Mijloacele DE Proba In Procesul Penal Administrarea Si Aprecierea Probelor

CAPITOLUL I

PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL PROCESULUI PENAL. PRINCIPIUL AFLĂRII ADEVĂRULUI

Scopul procesului penal exprimat în formă de normă juridică, prin dispozițiile din articolul 1 al Codului de procedură penală, include în conținutul acestei norme de drept, pe lângă unele orientări cu caracter de principii fundamentale privind scopul social juridic și politic al procesului penal, și anumite cerințe a căror îndeplinire este totdeauna necesară pentru desfășurarea procesului penal. Astfel, orientările privind scopul social juridic ( alineatul 1 articolul 1 Cod procedură penală ) sunt însoțite de cerințele că faptele ce constituie infracțiuni să fie constatate la timp și în mod complet, iar pedepsele să fie aplicate potrivit vinovăției făptuitorului.

Noțiunea de principiu al procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu largi implicații practice, care s-a conturat în gândirea juridică și în știința dreptului procesual penal. În orice domeniu de activitate, cunoașterea principiilor are o mare importanță pentru că acestea apropie demersul cunoașterii cel mai mult de esența fenomenelor studiate. În același timp, ele constituie și un indicator practic semnalizând și direcția acțiunii. Codul român de procedură penală cuprinde în Capitolul I mai multe norme în care sunt înscrise principiile fundamentale ale procesului penal.

Diferite definiții afirmate în doctrina juridică au considerat principiile fundamentale ale procesului penal drept reguli de bază cu caracter general, în temeiul cărora este organizată desfășurarea procesului penal.

Indiferent de cum a fost definită noțiunea de principiu fundamental al dreptului procesual penal, aceasta are, însă, o importanță deosebită și tot ceea ce capătă valoare de principiu trebuie raportat la scopul procesului penal, enunțat prin articolul I prin Codul de procedură penală ca fiind „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată sa fie trasă la răspundere penală”.

Principiul aflării adevărului este însoțit în articolul 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia ” în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului ”. Conținutul acestui principiu stă la baza realizării scopului procesului penal care este, potrivit articolului 1 Cod procedură penală, „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată sa fie trasă la răspundere penală”.

În baza acestui principiu, organele judiciare au obligația să constate existența faptei ce constituie obiectul învinuirii, împrejurările – de loc, timp și mijloace de săvărșire- în care aceasta s-a comis, forma și modalitatea vinovăției, mobilul și scopul urmărit de făptuitor, întinderea prejudiciului cauzat, dacă există, precum și orice aspecte ce ar putea să influențeze răspunderea penală și civilă a făptuitorului; de asemenea, au datoria să stabiliească orice date de natură să contribuie la cunoașterea personalității făptuitorului.

Hotărârea judecătorească pronunțată în urma administrării probelor și a interpretării lor concrete, trebuie să fie o reflectare fidelă a realității sub toate aceste aspecte.

Noțiunea filozofică de adevăr capătă în dreptul procesual penal o nuanță aparte, întrucât aici abordarea problemei trebuie făcută din punctul de vedere al libertății cetățenilor, al drepturilor fundamentale, vizând, în general, un interes social major. Astfel, adevărul în procesul penal a fost considerat ca fiind reflectarea exactă a realității obiective în reprezentările și concluziile pe care organele judiciare le desprind din administrarea probelor.

În orice sistem de drept, aflarea adevărului în procesul penal rămâne un deziderat etern, urmărit de către organele judiciare, iar rezolvarea acestei probleme depinde în mare măsură de profesionalismul și competența celor care aplică și apără legea, de rigoarea și eficiența căilor folosite.

Codul de procedură penală instituie un veritabil sistem de drepturi și garanții care contribuie la aflarea adevărului în cauza penală. Dintre acestea amintim:

Obligația organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penala, acestea având îndatorirea să strângă probele necesare pentru lămurirea cauzei. În acest sens, articolul 202 Cod procedură penală prevede obligația organelor de urmărire penală de a strânge probele. De asemenea, articolul 287 Cod procedură penală prevede că „instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății”;

Dreptul părților de a putea dovedi pe tot parcursul procesului penal împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauza respectivă (articolul 67 Cod procedură penală)

Obligarea oricărei persoane să contribuie, prin informațiile pe care le deține, la aflarea adevărului. În acest sens, alineatul 2 al articolului 65 Cod procedura penală stipulează că „ la cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze”. În același timp articolul 265 Cod procedură penală încriminează „ fapta de a nu aduce la cunoștința organelor judiciare a unor împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăției unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane ținute în arest preventiv pe nedrept”.

Așezarea sistemului probator pe principiile libertății probelor și ale liberei lor aprecieri, potrivit articolului 63 și 64 Cod procedură penală;

Instituirea unui sistem eficient de desfășurare a procesului penal, astfel încât cauza să poată fi reluată din etapa procesuală în care aflarea adevărului s-a denaturat,(articolul 256 Cod procedură penală) – „restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire, articolul 333 Cod procedură penală – „restituirea pentru completarea urmării penale”.

Garanțiile enumerate se întâlnesc atât in Partea generală cât și în Partea specială a Codului de procedură penală, așa încât putem trage concluzia că reglementările legale care vizează desfășurarea procesului penal au ca scop unic aflarea adevărului în fiecare cauză. În vederea aplicării riguroase a acestui principiu, legislația procesual penală prevede obligația verificării, de către organul care a avut anterior cauza spre soluționare. Asistăm astfel la un control sistematic și eficient, numit și control încrucișat, care are ca obiectiv aflarea adevărului.

În mod întemeiat, se poate afirma că principiul aflării adevărului acționează pe tot parcursul procesului penal într-o permanentă și strânsă legătură cu celelalte reguli de bază.

CAPITOLUL II

PROBELE ÎN PROCESUL PENAL

Secțiunea 1

Noțiunea și importanța probelor în procesul penal

1.1 Noțiune

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere în care organul judiciar trebuie să ajungă la adevăr și în acest scop desfășoară o activitate de probațiune pentru constatarea existenței infracțiunii, identificarea făptuitorului și stabilirea vinovăției.

În această activitate de probațiune, organele judiciare se folosesc de probe obținute prin mijloace de probă.

Potrivit articolului 63 alineatul 1 prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea făptuitorului necesare justei rezolvări a cauzei.

În literatura de specialitate, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, ori acele fapte sau împrejurări care stabilesc existența sau inexistența faptelor care trebuie reținute.

Din punct de vedere terminologic, termenul probă provine din latinescul probo, -are, -avi, -atum care înseamnă a dovedi sau de la probation care înseamnă dovadă.

Ca împrejurări de fapt, probele se situează în afara procesului penal. Cu toate acestea, întrucât privesc obiectul procesului, prin administrarea lor în cadrul acestuia, ele dobândesc caracter procesual.

Probele ajung la cunoștința organelor prin mijloace, numite de probă care sunt prevăzute expres și limitativ de lege și prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă.

Sub aspect funcțional, proba are în procesul penal un caracter dublu:

proba constituie un instrument de cunoaștere, prin intermediul căruia organele judiciare caută adevărul;

proba constituie un instrument de dovedire și aceasta se manifestă în condițiile contradictorialității când părțile folosesc și administrează probe pentru a susține si argumentările făcute.

1.2 Importanța probelor

Din momentul declanșării procesului penal și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor . De asemenea, formarea, intimei convingeri ajudecătorului cu privire la realitatea stării de fapt pe care trebuie să-și întemeize hotărârea, depinde de corecta și completa desfășurare a probațiunii și de valoarea probelor administrate.

Importanța probelor constă în faptul că înfăptuirea justiției depinde în principal de sistemul probelor pentru că din momentul din care a fost declanșat procesul și până la terminarea acestuia, toate problemele fondului cauzei sunt făcute cu probe.

Pe întreg parcursul procesului penal, organele judiciare identifică, strâng și interpretează probele care au legătură cu fapta pe care o cercetează și judecă.

Legea de procedură penală nu admite trimiterea în judecată și condamnarea făptuitorului pe baza cunoștințelor personale ale organului judiciar, ci în hotărârea lor, organele judiciare trebuie să se întemeieze pe probe obținute prin mijloace legale de probă.

Ansamblul normelor juridice care reglementează probele și mijloacele de probă poartă denumirea de sistem probator ( sistem de probațiune ); acesta are o influență hotărâtoare în făptuirea justiției penale.

Aprecierea probelor este elementul esențial al întregii activități, pentru că întregul volum de muncă depus de organele judiciare, instanță și părți se concretizează în soluția finală care are la bază aprecierea corespunzătoare a probelor administrate.

În procesul modern, legea nu tarifează probele, nu le dă o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate, drept model s-a introdus teoria liberă a probelor, adică libera oricărei probe de administrare.

În dreptul românesc nu se admite sub nici o formă aprecierea prealabilă de către lege a unei probe în articolul 63 prevăzându-seexpres că : „ probele nu au o valoare mai dinainte stabilită ”.

În alineatul 2 al articolului 63 Cod procedură penală se statuează că aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și de instanță în urma examinării tuturor probelor examinate.

Conform principiului liberei aprecieri a probelor potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia realizându-se de organele de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștința lor, de aici rezultând că orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în respectiva cauză penală.

Trebuie remarcat, cu privire la intima convingere că Adunarea Constituantă a respins un amendament al Constituției constând în completarea articolului 32 alineatul 2 „ Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” cu sintagma „…intimei lor convingeri”, ceea ce înseamnă că, potrivit reglementărilor noastre constituționate, judecătoriia prealabilă de către lege a unei probe în articolul 63 prevăzându-seexpres că : „ probele nu au o valoare mai dinainte stabilită ”.

În alineatul 2 al articolului 63 Cod procedură penală se statuează că aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și de instanță în urma examinării tuturor probelor examinate.

Conform principiului liberei aprecieri a probelor potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia realizându-se de organele de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștința lor, de aici rezultând că orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în respectiva cauză penală.

Trebuie remarcat, cu privire la intima convingere că Adunarea Constituantă a respins un amendament al Constituției constând în completarea articolului 32 alineatul 2 „ Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” cu sintagma „…intimei lor convingeri”, ceea ce înseamnă că, potrivit reglementărilor noastre constituționate, judecătorii nu se supun decât legii.

Secțiunea 2

Clasificarea probelor

Literatura de specialitatenu adoptă cu referire la clasificarea probelor criterii identice, dar există categorii de probe care sunt recunoscute de marea majoritate a teoreticienilor. Astfel, în funcție de caracterul sau natura lor ori de izvoarele din care provin sau de legătura lor cu obiectul probațiunii, probele sunt clasificate după trei criterii, și anume:

După caracterul sau natura lor, distingem:

probe în acuzare;

probe in apărare;

Probele în acuzare, sunt acele probe care servesc la învinuirea, la dovedirea vinovăției și la stabilirea circumstanțelor agravante. Aceste elemente de fapt au rolul de a confirma învinuirea, fiind utilizate atât de către persoana vătămată prin infracțiune, cât și, în virtutea principiului rolului activ, de către organele judiciare.

Probele în apărare au ca obiect înlăturarea învinuirii, dovedirea nevinovăției și stabilirea circumstanțelor atenuante. În mod logic, ele vor constitui argumentele de fapt invocate de cei supuși tragerii la răspundere penală și civilă în cadrul procesului penal, dar și de către organele judiciare.

În literatura de specialitate s-a remarcat imposibilitatea demarcării nete a acestor două categorii de probe. Astfel administrarea unei probe în acuzare poate determina prin rezultatul său, ca o proba în apărare, relativă la aceleași aspecte să numai fie luată în considerare.

Clasificarea prezintă însă, interese în practică, deoarece necesitate probelor în apărare intervine numai după administrarea probelor în acuzare, ca o consecință a exercitării dreptului la apărare al părților, alături de obligația organelor judiciare de a administra din oficiu, probe atât în acuzare cât și în apărare

După izvoarele lor, probele pot fi:

probe imediate;

probe mediate;

Probele imediate sau primare sunt obținute din surse originale, adică ajung la cunoștința organelor judiciare dintr-un izvor direct. Sunt asemenea probe: declarația unui martor ocular care relatează faptele săvârșite în baza propriilor sale simțuri sau un proces de examinare a corpurilor delicte.

Probele mediate sunt cele obținute dintr-o altă sursă decât cea originară, mai îndepărtată. De exemplu, declarația unui martor care relatează ce a auzit de la martorul ocular.

Probele mediate trebuie verificate cu mai multă atenție și sunt accpetate doar în lipsa probelor imediate sau alături de ele, pentru că în cazul probelor mediate există riscuri să apară neconcordanță. De exemplu, în ceea ce a perceput martorul ocular și în ceea ce a reținut martorul de la cel ocular.

Importanța practică a clasificării constă în interesul pe care trebuie sa îl manifeste organele judiciare pentru administrarea, pe cât posibil, a probelor derivate dintr-o sursă originară, care conferă probei respective o mai mare veridicitate în dovedirea ilicitului penal. În acest sens, cu cât informația este obținută mai îndepărtat de sursa primară, cu atât ea devine mai puțin sigură pentru rezlvarea cauzei.

După legătura lor cu obiectul probațiuni, probele pot fi:

probe directe;

probe indirecte;

Probele directe dovedesc în mod nemijlocit, direct, fapta învinuitului sau inculpatului, referindu-se la faptul principal. Ele conțin informații care conduc în mod direct la rezolvarea problemelor cauzei. De exemplu, procesul verbal de prindere a făptuitorului flagrant, concluziile raportului de expertiză medico-legală relative la numărul de zile de îngrijiri medicale etc.

Probele indirecte nu dovedesc în mod direct fapta, doar prin raportarea lor la ansamblul probator existent în cauză pot conduce la anumite concluzii despre existența ori inexistența faptului principal.

În practică, folosirea probelor directe este mai facilă întrucât dacă sursa din care provin este sigură, faptul la care se referă se consideră dovedit .

Prin probe indirecte probațiunea este mai dificilă și complexă trebuind să urmeze anumite reguli:

– o singură probă indirectă dovedește un singur fapt probator;

– în probațiunea cu probe indirecte sunt necesare mai multe probe indirecte;

– probele indirecte trebuie să se înlănțuie perfect pentru a duce la o singură concluzie; dacă concluzia este alternativă trebuie continuată probațiunea până rămâne o singură versiune.

O soluție de condamnare nu se poate întemeia pe o înlănțuire perfectă care să ducă la certitudine cu privire la vinovăția inculpatului.

Soluționarea unei cauze în practică se face atât pe bază de probe directe cât și indirecte.

Secțiunea 3

Sarcina probei

Prin sarcina probațiunii ( onus probandi ) se înțelege obligația procesuală ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii.

Plecând de la obligația instituită pentru organul judiciar de a considera o persoană nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită prin probe legal administrate, o primă cerință ce decurge din acest principiu este că sarcina probei în procesul penal trebuie să-i incumbe, în întregime, acuzatorului.

Unii autori au găsit originea obligației organelor judiciare de a dovedi vinovăția nu în prezumția de nevinovăție, ci în vechiul principiu, al dreptului civil potrivit căruia actori incumbit onus probandi. Adoptându-se, însă, acest principiu în procesul penal, s-ar ajunge la situația ca, după ce organele judiciare au dovedit învinuirea, sarcina dovedirii împrejurărilor în apărare să revină acuzatului, potrivit celuilalt principiu care guvernează sarcina probei în procesul civil ex cipiendo reus fit actor.

În lipsa consacrării exprese a prezumției de nevinovăție în Codurile de procedură penală, majoritatea autorilor de prestigiu s-au pronunțat pentru a se reține, pentru procesul penal, doar regula că sarcina probei revine celui ce acuză și, cum în materie penală, arată Traian Pop, nu există prezumțiune legală în privința existenței infracțiunii și a culpabilității (nu a imputabilității) , se impune în mod natural și logic, această regulă, totdeauna.

Aceasta este o regulă de rațiune și securitate socială totodată, de a pretinde de la acuzator dovedirea deplina și întreagă a culpabilității acuzatului. Nu se poate cere în mod rațional și, de regulă, nici nu este posibilă proba negativă, a neculpabilității. ( V. Manzini ).

Observăm că, prin reunirea argumentelor celor trei autori ( inexistența unei prezumții legale de culpabilitate, necesitatea unei reguli de rațiune și securitate socială de a se pretinde acuzatorului dovedirea susținerilor sale și imposibilitatea cuiva de a cere să faci proba negativă a neculpabilității sale ) se ajunge la necesitatea consacrării prezumției de nevinovăție, pentru început fie și doar ca regulă de probațiune.

În literatură de specialitate, în activitatea de codificare și în practică, s-au pus și se pun o serie de probleme generate de consecințele aplicării prezumției de nevinovăție și ale instituirii regulii prin care sarcina administrării probei revine acuzării și anume: cum funcționează acest principiu în activitatea organelor judiciare, ce trebuie dovedit și de cine, ce drepturi și obligații au părțile raportului de drept procesual penal, dacă poate fi sancționată pasivitatea acuzatului și altele.

Întrucât există și procedura plângerii prealabile, se pune problema cui revine sarcina probării învinuirii în aceste cauze?

Cea mai largă divizare a procedurii de probațiune cuprinde: indicarea probei ( obiectul și mijlocul ), introducerea probei, producerea, propunerea, admiterea, cercetarea și aflarea sau descoperirea, strângerea sau adunarea ori aducerea, constatarea, ridicarea, conservarea, administrarea, analiza, examinarea, evaluarea probei.

Cu excepția ultimei activități, toate celelalte sunt activități de administrare a probei.

Din ampla diviziune a procedurii de probațiune ne vom opri doar la câteva momente: căutarea și descoperirea, propunerea și administrarea probei.

Căutarea și descoperirea efectivă a probelor este o activitate de aflare, de constatare și de achiziționare a probelor pentru cauză.

Această sarcină, potrivit cerințelor prezumției de nevinovăție, revine organelor judiciare.

În faza de urmărire penală, descoperirea probelor ce trebuie administrate este obligația organelor de cercetare și a procurorului, ceea ce impune o activitate proprie de investigație, precum și aflarea lor din: plângeri; denunțuri, sesizări speciale, verificări ale unor obiective, deplasări pe teren, relațiile date de unele persoane și mijloacele de informare în masă.

Organele judiciare adună probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului.

Pentru neîndeplinirea sarcinii probațiunii, Codul de procedură penală prevede sancțiuni constând în reluarea cauzei din acea fază sau etapă procesuală în care nu s-au administrat probele necesare.

În realizarea sarcinii lor de a administra probele, organele judiciare trebuie ajutate de cei ce cunosc probe sau dețin mijloace de probă.

În articolul 65 Cod procedură penală se acordă că la cererea organului judiciar orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.

Părțile din proces, inclusiv inculpatul nu au sarcina probațiunii. Părțile nu au obligația de a administra probe ci au dreptul de a propune probe și de a cere administrarea lor. În favoarea inculpatului operează prezumția de nevinovăție și prin urmare inculpatul nu e obligat să probeze nevinovăția sa.

În privința modului de administrare a probelor trebuie făcută distincția între faza de urmărire penală și faza de judecată. Așa cum arătat anterior că în faza de urmărire penală descoperirea probelor ce trebuie administrate revine organelor de cercetare și procurorului, în faza de judecată, dacă se indică noi probe, sarcina cercetării și descoperirii lor trece asupra instanței de judecată. Propunerea probei sau cererea privitoare la probă cuprinde indicarea și introducerea acesteia în proces.

Potrivit cerințelor principiului în discuție, sarcina propunerii probei sau cererea privitoare la probă aparține organelor judiciare. Prin intervenția principiului prezumției de nevinovăție apare, în acest moment, și dreptul acuzatului de a propune sau cere administrarea de probe.

Oprindu-ne la acest moment, ne raliem opiniei potrivit căreia, în viitoarea reglementare, trebuie restructurate dispozițiile articolului 66 alineatul 2 Cod procedură penală, în care se prevede că: „ în cazul în care există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”, deoarece acestea pot duce la o interpretare restrictivă a sarcinii administrării probei de către organele judiciare care ar putea considera încheiată probațiunea prin administrarea probelor de vinovăție urmând ca învinuitul să le răstoarne singur, sau că dreptul acesta se naște doar din momentul probării vinovăției, contrazicându-se cele afirmate anterior.

Întrucât în faza de urmărire penală conducătorul procesului este organul de urmărire penală, propunerea sau cererea făcută de oricare din părți este supusă deciziei acestui organ, care, dacă consideră probele concludente și utile, le admite și trece la administrarea acestora.

Dreptul învinuitului sau inculpatului de a propune probe și de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale [ articolul.67, alineatul 1 Cod procedură penală ]. În aceste condiții, nu se poate respinge o cerere de probațiune a acuzatului pe considerentul că deși a fost întrebat într-un moment anterior dacă are de propus probe sau de formulat cereri de probațiune, nu a dat curs invitației sau că i s-au admis unele cereri prin care a cerut probe în completare. Singurul temei legal pentru respingerea unei cereri de probațiune este lipsa de concludență și de utilitate a probei [ articolul 67, alineatul 2 Cod procedură penală ].

Dreptul inculpatul la contraprobă iese și mai mult în evidență cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, când are dreptul de a consulta întregul dosar și când, deci, își poate forma o imagine asupra probelor administrate, când are dreptul să propună sau să ceară administrarea de noi probe, beneficiind și de consiliul unui apărător ( articolul 250 Cod procedură penală ). Organul de cercetare nici cu acest prilej nu poate respinge cererea de probațiune dacă proba este concludentă și utilă.

O garanție a respectării acestui drept o constituie obligația ce o are organul de cercetare penală de a admite sau respinge cererea doar prin ordonanță [ articolul 252, alineatul 1 Cod procedură penală].

Instanța penală, de regulă, este sesizată prin rechizitoriul procurorului. În actul de sesizare procurorul este obligata să indice probele pe care se sprijină învinuirea ( articolul 263 Cod procedură penală) și să propună, selectiv, pe martorii pe care dorește să-i audieze instanța.

Cu toate că dosarul cuprinde probele pe baza cărora procurorul și-a format convingerea vinovăției inculpatului, precum și probele administrate în apărare, din oficiu sau la cererea învinuitului, în virtutea prezumției de nevinovăție la pronunțarea hotărârii definitive a instanței de judecată, învinuitul sau inculpatul își păstrează dreptul de a propune sau cere probe și în timpul judecății. Mai mult, el poate să ceară respingerea probelor cerute de procuror și părți ca o consecință a dreptului său de a-și susține nevinovăția.

În această fază conducerea procesului penal o are instanța de judecată care are dreptul de dispoziție asupra tuturor cererilor formulate de părți pentru a se administra probe. La judecata în primă instanță, până la deliberare, inculpatul poate să ceară sau să propună probe noi. Mai mult, inculpatul are ultimul cuvânt ( articolul 341 Cod procedură penală ), în cuprinsul căruia poate să ceară sau să propună probe. Cu ocazia deliberării, instanța este obligată să analizeze concluziile scrise depuse, și dacă consideră necesară lămurirea unei anumite împrejurări pentru care trebuie să reia cercetarea judecătorească, repune cauza pe rol ( articolul 344 Cod procedură penală ).

Dreptul inculpatului de a cere probe se menține și în cazul în care continuarea procesului în mod normal ar fi paralizată de intervenirea amnistiei, a prescripției sau a retragerii plângerii prealabile. Așa cum s-a mai arătat, prin excepție, pentru a nu rămâne asupra acestuia bănuiala de vinovăție, s-a dat posibilitatea în aceste cazuri învinuitului sau inculpatului de a cere continuarea procesului, fără consecințe în cazul în care ar fi dovedită totuși vinovăția, deoarece nu se va dispune trimiterea în judecată sau condamnarea, ci tot incetarea urmării sau a procesului penal ( articolul 13 Cod procedura penală ).

Administrarea probei consistă în perceperea sau efectuarea ei.

Administrarea propriu-zisă este atribuția organelor judiciare: în faza de urmărire penală a organului de cercetare penală sau a procurorului, iar în faza de judecată a instanței.

Administrarea probei, în sensul de percepere sau efectuare a probei nu trebuie însă despărțită de sarcina propunerii probei, deoarece în cazul în care se formulează apărări sau sunt și alte ipoteze, dar nu se cunoaște existența unor probe ori nu este indicat mijlocul prin care pot fi administrate sau nu se cunoaște acest mijloc, organele judiciare au obligația de a afla aceste probe si de a stabili mijloacele de probațiune.

Chiar dacă organele judiciare au de administrat probe din care ar reieși existența faptei și a vinovăției, nu se trece sarcina contraprobei asupra învinuitului sau inculpatului, obligația de a achiziționa și administra probe rămânând tot organelor judiciare.

În ce privește probele ce trebuie administrate, în sensul atât al propunerii cât și al producerii acestora, o cerință a principiilor prezumției de nevinovăție și al aflării adevărului, completate cu principiul rolului activ, este că organele judiciare au sarcina de a administra atât probele în apărare cât și în acuzare.

În actualul Cod de procedură penală, pentru faza urmăririi penale, aceasta sarcină este înscrisă în prevederile articolului 202 Cod procedură penală, potrivit cărora „organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau a inculpatului”.

Cu privire la ce trebuie dovedit în acuzare, nu a existat niciodată îndoială că acuzatorului îi revine sarcina și împrejurările care alcătuiesc latura obiectivă a infracțiunii sau a infracțiunilor imputate, acțiunea sau inacțiunea care a avut loc, urmările socialmente periculoase produse și legătura cauzală între faptă și urmări, împrejurările de loc, timp, mod, mijloacele cu care a fost săvârșită fapta- aceasta având repercursiuni asupra încadrării juridice a faptei într-o formă agravată sau calificată.

Trebuie dovedit cine este autorul faptei, precum și toate persoanele care au participat la comiterea ei și rolul pe care l-au avut în activitatea infracțională, scopul sau mobilul, dacă sunt elemente constitutive ale infracțiunii sau ale formei sale agravate.

De asemenea, potrivit articolului 62 Cod procedură penală, organele judiciare au obligația de a lămuri cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe. Această sarcină ar fi mai deplin justificată, așa cum s-a mai arătat, prin înscrierea expresă, ca principiu fundamental al procesului penal, a principiului prezumției de nevinovăție.

Arătam că, în virtutea principiului prezumției de nevinovăție, chiar dacă inculpatul a propus în cursul urmăririi penale probe sau nu a uzat de acest drept al său, își păstrează dreptul de a propune probe și în fața instanței. Mai mult, chiar când manifestă pasivitate pentru a-și demonstra nevinovăția sau existența unor circumstanțe atenuante, instanța este obligată să administreze toate probele necesare.

În acest sens , pentru a complini o insuficiență legislativă, Plenul Tribunalului Suprem a dat următoarele îndrumări instanțelor, decurgând din interpretarea sarcinilor ce le revin din principiul aflării adevărului și principiul rolului activ: „ În vederea stabilirii adevărului, se va urmări să fie administrate, la cerere celor interesați sau din oficiu, toate probele necesare în cauză, chiar dacă inculpatul recunoaște fapta și declară că renunță la administrarea probelor.

În concluzie, se poate spune că cerințele prezumției de nevinovăție în sarcina probei și administrarea probelor sunt următoarele:

– sarcina strângerii probelor revine organelor judiciare;

– organele judiciare sunt obligate să strângă toate probele care sunt în favoarea învinuirii cât și în defavoarea acesteia;

– acuzatul nu este obligat sa-și probeze nevinovăția și nici circumstanțele atenuante;

– acuzatul are dreptul de a cere sau propune contraprobe. Acest drept se naște din momentul punerii în vedere a învinuirii și se menține pe tot parcursul procesului;

– cererile și propunerile de probă ale învinuitului sau inculpatului nu pot fi respinse decât pe temeiul că nu sunt concludente și utile;

– învinuitul sau inculpatul nu poate fi sancționat pentru neexercitarea dreptului său de a cere sau a propune probe.

Secțiunea 4

Aprecierea probelor în procesul penal

Activitate de apreciere a probelor este guvernată de regula liberei aprecieri a probelor.

Aprecierea probelor este elementul esențial al întregii activități probatorii, pentru corecta rezolvare a cauzei nefiind suficientă doar existența elementelor materiale obiective, care să constituie baza reflectării în conștiința organului judiciar, fiind necesară și aprecierea corespunzătoare a acestor elemente de fapt.

Aprecierea probelor și constatarea faptelor prezente și trecute alcătuiesc o unitate, un proces neîntrerupt și de aceea nu se poate admite ca mai întâi probele să fie verificate și corelate de organele judiciare, convingerea organelor judiciare formându-se în cursul procesului, în cursul strângerii dovezilor.

În literatura de specialitate s-a exprimat și opinia potrivit căreia aprecierea probelor nu este o componentă a probațiunii judiciare, opinie pe care o împărtășim pentru că deși este adevărat că în timp ce faptele pe care le cercetează organele judiciare fac partea din lumea obiectivă, aprecierea acestora se face în conștiința organului judiciar, ceea ce interesează, așa cum evidențiază și practica este faptul că cercetarea probelor nu poate fi efectuată altfel decât odată cu activitatea mintală de apreciere a acestora.

Se poate afirma că prin aprecierea probelor se urmărește un dublu scop și anume, pe de o parte, ca probele strânse și considerate veridice să confirme faptele care constituie obiectul probațiunii, iar pe de altă parte, să se stabilească veridicitatea probelor. Atât strângerea cât și aprecierea probelor reprezintă un drept și în același timp o obligație exclusivă a organelor judiciare.

În dreptul nostru puterea doveditoare a probelor este lăsată, atât în materie civilă cât și penală, la aprecierea organului judiciar care își va reflecta, prin raționament în conștiință, faptele ce fac obiectul procesului, în mod liber, pe baza probelor administrate, potrivit intimei sale convingeri bazată pe conștiința sa juridică.

Codul de procedură penală consacră expres această concepție în articolul 63 unde se precizează ca „probele nu au valoare dinainte stabilită”.

Toate probele având, după lege, aceeași valoare probantă, organele judiciare sunt obligate sa aprecieze fiecare probă în parte, nu în raport de elemente abstracte prestabilite, ci în raport de încrederea pe care le-o produce că stabilește adevărul în cauza cercetată sau judecată, în raport de toate împrejurările cunoscute.

Aprecierea completă și justă a probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză minuțioasă a materialului probator și apoi pe o sinteză a evaluărilor făcute, pe examinarea probelor în ansamblul lor.

Examinarea fiecărui element probatoriu în parte contribuie la înlăturarea a tot ce este nesigur și nu are legătură cu cauza, iar în cadrul operațiunii de sinteză probele sunt examinate în ansamblul lor și, cu această ocazie, unele probe sunt confirmate de ansamblul celorlalte ajungându-se la certitudine cu privire la adevărul pe care-l exprimă.

Convingerea organului judiciar ca urmare a aprecierii probelor administrate într-o cauză este determinată de conștiința sa juridică.

Conștiința juridică este o formă a conștiinței sociale îndeplinind funcții de cunoaștere, de apreciere și de determinare a conduitei umane iar conținutul ei îl constituie ideile, sentimentele și volițiunile având ca obiect dreptul și atitudinea față de drept.

Elementul de conștiință este anterior celui de convingere în sensul că în activitatea probatorie conștiința juridică a organului judiciar precede acțiunea de cunoaștere și evaluare a probelor, pe când convingerea se formează după administrarea tuturor probelor și aprecierea acestora. Conștiința are o mai mare stabilitate și permanență decât convingerea care are un conținut mult mai schimbător.

Se poate aprecia, în cadrul interdependenței dintre convingerea organului judiciar și conștiința sa juridică, faptul că, în principiu, conștiința juridică reprezintă generalul care călăuzește organele judiciare în toate cauzele, iar convingerea este particularul, întemeiat pe general și care se formează în fiecare cauză concretă.

Convingerea organului judiciar nu reprezintă un instinct, o instituție pur subiectivă, ci constituie un sentiment de certitudine fermă despre existența sau inexistența unui fapt. Spre deosebire de intuiție, convingerea se întemeiază pe raționament, pe explicații, fiind deci o convingere rațională.

Legiuitorul mai stabilește puterea doveditoare a unor probe și atunci când instituie prezumții legale, dar cum majoritatea prezumțiilor legale sunt relative și deci pot fi combătute prin dovada contrară, se poate considera că nici instituirea de asemenea prezumții legale nu restrânge principiul liberei aprecieri a probelor de către judecător.

O excepție de la principiul liberei aprecieri a probelor o constituie doar prezumțiile legale absolute care nu pot fi combătute, dar care sunt reduse ca număr și își găsesc deplina justificare în scopul pe care îl urmăresc, și anume, ocrotirea ordinii sociale, economice și de drept.

CAPITOLUL III

MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

Secțiunea 1

Noțiunea și importanța mijloacelor de probă

Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.

Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se poate constată elementele de fapt ce pot servi ca probe în procesul penal, sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt.

În literatura juridică de specialitate această noțiune este folosită în numeroase accepțiuni. Astfel, în sens larg, sunt incluse în mijloacele de probă atât proba propriu-zisă, cât și izvorul probei. Dar, proba și mijlocul de probă sunt două categorii distincte și, prin urmare, o împrejurare de fapt ce duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție nu poate să fie și nu trebuie confundată niciodată cu mijlocul prin care împrejurarea respectivă este cunoscută sau demonstrată.

Actuala reglementare procesual penalăconține prevederi stricte cu privire la mijloacele de probă care pot fi folosite în cadrul procesului penal.

În acest sens, articolul 64 Cod procedură penală conține o enumerare limitativă a mijloacelor de probă:

declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;

declarațiile părții vătămate;

declarațiile părții civile și ale părții responsabile civilmente;

declarațiile martorilor;

înscrisurile;

mijloacele materiale de probă;

constatările tehnico-științifice;

constatările medico-legale;

expertizele;

înregistrările audio-video și fotografiile;

Enumerarea mijloacelor de probă este limitativă și de aceea este exculsă posibilitatea reținerii sau folosirii altor mijloace de probă.

Fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său își are propriile procedee de administrare, iar respectarea legii cu ocazia administrării probei este asigurată prin garanții procesuale.

Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal denotă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și în final, la soluționarea cauzelor penale.

Prin intermediul mijloacelor de probă, organele judiciare pot administra probele în procesul penal, ceea ce conduce la posibilitatea constatării faptelor și împrejurărilor care trebuie dovedite în cauza penală respectivă.

Prin intermediul procedeelor probatorii organele de urmărire penală și instanța de judecată ajung în contact cu mijloacele de probă și, implicit, cu probele. Prin acest ansamblu de activități trebuie să se poată trage concluzia dacă fapta penală există, dacă a fost săvârșită cu vinovăție și de către cine, care au fost circumstanțele care au condus la producerea infracțiunii dacă acestea sunt atenuante sau agravante etc. Astfel, numai în condițiile existenței de probe, administrate prin intermediul mijloacelor de probă, se poate dispune, de către procuror trimiterea în judecată ori o soluție de netrimitere în judecată, sau instanța va pronunța condamnarea ori achitarea inculpatului.

Prin folosirea mijloacelor de probă nu se urmărește în mod strict, numai rezolvarea fondului cauzei, avându-se în vedere toate aspectele conexe desfășurării normale a procesului penal. De exemplu, nu se poate lua împotriva inculpatului măsura arestării preventive dacă la dosar nu există probe, puse în evidență prin mijloacele de probă, că odată pus în libertate acesta ar săvârși alte infracțiuni. Sau, nu se va putea dispune suspendarea procesului penal dacă boala gravă a inculpatului, împrejurarea care să-l pună pe acesta în imposibilitatea obiectivă de a mai putea participa la lucrările cauzei.

În literatura de specialitate s-a subliniat că nu trebuie confundate noțiunile de mijloc de probă și cea de procedeu probatoriu ( sau procedeu de probațiune ). Procedeele probatorii sunt moduri de examinare a mijloacelor de probă. Fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său, își are procedeele sale de administrare. Astfel, declarațiile martorilor pot fi obținute prin ascultare, confruntare, sau înregistrare pe bandă de magnetofon; înscrisurile pot fi examinate prin traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte. Tot procedee de administrare a înscrisurilor, dar și a mijloacelor materiale de probă sunt: ridicarea silită de obiecte și înscrisuri, predarea obiectelor și înscrisurilor, reținerea și predarea corespondenței, găsirea și ridicarea acestora în cadrul unei percheziții sau cercetări la fața locului etc.

Ca și probele, mijloacele de probă nu au o ordine prestabilită, ele fiind utilizate în cadrul procesului penal, în raport de ansamblul probelor existente în cauză.

Principiului libertății probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de probă înțeleasă în sensul că deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin orice mijloc de probă.

Secțiunea 2

Caracterele mijloacelor de probă

Principalele trăsături caracteristice ale mijloacelor de probă sunt caracterul legal și caracterul istoric.

A. Caracterul legal

Acest caracter presupune că toate mijloacele de probă, atât cele comune procesului civil și procesului penal, cât și cele specifice procesului civil precum și cele specifice procesului penal, dar și procedeele auxiliare de probațiune sunt prevăzute de lege, altfel spus, nu există mijloace de probă sau procedee auxiliare de probațiune în afara legii.

Fie că sunt reglementate în legi diferite cum este cazul mijloacelor de probă în materie civilă care sunt prevăzute și reglementate parte în Codul civil, parte în Codul de procedură civilă, fie că sunt reglementate în aceeași lege, cum este cazul mijloacelor de probă în materie penală care sunt prevăzute și reglementate în mod unitar în Codul de procedură penală, toate mijloacele de probă și procedeele auxiliare de probațiune sunt prevăzute de lege.

Atât legea civilă cât și legea penală prevăd limitativ mijloacele de probă, fiind interzisă, în vederea obținerii și administrării de probe, folosirea altor mijloace de probă și altor procedee auxiliare de probațiune, decât cele prevăzute de lege.

Explicația limitării de către lege a mijloacelor de probă la cele pe care le-a prevăzut expres rezidă în faptul că probele pot să formeze convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din surse sigure.

Obligând organle judiciare să folosească numai mijloacele de probă expres prevăzute de lege, legea a stabilit, totodată, în mod expres și limitativ, situațiile în care anumite mijloace de probă nu pot fi folosite pentru descoperirea și administrarea anumitor probe.

Legea a prevăzut, de asemenea, în mod expres situațiile în care este obligatorie folosirea unui anumit mijloc de probă, limitând astfel posibilitatea organelor judiciare de a alege mijloacele de probă pe care le consideră cele mai potrivite pentru descoperirea și administrarea unei anumite probe și implicit limitând, în acest mod, principiul libertății mijloacelor de probă, pe care se bazează sistemul probator. Enumerarea limitativă a mijloacelor de probă exclude posibilitatea reținerii mijloacelor tehnice de investigație sau a procedeelor tehnice de investigație, cum ar fi fotografiile, filmul, videofonogramele, ca mijloace de probă distincte, asemenea mijloace și procedee de investigație putând deveni dacă sunt respectate condițiile legii, mijloace de probă ca înscrisuri ori ca mijloace materiale de probă în funcție de natura înregistrărilor făcute.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia enumerarea mijloacelor de probă în Codul de procedură penală nu este nici limitativă, dar nici exemplificativă, ci este completă, adică cuprinde toate mijloacele de probă posibile.

Posibilitatea completării mijloacelor de probă nu exclude însă caracterul limitativ al enumerării în sensul că oricâte mijloace de probă ar prevede legea acestea vor fi întotdeauna limitate, adică nu vor putea fi folosite de organele judiciare, pentru descoperirea și administrarea probelor, decât mijloacele de probă prevăzute expres și limitativ de către lege.

B. Caracterul istoric

În decursul timpului mijloacele de probă au evaluat în strânsă legătură cu evoluția istorică a sistemelor de probațiune adoptate în diferite etape istorice, ceea ce a determinat dispariția unor mijloace de probă, menținerea altora și în cele mai multe cazuri evoluția mijloacelor de probă prevăzute de lege și folosite de organele judiciare în procesul penal și în procesul civil.

Cele mai vechi izvoare documentare care amintesc de mijloacele de probă datează cu multe milenii înaintea erei noastre, în legea asiriană existând deja două sisteme de probe și anume probele legale și probele materiale.

În dreptul român, mijloacele de probă cunoscute erau actele, martorii și prezumțiile însă ele nu aveau o formă precisă și nu existau reguli asupra diferitelor mijloace de dovadă, iar din punct de vedere al forței probante se deosebeau probe „ evidentissime, manifestae” și altele cu o valoare mai mică.

Revoluția din 1789 din Franța a creat un nou sistem probator bazat pe principiul liberei aprecieri a probelor de către organuljudiciar conform convingeri sale intime.

Și în dreptul românesc sistemul mijloacelor de probă a evoluat, în legiuirile din vechiul drept românesc fiind prevăzut sistemul probelor legale, în temeiul căruia mijloacele de dovadă erau limitate și în același timp ierarhizate de lege, adică cu o valoare probantă prestabilită, legea fixând mijloacele de probă cerute pentru dovedirea unui anumit fapt și forța probantă a fiecărui mijloc de probă. În general, în vechiul drept românesc s-a păstrat împărțirea mijloaceler de probă scrise și orale.

Vechile documente se referă mai mult la cumpărături și vânzări, danii și delimitări de moșii, iar divanurile domnești, pentru judecată, se sprijineau mai ales pe aceste documente, după care urmau proba cu martori, jurătorii și celelalte probe.

Codul de procedură penală de la 1864 cuprindea o reglementare sumară a mijloacelor de probă, însă Codul de procedură penală de la 1936 în titlul „Mijloace de probațiune” reglementa pe larg instituția probelor și mijloacelor de probă, dar prezenta unele imperfecțiuni criticate de cercetătorii vremii în domeniul dreptului.

Secțiunea 3

Clasificarea mijloacelor de probă

În literatura juridică nu s-a manifestat o preocupare deosebită pentru clasificarea mijloacelor de probă, preocuparea principală a cercetătorilor fiind clasificarea probelor, iar mijloacele de probă au fost analizate, de regulă, în ordinea enumerării, reglementărilor, în legea civilă și în legea penală.

Mijloacele de probă se pot clasifica luând ca bază câteva criterii dintre care cele mai importante considerăm că sunt criteriul formei de exprimare și criteriul sediului materiei, adică a legii în care sunt reglementate.

În raport de criteriul formei de exprimare, mijloacele de probă se clasifică astfel:

mijloace de probă orale:

declarațiile martorilor;

declarațiile învinuitului sau inculpatului;

declarațiile părții vătămate;

declarațiile părții civile și ale părții responsabile civilmente;

mijloace de probe scrise:

înscrisurile;

prezumțiile;

c. mijloacele materiale de probă:

probele materiale;

d. mijloacele de probă tehnice:

constatările tehnico-științifice;

constatările medico-legale;

expertizele;

În raport de criteriul sediului materiei, mijloacele de proba se clasifică în:

mijloace de probă comune procesului civil și procesului penal:

proba cu martori (testimonială);

înscrisurile;

expertizele;

probele materiale;

cercetarea la fața locului;

mijloace de probă specifice procesului civil, categorie in care intră mijloacele de probă reglementate doar de legea civilă:

mărturisirea (recunoașterea);

prezumțiile;

mijloace de probă specifice procesului penal, categorie care cuprinde mijloacele de probă reglementate doar de legea procesual penală și anume:

declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;

declarațiile părții vătămate;

declarațiile părții civile și ale părții responsabile civilmente;

constatările tehnico-științifice;

constatările medico-legale;

Mijloacele, procedeele auxiliare de probațiune se clasifică la rândul lor în funcție de criteriul sediului materiei in:

mijloace auxiliare de probațiune specifice procesului civil, reglementate numai de legea civilă;

mijloace auxiliare de probațiune specifice procesului penal, categorie care cuprinde mijloacele auxiliare de porbațiune reglementate doar de legea procesual penală:

confruntarea;

ridicarea de obiecte și înscrisuri;

percheziția și reconstituire;

CAPITOLUL IV

VALOAREA PROBANTĂ A MIJLOACELOR DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

Secțiunea 1

Declarațiile învinuitului sau inculpatului

Declarațiile învinuitului sau inculpatului constituie unul dintre cele mai importante mijloace de probă pentru ca inculpatul sau învinuitul cunoaște cel mai bine împrejurările în care s-a comis fapta. Acest mijloc de probă are o dublă funcționalitate, și anume:

– pe de o parte are funcționalitatea de a furniza infomațiile necesare aflării adevărului;

– pe de altă parte este prima modalitate prin care cel care urmează să răspundă penal își exercită dreptul la apărare.

În vremurile când mărturisirea constituia ”regina probelor” se încerca obținerea ei pe orice căi și unele reminiscențe au mai ramas și astăzi, însă în legislația modernă această apreciere numai subzistă, datorită progreselor înregistrate in mod special de psihologia judiciară.Codul penal și Codul de procedură penală interzic de o manieră categorică obținerea „forțată” a acesteia.

O garanție ca nu se va proceda așa o constituie dispzițiile articolului 6,alineat ultim, Cod procedura penală, potrivit cărora organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se despre aceasta în procesul-verbal de ascultare.

Imprtanța pe care o da Codul de procedura penală a acestor declarații rezultă din obligativitatea luării lor, atât în cursul urmăririi penale [articolul 70, alineatul 3, articolul 150, articolul 232, articolul 236, articolul 237, articolul 230 și articolul 255], cât și în cursul judecății (articolul 323, articolul 324, articolul 325, articolul 341). Dacă în unele situații nu s-a respectat obligația de audiere a învinuitului sau a inculpatului măsura procesuală sau chiar hotărârea este nulă.

Specificul acestui mijloc de probă este determinat de poziția învinuitului sau a inculpatului în procesul penal. Acesta este figura centrală, subiectulprimar al procesului penal. Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să dea declarație, aceasta fiind un drept al său, nu o obligație.

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului pot sa fie:

– extrajudiciare

– judiciare

Declarațiile învinuitului sau inculpatului sunt extrajudiciare atunci când declarația este dată în afara procesului penal și în acest caz conținutul ei ajunge la cunoștința organelor judiciare prin alte mijloace de probă, cum ar fi: declarația unui martor căruia i s-a destăinuit o scrisoare

Declarațiile învinuitului sau inculpatului devin judiciare atunci când acestea sunt date în fața organului judiciar, in cursul procesului penalși potrivit producerii legale.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet și exact de către organul de urmărire penală și respectiv de către grefierul instanței de judecată, folosindu-se, pe cât posibil, cuvintele acestuia.

Este posibil ca în timpul cât este ascultat învinuitul sau inculpatul sa devină asupra celor declarate, fie în expunere liberă, fie în răspunsurile date la întrebări sau să ceară ca la cele declarate să facă unele completări, rectificări sau precizări.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului pot fi înregistrate și pe bandă de magnetofon sau video dacă cel ascultat este avertizat. Relatările se transcriu într-un proces verbal semnat și de cel ascultat.

În literatura de specialitate și in legislațiile diferitelor state s-a dat valoare absolută sau s-a negat valoarea probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului.

Codul de procedură penală prin articolul 69 dă o valoare relativă declarațiilor, adoptând o soluție de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevarului numai in măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din amsamblul probelor în cauză. Cu alte cuvinte aceste declarații nu au forță probantă luate izolat, rupte de celelalte probe. Nu se poate întemeia o soluție de condamnare doar pe simpla recunoștere a învinuitului sau inculpatului.

Potrivit articolului 202, alineat 2 Cod procedură penală, organul de urmărire penală pentru aflarea adevărului, este obligat, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta să adune probe atât în favoarea cât și în defavoarea acestora.

Unele declarații pot fi acceptate în întregime sau în parte, din acest considerent declarația este divizibilă și instanța de judecată va reține imprejurări de fapt din ansamblul probelor.

Întrucât învinuitul sau inculpatul poate să revină sau să relateze declarația, ori să se contrazică în cele declarate, instanța de judecată îi va cere acestuia explicații, putând da citire, în intregime sau în parte, declarațiilor anterioare. I se vor cere învinuitului sau inculpatului explicații asupra revenirilor, retractărilor, contrazicerilor. Legea nu stabilește o priopritate potrivind valoarea probantă a unei declarații luate în cursul urmării penale sau în cursul judecății. Se va aplica regula generală prescrisă de articolul 69 Cod procedură penală.

La fel se apreciază și declarațiile celorlalți coinculpați.

Secțiunea 2

Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții reponsabile civilmente

În dispoziția articolului 64 Cod procedură penală se arată că în procesul penal declarațiile părții vătămate, părții civile și părții resposabile civilmente constituie mijloc de probă.

La stabilirea adevărului în procesul penal pot adeseori aduce o contribuție apreciabilă, pe lângă declarațiile învinuitului sau inculpatului, și declarațiile celorlalte părți în procesul penal, adică ale părții vătămate, părții civile și părții resposabile civilmente.

Aceste declarații pot pune în lumină diferite elemente de fapt a natură a servi ca probă cu privire la fapta comisă, la persoana făptuitorului, la modul de comitere a faptei, la împrejurările comiterii acesteia, la urmările faptei.

Ca și declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, conținutul declarațiilor celorlalte părți din procesul penal constau din cunoștințe dobândite anterior pornirii procesului penal, cu privire la entități extraprocesuale dar care dobândesc prin folosirea lor în procesul penal caracter de categorii juridico-penale.

În raport cu natura lor, declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente fac parte din categoria mijloacelor de probă orale.

Părțile fiind subiecți principali ai cauzei penale este firesc să fie luate în seamă cunoștințele lor asupra faptei și făptuitorului infracțiunii comise. Din aceasta situație rezultă implicit importanța declarațiilor parții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente in procesul penal.

Ca orice mijloc de probă, declarațiile părților pot contribui la stabilirea adevărului cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la persoana făptuitorului, la gradul de vinovăție a acestuia, precum și cu privire la alte împrejurări de natură a servi la justa soluționare a cauzei. Ca și în cazul declarațiilor învinuiutului sau inculpatului în determinarea naturii probatorii a declarațiilor părților, s-a avut în vedere interesul pe care aceste părți îl au în rezolvarea cauzei penale.

Astfel, persoana vătămată prin infracțiune are desigur intersul acesta să fie cât mai aspru pedepsit.

De asemenea, partea civilă are interersul realizării unei despăgubiri cât mai substanțiale, ceea ce poate determina o declarație care să exagereze valoarea pagubei, cuantumul daunelor etc.

Partea responsabilă civilmente are dimpotrivă interesul de a se pune la adăpost de obligarea la daune.

Ascultarea părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente este o măsură de ordin procesual care se dispune fie în faza de urmărire penală în cadrul activității de strângere a probelor pentru soluționarea cauzei penale, fie în faza de judecată.

Pentru luarea acestei măsuri faza de urmărire penală este necesar ca organul de urmărire penală sesizat prin plângere sau denunț, ori din oficiu, despre săvârșirea infracțiunii, să fie dispusă începerea urmăririi penale. Când, potrivit legii, începerea urmăririi penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea, sau cu autorizarea organului prevăzut de lege este necesară îndeplinirea acestor prevederi, măsură procesuală ascultării neputând fi altfel dispusă.

În faza de judecată ascultarea părților are loc, în vederea obținerii de declarații mijloc de proba, numai la prima istanța (inițial sau după casare) și la instanța de recurs atunci când după casare reține cauza spre rejudecare.

Pentru ca organele judiciare să poată dispune ascultarea unor persoane ca parte vătămată, parte civilă, sau parte respnsabilă civilmente este necesar ca acele persoane să fi căpătat acele calități în cauza respectivă. Trebuie deci să existe o persoană care a suferit o vătămare morală, fizică sau materială prin infracțiune și acea persoană să fi declarat că înțelege să-și exercite dreptul de a participa în procesul penal ca parte vătămată sau să declare că se constituie parte civilă; de asemenea alături de inculpat, partea respnsabilă civilmente, trebuie să fie chemată în procesul penal să răspundă pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Pentru a fi în măsură să dispună ascultarea părții vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, trebuie să fi început urmărirea penală sau cauza să se afle in stare de judecată.

Declarația părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente, dată în cursul procesului penal, atât in faza urmăririi penale cât și în faza judecății, se consemnează în scris. Consemnarea se face potrivit regulilor înscrise în articolul 73 Cod procedura penală care se aplică corespunzător.

Încălcarea dispozițiilor legale cu privire la ascultarea părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente, are drept consecință aplicarea prevederilor articolului 197 Cod procedura penala, cu privire la nulitățile procesuale.

În genere, încălcarea vreunei dispoziții de lege cu ocazia ascultării părților va putea fi înlăturată prin reaudierea părții.

Secțiunea 3

Declarațiile martorilor

În procesul penal, cea mai folosită probă este martorul pentru că rar se poate comite o faptă fără a fi vazută de cineva. Fiind o sursă foarte valoroasă pentru aflarea adevărului, legea îi acordă o importanță deosebită.

Martorul, potrivit articolului 78 Cod procedură penală este persoana fizică care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului.

Orice persoană este obligată să ajute la aflarea adevărului excepție făcând persoanele care sunt obligate de a păstra secretul profesional și persoanele care nu sunt obligate să depună mărturie.

Prin declarațiile martorilor se înteleg arătările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal.

În literatura juridică de specialitate și în practica judiciară sunt folosite cu privire la acest mijloc de probă denumirile de: martori, mărturii, declarații de martori, proba cu martori și proba testimonială, în aceste denumiri incluzându-se atât izvorul probei (mijlocul de probă ), cât și proba propriu-zisă (elementele ce servesc la aflarea adevărului ), subliniindu-se în doctrină că martorii sunt ” ochii și urechile justiției”.

Declarațiile martorilor sunt mijlocul de probă cel mai frecvent folosit în procesul penal, iar în măsura în care relevă elementele de fapt ce pot servi ca probă pentru constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârșit-o sau pentru cunoașterea unor împrejurări esențiale cauzei, contribuie direct la aflarea adevărului și deci la soluționarea procesului penal.

Importanța mijlocului de probă al declarațiilor martorilor este de necontestat în procesul penal. De aceea ori de câte ori există persoane care îndeplinesc condițiile de a fi martori ele trebuie să fie ascultate,din declarațiile lor putând rezulta elemente de fapt utile pentru soluționarea cauzei, și care nu ar fi puse în lumină de celelalte mijloace de probă administrate în aceeași cauză penală. Ca și în cazul celorlalte mijloace de probă, declarațiile martorilor au valoare probatorie numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.

Secțiunea 4

Înscrisurile

Pot constitui mijloc de probă în procesul penal acele înscrisuri care cuprind o relatare, o referire, o mențiune etc. de natură a procura o informare sau vreun element la fapte sau împrejurări care pot servi la aflarea adevărului într-o cauză penală. Sunt deci mijloace de probă scrisă înscrisurile care prin conținutul lor pot releva elemente ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care săvârșit-o, la cunoașterea împrejurărilor care au importanță pentru justa soluționare a cauzei penale.

Înscrisurile care intră astfel în categoria mijloacelor de probă scrisă care sunt în genere acele înscrisuri care dovedesc stări, situații, raporturi juridice anterioare infracțiunii dar care privesc existența acesteia sau codificarea ei. Sunt, de asemenea, mijloace de probă scrisă înscrisurile care conțin o informație, o recunoaștere, o relatare cu privire la făptuitor, la faptă sau la împrejurările comiterii acesteia.

Înscrisurile din prima categorie servesc ca mijloc de probă în cazul infracțiunilor a căror săvârșire se grefează pe o situație, stare, raport preexistent și care constituie situația premisă a infracțiunii, parte componentă a conținutului său juridic.

Când starea, situația, raportul juridic preexistent sunt constatate sau atestate printr-un înscris, acel înscris va servi ca mijloc de probă în procesul penal pentru dovedirea infracțiunii.

Înscrisurle din a doua categorie servesc ca mijloc de probă atunci când prin conținutul lor dau la iveală elemente de fapt privitoare la obiectul cauzei penale sau la persoana făptuitorului. Aceste înscrisuri conțin o declarație extrajudiciară a învinuitului sau inculpatului. Pot, de asemenea, servi ca mijloc de probă scrisori care conțin relatările unei persoane despre săvârșirea unei fapte sau despre autorul acesteia etc.

Înscrisurile care poartă o urmă a faptei săvârșite sau care au fost folosite la săvârșirea infracțiunii ori care constituie produsul acesteia nu fac parte din categoria mijloacelor de probă scrisă reglementate de articolul 89 Cod procedură penală ci vor fi folosite în procesul penal ca mijloace de probă materiale.

Această concluzie se desprinde din accepțiunea pe care legiuitorul o atribuie mijloacelor de probă materiale ca fiind acele obiecte care conțin sau poartă vreo urmă a infracțiunii ori care au servit la săvârșirea infracțiunii sau sunt produsul acesteia.

În sfera acestei accepțiuni intră numai înscrisurile care întrunesc trăsăturile sau cerințele prevăzute de legiuitor și care servesc ca probă prin materialitatea lor, precum și înscrisurile care au constituit obiectul material al unei infracțiuni. Nu pierd calitatea de mijloc de probă scrisă înscrisurile care au servit la săvârșirea unei infracțiuni în cazul când se are în vedere nu materialitatea lor, ci conținutul lor scriptic.

După natura instrumentului scriptic, înscrisul poate fi: scris cu mâna, dactilografiat, imprimat, litografiat, poate fi o copie fotografică, un desen, o pictură. Din punct de vedere formal mijloacele de probă scrisă pot fi împărțite în înscrisuri oficiale, autentice ( de exemplu certificatul de căsătorie ), înscrisuri sub semnătură privată ( contracte, chitanțe,etc ) și înscrisuri cu caracter personal (scrisori, jurnale personale ).

Înscrisurile sunt în genere produse în fața organului judiciar de partea care le deține și care are interes să se servească de ele. Când organul judiciar are cunoștință de existența unor înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă are obligația de a dispune ca organizația sau persoana care deține acele înscrisuri să le prezinte și să le predea. Când un înscris este redactat într-o limbă străină, organul judiciar va dispune traducerea acesteia printr-un interpret.

Un loc deosebit în sfera mijloacelor de probă scrisă îl ocupă procesele verbale. Prin proces-verbal se înțelege acel instrument scriptic în care sunt consemnate datele și elementele de fapt constatate de organul care a făcut cercetarea sau care a efectuat actul procedural. Așadar, procesul-verbal poate avea un obiect foarte variat.

O categorie importantă de procese-verbale sunt cele de constatare a infracțiunii, încheiate de organele judiciare în care se arată cercetările cuprinse cu privire la împrejurările comiterii infracțiunii la persoana făptuitorului, la starea victimei.

Desfășurarea procesului penal implică însă o succesiune de cate procedurale. Astfel, în activitatea de strângere a probelor, organul judiciar recurge la anumite procedee cum sunt: cercetarea la fața locului, percheziții, reconstituiri, ascultarea învinuitului sau inculpatului, a părților și a martorilor, efectuând în privința acestora actele procedurale necesare. Cu privire la acestea organele judiciare încheie de asemenea un proces verbal constatator.

În raport așadar de obiectul constatării, procesele-verbale se împart în procese-verbale de constatare a infracțiunii și procese-verbale de constatare a actelor procedurale.

Codul nostru de proceduă penală nu face distincția între procesele-verbale de constatare a infracțiunii și procesele-verbale de constatare a unor acte procedurale considerând ca mijloc de probă orice proces-verbal cu condiția ca acesta să fie încheiat de organul de urmărire sau instanța de judecată sau de alte organe prevăzute de lege.

Așadar, cerința esențială prevăzută de lege pentru folosirea procesului-verbal ca mijloc de probă în procesul penal privește organul care încheie procesul verbal. Acesta poate fi în primul rând organul de urmărire penală sau instanța de judecată.

În al doilea rând, pot încheia procese-verbale care să constituie mijloace de probă anumie organe prevăzute de lege, cum sunt: organele de constatare extrajudiciară la care se referă articolul 214 și articolul 215 Cod procedură penală precum și oricare alte organe cărora li se conferă atribuții de constatare prin legi speciale cu dispoziții penale.

Procesul-verbal, fie că are ca obiect constatarea infracțiunilor, fie că se referă la efectuarea actelor procedurale este un înscris, document sau instrument scriptic care trebuie să cuprindă anumite mențiuni prevăzute de lege, mențiuni ce constituie cuprinsul procesului-verbal.

Sintetic, orice proces-verbal trebuie să conțină mențiuni cu privire la locul unde a fost încheiat, legea creând în anumite cazuri încheierea procesului-verbal la fața locului, la timpul când s-a încheiat în unele cazuri legea fixând termene limită pentru încheierea procesului-verbal și pentru trimiterea acestuia la organul în drept a-l primi, mențiuni cu privire la organul care-l încheie și la persoanele care asistă sau la care se referă, precum și descrierea amănunțită a constatărilor făcute și a măsurilor luate.

Potrivit dispozițiilor articolului 91 Cod procedură penală procesul-verbal trebuie să cuprindă:

data și locul unde a fost încheiat;

numele, prenumele și calitatea celui care l-a încheiat, elemente indispensabile pentru a verifica competența organului;

numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există mențiuni necesare verificării îndeplinirii dipozițiilor prevăzute în articolul92 și 93 cu privire la martorii asistenți, ca și mențiuni speciale în cazul in care vreunul din martorii asistenți nu poate sau refuză să semneze;

descrierea amănunțită a celor constatate, a operațiunilor procedurale îndeplinite, modul în care s-au îndeplinit, precum și a măsurilor luate de organul constatator;

toate datele necesare identificării persoanelor la care se referă procesul-verbal, explicațiile date de acestea, obiecțiile formulate cu privire la cele arătate de organul constatator, mențiuni în cazul în care aceste persoane nu pot sau refuză sa semneze;

menționarea oricăror alte date care sunt prevăzute de lege pentru unele cazuri speciale.

Procesul-verbal trebuie întocmit în limba română și semnat de organul care îl încheie, de martorii asistenți și de persoanele la care se referă cele constatate în procesul-verbal.

Potrivit legii semnarea se face pe fiecare pagină și la sfârșit. Deci, putem spune că înscrisurile nu sunt întocmite anume pentru a dovedi infracțiunea ci pentru a evidenția relațiile împotriva cărora s-a săvârșit fapta penală.

Prin urmare, în sistemul actualului Cod de procedură penală au valoare probatorie legală hotărârile definitive privitoare la chestiuni prealabile.

Valoarea probantă a înscrisului va fi determinată, așadar, numai de valoarea elementelor pe care acesta le relevă. Acestea vor servi la formarea convingerii organelor judiciare fie ca probe directe, fie ca probe indirecte după natura elementelor pe care le dezvăluie și vor fi apreciate de către acestea fie ca probe evidente, fie ca probe necomplete ce urmează a fi completate cu alte probe pentru a se ajunge la o motivare temeinică.

Secțiunea 5

Mijloacele materiale de probă

Potrivit articolului 94 și 95 Cod procedură penală, orice obiecte care servesc la aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale poartă denumirea de mijloace materiale de probă. Obiectul este un izvor al probei – mijlocul de probă – iar datele ce decurg din schimbările pe obiect sau din împrejurările în care a fost găsit un obiect, sunt probe.

Aportul acestora este important în procesul penal din mai multe motive, dintre care amintim: suplinesc în lipsa altor mijloace de probă golul din probațiune; se alternează mai greu, rămânând în majoritatea cazurilor neschimbate de la începutul procesului penal, spre deosebire de declarațiile părților sau ale martorilor care cunosc fluctuații de la o etapă la alta a procesului. Aceste mijloace de probă pot fi examintate de specialiști și se pot trage concluzii veridice privind valoarea conținută.

Valoarea probantă a mijloacelor de probă, denumită corpus delicti era cunoscută din vechime, apreciindu-se că cea dintâi indatorire a oricărui anchetator este de a afla corpul delict al infracțiunii (prius inscipiendum de re quam de reo ). Corpul delict avea nu numai sensul de res ( cadavru, casă incendiată ), ci privea acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.

Sensul dat de actualul Cod de procedură penală mijloacelor materiale de probă este:

obiect ce conține o urmare a infracțiunii ( înscrisurile, titlurile de valoare, monedele, timbrele falsificate etc);

obiect ce poartă o urmă a infracțiunii ( urmele de mâini pe portiera unui autoturism furat, urmele biologice de pe îmbrăcămintea infractorului );

obiecte ce pot servi la aflarea adevărului ( obiecte care pot fi folosite pentru dovedirea unor împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei deși nu dovedesc faptul cum ar fi: existența unor relații anterioare între inculpat și victimă sau prezența la locul comiterii faptei în alte împrejurări – fotografii, obiecte cu dedicații, cadouri sau chiar obiecte purtând amprente sau urme biologice);

obiecte care au fost folosite sau destinate să folosească la săvârșirea infracțiunilor ( armele de foc sau altele, narcoticele sau tranchilizantele folosite pentru imobilizarea victimei, cheile false, utilajele pentru executarea de titluri de valoare, etichete false etc);

obiecte care sunt produsul infracțiunii (în primul rând, ca rezultat material al faptei: armele produse ilegal, monedele , titlurile de valoare, timbrele falsificate, alimentele falsificate ș.a, și, în al doilea rând, ca benificii obținute din infracțiune – valorile de orice fel obiectele a căror obținere este interzisă – droguri, arme , explozibili, substanțe radioactive ).

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate de părți sau de alte persoane, dar cel mai adesea ele trebuie căutate de către organele judiciare în virtutea principiului rolului activ și al aflării adevărului cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției, a ridicării de obiecte și înscrisuri.

După ce organul judiciar a intrat în posesia mijloacelor materiale de probă, acestea trebuie fixate procesual, activate ce se realizează prin întocmirea unui proces-verbal ( de cercetare la fața locului, de percheziție sau de ridicare de obiecte și înscrisuri ) în care să descrie obiectul, cu indicarea locului, a poziției și împrejurările descoperirii. Pentru o mai bună localizare, se vor face fotografii, înregistrări video, schițe,mulaje, ridicari de amprente, care fac parte integrală din procesul-verbal.

Legea prevede posibilitatea ca unele corpuri delicte, în loc sa fie păstrate de organul judiciar, să fie restituite victimei ( bunuri sustrase ) sau să fie depuse la unele instituții specializate. Dacă nu sunt perisabile, acestea trebuie păstrate până la soluționarea cauzei. Dacă procesul-verbal de fixare este contestat ele trebuie prezentate organului judiciar pentru examinare.

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate martorilor și părților pentru recunoaștere sau pot face obiectul unei cinstatări tehnico – științifice sau al unor expertize criminalistice, biocriminale sau a unor expertize tehnice.

Mijloacele materiale de probă au valoarea probantă preconstituită,în general sunt măsuri obiective. Valorificarea lor prin posibilitățile oferite de știință ajută într-o mare măsură la aflarea adevărului. În procesul de apreciere trebuie verificate minuțios proveniența acestor mijloace materiale de probă, dacă nu au fost alterate sau contrafăcute. Astfel, în cazul unui accident de circulațieîn care se invocă cazul fortuit datorat unei defecțiuni imprevizibile la mecanismul de direcție se va verifica dacă defecțiunea nu a fost ulterior provocată sau piesa defectă nu a fost înlocuită. În cazul prezentării unei arme albe ca fiind arma cu care s-a comis un omor se vor verifica cu atenție împrejurările în care cel ce o prezintă a intrat în posesia acesteia, urmele de pe armă, componentele caracteristicilor armei cu leziunile produse victimei, singură neputând face dovada unei nevinovății.

Secțiunea 6

Constatările tehnico-științifice

Codul de procedură penală înscrie regula potrivit căreia „atunci când sunt necesare cunoștințe tehnice, științifice pentru lămurirea unor fapte, împrejurări ale cauzei”, organele judiciare trebuie să recurgă la o expertiză.

În cazuri urgente, când sunt necesare asemenea cunostințe se poate recurge și la anumiți tehnicieni și nu numai, care nu au calitatea experți efectuându-se în cauză o constatare tehnico-științifică.

Cazurile în care se poate recurge și la acestea sunt reglementate de lege și anume atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă de schimbare a unor situații de fapt, cum ar fi de exemplu deformarea urmelor din cauza temperaturii precum și atunci când este necesară lămurirea unor fapt și împrejurări de fapt cum ar fi cazul în care două autovehicule produc o coliziune. Pot fi întalnite frecvent aceste constatări în cazul accidentelor de mașini, pentru stabilirea stării mașinilor, aderența părții carosabile. Sunt necesare frecvent și constatările în cazul infracțiunii la protecția muncii.

Constatarea tehnico-științifică se dispune la cerere sau din oficiu la cerere sau din oficiu numai de organul de urmărire penală prin rezoluție; instanța de judecată poate dispune doar refacerea sau completarea raportului de constatare tehnico-științifică ori să efectueze o expertiză cu aceleași obiective. Domeniile sunt diverse.

Constarea tehnico-științifică se localizează strict pe materialele și pe datele puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Chiar dacă specialistul sau tehnicianul este din cadrul organului de urmărire penală sau al institutului de pe lângă acesta, nu i se pot delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de control.

Specialistul sau tehnicianul va întocmi, după studierea datelor și a materialelor, un raport de constatare tehnico-științifică care trebuie depus la organul de urmărire penală. Constatarea tehnico-științifică nu este așadar un mijloc de probă propriu-zis, ci este un procedeu probatoriu, mijlocul îl constituie raportul de constatare tehnico-științifică care conține toate probele, concluziile specialistului sau ale tehnicianului.

Secțiunea 7

Constatările medico-legale

Când este necesară contribuția unui cadru medical de specialitate pentru investigarea și aprecierea unei situații, organul de urmărire penală va dispune efectuarea unei constatări medico-legale, care este obligatorie în următoarele situații:

în caz de moartea violentă;

in caz de moarte a cărei cauză nu este cunoscută sau suspectă;

când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate, pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii.

În celelalte cazuri sau situații organul de urmărire penală va aprecia dacă se impune efectuarea unei constatări medico-legale.

O constatare frecvent dispusă de organul de cercetare este pentru stabilirea eventualei stări de ebrietate a conducătorilor auto și a îmbibației alcoolice în sânge în cazul infracțiunii la regimul circulației pe drumurile publice. În aceste cazuri examinarea și prelucrarea probelor biologice se face într-un timp cât mai apropiat de momentul evenimentului sau descoperirii conducătorului auto aflat sub influența alcoolului. Constatarea medico-legală se face, de regulă, de specialistul din cadrul unității medico-legale competent, potrivit normelor de organizare a instituțiilor medico-legale.

Constatarea privind eventuala stare de ebrietate (examenul clinic) a conducătorilor auto sau a altor categorii de persoane se efectuează de regulă, de medicii de serviciu de la cea mai apropiată unitate sanitară, iar analiza probelor biologice se efectuează de compartimentul de specialitate din cadrul unităților medico-legale.

În cazurile de omor, loviri sau vătămare corporală cauzatoare de moarte sau moarte simplă, constatările medico-legale trebuie avizate de comisiile de control și de avizare medico-legală care funcționează în cadrul Institutului de Medicină-Legală „Profesor doctor Mina Minovici” și al filialelor sale. Avizul constituie o garanție asupra cauzelor de deces.

În cazul tentativelor de omor ori în cazul leziunilor care nu avut ca urmare moartea victimei, avizul nu este obligatoriu.

Dacă este necesară o exhumare pentru stabilirea cauzelor morții, singurul în măsură să încuviințeze este procurorul.

Operațiunile efectuate și concluziile la care s-a ajuns, sunt consemnate de organul medico-legal într-un raport scris de constatare care este prezentat organului de urmărire penală.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea părților, poate aprecia că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise și poate dispune refacerea sau completarea constatării sau unei expertize

Aceste mijloace de probă se bucură de o forță de dovadă egală cu celelalte mijloace de probă, fiind apreciate prin coroborare cu celelalte probe existente în cauza penală.

Fiind efectuate de către specialiști, aceste acte procedurale dovedesc obiectivitate științifică, producând de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le oferă.

Dar uneori este posibil ca din cauza unor lipsuri în pregătire sau a altor cauze aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, și pe cale de consecință valoarea lor probatorie să fie validată prin aprecierea întregului ansamblu probator din cauză.

Secțiunea 8

Expertizele

Expertiza reprezintă acel mijloc de probă utilizat în procesul penal atunci când complexitatea aspectelor cauzei necesită prezența unor specialiști din cele mai diverse domenii de activitate.

Expert este acea persoană fizică având cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu al științei, tehnicii sau artei, abilitată oficial în calitate de expert, chemată pentru lămurirea în procesul penal a chestiunilor care implică asemenea cunoștințe.

În acest sens, în articolul 116 Cod procedură penală se prevede că în cazurile în care pentru lămurirea unor fapte sau îmrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.

Concluziile expertului reprezintă probe în timp ce raportul de expertiză reprezintă mijlocul de probă. Expertiza ca atare este un procedeu probator, dar prin extindere, a dat numele și mijlocului de probă.

În literatura de specialitate s-a remarcat faptul că între expertize și constatări există aspecte care le apropie dar, în același timp, sunt și elemnete de diferențiere.

Deosebirile dintre constatările tehnico-științifice și expertize sunt următoarele:

constatările tehnico-științifice și medico-legale se fac de urgență într-un moment foarte apropiat de săvârșire a infracțiunii, cerință neîntâlnită la experiză;

constatările tehnico-științifice și medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când experizele se pot face și în faza de judecată;

în cazul constatărilor, specialiștii se rezumă la o cercetare mai puțin aprofundată a situațiilor ce le revin pentru rezolvare, pe când în cazul experizelor are loc o investigare în cele mai mici amănunte a elementelor ce fac obiectul experizei.

Clasificarea expertizelor

În raport de natura problemelor care urmează a fi lămurite,

expertizele pot fi:

expertiza criminalistică, împărțită, la rândul ei, în: expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, grafică, biocriminalistică etc.;

expertiza medico-legală, se folosește pentru a lămuri probleme de ordin medical privind moartea subită, violul și examinarea leziunilor și stabilirea numărului de zile de îngrijire pentru vindecare.

expertiza psihiatrică, prin care pot fi clarificate aspecte privind tulburările psihice, schizofrenia, oligofrenia etc.;

expertiza contabilă, cu ajutorul cărei se lămuresc aspecte privind controlul și revizia contabilă;

expertiza tehnică, prin care pot fi lămurite unle probleme în cazul accidentelor de circulație, al infracțiunilor contra protecției muncii etc.

În funcție de modul în care este reglementată necesitatea efectuării expertizei, aceasta este:

facultativă;

obligatorie.

De regulă expertiza este facultativă, ceea ce înseamnă că organele judiciare apreciază de la caz la caz dacă se impune o asemenea activitate probatorie, dacă aceasta ar putea avea relevanță pentru rezolvarea cauzei.

De la această regușă, prin dispozițiile articolului 117 Cod procedură penală există următoarele derogări când expertiza este obligatorie:

în cazul infracțiunii de omor calificat și a tentativei la aceasta;

în cazul în care organul de urmărire penală sau instanța au îndoieli cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului, situație în care se dispune efectuarea expertizei psihiatrice;

pentru stabilirea cauzelor morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal, este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale.

în cazul suspendării procesului penal, al amânării, al întreruperii pedepsei, insranța va dispune, în mod obligatoriu, efectuarea unei expertize medico-legale.

În raport de modalitatea de desemnare a expertului, expertizele sunt de trei feluri:

expertiza simplă (oficială), în care expertul este numit de organul judiciar;

expertiza contradictorie, în care experții sunt numiți și aleși de către organele judiciare ori de către părți;

expertiza supravegheată, în care părțile pot desemna un specialist cu atribuții de control asupra modului de efectuare a expertizei.

În funcție de modul de organizare a expertizei, aceasta poate fi:

expertiza simplă, care este efectuată de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate;

expertiza complexă sau mixtă, care necesită cunoștințe din mai multe domenii ale științei sau tehnicii.

Procedura expertizei

Efectuarea expertizei se dispune la cererea părților sau din oficiu, prin rezoluție sau ordonanță de către organul de urmărire penală ori prin încheiere de către instanța de judecată. În actul procesual prin care se dispune efectuarea expertizei, trebuie să se precizeze obiectul acesteia, întrebările la care urmează să răspundă expertul și termenul de efectuare.

Ca regulă generală, experții sunt numiți de organul de urmărire penală sau instanța de judecată.

Potrivit articolului 119 Cod procedură penală, în cazul în care există experți medico-legali sau experți oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană decât dacă împrejurări deosebite or cere aceasta.

După numirea experților, urmează ca atât lor, cât și părților să li se dea anumite lămuriri. În acest sens, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, fixează un termen la care sunt chemate părțile, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanță.

La termenul fixat se aduce la cunoștința părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să răspundă expertul, punându-li-se în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, părțile sunt încunoștințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectaută expertiza, încunoștințându-l și dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.

După ce s-a informat cu privire la toate elementele ce formează obiectul expertizei, expertul trece la efectuarea propriu-zisă a acesteia.

După efectuarea expertizei, concluziile la care s-a ajuns sunt expuse într-un raport scris.

Când sunt mai mulți experți, se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

Raportul de expertiză trebuie să cuprindă trei părți:

partea introductivă;

partea descriptivă;

partea finală.

În partea introductivă, se fac mențiuni cu privire la organul judiciar care a dispus expertiza, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia a fost efectuată expertiza și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei.

Partea descriptivă cuprinde descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții sau explicații în lumina celor constatate de expert.

Partea finală, în care sunt expuse concluziile expertului ce cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei.

Dacă organul judiciar constată că expertiza nu este completă, legea oferă, în acest caz efectuarea unui supliment de expertiză.

Dacă organul judiciar are îndoieli privind exactitatea concluziilor, va dispune o nouă efectuare a expertizei făcută de o comisie, alții decât cei care au efectuat inițial expertiza.

Când noua expertiză ajunge la concluzii diferite față de prima sau chiar contrare, se pune problema cărei expertize să i se acorde încredere; întrucât legea nu face distincție, organul judiciar poate recunoaște valoarea probantă a oricăreia dintre ele, dacă este confirmată de ansamblul probelor administrate în cauză.

În ipoteza expertizelor medico-legale, care au ajuns la concluzii contrare, este obligatorie obținerea avizului comisiei superioare medico-legale (articolul 24, alineat 1 din Ordonanța nr.1/2000 ). Dacă respectivele concluzii contradictorii nu pot fi avizate se va recomanda refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se referă actele primite spre verificare sau avizare.

Secțiunea 9

Înregistrările audio-video și fotografiile

Conform articolului 91, Cod de procedură penală înregistrările audio-video și fotografiile se pot face pe bandă magnetică sau pe orice tip de suport, al unor convorbiri sau comunicări. Acestea se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței la cererea procurorului în cazurile și condițiile legii dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau comiterea unor infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar intreceptările și înregistrările audio-video se impun pentru aflarea adevărului.

Autorizația se dă de către Președintele instanței căreia iar reveni cauza în primă instanță, fiind dată autorizația în Camera de consiliu.

Interceptările și înregistrările pot fi autorizate în cazul infracțiunii contra siguranței naționale precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede sau alte valori și, în cazul infracțiunilor prevăzute de legea nr.78/2000 pentru prevenirea și sancționarea faptelor de corupție și a altor infracțiuni grave care nu pot fi descoperite prin alte mijloace, ori în cazul infracțiunilor săvârșite prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.

Autorizarea se dă pe o perioadă de timp necesară înregistrării până la cel mult 30 de zile aceasta putând fi prelungită pentru motive întemeiate însă pentru fiecare prelungire, durată nu poate depăși 30 de zile, iar durată maximă de prelungire este de 4 luni.

Potrivit articolului 91 Cod de procedură penală, în caz de urgență, atunci când întârzierea obținerii autorizației de la instanță ar aduce prejudicii, procurorul poate dispune cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată înregistrarea comunicând instanței imediat aceasta, dar nu mai târziu de 24 de ore.

Instanța trebuie să se pronunțe în cel mult 24 de ore asupra ordonanței procurorului și dacă o confirmă dispune autorizarea pe mai departe a înregistrării, iar dacă nu confirmă, va dispune încetarea de îndată a interceptării, înregistrării și distrugerea acestora deja efectuate.

Potrivit articolului 91 Cod de procedură penală, convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și bandă magnetică sau alt suport cu înregistrarea convorbirii și redarea înscrisă, se înaintează instanței care le va păstra la grefă în plic sigilat și în condiții de maximă securitate.

Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și justițiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă.

Dispozițiile referitoare la înregistări și interceptări se aplică corespunzător și în cazul înregistrărilor de imagini. Acest mijloc de probă poate fi supus expertizei la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.

CONCLUZII

Concluzionăm că înfăptuirea justiției penale, realizarea procesului penal, nu poate fi concepută fără cunoașterea deplină a adevărului cu privire la existența sau inexistența faptei, a circumstațelor producerii asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei inculpate și a circumstanțelor personale, cu alte cuvinte, a tuturor elementelor ce pot duce la soluționarea temeinică a cauzei.

Pentru a soluționa temeinic și legal o cauză trebuie stabilit obiectul probațiunii prin acesta înțelegând tot ce se referă la fondul cauzei.