Mijloacele de Proba Si Confruntarea

CUPRINS

CAPITOLUL I -ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINOLOGIA

Secțiunea I – Originile criminologiei

Secțiunea II – Criminologia – Noțiune, obiect, scop, funcții

Secțiunea a III-a Caracterul pluridisciplinar al criminologiei

CAPITOLUL II – TEORIILE LUI CESARE LOMBROSO

Secțiunea I – Generalități

Secțiunea II – Teoria anormalității biologice

Secțiunea III – Factorii antropologici

Secțiunea IV – Importanta teoriei lui Lombroso

CAPITOLUL III – TEORIA LUI RAFFAELE GAROFALO

Secțiunea I – Noțiuni generale

Secțiunea II – Teoria anormalității morale

Secțiunea III – Importanta operei lui Garofaldo

CAPITOLUL IV – TEORIA LUI ENRICO FERRI

Secțiunea I – Generalități

Secțiunea II – Teoria anormalității bio-psiho-sociale

Secțiunea III – Contribuția lui Ferri la dezvoltarea gândirii criminologice

Secțiunea IV – Caracteristicile școlii pozitiviste

CAPITOLUL V – TACTICA CONSTATĂRII SI EXPERTIZEI INFRACȚIUNII FLAGRANTE

Secțiunea.1. Rolul constatării si expertizei infracțiunii flagrante în prevenirea și descoperirea infracțiunilor

Secțiunea 2.Pregătirea în vederea constatării si expertizei infracțiunii flagrante.

Secțiunea 3.Activitățile care se întreprind cu ocazia constatării si expertizei infracțiunii flagrante.

Secțiunea 4.Materializarea rezultatelor constatării si expertizei infracțiunii flagrante.

 CAPITOLUL VI – MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI CONFRUNTAREA

Secțiunea 1. Noțiuni preliminarii

Secțiunea 2. Declarațiile suspectului

Secțiunea 3. Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții civilmente responsabile

Secțiunea 4. Declarațiile martorilor

Secțiunea 5. Procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor

Secțiunea 6. Înscrisurile ca mijloc de probă

Secțiunea 7.Mijloacele materiale de probă

Secțiunea 8. Procedee probatorii de descoperire și ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă

Secțiunea 9. Înregistrările audio și video

Secțiunea. 10 Constatările tehnico-științifice și constatările medico-legale

Secțiunea 11. Expertiză

Secțiunea 12 concluziile constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor

CAPITOLUL VII – APRECIEREA PROBELOR ȘI CALIFICAREA FAPTELOR CERCETATE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I – CRIMINOLOGIA – ASPECTE INTRODUCTIVE

Secțiunea I – Originile criminologiei

Criminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Italia, de către un medic; ulterior, profesori de drept și magistrați, s-au preocupat în mod special de analizele sociologice, psihologico-morfologice ale criminalității în consonanță cu descoperirile juridice.

Chiar dacă această disciplină nu există decât de aproape un secol, crima și criminalul au suscitat întotdeauna interesul, încă de la apariția umanității.

Prin excelență o știință legată de nevoile practicii, de aplicarea cât mai rapidă a soluțiilor propuse de cercetarea științifică în activitatea concretă de realizare a politicii penale, criminologia este chemată să studieze fenomenul infracțional, așa cum acesta se manifestă în condițiile unei anumite societăți, într-o etapă istorică determinată.

Dotată cu o mare finalitate, criminologia se înfățișează ca "o armă redutabilă de prevenire și combatere a faptelor antisociale".

Pentru a dobândi asemenea valențe, criminologia românească trebuie să-și croiască un drum propriu, determinat de evoluția și specificitatea fenomenului infracțional din țara noastră. Oricât de interesante ar fi unele din concluziile pe care știința criminologiei le oferă pe plan mondial în prezent, este absolut necesar ca acestea să fie verificate în condițiile specifice de dezvoltare ale țării noastre. Desprinderea legităților și sensurilor fenomenului infracțional, a tendințelor și devenirilor sale presupune permanenta lui observare, descriere și explicare, reclamând totodată o examinare aprofundată a corelațiilor sale cu alte fenomene sociale.

Într-adevăr, delimitarea obiectului criminologiei, despărțirea ei de alte discipline care au tangență cu fenomenul criminalității (dreptul penal, medicină legală, criminalistica) a fost urmată de un proces de integrare a criminologiei în ansamblul disciplinelor care studiază omul și comportamentul acestuia în mediul social.

Criminologia se înscrie astfel în cadrul unui proces profund la care am asistat pe plan mondial în ultimele decenii, și anume acela "de dialectizare a științei contemporane prin întrepătrunderea și integrarea diferitelor discipline, prin folosirea metodelor unora de către altele".

Astfel, aplicarea în criminologie a unor metode de cercetare ce au fost elaborate în vederea realizării altor scopuri decât acelea ale explicării fenomenului infracțional și interferența ce se produce între metodele proprii științelor sociale și metode specifice unor alte domenii de cercetare (matematică, medicină, biologie) au drept consecință un anume "dualism", după cum se exprima R.M. Stănoiu, pentru a evidenția coexistența în cadrul aceleiași discipline a criminologiei, unor metode diferite de studiu a căror geneză este revendicată de discipline științifice foarte diverse și la prima vedere fără legătură. Folosirea unor metode din alte ramuri ale științei în studiul fenomenului infracțional face ca acestea să dobândească, în procesul aplicării lor concrete, trăsături, particularități deosebite, în funcție de obiectul cercetat. "Dacă există metode comune pe ansamblul științelor sociale – arăta Albert Brimo -, nimeni nu poate nega că fiecare știință socială utilizează în mod specific aceste metode conform propriului său obiect ".

Criminologia, regina fără regat, cum o denumea Thorsten Sellin în 1938, și-a schimbat substanțial statutul în ultimul sfert de veac.

Secțiunea II – Criminologia – Noțiune, obiect, scop, funcții

1. Obiectul criminologiei

Evoluția criminologiei ca știința a fost marcata de numeroase controverse teoretice care au vizat obiectul său de cercetare, funcțiile, metodele și tehnicile științifice de explorare a criminalității, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării și dinamicii fenomenului infracțional și capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea și combaterea acestuia.

Nu întâmplător, unul dintre punctele sensibile ale controverselor științifice din domeniul criminologiei îl reprezintă obiectul sau de studiu.

În anul 1950, în Raportul general cu privire la "Aspectele sociologice ale criminalității", prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres Internațional de Criminologie, care s-a desfășurat la Paris, sociologul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie că este un fel de "regina fără regat", subliniind astfel că problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvată.

Contribuția specialiștilor din acest domeniu a adus numeroase clarificări, dar se poate afirma că și în prezent există opinii divergente, preocupările științifice pe această temă fiind mereu în actualitate. Aceasta situație este consecința obiectivă a modului în care a apărut și s-a impus, ca știință, criminologia. Dezvoltarea temporară a acestei discipline în cadrul altor științe a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referința și tehnici de cercetare proprii acelor științe. Rezultatul a fost atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi și aspecte ale fenomenului infracțional, cât și o anumită lipsă de unitate între teoreticienii care abordau criminalitatea de pe pozițiile unor discipline diferite.

Astfel, datorită faptului ca, la început, cercetarea criminologică a fost inițiata de antropologi, aceștia au preferat studiul infractorului.

Orientarea cercetării științifice câtre subiectul activ al actului infracțional a constituit ulterior o constanta a pozițiilor teoretice care consideră personalitatea individuală drept cauza exclusivă sau prioritară în săvârșirea faptelor antisociale.

Aceste teorii cuprind o arie largă de modele explicative, de la cele de tip ereditar, psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalității criminale", în variantele lor moderne. În consecință, și conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind plasați în zona centrala a obiectului criminologiei.

Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt specifice, acelor specialiști care abordează criminalitatea de pe pozițiile sociologiei și psihologiei sociale. În cadrul acestei orientări, conceptului de infracțiune i se conferă, uneori, o accepțiune care depășește sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, înțelege prin crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementari juridice, iar criminologul german Hans Goppinger susține că infracțiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât și, în strânsa legătură cu religia, morala și cultura.

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, inițial, obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultura etc. Într-o măsură importantă, fenomenul infracțional este inclus în formele mai largi de devianță socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianței.

Principala carența a teoriilor monocauzale consta în abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul infracțional, după cum abordarea criminalității fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social", neglijează parțial sau total personalitatea celui care încălca legea penală.

Modelele explicative mono-cauzale au început sa fie abandonate în favoarea unor modele mai complexe, care se bazează pe o analiza multifactorială a cauzelor criminalității.

Considerând că "…obiectul îl constituie factorii sociali și individuali care stau la baza comportamentului criminal", teoria multifactorială asupra cauzelor criminalității reprezintă un progres în raport cu pozițiile anterioare, dar ea nu constituie o concepție aptă să integreze diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de factori implicați în geneza crimei.

Eforturile de sinteza susținute de criminologii secolului XX au reușit – fără un succes deplin – să depășească stadiul unor simple adiționări ale criminologiilor specializate; încercând o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal și criminalitate.

Intre exponenții de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detașează HERMAIMN MANNHEIM și JEAN PINATEL.

H.Mannheim susține ca, prin criminologie, în sens restrâns, se înțelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a criminalității, de tratament si resocializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalității, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

La rândul său, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri:

– cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;

– cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor și factorii care au influențat formarea și evoluția personalității acestora;

– cel al criminalității – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.

Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă o analiză diferențiată a diverselor sale niveluri (infracțiune, infractor, fenomen inrspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social", neglijează parțial sau total personalitatea celui care încălca legea penală.

Modelele explicative mono-cauzale au început sa fie abandonate în favoarea unor modele mai complexe, care se bazează pe o analiza multifactorială a cauzelor criminalității.

Considerând că "…obiectul îl constituie factorii sociali și individuali care stau la baza comportamentului criminal", teoria multifactorială asupra cauzelor criminalității reprezintă un progres în raport cu pozițiile anterioare, dar ea nu constituie o concepție aptă să integreze diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de factori implicați în geneza crimei.

Eforturile de sinteza susținute de criminologii secolului XX au reușit – fără un succes deplin – să depășească stadiul unor simple adiționări ale criminologiilor specializate; încercând o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal și criminalitate.

Intre exponenții de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detașează HERMAIMN MANNHEIM și JEAN PINATEL.

H.Mannheim susține ca, prin criminologie, în sens restrâns, se înțelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a criminalității, de tratament si resocializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalității, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

La rândul său, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri:

– cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;

– cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor și factorii care au influențat formarea și evoluția personalității acestora;

– cel al criminalității – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.

Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă o analiză diferențiată a diverselor sale niveluri (infracțiune, infractor, fenomen infracțional). Totuși, faptul că J.Pinatel, în Tratatul său de criminologie, după ce relevă aceste diferențe, împarte disciplina într-o "criminologie generală" (cu caracter enciclopedic, dar și sintetic, ce urmărește să compare și să unifice datele criminologiilor specializate) și o "criminologie clinică" (având ca obiect abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori ca fiind de natura să rupă individualul de fenomenul global al criminalității, vitregind efortul de sinteza.

În ultimele două decenii ale secolului XX, evoluția modelelor teoretice în domeniul criminologiei a determinat noi și serioase dispute în legătură cu obiectul criminologiei.

Obiectul criminologiei – analiza sintetică. Considerând drept corect și fundamentat științific punctul de vedere "tradițional" cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea treptata de cunoștințe, pe măsura dezvoltării științifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conținutului și limitelor acestuia.

Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat și judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei – care îi conferă identitatea și îi stabilește locul în sistemul științelor – să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.

Având în vedere importantele acumulări științifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum și problematica majora analizata de pe pozițiile teoretice ale acestei discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității.

a) Criminalitatea ca fenomen social

Îmbrățișând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noțiune într-un concept operațional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiza. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.

Dacă avem în vedere dimensiunea criminalității ca fiind totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp dată, se pune în evidență doar componența cantitativă a fenomenului. Astfel, ținând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută precum și de măsura în care mijloacele de drept penal reacționează împotriva acesteia, poate fi împărțită în criminalitate reală, aparentă și legală.

Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor infracționale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Acest lucru înseamnă că în practică, există tot timpul o diferență cantitativă între numărul infracțiunilor comise în realitate și numărul celor prevăzute de statisticile judiciare.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate autorităților judiciare și înregistrate ca atare.

Criminalitatea aparentă este diferită de criminalitatea reală, deoarece aceasta nu poate fi cunoscută și cuantificată din următoarele motive:

nu toate faptele penale sunt aduse la cunoștința organelor abilitate ale statului și înregistrate ca atare (multe din faptele comise nu sunt sesizate din variate motive: comoditate, lipsă de timp, neîncredere în autorități, prejudiciu mic, teamă etc.);

nu toate faptele penale sesizate în urma cercetărilor cu finalitate și nu în toate cazurile se pronunță o hotărâre judecătorească definitivă;

o bună parte din faptele sesizate rămân cu autori neidentificați.

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare râmase definitive.

Diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă este denumita cifra neagra a criminalității și reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor judiciare.

Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea științifica încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

b) Infracțiunea

Infracțiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracțional, având identitate, particularități si funcții proprii. Potrivit art. 17 C.pen., infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu ai criminologiei trebuie să aibă la baza criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianței comportamentale, determină dificultăți metodologice și conceptuale precum și o nedorită interferență cu alte discipline, cum ar fi sociologia și psihologia socială.

Consacrat în cuprinsul unei norme juridice acest concept reflecta aspectul material, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii, evidențiind factorii de condiționare și determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia.

Având rolul instrumentului de cunoaștere științifică a fenomenului infracțional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia își aduce contribuția la procesul de perfecționare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanțe între legea penală și realitatea socială pe care o protejează.

Infractorul

Sub aspect juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o faptă sancționată de legea penală. Din punct de vedere criminologie, conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe individ să încalce legea.

Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenta unor trasaturi de ordin bio-antropologic care sa diferențieze infractorul de non-infractor, persoana care încălca legea penală este considerată ca un eșec al procesului de socializare.

Criminologia a analizat și continua să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc, care au relevanța pentru alegerea conduitei infracționale și trecerea la actul infracțional.

Victima infracțiunii

În ultima vreme, s-a evidențiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei și anume victima infracțiunii. Pe buna dreptate s-a reproșat criminologilor că și-au concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape în totalitate studiul victimologic. Lucrările criminologice de data recenta au demonstrat existența unei relații complexe între făptuitor și victima, constatându-se că, în producerea actului infracțional, contribuția victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex.

Pe de altă parte, se susține importanța pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.

Reacția socială împotriva criminalității

Orientata către identificarea modalităților prin care fenomenul infracțional poate fi prevenit și controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacția socială formală și informală asupra criminalității.

Reacția socială intervine atât înaintea de săvârșirea infracțiunii, prin programe și măsuri de prevenire, cât și post-factum, prin înfăptuirea justiției, prin tratamentul, resocializarea și reinserția socială a infractorilor.

Includerea reacției sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinata de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracțional și la tendințele sale evolutive. Sesizarea inadvertențelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului institutionalizat al politicii penale, cât și persoanelor implicate în acțiunea concreta de prevenire și combatere a criminalității.

În conformitate cu opțiunea teoretica prezentata, obiectul sintetic al criminologiei – fenomenul infracțional – integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de proprietățile și funcțiile părților componente. Interacțiunile dintre aceste elemente, precum și dintre fenomenul infracțional ca sistem și sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologiei orientat spre identificarea cauzelor criminalității. Cauzalitatea apare însă în dubla ipostaza: aceea de scop al studiului criminologie, dar și de obiect al criminologiei. Deși "paradigma etiologică" a fost vehiculată intens ca fiind parte integrantă a obiectului criminologiei, trebuie evitată includerea sa ca entitate de sine stătătoare, întrucât studierea fenomenului infracțional, pe de o parte, și a infracțiunii, pe de alta parte, presupune și analiza cauzelor care le determina și a condițiilor favorizante.

În aceeași maniera, problematica reacției sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerata determina rămânerea în urma a sistemului de apărare antiinfractională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire și control a criminalității constituie unul din scopurile acestei științe.

Scopul criminologiei

Ca și obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o data cu evoluția cercetărilor științifice în acest domeniu. Confruntata cu realitatea infracțională, criminologia a trebuit să-și reconsidere și să-și reorienteze și problematica referitoare la scop, în sensul includerii măsurilor de profilaxie a criminalității.

Scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea și combaterea criminalității.

Asemănător cu scopul științelor penale, scopul general al criminologiei se deosebește prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenului infracțional, iar dreptul penal fiind o știință normativă. Această distincție necesară nu exclude raporturile permanente dintre cele două discipline, ele susținându-se reciproc și conlucrând la elaborarea doctrinelor preventive și represive care se aplică în practica activității de combatere a criminalității.

Funcțiile criminologiei

Opiniile teoretice cu privire la obiectul și scopul criminologiei se regăsesc și în concepțiile despre funcțiile acesteia.

Astfel, cea mai mare parte a reprezentanților criminologiei tradiționale considera că aceasta are următoare funcții: descriptivă, explicativă, predicativă și profilactică.

Funcția descriptivă – constă în studierea și consemnarea datelor privind volumul criminalității de pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă de timp; cunoașterea tipologiei criminalității în funcție de:

genurile de criminalitate (criminalitatea violentă, criminalitatea organizată din domeniul economico-financiar, criminalitatea juvenilă, corupție etc.);

vârsta autorilor (minori, tineri, adolescenți, vârstnici etc.);

locul săvârșirii (urban, rural, zona de frontieră etc.).

Funcția descriptivă utilizează concepte operaționale cum sunt: mediul, terenul, personalitatea și actul .

Conceptul de mediu vizează: mediul natural (fizic sau geografic); mediul social (factori culturali, istorici, tradiționali, instituționali etc.) și mediul personal sau psihosocial (climatul familial, relațiile dintre oameni, mediul ocazional-școlar, profesional, mediul ales sau acceptat (anturajul) sau mediul impus (militar, penitenciar etc.).

Al doilea concept terenul este folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin biocobnstituțional al individului (ereditate, mutații genetice, congenitalul și constituționalul).

Personalitatea, semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială. Chiar dacă individul se adaptează la mediul social, nu înseamnă că este în totalitate de acord cu acesta. Un dezacord există întotdeauna și el poate evalua până la inadaptare și conflict.

Situația premisă, reprezintă ansamblul de împrejurări obiective și subiective care precede actul criminal, în care este implicată personalitatea individului.

Actul infracțional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situații.

Funcția explicativă

H.Manenheim, consideră că faptele nu au nici un înțeles fără interpretare, evaluare și o înțelegere generală. Explicarea naturii, a esenței, a cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracțional, reprezintă scopul cercetării criminologice. Funcția explicativă operează cu concepte operaționale cum sunt: cauza, condiția, efectul, factorul, mobilul, indicele .

Cauza este elementul determinant în procedura fenomenului.

Condiția este un element favorizator.

Factorul constituie orice element care într-o măsură mai mare sau mai mică are legătură cu crima. Dacă factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea infracțiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societății sau grupului studiat.

Funcția predictivă se întemeiază pe concepte operaționale foarte variate, de la cel matematic până la cel euristic.

Cele mai utilizate concepte predictive sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză etc. Funcția predictivă presupune anticiparea fenomenului infracțional în timp și spațiu.

Funcția profilactică

Scopul general al criminologiei este de neconceput fără elaborarea unor metode și tehnici de prevenire și combatere a criminalității, pentru crearea unui climat de ordine și siguranță a comunității umane. În domeniul preventiv criminologia utilizează concepte precum: reacția socială, controlul social, tratament, reintegrare, resocializare, prevenire primară, prevenire secundară și prevenire terțială.

Secțiunea a III-a Caracterul pluridisciplinar al criminologiei

Primii oameni de știință care s-au preocupat de fenomenul infracțional au fost matematicienii, care au utilizat „Statisticile criminale”.

În procesul de cunoaștere a criminalității ca fenomen socio-uman, statistica, îndeosebi statistica penală (dar și statistica industrială, agrară, comercială etc.) se arată a fi indispensabilă, deoarece criminalitatea constituie, în termeni statistici, un fenomen de masă, iar legitățile care o guvernează sunt legități statistice.

Informațiile furnizate prin demersul statistic, adică prin observarea, prelucrarea și analiza statistică a criminalității – în măsura în care se bazează pe date primare exacte și complete, prelucrate cu procedee și tehnici statistice, modeme – sunt în măsură să ofere o viziune clară asupra laturii cantitative a criminalității: mărimea, volumul, ritmul, rata medie anuală, distribuția teritorială, intensitatea etc, în circumstanțe concrete socio-umane, de loc și de timp. În elaborarea programelor de cercetare criminologică, în analiza și evaluarea stării, structurii și dinamicii criminalității, ca și în prognoza criminologică pe orice termen (scurt, mediu sau lung), statistica este cea care aduce o contribuție considerabilă în asigurarea progresului aplicativ al cercetării criminologice.

Criminoiogia românească preia din statistică nu numai datele brute privind evenimentele statistice (de tip infracțional săvârșite și înregistrate în bazele de date) – observate, prelucrate și analizate. Cercetările statistice românești în domeniul criminalității sunt similare "sondajelor".

Observarea, prelucrarea și analiza statistică în domeniul activităților de aplicare a legii penale, ca și materialele statistice privind executarea sancțiunilor penale, oferă posibilitatea cercetării științifice în criminologie să cunoască latura cantitativă a procesului de apărare socială a valorilor societății și, pe această bază, să examineze multilateral, calitativ, gradul de eficiență al intervențiilor preventiv-educative și sancționatoare și să formuleze, cu un grad de probabilitate ridicat, modele de intervenție preventivă, în vederea sporirii fermității în aplicarea legii penale.

CRIMINOLOGIA Șl SOCIOLOGIA JURIDICĂ

Sociologia, știință a ansamblului fenomenelor și realității sociale sau știință a sistemului social global, a formelor de viață socială omenești, a devenit astăzi o știință complexă, diversificată în numeroase specialități, și anume sociologii de ramură – economică, politică, juridică etc. – care, fiind ancorate în realitățile sociale concrete, au un caracter aplicativ, operațional și relativ previzional.

Cercetarea sociologică atribuie un rol important investigării relațiilor juridice. Sociologia juridică cercetează procesul de elaborare și aplicare a dreptului, condiționarea socială a concepțiilor, principiilor, categoriilor și instituțiilor juridice, eficacitatea, legitimitatea și validitatea reglementărilor juridice, corelația dintre conținut și forma dreptului.

Un capitol distinct de preocupări în sociologia juridică îl constituie sociologia dreptului penal, care studiază condiționarea și implicațiile sociale ale criminalității, câmpul și structura relațiilor sociale în care dreptul penal are vocația să intervină, problematica realităților sociale anterioare și contemporane procesului de elaborare, aplicare și organizare a executării sancțiunilor de drept penal, precum și problematica conștiinței juridice a maselor cu privire la fenomenul criminalității și la acțiunea socială de apărare împotriva acestuia, factorii socio-culturali și influența lor în determinarea naturii și cuantumului acțiunii antiinfracționale, costul și timpul acțiunii sociale antiinfracționale, problematica stabilității relative, mobilității și eficacității sociale a sistemului dreptului penal.

Datele sociologiei românești, ale sociologiei juridice și ale sociologiei dreptului penal sunt foarte importante pentru cercetarea criminologică, deoarece ele oferă principii, metode și tehnici care reprezintă cadrul de referință, axiomele explicației ce contribuie la abordarea și analiza cu adevărat științifică a criminalității și a activităților de prevenire și combatere a manifestărilor contrare ordinii de drept.

CRIMINOLOGIA Șl PSIHOLOGIA

Criminologia împrumută din psihologie principii și reguli metodologice și tehnice rezultate și analizele proceselor psihice umane; împrumută, de asemenea, interpretarea dialectică a vieții psihice, concepțiile privind psihologia conduitei și legitățile acesteia etc. Concluziile criminologiei privind cauzalitatea fenomenului infracțional, cât și cercetarea criminologică a resocializării celor condamnați sunt condiționate de validitatea concepției teoretice a datelor și concluziilor psihologiei, îndeosebi ale psihologiei sociale.

CRIMINOLOGIA Șl ȘTIINȚA DREPTULUI PENAL

Dreptul penal, ca știință juridică, abordează criminalitatea, delincventa, prin referire la sistemul normelor dreptului penal, dezvăluie conținutul normativ și social-politic al dreptului penal ca și fundamentarea legităților obiective. De asemenea, dreptul penal studiază atât circumstanțele obiective și subiective care determină apărarea penală a anumitor valori și relații sociale, explicând atât modul, cât și mijloacele de reacție socială față de săvârșirea unor fapte periculoase.

Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii și, mai ales, a cauzalității socio-umane a acestui fenomen, precum și prin viziunea mecanismului social al prevenirii și combaterii criminalității, încercând a identifica ansamblul și funcționalitatea metodelor, procedeelor și mijloacelor sociale, inclusiv al sancțiunilor de drept penal care reprezintă mijlocul cel mai eficient de prevenire a faptelor interzise de legea penală.

CRIMINOLOGIA Șl CRIMINALISTICA

Criminalistica, disciplină a metodelor tehnice și tactici de investigare a faptelor de natură penală, intervine după ce fapta s-a consumat și ea se limitează la identificarea probelor care să demonstreze vinovăția sau nevinovăția celui care a comis fapta infracțională.

Prin intermediul criminalisticii aflăm cum s-a produs fapta, iar prin intermediul criminologiei aflăm de ce s-a produs fapta.

Ambele discipline, atât criminalistica, cât și criminologia au în comun drept obiect de cercetare: infracțiunea, infractorul și victima.

CRIMINOLOGIA Șl DREPTUL PROCESUAL PENAL

Dreptul procesual penal, ca știință, studiază principiile, categoriile, instituțiile și normele care reglementează procesul penal în întreaga complexitate și în dinamica sa.

Criminologia își lărgește sfera explicațiilor privind legitățile luptei pentru prevenirea și combaterea criminalității, integrând datele, rezultatele și concluziile științei dreptului procesual penal referitoare la căile, procedeele și mijloacele juridice de sporire a eficacității procesului penal, în fiecare din fazele și momentele desfășurării lui, având la bază atât analiza cauzală a criminalității ca fenomen socio-uman, cât și cercetarea sistemului general de metode, procedee și măsuri de prevenire a criminalității.

CAPITOLUL II

TEORIILE LUI CESARE LOMBROSO.

Secțiunea I

Generalități

Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la Viena,, într-o familie israelită relativ numeroasă, el fiind cel de-al șaselea copil.Și-a efectuat studiile la facultățile din Padova, Viena și Pavia, iar din anul 1859 a început să lucreze ca medic militar.

În anul 1864 I se încredințează cursul de pshiatrie la Universitatea din Pavia și devine, în același timp, director al unui azil de alienați.

În anul 1876 ocupa postul de profesor de medicină legală la Torino.În același an publică o mică lucrare,”L’Uomo delinquente”(“omul criminal”), care în scurt timp îl face celebru

.

În decursul anilor, Lombroso a adus importante completări studiului inițial, care se transformă în cele din urmă într-o lucrare de proporții.Aceasta a fost republicată în numeroase ediții și traduse în toate limbile de circulație mondială.

Pe lângă”Omul criminal”, opera care la consacrat, Lombroso a mai publicat numeroase alte studii și lucrări importante, cum ar fi: “Antropologia criminală și recentele ei progrese” sau “Omul de geniu”.C.Lombroso a avut o contribuție substanțială la extinderea cercetărilor criminologice și la formarea criminologiei ca știința.Sub influența ideilor sale are loc, în anul 1885 la Roma, primul Congres Internațional de Antropologie criminale, ce a fost considerat drept actul de identitate al științei criminologice.Lombroso a murit la 18 octombrie 1909, după ce cunoscuse, atât triunful , cât și gloria, opera sa fiind pe rând admirată și contestată, încă din timpul vieții sale.

Premisele apariție operei lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în general.Ca surse directe de inspirație se citează de obicei:”Tratatul de fizionomie” al lui Della Porta, publicat în anul 1640, unde se subliniază existența unor raporturi între caracterul individual și fizionomia acestuia; studiile de frenologie a lui Gali și cele de pshiatrie ale lui Morel.

Secțiunea a II-a

Teoria anormalității biologice

Opera lui Lombroso a fost prezentată de multe ori superficial, uneori chiar tendențios, caricatural.Aceste prezentări deformate say datorat atât relei-credinte, cât și ignoranței unor autori care “s-au pretins calificați să-l judece pe Lombroso fără a-i citi opera”

.

Dincolo de interpretările tendențioase ori superficiale, au existat și opinii avizate care, însă, au prezentat incomplet gândirea lombrosiana, reducând-o la formule de genul: “Teoria omului criminal”, “Teoria criminalului născut”, “Teoria atavismului criminal”, etc, ceea ce corespunde doar fazei de debut a cercetărilor savantului italian.

În realitate, concepțiile lui Lombroso au evoluat o dată cu rezultatele cercetărilor sale.

Vom încerca să retrasăm, în linii generale această evoluție, în speranța redării unei imagini cât mai corecte asupra gândirii lombrosiene, deși este evident că opera lui Lombroso este atât de vastă și complexă în cât orice încercare de sistematizare este inevitabil incompletă.

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea, la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri(foseta) accentuate, trăsătura ce se regăsea la unele cranii primitive.Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului(adică oprirea în dezvoltarea pe lanțul filogebetic).

Pentru verificarea acestei ipoteze, Lombroso a efectuat numeroase cercetări, ajungând la studierea a 393 de cranii, după cum afirma în primul volum al “Omul criminal”.

Recurgând de la un sistem complex și riguros de măsurători, Lombroso a reușit să distingă unele trăsături craniene ce se regăseau într-o proporție sporită la infractori așa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronunțate, pomeții și fălcile voluminoase, orbitele mari și depărtate asimetria fetei și a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor.

Concluziile cu privire la stigmatele craniene și în special la foseta occipitală, au fost confirmate în epoca de cercetările altor antropologi, pe cranii de nebun și antropormofe.

Urmărind ideea atavismului, Lombroso a stuiat orgasnismele inferioare, omul sălbatic și copilul(în care vedea un mic primitiv).El a cercetat, de asemenea, unele anomalii ale creierului, ale scheletului și ale unor organe interne(inima, ficat).

Extizand cercetările la criminalii în viață, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic, cât și fiziologic.O constatare interesantă pe ccare o face este în legătură cu lipsa durerii(analgezia), care îl apripie și ea pe criminal de omul sălbatic.Un lucru mai puțin amintit în doctrina este faptul că Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat și de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credința și practică religioasă,literatura criminalilor etc.

Din toate aceste cercetări întreprinse, Lombroso a reținut în mod obiectiv, aspectele care îi confirmau caracterul atavic al criminalului.

O a doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformații morfo-functionale de natură degenerativă; cercetările s-au axat inspecial asupra componentei pshice.Lombroso se ocupă de “nebunia morală” care fusese tratată de Morel drept o maladie ereditară de generativa.

Bazându-se pe propriile studii, dar și pe cercetările unor pshiatrii renumiți în epoca, Lombroso stabilește existența unor analogii între “nebunul moral” și “criminalul născut”, mai cu seamă sub aspectul simțului moral.

Examinarea”criminalului nebun” scoate și ea la iveală existenta acelorași stigmate ca în cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescentei.

În sfârșit, într-o ultimă etapă, Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei, pe care o consideră, alături de atavism, un factor-cheie în etiologia criminală.Mai mult, el vede în epilipsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun și nebunul moral, considerând epilepsia atât drept”una din pshihozele cele mai atavice,cât și nucleul tuturor degenerescentelor.

După cum rezultă din cele de mai sus și așa cum preciza B. di Tullio într-una din puținele sistematizări convenabile,

teoria lombrosiana parcurge trei faze:

natura atavică a criminalului; concluzia se bazează pe ezistenta fosetei occipitale și a altor stigmate(ceea ce a creat doctrina criminalului născut);

raportul între degenerescenta și criminalitate; constatarea ia în calcul numeroasele anomalii morfologice și funcționale de natură degenerativă, ce au fost sesizate în cursul cercetărilor efectuate pe criminali;

criminalitatea ca formă a epilepsiei; ipoteza ce întemeiază pe supoziția că, în cazul anumitor persoane, convulsiile sunt înlocuite prin impulsuri violente și irezistibile spre crimă(aspect rezultat din ultimile cercetări efectuate de Lombroso asupra criminalilor).

Cum însă pentru Lombroso caracterele degenerative se regăsesc, fie în trăsăturile atavice, fie în cele epileptice, etiologia criminală se poate rezuma la aceste din urmă două trăsături.

Astfel, se poate conchide că în teoria lombrosiana fenomenul criminal este determinat de o anormalitate biologică bazată pe atavism organic și pshic și pe o patologie eptileptica.

Secțiunea a III-a

Fractorii antropologici

Pentru Lombroso, problemele eredității, din punctul de vedere al influenței lor asupra criminalității, a prezentat importanță mai mare decât pentru altul. Aceasta din cauză că la început a considerat criminalitatea ca o fatalitate ereditară.Și după admiterea factorilor sociali și fizici, Lombroso în operă sa “Cauzele și remediile crirninalitatii susține marea influență, a eredității morbide asupra criminalității, încercând să arate aceasta cu date statistice.

Din 104 criminali, pe care i-a examinat Lombroso, 71 au prezentat fenomene ereditare. Menționează însă că aceste cercetări le-a făcut în condiții dezavantajoase, fiindcă nu a dispus de mijloace oficiale de cercetare. Doctorul Virgillio, care a fost mai favorizat în această privință, a găsit crimă la părinții criminalilor în raportul de 26,80%, provenind în cele mai multe cazuri din alcoolism.

Din statistică Iui Henry Marro -(istoric francez – 1904 – 1977) rezultă că în ce privește cauzele morții a 230 părinții de delicvenți, ele au fost alcoolismul, sinuciderea, alienare mintală și boli cerebrale, în proporție de 32,1 % pe când la părinții oamenilor normali, găsim aceste cauze în proporție de 16%.

Marro a găsit printre părinții a 500 criminali – 40%, tati alcoolici și

5% mame alcoolice, printre părinții a 500 de indivizi normali însă numal

16% tati alcoolici. Nebunia a găsit-o la 42% din părinții criminalilor și la

13% din cei ai oamenilor normali, epilepsia la 5% din pa nntii celor dintâi

și la 2% din al celor din urmă. După statistica lui Sichart, 20,9% dintre

hoți au avut părinți vicioși, iar după a lui Marro 45%; dintre incendiatori

11 % (Sichart) și 14,2% (Marro); dintre criminalii împotriva bunelor

moravuri 9,4% și 28,2%. Dintre 3580 de criminali minori cercetați de către

Mayhew, 707 aveau părinți cri minali (condarnnati), iar 308 părinți care trăiau în concubinaj.

În aceeași familie, se găsesc adeseori mai mulți criminali. Thomson a găsit, printre 109 condamnați; 50 rude; 2 surori și 3 frați hoți, ai căror tată, unchi, mătușe și verișoare erau asasini. Mayhew a găsit că dintre 175 deținuți, 10 aveau tati, 6 mame, iar 53 frați condamnați. Același fapt îl constata și Tamowski, Marro și Parent-Duchatelet. Printre 5583 criminali, Parent Duchatelet a ga sit 252 surori, 13 mame și fiice, 32 verișoare, 4 mătuși și nepoate. Lombroso a găsit probe, clinice elocvente despre influența eredității asupra criminalității. În închisoarea din Pavia, a găsit un copil având un prognatism enorm, păr stufos, fizionomie feminină și strabism; acesta a comis un asasinat la vârsta de 12 ani, apoi a fost condamnat de 6 ori pentru furt; 2 frați ai lui erau hoți, mama lui gazde de hoți, iar 2 surori prostituate. Harvis, observând în Hudson marele număr al crimelor comise de indivizi cu același nume (omonimi), a constatat, ca ei erau descendenții unei femei desfrânate, cu numele Motgare, care trăise mai înainte cu două secole; dintre cei 900 de descendenți ai acesteia, 200 erau criminali, iar 200 alienați mintal și vagabonzi. Lombroso invoca mai multe cazuri similare. Remarca ereditatea atavică a familiel Juke afirmând, ca cea mai frapanta proba a eredității crimei și a raporturilor sale cu bolile mintale și cu prostituția, o găsim în studiul pe care s-a făcut Dugdale asupra familiei Juke, al cărei nume în America a devenit sinonim cu criminalul. ‘Aceasta familie (1750) a dat câteva generații de criminali, prostituate, alienați și indivizi atinși de alte boli și infirmități. Lombroso prezintă într-un tablou tragedia acestei familii.

Membrii acestei familii au petrecut în total 116 ani în închisori. În a 5-a generație, toate femeile erau prostituate și toți barbatiii criminali. Duglade în studiul său asupra familiei Juke, a constatat că în familiile în care frații erau criminali, surorile deveneau prostituate și criminalitatea acestora consta exclusiv din atentate la pudoare; ceea ce rezultă că prostituția este în sexul feminin echivalentul criminalității, având ambele origine comună.

S-a constatat că printre părinții criminalilor, sunt mai mulți alienați epileptici, alcoolici, decât printre acei ai oamenilor normali; ereditatea paternală este mult superioară celei materiale. După statisticile lui Marro și Sichart, epilepsia părinților predomina la hoți; sinuciderea la incendiatori și mal puțin la hoți; alcoolismul la violatori și hoți și mai puțin la escroci și incendiatori.

Lombroso rezuma legile ereditare expuse de Orchanski. Fiecare dintre părinți manifesta tendința de a transmite sexul său propriu; reușita va fi a aceluia care este mai apropiat de epoca maturității sale. Din acest motiv și din motivul predominantei energiei specifice a unuia dintre părinți, în fiecare familie copiii sunt în majoritate de sexul primulul născut. În ce privește transmiterea structurii; prevalează influenta tatălui, fiindcă toți bărbații prezintă mai multă variabilitate în structura lor decât femeile, care, contrar, prezintă în alcătuirea lor o mai mare stabilitate. În ce privese ereditatea morbidă, Orchanski găsește că ea la tata este progresivă, iar la mama este regresiva. Ereditatea morbidă depinde de dot factori: sexul părintelui bolnav și intensitatea stării sale morbide. Băieții moștenesc de la părinți o foarte mare doză de ereditate morbidă: aceștia au tendința de a transforma ereditatea funcțională în ereditate organică, pe când fetele prezintă tendința opusă. Antagonismul între influenta tatălui, care favonzeaza variabilitatea și individualitatea între cea a mamei, care tinde a conserva tipul mijlociu se remarca deja în originea sexului, sub formă de periodicitate, ținând să egaleze distribuția sexelor. Aceeași regulă o găsim și la ereditatea morbidă, pe care mama o atenuează totdeauna, reducând gradul eredității sale morbide și combătând energic pe aceea a tatălui.

Secțiunea a IV-a

Importanta teoriei lui Lombroso

Firește că “omul criminal”, în sensul de tip universal valabi, nu există, însuși Lombroso excludea această idee57.Este adevărat, de asemenea, că teoria lombrosiana cu privire la etiologia crimei nu poate constituii o explicație cu caracter general valabil.

Importanta operei lombrosiene depășește însă problema unui tip ori a unei teori.

După cum s-a remarcat pe bună dreptate în doctrină, ,,el a fost primul care a făcut că studiul criminalului să treacă de la faza metafizică la studiul științific. El s-a aplecat cu răbdare și geniu asupra realității”.

Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigații stintifice cu privire Ia fenomenul criminal. Atât explicațiile de natură biologică, venite ca o “reacție prin simpatie”, cât și explicatlile de natură socio-morala, apărute ca o ,,reacție contrară”, datorează foarte mult ,,provocări lombrosiene”.

Analiza minuțioasă a trasatunlor criminalulul face din Lombroso un precursor al biotipologiel.

Pe de altă parte, dincolo de imaginea emblematică, dar incompletă a ,,omului criminal”, opera lombosiana conține constatări deosebit de utile și încă actuale, cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la infractoriii bolnavi mintali.

În sfârșit, contribuția fundamentală a lui C. Lombroso Ia dezvoltarea gândirii criminologice consta în negarea ideii de liber arbitru și, implicit, a celei de răspundere morală, ca temei al represiunii.

Paradoxal, creatorul ,,omului criminal” a fost în realitate creatoml ,,criminalului OM” o ființă neputincioasă în fața unui ,,destin biologic” ostil.

În cuvântul rostit de cel de-al VI-lea Congres de Antropologie criminală (1906), Lombroso cuprinde în câteva teva propoziții, formulate cu modestie și simplitate, ideea esențială a întregii sale opere, respectiv existenta unul determinism biologic la originea crimei: ,,Vechiul proverb:

,,Nu este nimic nou sub soare" se potrivește foarte bine antropologiei criminale, ca concluziile ei cele mai importante, chiar acelea care par cele mai paradoxale, au fost ghicite cu multe secole în urmă de către savanți; ele se aflau pe buzele oamenilor. Noi știm că încă din timpurile vechi se remarcase că oamenii vicioși sau criminalii au riduri anormale, asimetria chipului și corpuiui, stângăcie, strabism. Și nu fără emoție, putem citi în Hamlet: ,,Există unii oameni care poartă încă de la naștere câteva triste stigmate de care nu sunt responsabili, deoarece nu au avut alegerea propriei origini”.

În pofida criticilor numeroase ce i-au fost aduse, C. Lombroso reprezintă o figură marcantă a gândirii criminologice. Opera lui a influențat în așa măsură criminologia, încât se poate afirma pe bună dreptate ca: până și erorile sale au fost fecunde prin reacțiile, discursurile și investigațiile noi pe care le-au antrena.

CAPITOLUL III

TEORIA LUI RAFFAELE GAROFALO

Secțiunea I

Noțiuni generale

Baronul R. Garofalo a fost magistrat de carieră, îndeplinind funcția de Președinte de Cameră la Curtea de Apel din Neapole.

Principala lucrare a lui Garofalo, ,,Criminologia”, a fost publicată pentru prima dată în anul 1885. Ulterior, lucrarea a fost revizuita și completată, fiind publicată, succesiv, în mai multe ediții, și tradusă în diferite limbi: franceza, engleza, spaniolă, turca etc.

Istoria criminologiei reține numele lui Garofalo în special datorită titlului pe care acesta l-a ales pentru lucrarea sa și care ulterior a înlocuit denumirea, de antropologie criminalta. Dar Criminologia datorează lui Garofalo mai mult decât propria denumire.

În lucrarea sa fundamentală, Garofalo face o evaluare competentă a numeroaselor cercetări efectuate în epoca și reușește să formuleze o teorie proprie, coerentă, cu privire la fenomenul criminal.

Sectinnea a II-a

Teoria anormalității morale

Întreaga construcție teoretică elaborată de Garofalo se întemeiază pe noțiunea de delict natural.

Deși magistrat, Garofalo pornește de la premisa că noțiunea de crimă trebuie privită din punct de vedere sociologic, și nu juridic. Pentru a stabili noțiunea de crimă în sens sociologic este necesară realizarea distincției între delictele naturale și delictele convenționale. Delictele convenționale sunt creații ale legiuitorului, au un caracter conjunctural și, deci, sunt variabile în timp și spațiu, ceea ce generează, de altfel, relativitatea legii penale, în opoziție, delictele naturale se caracterizează prin constantă, prin invariabilitate în timp și spațiu. Noțiunea de crimă, în sens sociologic, ar trebui să includă, potrivit opiniei lui Garofalo, doar categoria delictelor naturale. Pentru identificarea delictulul natural, “…trebuie abandonată analiza acțiunilor și întreprinsă aceea a sentimentelor.Crima este în fapt, întotdeauna, o acțiune dăunătoare care, în același timp, rănește acele sentimente pe care le numim simțul moral al unei colectivități umane”.

Garofalo considera că singurele sentimente care au importanță pentru morală socială și, în același timp, sunt utile analizei pe care o întreprinde, sunt sentimentele altruiste, “adică cele care au ca obiect direct interesul altora, cu toate că, indirect, aceasta se poate întoarce în avantajul nostru”.

În categoria sentimentelor altruiste există două constante, pe care le regăsim sub diferite grade de dezvoltare la toate popoarele și la toate clasele aceluiași popor: milă și probitatea (cinstea).

Pe baza celor două sentimente considerate de Garofalo drept fundamentale: milă și probitatea, se poate realiza identificarea delictelor naturale.

Astfel, Garofalo concluzionează ca ,,elementul de imoralitate necesar pentru că un act dăunător să fie considerat drept criminal de către opinia publică, este vătămarea acelei părți a simțului moral care constă în sentimente altruiste fundamentale, milă și probitatea. Trebuie însă, în plus, ca vătămarea să nu atingă partea superioară și cea mai delicată a acestor sentimente, ci măsura medie în care acestea sunt posedate de către o comunitate, și care este indispensabilă pentru adaptarea individului la societate. Aceasta este ceea ce vom denumi crimă sau delict natural”.

Ideea potrivit Căreia crima este un act în același timp dăunător și imoral nu era nouă. Garofalo demonstrează însă, după cum s-a putut observa, ca nuu poate fi socotită crimă decât “o specie determinată de imoralitate".

Plecând de la înțelegerea crimei ca delict natural, în sensul mai sus precizat, Garofalo își propune identificarea tipului criminal, respectiv a individului ,,capabil” să comită un astfel de delict.Pentru aceasta el recurge la o evaluare obiectivă a rezultatelor cercetărilor întreprinse de Lombroso și discipolii săi, luând în același timp în considerație și criticile formulate la adresa acestora.

Pe baza acestei evaluări, Garofalo admite ideea că ,,delincvenți sunt ființe aparte". El constata totodată că ,,din punct de vedere antropologic tipul criminal este foarte departe de a fi conturat” și își exprimă scepticismul în legătură cu posibilitatea ca cercetări viitoare să poată clarifica acest lucru.

Pe de altă parte, Garofalo considera că toate cercetările efectuate duc la concluzia că diferența, anormalitatea criminalulul, trebuie căutată în zona simțului moral, ceea ce se înscrie în logica delictului natural pe care el a propus-o: ,,Criminalul este un anormal pentru că diferă de majoritatea contemporanilor și concetățenilor săi prin lipsa anumitor sentimente și a anumitor dezgusturi, această lipsă fiind asociată unui temperament special sau unei absențe a energiei morale”.

Problema care se pune este de a ști dacă această anomalie de ordin moral are sau nuu, întotdeauna, un substrat organic, fiziologic. Garofalo aprecia că, ia epoca respectivă, știința nu era capabilă să ofere un răspuns cert la problema enunțată.

Nepuinta de a oferi o explicație nu înlătură însă caractrul obiectiv al constatării și, pentru Garofalo, ,,criminalul tipic este un monstru în plan moral, având unele caracteristici comune cu sălbaticii, iar alte caracteristici îl decad chiar dedesubtul umanității"; este acela căruia”îi lipsete total altruismul”.

Formulându-și în acest fel propria teorie cu privire la tipul criminal, Garofalo evita să-i dea acestuia un caracter absolut: ,,Nu este mai puțin adevărat că este imposibil să tragem o linie care să separe în mod distinct lumea criminală de cea a oamenilor onești, pentru că există ca peste tot în natură grade și nuanțe.

Admitem deci o zonă intermediară între delincvenți și oamenii normali și introducem sici ofensele mai puțin grave aduse sentimentului de milă, toate acelea care nu pot fi atribuite unei cruzimi instinctice, ci curând mai curând duritaii, care derivă în principal din lipsă de educație sau de reținere convențională".

În același fel, în cazul delictelor rezultate din lipsa sentimentului de probitate, un rol preponderent îl pot avea lipsa de educație ori alte influențe ale mediului (iar nu ereditatea) ceea ce duce la existența aceleași zone intermediare între delincvenți și oameni normali.

În cadrul tipului criminal general conceput, Garofalo stabilește următoarele categorii:

1) asasini;

2) violenți;

3) necinstiți și

4) cinici.

Explicațiile care însoțesc fiecare din aceste categorii, precum și cele privind delimitările între ele sunt insuficiente. Din această cauză, valoarea științifică a clasificării este minimă. Astfel, din construcția elaborată de Garofalo se conturează doar tipul general al infractorului, anormalul moral, lipsit de altruism, carecterizat în primul rând prin indiferenta afectivă.

Putem să tragem concluzia că, în concepția lui Garofalo, fenomenul criminal este expresia unei anormalități morale.

Secțiunea a III-a

Importanta operei lui Garofaldo

Teoria anormalității morale nu poate constitui nici ea, firește, o explicație general valabilă. O serie de teorii moderne cu privire la fenomenul criminal au reluat însă ideea, integrând-o într-un cadru explicativ mai larg; în tipologizarile contemporane, indiferenta afectivă este o trăsătură a personalității criminale reținută frecvent.

Dincolo de încercarea de tipologizare a infractorulul, în operă lui Garofalo găsim aspecte interesante în legătură cu influențele socioeconomice asupra criminalității.

Pe baza datelor statistice existente în epoca, Garofalo constata că instrucția școlară nu are un efect direct benefic asupra fenomenului criminal. Scăderea numărului de analfabeți nu duce, așa cum se credea la vremea respectivă, la scăderea numărului de infracțiuni, ci la creșterea numărului de infractori alfabetizați.

În ce privește religia, Garofalo susține că aceasta ar putea avea efecte benefice, dar numai în cazul în care perceptele morale sunt receptate în copilărie.

Referitor la factorii economici, se demonstrează că aceștia nu reprezintă nici ei adevărata cauză a criminalității, iar Garofalo ,,reduce la absurd" teoriile socialiste contemporane (a se vedea supra 136).

Contribuția cea mai importantă a lui Garofalo la dezvoltarea gândirii criminologice consta în introducerea noțiunii de tembilitate sau periculozitate a infractorului. După cum s-a reținut în doctrina: ,,… primul om de știință care a sugerat formula ce trebuie să servească unificării sistematice a cercetărilor antropologice,psihologice și sociologice efectuate relativ la delincvenți este R. Garofalo. Acesta, în fapt, încă din 1877, a enunțat principiul după care,”bază și criteriul de proportionalizare a pedepsei, trebuie să fie cel al periculozității criminale”.

Pe lângă crearea noțiunii de periculozitate, Garofalo deține prioritatea și în sublinierea necesității efectuării de anchete sociale cu privire la infractor.

Datorită acestor contribuții Garofalo, este considerat un”pionier al criminologiei clinice".

CAPITOLUL IV

TEORIA IUI ENRICO FERRI

Secțiunea I

Generalității

Fondatorul criminologiei sociologice este Enrico Ferri (1856 – 1929). Jurist și sociolog, profesor de drept penal Ia Universitatea din Pisa și apoi la cea din Roma. avocat celebru, redactor șef al ziarului socialist “Avanti” și fondator al revistei juridice ,”La scuola positiva”, autor de cursuri și lucrări științifice renumite. Enrico Ferri este campionul pozitivismulul în dreptul penal. A expus doctrina pozitivistă în celebra sa opera: “Sociologia criminală” – cea dintâi lucrare de sociologie criminală de fapt o republicare a lucrări “Noile orizonturi ale dreptului penal” – 1881. Discipol al lui Lambroso, Enrico Ferri accepta determinismul endogen al maestrului său, dar propriile sale cercetări s-au oprit mai ales asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenelor infracționale. El își pune întrebarea de ce în condiții exogene similare numai anumiți indivizi comit infracțiuni?

În cuprinsul acestei lucrări, Ferri evaluează în mod critic toate rezultatele cercetărilor criminologice antenoare și formulează o teorie proprie a delictului, o teorie multifactorială.

Reluând într-un tablou sintetic explicaiile contemporane cu privire la originea delictului, Ferri constata că acesta a fost considerat un fenomen de:

– normailtate (fie biologică, fie socială);

– anormailtate biologică, prin: atavism; patologie; degenerescenta; deficiența de nutriție a sistemului nervos central; deficiența de dezvoltare a centrilor inhibitori; anomalie morală;

– anormailtate socială prin: influențe economice; inadaptare jundica; în fluente sociale complexe.

În opinia lul Ferri, explicațiile ce privesc delictut ca fenomen normal sunt total inexacte, iar celelalte reprezintă doar “adevăruri parțiale”, deoarece, în realitate, delictul reprezintă un fenomen de anormailtate biologico-sociala.

Deși, în rubrica pe care și-o rezervă în tabloul sus-amintit, Ferrri utilizează formula anormailtate biologico-sociala, el ia în considerare și factorul psihic (pe care îi include în sfera biologică).

Astel, după evaluarea critică a celorlalte explicații, Ferri conchide că delictul este întotdeauna o rezultantă ce include: ”atât anormalitatea specială, permanenta sau tranzitorie, congenitala sau dobândită, a constituției organice sau psihice, cât și circumstanțe exterioare, fizice și sociale, care concura într-un anumit timp și loc date, la determinarea acțiunii unui anumit om”.

Luarea în considerare și a componenței psihice rezultă, după cum se va observa, și din clasificarea pe care Ferri o reține în legătură cu factori criminogeni. În aceste imprjurari explicațiile formulate de E. Ferri în legătură cu etiologia fenomenului criminal, pot fi sintetizate în formula:

”Teoria anormailtatii bio-psiho-sociale”.

Secțiunea a II-a

Teoria anormalității bio-psiho-sociale

Conform opinlilor sale, răspunsul este acela că delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-sociala, cât și biologică, în modalități și grade diferite în funcție de caracterul persoanei implicate, ale loculul și timpului comiterii faptei penale. El concepe sociologia criminală ca observație științifică, ca metoda experimentală a crimei, ca fapt natural, social, juridic și a mijloacelor de apărare preventive și represive. Sociologia criminală face studiul complex al crimei: natural (antropologic) social și juridic.

Sociologul criminalist nu va face nici pe antropologul, nici statisticianul, dar nici nu se va putea limita la studiul juridic al infracțiunii -afirma Ferri – ci, el va trebui să cunoască și să sistematizeze datele științifice ale antropologiei criminale și statisticii criminale, precum și cele ale științei de prevenire, represiune și de procedura. Teza fundamentală a școlii pozitiviste este studiul genezei naturale a crimei în criminal și în mediul fizic și social, în care trăiește acesta, pentru a opune diferitelor cauze cele mai eficace remedii. Ferri afirma: “După mine, sociologia generală nu face decât să dea indicile mai comune și universale ale vechii sociologii particulare”. Se poate face și sociologie criminală așadar studiind în acest scop și cu această metodă activitatea umană anormală sau antisocială.

Ferri considera că opera sa poate servi că “trăsătura de unire” între ,,omul delicvent" a lui Lombroso care a fost punctul de plecare a științei noi, și ”Criminologia” lui Garofalo, care a indicat locul de sosire de ordin pur juridic.

Cu ocazia celui de – al VI-lea Congres lnternational de Antropologie Criminală de la Geneva (1896), Ferri a prezentat următoarea clasificare a factorilor criminogeni:

A. Factori antropolopici (endogeni), reprezentați în trei grupe:

· cei care țin de construcția organică a infractorului;

· cei care corespund constituției sale psihice,

· caracteristicile personale (vârsta, sex, etc).

B. Factori fizici (cosmo-telurici): (climatul, natural solul, anotimpurile), care constituie o primă varietate de factori exogeni.

C. Factorii mediului social:

· densitatea populației;

· familia;

· educația;

· opinia publică;

· alcoolismul;

· organizarea economică și poliția: etc.

“Criminalitatea – afirma Ferri – este o formă specifică de anomalie biologică care se distinge de oricare alta și fără de care nici mediul fizic, nici mediul social nu pot explica crimă”.

El a acceptat și urmat studiile Iui Lombroso în ce privește antropologia criminală. Caracterele fizice anormale (urechi cu toarta, frunte joasă, plagiocefale, maxilare puternice, asimetrie facială, etc.) se asociază cel mai frecvent la indivizi cu caracter imoral, deși uneori pot să se găsească la cei morali și să lipsească la cei imorali.

Aceste anomalii în caracterul moral, care ar constitui la adult delicventa, se manifestă la copii în proporții mult mai mari și cu aceiași indici, grație mai ales unor cauze ereditare.

Ereditatea morbidă la copii imorali s-a manifestat la 52% (într-un studiu realizat de Lombroso), în timp ce la copiii cu caracter integru la 15%. Diferența iese și mai mult în evidentă dacă se considera în special copiii numiți semidelicventi, la care anomaliile fizice ating 72% sii respectiv 83%, iar ereditatea morbidă se ridică la 70% și 66%.

Această anomalie biologică, Ferri a numit-o nevroză criminală, prin aceasta înțelegându-se o predispoziție criminală rezidând în constituția biologică antisocială (organică și psihică). Aceasta nevroză criminală este însoțită aproape întotdeauna în proporții care variază de la criminal la criminal, de anomaiile atavismului, piedici în dezvoltare, anomaliile neurasteniei, epilepsiei, degenerării.

Dar, nevroză criminală este factorul specific al criminalității, așa că fără ea nici mediul social nici mediul fizic, nu pot produce crimă.

Acordând prioritate factorilor sociali. Ferri reliefează faptul că aceștia se regăsesc mai ales în plan general al fenomenului infracțional. De altfel, autorul a reformulat “legea saturației mediului” aparținând lui Quetelet, elaborând “legea suprasaturației”, confrom căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi războiul, revoluția, foametea produce o creștere bruscă a criminalității. O dată cu epuizarea evenimentelor în cauză, criminalitatea revine la limitele sale “normale”.

Mediul social (și fizic) da forma criminalității, dar aceasta (crimă) își are izvorul sau într-o constituție biologică antisocială (organică și psihică).

“Concluzia mea – afirma Ferri – este că, crima este un fenomen de origine complexă, adică biologic, fizic și social. Predominarea diferită a unui sau altui factor determina varietăți bio-sociologice de criminalitate (pe care se întemeiază clasificarea criminologică); dar, fără îndoială, orice criminal este întotdeauna produsul acțiunii simultane a condiiilor biologice, fizice, sociale”.

Ferri combate opinille unilaterale, după care crimă ar fi efectul exclusiv al factorilor biologici sau produsul unic al mediului social, precum sii teza socialistă, după care crimă ar fi produsul exclusiv al condițiilor economice.

Originea crimei nu poate fi redusă la condițiuni economice, cum susține scoaIa socialistă. Ferri a tratat chestiunea raportulul între criminalitate și factorii economici într-o lucrare specială “Socialisme et criminalite”. În care atribuie factorulul economic o influență așa de mare asupra criminalității. încât unii l-au crezut partizan al școlii sociale penale. Acest fapt l-a negat în operă sa “Sociologie criminale”, dând explicație asupra raportului dintre factorii economici și ceilalți factori ai crimei.

Afirma că factorul economic are o mare influență, mai mult sau mai puțin directă, îndeosebi pentru anumite delicte ocazionale, contra proprietății și contra fizice (căci din cei care suferă de mizerie, din același mediu, numai o mică parte se va deda la crimă); el nu este o cauză prima, absolută.

Conditule economice nu constituie decât unul dintre factori, care împreună cu condiile biologice, fizice și sociale cooperează cu mai mulți sau mai puțină forță, la determinarea naturală a crimei, conform circumstanțelor personale și reale ale criminaluiui – conchide Ferri.

Tot așa de greșite considera și cele două forme ale teoriei sociale, după care crimă ar fi un produs al mediului social75. Teza lui Caccaro (crima este un produs social, în sensul că este efectul unei lipse de adaptabilitate a autorului în consututia legală a fiecărei societăți) are temei numai pentru infracțiunile politice sau sociale dar nu și pentru celelalte. A doua formă a teoriei sociale – teoria Iui Lacassagne – după care este un produs al factorilor sociali, este considerată unilaterală și insufiaienta.

Factorul biologic nu este impusul condițiilor sociale, dar îndestulătoare ca să facă din tot mizerabilul și ignorantul un hoț sau un asasin

.

“Mamiferul nu poate trăi fără atmosferă, dar nici în atmosfera nu poate tra, dacă n-are plămânii” afirmă Ferri. Aplicând aceasta comparație la raportul dintre factorul biologic și cel social, atmosfera ar fi societate, iar plamaii, factorul biologic.

Ferri, în toate acestea vede o justificare a tezei sale – crima este o însumare de factori biologici, sociali și fizici, de grad și moduri diferite, care întotdeauna se produce cu concursul simultan al acestor trei condiții naturale, al căror rezultat este.

În rezumat77 – doctrina lui Enrico Ferri – crima este un fenomen complex, produs simultan al condițiilor biologice (factori antropologici), fizici (factori fizici) și sociali. Factorii antropologici reprezintă, așadar o predispoziție organică (nevroză criminală), condiția inițială, fără de care caracterul social s1 fizic nu pot produce crimă. Raportul dintre acești factori variază; variația predomina determinând varietățile bio-sociale ale criminalului.

În funcție de acești factori, Enrico Ferri a stabilit categoriile antropologice ale delicvenților.”Delicventul este întotdeauna un anormal. Omul nedelicvent (chiar dacă nu-i imoral și nici moral) prezintă adeseori o anomalie organică sau psihică, e incontestabil, pentru ca “om normal nu înseamnă om perfect”, însă înseamnă ,,omul care știe să se adapteze mediului în care traiest”. însă în delicventa, anomaliile nu numai că sunt mai grave, însă mai numeroase în același individ.

Categoriile de delicvenți – după Ferri sunt:

· criminali născuți – se regăsesc la aceștia caracteristicile speciale, stigmatele anatomice relevate de teoria ereditară a lui Cesare Lombroso;

· criminali nebuni – în această categorie, se regăsesc cazurile patologice, diversele maladii mentale(idealismul, degenerescentele epileptice, diferitele manii sau “Nebunul moral" persoana lipsită de simțul moral deși este greu de a fi delimitată de categoria ,,criminalilor născuții", Enrico Ferri o include în categoria criminalilor nebuni ca o varietate;

· criminalii obișnuiți sau din obișnuință dobândită – se caracterizează prin slăbiciune morală la care se adauga factori stimulatori ai mediului corupt Cariera criminală este începută la vârstă fragedă, cu infracțiuni contra proprietății, iar mediul penitenciar îi degradează personalitatea având cele mai multe șanse de a deveni recidivist;

· criminalii de ocazie – sunt criminali care deși nu au “textura ereditari” înclinată spre delict, ei sunt împinși să comită fapte penale de unele condiții legate de mediui fizic și social. În final, Enrico Ferri admite la acest tip unele “predispoziții ereditare” arătând că fără acestea stimuli exteriori ar rămâne fără efect;

· criminali din pasiune – sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Sunt indivizi care au respectat legile și normele de conduită dar în anumite împrejurări, urmare a unui eveniment, comit atentate contra persoanei.

Ei sunt caracterizați prin temperament coleric sau sanguin și prezintă o sensibilitate exagerată care se transformă în irascibilitate.

Enrico Ferri este primul care elaborează o viziune complexă asupra etiologiei crimei.

De la studierea crimei ca act individual, trece la o analiză a criminalității utilizând datele statistice din ”legea saturației” lui Quetelet și pe baza observației ca într-un mediu social dat, în condiții individuale și fizice date se comite un număr determinant de infracțiuni – elaborează “legea suprasaturației criminale” în condițiile de ”anomie socială” provocată de starea de război, revoluții sau schimbări foarte rapide – în aceste perioade criminalitatea atingând un procentaj maxim.

Ferri concluzionează că nu asprimea pedepselor duce la scăderea criminalității ci, trebuie să se recurgă la alte metode și alte mijloace decât pedepsele pentru apărarea societății – respectiv la mijloace substituite pedepselor astfel spus la echivalenți, ai pedepselor; Ferri considera că fenomenul criminal este influențat de schimbăriile politice, economice, administrative, culturale s.a. prin care “individul trebuie să fie ghidat neîncetat și de o manieră indirectă pe cai noncriminale”.

Ca echivalenți, ai pedepselor Enrico Ferri se referă la:

În plan politic – se subliniază respectarea de către guvern a drepturilor și libertitilor omului, la respectarea libertăților publice s.a.

În plan economic – propune o economie de piața liberă fără măsuri de protecție a unui sector economic, impune totuși restricții la fabricarea și comercializarea alcoolului; în același timp propune salarii decente funcționarilor publici și subliniază rolul preventiv al iluminatului public.

În plan civil și administrativ – Ferri propune facilititi privind accesul la justiție, simplificarea legislației civile și comerciale, măsuri de recuperarea prejudiciilor și de judecare rapidă a cauzelor civile și comerciale79.

În planul educației, se pune accentul pe salarizarea învățătorilor educarea copillor abandonați și suprimarea spectacolelor violente care incita la violență.

Și în domeniul științific Enrico Ferri propune măsuri viabile și anume folosirea unor tehnici modeme de investigare a criminalității și de protecție a victimelor.

În concluzie, în viziunea sa asupra sociologiei criminalității, Ferri reunește două elemente care constituie baza teoretică a curentului sociologic asupra criminogenezei; elementul de sinteză obținut prin culegerea datelor oferite de alte discipline cu preoctipari criminologice și studiul analitc al fenomenului infracțional considerat ca fiind determinat de viață sociabilă.

Secțiunea a III-a

Contribuția lui Ferri la dezvoltarea gândirii criminologice

Ferri este, așadar, primul om de știință care exprimă într-un mod foarte clar o viziune complexao asupra etiologiei crimei, elaborând o teorie multifactorială. Contribuția sa oa dezvoltarea gândirii criminologice trece însă dincolo de formularea teoriei amintite.

De la studierea crimei ca fenomen individual, Ferri trece la analiza criminalității. Utilizând datele statistice, el observă că într-un mediu social dat, în condiții individuale și fizice date, se produce un număr determinat de infracțiuni (legea saturației criminale). În condiții deosebite, legate de fenomene economice, politice, etc, numărul infracțiunilor poate atinge un prag maxim (suprasaturafia criminală).

În aceste condiții, se impun două constatări importante:

– nu există o regularitate mecanică a fenomenului criminal (și aici, Ferri combate opinia lui Quetelet);

– pedepsele nu au eficienta care le este atribuită în general, deoarece “delictele cresc și descresc în virtutea unui ansamblu de cauze diferite de aceste pedepse”.

Concluzia pe care Ferr o degaja este că “trebuie să se recurgă la alte metode și alte mijloace decât pedepsele pentru apărarea societății”, respectiv la echivalenți al pedepselor (substitutivi penali -sau mijloace substituite pedepselor).

Echivalenții pedepselor reprezintă, în opinia lul Ferri, unele modificări în structurile politice, economice, administrative etc, prin care individul să fie”ghidat neîncetat și de o manieră indirectă pe cai noncriminale” și îndepărtat de tendințele naturale ori de ocaziile delictuale.

Trecând în revista principalele modiflcari ce s-ar impune, Ferri elaborează un adevărat program de reformă socială:

În plan economic, el preconizează liberul schimb, impozite și restricții indirecte în legătură cu fabricarea și vinderea alcoolului83, salarizarea corespunzătoare a funcționarilor publici, iluminatul nocturn etc.

Din punct de vedere politic se pune accentul pe respectarea de către guvern a libertăților publice, (libertatea de opinie), a drepturilor individuale și sociale, descentralizarea politico-administrativă etc.

În domeniul științific, Ferri preconizează folosirea unor tehnici moderne pentru investigare și pentru protecția cetățeanului (sisteme de alarmă, antifurt, etc).

În plan civil și administrativ, se urmaresca: facilitarea accesului la justiția civilă; simplificarea legislației comerciale; un sistem riguros și expeditiv de reparare a daunelor suferite de victimele delictelor; perfecționarea funcționarii notariatelor și birourilor de stare civilă (s-ar evita fraudele și falsurile cu privire la identitate, bigamia etc); efectuarea de verificări medicale mai riguroase în cazul bolnavilor psihic; crearea unor societăți de patronaj pentru condamnații eliberați ți pentru infractori minori etc.

În privința educației, Ferri crede că sunt necesare: suprimarea unor speclacole ce instiga la cruzime; direcționarea experimentală a pedagogiei; salarizarea decenta a învățătorilor; îngrijirea și educarea copiilor abandonați.

Punerea în practică a măsurilor preconizate, ce constituie un “cod preventiv”, ar avea o eficiență mult mai mare, în opinia lui Ferri, decaat codul penal.

În sfârșit, una din contribuțiile cele mai importante în dezvoltarea gândirii criminologice este adusă de Ferri prin formularea teoriei pozitiviste a răspunderii penale.

Ferri neagă ideea de “liber arbitru” pe care o considerao o “pură iluzie”. El critică atât concepția clasică a “liberului arbitru absolut”, cât și teoriile neoclasice prin care se susținea existența unui “liber arbitru limitat”, relativ. Pentru combaterea ideii de “liber arbitru”, Ferri recurge la o demonstrație în cel mai pur stil pozitivist apelând la argumente psihofiziologice, la rezultatele unor cercetări din domeniul biologiei, al antropologiei și al psihiatriei. Toate argumentele utilizate converg, în opinia lui Ferri, spre constatarea că: “omul acționează cum simte și nu cum gândește”. Pentru a fi mai convingător, Ferri citează o frază celebră a unui psihiatru francez: “eu vreau constata o situație, dar nu o creează”

Negând “liberul arbitru”, se neagă implicit răspunderea morală, punându-se în discuție temeiul răspunderii penale: “Dar atunci, dacă omul comite fapte rele nu prin libera alegere a voinței sale, ci prin tirania fatală a organismului sau anormal și a mediului exterior, cum am putea să-l pedepsim, să-l facem răspunzător de greșeli ce nu sunt ale lui?”

Pentru rezolvarea acestei dileme, Ferri înlocuiește răspunderea morală cu răspunderea socială prin care inteIege o “obigatie” a individului față de societatea în care trăiește: “Actele omulul pot să-i fie imputate și el este în consecință răspunzător, pentru că trăiește în societate”

Opiniile lui Ferri cu privire la răspunderea socială și la echivalenții pedepselor au readus în discuție problema prevenirii delincventei și au antrenat o serie de modificări legislative în domeniul penal.

În același timp, teoria etiologică multifactoriala elaborată de Ferri a dat o nouă orientare cercetării criminologice și, dupas cum vom vedea, teoriile etiologice moderne nu pot face abstracție de explicațiile savantului italian.

Opera lui E. Ferri iincheie cu succes ciclul strădaniilor pozitiviste și reprezintă punctul de plecare al criminologiei moderne.

Sectiunea a IV-a

Caracterele școlii pozitiviste

Încercarea de a rezuma, în câteva trăsături, vasta creație pozitivistă este desigur dificilă și prezintă, inevitabil, o mare doză de arbitrar. Credem totuși că o astfel de sintetizare este utilă, pentru mai bună înțelegere a loculul și rolului școlii pozitiviste în gândirea criminologică.

Foarte pe scurt, pot fi reținute cinci principale caracteristici:

a) studiul complet al fenomenului criminal ca realitate umană ci socială și, în mod corelativ, contestarea viziunii abstracte asupra crimei;

b) formularea unor concluzii bazate pe observarea fenomenului criminal, pe metoda inducției pozitive, și renunțarea la deducția apriorică, speculativă;

c) negarea “liberului arbitru” și înlocuirea acestei idei cu cea a determinismului bio-psiho-social;

d) înlocuirea ideii de răspundere morală cu cea de răspundere socială;

e) justificarea activității juridico-penale prin rațiuni de apărare socială, ceea ce presupune măsuri de protecție (reparatoni, eliminatori) și măsuri de prevenire (educative, curative etc).

CAPITOLUL V

TACTICA CONSTATĂRII SI EXPERTIZEI INFRACȚIUNII FLAGRANTE

Secțiunea.1. Rolul constatării infracțiunii flagrante în prevenirea și descoperirea infracțiunilor

.Infracțiunea flagrantă este definită ca fiind acea infracțiune descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire sau acea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

Organele cărora procedura penală le conferă dreptul și obligația de a constata infracțiunea flagrantă, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sunt:

a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;

b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;

c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

d) comandanții navelor și aeronavelor, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave.

Organele constatatoare ale infracțiunii flagrante au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă.

În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.

Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.

În cazul infracțiunii flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor, iar dacă făptuitorul a fost prins în aceste condiții, persoana care l-a reținut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum și cu obiectele și înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal.

Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.

Procesul-verbal încheiat de organele constatatoare constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrative.

Secțiunea 2.Pregătirea în vederea constatării si expertizei infracțiunii flagrante.

Constatarea si expertiza infracțiunii flagrante se face de către organul de urmărire penala sesizat despre săvârșirea unei astfel de fapte sau de către polițiștii aflați în timpul executării atribuțiilor de serviciu.

Modul cum se desfășoară constatarea si expertiza infracțiunii flagrante, activitățile concrete care se întreprind, diferă de la cauză la cauza.

Important este ca prin modul cum se desfășoară constatarea infracțiunii flagrante să se stabilească:

– existența infracțiunii;

– vinovăția făptuitorului;

– starea de flagrantă.

De asemenea, prin constatarea si expertiza infracțiunii flagrante se urmărește realizarea următoarelor obiective principale:

Pentru respectarea legalității, realizarea în bune condiții a acestor acțiuni și prevenirea evenimentelor negative, în cadrul executării acțiunilor de prindere în flagrant polițiștii trebuie să parcurgă obligatoriu următoarele etape:

a) activități preliminare realizării flagrantului;

b) activități preliminare realizării flagrantului;

c) realizarea flagrantului

Polițiștii aflați în timpul executării atribuțiilor de serviciu în zona de siguranță publică, în timpul desfășurării activităților specifice poliției de proximitate sau în timpul liber, trebuie să fie pregătiți permanent pentru a putea acționa eficient în cazul în constatării directe sau în cazul sesizărilor făcute de către cetățeni, cu privire la existența unor infracțiuni flagrante.

În aceste situații, polițiștii trebuie să acționeze operativ, cu respectarea regulilor generale și specifice de tactica polițieneasca învățate, în cele mai multe cazuri neexistând timpul necesar pentru o pregătire temeinică a acestor acțiuni, așa cum se procedează în cazul în care acțiunea se desfășoară pe baza unor informații obținute de la agenți sau pe baza datelor rezultate din sesizările, plângerile sau denunțurile cetățenilor.

De exemplu, în cazul infracțiunilor spontane, cum sunt: furturi din locuințe, furturi de și din autoturisme, furturi din buzunare, ultraje contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, infracțiuni săvârșite la regimul circulației pe drumurile publice, la regimul substanțelor stupefiante etc., constatarea acestora în flagrant este obligatorie și nu se pune problema desfășurării unor activități pregătitoare.

Polițistul care se afla în executarea serviciului în zona de siguranță publică poate părăsi zona atunci când se afla în urmărirea persoanelor care au săvârșit infracțiuni flagrante.

În cazul în care polițistul executa serviciul în post pe care nu-l poate părăsi și este sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni al cărei autor a fost prins în flagrant, îl va legitima și îi va efectua controlul corporal și eventual controlul bagajelor, după care, fără a părăsi postul, va raporta de îndată, prin orice mijloc, șefului sau nemijlocit sau personalului de serviciu al unității de poliție. Până la sosirea ajutorului solicitat îl va opri pe făptuitor, iar o dată cu predarea acestuia va comunica datele constatate.

În situația în care se acționează pe baza unor date care motivează acțiunea de prindere în flagrant, respectiv informațiile obținute de la agenți sau cele rezultate din sesizările, plângerile sau denunțurile cetățenilor, conducerea unității de poliție va analiza toate aceste date pentru a stabili suportul logistic, resursele umane și variantele de acțiune.

În vederea constatării infracțiunii în flagrant, atunci când nu există altă posibilitate de întrerupere a activității ilicite trebuie să se desfășoare o temeinică activitate pregătitoare.

Activitățile preliminare constatării infracțiunii flagrante, în principiu, sunt următoarele:

–   aprecierea oportunității și a necesității constatării infracțiunii flagrante;

Această apreciere trebuie să aibă în vedere natura infracțiunii ce se desfășoară în acel moment ori este pe cale de a se desfășura, frecventa acestor fapte în loc și timp, împrejurările în care se comit, modul de operare al făptuitorilor, activitățile care le întreprind înainte sau după săvârșirea infracțiunii, precum și numărul lor.

–   cunoașterea locului, a zonei și a mediului unde se va desfășura acțiunea;

Se va proceda obligatoriu la cercetarea zonei unde se preconizează desfășurarea acțiunii de prindere în flagrant, pentru a se putea stabili locurile unde vor fi amplasate efectivele și modul de acțiune al acestora (pe baza unor fotografii, video-filme sau schițe ale locurilor de desfășurare a acțiunilor).

– cunoașterea unor date despre persoanele implicate sau grupurile de infractori care ar putea să fie participanți la comiterea infracțiunilor.

Despre persoana și activitatea acesteia trebuie cunoscute următoarele date:

– profilul moral al acesteia;

– dacă are antecedente penale;

– mediile pe care le frecventează;

– legăturile infracționale;

– anturajul, viciile, modul de viață;

– perioadele când lipsește de la domiciliu.

Aceste date vor fi coroborate și în raport de ele se vor stabili modalitățile concrete de acțiune, întocmindu-se în acest sens un plan de acțiune.

Înainte de momentul realizării dispozitivului se va efectua instructajul, ocazie cu care se va face o expunere amănunțită a situației de fapt, în așa fel încât fiecare polițist să cunoască ce activități va desfășura în ordinea cronologică a momentelor principale ale acțiunii. Cu această ocazie, conducătorul acțiunii va verifica și starea psiho-fizica a participanților.

Intrarea în dispozitiv se va face pe trasee diferite și în funcție de distanța față de locul de plecare, echipele se vor instala premergător în locuri, „inițiale” în apropierea zonei de intervenție.

Fiecare polițist participant va raporta șefului de echipa instalarea în dispozitiv și eventualele modificări survenite în situația operativă.

Tot în această fază se vor lua măsurile asigurătorii necesare pentru realizarea, în caz de necesitate a blocării cailor de acces pentru persoane suspecte sau autovehicule, după începerea acțiunii ori pentru reușita intervenției.

Dacă în această fază survin schimbări radicale ale situației operative, care depășesc posibilitățile de acțiune și nu concordă cu perspectivele de finalizare conform planului inițial, se vor solicita forțe suplimentare sau anularea acțiunii pentru un alt moment operativ prielnic.

Din momentul instalării efectivelor în dispozitiv și până în faza dinamică de realizare a flagrantului trebuie în mod obligatoriu îndeplinite cumulativ următoarele cerințe:

– acordarea priorității pentru asigurarea securității polițiștilor participanți la acțiune precum și a cetățenilor care tranzitează, domiciliază ori au locul de muncă în zona vizată;

– luarea tuturor măsurilor de protecție a polițiștilor care lucrează sub acoperire sau a informatorilor (când este cazul);

– protejarea și asigurarea materialelor, a bunurilor, a substanțelor sau a sumelor de bani folosite în combinațiile informativ-operative pentru a identifica elementele infractoare sau a rețelelor de traficanți.

Dacă cel puțin una din cele trei cerințe prezintă nesiguranță în privința realizării, acțiunea va fi anulată pentru alt moment prielnic.

b) realizarea flagrantului

Această fază reprezintă momentul cel mai important și cel mai delicat al acțiunii și implică eficacitate maximă din partea polițiștilor.

Aceștia vor acționa rapid și eficient pentru capturarea tuturor persoanelor implicate în comiterea infracțiunea, pentru identificarea și reținerea bunurilor, materialelor, substanțelor sau sumelor de bani, respectiv a obiectului infracțiunii ori pentru recuperarea prejudiciului.

Având în vedere practica existenta în domeniu, în funcție de fazele comiterii actului infracțional, există trei posibilități de intervenție pentru realizarea flagrantului:

– înainte de consumarea actului infracțional, ceea ce presupune că actele pregătitoare efectuate să permită constatarea tentativei incriminate legal sau ca intervenția să prevină posibilitatea comiterii unei infracțiuni cu un pericol social mai mare;

– pe parcursul comiterii faptei, ceea ce presupune că în timpul intervenției infracțiunea să fie în curs de derulare. În această fază polițiștii se expun celor mai mari riscuri, deoarece autorul sau autorii sunt concentrați la maximum pentru terminarea actului infracțional, fiind pregătiți chiar să riposteze în orice moment și cu orice mijloace pe care le au la îndemână. De asemenea, exista riscul mărit al rănirii unor persoane și chiar al luării de ostatici, generat de starea de panică în care poate intra infractorul;

– după consumarea actului infracțional, moment care este cel mai prielnic pentru acțiune. În această situație polițiștii dispun de avantajul factorului surpriză, întrucât făptuitorul trece printr-un moment de deconectare după derularea infracțiunii în bune condiții, deci poate fi, teoretic, reținut mai ușor. De asemenea, în această fază pot fi identificați toți participanții, împreună cu obiectele corp delict și poate fi înlăturat riscul producerii evenimentelor negative.

Organizarea flagrantului

Sesizarea este fie din oficiu sau prin denunț :

– din mediul familial al autorilor

– mediul profesional

– al celor antrenați în actul de corputie

Elemente de referință în pregătirea flagrantului

1) Sesizarea din oficiu: organul judiciar va verifica datele existente despre fapte sau făptuitori

2) Denunț: se audiază denunțătorul.

Problemele esențiale urmărite în realizarea flagrantului

– identitatea funcționarului, profilul personalității, calitatea oficială, locul de muncă

– locul în care s-a consumat sau unde urmează să se consume fapta ilicită

– determinarea modului de operare, a circumstanțelor în care se va comite infracțiunea

Alcătuirea echipei de prindere în flagrant

Stabilirea modului de acțiune al echipei care realizează flagrantul este o măsură importantă. Vor fi elaborate variante diverse acțiune în care se va ține cont de datele deținute, de comportamentul autorilor. În unele cazuri unii membrii ai echipelor nu tebuie să cunoască sarcinile celorlalți.

Fiecare caz presupune modalități particulare de pregatiere a constatirii infr. Totuși, se pot contura câteva măsuri ce trebuie luate pt derularea acțiunii:

·        supravegherea atentă a locului unde urmează să se deruleze infracțiunea;

·        protejarea participanților (denunțător);

·        stabilirea modalităților și mijloacelor de comunicare între membrii echipei;

·        apelarea la mijloace tehnice, logistice adecvate acțiunii

Pregătirea de capcane criminalistice și alte mijloace tehnice criminalistice

1) Se folosesc capcanele criminalistice cu substanțe fluorescente, ca de ex: scris MITA pe bani cu vopsea fluorescentă. Se pot folosi de asemennea capcane cu prafuri invizibile

2) Mijloace tehnice de înregistrare / supraveghere

Se pot utiliza mijl tehnice de înregistrare video sau audio pt a face posibilă documentarea directă a faptelor chiar în faza consumării infracțiunii de luare sau dare de mită. În cazul infactiunii de primire de foloase necuvenite, infracțiunea flagranta exista când funcționarul a îndeplinit deja un act în virtutea funcției sale și la care est obligat în temeiul acesteia.

După efectarea înregistrărilor organul de urmărire penală va efectua un proces-verbal ce va cuprinde:

·        autorizația data de procuror;

·        numele posturilor telefonice între care se poartă convorbirea;

·        numele persoanelor care poartă convorbirea;

·        dată, oră și durata fiecărei convorbiri;

·        numele, calitatea persoanei care a realizat înregistrarea;

·        numărul de ordine al casetei;

·        înregistrarea redată în formă scrisă.

Din punct de vedere tehnico-tactic criminalistic se vor avea în vedere:

–         specialistul însărcinat cu înregistrarea convorbirilor va transmite imediat mesajele cu valoare infracțională organului de urmărire penală;

–         alegerea mijloacelor de înregistrare video, fotografice în funcție de condițiile specifice;

–         stabilirea martorilor asistenți

Secțiunea 3. Activitățile care se întreprind cu ocazia constatării infracțiunii flagrante.

Intervenția fermă a polițiștilor față de autorii infracțiunilor constatate în flagrant este impusă de necesitatea asigurării climatului de ordine și siguranță civică în viața cotidiană a comunității.

În acest context, activitățile pe care le are de executat polițistul pot fi duse la îndeplinire numai dacă sunt întrebuințate cele mai eficiente metode și procedee. Necesitatea existenței unei anumite tactici de prindere în flagrant este determinată de faptul că dispozițiile legale ce ocrotesc valorile sociale, precum și cele ce stabilesc drepturile și îndatoririle polițiștilor, nu reglementează modul concret de acțiune pentru rezolvarea diferitelor situații întâlnite în activitatea practică cu ocazia constatării infracțiunilor flagrante. Intervenția, procedeele și metodele folosite de polițist depind de situația ivită.

Pentru constatarea infracțiunii flagrante, polițiștii vor desfășura următoarele activități:

– identificarea și supravegherea făptuitorului sau a făptuitorilor, pentru a percepe activitatea desfășurată în momentul intervenției;

Această activitate presupune identificarea vizuală a făptuitorului sau a făptuitorilor împotriva cărora se va acționa, precum și stabilirea activității ilicite desfășurate în momentul constatării.

– prezentarea clară a calității de polițist și luarea măsurilor de întrerupere a activității ilicite;

Prezentarea calității trebuie făcută în așa fel încât să fie auzită atât de făptuitor, cât și de persoanele din jur. Prin aceasta, cei prezenți conștientizează că polițistul acționează în virtutea atribuțiilor de serviciu.

Polițistul va folosi un ton ferm, calm și clar, precum și o atitudine corectă, dar intransigenta față de făptuitor.

– acordarea primului ajutor în cazul în care există persoane vătămate;

În funcție de natura activităților desfășurate și de urmările acestora, polițistul va acorda primul ajutor victimei, dispunând transportarea acesteia la cea mai apropiată unitate sanitară, nu înainte de a fi identificată (în raport de starea ei).

– identificarea martorilor oculari și eventual asigurarea sprijinului persoanelor de buna-credință prezente la fața locului;

Prin identificarea și ascultarea martorilor oculari, polițistul poate obține probe cu privire la activitățile desfășurate de către făptuitor, la persoanele care l-au ajutat, locurile unde au fost ascunse bunurile ce au servit sau provin din săvârșirea infracțiunii.

– stabilirea și identificarea martorilor asistenți;

Este obligatorie atunci când constatarea se face de către organele de cercetare penală. Aceștia vor fi aleși, de regulă, înaintea realizării flagrantului propriu-zis, pentru a li se acorda posibilitatea să observe activitățile desfășurate de către făptuitori, modul de acțiune al polițiștilor și constatările acestora.

– identificarea făptuitorului și efectuarea percheziției corporale, a autovehiculelor folosite, controlul bagajelor;

Autorul faptei va fi identificat pe baza actelor de identitate, reținându-se toate datele de stare civilă. Dacă făptuitorul nu are asupra sa actele de identitate vor fi menționate cele declarate de acesta, urmând a fi verificate, Percheziția corporală este obligatorie în toate cazurile și se efectuează cu prioritate pentru găsirea de obiecte, înscrisuri ori alte bunuri sau valori ce probează activitatea ilicită.

– ridicarea mijloacelor de comunicare mobila deținute de făptuitor;

– luarea măsurilor de imobilizare și transportarea în siguranță a infractorului sau infractorilor reținuți la sediul unității de poliție unde se va desfășura ancheta, precum și autovehiculelor folosite și a bunurilor ridicate;

– conducerea martorilor asistenți la sediul unității de poliție pentru audiere;

– efectuarea cercetării la fața locului;

– recuperarea tehnicii și retragerea echipelor din zona de acțiune;

– ascultarea martorilor asistenți, a persoanei vătămate și a făptuitorului;

– întocmirea procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante;

– efectuarea percheziției domiciliare (când se impune aceasta măsura).

Ordinea acestor activități se poate schimba, în funcție de fiecare caz.

Fixarea rezultatelor acțiunii se face prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a infracțiunii. Activitățile desfășurate și rezultatele obținute pot fi fixate și prin fotografii și filme judiciare, înregistrări pe banda video magnetică, schițe care se atașează la procesul-verbal de constatare.

Organul de urmărire penală sesizat întocmește un proces-verbal în care se consemnează următoarele:

a) data și locul unde este încheiat;

b) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

c) numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când exista;

d) descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;

e) numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;

f) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

În cazul infracțiunilor flagrante, în procesul-verbal de constatare se consemnează și declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane audiate (parte vătămată, martori asistenți).

Procesul-verbal se citește atât învinuitului, precum și persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenția că pot completa declarațiile sau că pot face obiecții cu privire la acestea.

Procesul-verbal se semnează de către polițiști sau de către organul de urmărire penala de către învinuit și persoanele audiate (parte vătămată, martori asistenți).

Trebuie reținut că procesul-verbal de constatare în flagrant constituie act de începere a urmăririi penale.

Secțiunea 4. Materializarea rezultatelor constatării infracțiunii flagrante.

Respectarea regulilor tactice are rolul să-l ferească de unele abuzuri și greșeli în intervenție, îi asigura reușita, succesul acțiunii, dominarea adversarului.

La constatarea infracțiunii flagrante vor fi respectate următoarele reguli tactice:

a) dispozitivul va fi ales înainte de intervenție și se va proceda astfel încât rolul fiecăruia să fie cunoscut de către toți;

Orice modificare survenită ulterior va fi adusă la cunoștința colegilor.

b) deplasarea la fața locului se va face cu multă discreție;

Nu trebuie neglijat faptul că, mai ales în timpul nopții, polițiștii care intervin pot fi văzuți și auziți cu multă ușurință.

c) se va avea grijă ca în cadrul acțiunii imediate fiecare dintre participanții la misiune să poată fi recunoscut ușor (de regulă se va purta uniforma);

d) se va comunica cu multă discreție (mai ales noaptea) cu toți ceilalți polițiști participanți la misiune, aflați la fața locului sau la distanță;

e) în cazul în care se intervine într-o zonă necunoscută, se va încerca să se afle, cu discreție, câteva informații cu privire la topografia locului, precum și unele date despre locuitori; f) supravegherea făptuitorului sau a făptuitorilor se va face dintr-un loc care să asigure protecția polițiștilor, pentru a putea stabili activitatea infracțională desfășurată în momentul constatării; Acesta este un moment extrem de important pentru asigurarea mijloacelor de probă, a vinovăției făptuitorului și a stării de flagrantă.

g) polițiștii nu vor rămâne niciodată grupați, înaintarea se va face, în general, sub forma arcului de cerc concav, pentru a evita situarea unui coleg pe direcția axei de tir;

h) nu se vor atinge și nu se vor deplasa obiecte de la locul lor;

Dacă este absolut necesar ca un obiect să fie deplasat din poziția în care a fost descoperit, la ridicare va fi marcat locul respectiv, pentru a putea fi pus în poziția inițială;

i) polițiștii își vor prezenta calitatea și vor atenționa persoanele prezente asupra măsurilor de întrerupere a activității ilicite;

Acest moment este foarte important, atât din punct de vedere procedural, cât și pentru prevenirea confuziilor și a evenimentelor negative (mai ales situațiile când se acționează în civil). Infractorii versați folosesc situațiile confuze pentru a-și asigura scăparea și distrugerea probelor, apelând, prin strigat public, la cetățeni, indicând polițiștii în civil ca fiind infractori ce comit asupra lor acte de violență sau, în alte situații, ripostează, motivând că nu au luat la cunoștință că cei care procedau la imobilizare erau polițiști.

j) înainte de intervenție se va soma făptuitorul să înceteze acțiunile ilicite și să se supună solicitărilor ce i se adresează; k) în cazul amenințării ori a ripostei din partea infractorilor, cu arme albe sau de foc, se va proceda la folosirea mijloacelor din dotare sau a armamentului, cu respectarea obligatorie a cazurilor legale de folosire;

l) în faza dinamică a intervenției, infractorul trebuie urmărit și oprit rapid, pentru a nu distruge, ascunde sau abandona corpurile delicte sau produsul infracțiunii;

Dacă infractorul abandonează obiecte de natura celor de mai sus și este posibil, acestea se vor ridica cu multă atenție, pentru a nu fi distruse eventualele urme, iar în caz contrar, vor fi lăsate la locul abandonării, asigurându-se securitatea lor până la sosirea echipei de cercetare la fața locului.

m) în situația realizării flagrantului și a prinderii infractorilor care se afla într-un autovehicul , este de preferat ca acțiunea sa se realizeze în momentul când mașina nu se afla în mișcare (este oprită în trafic aglomerat, la culoarea roșie a semaforului sau în parcări);

În acest caz, se vor lua măsuri simultane de blocare fata-spate-lateral și de acțiune imediată la toate ușile autovehiculului, pentru imobilizarea infractorilor. Dacă acțiunea se finalizează prin urmărirea autovehiculului, exista riscul producerii de accidente rutiere, de rănire a polițiștilor sau a altor participanți la trafic.

n) se va proceda la îndepărtarea curioșilor, prin degajarea rapidă a zonei, pentru a se preveni formarea de blocaje sau producerea unor evenimente negative, precum și pentru păstrarea și conservarea urmelor sau a altor mijloace de probă, de natură să ușureze munca de cercetare la fața locului;

o) când se acționează într-o clădire vor fi luate măsuri de blocare a intrărilor și a ieșirilor;

p) se va interzice accesul persoanelor în perimetrul câmpului infracțional, atât în interiorul, cât și în exteriorul unei clădiri;

q) în cazul infracțiunilor stradale sau din auto, polițistul îl va imobiliza pe autor, îl va încătușa și va executa controlul persoanei;

Percheziția corporală se va executa la sediul unității de poliție.

r) după imobilizare, făptuitorul va fi apărat de agresiunile martorilor sau ale altor persoane prezente la fața locului.

 CAPITOLUL VI

6.MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI CONFRUNTAREA

Secțiunea 1. Noțiuni preliminarii

În vederea obținerii și punerii în valoare a probelor în procesul penal sunt necesare activități sau operațiuni legale pentru descoperirea lor, adică mijloace legale de probă Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate.

Art. 97 NCP definește mijloacele de probă că fiind acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă.

Mijloacele de probă reprezintă o categorie juridică care desemnează căile sau operațiunile prin care, în temeiul legii, se descoperă și se pune în valoare conținutul probelor. Prin mijlocirea lor se tratează calea spre informația – certă sau îndoielnică, principală sau secundară, completă sau parțială – pe care fiecare probă o procură cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, gradul și felul contribuției participanților, vinovăția acestora, etc. În literatura de specialitate sunt definite că mijloacele legale prin care se administrează probele sau mijloace legal utilizate pentru dovedirea unui fapt.

Legea enumeră mijloacele de probă în mod limitativ.

Potrivit acestui sistem o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate de lege, dar nu prin alte mijloace neenunțate expres și exhaustiv de normă juridică Mijloacele de probă admise de lege sunt enumerate în art. 64 C.p.p., așa cum a fost modificat prin legea nr. 141/14.11.1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală , după cum urmează:

declarațiile suspectuluisau ale inculpatului;

declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente;

declarațiile martorilor;

înscrisurile;

înregistrările audio sau video;

fotografiile;

mijloacele materiale de probă;

constatările tehnico-științifice;

constatările medico-legale;

expertizele.

Caracterele mijloacelor de probă

1.Caracterul legal -constă în aceea că toate mijloacele de probă, atât cele comune procesului civil și penal, cât și cele specifice procesului penal, precum și procedeele auxiliare de probațiune sunt prevăzute de lege.

Legea prevede limitativ mijloacele de probă, fiind interzisă, în vederea obținerii și administrării de probe, folosirea altor mijloace de probă și altor procedee auxiliare de probațiune, decât cele prevăzute de lege, aceasta datorită faptului că probele pot să formeze convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din surse sigure.

Totodată legea stabilește, în mod expres și limitativ, situațiile în care anumite mijloace de probă nu pot fi folosite pentru descoperirea și administrarea anumitor probe. De asemenea, legea prevede, în mod expres, situațiile în care este obligatorie folosirea unui anumit mijloc de probă.

2. Caracterul istoric. Mijloacele de probă au evoluat în strânsă legătură cu evoluția istorică a sistemelor de probațiune adoptate în diferite etape istorice, astfel că unele dintre acestea au dispărut, altele s-au menținut, iar altele au evoluat.

Clasificarea mijloacelor de probă

Mijloacele de probă sunt clasificate în literatura de specialitate

în raport cu mai multe criterii astfel :

În raport de criteriul formei de exprimare, există:

mijloace de probă orale – mărturisirea, declarațiile suspectuluisau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente. Ele se numesc orale deoarece ajung la cunoștința organelor judiciare pe cale orală, dar legea prevede consemnarea lor în scris;

mijloace de probă scrise în care intră probele materiale;

mijloace de probă tehnice, categorie în care intră constatările tehnico-științifice și medico-legale precum și expertizele.

În raport de sediul materiei, există:

mijloace de probă comune procesului civil și penal: proba cu martori (testimonială), înscrisurile, expertizele, probele materiale și cercetarea la fața locului;

mijloace de probă specifice procesului civil, categorie în care intră mărturisirea și prezumțiile;

mijloace de probă specifice procesului penal: declarațiile suspectuluisau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente, constatările tehnico-științifice și medico-legale.

Secțiunea 2. Declarațiile suspectului

La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv siadresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedura, antecedentele penale sau dacă împotriva să se desfășoară un alt proces penal, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.

Reglementarea în Vechiul Cod de Procedura Penală (din 1968)

Art. 70: Întrebări și lămuriri prealabile

(1) Învinuitul sau inculpatul, înainte de a fi ascultat, este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresa la care locuiește efectiv, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale.
(2) Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoștința fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridicaa acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul de a nu face nicio declarație, atragandu-i-se totodată atenția ca ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul da o declarație, i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

(3) Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declarație, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declarație, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.

(4) Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoștința și obligația să anunțe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinței pe parcursul procesului penal.

Art. 108: Comunicarea drepturilor și a obligațiilor

(1)Organul judiciar comunica suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.

(2)Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștința drepturile prevăzute la art. 83, precum și următoarele obligații:

a)obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atragandu-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;

b)obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atragandu-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresa rămân valabile și se considera că le-a luat la cunoștință.

(3)În cursul urmăririi penale, înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la cunoștința drepturile și obligațiile prevăzute la alin. (2) și i se înmânează, sub semnătura, un formular scris care cuprinde aceste drepturi, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

Art. 109: Modul de ascultare

(1)După îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicata, după care i se pot pune întrebări.

(2)Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când considera necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii.

(3)Dacă în cursul audierii suspectul sau inculpatul își exercita dreptul de a nu da nicio declarație, ascultarea nu va mai continua, încheindu-se un proces-verbal.

Reglementarea în Vechiul Cod de Procedura Penală (din 1968)

Art. 71: Modul de ascultare

(1) Fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat.
(2) În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, fiecare este ascultat fără să fie de fata ceilalți.
(3) Învinuitul sau inculpatul este mai întâi lăsat să declare tot ce știe în cauza.
(4) Ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauza.
(5) Învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

Art. 72: Întrebări cu privire la fapta

(1) După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce. De asemenea, este întrebat cu privire la probele pe care înțelege să le propună.
(2) În cursul judecații dispozițiile art. 323 alin. 2 și 3 se aplică în mod corespunzător.

Art. 110: Consemnarea declarațiilor

(1)Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În fiecare declarație se consemnează totodată ora începerii și ora încheierii ascultării suspectului sau inculpatului.
(2)Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sauinculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului.
(3)Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.
(4)Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului, inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, partii civile sau partii responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.
(5)În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.

Reglementarea în Vechiul Cod de Procedura Penală (din 1968)

Art. 73: Consemnarea declarațiilor

(1) Declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris. În fiecare declarație se vor consemna, totodată, ora începerii și ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declarația scrisă se citește acestuia, iar dacă cere, i se da să o citească. Când este de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit.
(2)Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune în declarația scrisă.
(3) Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.
(4) Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declarațiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează și se semnează în condițiile arătate în prezentul articol .

Confruntarea este un procedeu care se aplică după ce s-a efectuat ascultarea de către organul judiciar, și dacă există contradicții între declarațiile sale și ale celorlalte părți sau martori.

Organul judiciar care efectuează cercetarea sau judecată este obligat, ca efect al dreptului de apărare și al prezumției de nevinovăție să asculte învinuitul sau inculpatul.

La urmărirea penală ascultarea începe cu declarația scrisă personal.

În Legea nr.281 din 01.07.2003 cu intrare în vigoare din 1 ianuarie 2004 s-a preluat după model american și obligația organului de urmărire penală ca în momentul reținerii învinuitului, să i se aducă la cunoștință dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgândui-se atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa.

Totodată potrivit dispozițiilor art.6 C.pr.pen. învinuitul sau inculpatul trebuie să fie încunoștințat înainte de a i se luă prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător.

Atât în faza urmăririi penale cât și în faza de judecată, ascultarea cuprinde două etape:

prima etapă cuprinde întrebări privind numele, prenumele, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale; prezentare sub identitate falsă poate fi sancționată penal;

a doua etapă cuprinde dispozițiile art. 6 alin. ultim C.pr.pen., adică mențiunea că i s-a adus la cunoștință suspectuluisau inculpatului despre dreptul de a avea un apărător și apoi i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce în legătura cu aceasta_. Pentru această fază operează dreptul la tăcere sau învinuitul este lăsat să expună liber ce dorește. art. 74 lit. c C.pr.pen. dispune că “comportarea sinceră în cursul procesului penal, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților” constituie circumstanță atenuantă. În cursul relatărilor libere este interzis suspectuluisau inculpatului să se folosească de declarațiile scrise, pregătite anterior însă în cauzele complexe se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

După terminarea relatării libere, învinuitul sau inculpatul este întrebat asupra unor amănunte pentru a se preciza situația prezentată sau i se pun întrebări pentru a verifica concordanța celor relatate cu alte date deținute din diferite probe. Dacă învinuitul sau inculpatul nu recunoaște comiterea faptei, i se vor cere explicații cu privire la învinuire, asupra apărărilor pe care le înțelege să le facă, dacă dorește acest lucru și asupra probelor pe care înțelege să le propună.

În cursul urmăririi penale, datorită caracterelor necontradictoriu și nepublic ale acesteia, învinuitul sau inculpatul este ascultat de organul de cercetare penală sau de procuror doar în prezența avocatului, fără a fi de față ceilalți inculpați sau alte persoane.

În faza de judecată, regula este că inculpatul este ascultat în prezența celorlalți coinculpați, a părților și a apărătorilor, excepție făcând martorii care sunt scoși din sală. Dacă interesul general al aflării adevărului reclamă, instanța este îndrituită să dispună ascultarea vreunuia dintre inculpați, fără ca ceilalți să fie de față, dar este obligată să dispună ca declarațiile luate separat să fie citite celorlalți inculpați, după ascultarea lor.

În faza de urmărire penală, după ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul ca și la învinuirea ce i se aduce; de asemenea, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la probele care înțelege să le propună și, eventual, la mijloacele de probă. În faza de judecată, inculpatul este lăsat să spună tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi se pot formula întrebări de către președintele și ceilalți membri ai completului, precum și de procuror, de partea vătămată, de partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face, instanța având dreptul să respingă întrebările care nu sunt necesare în cauză. Numai în timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt – dat de președinte înainte de a încheia dezbaterile – nu i se pot pune întrebări. Totuși, dacă inculpatul relevă, chiar în ultimul cuvânt, fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța poate să dispună reluarea cercetării judecătorești.

Învinuitul sau inculpatul pot fi ascultați în mod repetat pentru aflarea adevărului. Dacă aceștia nu se pot prezenta la sediul organului pentru a fi audiați, organul de urmărire penală sau instanța de judecată procedează la ascultarea lor la locul unde se află.

Declarațiile suspectuluisau inculpatului se consemnează în scris, complet și exact. În fiecare declarație se va menționa ora începerii și ora încheierii ascultării. Se vor folosi pe cât posibil cuvintele utilizate de acesta, pentru a păstra exactitatea relatării. Declarația scrisă se citește acestuia și, dacă cere, i se dă să o citească. Dacă este de acord cu conținutul acesteia, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Dacă nu poate semna sau refuză să o semneze, se va face mențiune despre aceasta.

Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra unor relatări sau propune completări, rectificări ori precizări, acestea se consemnează și se semnează în aceleași condiții. (art. 73 C.pr.pen.)

În cursul urmăririi penale consemnarea se face de organul judiciar sau grefierul procurorului după dictarea acestuia.

În cursul judecății consemnarea se face de grefierul de ședință la dictarea președintelui completului de judecată. Declarațiile se contrasemnează de organul de urmărire penală sau de președintele instanței.

Declarațiile suspectuluisau inculpatului pot fi înregistrate pe bandă audio sau video dacă cel ascultat este avertizat și să fie asigurată respectarea regulilor privind corectitudinea și exactitatea înregistrărilor. Relatările se transcriu într-un proces verbal semnat și de cel ascultat.

Declarațiile date cu ocazia ascultării inculpatului înainte de a se încheia dezbaterile în primă instanță, ca și declarațiile acestuia în căile de atac nu au doar caracterul de concluzii orale, cum s-a spus în doctrină, ci reprezintă o ultimă șansă pe care legea o acordă inculpatului spre a releva noi dovezi apte să contribuie la aflarea adevărului în cauză, datorită împrejurării că, în atare ultime declarații, inculpatul poate releva fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, situație care atrage legalmente obligația instanței de a dispune reluarea cercetării judecătorești.

În principiu, până la încheierea dezbaterilor, în primă instanță sau apel ori în recurs, declarațiile inculpatului își păstrează dubla lor calitate de mijloc de probă și mijloc de apărare.

Învinuitul sau inculpatul trebuie să fie ascultat întotdeauna, cu excepția situației celui dispărut sau care se sustrage de la chemările organului de judecată sau care nu locuiește în țară (art. 237 alin. 4 și art. 291 C.pr.pen.), ori nu dorește să facă declarații; nerespectarea acestei obligații atrage, de principiu, sancțiunea nulității relative, în baza art. 197 alin. 1 și 4 C.pr.pen., iar atunci când ascultarea suspectuluisau inculpatului și asistența judiciară sunt obligatorii conform legii, nulitatea absolută, prev. de art. 197, alin. 2 C. pr. pen. deoarece se încalcă dreptul la apărare.

Există situații în care învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat și asistat în mod obligatoriu. Aceste cazuri sunt, cu titlu exemplificativ:

● în faza de urmărire penală, dacă se prezintă la organul judiciar, învinuitul este ascultat la începutul și la sfârșitul urmăririi penale, de către procuror;

● cu ocazia luării măsurii de arestare preventivă, în faza de urmărire penală, cu asistarea apărătorului; cu prilejul prelungirii duratei măsurii arestării preventive, ori a soluționării unei plângeri formulate împotriva ordonanței de arestare preventivă.

● în faza de judecată, inculpatul prezent este ascultat obligatoriu, după citirea actului de sesizare a instanței.

● înainte de a se dispune arestarea preventivă, în faza de judecată.

În cazul în care actul procesual al ascultării suspectuluis-a săvârșit cu încălcarea dispozițiilor legale care asigură dreptul la apărare și s-a produs prin aceasta o vătămare, care nu poate fi înlăturată altfel ori s-a săvârșit cu încălcarea dispozițiilor privind asistența obligatorie de către un apărător a suspectului (art. 171 C.pr.pen.) sancțiunea este cea a anulării acestui act.

Secțiunea 3. Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții civilmente responsabile

Procedura obținerii declarațiilor

Organul de urmărire penală este obligat în cursul urmăririi penale să cheme pentru a fi ascultate: persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune și persoană responsabilă civilmente, potrivit legii civile pentru paguba produsă prin infracțiune de învinuit sau de inculpat, neaudierea acestora ducând la desființarea sentinței.

Persoana vătămată va fi atenționată că poate participa la proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală că se poate constitui parte civilă. I se va atrage atenția că declarația de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare. Persoana vătămată dacă nu este constituită parte vătămată sau parte civilă, poate fi ascultată ca martor.

Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc când acesta, după ce s-a constituit parte civilă a renunțat la despăgubiri, dar a continuat să participe la proces ca parte vătămată.

Persoană responsabilă civilmente, dacă a fost introdusă în proces, va fi ascultată în această calitate. Modul de ascultare a acestor părți nu diferă de al inculpatului sau învinuitului și se face potrivit dispozițiilor privind pe aceștia, mai puțin declarația scrisă personal care se cere în cursul urmăririi penale.

Indiferent că persoana este o persoană fizică sau o unitate dintre cele arătate la care se referă art. 145 din Codul penal, acțiunea civilă nu se poate porni și executa din oficiu, ci această trebuie să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal.

Intenționăm să aducem în discuție dreptul procesual pe care îl are, în contextul amintit, persoana vătămată care este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, de a fi informată despre declanșarea procesului penal în cadrul căruia ar urma să participe, în urma manifestării voinței sale exprese, ca parte civilă.

Am amintit că persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit prin fapta penală o vătămare materială sau morală. Întrucât persoana vătămată nu are calitate de parte în procesul penal, ea participă în cadrul acesteia numai dacă organele judiciare o solicită pentru realizarea unor activități. Însă organele judiciare au și anumite obligații pe care trebuie să le îndeplinească față de aceasta, indiferent că este vorba despre o persoană fizică sau despre o unitate dintre cele la care se referă art. 145 C.pen. ori o altă persoană juridică. Potrivit art. 76 din C.pr.pen. “organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune”. Această prevedere se completează cu dispozițiile art. 320 alin. 1 C.pr.pen., potrivit cărora, înainte de începerea cercetării judecătorești “președintele explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă…”.

În cazul acțiunilor penale directe procesul penal cunoaște o formă atipică, în sensul că îi lipsește faza urmăririi penale, obligația conținută în art. 76 C.pr.pen. revine exclusiv instanței de judecată. Se impune citarea persoanei juridice păgubite prin infracțiune în calitate de parte vătămată, urmând ca la înfățișarea reprezentantului acesteia să I se pună în vedere că se poate constitui parte civilă. Dreptul persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în fața instanței nu constituie și o obligație a sa de a urma această cale. Este posibil ca în urma citării sale, persoana juridică să refuze expres să se constituie parte civilă, urmând să exercite ulterior acțiunea civilă. Este de asemenea posibil ca unitatea citată să nu răspundă în nici un fel și să nu se prezinte în fața instanței prin reprezentantul ei.

Valoarea probantă a declarațiilor părților

Fiind părți în proces au de apărat o anumită poziție. Legea nu le poate determina să declare adevărul. Pentru acest motiv, declarațiile acestor părți sunt pe același plan cu declarațiile învinuitului sau inculpatului, în sensul că pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Din aceleași considerente ascultarea părților nu poate avea loc sub prestarea jurământului.

Într-un caz de vătămare corporală se arată “conținutul discuțiilor dintre părți și împrejurările concrete în care inculpata l-a lovit pe partea vătămată nu a fost posibil să se rețină decât din coroborarea declarațiilor părților, cu observarea caracterelor retractabil și divizibil ale declarațiilor de inculpat și parte vătămată, aceasta, întrucât nu a existat nici un martor direct la conflict. Astfel, partea vătămată susține că au existat două etape ale incidentului, în care inculpata a exercitat violențe fizice împotriva sa. Existența celor două părți ale conflictului este confirmată de martora C.M.M. și de inculpată. Faptul că inculpata l-ar fi lovit în vreun fel pe partea vătămată nu poate fi primit, neexistând nici o probă directă în acest sens….”

Secțiunea 4. Declarațiile martorilor

Un alt mijloc de probă consacrat de Codul de procedură penală român sunt declarațiile martorilor. Având în vedere importanța acestui mijloc de probă legea comună reglementează acest procedeu foarte amănunțit.

Calitatea de martor în procesul penal

Într-o formulare simplistă, chiar laică, în doctrina mai veche martorii sunt definiți ca fiind “ochii și urechile justiției .

Martorul este persoana fizică care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului.

Martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situații:

are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, și prin declarațiile sale furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni;

fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informații și date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni ori la recuperarea acestora; în această categorie este inclusă și persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză;

se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate și, prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.

Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declarațiile lui în măsura în care concură la rezolvarea cauzei. Orice persoană este obligată să ajute la aflarea adevărului indiferent de sex, vârstă (în anumite limite), religie, cetățenie, funcție sau poziția socială a persoanei care este chemată să depună ca martor.

Cazurile în care o persoană nu poate fi martor

Există situații în car anumite persoane nu pot fi obligate a avea calitatea de martori. Acestea sunt:

a) Persoane obligate a păstra secretul profesional.

Regula este stabilită de art. 79 C.pr.pen. care prevede că persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei.

Categoria de secret profesional este stabilită de statutul profesiei, de exemplu avocatul, medicul, farmacistul, preotul. Pentru a opera această interdicție este necesar că faptele și împrejurările să fie cunoscute din exercițiul profesiunii sau al serviciului. Dacă au dobândit aceste cunoștințe din alte împrejurări nu este interzisă ascultarea lor ca martori. Totuși cu acordul persoanei sau unității față de care este obligată persoană poate fi ascultată ca martor. De asemenea dispoziția legală nu acționează dacă este vorba de unele date care privesc săvârșirea unei infracțiuni contra statului sau contra păcii și omenirii.

b) Minorii de până la 14 ani singuri.

Articolul 81 C.pr.pen. prevede faptul că minorul poate fi ascultat ca martor, până la vârsta de 14 ani numai în prezența uneia dintre părți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat minorul spre creștere .

c) Soțul și rudele apropiate.

Potrivit art. 80 C.pr.pen. soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Acestora legea le dă posibilitatea să depună mărturie dacă sunt de acord și în acest caz le revin drepturile și obligațiile pe care le are orice martor.

Drepturile și obligațiile procesuale ale martorilor

Persoana chemată ca martor în fața unui organ judiciar are o serie de drepturi și obligații procesuale. Astfel din momentul chemării sale în fața autorităților judiciare, martorul este obligat să se înfățișeze în locul și termenul stabilit în citație. (art.83 C.proc.pen.). În caz de neprezentare nejustificată el poate fi amendat judiciar (art.198 lit. C.proc.pen.) sau poate fi adus cu mandat de aducere (art. 183 alin.1 C.proc.pen.).

Martorul este obligat să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. În cazul în care refuză să facă declarații sub motivul că nu știe nimic în cauză, deși cunoaște împrejurări esențiale asupra cărora i s-a cerut să facă declarații, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 C.pen.).

De asemenea o altă obligație a martorului este aceea de a relata adevărul în declarațiile sale despre ceea ce știe.

Martorul se bucură la rândul său de o serie de drepturi menite să-i apere calitatea și demnitatea umană, Astfel el este protejat împotriva violențelor și amenințărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii declarației (art. 68 și 2671 C.pr.pen.). are dreptul: de a refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza (art. 86 alin. 2 C.pr.pen.); să i se consemneze exact ce a declarat (art. 73 C.pr.pen.); dreptul la cheltuieli privind deplasarea, întreținerea pe durata deplasării, locuință și alte cheltuieli judiciare prilejuite de venirea lor (art. 190 alin. 1 și 3 C.pr.pen.).

În ceea ce privește drepturile martorilor este de menționat, reglementarea internă specială, și anume Legea 682/2002 privind protecției martorilor, care vine să consfințească și să dea contur instituției martorilor în sistemul de drept al țării noastre cât și modificările aduse Codului de procedură penală prin intermediul Legii 281 din 01 iulie 2003 .

Tot conform legii amintite mai sus elaborarea și implementarea schemei de sprijin revine Oficiului Național pentru Protecția Martorilor (O.N.P.M.), direcție creată în cadrul Ministerului de Interne și aflată în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române. Organele abilitate de a solicita, pe baza unei propuneri motivate în acest sens, includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor sunt:

– în faza de urmărire penală, organul de cercetare penală solicită procurorului includerea martorului în program;

– în faza judecății, procurorul solicită instanței competente includerea martorului în program.

Propunerea de includere în Program trebuie să fie însoțită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea și de o evaluare a O.N.P.M. cu privire la posibilitatea includerii în Program a persoanei. În cazul în care este de acord cu propunerea, procurorul sau instanța va comunica O.N.P.M. ordonanța, respectiv încheierea de includere a persoanei respective în Program, iar O.N.P.M. va lua toate măsurile necesare elaborării și implementării schemei de sprijin.

Includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile:

are calitatea de martor în sensul acestei legi precum și membrii de familie ai martorului protejat sau este persoană apropiată de respectivul martor;

persoana se află în stare de pericol ca urmare a informațiilor și datelor furnizate sau a declarațiilor sale;

există o propunere motivată din partea organelor abilitate;

Art. 4, alin. 2 dispune că poate fi inclusă în Program și o persoană care are, într-o altă cauză, calitatea de:

organizator ori conducător de grup sau organizație criminală;

instigator sau autor al infracțiunii de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav.

Martorul, membru de familie său persoană apropiată martorului, pentru care s-a dispus includerea în Program, dobândesc calitatea de martor protejat în momentul semnării Protocolului de protecție.

În cadrul schemei de sprijin se prevăd măsurile de protecție și asistență, precum și obligația de a le implementa.

Conform prevederilor aceleiași legi măsurile de protecție pot fi:

protecția datelor de identitate a martorului protejat;

protecția declarației acestuia;

ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii;

protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează

locurile de deținere;

măsuri sporite de siguranță la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare;

schimbarea domiciliului;

schimbarea identității;

schimbarea înfățișării.

Măsurile de asistență ce pot fi prevăzute, se referă la:

reinserția în alt mediu social;

recalificarea profesională;

schimbarea sau asigurarea locului de muncă;

asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identtății reale a martorului sau a localității acesteia de domiciliu ori reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date atribuindu-i-se o altă identitate.Măsura poate fi dispusă de către procuror în timpul urmăririi penale, iar în cursul judecății de către instanță, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptățite. Actele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului , în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

Tot în vederea asigurării cadrului maxim de securitate pentru martorii care furnizează date utile în rezolvarea cauzei, și dacă există mijloace tehnice corespunzătoare procurorul sau instanța după caz, poate admite ca martorul să fie ascultat și fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfășoară ședința de judecată.Casetele video și audio care conțin înregistrările martorilor se păstrează la fel ca și datele de identificare ale acestuia în condiții de maximă siguranță, sigilate la sediul instanței. Instanța de judecată poate admite, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiați martorii. Procurorul sau instanța după caz poate dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului ori să-i asigure o reședință temporară supravegheată.

Programul de protecție a matorului încetează în una dintre următoarele situații:

la cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă;

dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

dacă martorul protejat comite cu intenție o infracțiune;

dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program, martorul a aderat la un grup sau organizație criminală,

dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate prin semnarea protocolului;

dacă viață, integritatea corporală sau libertatea martorului nu mai este amenințată;

dacă martorul protejat decedează.

Legea privind protecția martorului a intrat în vigoare la data de 28 Ianuarie 2003.

Procedura de ascultare a martorilor

Martorii vor fi ascultați de organul de urmărire, în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată vor fi ascultați de către instanță, selectându-se martorii a căror depoziție este concludentă și utilă cauzei. Martorii propuși vor fi ascultați chiar dacă partea care I-a propus a renunțat la aceasta. În cursul judecății, procurorul și părțile pot propune și ascultarea altor martori.

În cursul urmăririi penale, martorii vor fi ascultați fără prezența inculpatului și a celorlalți martori. În cursul judecății martorii sunt ascultați pe rând, pentru a nu se influența unii pe alții, fiind invitați ceilalți martori să părăsească sala. După audierea martorului i se poate cere acestuia să rămână în sală.

Audierea martorului se face în două etape.

În prima etapă martorul este întrebat mai întâi despre datele de identitate: nume, prenume, etate, adresă și ocupație. Dacă există îndoieli asupra identității martorului, se vă o verificare prin orice mijloc de probă. În continuare martorul vă fi întrebat dacă este soț sau rudă a vreuneia dintre părți și în ce raporturi se află cu acestea (dușmănie, prietenie, indiferente) precum și dacă a suferit vre-o pagubă de pe urma infracțiunii.

Dacă este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere martorului că nu este obligat să facă declarații (art.80 alin.1 C.pr.pen.) după îndeplinirea acestor dispoziții procesuale, martorul trebuie să depună jurământul.

Martorul creștin, în timpul depunerii jurământului, ține mâna pe cruce sau pe Biblie, cel de altă confesiune se va referi la divinitatea confesiunii de care aparțin; martorul fără confesiune va jura pe onoare și conștiință că va spune adevărul iar martorul care din motive de conștiință sau confesiune nu depune jurământul se va obliga că va spune adevărul și nu va ascunde nimic din ceea ce știe.

În declarație se mai consemnează faptul că organul judiciar care face audierea a pus în vedere martorului că dacă nu spune adevărul săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământul, dar i se va atrage atenția să spună adevărul și este audiat în prezența unuia dintre părinți ori a altui reprezentant legal.

Se trece apoi la ascultarea martorului cu privire la faptele și împrejurările pe care le cunoaște în legătură cu cauza. Audierea se desfășoară astfel: i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru care a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta. După ce martorul a făcut declarațiile pe care le-a crezut de cuviință, i se pot pune întrebări cu privire la faptele și împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților, precum și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarate. Întrebările pot fi: de precizare a unor date, de completare a relatărilor și de verificare a sincerității sau a exactității relatărilor făcute. Sunt interzise întrebările tendențios sugestive și cele care nu au legătură cu cauza. Depozițiile martorilor se consemnează într-o declarație scrisă ca și declarațiile părților.

Valoarea probantă a declarațiilor martorilor

Spre deosebire de declarațiile părților, care constituie mijloc de probă numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză, pentru declarațiile martorilor nu există asemenea restricții. Regulă generală este aceea a liberei aprecieri a probelor, astfel că pe baza declarației unui singur martor se poate întemeia o sentință de condamnare.

Judecătorul, în această situație, va trebui să fie sigur că declarația este sinceră, în sensul că martorul este de bună credință și a perceput corect faptele și fidelă, în sensul că martorul a reușit să redea exact cum s-au petrecut faptele în realitate. Depinde de experiența și măiestria anchetatorului, care trebuie să aibă temeinice cunoștințe de psihologie judiciară pentru a depista martorii de rea-credință .

Criteriile în funcție de care se determină sinceritatea sau nesinceritatea unui martor sunt: reproducerea și recunoașterea faptelor, perceperea și memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativă și calitativă, spațială și temporară, atitudinea morală și caracteristicile temperamentale și de personalitate ale martorului .

Martorii asistenți

Efectuarea anumitor activități procesuale trebuie făcută în prezența unor persoane care să ateste constatările făcute și modul în care s-au desfășurat actele procesuale. Aceste persoane au calitatea de martori asistenți.

Martorii asistenți nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei. Ei sunt garanți care atestă că rezultatul și modul de desfășurare a activității procesuale este cel consemnat în actele întocmite. De exemplu în cazul unei percheziții, deși nu cunosc împrejurările cauzei, pot confirma că anumite obiecte s-au găsit la cel percheziționat sau că percheziția a decurs în condițiile consemnate în procesul verbal.

Martorii asistenți sunt considerați în literatură martori procedurali, spre deosebire de martorii de fond care au calitatea de martori procesuali.

Numărul martorilor asistenți este cel puțin de doi. Sunt excluși a fi martori asistenți următoarele categorii de persoane:

minorii sub 14 ani;

cei interesați în cauză;

cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.

Rolul și locul investigatorilor acoperiți

“Investigatorul acoperit” este o nouă instituție introdusă prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului de droguri.

Mijloacele și metodele clasice de probațiune prevăzute în C.pr.pen. au fost insuficiente, în condițiile în care modalitățile concrete de pregătire ori săvârșire a infracțiunilor prezintă forme tot mai diversificate, în fața cărora posibilitățile de descoperire devin tot mai anevoioase.

Noțiunea de investigator acoperit este definită în mod expres în art. 1 lit. k din Legea nr. 143/2000, privind combaterea consumului ilicit de droguri, ca fiind “polițiști special desemnați să efectueze, cu autorizarea procurorului, investigații în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea făptuitorilor și acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată”.

Procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă, în situațiile în care există indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de Legea nr. 143/2000. (art. 21 alin. 1). Rezultă că autorizarea folosirii investigatorului acoperit este de competența exclusivă a procurorului și aceasta are loc numai în faza urmăririi penale, nu și a judecății.

Scopul folosirii investigatorilor acoperiți, este de a desfășura activități pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea de mijloace de probă.

Legea prevede că procurorul este cel care poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți, iar autorizarea se dă în forma scrisă, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile. Cererea de autorizare, scrisă, poate fi făcută de organul de cercetare specializat în combaterea traficului de droguri. Competența de a soluționa această cerere revine procurorului care supraveghează cauza. Autorizarea poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

Recurgerea la folosirea investigatorilor acoperiți poate avea loc numai când această activitate este admisibilă.

Admisibilitatea este determinată de necesitatea folosirii acestei activități și limita de oportunitate și urgența efectuării ei. Procurorul are obligația de a aprecia necesitatea culegerii de informații de către investigatorul acoperit, ceea ce presupune analizarea cererii de autorizare prin examinarea stării de fapt prezentate.

Oportunitatea se referă la aceea că folosirea investigatorilor acoperiți este admisibilă numai dacă recurgerea la acest procedeu de investigare a infracțiunilor este indispensabil și actual, respectiv aflarea adevărului nu poate fi realizată pe alte căi.

Investigația acoperită reprezintă o tehnică specială de cercetare, aplicată de o formațiune specială prevăzută în lege, care constă în intrarea sub o identitate conspirată a unui polițist în contact cu un grup determinat de indivizi care participă la traficul și consumul ilicit de droguri sau menținerea legăturii cu astfel de grup, față de care există elemente obiective ce conduc la presupunerea că aceștia comit infracțiuni din sfera traficului și consumului de droguri, ori sunt pe cale a le comite.

Legea nu stabilește concret activitățile pe care investigatorul acoperit le poate desfășura, ci numai scopul în care acesta trebuie să acționeze.

Practic, în acest sens, după obținerea autorizației de la procuror se trece la pregătirea și desfășurarea efectivă a investigării acoperite: se instruiește agentul care va lucra sub acoperire în ceea ce privește activitățile pe care le are de executat; are loc introducerea propriu-zisă în rețeaua infracțională pentru obținerea unor informații cât mai complete și valoroase, eventual dobândirea unui rol important în structura organizatorică a rețelei infracționale; are loc asigurarea efectivă a protecției investigatorului în funcție de riscul la care este expus; se reduc cât mai mult posibilitățile de demascare a activităților agentului infiltrat de către membrii grupului infracțional; se stabilește modul de legătură între investigator și organele de urmărire penală .

Finalizarea activității investigatorilor acoperiți, este necesar să se materializeze într-un proces verbal în care să fie menționate toate constatările efectuate; activitățile intermediare ale investigatorilor acoperiți trebuie să fie consemnate în rapoarte de investigație, care pot fi consultate periodic de procurorul care supraveghează cauza. Deși nu este prevăzut în lege, se apreciază că investigatorul acoperit poate fi audiat în calitate de martor în condițiile martorului inclus într-un program de protecție.

Secțiunea 5. Procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor

Prevederile legale reglementează două procedee speciale de ascultare a unor persoane și anume: confruntarea și folosirea interpreților.

1.Confruntarea

Pentru aflarea adevărului, când se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză (părți și martori), se procedează la confruntarea acestora.

Confruntarea este o excepție de la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind ascultate împreună.

Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor existente între declarațiile persoanelor existente în aceeași cauză se pot obține noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.

Persoanele sunt chemate în fața organului judiciar și sunt ascultate împreună asupra chestiunilor pentru care anterior au dat versiuni diferite.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări.

Procesul verbal care se încheie cu acest prilej va cuprinde pe lângă datele introductive, întrebările puse de organul judiciar fiecărui subiect în parte și răspunsurile celui chestionat.

Confruntarea duce la rezultate în măsura în care, în urma reaudierii, persoanele revin asupra celor declarate anterior, respectiv dau explicații care să înlăture în totul sau în parte contrazicerile.

Dacă nepotrivirile inițiale persistă, organul judiciar va încerca să lămurească contradicțiile într-o nouă evaluare a probelor existente și dacă este posibil prin administrarea de alte probe suplimentare.

2. Folosirea interpreților

Plecând de la dispozițiile art.127 din Constituție, precum și de la art.6 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora procedura judiciară se desfășoară în limba română, cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale, acest drept este asigurat gratuit. Aceeași dispoziție se aplică și persoanelor care datorită unor deficiențe medicale nu se pot exprima (surdo-muți). Persoanele pot să-și aleagă, în cursul judecății, interpretul pe care îl doresc.(art.128 C.pr.pen.).

Interpretul trebuie să cunoască limba maternă sau limba propusă de persoana care dă declarația. Folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului dintr-o cauză atrage nulitatea hotărârii. Normele referitoare la interpreți se aplică în mod corespunzător și în cazul în care la dosar sau în instanță sunt prezentate acte redactate într-o altă limbă decât cea română.

Interpretului i se aplică dispozițiile art. 83-85 C.pr.pen., privind obligația prezentării la întrebările prealabile la care trebuie să răspundă și la depunerea jurământului prevăzute pentru martori, fiindu-i aplicabile și dispozițiile privind mărturia mincinoasă, art. 260 C.pen.

Neobservarea acestor prevederi influențează aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei atrăgând sancțiunea nulității.

Secțiunea 6. Înscrisurile ca mijloc de probă

Noțiune și natura juridică

După unii autori prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere de mână sau prin dactilografiere, litografiere sau imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, ori prin efectuarea de orice alte semne convenționale, pe hârtie sau pe orice alt material: carton, material plastic, sticlă, lemn, metal, pânză, etc. sunt astfel de înscrisuri nu numai actele obișnuite scrise pe hârtie, dar și pe biletele de tren imprimate pe carton: tichete de garderobă, confecționate din metal, sticlă, lemn și material plastic, fișele folosite la CEC sau la alte întreprinderi, confecționate și ele din diferite materiale, răbojuri etc.

Tot conform aceleiași păreri pot fi asimilate cu înscrisurile și declarațiile verbale ale părților înregistrate mecanic pe bandă de magnetofon, peliculă, disc audio, etc.

După alți autori a căror părere o împărtășim, intră în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice. Fotografiile, schemele sau planșele, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă.

Într-o definiție generală, prin înscris se înțelege consemnarea de date și despre acte și fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material.

Înscrisurile constituie mijloace de probă, iar faptele și împrejurările de fapt cuprinse în acestea sunt probe. În procesul civil au precădere înscrisurile în timp ce în procesul penal probele orale. Deși nu sunt atât de numeroase ca în dreptul civil, înscrisurile sunt mijloace de probă importante și în procesul penal, deoarece ele cuprind declarații, atestă existența sau inexistența unor fapte și acte juridice, ori a unor împrejurări în care s-a produs infracțiunea sau caracterizează persoana infractorului.

Fiind făcute, de regulă, înainte de comiterea unei fapte cu intenția de servi ca probă în viitor, fie fără această intenție, au o rată în plus de sinceritate și exactitate. Uneori înscrisurile pot constitui mijloc natural de probă, deoarece furnizează informații de probă nu prin conținutul lor ci prin faptul că poartă urme papilare sau în cazul unui act falsificat, care poartă pe el urme de alterare ale scrisului.

Clasificarea înscrisurilor

Literatura de specialitate reține clasificarea înscrisurilor după mai multe criterii. Astfel avem:

După scopul urmărit la întocmirea lor:

– înscrisuri preconstituite – cele întocmite special pentru a servi ca probe;

– înscrisuri nepreconstituite – celelalte înscrisuri;

După efectul lor:

– înscrisuri originare – sunt înscrisurile întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori încetarea unui act juridic;

– înscrisuri recognitive – sunt înscrisurile întocmite pentru o recunoaștere a existenței înscrisurilor originare pierdute sau distruse, pe care le înlocuiesc;

– înscrisuri confirmative – sunt înscrisurile prin care se înlătură anulabilitatea unui act juridic, făcându-l valabil, dacă respectă cerințele impuse;

După raportul dintre ele, există înscrisuri originale sau copii; semnate sau nesemnate.

În materie penală existența unor probe preconstituite nu capătă dimensiunile avute de această problemă în dreptul civil. Chiar în puținele cazuri când ar putea fi folosite probe preconstituite, ele nu au fost evident întocmite pentru a proba fapta penală ci pentru a demonstra existența anumitor aspecte în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea.

De exemplu folosirea unui act de stare civilă într-o infracțiune de omor nu probează săvârșirea infracțiunii ca atare, ci împrejurarea că făptuitorul este rudă său soț cu victima și deci, faptei urmează a i se dă o anumită încadrare juridică (omor calificat – art. 175 lit.c. C.pen.).

În dreptul penal cea mai importantă împărțire a înscrisurilor este cea care deosebește înscrisurile necaracterizate de înscrisurile caracterizate.

Înscrisurile necaracterizate sunt cele care nu au fost inventate anume ca mijloc de probă, scopul lor inițial fiind total diferit; acestea sunt obiectele care conțin mențiuni scriptice din care pot fi obținute elementele de fapt susceptibile de a servi la aflarea adevărului în procesul penal: documente, acte, scrisori, tipărituri, scheme, planșe, dosare, hărți, fotografii, schițe, crochiuri, etc. Înscrisurile caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă în procesul penal și constituie asemenea înscrisuri procesele verbale încheiate de organele judiciare în cursul desfășurării procesului penal.

Procesele-verbale

Procesul-verbal este întotdeauna un instrument scriptic prin intermediul căruia organul judiciar face o constatare.

Prin procesele-verbale organele judiciare constată elementele faptice legate de săvârșirea infracțiunii și care astfel cunoscute și administrate în

procesul penal dau înscrisului respectiv finalitatea unui mijloc de probă.

Dacă celelalte înscrisuri sunt, de regulă, extrajudiciare, procesele-verbale au, de regulă, un caracter judiciar, fiind încheiate în cursul procesului penal pentru consemnarea unor fapte și împrejurări constatate prin propriile simțuri de organul judiciar .

Constituie mijloace de probă:

procesele-verbale încheiate de organele de cercetare care constată în cadrul actelor premergătoare datele necesare pentru a se putea declanșa urmărirea penală;

procesele-verbale încheiate de organele de constatare cu privire la împrejurările concrete ale săvârșirii infracțiunii;

procesele-verbale de confruntare, de cercetare la fața locului, de ridicare de obiecte, de percheziție în măsura în care consemnează împrejurările de fapt având legătură cu soluționarea cauzei.

Sunt dovezi procedurale:

procesul verbal de predare a citației;

procesele-verbale de îndreptare a erorilor materiale de către organul de urmărire penală;

procesele-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală.

Procesele – verbale încheiate de alte organe abilitate de lege să le întocmească vor avea valoarea unor înscrisuri extrajudiciare.

Legea prevede o anumită structură a procesului-verbal acesta cuprinzând:

● în partea introductivă, data și locul unde a fost încheiat; numele, prenumele și calitatea celui care și încheie; numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;

● partea descriptivă: descrierea amănunțită a celor constatate fără a se trece impresiile, părerile, opiniile organului constatator (de exemplu, pata de pe îmbrăcăminte este de sânge; vinovat este x sau y); a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal; obiecțiile și explicațiile acestora; alte mențiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;

● partea finală constă din semnăturile organului care încheie procesul verbal, ale martorilor-asistenți și ale persoanelor la care se referă procesul verbal.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit, iar în cazul în care una dintre persoanele îndreptățite nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.

În practică s-a reținut că nesemnarea procesului verbal de către asistent nu poate duce la înlăturarea actului, în special în cazul în care cele prevăzute în procesul verbal sunt confirmate de ansamblul probelor din dosar.

Încălcarea dispozițiilor legale care prevăd formele în care trebuie încheiat procesul-verbal atrage sancțiunea nulității relative.

Valoarea probantă a înscrisurilor

Dispozițiile procedurii penale române nu precizează o anumită preferință în aprecierea valorii probante a înscrisurilor și nici cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil.

Legislația actuală este consecventă în stabilirea liberei aprecieri a probelor, modificare adusă art. 63 alin.2 C.pr.pen. prin Legea nr. 45/1993, întărind regula enunțată.

Înscrisurile autentice, procesele-verbale, își trag puterea doveditoare din faptul că actele au fost primite, autentificate de un funcționar competent a le întocmi, operând o prezumție de autenticitate, corectitudine, dar în procesul-verbal aceste acte pot fi contestate și, chiar fără a se face înscrierea lor în fals, pot fi înlăturate, motivat, de către organul judiciar dacă intima sa convingere este că actul nu reflectă adevărul.

Procesul verbal constituie mijloc de probă că înscris numai pentru constatările personale ale organelor care îl încheie.

Secțiunea 7.Mijloacele materiale de probă

Definirea mijloacelor materiale de probă

Urmele materiale ale faptei și cele lăsate de făptuitor pot constitui elemente prețioase, uneori unice, pentru cunoașterea adevărului și soluționarea justă a cauzei penale, deci indispensabile mijloace de probă.

Conform art. 171 C.pr.pen. sunt considerate mijloace materiale de probă toate acele obiecte sau lucruri de orice fel care conțin sau poartă o urmă a faptei care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite ori care, datorită legăturilor cu această faptă, cu persoanele care au săvârșit-o sau cu împrejurările în care fapta a fost comisă, pot furniza probe necesare soluționării cauzei penale.

Valoarea probantă a mijloacele materiale de probă, denumite corpus delicti, era cunoscută din vechime, apreciindu-se că cea dintâi îndatorire a oricărui anchetator este de a afla corpul delict al infracțiunii –princer ininscripiendum de re quam de reo. Corpul delict avea nu numai sensul de res (cadavru, casă incendiată), ci privea acțiunea sau inacțiunea făptuitorului

.

Sunt mijloace materiale de probă :

• obiecte ce conțin o urmare a acțiunii – înscrisurile, titlurile de valoare, monedele, timbrele falsificate, cadavrul său corpul unei persoane cu leziuni provocate prin agresiune, clădire incendiată, minată, etc.;

• obiecte ce poartă o urmă a infracțiunii – urmele de mâini pe portiera unui autoturism furat, urmele de topor sau a unei “guri de lup” pe o ușă spartă, urmele biologice de pe îmbrăcăminte;

• obiecte ce pot servi la aflarea adevărului – fotografii, obiecte cu dedicații, cadouri sau chiar obiecte purtând amprente sau urme biologice;

• obiecte care au fost folosite sau destinate să folosească la săvârșirea infracțiunii – armele de foc sau altele, narcoticele sau tranchilizantele folosite pentru imobilizarea victimei, cheile false, instrumentele pentru ambalarea și fabricarea drogurilor, utilaje pentru executarea de titluri de valoare, etichete false, etc.;

• obiecte care sunt produsul infracțiunii – ca rezultat material al faptei: armele produse ilegal, monedele, titlurile de valoare, timbrele falsificate, alimentele falsificate; ca beneficii obținute din infracțiune: valorile de orice fel, obiectele a căror obținere este interzisă, droguri, arme, explozibili, substanțe radioactive.

• orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în procesul penal – cum ar fi deținerea unor obiecte a căror deținere este interzisă

Procedura obținerii și a folosirii mijloacelor materiale

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate de părți sau alte persoane, dar cel mai adesea ele trebuie căutate de către organele judiciare în virtutea principiului activ și al aflării adevărului cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției, a ridicării de obiecte și înscrisuri.

După ce organul judiciar a intrat în posesia mijloacelor materiale de probă, acestea trebuie fixate procesual, activitate ce se realizează prin întocmirea unui proces-verbal în care se descrie obiectul, cu indicarea locului, a poziției și împrejurările descoperirii. Pentru o mai bună localizare se pot face fotografii, înregistrări video, schițe, mulaje, ridicări de amprente, care fac parte integrală din procesul-verbal.

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate martorilor și părților pentru recunoaștere sau pot face obiectul unei constatări tehnico-științifice sau a unor expertize criminalistice, biocriminale sau a unor expertize tehnice. Legea prevede posibilitatea ca unele corpuri delicte să fie restituite victimei sau să fie depuse la unele instituții specializate.

Valoarea probantă

Mijloacele materiale de probă au aceeași valoare probantă ca și celelalte mijloace de probă. Organele judiciare le acceptă sau nu, după cum le formulează convingerea că exprimă sau nu adevărul.

Secțiunea 8. Procedee probatorii de descoperire și ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă

Ridicarea de obiecte și înscrisuri

În cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată are cunoștință de existența unor obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, are obligația să le ridice și să le atașeze la dosarul cauzei. Această activitate constituie un act procedural de strângere de mijloace de probă. Ridicarea se face în două modalități: prin predare de bunăvoie sau ridicare silită.

Predarea de bunăvoie are loc după exprimarea cererii de către organul judiciar. Organizațiile prevăzute de art.145 C.pen., dacă sunt în posesia unui obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă sunt obligate să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată. În cazul în care se apreciază că este suficientă o copie a înscrisului, reține numai copia. În acest caz, organul judiciar trebuie să se asigure că originalul nu va dispărea sau va suferi modificări. Dacă obiectul sau înscrisul are un caracter secret , predarea se va face în condiții în care să se asigure păstrarea secretului.

Ridicarea silită are loc în situațiile în care înscrisul sau obiectul, deși este cerut, nu este predat de bunăvoie. Procurorul prin rezoluție iar instanța prin încheiere va dispune ridicarea forțată.

Ridicare de obiecte sau înscrisuri se face de către organul judiciar între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiuni flagrante.. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se permite după ore 20 când aceasta a început anterior sau urmează unei percheziții care depășește ora respectivă.

Obiectele și înscrisurile se ridică în prezența unor martori asistenți.

Obiectele sau înscrisurile supuse ridicării se identifică, se păstrează, conservă sau valorifică potrivit dispozițiilor art. 107, 109, 110 C.pr.pen. obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care se ridică și celor care asistă pentru a fi recunoscute și însemnate spre a nu putea fi înlocuite cu altele, după care se etichetează și sigilează.

Probele pentru analiză (aliment sau produs alterat sau falsificat) se ridică cel puțin în dublu exemplar și se sigilează, una din probe lăsându-se celui de la care a fost ridicat eșantionul. Există obiecte a căror păstrare, în vederea examinării ulterioare și folosirii ca mijloace de probă, este foarte importantă pentru soluționarea cauzei, dar care nu pot fi ridicate. Ele se sechestrează, potrivit normelor legale privind sechestru asigurător și se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se consemnează într-un proces verbal, care pe lângă mențiunile generale, mai cuprinde: locul, timpul și condițiile în care obiectele sau înscrisurile au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute, specificarea obiectelor care nu au fost indicate din diverse motive, precum și acelea care au fost lăsate în păstrare.

Procesul-verbal se întocmește în dublu exemplar, din care o copie se lasă celui de la care se face ridicarea.

O situație aparte o constituie reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor aflate în posesia unităților poștale sau de transport. Art. 28 din Constituție consacră ca inviolabil secretul scrisorilor, al telegramelor sau al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace de comunicare, iar în art. 49 din Constituție se reglementează cazurile de restrângere a exercițiului unor drepturi prin lege, printre care sunt incluse și situațiile impuse de cercetarea penală.

Potrivit art. 98 C.pr.pen., organul de cercetare penală, cu încuviințarea instanței de judecată, dacă interesul urmării penale ori a judecății o cere, poate dispune ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele și orice altă corespondență, ori obiecte trimise de învinuit sau de inculpat, ori adresate acestuia fie direct fie indirect.

Instanța mai poate autoriza interceptarea comunicațiilor, în condițiile prevăzute de art. 13 din legea Nr. 51/1991, privind siguranța națională a României .

Percheziția

Percheziția este un act procedural prin care se obțin mijloace de probă cunoscute dacă nu sunt predate de bunăvoie de către cei la care se află sau neagă existența lor sau nu spun unde se află, sau mijloace de probă necunoscute, dar a căror existență este bănuită, mijloace de probă care se află la domiciliul sau reședința unei persoane sau asupra acestuia .

Dacă în vechea reglementare Codul de procedură penală stabilea că dispunerea efectuării percheziției revenea procurorului, în forma sa actuală, modificat prin Legea Nr. 281 din 01.07.2003 legiuitorul atribuie sarcina dispunerii expertizei instanței de judecată, la cererea procurorului.

Considerăm că, ținând cont de caracterul independent pe care îl au judecătorii în comparație cu caracterul de subordonare al procurorului, transferarea sarcinii de autorizare a perchezițiilor, respectiv a responsabilității acesteia de partea judecătorului este o măsură utilă pentru evitarea unor influențe menite să pericliteze în mod negativ actul de justiție respectiv drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului.

De la regula autorizării de către instanță a efectuării percheziției există o excepție și anume în cazuri urgente și temeinic justificate, în cursul urmăririi penale când procurorul poate dispune, în scris și motivat, efectuarea percheziției, fiind obligat să informeze despre această instanța.

În legătură cu acest aspect se ridică problema nerespectării în mod frecvent a voinței legiuitorului, aceea de control din partea instanței a legalității percheziției, lăsând o portiță legislativă la îndemâna procurorilor care pot invoca urgența la fiecare caz de percheziție și abia apoi să informeze instanța în legătură cu efectuarea acesteia..

Considerăm că este necesară o reglementare mult mai strictă a acestui control al legalității din partea instanței în efectuarea perchezițiilor respectiv a art. 100 alineat 3, deoarece în forma actuală nu este rezolvată pe deplin problema eventualelor abuzuri din partea procurorilor conform voinței legiuitorului.

O altă problemă controversată pe care o ridică autorizarea perchezițiilor este aceea legată de dispunerea acesteia. Datorită faptului că legiuitorul nu specifică modalitatea prin care se dispune considerăm că se aplică regula comună în materie și anume că acesta se hotărăște în Camera de Consiliu și se dispune prin încheiere. În legătură cu dezbaterea acestea în camera de consiliu se ridică problema dacă părțile trebuie citate sau nu. Considerăm că procurorul ar trebui citat deoarece el este cel care motivează necesitatea efectuării percheziției însă nu putem neglija principiul egalității de arme în procesul penal respectiv neparticiparea învinuitului sau inculpatului. Pe de altă parte participarea învinuitului sau inculpatului la ședință, ar lipsi de eficiență percheziția al cărei scop este acela de a surprinde lucrurile căutate exact acolo unde se bănuiește că ar fi, însă prin informarea învinuitului sau inculpatului despre o eventuală percheziție la domiciliul său obiectele căutate ar putea fi ascunse sau mutate din acel loc.

În final concluzionăm că deliberarea are loc în Camera de Consiliu, fără participarea părților însă fără o eficiență maximă în ceea ce privește expunerea motivelor, acestea rezumându-se doar la relatarea scrisă a acestora de către procuror.

Percheziția trebuie desfășurată cu respectarea drepturilor fundamentale ca inviolabilitatea domiciliului și a reședinței expres consacrate de Constituție în art. 27, articol care prevede și situațiile care derogă de la acest drept.

Perchezițiile pot fi domiciliare sau corporale.

Percheziția poate fi dispusă numai după ce a fost începută urmărirea penală, cu excepția infracțiunilor flagrante și ori de câte ori legea dispune altfel. Înainte de începerea urmăririi penale percheziția poate fi dispusă numai cu consimțământul persoanei în cauză.

Înainte de începerea percheziției, organul judiciar este obligat să se legitimeze și în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de instanță sau după caz a procurorului.

Percheiția se desfășoară numai în prezența persoanei la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu. Când persoana la cere se face percheziția este reținută sau arestată va fi adusă la percheziție. Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să dechidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta, având totodată obligația de a se limita la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor ce au legătură cu fapta. Despre efectuarea percheziției se întocmește un proces verbal de către organul judiciar. În acesta se fac mențiuni despre locul, timpul și condițiile obiectelor sau înscrisul obiectelor găsite și ridicate sau nu, enumerarea și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute. O copie a procesului verbal se lasă persoanei la care s-a efectuat percheziția ori reprezentantului acestuia după caz. Obiectele ridicate prin efectuarea percheziției servesc ca mijloace de probă dacă sunt utile pentru aflarea adevărului și dacă nu este cazul să se restituie acestea se conservă sau se valorifică.

Garanțiile inviolabilității domiciliului

Inviolabilitatea domiciliului este consacrată în art. 27 din Constituția României ca drept fundamental al ființei umane și reprezintă, alături de celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului valori supreme și garantate ale societății.

De asemenea , referitor la domiciliu trebuie avut în vedere și articolul 8 al Convenției Europene a drepturilor omului care prevede că “orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și corespondenței sale” .

În doctrina dreptului constituțional s-a subliniat că inviolabilitatea domiciliului exprimă interdicția pătrunderii în domiciliul unei persoane.

Această interdicție nu este absolută fiind circumscrisă unor coordonate impuse de necesitatea apărării ordinii de drept și realizării justiției. Situațiile respective sunt expres și limitativ prevăzute de lege și se constituie într-un sistem de garanții având rolul de a asigura inviolabilitatea domiciliului.

În doctrina procesual penală s-a precizat că percheziția reprezintă un act procedural care se efectuează când persoana căreia I s-a cerut să predea obiectele sau înscrisuri cunoscute organului judiciar refuză să le predea de bună voie sau tăgăduiește existența sau deținerea lor precum și ori de câte ori este necesar pentru descoperirea și strângerea altor mijloace de probă.

Percheziția ca activitate de strângere a mijloacelor de probă cunoscute ca și cea de descoperire de noi mijloace de probă trebuie circumscrisă numai rezolvării unei cauze penale. Poate fi efectuată oricărei persoane care are legătură cu fapta care formează obiectul cauzei penale: învinuit, inculpat, parte vătămată, martori, etc.

Doctrina menționează că percheziția trebuie efectuată numai când există indicii suficiente și serioase că pe această cale se vor descoperi probe, iar acest act procedural este indispensabil pentru aflarea adevărului în justa rezolvare a cauzei.

Cu privire la condițiile dispunerii perchezițiilor, rezultă două situații:

există un înscris sau obiect care interesează urmărirea penală sau judecata și care se află în posesia unei persoane fizice sau juridice

organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de probă:

persoana fizică sau juridică a refuzat să-l predea sau tăgăduiește existența sau deținerea lui.

actul procedural este necesar pentru descoperirea și strângerea probelor.

Art. 103 C.pr.pen. prevede că percheziția se efectuează de către organul de cercetare penală între orele 6 °° -20 ˚˚, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când urmează a se efectua într-un local public; percheziția începută peste zi poate continua și în timpul nopții.

Pentru a garanta inviolabilitatea spațiului destinat traiului intim al persoanei, în art. 105 C.pr.pen. au fost înscrise dispoziții speciale cu privire la efectuarea percheziției, menite să ocrotească viața particulară a persoanei.

Organul judiciar care efectuează percheziția are obligația de a lua măsuri că împrejurările și faptele din viața privată a celui percheziționat, care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice. Aceeași îndatorire specială este opozabilă în egală măsură și celorlalte persoane care asistă la efectuarea percheziției. Dacă se constată o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează efectuarea perchezițiilor, ce a produs o vătămare cere nu poate fi înlăturată altfel, atât instanța cât și procurorul vor dispune, în condițiile art. 197 alin. 4 C.pr.pen., anularea actului procedural.

3. Cercetarea la fața locului

Organele judiciare au obligația de a căuta și administra toate probele necesare aflării adevărului. Cercetarea la fața locului se înscrie în principalele activități de descoperire și ridicare a obiectelor (urmelor) și înscrisurilor care au legătură cu fapta comisă. În faza de urmărire penală acest procedeu constituie debutul în declanșarea procesului penal în majoritatea cauzelor.

Cercetarea la fața locului constă în deplasarea organului judiciar la fața locului unde s-a săvârșit infracțiunea sau unde s-a produs rezultatul ori au rămas urme, în vederea constatării situației locului, a stabilirii poziției și a stării mijloacelor de probă, a relevării urmelor, fixării, ridicării în vederea examinării și stabilirii împrejurărilor comiterii faptei.

Dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală, părțile trebuie încunoștințate de organul de urmărire penală. Cercetarea se face în prezența lor numai când este necesară obținerea unor relații de cercetarea sau audierea lor la fața locului.

În cursul judecății, instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului, cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia este obligatorie.

Pentru a asigura condițiile necesare unei bune desfășurări a cercetării la fața locului, organul judiciar care o efectuează poate interzice persoanelor care se află la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane ori să plece înainte de terminarea cercetării. După efectuarea cercetării la fața locului de întocmește un proces-verbal în care se face o descriere amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.

Dacă s-au făcut schițe, desene, fotografii, înregistrări video sau alte asemenea lucrări, acestea se vizează și se anexează la procesul-verbal.

4. Reconstituirea

Reconstituirea este o activitate procedurală, constând în reproducerea artificială a condițiilor și a împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea sau orice fapt care prezintă importanță pentru cauză, pentru a stabili dacă fapta s-a comis ori putea să se comită în împrejurările date.

Prin acest procedeu probator se verifică:

• unele declarații – posibilitatea de observare, de percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau fenomen;

• posibilitățile de săvârșire a infracțiunii într-un anumit mod;

• dacă în urma unor activități determinate se produc rezultate;

• dacă învinuitul sau inculpatul prezintă deprinderile necesare săvârșirii unei activități determinate.

Nu se vor face reconstituiri în cazul în care aceasta ar afecta victima (viol) sau în cazul în care există pericolul de a comite o nouă infracțiune.

Reconstituirea se efectuează în prezența inculpatului deoarece acesta este direct interesat de rezultatele ei și poate da lămuririle necesare. În ceea ce privește prezența celorlalte părți și a martorilor cercetați, se aplică dispozițiile de la cercetarea locului.

5. Fixare.

La sfârșitul efectuării reconstituirii se va întocmi un proces-verbal în care se vor consemna toate operațiunile care au avut loc și rezultatul obținut, fiind de asemenea valabile dispozițiile de la cercetarea locului faptei.

Secțiunea 9. Înregistrările audio și video

Reglementare

Prin completarea Codului de procedură penală de către legea nr. 141/1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală au fost introduse între mijloacele de probă înregistrările audio și video.

La elaborarea actualei reglementări s-a avut în vedere pe lângă Rezoluția celui de al cincilea Congres de drept comparat ținut la Bruxelles în 1958 care concluziona: “Procedeele de investigare științifică care fără să atenteze la personalitatea individului, ating libertățile fundamentale, precum mijloacele de captare a conversațiilor fără știrea interlocutorilor, nu pot fi utilizate decât prin decizia autorității judiciare motivată prin existența unor indicii serioase de infracțiuni grave” și prevederile actualei Constituții care înscrie inviolabilitatea domiciliului și a secretului corespondenței între drepturile și libertățile fundamentale.

Natura juridică

După modalitatea de reglementare s-ar părea că legiuitorul atribuie înregistrărilor audio-video natura juridică a unor mijloace de probă însă literatura de specialitate apreciază că înregistrările audio-video nu sunt altceva decât mijloace de investigație folosite de organele judiciare în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și, în general, a stabilirii adevărului în procesul penal.

Dacă se vor efectua înaintea începerii urmăririi penale, în condițiile prevăzute de art.911 C.pr.pen., ele au semnificația unor acte premergătoare, putând fi valorificate pe plan probator prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare (art. 224 alin.final C.pr.pen.), dar după regulile speciale prevăzute de lege, iar dacă se efectuează după începerea urmăririi penale ele au semnificația unor procedee probatorii la fel ca și constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale sau expertizele ele putând fi valorificate pe planul proațiunii prin intermediul procesului-verbal care se consemnează în scris.

Așadar nu înregistrările constituie mijloace de probă, ci procesele verbale în care se consemnează aceste înregistrări, cu condiția ca din conținutul lor să rezulte elemente de fapt ce constituie probe în înțelesul art.63 C.pr.pen..

Condiții

Textul art. 911 – 916 și 944 C.pr.pen., stabilește câteva condiții a căror respectare este imperativă. Acestea sunt:

● să existe date sau indicii temeinice privind săvârșirea unei infracțiuni;

● să privească o infracțiune din cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

● să fie utilă pentru aflarea adevărului;

● să existe o autorizare din partea instanței competente.

În cazul în care interceptarea comunicațiilor, înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee, precum și instalarea de obiecte, în vederea combaterii infracțiunilor ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, conform art. 3 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni putând fi prelungită, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.

De la regula autorizării sunt prevăzute două excepții:

● în cazul în care înregistrările sunt prezentate de părți (art. 916 alin. 2 C.pr.pen.)

● în situațiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională.

Persoane susceptibile de a fi înregistrate.

Legea nu prevede nimic în legătură cu acest aspect, de aceea ne alăturăm literaturii de specialitate considerând că poate fi ascultată, în principiu, orice persoană, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

De la această punct de vedere există o singură excepție introdusă prin Legea nr.51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat care prevede că: “nu vor putea fi ascultate și înregistrate, cu nici un fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului…,decât în condițiile și cu procedura prevăzută de lege”.

Procedura de efectuare a înregistrărilor audio-video

Dispozițiile art. 911-916 C.pr.pen. reglementează două feluri de înregistrări: a convorbirilor telefonice și înregistrările audio sau video.

Regulile de efectuare sunt comune.

Autorizarea interceptărilor pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor comunicări se dă de către instanță, motivat și la solicitarea procurorului. Autorizarea se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu.

Alineatul 2 al art. 911 C.pr.pen. expune motivele pentru care se poate emite autorizare de interceptare a convorbirilor sau comunicărilor. Acestea sunt: în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori a unor alte fapte grave care nu pot fi descoperite ori a căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații. Autorizarea interceptărilor poate fi solicitată și de către persoana vătămată, pentru comunicările care îi sunt adresate autorizarea fiind dispusă tot de către instanța competentă.

Efectuarea interceptării se realizează de procuror sau de către organul de cercetare penală dacă procurorul dispune acest lucru și există autorizarea din partea instanței.

Autorizarea se dă pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, putând fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile și se dispune prin încheiere motivată care va cuprinde motivele ce au determinat autorizarea, persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii, perioada pentru care sunt autorizate interceptarea sau înregistrarea.

Măsura interceptării sau a înregistrărilor încetează de îndată ce au încetat motivele dispunerii acestora.

Pentru a avea valoare probantă înregistrările trebuie certificate, organul de urmărire penală sau procurorul întocmind un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de rolei sau casetei pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificare pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificate și consemnate de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Înregistrările de imagine nu trebuie să fie însoțite de redarea scrisă, numai dacă este posibil. La procesul-verbal se atașează caseta sau rola care conține înregistrarea convorbirii sau a imaginii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă iar cele care sunt folosite în acest scop sunt sigilate și păstrate la sediul instanței.

Valoarea probantă a înregistrărilor audio-video

Legea nu stabilește o valoare probantă de excepție a acestor înregistrări, drept urmare va opera principiul liberei aprecieri a probelor.

Dacă sunt contestate de persoanele în cauză, ele pot fi supuse unei expertize tehnice, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.

În prezent este posibilă expertiza urmelor sonore pentru a stabili identitatea persoanei de la care emană prin compararea cu modelul de comparație. Același lucru se poate face și în cazul înregistrării de imagine. În cazul în care înregistrările au fost făcute de părți sau de persoane specializate la cererea acestora (agenții de detectivi) dacă sunt prezentate de părți pot servi mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege (adulterul nu poate fi dovedit decât prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și scrierile care emană de la soțul vinovat) și dacă nu sunt luate prin încălcarea unui drept fundamental.

Secțiunea. 10 Constatările tehnico-științifice și constatările medico-legale

1. Constatarea tehnico-științifică

1. Noțiune. Natura juridică

La locul săvârșirii infracțiunii rămân numeroase urme sau obiecte a căror găsire, ridicare, conservare și deseori interpretare prin metode tehnice de laborator nu poate fi făcută decât de un specialist având și dotarea materială necesară.

Constatarea tehnico-științifică poartă asupra unor situații de fapt sau a unor mijloace de probă prin intermediul cărora se dovedesc anumite împrejurări.

Prin natura sa juridică, constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă ce intervine în cadrul urmăririi penale. Datorită riscului ca urmele să dispară este necesară efectuarea constatărilor cât mai urgent. Tot datorită caracterelor urmelor ce fac obiectul constatărilor tehnico-științifice acest mijloc de probă nu poate fi făcut decât de un organ de specialitate și nu de orice organ de urmărire penală.

Constatarea tehnico-științifică se dispune la cerere sau din oficiu numai de organul de urmărire penală prin rezoluție; instanța de judecată poate doar dispune refacerea sau completarea raportului de constatare tehnico-științifică.

Condiții

Pentru a se putea folosi o constatare tehnico-științifică se cer întrunite următoarele condiții:

• să se dispună în cursul urmăririi penale;

• constatarea să presupună cunoștințele unui specialist;

• să existe pericolul de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt cu privire la împrejurările supuse constatării;

• lămurirea faptelor sau împrejurărilor să reclame urgență.

Constatarea tehnico-științifică se localizează strict pe materialele și pe datele puse la dispoziție sau indicate de organul de urmărire penală; acesta dispune efectuarea constatării, îi stabilește obiectul, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă și fixează un termen pentru efectuarea lucrării.

Specialistul sau tehnicianul va întocmi, după studierea datelor și materialelor, un raport de constatare tehnico-științifică care trebuie depus la organul de urmărire penală.

Fixare

Constatarea tehnico-științifică nu este un mijloc de probă propriu-zis ci este un procedeu probatoriu, mijlocul îl constituie raportul de constatare care conține toate probele – concluziile specialistului_.

Valoarea probantă a raportului de constatare tehnico-științifică

Raportul de constatare tehnico-științifică nu are o valoare probantă preferențială față de celelalte mijloace de probă, cu toate că de regulă, concluziile specialiștilor sau tehnicienilor care au efectuat constatarea tehnico-științifică produc încredere în ceea ce privește conformitatea lor cu adevărul.

În practica judiciară, se constată că sunt și cazuri în care, concluziile specialiștilor sunt contrare adevărului, din diverse motive.

2. Constatarea medico-legală

Noțiune. Natura juridică

Constatarea medico-legală este mijlocul prin care se lămuresc, în faza de urmărire penală a procesului penal, în cazuri urgente, unele chestiuni care implică cunoștințe medicale (art. 114 C.pr.pen.).

Natura juridică a acestui mijloc de probă este asemănătoare cu cea a constatării tehnico-științifice, elementele faptice de specialitate a căror constatare urmează să fie făcută fiind de domeniul medicinii legale și depășind posibilitățile de cunoaștere a organului judiciar.

Constatarea medico-legală se efectuează numai de organul medico-legal.

Legea atribuie acestui mijloc de probă un caracter general facultativ, dar în anumite cazuri expres prevăzute de lege i se atribuie un caracter obligatoriu.

Cazuri de obligativitate a efectuării expertizei

Constatarea medico-legală este obligatorie, conform art. 114 C.pr.pen, în următoarele cazuri:

• în caz de moarte violentă;

• în caz de moarte a cărei cauză nu este cunoscută sau este suspectă;

• când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate, pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii.

O constatare frecvent depusă de organele de cercetare penală este pentru stabilirea eventualei stări de ebrietate a conducătorilor auto și a îmbibației alcoolice în sânge în cazul infracțiunii la regimul circulației pe drumurile publice.

Organul de urmărire penală dispune efectuarea constatării medico-legale prin rezoluție, în care se stabilește ce trebuie să lămurească organul medico-legal, se formulează întrebări la care trebuie să se răspundă și fixează termenul de efectuare.

În cazurile de omor, loviri sau vătămare corporală cauzatoare de moarte sau moarte simplă, constatările medico-legale trebuie avizate de comisiile de control și de avizare. Dacă este necesară o exhumare pentru stabilirea cauzelor morții, singurul în măsură să o încuviințeze este procurorul.

Operațiunile efectuate și concluziile la care s-a ajuns, sunt consemnate de organul medico-legal într-un raport scris de constatare care este prezentat organului de urmărire penală.

Dispozițiile procedurale ale constatării tehnico-științifice privitoare la întocmirea raportului de constatare și completarea sau refacerea acestuia se aplică și constatării medico-legale.

Valoarea probantă a constatării medico-legale

În ce privește valoarea probantă a rapoartelor tehnico-științifice și rapoartelor medico-legale, deși emană de la organele de specialitate, nu li se dă o valoare deosebită față de celelalte mijloace de probă, ele fiind reținute numai dacă prin încadrarea lor în ansamblul probelor administrate produc încredere și sunt conforme cu adevărul.

Secțiunea 11. Expertiză

Natura juridică și obiectul expertizei

În literatura de specialitate noțiunea de expertiză a primit mai multe definiții fără însă a exista o deosebire esențială între acestea.

Astfel după unii autori expertiza este o cercetare ce constă în operații specifice, efectuate de un expert, pe baza cunoștințelor sale de specialitate și a aparaturii corespunzătoare în urma cărora ajunge la concluzii cu privire la chestiunea ce trebuie lămurită. Concluziile expertului sunt probe iar raportul de expertiză în care se cuprind constituie mijloace de probă.

După alți autori expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluționării de către un expert, prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitate desfășurată la cererea organului judiciar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.

Particularitățile acestei probe constau în următoarele:

• modul în care se dispune expertiza – regula fiind că dispunerea este facultativă și obligatorie în cazurile prevăzute de lege;

• expertul trebuie să îndeplinească anumite condiții;

• efectuarea expertizei se realizează prin modalități distincte de alte mijloace de probă, inclusiv constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală.

Obiectul fiecărui gen de expertiză subliniază specificul acesteia acesta trebuind să fie cât mai precis posibil deoarece este prima condiție pentru efectuarea în condiții optime a expertizei.

Instanța este îndreptățită ca în virtutea convingeri sale proprii să înlăture orice probă inclusiv raportul de expertiză.

Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât faptele materiale constatate de expert cât și concluziile sale cu conținut științific.

Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivația generală a dispunerii unei expertize, și anume: “când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert ” (art. 116 C.pr.pen.).

Clasificarea expertizelor

După chestiunea care trebuie lămurită, expertizele sunt de mai multe tipuri, unele având o reglementare proprie, altele intrând în categoria expertizelor tehnice sau criminalistice:

• expertiza criminalistică are ca obiect identificarea sau stabilirea aparenței de grupă a persoanelor sau obiectelor care au lăsat urme sau rămășițelor materiale care pot duce la identificare, și cuprinde, într-o clasificare largă, expertiza urmelor lăsate de om, a urmelor lăsate de obiecte și a urmelor materiale. În raport cu natura și specificul problemei examinate expertiza criminalistică poate fi expertiza scrisului sau grafică, expertiza tehnică a actelor, expertiza dactiloscopică, expertiza balistică, expertiza traseologică_;

• expertiză medicală are drept obiect folosirea datelor științifice medicale pentru obținerea unor lămuriri legate de persoana omului sub aspectul sănătății fizice sau psihice. Pot fi facultative sau obligatorii și se pot efectua asupra persoanelor și cadavrelor. Tot în cadrul acestei grupe se include expertiza capacității de muncă, necesară în cazurile când se pune problema acordării de compensații pentru pierderea temporară sau definitivă, totală sau parțială a capacității de muncă. Expertiza toxicologică se efectuează pentru lămurirea unor probleme în legătură cu intoxicațiile voluntare și accidentale. Se mai întâlnesc expertize medicale sanitar-alimentare ori veterinare, etc.;

• expertizele tehnice constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic;

• expertiza contabilă are drept obiect cercetarea situației economico-financiare a unei gestiuni ori a unor compartimente sau operațiuni așa cum se reflectă în documente și evidența contabilă;

• expertiza artistică are ca obiect lămurirea unor împrejurări cu privire la operele de artă cum ar fi autenticitatea sau originalitatea lor.

• expertizele mixte, foarte des întâlnite în ultima perioadă.

Caracterele expertizei

Regula stabilită de Codul de procedură penală în ce privește administrarea expertizei este că aceasta este facultativă. Organul judiciar apreciază dacă într-o cauză este necesară efectuarea unei expertize.

Totuși articolul 117 C.pr.pen. stabilește un caracter obligatoriu al expertizei psihiatrice în următoarele situații:

• infracțiunii de omor deosebit de grav_;

• când organul judiciar are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului_;

• dacă nu s-au stabilit cauzele morții prin intermediul unei constatări medico-legale anterioare.

Judecarea și soluționarea cauzei penale în cazurile în care este obligatorie expertiză, fără efectuarea acesteia, duce la nelegalitatea și netemeinicia hotărârii pronunțate.

De asemenea jurisprudența menține obligativitatea efectuării expertizei psihiatrice în cazurile enumerate mai sus indiferent dacă fapta a fost consumată sau a fost vorba doar de o tentativă.

Expertiza psihiatrică se efectuează în codiții de internare într-o instituție sanitară și nu ambulatorie.

În reglementarea expertizei s-au conturat în literatura de specialitate diverse sisteme determinate îndeosebi după modul de desemnare a expertului:

• expertiza simplă sau oficială, în care expertul este numit de organul judiciar, expertiza făcându-se sub controlul organului;

• expertiza contradictorie, în care experții sunt aleși și numiți unii de organul judiciar alții de către părți;

• expertiza supravegheată în care părțile pot desemna un specialist având atribuții de observator și control în favoarea părții, așa-numitul consilier tehnic.

Atât în situația în care expertul face parte dintr-un institut de expertiză sau dintr-o societate constituită în baza art. 7 din ordonanța Guvernului nr. 65/1994, expertiza se efectuează de expert ca persoană fizică și nu de persoana juridică.

În sistemul nostru de drept procesual calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor în aceeași cauză, având întâietate calitatea de martor. Este interesant de menționat că în unele sisteme de drept penal cum ar fi sistemul adoptat în Anglia, expertul este socotit drept martor , iar raportul său este considerat o depoziție științifică de martor.

Expertul desemnat are obligația să efectueze expertiză, în limitele obiectului fixat răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. În unele sisteme de drept cum ar fi sistemul francez, acesta este obligat să depună un jurământ, dar sistemul nostru procesual nu reține această obligativitate în sarcina expertului. El are dreptul să ia cunoștință de toate materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei.

Punctul de vedere al expertului se materializează într-un raport de expertiză scris, întocmit la terminarea expertizei. Indiferent de numărul de experți care au efectuat expertiza se redactează un singur raport.

Dacă sunt opinii diferite, se consemnează în același raport, eventual într-o anexă. Raportul se depune la organul care a dispus expertiză.

În cazul în care referitor la responsabilitatea inculpatului, s-au efectuat expertize psihiatrice cu concluzii contradictorii, instanța trebuie să dispună trimiterea lor pentru control și avizare Comisiei Superioare Medico-Legale.

Potrivit art. 123 C.pr.pen. conținutul raportului de expertiză este următorul:

• partea introductivă indică organul care a dispus expertiză, numele expertului, data dispunerii expertizei și a întocmirii raportului, obiectul fixat și întrebările la care urmează a răspunde; materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza și eventualele explicații date părților care au participat;

• expunerea cuprinde o descriere amănunțită a operațiilor efectuate, precum și analiza obiecțiilor sau a explicațiilor părților în lumina constatărilor expertului;

• concluziile expertului cu privire la obiectul și expertizei și la întrebările care s-au pus.

Poziția procesuală a experților

Expertul poate fi definit ca fiind persoana care are cunoștințe de specialitate într-un domeniu al științei, tehnicii, artei și care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul judiciar necesită asemenea cunoștințe. De asemenea literatură de specialitate reține faptul că expert devine specialistul căruia instituția I-a repartizat lucrarea, pentru că acesta asumă obligațiile și răspunderea ce revine expertului, chiar dacă nu a fost desemnat de organul judiciar.

În cazul în care este necesară căutarea de probe sau efectuarea unor activități probatorii (reconstituiri, experimente judiciare) aceasta se poate face din dispoziție și în prezența organului judiciar, activitatea expertului rezumându-se la efectuarea de măsurători, experimente sub control judiciar și la aprecierea materialelor puse la dispoziție, concluziile pe care le va trage fiind considerate izvor de probă.

Expertul are o poziție primordială distinctă chiar dacă uneori legea îl asimilează cu martorul, expertiza având o poziție distinctă în rândul mijloacelor de probă.

Procedura de efectuare a expertizei

Efectuarea expertizei se dispune la cerere sau din oficiu când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert. (art. 116 C.pr.pen.).

Actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei este rezoluția sau ordonanța în faza de urmărire penală și încheierea în cursul judecății.

Codul de procedură penală actual a combinat sistemul expertizei oficiale – în care expertul este ales și numit din oficiu au ascultându-se și părerile părților de către organul judiciar – cu sistemul expertizei contradictorii – în care organul judiciar desemnează expertul sau experții și părțile au dreptul de a desemna un număr egal de experți care să participe la efectuarea expertizei și a raportului de expertiză.

În cazul expertizelor medico-legale și a expertizelor criminalistice ori a altor expertize care se efectuează de instituții specializate expertiza este oficială deoarece organul judiciar se adresează instituției respective a cărei conducere va desemna expertul care să efectueze lucrarea. De regulă se desemnează un singur expert, dar în cazul expertizelor complexe se vor desemna trei – patru experți.

Este de menționat ca un element de noutate, faptul că expertiza pentru stabilirea discernământului minorului între 14 și 16 ani care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se efectuează cu celeritate la solicitarea organelor judiciare de o comisie de expertiză formată din 2 medici psihiatri și un medic legist, care este și președintele comisiei. Comisia de expertiză se întrunește în termen de cel mult 3 ore de la momentul solicitării expertizei, iar în cazul în care sunt necesare lămuriri suplimentare expertiza se efectuează în termen de cel mult 48 de ore. Dacă este necesară internarea minorului termenul maxim de efectuare a acesteia este de 10 zile de la data la care a fost solicitată.

Pentru a dispune efectuarea unei expertize, organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie să constate prezența cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști. Obiectivele și cererile făcute de părți sunt examinate de organul judiciar, care fixează întrebările la care trebuie să răspundă expertul, apoi îi pune în vedere acestuia termenul în care urmează a fi efectuată expertiza și dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.

În principiu, expertul nu poate refuza efectuarea unei expertize, afară de cazul în care se află într-o situație de incompatibilitate

Dacă expertul sau părțile apreciază că trebuie să fie consultate cele din urmă pentru ca expertul să obțină explicații, organul judiciar va încuviința contactul care trebuie să aibă loc numai în prezența lui, o hotărâre dată fără că instanța sau organul de urmărire penală, la cererea expertului de a lua contact cu părțile, refuză acest lucru, fiind nulă .

O dată cu dispunerea expertizei, organul judiciar va lua măsuri în raport de natura expertizei. Astfel, în cazul când se dispune o expertiză medico-legală, în mod obligatoriu va dispune internarea învinuitului sau inculpatului în unitatea spitalicească specializată și efectuarea tuturor investigațiilor clinice și de laborator necesare. În cazul altor expertize pentru care este necesară luarea sau obținerea de probe de comparație se va dispune ridicarea sau obținerea acestora.

Prin Decizia Curții Constituționale instanța supremă a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.120 alin.(5) C.pr.pen. stabilind totodată faptul că părțile au dreptul, în virtutea dreptului la apărare, garantat de Constituție să recomande ele însele expertul care să efectueze expertiza solicitată, textul articolului citat fiind contrar acestui principiu de drept.

Expertiza se dispune atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată. În actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să se arate:

● obiectul acesteia (obiectul expertizei îl pot forma numai clarificarea împrejurărilor de fapt ale cauei și acelea care cer lămuririle unui expert);

● întrebările la care urmează să răspundă expertul;

● termenul de efectuare;

Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere calitativ și calitativ. Odată cu efectuarea expertizei, se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesul verbal încheiat cu ocazia ridicării lor.

La efectuarea expertizei, ambele categorii de experți oficiali (experți medico-legali sau experții oficiali în specialitatea respectivă) au anumite obligații și anume:

• nu pot încredința altei persoane efectuarea lucrărilor;

• este interzisă divulgarea datelor de care a luat cunoștință cu ocazia expertizei;

• trebuie să respecte termenul stabilit pentru efectuarea expertizei;

Concluziile formulate de expert pot fi:

• categorice;

• afirmative sau negative;

• probabile, în sensul că nu este exclus un răspuns afirmativ la întrebarea pusă, însă nu există suficiente date sau temeiuri științifice pentru a se face o afirmație categorică.

Rapoartele cu unele concluzii probabile pot fi utile în stabilirea adevărului în cazul în care se pot corobora cu unele probe administrate și împreună pot forma o convingere. Totuși instanța de judecată poate să înlăture concluziile unei expertize, deoarece aprecierea acestora se face potrivit convingerii intime a judecătorilor însă , față de îndoiala pe care o are , este obligată să dispună efectuarea unei noi expertize.

În cazul urmăririi penale, organele de urmărire penală vor aduce la cunoștința părților conținutul raportului, iar în cursul judecății părțile vor lua la cunoștință de aceasta consultând dosarul.

Datele obținute prin analize instrumentale și prin experiența omului de știință trebuie interpretate și evaluate. Interpretarea este fundamentală, dobândind calitatea de opinie de expert. Ca orice opinie are un caracter subiectiv, ceea ce nu echivalează cu relativitatea, asocierea rezultatelor cu studiile și statisticile de frecvență, oferind elemente pertinente pentru stabilirea valorii probei în situațiile concrete, deduse expertizei. .

Faptul că opinia expertului este personală înseamnă că doi experți pot ajunge la concluzii diferite fie contrare, fie de certitudine. În timp ce unul formulează o concluzie categorică, celălalt își formulează concluzia cu probabilitate sau chiar numai ca o posibilitate

Implicațiile investigațiilor sunt însă de așa natură încât este de dorit că experții să formuleze concluzii fără eroare și cât mai precise.

Elementul esențial pentru asigurarea calității îl constituie formarea experților prin educare, training, experiența și cercetarea științifică.

Secțiunea 12 Concluziile constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor

Cu ocazia examinării raportului de expertiză de către organul judiciar sau de părți, se poate constata că acesta este neclar sau are lacune în efectuare. Aceste lipsuri se pot remedia pe următoarele căi:

• chemarea expertului pentru lămuriri;

• suplimentul de expertiză;

• nouă expertiză.

Chemarea expertului pentru lămuriri are loc în condițiile art. 124 alin.2 C.pr.pen. în care se stabilește că atunci când este necesar se cer expertului lămuriri suplimentare în scris sau se dispune chemarea lui pentru a da explicațiile orale asupra raportului de expertiză. Ascultarea expertului se va face în condițiile legale prevăzute pentru ascultarea martorilor. Lămuririle pot fi cerute oral sau în scris.

Suplimentul de expertiză se dispune în situația în care expertiza incompletă și este necesară întregirea acesteia de către același expert sau de către altul. Suplimentul de expertiză se poate formula în scris, prin dispunerea unui raport suplimentar de expertiză sau prin raport oral care urmează a fi consemnat într-un proces verbal ca pentru declarațiile martorilor.

O nouă expertiză se dispune în situațiile în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată, după verificarea temeinică, are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor de expertiză. Noua expertiză, având același obiect ca și prima se efectuează de către alți experți decât cei numiți inițial.

Legea nu limitează numărul noilor expertize ce pot fi efectuate până la lămurirea tuturor aspectelor în mod convingător.

Valoarea probantă a raportului de expertiză

Deși expertizei, în abstracto, i se acordă o credibilitate deosebită datorită fundamentului științific, ea este la fel ca orice mijloc de probă, neputându-se recunoaște o forță probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar în conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit convingerii judecătorului.

Examinând raportul de expertiză organul judiciar poate lua sau nu în considerare concluziile acestuia, independent de faptul că expertiză a fost efectuată de un expert, de o comisie sau de un institut superior de expertiză. În cazul în care organul judiciar își însușește o expertiză din cele efectuate și o înlătură pe alta, trebuie să arate motivul.

Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică

Sintagma “amprenta genetică” a fost creată operându-se o analogie cu sintagma “amprentă digitală”.

Atât în literatura medicală de specialitate cât și în limbajul juridic, se manifestă tendința înlocuirii termenului de amprentă genetică cu acela de profil ADN. Profilul ADN se definește ca fiind totalitatea acelor caracteristici structurale ale materialului genetic care permit recunoașterea sau identificarea unui individ.

ADN-ul care urmează a fi analizat poate proveni din orice tip de materiale biologice, sânge sau pete de sânge, spermă sau pete de spermă, celule epiteliale de pe mucuri de țigară, salivă, gumă de mestecat uscată, fecale, urină, țesuturi de pe suprafața gloanțelor, fire de păr, țesuturi de sub unghiile victimelor, oase, etc.

Metodologia de lucru comportă utilizarea unei serii de tehnici aparținând biologiei moleculare, care permit determinarea mărimii și compoziției secvențelor AND alese pentru studiu.

Testul AND în sfera justiției este foarte largă, metoda fiind curent utilizată în scopul:

• identificării suspecților și al confirmării vinovăției;

• disculpării inocenților;

• descoperirii celor care comit crime sau delicte în serie;

• cercetarea filiației față de mamă sau tată;

• stabilirea relațiilor de descendență biologică;

• identificării cadavrelor sau victimelor unor catastrofe.

Conform statisticilor, probele biologice analizate în laboratoarele de genetică judiciară provin în proporție de 40% din agresiuni sexuale.

În SUA prima condamnare bazată pe rezultatele tipării AND a fost pronunțată în 1987 într-un proces de viol din Florida. De atunci, amprentele genetice au fost folosite ca material probator în zeci de mii de procese. Principalul organizator al băncilor de date, în prezent, este FBI, care și-a constituit propriile sale rețele de laboratoare.

Toate cele 50 de state americane, precum și majoritatea statelor vest-europene au legi care prevăd înscrierea în baza de date a profilului AND ale infractorilor, așa cum se întâmplă cu amprentele digitale. O bază de date ADN reprezintă o problemă de siguranță publică.

În legătură cu aspectele bioetice ale efectuării investigațiilor AND, trebuie arătat că nu există încă un cadru legislativ unitar pe plan internațional.

Pe măsură ce testările genetice devin mai performante, justiția tinde să le considere o tot mai valoroasă sursă probatorie. Tiparea AND reprezintă astăzi cel mai puternic instrument de identificare a persoanelor în medicină legală și în investigațiile criminalistice.

CAPITOLUL VII

7. APRECIEREA PROBELOR ȘI CALIFICAREA FAPTELOR CERCETATE

1) Examinarea fizică a unei persoane presupune examinarea externă și internă a corpului acesteia, precum și prelevarea de probe biologice. Organul de urmărire penală trebuie să solicite, în prealabil, consimțământul scris al persoanei care urmează a fi examinată. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, consimțământul la examinarea fizică este solicitat reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate restrânsă de exercițiu, consimțământul scris al acestora trebuie exprimat în prezența ocrotitorilor legali.

(2) În lipsa consimțământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, al reprezentantului legal ori a încuviințării din partea ocrotitorului legal, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului, examinarea fizică a persoanei, dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure bună desfășurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecință a infracțiunii poate fi găsită pe corpul său în interiorul corpului acesteia.

(3) Cererea organului de urmărire penală trebuie să cuprindă: numele persoanei a cărei examinare fizică este cerută, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (2), modalitatea în care examinarea fizică urmează a fi efectuată, infracțiunea de care este acuzat suspectul sau inculpatul.

(4) Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează cererea de efectuare a examinării fizice în camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.

(5) În cazul în care persoana examinată își exprimă în scris consimțământul sau în cazul în care există urgență, iar obținerea autorizării judecătorului în condițiile alin. (4) ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, organul de urmărire penală poate dispune, prin ordonanță, efectuarea examinării fizice. Ordonanța organului de urmărire penală, precum și procesul-verbal în care sunt consemnate activitățile desfășurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată judecătorului de drepturi și libertăți. În cazul în care judecătorul constată că au fost respectate condițiile prevăzute la alin. (2), dispune, prin încheiere motivată, validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală. Încălcarea de către organele de urmărire penală a condițiilor prevăzute la alin. (2) atrage excluderea probelor obținute prin examinarea fizică.

(6) Validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală se efectuează potrivit alin. (4).

(7) Examinarea fizică internă a corpului unei persoane sau recoltarea de probe biologice trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu respectarea vieții private și a demnității umane. Examinarea fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se poate face în prezența unuia dintre părinți, la solicitarea părintelui. Recoltarea prin metode noninvazive de probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se poate efectua și de către personalul de specialitate al Poliției Române.

(8) În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziția organelor de constatare și cu consimțământul celui supus examinării, de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituție medicală, în condițiile stabilite de legile speciale.

(9) Activitățile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt consemnate de organele de urmărire penală într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă: numele și prenumele organului de urmărire penală care îl încheie, ordonanța sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început și ora la care s-a terminat activitatea, numele și prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea activităților desfășurate, lista probelor recoltate în urma examinării fizice.

(10) Rezultatele obținute din analiza probelor biologice pot fi folosite și în altă cauză penală, dacă servesc la aflarea adevărului.

(11) Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt conservate și păstrate în instituția unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puțin 10 ani de la epuizarea căilor ordinare de atac ale hotărârii judecătorești.

Noul Cod de Procedură Penală actualizat prin:

Lege nr. 255/2013 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale din 19 iulie 2013, Monitorul Oficial 515/2013;

CONCLUZII

Realizarea unei justiții penale înțelepte, optimizarea și umanizarea reacției sociale față de fenomenul criminal, necesita o raportare permanentă la rezultatele cercetărilor criminologice, mai vechi sau mai noi, mai mult say mai puțin convingătoare.

Teoriile criminologice în ansamblul lor sunt teorii probiliste ce indică o tendință a fenomenului și nicidecum o certitudine. Nici una dintre teoriile expuse nu oferă un răspuns complet, continua să fie o problemă “deschisă” pentru oameni de știința.

BIBLIOGRAFIE

1.Gheorghe Nistoreanu, Gheorghe Costache: Elemente de criminologie, Craiova, 2005

2.Al. Roșca Psihologie generală, Ed. Didacticăși Pedagogică, București, 1975

3. Boroi Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de omor și lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991

4.Gheorghe Nistoreanu Prevenirea criminalității prin măsuri de siguranță, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991

5.Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun -Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996

6.Gheorghe Scripcaru Criminologie clinicăși relațională, Ed. Sympozion, 1995

7.Iancu Tănăsescu, Cămil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu Criminologie, Ed. All Beck, București, 2003

8.Ion Oancea Probleme de criminologie, Ed. All Beck, București, 1994

9.Jean Pinatel La societe criminogene, Calmann-Levy, Paris, 1961

10.Jean Pinatel Trăite de droit penal et de criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 1963

11.N. Mărgineanu Condiția umană, Ed. Științifică, București, 1973

12.Ortansa Brezeanu (coord.) Particularități ale criminalității în perioada de tranziție, Ed. Fundația "România de Mâine",București,1999

13.Ortansa Brezeanu Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București, 1998

14.Ovidiu Drâmba Istoria culturii și civilizației, Ed. Științificăși Enciclopedică, București, 1985

15.Rodica-Mihaela Stănoiu -Criminologie, vol.I, Ed. Oscar Print, București, 1995

16.Rodica-Mihaela Stănoiu Introducere în criminologie, Ed. Academiei, București, 1989

17.Rodica-Mihaela Stănoiu Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, București, 1981

18.Tiberiu Dianu Tranziția și criminalitatea, Ed. Oscar Print, București, 1994

19.V. Dobrinaoiu, Gh. Nistoreanu ș.a. Drept penal – partea generală, Ed. Atlas Lex, București, 1996

20.Valerian Cioclei Criminologie etiologică, Ed. All Beck, București, 1998

21.Valerian Cioclei Manual de criminologie, Ed. All Beck, București, 2003

22. A. Tucicov-Bogdan Psihologie generalăși psihologie socială, Ed. Didacticăși Pedagogică, București, 1973

BIBLIOGRAFIE

1.Gheorghe Nistoreanu, Gheorghe Costache: Elemente de criminologie, Craiova, 2005

2.Al. Roșca Psihologie generală, Ed. Didacticăși Pedagogică, București, 1975

3. Boroi Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de omor și lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991

4.Gheorghe Nistoreanu Prevenirea criminalității prin măsuri de siguranță, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991

5.Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun -Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996

6.Gheorghe Scripcaru Criminologie clinicăși relațională, Ed. Sympozion, 1995

7.Iancu Tănăsescu, Cămil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu Criminologie, Ed. All Beck, București, 2003

8.Ion Oancea Probleme de criminologie, Ed. All Beck, București, 1994

9.Jean Pinatel La societe criminogene, Calmann-Levy, Paris, 1961

10.Jean Pinatel Trăite de droit penal et de criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 1963

11.N. Mărgineanu Condiția umană, Ed. Științifică, București, 1973

12.Ortansa Brezeanu (coord.) Particularități ale criminalității în perioada de tranziție, Ed. Fundația "România de Mâine",București,1999

13.Ortansa Brezeanu Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București, 1998

14.Ovidiu Drâmba Istoria culturii și civilizației, Ed. Științificăși Enciclopedică, București, 1985

15.Rodica-Mihaela Stănoiu -Criminologie, vol.I, Ed. Oscar Print, București, 1995

16.Rodica-Mihaela Stănoiu Introducere în criminologie, Ed. Academiei, București, 1989

17.Rodica-Mihaela Stănoiu Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, București, 1981

18.Tiberiu Dianu Tranziția și criminalitatea, Ed. Oscar Print, București, 1994

19.V. Dobrinaoiu, Gh. Nistoreanu ș.a. Drept penal – partea generală, Ed. Atlas Lex, București, 1996

20.Valerian Cioclei Criminologie etiologică, Ed. All Beck, București, 1998

21.Valerian Cioclei Manual de criminologie, Ed. All Beck, București, 2003

22. A. Tucicov-Bogdan Psihologie generalăși psihologie socială, Ed. Didacticăși Pedagogică, București, 1973