istoriei a determinat diversificarea și perfecționarea reglementării instituției.

În epoca prestatală, conflictele dintre persoane erau soluționate prin sistemul răzbunării sau prin invocarea divinității în procedee rituale.

În comuna primitivă s-a considerat că, neexistând nici stat, nici drept, nu poate exista nici răspundere juridică , cel vătămat răspunzând la forță prin forță.

Ideea care a dominat vremurile de început ale civilizației umane a fost aceea de a se răspunde la rău cu rău, fără ca o eventuală vinovăție să aibă importanță.

Odată cu trecerea spre orânduirea sclavagistă, s-a simțit nevoia unor schimbări în materia răspunderii, aceasta întâmplându-se prin apariția legii talionului ce a reprezentat un real progres, îngrădindu-se răzbunarea fără limite practicată anterior, la maniera de a nu fi depășită măsura pagubei ce a fost suferită.

Cu timpul, principiul talionului a devenit ineficient fiind atenuat prin sistemul compozițiilor voluntare prin care victima se înțelegea cu făptașul, iertându-l în schimbul unei sume de bani, a cărei întindere era stabilită prin învoială.

Codul lui Hammurabi a apărut ca o legiuire extrem de novatoare pentru timpul respectiv, în ciuda unor reminiscențe arhaice, cum ar fi răspunderea colectivă, în acesta regăsindu-se prima reglementare legală a unei forme de răspundere obiectivă pentru fapta altuia/animalului, în art.57-58 fiind prevăzute drepturile celor ce sufereau o pagubă adusă de animalele din cireada altuia .

O nouă etapă importantă în evoluția instituției o regăsim în dreptul roman, prima codificare semnificativă fiind reprezentată de Legea celor XII table, ce consacra atât răzbunarea privată (legea talionului), cât și sistemul despăgubirii sub forma compozițiilor voluntare.

A existat în Roma antică și o evoluție la ideea de necesitate a unei culpe pentru angajarea răspunderii, ajungându-se chiar la o clasificare a culpei în dolus, culpa lata și culpa levis, pentru răspunderea de natură civilă delictuală stabilindu-se răspunderea pentru greșeala cea mai ușoară: în lege Aquilia et levissima culpa venit.

Delictele speciale cunoscute în dreptul roman erau: furtum (furt simplu), damnum injuria(dauna ilicită cauzată bunurilor) și rapina(furt însoțit de violențe).

Evoluția dintre perioada Evului mediu timpuriu și cea premergătoare Revoluției franceze a fost profundă, conducând de la un sistem marcat de ideea de răzbunare la noțiunea de responsabilitate civilă individuală, ce va inspira Codul civil francez.

Adoptarea Codul Civil francez la 1804 a constituit una din cele mai mari realizari ale domniei Împaratului Napoleon, având o influență hotărâtoare asupra dreptului țărilor europene. Acesta a instituit teoria subiectivă în materia fundamentării raspunderii delictuale.

În Țările Române, consacrarea efectivă a unei reglementări a răspunderii civile delictuale are loc la începutul capitalismului, aceasta regăsindu-se în "Legiuirea Caragea" (1 septembrie 1818) pentru Țara Românească și "Codul Calimach" (1817), pentru Moldova .

În Legiuirea Caragea definiția generală a răspunderii civile delictuale o regăsim în Partea a V-a, cap. 10, sub titlul : "Adaos pentru stricăciune". Prejudiciul pe care îl are în vedere Legiuirea Caragea poate fi nu numai vătămarea adusă lucrurilor, dar și aceea care are ca obiect animalele sau omul .

Codul Calimach consacra răspunderea civilă delictuală și contractuală, întâlnindu-se pentru prima dată răspunderea pentru fapta proprie, fiind reglementate și răspunderea pentru fapta animalelor și pentru fapta lucrului .

Dispozițiile art.1736 din codul mai sus amintit prevedeau că: „Dacă cineva cu vrerea sa și-au pricinuit lui și o trecătoare întunecare a minții, rămâne răspunzător pentru paguba ce a pricinuit altuia, aflându-se în acest feliu de stare”.

Art.1733 din același cod a consacrat fundamentul echității în angajarea răspunderii civile a copilului sau nebunului lipsit de discernământul faptelor sale, care surprinde și în prezent prin justețea și caracterul pragmatic al soluției: ”judecătorul trebuie să ia aminte averile amândurora și așa să-i îmbie spre învoială sau să hotărască spre despăgubire după echitate, adică plecându-se mai mult cătră iubirea de omenie”.

În evoluția istorică ajungem la Codul civil din 1864 care a reglementat răspunderea delictuală în capitolul V, "Despre delicte și cvasidelicte".

După o perioadă de relativă stabilitate a componentelor spațiului juridic, în secolul al XIX-lea intervin o serie de schimbări ce vor duce către obiectivarea răspunderii civile.

Răspunderea civilă, ca formă a răspunderii juridice, a fost definită ca fiind acel raport de obligații în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa, ori cel pentru care este răspunzătoare, iar răspunderea delictuală ca fiind obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită.

Societatea contemporană cunoaște deja o din ce în ce mai largă aplicare a noțiunii de răspundere civilă obiectivă, domenii specifice variate, în cea mai mare parte din cazuri această răspundere fiind bazată pe ideea suportării prejudiciului de către cel ce beneficiază de profitul activității periculoase.

În ultimele două secole s-a trecut de la etapa în care fapta omului reprezenta punctul de plecare pentru orice ipoteză de răspundere civilă, ajungându-se ca, în zilele noastre, accentul să fie pus pe prejudiciu, ca reprezentând adevărata premisă a răspunderii.

Capitolul II. PREJUDICIUL-ELEMENT ESENTIAL AL RASPUNDERII CIVILE

Secțiunea 1. Noțiunea de prejudiciu și importanța lui

Prin prejudiciu se înțelege rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau morală, consecința încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul este condiția sine qua non a răspunderii civile delictuale sau, altfel spus, o constantă a acestei răspunderi.

În general, prejudiciul este definit ca fiind rezultatul sau consecința negativă suferită de o anumită persoană ca urmare a faptei unui lucru sau animal pentru care persoana este ținută să răspundă.

Conform art.1349 alin.2 și art.1357 Cod civil, răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat.

Așadar, examinarea răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor și condițiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce injust i-a fost cauzat.

Având în vedere conduita umană, fapta ilicită, în planul dreptului civil, săvârșită chiar cu vinovăție, este lipsită de relevanță și efecte dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane.

Prin urmare, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate, potrivit Codului civil, repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, s-a afirmat că prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.

Literatura de specialitate a reținut că prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, de sine stătătoare. Această afirmație este valabilă doar în spațiul răspunderii civile reparatorii, singura reglementată în normele Noului Cod civil.

De aici însă nu se poate susține că dovada existenței prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii. Aceasta înseamnă că doar pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare și examinarea atentă a raportului de cauzalitate, se ajunge la fapta ilicită sau la altă cauză a prejudiciului și, de aici, la autorul faptei sau la persoana obligată la reparație.

Practica instanțelor de judecată și literatura de specialitate admite, în unanimitate, că va fi angajată răspunderea civilă delictuală ori de câte ori prejudiciul constituie rezultatul încălcării unui drept subiectiv, cum ar fi : încălcarea unui drept real, a unui drept de creanță, a dreptului de întreținere, etc.

Secțiunea 2. Condițiile de existență a prejudiciului

Pentru a putea fi reparat prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Ca să dea dreptul la reparație, prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței sale, cât și cu privire la posibilitatea stabilirii lui. Prejudiciul cert trebuie să fie actual. Prejudiciul este sigur atunci când existența sa se poate constata cu certitudine și atunci când acesta se poate evalua. Prejudiciul actual, prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui. Este necesar însă ca prejudiciul nerealizat să fie actual în momentul reparației pagubei. Poate fi cert și prejudiciul viitor, în măsura în care apare ca o prelungire directă și necesară a unei fapte actuale, și dacă există posibilitatea evaluării sale judiciare.

Prejudiciul viitor este cel care deși nu s-a produs încă, există certitudinea că se va produce în viitor, fiind susceptibil de evaluare.

În jurisprudență se admite acordarea dezdăunării și pentru un prejudiciu viitor, dacă este el însuși cert, inevitabil și determinabil.

Caracterul direct al prejudiciului este dat de raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul injust, cauzat victimei pagubei. Acest caracter are în vedere un element obiectiv și nu unul subiectiv al raportului de cauzalitate.

Un element de noutate al Codului civil actual îl reprezintă reglementarea din art. 1385 alin. 4 a prejudiciilor cauzate prin pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă.

După adoptarea Noului Cod Civil această problemă a intrat în atenția unor doctrinari ai dreptului nostru civil.

Pentru ca prejudiciu rezultat din pierderea șansei să fie cert și reparabil trebuie îndeplinite următoarele condiții: șansa să fie reală și serioasă; pierderea șansei să fie consecința directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea delictuală; la stabilirea reparației să se țină cont în mod obligatoriu de marja de incertitudine sau de faptul ”alea” care afectează posibilitatea realizării șansei de câștig sau evitării riscului de pierdere.

Spre exemplificare, atunci când victima unui accident sau a unei agresiuni a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deși în bună parte se va produce în viitor.

Pentru a obține despăgubiri într-o astfel de situație, victima va trebui să probeze că a ratat obținerea unui avantaj sau o anumită favoare, care era pentru ea aproape o certitudine, dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită a autorului. Potrivit prevederilor alin. 4 al art. 1385 din Noul Cod civil, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului, ori după caz, a evitării pagubei, ținând seama de împrejurări și de situația concretă a victimei.

În art. 1349 alin.1, Noul Cod civil prevede obligația generală a oricărei persoane de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane, iar în art. 1359 evidențiază care este consecința nerespectării obligației generale de a nu aduce atingere, în sensul că „Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv”.

Secțiunea 3.Clasificarea modernă tripartită a prejudiciilor

Clasificarea modernă tripartită a prejudiciilor este consacrată în dispozițiile art.1381-1395 Cod Civil referitoare la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale. Potrivit majorității doctrinarilor contemporani prejudiciile se clasifică în trei categorii: prejudicii patrimoniale, prejudicii corporale și prejudicii morale.

Prejudiciile patrimoniale sau materiale, cum se mai numesc în jurisprudență, sunt cele cu o valoare economică, acestea putând fi evaluate și exprimate pecuniar. În general, acestea rezultă din încălcarea drepturilor, intereselor economice și mai rar prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, ca dreptul la cinste, onoare, demnitate.

Prejudiciile corporale constau în încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale precum dreptul la viață, integritate corporală, sănătate.

Acestea, de regulă, sunt prejudicii mixte având o componentă economică (patrimonială) și o alta morală(nepatrimonială). Ambele componente sunt reparabile. Sub componenta sa economică, se repară prin despăgubiri bănești, iar sub componenta morală, se repară prin mijloace nepatrimoniale și prin plata de sume de bani, cu titlu de compensații bănești.

Prejudiciile morale constau în dureri psihice cauzate prin atingerile aduse personalității afective ori personalității sociale a unei persoane, cum sunt: moartea unei rude apropiate, atentatele la onoarea, reputația, demnitatea, cinstea victimei, atingerile aduse vieții private sau dreptului la propria imagine, calitatea vieții, mediul înconjurător, etc. Aceste prejudicii se pot repara prin mijloace nepatrimoniale; în același timp, instanțele de judecată pot acorda victimei și o indemnizație cu funcție de pedeapsă privată sau cu titlu de compensație bănească.

Capitolul III. REPARAREA PREJUDICIULUI. REGULI IN MATERIE. PRINCIPIILE SI FORMELE REPARAȚIEI PREVAZUTE DE CODUL CIVIL. REPARAREA PREJUDICIULUI PRIN ECHVALENT BANESC

Secțiunea 1. Repararea prejudiciul – finalitatea fundamentală a răspunderii civile delictuale

Obiectul dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală este repararea, adică repunerea celui păgubit în starea anterioară păgubirii. Patrimoniul atins de efectele negative ale faptei ilicite trebuie să fie întregit de către păgubitor în măsura necesară pentru ca forțele sale active să atingă nivelul pe care l-ar fi avut dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârșită.

În situația în care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civilă delictuale reparatorii efectul său principal constă în nașterea unui raport juridic de obligații între autorul prejudiciului și victima prejudiciată.

Conținutul juridic al acestui raport de obligații e alcătuit din dreptul de creanță al victimei la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă a persoanei chemate să-l repare.

Creditorul obligației de reparare a prejudiciului este victima, iar debitorul este persoana răspunzătoare.

Repararea prejudiciului este finalitatea principală a răspunderii civile delictuale și constă în înlăturarea sau compensarea efectelor negative ale faptei ilicite, astfel încât să se ajungă pe cât posibil la restabilirea situației anterioare (restitutio in integrum).

Prevederile conținute în art.1381-1395 din Codul civil reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condițiile răspunderii civile delictuale în totalitatea cazurilor.

Prin aceste reglementări sunt obiectivate soluțiile care au fost statuate în jurisprudența și doctrina noastră în cursul timpului, sub imperiul vechiului Cod Civil, cu privire la principiile și criteriile ce trebuiesc a fi avute în vedere în diferite cazuri de repararea a prejudiciilor injust cauzate.

Stabilirea despăgubirilor se face prin acordul părților sau în justiție, prin hotărâre judecătorească.

1.1.Învoiala părților

Stabilirea despăgubirilor este recomandabil să se facă, în primul rând, prin acordul părților. Atunci când acest lucru nu este posibil, despăgubirile se stabilesc în justiție, prin hotărâre judecătorească, la cererea victimei.

Autorul prejudiciului și victima pot să stabilească prin acord comun cuantumul despăgubirii și modalitatea de plată a acesteia.

După ce s-a făcut această înțelegere, instanța de judecată nu mai poate fi sesizată pe motiv că despăgubirea primită nu ar reprezenta o acoperire integrală a prejudiciului.

Este posibilă sesizarea instanței pentru prejudiciile necunoscute în momentul încheierii convenției dintre părți ce sunt urmarea faptei ilicite.

Sunt situații în care instanța de judecată poate să treacă peste învoiala părților și să stabilească cuantumul și modalitatea de reparare a pagubei, când aceasta este potrivnică legilor, interesului terților, urmărind un scop imoral, ilicit ori este rezultatul unui viciu de consimțământ.

Persoana prejudiciată poate cere repararea prejudiciului care i-a fost adus, chiar dacă acesta nu a făcut obiectul înțelegerii inițiale, ori a apărut ulterior, cu condiția stabilirii unui raport direct de cauzalitate între faptul cauzator și agravarea acestuia.

1.2. Acțiunea în justiție–mijloc de stabilire a cuantumului și a modalității de plată a despăgubirilor.

În situația în care între părți nu a intervenit vreo înțelegere, victima are dreptul la acțiune în răspunderea civilă delictuală prin care poate cere instanței de judecată obligarea autorului faptei ilicite la repararea prejudiciului, ceea ce presupune, de fapt, repunerea acesteia în situația anterioară.

Potrivit dispozițiilor art. 1386 alin. 1 Cod Civil : „Repararea prejudiciului se face în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.

Modalitatea de reparare a prejudiciului este aleasă de către instanța de judecată în funcție de circumstanțe și de opțiunea persoanei vătămate. Atunci când instanța de judecată stabilește o altă modalitate de reparare a daunei decât cea indicată în cererea reclamantului, ea trebuie să motiveze acest fapt.

Instanța de judecată stabilește felul despăgubirii în funcție de circumstanțe. Ea va lua o hotărâre diferită de cererea păgubitului numai din motive întemeiate, putând obliga autorul prejudiciului să pună la dispoziție un bun de același gen și de aceeași calitate, să repare bunul pe care l-a deteriorat ori să repare integral prin echivalent bănesc prejudiciul cauzat, in funcție de întinderea prejudiciului la data pronunțării hotărârii.

1.3 Momentul în care se naște dreptul de creanță al victimei la repararea prejudiciului.

Potrivit art. 1381 alin. 1, orice prejudiciu dă dreptul la reparație. Acesta se naște din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, chiar dacă acest drept poate fi valorificat numai la o dată ulterioară.

Raportul obligațional în conținutul căruia se află dreptul creditorului, adică al prejudiciatului, și îndatorirea corelativă la reparație, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în momentul cauzării prejudiciului atunci când sunt îndeplinite și condițiile angajării răspunderii civile delictuale.

Această regulă se aplică în cazul prejudiciilor actuale, iar în ceea ce privește prejudiciile viitoare, momentul nașterii dreptului și a obligației la repararea lor coincide cu acela în care prejudiciul este cert, sigur că se va produce și poate fi determinată, cel puțin provizoriu, în prezent, întinderea sa.

Stabilirea momentului nașterii dreptului la repararea prejudiciului actual prin lege ca fiind ziua în care a fost cauzat, prezintă importanță practică întrucât din acel moment, sunt aplicabile dispozițiile privind operațiile juridice prin care se realizează dinamica și stingerea obligațiilor, ca: cesiunea de creanță, novația, preluarea de datorie, compensația, darea în plată, executarea silită, subrogația în drepturile creditorului prin plata datoriei,etc.

1.4. Termenul de prescripție a acțiunii fundamentată pe dispozițiile aplicabile răspunderii delictuale

Cartea a VI-A din Noul Cod Civil consacră „Prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor”, fiind stabilit prin art.2517 termenul general de 3 ani prin care se prescrie dreptul la acțiune.

Acțiunea civilă în pretenții fundamentată pe dispozițiile aplicabile răspunderii delictuale este supusă prescripției extinctive.

Prin dispozițiile art.2518 pct.2 și 3 Cod civil este stabilit ca termen de prescripție termenul de 10 ani pentru anumite fapte ilicite de o gravitate mare, avându-se în vedere cazurile deosebite în care se află anumite victime care datorită vârstei sau ca urmare a stării precare a sănătății produsă prin fapta ilicită nu au avut posibilitatea de a promova acțiunea civilă în pretenții în termenul general de prescripție de 3 ani.

În raport de dispozițiile art.2528 Cod civil, termenul de prescripție pentru recuperarea pagubelor produse prin fapte ilicite curge ”de la data la care păgubitul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea’’. Există și o excepție de la această regulă prin art.1394, ce evidențiază că atunci când fapta ilicită întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, termenul de prescripție se prelungește până la împlinirea termenului de prescripție al răspunderii penale.

Prescripția dreptului la acțiune referitoare la prejudiciul cauzat prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație (art.1393 alin.1, art.2532 Cod civil).

Secțiunea 2. Principiile care asigură realizarea funcțiilor răspunderii civile

În conformitate cu un număr însemnat de reglementări legale, cu soluțiile practicii judiciare și cu cele mai numeroase păreri exprimate în literatura noastră juridică, regulile de bază, principiile care asigură realizarea funcțiilor răspunderii civile sunt repararea integrală și repararea în natură a prejudiciului.

2.1.Principiul reparării integrale a prejudiciului

Principiul reparării integrale a prejudiciului este consacrat expres în art. 1385 al. 1 Cod Civil, ce dispune că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Restabilirea situației anterioare comiterii faptei ilicite, impune principiul reparației integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale.

Acest principiu se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu deosebire a celor materiale și se referă la stabilirea întinderii reparației datorate . Pentru ca o reparația să fie integrală e necesar să fie înlăturate toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite în scopul repunerii victimei în situația anterioară.

Doctrina anterioară a reținut că din acest principiu rezultă că reparația nu trebuie să depășească prejudiciul, căci în măsura depășirii, ea ar înceta să aibă un caracter indemnitar, prefăcându-se într-un câștig fără temei.

Repararea integrală presupune stabilirea întinderii prejudiciului cert ce este un prejudiciu sigur, neîndoielnic ce poate să fie evaluat în prezent.

Sunt certe toate prejudiciile actuale și prejudiciile viitoare care, deși încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe bază de elemente îndestulătoare.

Certitudinea unui prejudiciu viitor se definește atât prin existența sa, cât și prin posibilitatea de a-i fi determinată întinderea, măcar provizoriu, art. 1385 alin. 2 Cod Civil dispunând că se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

În raport de dispozițiile art. 1385 alin. 3 Cod Civil, despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită, câștigul pe care l-ar fi putut realiza de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

În operațiunea de stabilire a întinderii prejudiciului care trebuie reparat este necesar să se aibă în vedere cele două elemente care intră în alcătuirea lui: pierderea efectiv suferită(damnum emergens) și câștigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima l-ar fi putut obține în condiții obisnuite. Textul citat cuprinde și o noutate legislativă în sensul că la stabilirea valorii reparației trebuie luate în calcul și cheltuielile pe care victima le-a făcut pentru a evita sau limita prejudiciul ce este pe cale sau în curs să se producă.

În legătură cu întinderea prejudiciului ,in art. 1385 alin. 4 Cod Civil, tot cu caracter de noutate, se prevede că este supus reparației și prejudiciul constând în pierderea unei șanse, respectiv pierderea posibilității de a realiza un câștig sau de a evita o pagubă, ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu. Șansa pierdută trebuie să fie una reală și serioasă.

Potrivit art. 1385 alin. 4 formularea finală: Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

Despăgubirile urmează a fi stabilite de instanță, care va avea în vedere calculul probabilităților, dar și procentul în care se putea realiza șansa.

Jurisprudența a avut un merit incontestabil în interpretarea corectă a acestui principiu, instituind câteva reguli importante.

Astfel, nu trebuie să se țină seama de forma și gradul culpei autorului la determinarea reparației.

De asemenea, întinderea reparației nu este influențată de situația patrimonială a autorului, întrucât prestațiile periodice la care este obligat către victimă au un alt temei juridic decât sumele lunare acordate ca pensie de întreținere.

2.2.Principiul reparării in natură a prejudiciului

Prin art. 1386 alin. 1, partea întâi se prevede că repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1516 C creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, autorul delictului civil fiind debitorul obligației de a face din momentul în care a cauzat prejudiciul.

Acest principiu impune exigența ca prejudiciul să fie reparat, de regulă și cu prioritate, ori de câte ori este posibil, în natura sa specifică.

El rezultă chiar din esența răspunderii civile, care înseamnă obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia integral și pentru ca repararea să fie integrală trebuie realizată în natură, adică prin cele mai adecvate mijloace pentru înlăturarea tuturor consecințelor unor fapte prejudiciabile.

Prin repararea în natură a prejudiciului se înțelege o reparare prin mijloacele cele mai adecvate naturii, formei și gravității acestuia.

Strâns legate de specificul prejudiciului, aceste mijloace de reparare în natură sunt apte să ducă la înlăturarea lui și să contribuie la restabilirea situației anterioare pentru cel prejudiciat.

Se admitea la noi, încă din dreptul prerevoluționar, că cel chemat să răspundă poate fi obligat de judecată să repare în natură , spre exemplu prestând un lucru asemănător celui pe care l-a distrus, sau reparând ori făcând să se repare pe socoteala sa stricăciunile pricinuite unui bun.

Printre modalitățile sau procedeele practice de reparare în natură a prejudiciului se regăsesc: restituirea bunurilor și valorilor sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu altele de același fel, remedierea stricăciunilor prin efectuarea unor reparații sau operații tehnice, de specialitate desființarea totală sau parțială a unui înscris, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia, etc.

Repararea în natură poate consta într-o operație juridică cum ar fi neluarea în considerare de către instanța de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta și constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării.

Este posibilă și recomandabilă repararea în natură în primul rând, în cazul reparării prejudiciilor materiale, patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane sau avutului său .

În parte, mai este posibilă și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale ce constau într-un anumit act sau fapt, conduită sau atitudine de natură a restabili situația anterioară a drepturilor nepatrimoniale încălcate, drepturi prin care se ocrotește personalitatea fizică, morală și socială a victimei.

Formele reparării în natură tind să restabilească situația anterioară producerii pagubei, alin. 2 al art. 1386 C. civil prevăzând că la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

Pentru evaluarea prejudiciului se iau în considerare toate schimbările care pot apărea după ce acesta a fost produs.

Secțiunea 3. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc

3.1. Situația când repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc

Sunt situații în care repararea în natură a prejudiciului nu constituie mijlocul cel mai potrivit pentru acoperirea prejudiciului, victima preferând despăgubirea bănească.

Victima poate să renunțe în orice situație la repararea în natură a prejudiciului în raport de dispozițiile art. 1386 alin. 1 C. civil, reparația prejudiciului făcându-se prin echivalent bănesc.

Indiferent de mijlocul folosit, victima are însă dreptul la o reparație integrală, potrivit principiului prevăzut de art. 1385 C. civil, chiar dacă uneori evaluarea prejudiciului este dificilă.

În opinia unor autori în mod inexplicabil prin textul legal e extinsă aplicarea regulii prin echivalent și la cazul în care victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unor despăgubiri.

Din formulare se deduce faptul că rămâne la latitudinea părții vătămate să opteze pentru repararea în natură sau prin echivalent, ceea ce ar putea da naștere unor abuzuri, în sensul că s-ar putea pretinde plata despăgubirilor și în acele cazuri în care este posibilă acoperirea daunei în natură.

Dispozițiile legale, în ansamblul lor, protejează interesul victimei de restabilirea a situației anterioare astfel că apare de neînțeles care ar putea fi situațiile în care victima nu ar putea fi interesată de repararea în natură a prejudiciului.

Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară și compensatorie ce se aplică ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă. Conform art. 1386 alin. 2 noul Cod Civil, cuantumul reparației prin echivalent bănesc se va stabili, dacă prin lege nu se prevede altfel, în raport cu valoarea prejudiciului la data producerii acestuia.

Aceasta se face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin obligarea autorului prejudiciului la efectuarea unor prestații periodice succesive, cu caracter temporar sau, dacă este cazul, viager.

Din momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, persoana răspunzătoare datorează victimei și dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, până la plata ei integrală; pentru perioada anterioară nu se acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunțării hotărârii instanței creanța în bani a victimei devine lichidă și exigibilă. S-a apreciat că cel puțin atunci când prejudiciul are de la început caracter pur pecuniar, dobânzile ar trebui acordate de la data în care prejudiciul a devenit cert.

Noul Cod civil nu conține nicio dispoziție în legătură cu această problemă.

În adoptarea soluției instanța trebuie să țină cont de principiul reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai dauna reală, dar și beneficiul nerealizat de persoana vătămată. La stabilirea întinderii despăgubirii nu trebuie să se ia în considerație , de regulă, nici starea materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a persoanei vătămate.

3.2.Modalitatea de plată a despăgubirii. Posibilitatea modificării cuantumului prejudiciului după pronunțarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care au fost acordate.

Așa cum s-a mai precizat dacă părțile nu cad de acord cu privire la valoarea despăgubirii și modalitățile ei de plată, stabilirea acestora se face de instanță.

Persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului poate fi obligată să plătească despăgubiri victimei, fie global, sub forma unei sume de bani totale sau forfetare care se achită integral și de îndată, fie sub forma unor sume ce se plătesc periodic, la anumite intervale de timp, de regulă lunar.

Referitor la momentul în funcție de care se apreciază prejudiciul (echivalentul) pagubelor materiale atât practica judiciară, cât și doctrina, au statuat că evaluarea prejudiciului se face la data pronunțării hotărârii judecătorești.

Din momentul pronunțării hotărârii rămasă definitivă, persoana responsabilă datorează și dobânzi aferente sumei stabilite ca despăgubire până la plata ei.

Despăgubirea globală e acordată atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, ce s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată. Atunci când se pune problema reparării unor prejudicii viitoare cu caracter de continuitate, precum cele produse în cazul vătămării sănătății sau integrității corporale cu consecința diminuării sau pierderii capacității de muncă a victimei, despăgubirile se acordă în principiu sub formă de prestații periodice.

Pentru motive temeinice, la cererea victimei, instanța poate acorda despăgubirea și sub forma unei sume globale în raport de dispozițiile art. 1387 alin. 2 Cod Civil.

Prin urmare, numai despăgubirile stabilite global pentru prejudiciile actuale, care s-au produs în întregime, nu pot fi modificate printr-o nouă hotărâre judecătorească.

Dacă după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească definitivă se face dovada unui nou prejudiciu având drept cauză aceeași faptă, se pot obține despăgubiri suplimentare, neexistând autoritate de lucru judecat.

În art. 1386 alin. 4 Cod Civil se menționează că în cazul prejudiciilor viitoare, despăgubirea va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat.

Modificarea ulterioară a sumelor de bani acordate cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor viitoare, mai ales a prestațiilor periodice, e admisă și în cazul devalorizării monedei în care au fost stabilite, în situațiile în care, la momentul plății, nu mai exprimă valoarea în cauză, ca urmare a fluctuațiilor puterii de cumpărare a banilor, determinate de conjunctura economică.

Daunele viitoare după ce au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu pot fi modificate în funcție de schimbările intervenite în starea materială a victimei sau a autorului atâta timp cât prejudiciul a rămas același.

Dreptul de creanță al victimei nu are ca obiect o sumă de bani, ci valoarea reparației integrale a prejudiciului care injust i-a fost cauzat.

Cuantumul monetar al obligației de reparare poate fi oricând recalculat, suma de bani fiind recalculată la momentul în care debitorul face plata datoriei.

Capitolul IV. MIJLOACELE DE REPARARE A PREJUDICIILOR CORPROALE – PREJUDICII MIXTE CU O COMPONENTA PATRIMONIALA SI UNA NEPATRIMONIALA

Secțiunea 1. Considerații preliminare

Prejudiciile corporale sunt acele prejudicii care constituie urmarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală și dreptul la viață.

Sub aspectul structurii lor, prejudiciile corporale sunt, de regulă, prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: o latură sau componentă economică și o altă componentă morală. Ambele componente sunt reparabile.

Componenta economică se repară prin despăgubiri bănești iar cea morală se repară, în primul rând, prin mijloace juridice nepatrimoniale și prin plata unor sume de bani care ar trebui calificate drept compensații bănești.

Reparația prejudiciilor corporale are ca obiectiv special readucerea victimei în situația de a putea avea o viață demnă, cât mai apropiată de cea pe care a avut-o înainte de producerea faptei păgubitoare.

Prejudiciile corporale reprezintă o categorie importantă a prejudiciilor reparabile pentru care făptuitorul sau cel ce trebuie să răspundă e obligat să despăgubească victima.

Prin angajarea răspunderii pentru astfel de prejudicii se urmărește sancționarea unei fapte ilicite, restabilirea echilibrului social distrus și readucerea securității și liniștii în viața cetățenilor.

Prejudiciul corporal este regăsit într-o mulțime de cazuri, fiind frecvent întâlnit în viața de zi cu zi. Sunt reclamate de victime astfel de daune produse prin fapte de agresiune infracțională sau cu prilejul unor evenimente cum ar fi: accidentele de muncă, accidentele de circulație, accidentele medicale.

Repararea acestora este guvernată de un regim special de norme juridice impus de natura și complexitatea consecințelor dăunătoare produse, fizice sau psihice, de impactul acestora asupra vieții și sănătății victimelor, dar și a celor apropiați lor, de metodele de evaluare și plată a despăgubirilor.

Dispozițiile art.1387 și 1388 Cod Civil cuprind doar reguli specifice aplicabile în procesul reparației prejudiciilor corporale , fără a le defini, revenind doctrinei și jurisprudenței sarcina de a preciza trăsăturile ei specifice.

Secțiunea 2. Reguli speciale reparare prejudicii corporale potrivit Codului Civil

Prin articolele 1349,1351-1395 consacrate răspunderii civile delictuale , Codul Civil oferă o abordare modernă și coerentă a acestei instituții juridice, aflată într-o continuă transformare și reconstrucție, încadrându-se în tendințele actuale ale dreptului civil, la nivel european.

Potrivit art.61 alin.1 din Codul Civil, viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică a persoanei sunt ocrotite în mod egal de lege. Orice atingeri aduse integrității ființei umane sunt considerate ca fiind fapte ilicite, de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală.

În partea introductivă a Cap. IV, titlul II în alin.1 și 2 din art. 1349 este reglementată obligația generală a membrilor societății de adoptare a unui anumit comportament prin care să evite și prevină producerea unor prejudicii în dauna altor persoane. Încălcarea acestei obligații duce la angajarea răspunderii civile delictuale pentru recuperarea pagubei.

Astfel, conținutul acestor dispoziții este următorul:

1.Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

2. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Producerea prejudiciului este stabilit ca fiind factorul generator de răspundere civilă, în condițiile în care obiectivul principal urmărit este acela al reparării acestuia. Dispozițiile evidențiate sunt aplicabile tuturor categoriilor de prejudicii reparabile, având caracter general.

În secțiunea consacrată reparării prejudiciului sunt inserate de Codul civil regulile pentru garantarea reparării integrale a prejudiciului fiind definite elementele caracteristice prejudiciului reparabil.

Art.1385-1. Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

2. Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

3.Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

4. Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

S-a apreciat necesitatea inserării principiului general al răspunderii delictuale privind repararea integrală a prejudiciului de natură a realiza efectiv restabilirea situației anterioare inclusiv prin despăgubirea pentru prejudicii viitoare.

În aceeași secțiune dispozițiile art.1387 Cod civil au fost consacrate unei categorii distincte de prejudicii, respectiv prejudiciile corporale cauzate prin vătămarea integrității corporale sau sănătății ce vor fi analizate în secțiunea următoare.

Secțiunea 3. Repararea prejudiciilor corporale cauzate prin vătămare

Analiza reparării prejudiciilor corporale cauzate prin vătămare, datorită alcătuirii duale, trebuie realizată atât în ce privește componenta economică cat și în cea morală .

Reparația poate fi concretizată într-o despăgubire materială sau o compensație valorică a durerii și suferinței de natură să permită victimei să ducă o viață cât mai aproape de cea pe care a avut-o înaintea producerii faptei.

Fără a deosebi între pierderea suferită și beneficiul nerealizat, fapta ilicită poate pricinui un prejudiciu patrimonial și prin vătămarea persoanei fizice, considerată în făptura ei trupească sau în cea morală.

3.1.Repararea componentei economice

Repararea componentei economice are loc prin despăgubiri bănești ce se stabilesc în raport de dispozițiile art. 1387-1389 Cod Civil.

În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, legiuitorul a stabilit un set de valori la care se raportează judecătorul în cadrul acțiunii în reparație. Astfel, potrivit art. 1387 alin.1 Cod Civil, în cazul vătămării integrității corporale sau sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art.1388 și 1389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel prejudiciat a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, ca urmare a pierderii sau diminuării capacității sale de muncă.

În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și după caz cele determinate de sporirea nevoilor de viață a celui păgubit ( costul unui cărucior, al unei proteze speciale, plata unui însoțitor etc.), precum și orice alte prejudicii materiale (art. 1387 alin. 1, fraza finală).

Potrivit dispozițiilor art. 1387 alin. 2, la stabilirea despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă, trebuie să se țină seama și de sporirea nevoilor de viață a celui prejudiciat sub formă de prestații bănești.

Regula este ca despăgubirile se acordă sub forma prestațiilor periodice, prin excepție, pentru motive temeinice, putând cere plata despăgubirii sub forma unei sume globale. Acesta este și cazul frecvent întâlnit în practică, când autor al faptei prejudiciabil este un cetățean străin, situație în care ar deveni inoperantă plata unei prestații periodice, victima fiind îndreptățită să solicite despăgubirea sub forma unei sume globale.

În toate cazurile, la cererea celui păgubit, instanța îi poate acorda o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.

Dispozițiile art.1387 stabilesc regulile privind posibilitatea despăgubirii victimei pentru orice prejudicii materiale cauzate integrității corporale sau sănătății. Aceste dispoziții se coroborează cu cele din art.1385 alin.1, ce instituie regula reparării integrale a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite.

Cu titlu de exemplu au fost invocate anumite categorii de principii impozabile, precum:

– echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească ca urmare a reducerii sau pierderii capacitatii de muncă;

– cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață a celui păgubit sunt justificate de diminuarea capacităților fizice și psihice ale acestuia, ca urmare a prejudiciului fiziologic, funcțional sau emoțional produs;

– cheltuielile ocazionate cu îngrijirea medicală, ce privesc sumele utilizate pentru transport, alimentație, medicamente până la completa sa vindecare.

Despăgubirile se acordă pentru tot restul vieții dacă vătămarea este ireversibilă și până la data încetării stării de incapacitate, în cazul invalidității temporare , neavând relevanță sub acest aspect data când victima urmează să fie supusă reexaminării medicale în vederea stabilirii dacă incapacitatea de muncă se menține sau nu.

Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă ținând cont de venitul lunar net din muncă al celui prejudiciat din ultimul an înainte de pierderea sau diminuarea capacității muncă; dacă victima nu avea un astfel de venit, baza de calcul constă în venitul lunar net pe care l-ar fi putut realiza potrivit calificării profesionale pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii (art. 1388 alin. 1); dacă cel păgubit face dovada că avea posibilitatea obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, ce nu a fost pus în executare, de venitul respectiv se va ține seama în stabilirea cuantumului despăgubirii (art. 1388 alin. 2); dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se stabilește pe baza salariului minim net pe economie (art. 1388 –alin. 3).

În practică a fost adoptat un criteriu concret care să aibă în vedere daunele suferite, analizându-se situația personală a victimei, respectiv valoarea prestației în gospodărie, sau ca muncitor zilier sau în orice alt loc muncă, prestații pe care datorită vătămării nu le poate efectua.

3.2.Repararea prin compensații bănești a componentei morale a prejudiciilor corporale

Uneori mijloacele nepatrimoniale la care se poate recurge în acoperirea prejudiciului se dovedesc insuficiente pentru ca victima să fie repusă în situația fizică și psihică anterioară.

În astfel de situații, instanțele de judecată pot acorda victimelor și sume de bani, la cererea acestora, denumite compensații bănești , având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor fizice și suferințelor fizice care le-au fost cauzate.

În ipoteza componentei morale a prejudiciilor corporale, pe lângă posibilitatea de acordare de compensații bănești în general, art. 1391 alin. 1 Noul Cod Civil prevede expres că în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății poate fi acordată și o despăgubire suplimentară pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Cu peste două decenii în urmă s-a subliniat aspectul esențial al acestor prejudicii care constă în aceea că nu întotdeauna se poate face o distincție netă între prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial, date fiind întrepătrunderile dintre ele.

În materia vătămărilor corporale care sunt și surse generatoare de prejudicii nepatrimoniale, apare tot mai categorică ideea admisibilității reparării bănești a daunelor morale.

Capacitatea de muncă nu poate reprezenta toată pagubă sau, în orice caz, nu se poate reduce numai la aceasta și trebuie avut în vedere și așa-zisul prejudiciu de agrement, rezultând din atingerea adusă satisfacerii și plăcerilor vieții constând în pierderea posibilității de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere.

Restrângerea posibilităților de viață socială, familială, consecință a vătămărilor integrității corporale sau sănătății victimei, în literatura de specialitate poartă denumirea de prejudiciu de agrement.

Alături de prejudicii determinate și imediat evaluabile pot exista și alte prejudicii, cum ar fi prejudiciul de agrement constând în imposibilitatea de a participa la viața socială și de a putea beneficia de binefacerile acestei participări. Pentru asemenea prejudicii, s-a apreciat că se cuvin despăgubiri nu pentru a repara o pierdere patrimonială efectivă, ci pentru a alina prin mijloacele reparațiunii bănești condițiile de viață alterate ale victimei.

Elocventă în acest sens este situația prejudiciului corporal care nu poate fi evaluat bănește, dar care , în mod echitabil trebuie recuperat integral.

În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă reținând că persoana ce a suferit o diminuare a capacității de muncă este îndreptățită să primească echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie să-l depună în acest scop.

Secțiunea 4. Stabilirea despăgubirilor în caz deces

În cazul decesul victimei există două categorii de prejudicii care se pot produce: prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate victimei imediate, ce a decedat, și prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin ricoșeu victimelor indirecte.

Regulile aplicabile pentru repararea lor sunt prevăzute cu titlu de noutate în dispozițiile art. 1390-1392 Noul Cod Civil.

4.1. Repararea prejudiciilor cauzate victimei directe care a decedat

Prejudiciile cauzate victimei imediate au aceeași structură duală, patrimonială și nepatrimonială.

Referitor la componenta patrimonială, victima are dreptul de a solicita reparația sub formă de despăgubiri pentru câștigul din muncă de care a fost lipsită ca urmare a pierderii capacității de muncă, atât timp cât mai este în viață, conform art. 1387-1389. Din momentul în care victima imediată a decedat și despăgubirile nu au fost plătite, ele se vor datora moștenitorilor după regulile devoluțiunii succesorale legale sau testamentare.

Prin urmare, autorul faptei ilicite va fi obligat să repare prejudiciul rezultat din plata cheltuielilor ocazionate de îngrijirea victimei înainte de deces și cheltuielile de înmormântare.

Calculul cheltuielilor de înmormântare, la a cărora plată va fi obligat autorul faptei ilicite, trebuie să includă și sumele plătite de urmașii victimei pentru momentul funerar și cele ocazionate de organizarea, potrivit datinii, a ceremoniilor religioase ulterioare înmormântării propriu-zise.

În practică s-a reținut că instanțelor le revine rolul să administreze probe pentru a stabili dacă partea civilă a efectuat cheltuieli legate de asemenea obiceiuri și să oblige pe inculpat cu titlu de despăgubiri civile, la plata acestor cheltuieli.

Reparația bănească pentru componenta morală sau nepatrimonială a prejudiciului corporal cauzat care a dus la moartea victimei imediate poate fi acordată la cererea acesteia; acordarea compensației bănești moștenitorilor victimei imediate este posibilă numai dacă a fost anterior stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;

4.2 Repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin ricoșeu victimelor indirecte

Prejudiciile prin ricoșeu sau de afecțiune sunt acele prejudicii care sunt suferite de către terțe persoane, victime indirecte, cauzate acestora de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate.

Acestea reprezintă durerea sufletească cauzată rudelor și celor apropiați prin decesul unei persoane care a fost victima unei fapte ilicite.

Practica noastră judiciară după anul 1990 a recunoscut această categorie de daune morale, fără a exista o poziție unanimă cu privire la persoanele îndreptățite să pretindă plata acestor despăgubiri și valoarea lor. Pentru prima dată în legislația noastră sunt expres menționate persoanele îndreptățite, desemnate prin relația de rudenie sau de afecțiune pe care o aveau față de victimă: ascendenți, descendenți, frați, surori și soț, dar și alte persoane care, la rândul lor, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.

Despăgubirile pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvin numai celor îndreptățiți la întreținere din partea celui decedat.

Dreptul victimelor indirecte la reparație este reglementat în art. 1390-1392 Noul Cod Civil, asemenea dispoziții lipsind în vechea legislație civilă.

Instanța va putea acorda, potrivit art. 1391 alin. 2 C. civil, ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, despăgubiri pentru durerea încercată prin moartea victimei.

Persoanele între care există obligația legală de întreținere și ordinea în care aceasta se datorează sunt prevăzute în art. 516-523 Cod civil.

Potrivit art.499 Cod civil, tatăl și mama sunt obligați în solidar să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea profesională.

De asemenea, există obligație de întreținere între soți, cel care adoptă și cel adoptat, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori.

Prejudiciile suferite în caz de moarte a victimei de urmașii ori apropiații ei poate consta în pierderea susținătorului dacă înainte de moartea defunctului era obligat să le presteze întreținere sau o făcea benevol.

Acest prejudiciu poate fi acordat și oricărei alte persoane care, la rândul ei, l-ar putea dovedi (art. 1391 alin. 2 teza finală C. civil).

În privința reparării prejudiciilor patrimoniale prin ricoșeu, art. 1392 Cod civil prevede că cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit acele cheltuieli.

Stabilirea despăgubirilor diferă după cum persoanele respective au sau nu au dreptul la pensia de urmaș, astfel :

– când cei îndreptățiți au dreptul la pensie de urmaș, ei trebuie să se adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei și când aceasta nu acoperă integral prejudiciul suferit, se pot adresa instanței în vederea obligării la completarea despăgubirilor; stabilirea întinderii despăgubirii se face în raport de dispozițiile art. 1387- 1388 C. civil.

– în cazul persoanelor care se aflau în întreținerea victimei, dar nu au dreptul la pensie de urmaș, se vor acorda despăgubiri numai dacă se află în nevoie, fiind minori, bătrâni sau în incapacitate de muncă.

Art. 1390 Cod Civil limitează expres dreptul victimelor prin ricoșeu de a cere repararea prejudiciul numai la situația când aceasta se datorează încetării din viață a victimei imediate.

În ce privesc criteriile de stabilire a despăgubirii la care are dreptul victima prin ricoșeu pentru repararea prejudiciului patrimonial , art. 1390 alin. 3 prevede că se va ține seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care se acordă despăgubirea. Același text în propoziția finală precizează că dispozițiile art. 1387-1389 referitoare la stabilirea despăgubirii la care ar fi avut dreptul victima imediată, dacă ar fi fost în viață, se aplică în mod corespunzător.

Modul de formulare al alin.3 este imprecis dacă avem în vedere faptul că, în materia răspunderii civile delictuale, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, criteriile pe baza cărora este stabilită despăgubirea sunt nevoile celui păgubit, pe de o parte și suma cu care cel decedat, victima agresiunii, contribuia la întreținerea acestuia, în mod normal, pe de altă parte. Astfel, cuantumul întreținerii, potrivit veniturilor realizate, este diferit, de la caz la caz, nefiind aplicabile criteriile stabilite prin art.499 Cod civil referitoare la stabilirea obligației legale de întreținere.

Noul Cod civil reglementează expres prin art. 1391 alin. 2 posibilitatea instanțelor de judecată de a acorda compensații bănești victimelor prin ricoșeu pentru durerea sufletească ce le-a fost provocată de moartea victimei.

O problemă care s-a pus în practică a fost aceea a duratei de timp la care este obligat autorul prejudiciului în special în situația în care beneficiarul este minor.

În practica judiciară s-a decis că urmașii minori ai victimei decedate au dreptul la despăgubiri până la vârsta majoratului, chiar dacă nu urmează vreo școală, căci nu le sunt aplicabile dispozițiile privitoare la acordarea pensiei de urmaș.

După împlinirea vârstei de 18 ani, pentru a obține în continuare despăgubire periodică, cel îndreptățit va trebui, să exercite acțiunea în răspundere civilă, în cadrul acesteia fiind necesar să probeze faptul că își continuă studiile.

Secțiunea 5. Aplicații speciale ale principiului reparării integrale în materia prejudiciilor corporale

Principiul reparării integrale în materia prejudiciilor corporale trebuie interpretat în sensul asigurării reparării integrale, eliminându-se posibilitatea acordării de despăgubiri în absența dovedirii producerii unui anumit prejudiciu.

Dacă în cazul prejudiciilor patrimoniale problema reparației e clară, acestea putând fi dovedite cu înscrisuri, expertize, constatări, probe testimoniale, acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile nepatrimoniale devine o sarcină tot mai dificilă, deoarece implică o atentă analiză a tuturor datelor medicale, sociale, psihologice, educative, familiale, privind suferințele fizice și psihice ale victimei și familiei acesteia. Aceste prejudicii incontestabie nu vor putea fi cu adevărat reparate deoarece au fost lezate valori incomensurabile, irecuperabile: sănătatea și viața unei pertsoane.

Acest lucru nu înseamnă însă că poate fi absolvită de plata despăgubirilor pentru prejudiciile corporale persoana responsabilă, ci dimpotrivă, trebuiesc găsite noi metode și mijloace evaluare, probe de natură a forma convingerea instanței pentru un prejudiciu cert, direct și personal, deci a unui prejudiciu indemnizabil.

Capitolul V. DAUNELE MORALE

Secțiunea 1.Noțiunea de daune morale și criteriile specifice de evaluare a acestora

1.1. Conținutul noțiunii de daune morale

Pentru desemnarea noțiunii de daune morale este preferabilă utilizarea termenului de prejudiciu nepatrimonial, cu toate variantele sale (extrapatrimonial, nematerial, imaterial, nepecuniar), socotite ca fiind sinonime.

La fel de indicată este și denumirea de daună morală atunci când dorim să desemnăm noțiunea de prejudiciu nepatrimonial(moral), denumire deja tradițională în dreptul nostru civil, folosită frecvent atât în terminologia juridică, cât și în vorbirea curentă.

În sprijinul acestei idei a venit și legiuitorul român, care, expressis verbis, a consacrat în câteva acte normative posibilitatea reparării unor astfel de prejudicii, folosind denumirea de daune morale în cuprinsul reglementărilor adoptate.

Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite și daune morale, vorbindu-se în acest sens, de patrimoniul moral al persoanelor fizice.

Dauna morală constă într-o atingere adusă valorilor individuale care definesc personalitatea, fără să aibă un conținut economic, cum ar fi dreptul la viață, integritatea corporală, sănătatea, sensibilitatea fizică și psihică, drepturile de autor.

Prejudiciul moral cuprinde atât vătămările aduse persoanei în onoarea, demnitatea, pozițiunea socială, creditul, libertatea sau reputația sa, cât și pe acelea care o constituie o lezare a sentimentelor sale de afecțiune.

În viziunea unor autori, prin prejudiciu nepatrimonial sau moral s-ar înțelege rezultatul dăunător direct de natură nepatrimonială al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic ce definesc personalitatea umană.

Potrivit altei opinii, prejudiciul moral ar avea caracter direct numai când repararea se face în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale, ceea ce ar duce la limitarea ariei de cuprindere a noțiunii.

În doctrină s-a susținut că există un prejudiciu și când este vorba de un bun cu o valoare sentimentală, cum ar fi distrugerea unei amintiri de familie, în acest caz prejudiciul fiind pur afectiv.

Atât în literatura juridică occidentală, cât și în cea română, s-a reținut că dauna morală constă într-o atingere adusă acelor valori ale individului (cum ar fi: integritatea corporală și sănătatea, sentimentele de afecțiune și dragoste, demnitatea, onoarea, prestigiul, drepturile nepatrimoniale care intră în conținutul drepturilor de autor, numele, domiciliul ,etc), care îi definesc personalitatea și că, deși cuantificabilă, această daună nu are conținut economic.

1.2. Criteriile specifice de evaluare a cuantumului daunelor morale

Referitor la elaborarea unor criterii de stabilire a cuantumului daunelor morale s-au purtat discuții privind utilitatea și posibilitatea obiectivă de comensurare a prejudiciilor suferite.

În absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu importanța valorilor lezate, personalitatea victimei, gravitatea precum și intensitatea durerilor fizice provocate de agresor, consecințele negative suferite de reclamant, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația socială, familială și profesională .

Daunele morale neputând fi evaluate ca cele patrimoniale fac necesară stabilirea unor criterii specifice de evaluare.

Valoarea lezată prin fapta ilicită poate avea un conținut subiectiv ce implică o prețuire din partea persoanei lezate, dar și un aspect obiectiv, fiind expresia unei cerințe obiective a realității. Cu cât valoarea lezată este mai importantă pentru partea vătămată cu atât prejudiciul moral va fi mai mare. Trebuie avute în vedere vârsta, profesia, nivelul de pregătire și cultură generală al persoanei vătămate, datorită faptului că fiecare individ acordă valorilor o prețuire diferită în funcție de aspirațiile sale.

Personalitatea victimei poate fi un alt criteriu. În cazul victimei ce are un anumit statut social aceasta va putea pretinde o sumă mai mare cu titlu de daune morale, fiind mai profund prejudiciată .

Prejudiciul afectiv, atingerile aduse onoarei, elementelor vieții private sau altor libertăți ale persoanei, sunt greu pretabile unor determinări cantitative, în cazul lor, stabilirea despăgubirilor ar putea fi, mai mult sau mai puțin, corelată cu elemente privind situația socială a persoanei vătămate, starea familială, profesia, influența asupra condițiilor de existență.

Alt criteriu ar putea fi repercusiunile asupra situației sociale a victimei, inclusiv în plan profesional sau familial, prin atingerile aduse onoarei și demnității victimei. Se impune să fie avută în vedere și culpa persoanei vătămate, care influențează cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile morale. Neacordarea daunelor morale se justifică în situația în care agresorul și victima au o culpă egală, acestea compensându-se.

Un alt criteriu ce poate fi avut în vedere este gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice, provocate de agresor, cu precizarea că durerea fizică este posibil a fi măsurată, în practica medico-legală a unor țări, folosindu-se un aparat care îi determină gradul de intensitate în acest scop.

De asemenea, un alt criteriu ar putea fi acela al echității și anume ca daunele morale să exprime cerințele de dreptate și echitate.

În practica instanței supreme s-a evidențiat că un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea daunelor morale este echitatea.

Stabilirea unor asemenea despăgubiri implică o doza de aproximare, instanța trebuind să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit ce nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără justă cauză.

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit în absența unor probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

Întinderea prejudiciului este evident că nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Discuțiile, care se poartă în plan teoretic își găsesc utilitatea pentru conturarea sferei vaste a daunelor morale și pot servi magistratului pentru aprecierea cuantumului despăgubirilor.

În aplicarea riguroasă a criteriilor enunțate, magistrații, aplicând legea doar pe baza convingerii lor intime, întemeiate pe analiza probelor administrate, pot evita soluțiile aberante, contrare scopurilor reale ale responsabilității civile și pot determina cuantumul sumei acordate, astfel încât acesta să nu aibă caracter pur simbolic, dar nici să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, ci să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura sau compensa, pe cât posibil, suferințele sau neplăcerile îndurate.

În cazul daunelor morale rezultate din vătămarea sănătății și a integrității corporale ori a decesului persoanelor, instanțele din România au înțeles să acorde cu predilecție compensații bănești pentru prejudiciile nepatrimoniale suferite de victime. Astfel, în absența unor criterii cât de cât obiective prevăzute în legislația națională, care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilii cât și instanțele, practica judiciară în materia compensațiilor pentru daune morale a evoluat relativ neunitar, s-a constatat necesitatea identificării unor repere care să constituie măcar un punct de pornire în procesul de soluționare a pretențiilor de despăgubire pentru daune morale ca urmare a producerii unor riscuri asigurate și în urma cărora a rezultat vătămarea sănătății și a integrității corporale ori decesul persoanelor

Astfel , a fost adoptat Ghidul pentru soluționarea daunelor morale ce are ca scop atenționarea legiuitorului și a instanțelor, asupra faptului că acordarea unor despăgubiri pentru daune morale în dezacord cu nivelul suportabil al primelor de asigurare riscă să blocheze sistemul RCA care astăzi se constituie ca un important mecanism social. Acest demers a constat în analizarea hotărârilor judecătorești ale instanțelor și a punctelor de vedere ale doctrinarilor, pentru a afla trendul aspectelor cantitative ale despăgubirilor pentru daune morale acordate victimelor accidentelor de circulație, în baza asigurării de răspundere civilă.

De lege ferenda , se impune consacrarea unor criterii obiective de stabilire a sumelor bănești acordate pentru prejudiciile morale produse nu numai în accidentele de vehicule, dar și în alte împrejurări. În acest sens, dreptul comparat, în special legislația statelor Uniunii Europene poate servi drept prețios model .

Secțiunea 2.Etapele principale în evoluția reparării daunelor morale în dreptul civil român

Problematica reparării daunelor morale în dreptul civil român a parcurs mai multe etape, respectiv : etapa admiterii reparării bănești a daunelor (1865-1952) ;etapa interzicerii reparării bănești a daunelor morale (1952-1989) ; etapa revenirii la practica reparării bănești a daunelor morale (începând din anul 1990).

2.1.Etapa admiterii reparării bănești a daunelor morale (1865-1952)

După intrarea în vigoare a Codului civil român în anul 1865, vreme de aproape un secol, dispozițiile legale invocate pentru admisibilitatea reparării bănești a daunelor morale au fost cele ale art. 998 Cod Civil care reglementau răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Cum acest text nu făcea distincție după cum prejudiciul este patrimonial sau nepatrimonial a fost interpretat în sensul că se referă la orice fel de prejudiciu, ceea ce înseamnă că ambele sunt susceptibile de a fi reparate pe cale bănească, considerarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus – unde legea nu distinge, nici interpretul nu este chemat a o face.

A existat și un text de lege expres în Codul penal roman din anul 1936 (art. 92 alin. 2) care prevedea că despăgubirile acordate părții vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă și integrală reparație a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracțiunii.

De asemenea, în art. 6 alin. 1 din Codul de procedură penală, se arata că obiectul acțiunii civile este repararea daunelor materiale și morale cauzate prin infracțiune.

La vremea respectivă s-a statornicit un sistem mixt de reparare a daunelor morale, prin mijloace nepatrimoniale cum au fost de exemplu publicarea hotărârii judecătorești de condamnare a autorului daunei, ori prin mijloace patrimoniale adică despăgubiri bănești, care se aplicau după împrejurări, fie singure, fie împreună cu unele măsuri nepatrimoniale.

2.2.Etapa interzicerii reparării bănești a daunelor morale (1952-1989)

În perioada 1952-1989 repararea bănească a daunelor morale a fost interzisă de către instanța supremă pe cale de îndrumare, ceea ce a obligat instanțele judecătorești de toate gradele la neacordarea unor asemenea despăgubiri.

Tribunalul Suprem a conchis că „nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, deoarece este de neconceput plata unei sume de bani pentru suferința provocată omului”.

Motivarea interdicției a fost dictată de conjunctura politică, susținându-se că repararea daunelor morale are la bază ideea burgheză a transformării în bani a suferințelor morale, ceea ce ar constitui o abatere de la principiile fundamentale ale dreptului socialist.

După adoptarea deciziei Tribunalul Suprem, legiuitorul a instituit prin Decretul nr. 31/1954 , un sistem de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale.

Chiar în perioada 1952-1989 au existat tendințe favorabile reparării bănești a daunelor morale, atât în practica instanțelor de judecată, cât și în doctrină.

Din această perspectivă sunt de remarcat unele hotărâri judecătorești prin care s-a făcut o apreciere mai largă a prejudiciilor patrimoniale, în care se includeau și despăgubirile pentru daunele morale.

Opiniile exprimate în sensul revenirii la repararea bănească a daunelor morale au fost rezervate, considerându-se că numai prejudiciile rezultate din atingerea adusa integrității corporale sau sănătății erau susceptibile de reparare pe cale pecuniară.

2.3. Etapa revenirii la practica reparării bănești a daunelor morale (începând din anul 1990)

Începând cu anul 1990, s-a revenit la practica reparării bănești a daunelor morale, legislația actuală îngăduind un sistem mixt de reparare a acestora, atât prin mijloace nepatrimoniale, cât și prin mijloace bănești.

Revenirea la practica reparării bănești a daunelor morale se raportează, în primul rând, la raportarea tradițională dată acestei instituții de jurisprudență și doctrina noastră juridică, în tendințele și orientările ce s-au dezvoltat în practica altor țări europene, dar și la recomandările Consiliului Europei privitoare la repararea daunelor morale.

Referitor la criteriile de stabilire a despăgubirilor, instanța supremă a decis că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța și măsura valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Secțiunea 3.Reglementarea drepturilor nepatrimoniale în actualul Cod civil

3.1 .Categorii de drepturi nepatrimoniale

Doctrina împarte drepturile nepatrimoniale în trei categorii , respectiv în:

-drepturile care privesc existența și integritatea fizică și morală a persoanei (dreptul la integritate corporală, dreptul la reputație ,dreptul la onoare , dreptul la demnitate umană, etc );

– drepturi ce privesc identificarea persoanei ( între aceste a se regăsesc : dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la stare civilă , dreptul la naționalitate dreptul la reședință ,etc);

– drepturi privitoare la creația intelectuală ( drepturi nepatrimoniale ce decurg din creația intelectuală în măsura în care nu sunt patrimoniale);

3.2.Apărarea drepturilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale și patrimoniale în reglementarea noului Cod civil

Măsurile patrimoniale (despăgubirile bănești) și cele nepatrimoniale (daunele morale), aplicabile singure sau împreună, după împrejurări ,sunt singurele de natură a repune pe cel prejudiciat moral în situația anterioară producerii prejudiciului, fapt posibil a fi realizat prin exercitarea acțiunii în justiție.

Datorită relației naturale care există între atributele generale, materiale și nemateriale ce țin de personalitatea umană în ansamblul ei este posibil ca lezarea unor drepturi nepatrimoniale ale acesteia să aibă sau să poată avea nu numai consecințe de natură nepatrimonială dar și consecințe de natură patrimonială.

Apărarea drepturilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale și după caz, patrimoniale, este reglementată în Cartea I „Despre persoane”, titlul V, în art. 252-257 din actualul Cod Civil . Textul enumeră drepturile personalității umane ocrotite potrivit procedurii prevăzute de art. 252-257, drepturi al căror conținut este reglementat în principal de Noul Cod Civil prin art.58-81, dar și prin legi speciale.

Dispozițiile reprezintă o oglindire a exigențelor constituționale în materia drepturilor și libertăților fundamentale ( art.30 alin.6 Constituție), protejarea lor realizându-se prin normele instituite de Noul Cod civil precum și normele impuse de CEDO ( art.10 –libertatea de exprimare), care stabilesc limitele marjei de apreciere a magistratului în cauzele privitoare la libertatea presei.

Noul Cod Civil, atunci când reglementează libertatea de exprimare, a stabilit trei mari categorii de drepturi care trebuie protejate, cu mențiunea că protecția nu este și nu poate fi absolută, ci limitată: dreptul la viața privată , dreptul la demnitate și dreptul la propria imagine.

Potrivit dispozițiilor art. 252 : Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.

Persoana care pretinde că i-a fost lezat un drept nepatrimonial se poate adresa instanței cu o cerere care, în funcție de etapa de desfășurare a pretinsei încălcări și de durata acesteia, poate consta în: interzicerea încălcării, în cazul în care aceasta urmează să se întâmple, încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta este în curs de derulare; constatarea caracterului ilicit al încălcării aduse, atunci când aceasta a încetat ,dar efectul acesteia continuă să se producă.

Prin articolului 253 C. civil se prevede că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori amenințate poate cere oricând instanței:

a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să-l oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea în extras sau în totalitate a hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat;

c) dreptul la răspuns prin presă;

d) confiscarea și distrugerea materialului prin care este lezat dreptul.

Art. 253 alin. 4 califică sumele de bani care se pot acorda victimei pentru repararea prejudiciului nepatrimonial ca fiind despăgubiri. Problema calificării respectivelor sume de bani este discutabilă, deoarece prejudiciile morale nu au valoare patrimonială intrinsecă putând fi evaluate în bani.

Într-o opinie se apreciază că sumele de bani ce se acordă de instanțele de judecată în vederea reparării daunelor morale sunt numite impropriu despăgubiri întrucât nu sunt și nici nu pot fi destinate să înlocuiască o valoare economică pierdută cu o altă valoare economică. Ele au cu totul o altă destinație și finalitate, aceea de a atenua sau alina suferințele fizice și psihice ale victimelor iar pentru mai multă acuratețe științifică, redactorii textului legal trebuiau să recurgă la sintagma „compensații bănești” și nicidecum să utilizeze expresia improprie de „despăgubiri bănești”.

Art. 255 C. civil în afara mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale prevede și posibilitatea pentru instanță de a dispune măsuri provizorii când reclamantul face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat.

În raport de dispozițiile art. 256, acțiunea pentru restabilirea prin mijloace nepatrimoniale a dreptului nepatrimonial încălcat poate fi introdusă sau continuată după decesul persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare rudă în linie dreaptă a acesteia, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul IV inclusiv. Aceleași persoane pot promova și acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate.

Textul reprezintă o aplicație a art.79 Noul Cod Civil, potrivit căruia memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață.

În raport de dispozițiile art. 257 C. civil este recunoscut persoanei juridice, în situații similare, dreptul de a utiliza aceleași mijloace de apărare a drepturilor nepatrimoniale puse la dispoziția persoanei fizice. Obiectul protecției este însă restrâns la atributele de identificare, respectiv: naționalitate, denumire, număr de înregistrare în registrul comerțului ,sediu, codul unic de înregistrare.

Textul mai sus menționat reia dispozițiile art.54 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (abrogate prin art.230 LPA), persoana juridică dispunând de aceleași drepturi la apărarea drepturilor sale nepatrimoniale ca și persoana fizică.

În practica judiciară s-a reținut, spre exemplu, în cazul persoanei juridice că poate fi vorba despre dreptul la denumire.

Actualul Cod civil prin art. 1391 alineatul 1, reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, stabilind, posibilitatea acordării de despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 1349 alin. 2 C. civil ce instituie obligația generală pentru orice persoană de a răspunde de toate prejudiciile cauzate, pe care trebuie să le repare integral.

Art.1391 alin.2 C. civil , prevede că instanța poate acorda despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.

Lezarea atributelor personalității poate justifica un drept la despăgubire ce poate fi cedat altuia prin tranzacție sau hotărâre judecătorească definitivă (art.1391 alin. 3 C. civil ).

Conform art. 1391 C. civil , persoanele îndreptățite la despăgubire, nu pot transmite moștenitorilor aceste drepturi, numai acțiunea pornită de defunct poate fi continuată de moștenitori .

Prin dispozițiile art. 1391 C. civil alin. 5, legiuitorul a extins mijloacele prevăzute de art. 253-256 C. civil și la atributele personalității umane.

Capitolul VI.JURISPRUDENȚĂ PRIVIND MATERIA ANALIZATĂ

Secțiunea 1. Soluții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

Daune materiale și morale solicitate Statului Român ca urmare a constatării de către Curtea Europeană a încălcării art. 6 din CEDO și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Repararea prejudiciului suferit prin acordarea sumelor cu titlu de despăgubiri. Repunerea in situația anterioară nu reprezintă o reparare integrală a prejudiciului reclamantului.

(ÎCCJ, Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 7085 din 12 octombrie 2011)

Prin hotărârea pronunțată de CEDO, în cauza L. contra României, s-au constatat încălcări ale prevederilor art. 6 paragraf 1 și a art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Deși părțile au fost repuse în situația anterioară s-a considerat ca aceasta, nu reprezintă o reparare integrală a prejudiciului reclamantului, în condițiile în care intimatul nu a fost despăgubit pentru imposibilitatea de folosință a apartamentului, începând cu 1994.

Lipsa de folosință precum și lipsa unei despăgubiri au fost menționate în cuprinsul hotărârii pronunțate de CEDO, în par. 46, Curtea precizând că reclamantul „a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acest sens". S-a precizat că „justul echilibru nu a fost menținut și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă, din moment ce a fost lipsit nu numai de dreptul de a folosi apartamentul, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în acest sens".

S-a considerat că reclamantul este îndreptățit la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a apartamentului pentru perioada dintre data pronunțării recursului în anulare și data pronunțării deciziei de revizuire nr. 8291, când s-a pus capăt ingerinței produse prin decizia dată în recursul în anulare.

Sub aspectul despăgubirilor morale acordate, s-a constatat că, întinderea prejudiciului pe care imposibilitatea de folosire a imobilului 1-a cauzat este imposibil de stabilit cu certitudine. În cazul prejudiciilor morale, despăgubirile acordate reprezintă o încercare de compensare echitabilă a suferințelor psihice și fizice, a vătămărilor aduse drepturilor persoanei, în raport de anumite criterii, cum sunt situația de fapt, de natura atingerilor aduse, de intensitatea vătămării, de persoana celui prejudiciat, de măsura în care a fost afectată viața acestuia sub toate aspectele-familial, social, profesional.

Daune morale versus daune materiale. Criteriile de acordarea a primelor nu au un caracter precis, matematic, astfel încât în stabilirea despăgubirilor există o marjă de apreciere, care trebuie să țină seama de respectarea unui echilibru între valorile personale vătămate și modalitatea de reparare a acestei vătămări.

(ÎCCJ, Secția II-a Civilă, decizia civilă nr. 2129 din 30 mai 2013)

Acordarea daunelor morale trebuie făcută, pe criterii obiective, într-un cuantum adecvat, fără a suplini daunele materiale. Tratatele pe care România le-a semnat și adoptat, fac parte din legislația românească, având chiar prioritate în fața acesteia, în acest context atât jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cât și a CEDO, e obligatorie pentru instanțele din România.

Instanțele au obligația, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, să procedeze la examinarea jurisprudenței curților sus amintite, pentru ca părțile vătămate să fie just despăgubite, dar această despăgubire să nu constituie o îmbogățire fără just temei.

Cuantumul daunelor morale trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu și a celui material, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind, atributul instanței de judecată, însă nu pe criterii subiective, ci pe criterii obiective , care trebuie să fie relevate și justificate.

Daune morale acordate ca urmare a prejudiciului suferit de o persoană în cadrul desfășurării procedurii judiciare penale. Stabilirea despăgubirilor în raport de principiul echității și proporționalității între prejudiciul suferit și reparația acordată.

(ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5567 din 29 iunie 2011)

În determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile cauzate unei persoane în cadrul desfășurării procesului penal, atât în faza de urmărire penală și cât și în faza de judecată, instanțele trebuie să aibă în vedere principiul echității și stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

S-a reținut că legiuitorul român a stabilit criterii pentru stabilirea întinderii reparației, urmând ca la cuantificarea acestora, judecătorul chemat să aplice legea, să aibă în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia față de sine și în societate, etc.

Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate și onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Daune morale. Prejudiciu produs ca urmare a încălcării normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate

(ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 5119 din 29 iunie 2012)

Existența faptei ilicite prin încălcarea de către administrația penitenciarului a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul nerespectării condițiilor privind păstrarea bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei, fiind constatată impune repararea prejudiciului moral produs persoanei aflată în stare de detenție.

Nerespectarea de către pârât a condițiilor de cazare, garantate de lege, a produs în mod indiscutabil un prejudiciu cel puțin moral, reclamantului, care a fost lipsit de posibilitatea păstrării bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale se stabilește prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite , în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

(ÎCCJ, Secția I Civilă , Decizia nr. 1117 din 2.04.2014)

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Pe lângă reținerea îndreptățirii reclamantei la daunele morale solicitate, instanța a avut în vedere, în stabilirea cuantumului lor concret și la împrejurările de fapt care conturează această îndreptățire, reținând în acest sens durata relativ redusă a arestului preventiv (10 zile).

Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, la libertate, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Prejudiciu cauzat prin condamnarea nelegală. Cuantumul daunelor morale. Criterii generale de evaluare.

(Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1534 din 21 februarie 2011).

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin, buna reputație a celui arestat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și CEDO, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate – aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințelor nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În cauza de față s-a apreciat judicios că, prin privarea de libertate au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamanților la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

Prejudiciului moral nepatrimonial constând în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic care definesc personalitatea umană dă naștere dreptului și obligației de reparare în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale. (ÎCC J Secția I civilă Decizia nr. 5807/2013 16 decembrie 2013 )

Fapta pârâtului jurnalist de a publica articolele analizate constituie o faptă ilicită, săvârșită în condiții care nu exclud culpa autorului, iar această faptă a cauzat reclamantului un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii și reputației acestuia, rezultând astfel și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Angajarea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată, raportat la art. 30 din Constituția României și art. 10 din CEDO, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituție, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea unei persoane, iar ziaristul a depășit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraf 2 din Convenție, afectând reputația și demnitatea reclamantului.

Secțiunea 2. Soluții ale altor instanțe

Fapta ilicita declanșează o răspundere civilă delictuală, al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenția părților sau prin intentarea unei acțiuni în justiție pentru plata despăgubirilor

(Judecătoria Craiova – Sentința civilă nr. 6356/17.04.2013)

Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiție necesară și esențială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparație, pentru că nu poate face dovada unui interes.

Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenția părților sau prin intentarea unei acțiuni în justiție pentru plata despăgubirilor. În cadrul unei astfel de acțiuni, repararea prejudiciului se face în funcție de următoarele principii, respectiv principiul reparării integrale a prejudiciului si principiul reparării în natură a prejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului presupune restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei ilicite, ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale. La repararea integrala a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere următoarele aspecte, respectiv este supusa reparării atât paguba efectiva – damnum emergens -, cât si beneficiul nerealizat – lucrum cessans; se repara atât prejudiciul previzibil cât si prejudiciul imprevizibil; în stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanță starea materială a victimei sau a autorului faptei ilicite; prejudiciul trebuie sa fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovăție.

Din actele dosarului instanța reține că pârâta a săvârșit fapta ilicită din culpă, împrejurare dovedită ca fiind reală, astfel că și elementul vinovăției este îndeplinit în cauză. Pentru aceste considerente, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 și urm. Noul Cod civil, instanța a admis acțiunea formulată.

Daune morale – criterii de estimare despăgubiri daunelor morale – limitele de apreciere a cuantumului acestora potrivit jurisprudenței națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg

(Curtea de Apel Timișoara Secția a II-a civilă, Dec. nr. 162 din 3 octombrie 2012)

Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată.

În cazul vătămărilor fizice cauzate de un accident de circulație, la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei trebuie să se țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin respectivul accident, precum și de toate consecințele acestuia, relevate de actele medicale ori de alte mijloace de dovadă, cum ar fi declarații de martori.

Atât CEDO, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Notă : În spețele prezentate s-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data investirii instanțelor.

Capitolul VII. REPARAREA PREJUDICIULUI IN JURISPRUDENȚA CEDO SI DIN PERSEPECTIVA DIRECTIVEI 2004/80/CE A CONSILIULUI

Articolul 41 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că, dacă este cazul, Curtea acorda părții lezate o satisfacție echitabilă. Curtea, ținând cont de solicitările reclamanților, de probele prezentate de aceștia, de particularitățile fiecărui caz în parte, stabilește mărimea compensației.

Spre exemplu, în cauzele Amihalachioaie și Busuioc contra Republicii Moldova, CEDO a constatat ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de expresie, drept garantat de art.10 al Convenției. Curtea a a decis că constatarea violării constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.

Jurisprudența Curții a precizat satisfacția echitabilă în sensul că primordială ar fi aplicarea principiului restitutio in integrum, respectiv repunerea părții vătămate în situația anterioară, în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea, și doar în subsidiar, dacă această reparare nu este posibilă, ar fi necesară despăgubirea de natură pecuniară.

În fața Curții sunt invocate, de cele mai multe ori daune morale, stabilirea unei despăgubiri neputând fi supusă decât unei aprecieri globale a suferințelor și circumstanțelor în care s-au produs.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului Cu privire la daunele morale a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Instanța de la Strasbourg, în cauza Ernestina Zullo c. Italia, constatând încălcarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne, a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale, apreciind că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului.

Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant – în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii. În cauza dedusă judecății Curții Europene, aplicarea criteriilor mai sus amintite a condus la următorul mod de calcul: 8000 de Euro pentru o procedură de peste 9 ani, la aceasta adăugându-se 2000 de Euro dată fiind importanța litigiului. Suma s-a redus cu 30% ca urmare a faptului că în dreptul intern s-a constatat o violare a art. 6 paragraf. 1.

Deoarece reclamanta a solicitat numai 5000 de Euro, iar potrivit calculului efectuat de Curte suma care ar trebui acordată depășește suma solicitată, Curtea a înțeles să acorde reclamantei suma pe care aceasta a solicitat-o.

În cauza Danev împotriva Bulgariei, Curtea a constatat încălcarea art. 5 din convenție, după ce a considerat abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a stabili existența unui prejudiciu moral cauzat de detenția lui ilegală. A considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanțe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri financiare într-un foarte mare număr de cazuri în care detenția nelegală era de scurtă durată și nu era însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a deținutului .

Referitor la art. 3 , Curtea a reținut, în cauza Elefteriadis împotriva României, că raționamentul urmat de instanțe pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca să obțină repararea suferințelor îndurate în detenției cu deținuți fumători lăsa impresia că lipsa unor mijloace de probă ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri.

Curtea a hotărât că o abordare formalistă este în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri în cazurile în care detenția neregulamentară nu era însoțită de o deteriorare vizibilă a stării fizice sau psihice a deținutului

Însă, în spețele ce privesc un prejudiciu material concret, cuantificabil se observă eforturile Curții de a stabili valoarea prejudiciului ce trebuie reparat.

În cauza Sabin Popescu c. Romaniei, constatându-se încălcarea art.1 din Protocolul 1 și că reclamantului i s-a oferit ulterior un teren de valoare echivalentă, ce presupunea repararea efectivă a prejudiciului suferit a statuat că reclamantul nu poate fi responsabil pentru refuzul de a-l accepta, fiind în drept să primească câștigul nerealizat rezultat din lipsa folosinței bunului, de 1500 E.

S-a reținut că în speță exista un prejudiciu efectiv acoperit prin repararea în natură ( predarea unui bun echivalent) și un beneficiu nerealizat ce trebuie acoperit prin dezdăunare patrimonială.

Prin hotărârea pronunțată în cauza Codarcea vs. Romania s-a constatat încălcarea art. 8 din Convenție.

Curtea a constatat, că reclamanta nu a intrat în posesia sumelor obținute cu titlu de daune morale în contextul în care medicul și-a provocat insolvabilitatea, ceea ce i-a permis neachitarea obligațiilor față de reclamantă, insolvabilitate agravată de lipsa în dreptul român, a unui mecanism de asigurări pentru culpe medicale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene într-un caz soluționat a afirmat că atunci când dreptul comunitar garantează unei persoane fizice libertatea de a se deplasa într-un stat membru, protecția integrității în statul respectiv constituie corolarul acestei libertăți de circulație.

În acest sens a fost adoptată Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29aprilie 2004 ce a fost adoptată în completarea Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind despăgubirea victimelor infracționalității.

Acest nou act normativ asigură victimelor infracționalității din Uniunea Europeană dreptul la o despăgubire echitabilă și corespunzătoare prejudiciilor suferite, indiferent de țara membră în care a fost săvârșită infracțiunea.

De asemenea, acest act normativ european stabilește un sistem de cooperare eficient, care facilitează accesul victimelor unei infracțiuni la despăgubire, în situații transfrontaliere, fiecare stat membru fiind obligat să creeze un mecanism de despăgubire funcțional.

Acest act prezintă însă disfuncționalități întrucât sub aspectul laturii obiective, nu este avută în vedere decât situația în care acțiunea este una cu violență, iar sub aspectul laturii subiective este avută în vedere doar intenția directă.

Concluzii

Noul Cod civil era o necesitate stringentă a vieții juridice românești ce a fost satisfăcută, noua reglementare prevăzând mult mai clar și mai concis, în texte cuprinzătoare noțiunile și caracteristicile răspunderii, prezentând o serie de elemente novatoare, de natură să actualizeze normele dreptului mai aproape de realitățile societății contemporane și de aspirațiile persoanelor prejudiciate .

Legiuitorul a încercat să reglementeze situațiile posibile, să dea un răspuns și eventualelor probleme ce ar putea să apară în viitor însă experiența anterioară ne face să ne îndoim de posibilitatea realizării acestui scop ambițios.

Prevederile legale sunt întotdeauna perfectibile, revenind doctrinei rolul de a aprofunda cercetarea acestui domeniu.

Deja doctrina a și constatat că la redactarea acestui nou Cod civil s-au strecurat inadvertențe, definiri lacunare, care cu certitudine vor fi amendate, atât de doctrina, cât și de jurisprudența viitoare, ce vor trebui să găsească situații concrete.

Apreciez că în privința daunelor morale se impune legiferarea unor criterii de apreciere a naturii prejudiciilor morale, formelor de manifestare și de cuantificare a despăgubirilor pentru repararea lor.

De asemenea, pentru anumite categorii de prejudicii corporale (cum ar fi cele rezultate din accidente de muncă, de circulație), apreciez necesitatea constituirii unor fonduri de garanție care ar fi în măsură să asigure existența unor surse sigure de indemnizare a acestora.

Rămâne de urmărit modul în care se vor dezvolta în viitor doctrina de specialitate și practica judiciară, având în vedere că noua reglementare a răspuns, în mare parte neclarităților și disputelor existente până în prezent.

Dreptul va evolua mereu deoarece societatea omenească, relațiile, raporturile juridice se găsesc mereu în evoluție , mereu în mișcare, iar dreptul este obligat să se dezvolte și să crească în același timp cu realitatea vieții sociale.

BIBLIOGRAFIE

1.Mihail ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972.

2. Liviu POP, Ionuț – Florin POPA , Stelian Ioan VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.

3.Ion DOGARU, Pompil DRĂGHICI, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor ed.2 în reglementarea NCC, Editura C.H. Beck, București, 2014.

4.Liviu POP, ”Reglementările noului Cod Civil cu privire la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, in Dreptul, nr.6/2010 .

5.Paul PRICOPE, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București, 2013.

6. Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, art.1-2664 (Coordonatori:FI.A.BAIAS, E.CHELARU, R.CONSTANTINOVICI, I.MACOVEI), Editura C. H. Beck, București, 2012.

7.S. NECULĂESCU, Reflecții privind soluțiile noului Cod civil în materia răspunderii civile delictuale în Noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2011.

8.Alexandru BOROI, Despăgubirea victimelor infracțiunilor în Uniunea Europeană din perspectiva Directivei 2004/80/CE a Consiliului din 29aprilie 2004, in Dreptu,l nr.6/2012 .

9. S.NECULAESCU, Răspunderea civilă delictuală în noul Cod civil. Privire critică, în Dreptul, nr.4/2010.

10.T.R. POPESCU, P. Anca – Teoria generală a obligațiilor, Editura științifică, București, 1968.

11. M. BOAR, Metode și criterii de evaluare a despăgubirilor bănești pentru daune morale , în Dreptul, nr. 10/1996

12. Ioan ALBU, Victor URSA, Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979

13. I.DOGARU, P.DRĂGHICI, ș.a. Drept civil român, Teoria generală a obligațiilor, Tratat vol. III Editura Europa ,Craiova, 1997

14. Ion M. ANGHEL, Francisc DEAK, Marin F. POPA, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970 .

15.Ioan G. MIHUȚĂ, Alexandru LESVIODAX, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969, Editura Științifică, București,1970

16.Lacrima Rodica BOILĂ, ”Discuții privind prejudiciul cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj în cadrul răspunderii civile delictuale”, in Dreptul, nr.7/2010.

17.Lacrima Rodica BOILĂ, Noul Cod Civil, Perspective privind răspunderea civilă delictuală, Editura C. H. Beck , București, 2012.

18.Lacrima Rodica BOILĂ, Noul Cod Civil-comentarii pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2012.

19.Lacrima Rodica BOILĂ, Vinovăția fundament al răspunderii civile, în ambele sale forme, în textele noului cod civil ca și în ale celui precedent, în Revista Dreptul nr.1/2012.

20.L.R.BOILĂ, Repararea prejudiciilor cauzate corpului uman potrivit Codului Civil, in Dreptul, nr.9/2012.

21.E.LUPAN și D.A. POPESCU, Drept civil. Persoană fizică, Editura Lumina Lex, București, 1993.

22.C.TURIANU, Răspunderea civilă pentru dauna morală, în Dreptul, nr.4/1993.

23.N.D.GHIMPA, Responsabilitatea civilă delictuală și contractuală. , Editura Academiei, București, 1946.

24.C.JUGASTRU, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina Lex, București, 2001.

25.Gabriel BOROI, Liviu STĂNCIULESCU, Instituții de drept civil în reglementarea noului cod civil, Editura Hamangiu, Bucureșt , 2012.

26. Sorin GRECEANU, Mihai NECRELES ECEANU, Ghid pentru soluționarea daunelor morale – Studiu privind practica națională și europeană în materie, sinteză și recomandări pentru soluționarea daunelor morale suferite ca urmare a vătămării sănătății și a integrității corporale ori a decesului persoanelor produse prin accidente de vehicule, ed: Georgiana Hențeș, Editura UNSICAR, Bucuresti, 2012.

27.Paul Mircea COSMOVICI, Drept Civil. Drepturi reale. Obligații, legislație, Editura A.L.L., București, 1994.

28.Paul Mircea COSMOVICI, Drept civil. Drepturi reale. Obligații,Codul civil, Editura ALL, București, 1998.

29.Constantin STĂTESCU, Corneliu BÂRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu , 2008.

30.M. COSTIN, M. MURESAN, V. URSA, Dictionar de drept civil, Editura știintifică și enciclopedică, București,1980

31.I.ALBU, Considerații în legătură cu revenirea jurisprudenței române la practica reparării bănești a daunelor morale, în Dreptul, nr.8/1996

32.V.PATULEA, Contribuția la starea răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciului rezultat din vătămarea integrității corporale, în RRD, nr 11, 1970.

33.Paul VASILESCU, Drept civil Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012.

34.Ministerul Justiției,Codul Civil, Legea 287/2009, Ediție oficială 2011, Editura C.H. Beck, București, 2011.

35.Radu Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de hotărâri 2004, Ed. C.H. Beck, București, 2004, p. 251-252.

36.Buletinul jurisprudenței – Culegere decizii pe anul 2011, Ed. C. H. Beck, București 2012.

37.Buletinul jurisprudenței – Culegere decizii pe anul 2012, Ed. C. H. Beck, București 2013.