Mijloacele DE Proba In Procesul Penal
CAPITOLUL 1.
INTRODUCERE ÎN DREPTUL PROCESUAL PENAL
Secțiunea 1.
Noțiuni generale privind procesul penal
1.1. Definiția procesului penal
Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept și este format din totalitatea normelor ce reglementează procesul penal. Literatura de specialitate apreciază ca fiind corectă denumirea de procedură penală ramura de drept, întrucât aceasta corespunde mai bine conținutului funcției sale, precum și denumirii legii de bază în materie, “Codul de procedură penală”
Cuvântul proces provine din latinescul processus care are sensul de înaintare, progres, succes. În drept, sensul care poate fi dat este de activitate desfășurată pentru rezolvarea unui litigiu juridic. Litigiul juridic de drept procesual penal ia naștere în urma sesizării despre comiterea unei infracțiuni și urmărește tragerea la răspundere a persoanelor care au comis infracțiuni.
Procesul penal poate fi definit ca fiind o activitate complexă desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților a celorlalți subiecți procesuali ca titulari de drepturi si obligatii, în scopul constatării la timp si in mod complet a faptelor ce reprezintă infracțiuni, astfel încât orice persoana care a săvârșit o infracțiune sa fie pedepsita potrivit vinovăției sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasă la răspundere penală, literatura de specialitatereținând mai multe definiții diferite doar ca formă de exprimare.
Din definiția procesului penal decurg trăsăturile sale esențiale reținute în literatură ca fiind următoarele:
Procesul penal este o activitate reglementată de lege.
Procesul penal se materializează într-o cauză penală.
Obiectul material al cauzei îl constituie fapta sesizată, iar conflictul de drept apărut prin posibila încălcare a legii penale constituie obiectul juridic al cauzei.
La desfășurarea procesului penal participă organele competente (organele de cercetare penală, procurorii, instanțele judecătorești), părțile și alte persoane. Din proprie inițiativă sau atrași participă învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Procesul nu se poate desfășura fără participarea martorilor, experților, interpreților, apărătorilor, reprezentanților sau substituiților procesuali. Toți acești subiecți sunt titulari de drepturi și obligații recunoscute și stabilite prin normele legii penale
Activitatea subiecților oficiali și particulari are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni
1.2. Scopul procesului penal
Art. 1 din Codul de procedură penală, arată că “procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.”
Vom deduce că, prin procesul penal se urmărește, în primul rând, tragerea la răspundere penală a persoanei care a comis infracțiunea. Legea impune ca această activitate să se desfășoare imediat și cu maximum de eficiență.
Vinovăția trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuie să fie certă pentru a fi trași la răspundere, potrivit vinovăției, cei care au comis o infracțiune.
O altă sarcină a procesului penal este aceea de educare a cetățenilor în spiritul respectării legilor (art. 1 C.pr.pen.).
Scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să se armonizeze interesele apărării sociale cu ale individului, încât nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. Înțelepciunea populară a subliniat într-o exprimare de esență ideea că e mai bine să scape o sută de vinovați nepedepsiți decât să fie pedepsit un singur nevinovat…
Pe de altă parte legea penală urmărește un dublu scop general: apărarea ordinii de drept, a persoanei și a drepturilor acesteia, prevenirea infracțiunilor și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor. Pedepsele aplicate în cadrul procesului penal pe calea unei individualizări judiciare realizează în mod necesar și valențe educative. Din art.52 C.pen. rezultă explicit că pedeapsa nu este numai o măsură de constrângere dar și un mijloc de reeducare a infractorului . Pedeapsa trebuie să influențeze asupra conștiinței și voinței condamnatului, determinând o schimbare a comportamentului său începând cu atitudinea valorilor sociale pe care le negase prin săvârșirea infracțiunii și continuând cu dirijarea în sens pozitiv a tuturor actelor sale de conduită .
Secțiunea 2.
Importanța probelor în procesul penal
2.1. Importanța probelor
Sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează probele și mijloacele de probă, are o influență hotărâtoare în înfăptuirea justiției penale.
Știința dreptului procesual modern a statuat principiul liberei aprecieri a probelor, principiu care își găsește recunoașterea și în Codul nostru de procedură penală. În baza acestui principiu, fiecărei probe i se acordă importanța cuvenită în funcție de informațiile pe care aceasta le furnizează pentru aflarea adevărului în cauza penală.
Principiul liberei aprecieri a probelor se corelează cu principiul intimei convingeri a organelor judiciare care își formează opinia în urma administrării tuturor probelor.
Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrația justiției penale, unii autori au afirmat că întregul proces penal este dominat de problema probelor.
Astfel, legea procesual penală prevede că:
urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora (art. 200 C.proc.pen.);
procurorul, dacă constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, dispune trimiterea în judecată (art. 262 C.proc.pen.);
instanța de judecată își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză (art. 287 C.proc.pen.) și nu poate condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente din care să rezulte vinovăția sa.
Justificarea importanței probelor în procesul penal rezidă în aceea că, odată ce a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probelor.
Potrivit art. 63 al. (2) C.proc.pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită importanță justificată, de altfel, prin informațiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării adevărului într-o cauză penală.
De asemenea, formarea, intimei convingeri ajudecătorului cu privire la realitatea stării de fapt pe care trebuie să-și întemeize hotărârea, depinde de corecta și completa desfășurare a probațiunii și de valoarea probelor administrate.
Pe întreg parcursul procesului penal, organele judiciare identifică, strâng și interpretează probele care au legătură cu fapta pe care o cercetează și judecă.
Legea de procedură penală nu admite trimiterea în judecată și condamnarea făptuitorului pe baza cunoștințelor personale ale organului judiciar, ci în hotărârea lor, organele judiciare trebuie să se întemeieze pe probe obținute prin mijloace legale de probă.
Aprecierea probelor este elementul esențial al întregii activități, pentru că întregul volum de muncă depus de organele judiciare, instanță și părți se concretizează în soluția finală care are la bază aprecierea corespunzătoare a probelor administrate.
În procesul modern, legea nu tarifează probele, nu le dă o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate,
Conform principiului liberei aprecieri a probelor potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia realizându-se de organele de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștința lor, de aici rezultând că orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în respectiva cauză penală.
Trebuie remarcat, cu privire la intima convingere că Adunarea Constituantă a respins un amendament al Constituției constând în completarea articolului 32 alineatul 2 „ Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii” cu sintagma „…intimei lor convingeri”, ceea ce înseamnă că, potrivit reglementărilor noastre constituționate, judecătorii nu se supun decât legii.
2.2 . Distincția dintre probă și mijloace de probă
Art. 63 din C.proc.pen. dă următoarea definiție a probelor: „Probele sunt elementele de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea unei persoane care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”.
De-a lungul anilor, s-au dat probei diferite definiții care încercau să surprindă cât mai exact conținutul acestei noțiuni. Astfel, probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, ori acele fapte sau împrejurări care stabilesc existența sau inexistența faptelor care trebuie reținute.
Ca împrejurări de fapt, probele se situează în afara procesului penal. Cu toate acestea, întrucât privesc obiectul procesului prin administrarea lor în cadrul acestuia, ele dobândesc caracter procesual.
Din analiza definiției, rezultă caracterul dublu al probei în procesul penal:
– proba constituie un „instrument de cunoaștere” prin intermediul căruia organele judiciare caută adevărul;
– proba constituie un „instrument de dovedire”, părțile utilizând probele (propunându-le spre administrare) în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute în cadrul procesului.
Deseori, în literatura de specialitate și doctrină se face confuzie referitor la delimitarea dintre probe și mijloace de probă, afirmându-se uneori că probele sunt compuse din mijloace de probă și probe propriu-zise. N. Volonciu, în lucrarea sa „Drept procesual penal”, atrage atenția că, de multe ori, neavizații consideră că mijloacele de probă aparțin probelor.
Matei Basarab face o distincție clară între cele două elemente ale probațiunii, dând un exemplu ce relevă, în același timp, atât diferența dintre probă și mijloace de probă, precum și legătura existentă între ele: A l-a văzut pe B când l-a lovit pe C. În acest exemplu, declarația lui A constituie mijloc de probă, iar cele relevate – probă. Delimitarea dintre cele două se face și prin evidențierea caracterului și funcțiilor lor: probele au un caracter procesual, iar mijloacele de probă – caracter extraprocesual. Primele îndeplinesc rolul de a procura niște elemente informative care să ducă la stabilirea adevărului, pe când secundele urmăresc darea în vileag a elementelor de fapt ce constituie probe.
În concluzie, deși cele două elemente sunt strâns legate, trebuie făcută diferența între ceea ce numim „probă” și „mijloc de probă”.
2.3. Evoluția istorică a procesului penal respectiv a probelor admise și administrate
De-a lungul timpului au existat mai multe tipuri de procese penale cu elemente caracteristice diferite. Având la bază o evoluție culturală accentuată, procesele penale anterioare se diferențiază, printre altele, și din punct de vedere al probelor admise de aceea vom analiza în ceerocesual penal”, atrage atenția că, de multe ori, neavizații consideră că mijloacele de probă aparțin probelor.
Matei Basarab face o distincție clară între cele două elemente ale probațiunii, dând un exemplu ce relevă, în același timp, atât diferența dintre probă și mijloace de probă, precum și legătura existentă între ele: A l-a văzut pe B când l-a lovit pe C. În acest exemplu, declarația lui A constituie mijloc de probă, iar cele relevate – probă. Delimitarea dintre cele două se face și prin evidențierea caracterului și funcțiilor lor: probele au un caracter procesual, iar mijloacele de probă – caracter extraprocesual. Primele îndeplinesc rolul de a procura niște elemente informative care să ducă la stabilirea adevărului, pe când secundele urmăresc darea în vileag a elementelor de fapt ce constituie probe.
În concluzie, deși cele două elemente sunt strâns legate, trebuie făcută diferența între ceea ce numim „probă” și „mijloc de probă”.
2.3. Evoluția istorică a procesului penal respectiv a probelor admise și administrate
De-a lungul timpului au existat mai multe tipuri de procese penale cu elemente caracteristice diferite. Având la bază o evoluție culturală accentuată, procesele penale anterioare se diferențiază, printre altele, și din punct de vedere al probelor admise de aceea vom analiza în ceea ce urmează următoarele tipuri de procese penale: procesul penal acuzatorial, procesul penal inchizitorial și procesul penal mixt.
1. Procesul penal acuzatorial. Ajunsă la stadiul de ființă socială, omul a fost legat prin glasul sângelui de cadrul familial. Prin forța împrejurărilor, familia se lărgește până la nivelul clanului care devine o primă unitate administrativă și politică. Justiția internă era realizată de șeful clanului care avea puteri absolute asupra supușilor. Normele justiției familiale au persistat în timp, fiind întâlnite multă vreme în Egipt, Grecia și Roma.
Caracterul absolut al puterii șefului era dat de interesul grupului și nu presupunea arbitrariul. Cea mai severă pedeapsă pentru reprimarea crimelor comise de o rudă apropiată împotriva alteia era alungarea din cadrul familiei.
Justiția între clanuri se realiza pe calea războiului născut din răzbunare, deoarece protecția individului în conflict cu alte ginți era asigurată de ginta maternă pe baza legăturilor de sânge din cadrul familiei: cine-l ofensa pe individ, ofensa întreaga gintă!
“Răzbunarea se execută fără nici o restricție și nici o ființă a clanului advers nu este cruțată…… caracterul sacru al scopului justifică orice mijloace.” La origine, răzbunarea penală a fost colectivă și în cadrul ei se conturează prezumția de vinovăție pentru toți membrii grupului din care face parte vinovatul.
Apariția claselor duce treptat la înlocuirea forței brutale cu organisme jurisdicționale. Puterile șefului clanului au fost îngrădite și a crescut rolul puterii centrale care folosește în reglementarea soluționării conflictelor religia. Treptat se interzicea răzbunarea asupra altor persoane decât vinovatul.
După modul jurisdicțional de intervenție a statului se cunosc:
– procesul penal privat – urmărirea se exercita de către partea vătămată sau susținătorii lui; persoana vătămată trebuia să adeverească vinovăția dar din aceasta nu se trage o concluzie de existență a prezumției de vinovăție;
procesul penal public – urmărirea se făcea din oficiu pentru cazuri ce interesau statul; instrucțiunea era orală și publică.
În ambele forme se mențin instituții cu caracteristicile justiției private și care vor rezista timp îndelungat în unele legislații:
conjugatorii: membrii familiei în loc să-l însoțească în luptă pe acuzat, îl însoțeau în tribunal unde îl susțin cu jurământul lor;
lupta judiciară: se limitează răzbunarea între familii la o luptă singulară;
jurământul: acuzatul jură că este nevinovat;
ordaliile: pentru a dovedi nevinovăția se recurge la judecata divină: ~ aruncarea în valuri, proba apei reci sau scufundarea în apă adâncă, – se administra prin legarea mâinilor și picioarelor cercetatului și dacă nu-l ținea apa, era vinovat;
proba cu fierul roșu – consta în ținerea în mână a unui fier înroșit și dacă cercetatul nu se ardea era inocent;
proba apei fierte – consta în introducerea brațului până la cot în apa fiartă și dacă nu rămâneau urme, cercetatul era considerat inocent;
proba coșciugului, despre care se găsesc urme până în sec. al XVI-lea, – atunci când nu se puteau descoperi autorii unui asasinat, toți cei bănuiți erau obligați să atingă corpul victimei expus într-un coșciug. Dacă unul dintre aceștia era criminalul, cadavrul la acest contact trebuia să lase să curgă câteva picături de sânge; exista prezumția de vinovăție care se aștepta să fie răsturnată prin ordalii;
abandonul noxal: permitea sustragerea familiei ofensatului de la solidaritatea pasivă a răzbunării.
talionul: cel mutilat avea dreptul de a cere pentru pedepsirea vinovatului dinte pentru dinte și ochi pentru ochi; dreptul de răzbunare devine limitat și represiunea este individuală.
La vechii germani s-a constituit o instanță judiciară formată din judecători aleși din adunarea populară a războinicilor.
Judecătorii însoțiți de 100 de războinici, membrii ai tribului, străbăteau satele, judecau cauzele private și îl obligau pe cel vinovat să plătească o despăgubire victimei sau urmașilor acesteia în caz de omor.
Dacă acuzatul nu recunoștea fapta, prin inversare de roluri, trebuia să facă proba nevinovăției sale prin jurământ purgator (segment purgatorie) însoțit de conjugatores care în mod solemn îi afirmau moralitatea.
Duelul judiciar consta într-o luptă cu adversarul pentru susținerea dreptului propriu. Dacă toate acestea nu erau suficiente se aplicau ordaliile.
Totuși aceste probe, datorită caracterului irațional, nu garantau aflarea adevărului, protecția persoanei sau a societății, de cele mai multe ori nefiind pedepsiți adevărații vinovați.
Doar printre principiile juridice formulate de jurisconsulții romani, în numele dreptului natural și al moralei, întâlnim principiul potrivit căruia este mai bine să lași nepedepsită o crimă decât să pedepsești un nevinovat. “Sanctius est impunitum relinqui facinus nocentis, quam innocentem damnare” . Treptat majoritatea statelor au renunțat la acest principiu mai puțin Anglia unde procedura acuzatorială se va dezvolta adoptându-se o serie de acte de legiferare a drepturilor omului dintre care amintim: 1215 – Magna Charta care se dezvoltă prin “Petition of Rights” (1628), “Habeas Corpus Act” (1679) și “Bill of Rights” (1689). Dintre acestea cel mai important a fost “Habeas corpus Act”, prin care se recunoșteau drepturi cetățenești înscrise în actele constituționale anterioare. Astfel printre drepturile recunoscute în acest act era și dreptul de a i se aduce la cunoștința deținutului motivul arestării și posibilitatea eliberării pe cauțiune iar în cazul neconstatării vinovăției după cele două sesiuni de judecată, deținutul era pus în libertate. Tot prin acest act se sancționau funcționarii judiciari care nu respectau regulile procedurale referitoare la libertate.
2. Procesul penal inchizitorial. Începând din secolul al XIII-lea, întrucât sistemul acuzatorial dădea prea multe garanții individului și prea puține societății, toate țările Europei cu excepția Angliei au adoptat sistemul inchizitorial.
Sistemul inchizitorial a fost împrumutat din justiția ecleziastică, introducându-se treptat în justiția laică, cea mai accentuată dezvoltare a sistemului fiind întâlnită în Inchiziția spaniolă.
Închisorile inchiziției apar sub denumirea de închisori secrete – acuzații nu știau de ce erau învinuiți, nici de cine, nu puteau fi vizitați de familie și nici nu puteau comunica între ei. De asemenea și martorii erau ținuți în anonimat.
Apărarea nu era admisă decât în faza procesului și avocatul avea obligația să exercite presiuni asupra acuzatului pentru ca acesta să facă mărturisiri, să se căiască și să ceară penitența pentru crima comisă. Pentru confirmarea acuzației se organiza o tortură gradată, în funcție de gravitatea delictului și rezistența cercetatului care putea fi declarat vinovat sau inocent.
În ceea ce privește libertatea individuală, judecarea acuzatului în libertate era o excepție, regula fiind arestarea, prin aplicarea maximei franceze, “cine nu va începe prin capturare îl va pierde pe răufăcător”, din secolele XVII – XIII. Interogarea acuzatului avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la acuzator la acuzat.
În aprecierea probelor dominant era sistemul probelor legale sau formale sentința având deseori rezultatul unui calcul aritmetic arbitrar. În procesul laic inchizitorial s-a introdus instrucția care se făcea de către judecători de profesie prin cercetarea secretă iar pentru obținerea declarațiilor, a mărturisirilor, se folosea tortura.
Așadar caracteristicile sistemului inchizitorial erau: acuzatul era cercetat de magistrați speciali, preponderența formei scrise și lipsa contradictorialității, între probe fiind admisă tortura.
Sistemul inchizitorial se perfecționează în Franța, unde în 1670 se adoptă o ordonanță criminală prin care se unifică și se codifică procedura penală consacrându-se un sistem inchizitorial bazat pe sistemul probelor legale. Acest sistem consta în evaluarea de către lege a probelor, destinat să protejeze pe acuzat împotriva puterilor judecătorului; magistratul care nu-și forma convingerea decât pe unele indicii sau prezumții, căuta mărturisirea care putea scuza absența probelor.
Împotriva acestei ordonanțe s-au ridicat însă majoritatea intelectualilor acelor timpuri cum ar fi: Voltaire, Jean Jaques Rousseau, Montesquieu și Cesare Beccaria sub influența ideilor celui din urmă amintit producându-se importante reforme în diferite țări.
Marea reformă a dreptului penal și a procedurii penale, care a influențat apoi legislația tuturor statelor de pe continent, a produs-o Revoluția franceză din anul 1789. Cu prilejul acestei revoluții reprezentanții poporului fancez constituiți în Adunarea Națională a adoptat la 26 august 1789 “Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului” dar evenimentele ce au urmat nu au făcut posibilă respectarea acestui act pentru moment
3. Procesul penal mixt. Deși în anul 1789 au loc importante schimbări în ceea ce privește dreptul la apărare, desființându-se printr-o lege adoptată la 8 octombrie a aceluiași an, principalele abuzuri ale sistemului inchizitorial cum ar fi jurământul impus acuzatului, tortura, sub toate aspectele sale și stabilindu-se, totodată, dreptul acuzatului la un apărător care putea să pledeze în favoarea dovedirii nevinovăției acestuia. Aceste reforme nu au rezistat, Adunarea Constituantă franceză încercând să aclimatizeze în Franța funcționarea juriului asemeni procedurii engleze.
Au urmat numeroase acte legislative care instaurau teroarea în ceea ce privea garanțiile acuzaților, culminând în 10 ianuarie 1794 când Robespierre a impus votarea legii care suspenda aproape toate garanțiile ce le mai dețineau acuzații în fața tribunalului revoluționar, Declarația de la 1789 rămânând fără valoare juridică.
Procesul penal mixt se caracteriza prin împărțirea procedurii în două faze: instrucția și judecata. Prima fază, instrucția, pregătea judecata și era scrisă și secretă, în timp ce judecata era orală, publică și contradictorie. Sistemul admitea de asemenea juriul pentru judecata crimelor dar era foarte criticat datorită desfășurării în secret a urmării penale, cerându-se desființarea juriului ca urmare a numeroase erori judiciare. Nici în sec. XIX și începutul sec. XX nu au intervenit mari schimbări în ceea ce privește ocrotirea valorilor fundamentale ale persoanei prin mijloacele procesuale, dar în ciuda numeroaselor critici sistemul mixt este preluat de majoritatea țărilor.
Începând cu sec. XX conflictele legate de garantarea drepturilor procesuale încep să se înmulțească conturându-se noi idei cu spirit democratic, idei care duc la afirmarea libertăților individuale printr-un act adoptat de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 și prin care se recunosc unele drepturi fundamentale acuzatului în “Declarația Universală a Drepturilor Omului”.
CAPITOLUL 2
PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL PROCESULUI PENAL. PRINCIPIUL AFLĂRII ADEVĂRULUI
Scopul procesului penal exprimat în formă de normă juridică, prin dispozițiile din articolul 1 al Codului de procedură penală, include în conținutul acestei norme de drept, pe lângă unele orientări cu caracter de principii fundamentale privind scopul social juridic și politic al procesului penal, și anumite cerințe a căror îndeplinire este totdeauna necesară pentru desfășurarea procesului penal. Astfel, orientările privind scopul social juridic ( alineatul 1 articolul 1 Cod procedură penală ) sunt însoțite de cerințele că faptele ce constituie infracțiuni să fie constatate la timp și în mod complet, iar pedepsele să fie aplicate potrivit vinovăției făptuitorului.
Noțiunea de principiu al procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu largi implicații practice, care s-a conturat în gândirea juridică și în știința dreptului procesual penal. În orice domeniu de activitate, cunoașterea principiilor are o mare importanță pentru că acestea apropie demersul cunoașterii cel mai mult de esența fenomenelor studiate. În același timp, ele constituie și un indicator practic semnalizând și direcția acțiunii. Codul român de procedură penală cuprinde în Capitolul I mai multe norme în care sunt înscrise principiile fundamentale ale procesului penal.
Diferite definiții afirmate în doctrina juridică au considerat principiile fundamentale ale procesului penal drept reguli de bază cu caracter general, în temeiul cărora este organizată desfășurarea procesului penal.
Indiferent de cum a fost definită noțiunea de principiu fundamental al dreptului procesual penal, aceasta are, însă, o importanță deosebită și tot ceea ce capătă valoare de principiu trebuie raportat la scopul procesului penal, enunțat prin articolul I prin Codul de procedură penală ca fiind „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată sa fie trasă la răspundere penală”.
Principiul aflării adevărului este însoțit în articolul 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia ” în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului ”. Conținutul acestui principiu stă la baza realizării scopului procesului penal care este, potrivit articolului 1 Cod procedură penală, „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată sa fie trasă la răspundere penală”.
În baza acestui principiu, organele judiciare au obligația să constate existența faptei ce constituie obiectul învinuirii, împrejurările – de loc, timp și mijloace de săvărșire- în care aceasta s-a comis, forma și modalitatea vinovăției, mobilul și scopul urmărit de făptuitor, întinderea prejudiciului cauzat, dacă există, precum și orice aspecte ce ar putea să influențeze răspunderea penală și civilă a făptuitorului; de asemenea, au datoria să stabiliească orice date de natură să contribuie la cunoașterea personalității făptuitorului.
Hotărârea judecătorească pronunțată în urma administrării probelor și a interpretării lor concrete, trebuie să fie o reflectare fidelă a realității sub toate aceste aspecte.
Noțiunea filozofică de adevăr capătă în dreptul procesual penal o nuanță aparte, întrucât aici abordarea problemei trebuie făcută din punctul de vedere al libertății cetățenilor, al drepturilor fundamentale, vizând, în general, un interes social major. Astfel, adevărul în procesul penal a fost considerat ca fiind reflectarea exactă a realității obiective în reprezentările și concluziile pe care organele judiciare le desprind din administrarea probelor.
În orice sistem de drept, aflarea adevărului în procesul penal rămâne un deziderat etern, urmărit de către organele judiciare, iar rezolvarea acestei probleme depinde în mare măsură de profesionalismul și competența celor care aplică și apără legea, de rigoarea și eficiența căilor folosite.
Codul de procedură penală instituie un veritabil sistem de drepturi și garanții care contribuie la aflarea adevărului în cauza penală. Dintre acestea amintim:
Obligația organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penala, acestea având îndatorirea să strângă probele necesare pentru lămurirea cauzei. În acest sens, articolul 202 Cod procedură penală prevede obligația organelor de urmărire penală de a strânge probele. De asemenea, articolul 287 Cod procedură penală prevede că „instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății”;
Dreptul părților de a putea dovedi pe tot parcursul procesului penal împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauza respectivă (articolul 67 Cod procedură penală)
Obligarea oricărei persoane să contribuie, prin informațiile pe care le deține, la aflarea adevărului. În acest sens, alineatul 2 al articolului 65 Cod procedura penală stipulează că „ la cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze”. În același timp articolul 265 Cod procedură penală încriminează „ fapta de a nu aduce la cunoștința organelor judiciare a unor împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăției unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane ținute în arest preventiv pe nedrept”.
Așezarea sistemului probator pe principiile libertății probelor și ale liberei lor aprecieri, potrivit articolului 63 și 64 Cod procedură penală;
Instituirea unui sistem eficient de desfășurare a procesului penal, astfel încât cauza să poată fi reluată din etapa procesuală în care aflarea adevărului s-a denaturat,(articolul 256 Cod procedură penală) – „restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire, articolul 333 Cod procedură penală – „restituirea pentru completarea urmării penale”.
Garanțiile enumerate se întâlnesc atât in Partea generală cât și în Partea specială a Codului de procedură penală, așa încât putem trage concluzia că reglementările legale care vizează desfășurarea procesului penal au ca scop unic aflarea adevărului în fiecare cauză. În vederea aplicării riguroase a acestui principiu, legislația procesual penală prevede obligația verificării, de către organul care a avut anterior cauza spre soluționare. Asistăm astfel la un control sistematic și eficient, numit și control încrucișat, care are ca obiectiv aflarea adevărului.
În mod întemeiat, se poate afirma că principiul aflării adevărului acționează pe tot parcursul procesului penal într-o permanentă și strânsă legătură cu celelalte reguli de bază.
CAPITOLUL 3.
MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL
Secțiunea 1.
Noțiunea și importanța mijloacelor de probă
În vederea obținerii și punerii în valoare a probelor în procesul penal sunt necesare activități sau operațiuni legale pentru descoperirea lor, adică mijloace legale de probă Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate.
Art. 64 C.proc.pen. definește mijloacele de probă ca fiind acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă.
Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se poate constată elementele de fapt ce pot servi ca probe în procesul penal, sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt.
Prin mijlocirea lor se tratează calea spre informația – certă sau îndoielnică, principală sau secundară, completă sau parțială – pe care fiecare probă o procură cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, gradul și felul contribuției participanților, vinovăția acestora, etc. În literatura de specialitate sunt definite ca mijloacele legale prin care se administrează probele sau mijloace legal utilizate pentru dovedirea unui fapt.
În literatura juridică de specialitate această noțiune este folosită în numeroase accepțiuni. Astfel, în sens larg, sunt incluse în mijloacele de probă atât proba propriu-zisă, cât și izvorul probei. Dar, proba și mijlocul de probă sunt două categorii distincte și, prin urmare, o împrejurare de fapt ce duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție nu poate să fie și nu trebuie confundată niciodată cu mijlocul prin care împrejurarea respectivă este cunoscută sau demonstrată.
Legea enumeră mijloacele de probă în mod limitativ de aceea este exculsă posibilitatea reținerii sau folosirii altor mijloace de probă. Actuala reglementare procesual penală conține prevederi stricte cu privire la mijloacele de probă care pot fi folosite în cadrul procesului penal.
Potrivit acestui sistem o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate de lege, dar nu prin alte mijloace neenunțate expres și exhaustiv de norma juridică Mijloacele de probă admise de lege sunt enumerate în art. 64 C.p.p., așa cum a fost modificat prin legea nr. 141/14.11.1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală , după cum urmează:
declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;
declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente;
declarațiile martorilor;
înscrisurile;
înregistrările audio sau video;
fotografiile;
mijloacele materiale de probă;
constatările tehnico-științifice;
constatările medico-legale;
expertizele.
Fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său își are propriile procedee de administrare, iar respectarea legii cu ocazia administrării probei este asigurată prin garanții procesuale.
Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal denotă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și în final, la soluționarea cauzelor penale. Prin intermediul mijloacelor de probă, organele judiciare pot administra probele în procesul penal, ceea ce conduce la posibilitatea constatării faptelor și împrejurărilor care trebuie dovedite în cauza penală respectivă.
Prin intermediul procedeelor probatorii organele de urmărire penală și instanța de judecată ajung în contact cu mijloacele de probă și, implicit, cu probele. Prin acest ansamblu de activități trebuie să se poată trage concluzia dacă fapta penală există, dacă a fost săvârșită cu vinovăție și de către cine, care au fost circumstanțele care au condus la producerea infracțiunii dacă acestea sunt atenuante sau agravante etc. Astfel, numai în condițiile existenței de probe, administrate prin intermediul mijloacelor de probă, se poate dispune, de către procuror trimiterea în judecată ori o soluție de netrimitere în judecată, sau instanța va pronunța condamnarea ori achitarea inculpatului.
Prin folosirea mijloacelor de probă nu se urmărește în mod strict, numai rezolvarea fondului cauzei, avându-se în vedere toate aspectele conexe desfășurării normale a procesului penal. De exemplu, nu se poate lua împotriva inculpatului măsura arestării preventive dacă la dosar nu există probe, puse în evidență prin mijloacele de probă, că odată pus în libertate acesta ar săvârși alte infracțiuni. Sau, nu se va putea dispune suspendarea procesului penal dacă boala gravă a inculpatului, împrejurarea care să-l pună pe acesta în imposibilitatea obiectivă de a mai putea participa la lucrările cauzei.
În literatura de specialitate s-a subliniat că nu trebuie confundate noțiunile de mijloc de probă și cea de procedeu probatoriu ( sau procedeu de probațiune ). Procedeele probatorii sunt moduri de examinare a mijloacelor de probă. Fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său, își are procedeele sale de administrare. Astfel, declarațiile martorilor pot fi obținute prin ascultare, confruntare, sau înregistrare pe bandă de magnetofon; înscrisurile pot fi examinate prin traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte. Tot procedee de administrare a înscrisurilor, dar și a mijloacelor materiale de probă sunt: ridicarea silită de obiecte și înscrisuri, predarea obiectelor și înscrisurilor, reținerea și predarea corespondenței, găsirea și ridicarea acestora în cadrul unei percheziții sau cercetări la fața locului etc.
Ca și probele, mijloacele de probă nu au o ordine prestabilită, ele fiind utilizate în cadrul procesului penal, în raport de ansamblul probelor existente în cauză.
Principiului libertății probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de probă înțeleasă în sensul că deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Secțiunea 2.
Caracterele mijloacelor de probă
Principalele trăsături caracteristice ale mijloacelor de probă sunt caracterul legal și caracterul istoric.
Caracterul legal
Acest caracter presupune că toate mijloacele de probă, atât cele comune procesului civil și procesului penal, cât și cele specifice procesului civil precum și cele specifice procesului penal, dar și procedeele auxiliare de probațiune sunt prevăzute de lege, altfel spus, nu există mijloace de probă sau procedee auxiliare de probațiune în afara legii.
Fie că sunt reglementate în legi diferite cum este cazul mijloacelor de probă în materie civilă care sunt prevăzute și reglementate parte în Codul civil, parte în Codul de procedură civilă, fie că sunt reglementate în aceeași lege, cum este cazul mijloacelor de probă în materie penală care sunt prevăzute și reglementate în mod unitar în Codul de procedură penală, toate mijloacele de probă și procedeele auxiliare de probațiune sunt prevăzute de lege.
Atât legea civilă cât și legea penală prevăd limitativ mijloacele de probă, fiind interzisă, în vederea obținerii și administrării de probe, folosirea altor mijloace de probă și altor procedee auxiliare de probațiune, decât cele prevăzute de lege.
Explicația limitării de către lege a mijloacelor de probă la cele pe care le-a prevăzut expres rezidă în faptul că probele pot să formeze convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din surse sigure.
Obligând organle judiciare să folosească numai mijloacele de probă expres prevăzute de lege, legea a stabilit, totodată, în mod expres și limitativ, situațiile în care anumite mijloace de probă nu pot fi folosite pentru descoperirea și administrarea anumitor probe.
Legea a prevăzut, de asemenea, în mod expres situațiile în care este obligatorie folosirea unui anumit mijloc de probă, limitând astfel posibilitatea organelor judiciare de a alege mijloacele de probă pe care le consideră cele mai potrivite pentru descoperirea și administrarea unei anumite probe și implicit limitând, în acest mod, principiul libertății mijloacelor de probă, pe care se bazează sistemul probator. Enumerarea limitativă a mijloacelor de probă exclude posibilitatea reținerii mijloacelor tehnice de investigație sau a procedeelor tehnice de investigație, cum ar fi fotografiile, filmul, videofonogramele, ca mijloace de probă distincte, asemenea mijloace și procedee de investigație putând deveni dacă sunt respectate condițiile legii, mijloace de probă ca înscrisuri ori ca mijloace materiale de probă în funcție de natura înregistrărilor făcute.
În acest sens:
dovada stării psihice a inculpatului dintr-o cauză privind un omor deosebit de grav impune stabilirea acesteia pe baza unei expertize psihiatrice obligatorii – art. 117 alin.1 C.pr.pen.;
stabilirea morții violente nu se poate face cu eludarea dispoziției din art. 114 C.pr.pen. care prevede că în asemenea situație se va dispune o constatare medico-legală;
probarea adulterului este admisă numai prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soțul vinovat – art. 304 alin. 4 C.pen.;
administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei cărei îi aparține acea chestiune – art. 44 alin. 2 C.pr.pen.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia enumerarea mijloacelor de probă în Codul de procedură penală nu este nici limitativă, dar nici exemplificativă, ci este completă, adică cuprinde toate mijloacele de probă posibile.
Posibilitatea completării mijloacelor de probă nu exclude însă caracterul limitativ al enumerării în sensul că oricâte mijloace de probă ar prevede legea acestea vor fi întotdeauna limitate, adică nu vor putea fi folosite de organele judiciare, pentru descoperirea și administrarea probelor, decât mijloacele de probă prevăzute expres și limitativ de către lege.
Caracterul istoric
În decursul timpului mijloacele de probă au evaluat în strânsă legătură cu evoluția istorică a sistemelor de probațiune adoptate în diferite etape istorice, ceea ce a determinat dispariția unor mijloace de probă, menținerea altora și în cele mai multe cazuri evoluția mijloacelor de probă prevăzute de lege și folosite de organele judiciare în procesul penal și în procesul civil.
Cele mai vechi izvoare documentare care amintesc de mijloacele de probă datează cu multe milenii înaintea erei noastre, în legea asiriană existând deja două sisteme de probe și anume probele legale și probele materiale.
În dreptul român, mijloacele de probă cunoscute erau actele, martorii și prezumțiile însă ele nu aveau o formă precisă și nu existau reguli asupra diferitelor mijloace de dovadă, iar din punct de vedere al forței probante se deosebeau probe „ evidentissime, manifestae” și altele cu o valoare mai mică.
Revoluția din 1789 din Franța a creat un nou sistem probator bazat pe principiul liberei aprecieri a probelor de către organuljudiciar conform convingeri sale intime.
Și în dreptul românesc sistemul mijloacelor de probă a evoluat, în legiuirile din vechiul drept românesc fiind prevăzut sistemul probelor legale, în temeiul căruia mijloacele de dovadă erau limitate și în același timp ierarhizate de lege, adică cu o valoare probantă prestabilită, legea fixând mijloacele de probă cerute pentru dovedirea unui anumit fapt și forța probantă a fiecărui mijloc de probă. În general, în vechiul drept românesc s-a păstrat împărțirea mijloaceler de probă scrise și orale.
Vechile documente se referă mai mult la cumpărături și vânzări, danii și delimitări de moșii, iar divanurile domnești, pentru judecată, se sprijineau mai ales pe aceste documente, după care urmau proba cu martori, jurătorii și celelalte probe.
Codul de procedură penală de la 1864 cuprindea o reglementare sumară a mijloacelor de probă, însă Codul de procedură penală de la 1936 în titlul „Mijloace de probațiune” reglementa pe larg instituția probelor și mijloacelor de probă, dar prezenta unele imperfecțiuni criticate de cercetătorii vremii în domeniul dreptului.
Secțiunea 3.
Clasificarea mijloacelor de probă
În literatura juridică nu s-a manifestat o preocupare deosebită pentru clasificarea mijloacelor de probă, preocuparea principală a cercetătorilor fiind clasificarea probelor, iar mijloacele de probă au fost analizate, de regulă, în ordinea enumerării, reglementărilor, în legea civilă și în legea penală.
Mijloacele de probă se pot clasifica luând ca bază câteva criterii dintre care cele mai importante considerăm că sunt criteriul formei de exprimare și criteriul sediului materiei, adică a legii în care sunt reglementate.
Mijloacele de probă sunt clasificate în literatura de specialitate în raport cu mai multe criterii astfel :
În raport de criteriul formei de exprimare, există:
mijloace de probă orale – mărturisirea, declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente. Ele se numesc orale deoarece ajung la cunoștința organelor judiciare pe cale orală, dar legea prevede consemnarea lor în scris;
mijloace de probă scrise – înscrisurile, prezumțiile
mijloacele materiale de probă – probele materiale
mijloace de probă tehnice, categorie în care intră constatările tehnico-științifice și medico-legale precum și expertizele.
În raport de sediul materiei, există:
mijloace de probă comune procesului civil și penal: proba cu martori (testimonială), înscrisurile, expertizele, probele materiale și cercetarea la fața locului;
mijloace de probă specifice procesului civil, categorie în care intră mărturisirea și prezumțiile;
mijloace de probă specifice procesului penal: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente, constatările tehnico-științifice și medico-legale.
Mijloacele, procedeele auxiliare de probațiune se clasifică la rândul lor în funcție de criteriul sediului materiei in:
mijloace auxiliare de probațiune specifice procesului civil, reglementate numai de legea civilă;
mijloace auxiliare de probațiune specifice procesului penal, categorie care cuprinde mijloacele auxiliare de porbațiune reglementate doar de legea procesual penală:
confruntarea;
ridicarea de obiecte și înscrisuri;
percheziția și reconstituire;
Secțiunea 4.
Corelarea mijloacelor de probă cu principiile care guvernează procesul penal
1) Procesul penal funcționează pe baza libertății probelor, și anume, atât sub aspectul libertății de a produce probe, cât și sub aspectul aprecierii acestora.
Principiului libertății probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de probă, înțeleasă în sensul că deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt care constituie probe se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Libertatea mijloacelor de probă trebuie folosită în funcție de natura faptei săvârșite și de particularitățile concrete ale acesteia, iar în unele cazuri legea obligă expres la folosirea unui anumit mijloc de probă sau procedeu și anume: art. 114 C.proc.pen. prevede că în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori a persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acesteia existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal, căruia îi revine competența, potrivit legii, să efectueze această constatare. În acest caz, legea cere administrarea unui anumit mijloc de probă (procedeu probator), nelăsând la libera apreciere a organului judiciar alegerea unuia dintre mijloacele de probă enumerate de art. 64 C.proc.pen.
Art. 44, al. 2 C.proc.pen. expune o altă situație asemănătoare și anume aceea că în cazul judecății chestiunilor prealabile se vor folosi regulile și mijloacele de probă privitoare la materia căreia-i aparține acea chestiune.
2) Principiul legalității procesuale: ca urmare a acestui principiu, activitatea procesuală desfășurată de organele judiciare se va putea face doar în conformitate cu legea. În folosirea mijloacelor de probă, subiecții procesului oficial vor face apel la prevederile art. 64 C.proc.pen., care menționează, limitativ, modurile prin care se face proba într-o cauză penală.
Legalitatea aplicării corespunzătoare a acestora este prezentată și garantată prin reglementarea nulității actelor efectuate cu încălcarea unor drepturi procesuale (art. 197 C.proc.pen.), a decăderii din exercițiul unor drepturi procesuale (art. 185, C.proc.pen.), prin aplicarea unei amenzi judiciare pentru încălcarea obligațiilor procedurale (art.198, C.proc.pen.).
3) Cu referire la principiul prezumției de nevinovăție, s-ar putea face următoarea remarcă: ca urmare a aplicării acestei prezumții, cel care vrea să dovedească vinovăția acuzatului va trebui să se folosească de unul din mijloacele de probă reglementate prin lege. La rândul său, învinuitul sau inculpatul va putea proba lipsa de temeinicie a acuzațiilor ce i se aduc. Astfel, mijloacele de probă vor fi instrumentele puse la dispoziția părților procesului penal pentru a răsturna sau, dimpotrivă, a dovedi prezumția de nevinovăție. Fiind vorba de un principiu relativ, nedovedirea prin probe certe a vinovăției va face ca orice îndoială să fie în favoarea învinuitului sau inculpatului. Ca urmare, pentru a fi posibilă răsturnarea acestei prezumții, cei interesați vor trebui să administreze probe cu ajutorul acelor mijloace de probă care sunt de natură a-i crea judecătorului convingerea asupra vinovăției acuzatului.
4) Potrivit art. 3 C.proc.pen., activitățile desfășurate în cadrul procesului penal trebuie să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului. Este vorba de principiul aflării adevărului, în scopul arătat de art. 3 C.proc.pen., organele judiciare au obligația de a afla adevărul în fiecare cauză penală (art. 202, 287 C.proc.pen.), iar părțile au obligația de a dovedi în cursul procesului penal orice împrejurare care contribuie la aflarea adevărului. Ca urmare, acești subiecți procesuali vor recurge la efectuarea mijloacelor de probă cele mai potrivite pentru a pune în evidență probe apte să conducă la soluționarea cauzei penale.
5) Oficialitatea procesului penal este un alt principiu cu implicații profunde în domeniul probațiunii. Ca urmare a acestei idei călăuzitoare, organele judiciare au obligația ca, în cazul în care legea nu dispune altfel, să procedeze din oficiu la administrarea probelor și a mijloacelor de probă. Chiar și în situațiile prevăzute de Codul de procedură penală, în care urmărirea penală nu poate începe din oficiu, după luarea inițiativei de către persoanele sau organele competente, potrivit legii, organele judiciare vor avea obligația de a dispune din oficiu efectuarea mijloacelor de probă necesare. Acest principiu este foarte important în desfășurarea procesului penal, întrucât nu permite perimarea acestuia prin instituirea obligării organelor competente de a lua inițiativa în vederea începerii acțiunii de soluționare a cauzei.
6) Art. 4 C.proc.pen. instituie un alt principiu, și anume, cel al rolului activ al organelor judiciare penale. Astfel, conform cursului de procedură penală, acestea au obligația de a interveni, din inițiativă proprie în procesul penal pentru a ajuta părțile să desfășoare o activitate de calitate pentru a suplini inactivitatea acestora, în vederea soluționării legale și temeinice a cauzei.
Drept urmare, ori de câte ori consideră necesar, organele judiciare vor proceda la efectuarea mijloacelor de probă ce ar putea duce la valorificarea unor probe, fie împotriva învinuitului sau inculpatului, fie în favoarea lui.
7) Nemijlocirea este următorul principiu ce guvernează procesul penal și deci, implicit, și sistemul mijloacelor de probă. Conform acestui principiu, organele judiciare trebuie să ia contact direct cu mijloacele de probă existente. Prin aceasta ele vor putea surprinde și alte aspecte ale cauzei, nu doar cele ce ar rezulta în mod teoretic prin aplicarea mijlocului respectiv. Dacă mijlocul de probă nu s-ar efectua nemijlocit, organul judiciar n-ar mai beneficia de posibilitatea percepției elementelor subiective.
Cu toate acestea, legea prevede două cazuri ce constituie excepțiile acestui principiu și care dovedesc caracterul său relativ: comisia rogatorie și delegarea. Acestea se pot referi doar la actele și măsurile procedurale, actele sau măsurile procesuale neputând face obiectul acestor mijloace.
8) Un alt principiu este cel al garantării libertății persoanei. Aplicarea cestuia își găsește reglementarea în art. 23 din Constituția României, unde vorbindu-se de percheziție (alături de reținere și arestare), se arată că aceasta este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege. Cu referire la percheziție, s-ar putea menționa faptul că, prin efectuarea ei), se aduce atingere inviolabilității persoanei (prin percheziție corporală) sau inviolabilității domiciliului (prin percheziție domiciliară). Această atingere, însă, trebuie admisă doar în limitele impuse de lege.
Mijloacele de probă servesc, însă, și la formarea convingerii organelor judiciare că aplicarea măsurilor procesuale privative de libertate pe care ele le consideră este justificată. Art. 143 și 148 din C.proc.pen., referindu-se la condițiile în care se poate lua măsura reținerii și arestării, precizează că trebuie să existe probe sau indicii temeinice că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Aceste probe temeinice sunt puse în valoarea prin folosirea mijloacelor de probă potrivite.
9) ca urmare a aderării României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New-York în 10 decembrie 1984, s-a instituit si în legislația noastră principiul respectării demnității umane.
Codul de procedură penală conține o aplicare generală în materia probelor a acestui principiu, prin inserarea în art. 68 a prevederilor conform cărora este oprit a se întrebuința violența, amenințările și alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe.
Pe parcursul reglementării mijloacelor de probă se pot observa prevederi ce oferă garanții ale respectării demnității umane în aplicarea măsurilor luate de către organele judiciare. Așa de pildă, art. 105 al. 3 precizează că faptele și împrejurările din viața personală a celui percheziționat, ce nu au legătură cu cauza nu vor fi făcute publice. Aceste obligații ale organelor judiciare au fost instituite pentru a apăra viața intimă a persoanei respective, pentru a nu exista posibilitatea creării, în anumite situații a unei imagini compromise în societate, aducându-i astfel atingere demnității sale.
O altă reglementare care cuprinde aplicarea acestui principiu este cea înscrisă în art. 266, al. 2, 3 din C.pen. Astfel, întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflată în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, se pedepsește cu închisoarea de la 1-5 ani.
10) Următorul principiu este garantarea dreptului la apărare. Urmare a instituirii acestui principiu este aceea că dă dreptul garantat de apărare învinuitului sau inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal. Ca urmare a acestui fapt, și în cazul în care părțile nu au cunoștințele necesare sau nu și le pot fructifica prin administrarea anumitor mijloace de probă, organele judiciare vor fi obligate s-o facă. De asemenea, învinuitul sau inculpatul va fi încunoștințat înainte de a se lua declarația despre dreptul de a fi asistat de un apărător, iar acest lucru va fi consemnat în declarație. În cazul în care părțile se pot apăra singure, ele vor putea combate învinuirea ce li se aduce, folosind în scopul valorificării probelor, mijloacele de probă. Codul de procedură penală menționează, în art. 250 și 294, dreptul părților de a cunoaște părțile ce le învinuiesc. Acest principiu le oferă posibilitatea de a cunoaște și mijloacele de probă ce trebuie folosite pentru combaterea acestor probe.
În același timp, în vederea apărării lor, părțile au dreptul să prezinte, ele însele, anumite mijloace de probă ca, de pildă, o urmă a nevinovăției lor.
Având dreptul să probeze lipsa de temeinicie a probelor aduse împotriva lor, învinuitul sau inculpatul va avea posibilitatea să se servească de orice mijloc de probă pe care îl consideră potrivit și concludent. Părțile au posibilitatea de a asista la efectuarea anumitor mijloace de probă, iar uneori prezența lor este chiar obligatorie (în cazul reconstituirii).
11) Un alt principiu este cel al egalității persoanelor în procesul penal.
Conform acestuia, tuturor persoanelor implicate într-un proces penal le sunt aplicabile aceleași reguli procesuale de către aceleași organe competente. Ca urmare, nu se va putea astfel îngădui de către instanța de judecată utilizarea unui mijloc de probă pentru una din părți și pentru cealaltă nu, în cazul în care i-ar profita acesteia din urmă. Organele judiciare și, în general, participanții la procesul penal vor trebui să evite apariția oricărui fel de discriminare. în caz contrar, acestor organe li se vor aplica pedepse, instituite prin normele Codului penal (de exemplu, art. 247, C.pen. care incriminează abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi). Părțile vor trebui să beneficieze de aplicarea acestor mijloace de probă care se pună în evidență cât mai fidel adevărata situație în care se găsesc.
12) Operativitatea procesului penal nu este un principiu reglementat expres în legislația noastră procesual penală.
În vederea rezolvării cât mai rapide a acestei cauze, organele judiciare vor trebui să dispună aplicarea acelor mijloace de probă care să valorifice probele cele mai concludente și pe care să le pună cât mai bine în valoare.
Tot în acest scop a fost instituită în C.proc.pen. secțiunea a XIII-a, cap. I, titlul III care reglementează comisia rogatorie și derogarea. Astfel, conform art. 132, atunci când un organ de urmărire penală sau o instanță de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze ori ce alt act procesual, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea să le efectueze.
După cum relevă acest aliniat 1 al art. 132, anumite mijloace de probă vor putea fi efectuate în scopul accelerării evoluției procesului penal și de către alte organe judiciare, care, în condiții normale, nu ar fi competente. În acest fel, mijloacele de probă aplicate vor putea folosi mai eficient la evidențierea numitor probe necesare și concludente.
Trebuie remarcat faptul că legiuitorul nu a menționat printre mijloacele de probă ce se pot efectua prin comisia rogatorie și delegarea și ascultarea învinuitului sau inculpatului, și aceasta pentru că aceste declarații sunt deopotrivă și mijloace prin care se asigură dreptul la apărare a acestora.
13) Ultimele două principii călăuzitoare ale procesului penal sunt limba în care se desfășoară procesul penal și folosirea limbii oficiale prin traducător.
Conform art. 7, C.proc.pen., în desfășurarea procesului penal se folosește limba română. Ca urmare, dispunerea efectuării mijloacelor de probă se va face în limba română, iar actele, înscrisurile (procesele-verbale, și orice alte înscrisuri) vor fi redactate tot în limba română.
Ultimul principiu este reflectat de art. 8, C.proc.pen., în care se specifică: părțile care nu folosesc limba în care se desfășoară procesul penal li se asigură posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului și dreptul de a vorbi în instanță și a pune concluzii prin traducător. Deci, în cazul în care parte nu cunoaște limba română participă la un mijloc de probă, ea va beneficia de prezența unui interpret care îi va asigura înțelegerea celor ce se întâmplă. Dacă partea nu va participa direct la efectuarea mijlocului de proba, ea va lua la cunoștință despre aceasta din datele existente la dosar, tot cu ajutorul interpretului. De asemenea, acest traducător îi va asigura înțelegerea oricărui înscris existent la dosar, redactat în limba română și al cărui conținut îi este astfel părții respective inaccesibil.
Prin corelarea mijloacelor de probă cu aceste principii ce guvernează și materia probațiunii, s-a urmărit în același timp relevarea importanței deosebite pe care aceste modalități de valorificare a probelor o dețin în procesul penal.
CAPITOLUL 4.
VALOAREA PROBANTĂ A MIJLOACELOR DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL
Secțiunea 1
Declarațiile învinuitului sau inculpatului
Declarațiile învinuitului sau inculpatului constituie unul dintre cele mai importante mijloace de probă pentru ca inculpatul sau învinuitul cunoaște cel mai bine împrejurările în care s-a comis fapta. Acest mijloc de probă are o dublă funcționalitate, și anume:
– Pe de o parte are funcționalitatea de a furniza informațiile necesare aflării adevărului;
– Pe de altă parte este prima modalitate prin care cel care urmează să răspundă penal își exercită dreptul la apărare.
În vremurile când mărturisirea constituia” regina probelor” se încerca obținerea ei pe orice căi și unele reminiscențe au mai rămas și astăzi, însă în legislația modernă această apreciere numai subzistă, datorită progreselor înregistrate în mod special de psihologia judiciară. Codul penal și Codul de procedură penală interzic de o manieră categorică obținerea „forțată” a acesteia.
O garanție că nu se va proceda așa o constituie dispozițiile articolului 6, alineat ultim, Cod procedura penală, potrivit cărora organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se luă prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se despre aceasta în procesul-verbal de ascultare.
Importanța pe care o da Codul de procedura penală a acestor declarații rezultă din obligativitatea luării lor, atât în cursul urmăririi penale [articolul 70, alineatul 3, articolul 150, articolul 232, articolul 236, articolul 237, articolul 230 și articolul 255], cât și în cursul judecății (articolul 323, articolul 324, articolul 325, articolul 341). Dacă în unele situații nu s-a respectat obligația de audiere a învinuitului sau a inculpatului măsura procesuală sau chiar hotărârea este nulă.
Specificul acestui mijloc de probă este determinat de poziția învinuitului sau a inculpatului în procesul penal. Acesta este figura centrală, subiectul primar al procesului penal. Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să dea declarație, aceasta fiind un drept al său, nu o obligație.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului este reglementată printr-o serie de dispoziții legale care constituie dreptul comun în materie și care se coroborează cu cele ce reglementează regimul special în cauzele cu infractori minori: art. 480-493 C.pr.pen. Aceste dispoziții legale se întregesc cu cele ale art. 5 și 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în aplicarea cărora sunt pertinente regulile statornicite prin art. 1-8 din Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legii, adoptat prin Rezoluția Nr. 34169 a Adunării Generale a O.N.U. în ședința din 17 decembrie 1979.
Declarațiile acestor părți pot fi extrajudiciare sau judiciare.
Declarațiile extrajudiciare pot fi relatări cuprinse de înscrisuri (scrisori) sau înregistrări audio sau video care au regimul altor mijloace de probă și nu constituie în sine mijloace de probă.
Declarațiile învinuitului sau inculpatului sunt extrajudiciare atunci când declarația este dată în afara procesului penal și în acest caz conținutul ei ajunge la cunoștința organelor judiciare prin alte mijloace de probă, cum ar fi: declarația unui martor căruia i s-a destăinuit o scrisoare
Declarațiile învinuitului sau inculpatului devin judiciare atunci când acestea sunt date în fața organului judiciar, în cursul procesului penal și potrivit producerii legale.
Declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet și exact de către organul de urmărire penală și respectiv de către grefierul instanței de judecată, folosindu-se, pe cât posibil, cuvintele acestuia.
Este posibil ca în timpul cât este ascultat învinuitul sau inculpatul să devină asupra celor declarate, fie în expunere liberă, fie în răspunsurile date la întrebări sau să ceară ca la cele declarate să facă unele completări, rectificări sau precizări.
Declarațiile învinuitului sau inculpatului pot fi înregistrate pe bandă audio sau video dacă cel ascultat este avertizat și să fie asigurată respectarea regulilor privind corectitudinea și exactitatea înregistrărilor. Relatările se transcriu într-un proces verbal semnat și de cel ascultat.
În literatura de specialitate și în legislațiile diferitelor state s-a dat valoare absolută sau s-a negat valoarea probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului.
Codul de procedură penală prin articolul 69 dă o valoare relativă declarațiilor, adoptând o soluție de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză. Cu alte cuvinte aceste declarații nu au forță probantă luate izolat, rupte de celelalte probe. Nu se poate întemeia o soluție de condamnare doar pe simpla recunoaștere a învinuitului sau inculpatului.
Potrivit articolului 202, alineat 2 Cod procedură penală, organul de urmărire penală pentru aflarea adevărului, este obligat, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta să adune probe atât în favoarea cât și în defavoarea acestora.
Unele declarații pot fi acceptate în întregime sau în parte, din acest considerent declarația este divizibilă și instanța de judecată va reține împrejurări de fapt din ansamblul probelor.
Întrucât învinuitul sau inculpatul poate să revină sau să relateze declarația, ori să se contrazică în cele declarate, instanța de judecată îi va cere acestuia explicații, putând da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare. I se vor cere învinuitului sau inculpatului explicații asupra revenirilor, retractărilor, contrazicerilor. Legea nu stabilește o prioritate potrivind valoarea probantă a unei declarații luate în cursul urmării penale sau în cursul judecății. Se va aplica regulă generală prescrisă de articolul 69 Cod procedură penală.
La fel se apreciază și declarațiile celorlalți coinculpați.
Dat fiind faptul că procesul penal are profunde implicații pe planul ordinii publice și drepturile omului și libertățile sale fundamentale, organele îndrituite de lege să procedeze la ascultarea învinuitului sau inculpatului pot asculta, în raport cu competența lor, oricând și ori de câte ori este necesar, pe învinuit și inculpat, pentru a cunoaște în mod complet probele, a evalua riguros dovezile administrate și pentru justa soluționare a cauzei.
Pentru a fi asigurată funcția de apărare, declarațiile învinuitului și inculpatului trebuie luate într-un cadru de strictă legalitate și cu respectarea tuturor garanțiilor de asigurare a unei depline obiectivități și loialități.
Declarațiile judiciare sunt obținute prin trei procedee probatorii: declarația scrisă personal, de învinuit sau inculpat; declarația obținută prin ascultarea învinuitului sau inculpatului de către organele judiciare și confruntarea cu alte persoane. Luarea declarației scrise personal este specifică fazei de urmărire penală (art.70 alin.3 C.pr.pen.) și procedee de ascultarea de către organul judiciar.
Confruntarea este un procedeu care se aplică după ce s-a efectuat ascultarea de către organul judiciar, și dacă există contradicții între declarațiile sale și ale celorlalte părți sau martori.
Organul judiciar care efectuează cercetarea sau judecata este obligat, ca efect al dreptului de apărare și al prezumției de nevinovăție să asculte învinuitul sau inculpatul. La urmărirea penală ascultarea începe cu declarația scrisă personal.
În Legea nr.281 din 01.07.2003 cu intrare în vigoare din 1 ianuarie 2004 s-a preluat după model american și obligația organului de urmărire penală ca în momentul reținerii învinuitului, să i se aducă la cunoștință dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgândui-se atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa.
Totodată potrivit dispozițiilor art.6 C.pr.pen. învinuitul sau inculpatul trebuie să fie încunoștințat înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător.
Atât în faza urmăririi penale cât și în faza de judecată, ascultarea cuprinde două etape:
prima etapă cuprinde întrebări privind numele, prenumele, porecla, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale; prezentare sub identitate falsă poate fi sancționată penal;
a doua etapă cuprinde dispozițiile art. 6 alin. ultim C.pr.pen., adică mențiunea că i s-a adus la cunoștință învinuitului sau inculpatului despre dreptul de a avea un apărător și apoi i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce în legătura cu aceasta. Pentru această fază operează dreptul la tăcere sau învinuitul este lăsat să expună liber ce dorește. art. 74 lit. c C.pr.pen. dispune că “comportarea sinceră în cursul procesului penal, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților” constituie circumstanță atenuantă. În cursul relatărilor libere este interzis învinuitului sau inculpatului să se folosească de declarațiile scrise, pregătite anterior însă în cauzele complexe se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.
După terminarea relatării libere, învinuitul sau inculpatul este întrebat asupra unor amănunte pentru a se preciza situația prezentată sau i se pun întrebări pentru a verifica concordanța celor relatate cu alte date deținute din diferite probe. Dacă învinuitul sau inculpatul nu recunoaște comiterea faptei, i se vor cere explicații cu privire la învinuire, asupra apărărilor pe care le înțelege să le facă, dacă dorește acest lucru și asupra probelor pe care înțelege să le propună.
În cursul urmăririi penale, datorită caracterelor necontradictoriu și nepublic ale acesteia, învinuitul sau inculpatul este ascultat de organul de cercetare penală sau de procuror doar în prezența avocatului, fără a fi de față ceilalți inculpați sau alte persoane.
În faza de judecată, regula este că inculpatul este ascultat în prezența celorlalți coinculpați, a părților și a apărătorilor, excepție făcând martorii care sunt scoși din sală. Dacă interesul general al aflării adevărului reclamă, instanța este îndrituită să dispună ascultarea vreunuia dintre inculpați, fără ca ceilalți să fie de față, dar este obligată să dispună ca declarațiile luate separat să fie citite celorlalți inculpați, după ascultarea lor.
În faza de urmărire penală, după ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul ca și la învinuirea ce i se aduce; de asemenea, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la probele care înțelege să le propună și, eventual, la mijloacele de probă. În faza de judecată, inculpatul este lăsat să spună tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi se pot formula întrebări de către președintele și ceilalți membri ai completului, precum și de procuror, de partea vătămată, de partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face, instanța având dreptul să respingă întrebările care nu sunt necesare în cauză. Numai în timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt – dat de președinte înainte de a încheia dezbaterile – nu i se pot pune întrebări. Totuși, dacă inculpatul relevă, chiar în ultimul cuvânt, fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța poate să dispună reluarea cercetării judecătorești.
Învinuitul sau inculpatul pot fi ascultați în mod repetat pentru aflarea adevărului. Dacă aceștia nu se pot prezenta la sediul organului pentru a fi audiați, organul de urmărire penală sau instanța de judecată procedează la ascultarea lor la locul unde se află.
Declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet și exact. În fiecare declarație se va menționa ora începerii și ora încheierii ascultării. Se vor folosi pe cât posibil cuvintele utilizate de acesta, pentru a păstra exactitatea relatării. Declarația scrisă se citește acestuia și, dacă cere, i se dă să o citească. Dacă este de acord cu conținutul acesteia, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Dacă nu poate semna sau refuză să o semneze, se va face mențiune despre aceasta.
Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra unor relatări sau propune completări, rectificări ori precizări, acestea se consemnează și se semnează în aceleași condiții. (art. 73 C.pr.pen.). În cursul urmăririi penale consemnarea se face de organul judiciar sau grefierul procurorului după dictarea acestuia. În cursul judecății consemnarea se face de grefierul de ședință la dictarea președintelui completului de judecată. Declarațiile se contrasemnează de organul de urmărire penală sau de președintele instanței.
Declarațiile date cu ocazia ascultării inculpatului înainte de a se încheia dezbaterile în primă instanță, ca și declarațiile acestuia în căile de atac nu au doar caracterul de concluzii orale, cum s-a spus în doctrină, ci reprezintă o ultimă șansă pe care legea o acordă inculpatului spre a releva noi dovezi apte să contribuie la aflarea adevărului în cauză, datorită împrejurării că, în atare ultime declarații, inculpatul poate releva fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, situație care atrage legalmente obligația instanței de a dispune reluarea cercetării judecătorești.
În principiu, până la încheierea dezbaterilor, în primă instanță sau apel ori în recurs, declarațiile inculpatului își păstrează dubla lor calitate de mijloc de probă și mijloc de apărare.
Învinuitul sau inculpatul trebuie să fie ascultat întotdeauna, cu excepția situației celui dispărut sau care se sustrage de la chemările organului de judecată sau care nu locuiește în țară (art. 237 alin. 4 și art. 291 C.pr.pen.), ori nu dorește să facă declarații; nerespectarea acestei obligații atrage, de principiu, sancțiunea nulității relative, în baza art. 197 alin. 1 și 4 C.pr.pen., iar atunci când ascultarea învinuitului sau inculpatului și asistența judiciară sunt obligatorii conform legii, nulitatea absolută, prev. de art. 197, alin. 2 C. pr. pen. deoarece se încalcă dreptul la apărare.
Există situații în care învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat și asistat în mod obligatoriu. Aceste cazuri sunt, cu titlu exemplificativ:
● în faza de urmărire penală, dacă se prezintă la organul judiciar, învinuitul este ascultat la începutul și la sfârșitul urmăririi penale, de către procuror;
● cu ocazia luării măsurii de arestare preventivă, în faza de urmărire penală, cu asistarea apărătorului; cu prilejul prelungirii duratei măsurii arestării preventive, ori a soluționării unei plângeri formulate împotriva ordonanței de arestare preventivă.
● în faza de judecată, inculpatul prezent este ascultat obligatoriu, după citirea actului de sesizare a instanței.
● înainte de a se dispune arestarea preventivă, în faza de judecată.
În cazul în care actul procesual al ascultării învinuitului sau al inculpatului s-a săvârșit cu încălcarea dispozițiilor legale care asigură dreptul la apărare și s-a produs prin aceasta o vătămare, care nu poate fi înlăturată altfel ori s-a săvârșit cu încălcarea dispozițiilor privind asistența obligatorie de către un apărător a învinuitului sau a inculpatului (art. 171 C.pr.pen.) sancțiunea este cea a anulării acestui act.
Procedura obținerii declarațiilor
Declarațiile învinuitului sau inculpatului pot fi obținute prin multiple și variate procedee probatorii: audiere, declarație scrisă, ascultare, confruntare, ș.a.
Din principiul legalității procesului penal prevăzut în art. 2 C.pr.pen., precum și din regula de bază a sistemului probator a libertății probelor rezultă că orice procedeu de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este îngăduit, afară dacă sistemul de drept intern, normele internaționale pertinente și principiile generale nescrise nu interzic vreun anume procedeu. Toate statele recunosc ca o necesitate imperioasă ca cercetarea probelor să fie întotdeauna supusă unei conduite întemeiată pe procedee corecte, loiale, care se află în armonie cu valorile morale admise în țările civilizate.
O primă limită a procedeelor probatorii de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este prevăzută în art. 68 C.pr.pen. care statornicește că "este oprit a se întrebuința violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obține probe. Interdicția torturii ca procedeu probatoriu derivă, în dreptul român în vigoare, din dispozițiile constituționale (art. 22 Constituția României), din Legea nr. 19/19 oct. 1990 prin care s-a ratificat Convenția privind interzicerea torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, precum și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată prin Legea nr. 30 /31 mai 1994.
Activitatea procesuală de ascultare a învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală, prin excelență, este deosebit de complexă: pentru a asigura acestei activități cât mai multă obiectivitate în stabilirea adevărului, legea a instituit implicit în art. 3 C.pr.pen. regula loialității care impune procedee corecte de interogare, de ascultare, de confruntare, etc., în concordanță cu valorile morale ale societății democratice.
În raport cu această exigență, consider că dreptul învinuitului sau inculpatului la integritatea psihică a persoanei sale exclude orice procedeu care ar consta în prelungirea audierii acestei persoane în condițiile unei veritabile torturi psihice, chiar dacă acest procedeu nu este însoțit de violență directă.
Valoarea probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului
Codul de procedură penală prin art. 69 dă o valoare relativă declarațiilor adoptând o soluție de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză declarațiile inculpatului sau învinuitului nemaifiind considerate “regina probelor”, simpla recunoaștere a faptei neputând sta la baza unei hotărâri de condamnare .
În mod constant , jurisprudența a decis că nu există nici un temei legal pentru a crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale inculpatului instanța având posibilitatea de a reține numai pe acelea care exprimă adevărul coroborate cu celelalte date existente la dosar, și a le elimina pe celelalte motivat. Potrivit articolului 69 C.pr.pen., declarațiile inculpatului au o valoare probantă condiționată, putând servi la aflarea adevărului numai dacă sunt confirmate de restul probelor administrate.
Unele declarații pot fi acceptate în întregime sau în parte, din acest considerent declarația este divizibilă și instanța de judecată va reține doar partea care se coroborează cu fapte și împrejurări din ansamblul probelor.
Declarațiile pot fi retractabile, întrucât învinuitul poate să revină sau să retracteze declarația ori să se contrazică în cele declarate, fapte pentru care organele judiciare îi vor cere motivația schimbării declarației. Va fi considerată adevărată acea probă care este confirmată de ansamblul probelor existente în cauză . În acest sens considerăm că instanța a procedat corect atunci când a luat în considerare retractabilitatea declarațiilor contrare ale învinuitului reținând prima declarație prin coroborarea cu celelalte probe existente la dosar simplele retractări de către inculpat a declarațiilor anterioare, nu justifică prin ele însele concluzia că declarațiile anterioare nu exprimă adevărul .
Recunoașterea de către învinuit sau inculpat a săvârșirii faptei imputate și a vinovăției sale constituie un mijloc îndoielnic de probă în procesul penal modern; singură nu poate pune în lumină adevărul și nu poate conduce la soluționarea cauzei .
Dacă dimpotrivă recunoașterile învinuitului sau inculpatului nu sunt izolate, coroborându-se cu celelalte probe existente la dosar, pot îndreptăți adoptarea deciziei de trimitere în judecată sau de condamnare .
Doctrina modernă se referă la folosirea în practică a unor mijloace tehnice criminalistice de apreciere a declarațiilor inculpatului sau învinuitului, care fac trimitere la testele psihometrice prin care se măsoară ritmul respirației, a pulsului, presiunea arterială etc, în timp ce se pun inculpatului întrebări – unele neutre altele socotite critice .
Pentru înregistrare se folosesc aparate cunoscute sub diverse denumiri: cardio-pneo-psihograf, poligraf, Keller, Lie detector (detector de minciuni), detector de stress emoțional în voce sau scris, etc
Testarea sincerității declarațiilor cu ajutorul unor tehnici de depistare a factorilor fiziologici ai emoției, deși are un fundament științific, nu poate produce consecințe juridice concludente și nu poate fi folosită decât cel mult ca mijloc de investigație extrajudiciară, fără a fi considerată mijloc de probă sau procedeu probatoriu admis de lege.
Așadar forța probantă a declarațiilor învinuitului sau a inculpatului nu este infaidibilă, valoarea acestora fiind lăsata la aprecierea organului de urmărire penală sau a judecătorului.
Secțiunea 2
Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții reponsabile civilmente
Organul de urmărire penală este obligat în cursul urmăririi penale să cheme pentru a fi ascultate: persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune și persoană responsabilă civilmente, potrivit legii civile pentru paguba produsă prin infracțiune de învinuit sau de inculpat, neaudierea acestora ducând la desființarea sentinței.
Persoana vătămată va fi atenționată că poate participa la proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală că se poate constitui parte civilă. I se va atrage atenția că declarația de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare. Persoana vătămată dacă nu este constituită parte vătămată sau parte civilă, poate fi ascultată ca martor.
Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc când acesta, după ce s-a constituit parte civilă a renunțat la despăgubiri, dar a continuat să participe la proces ca parte vătămată.
Persoană responsabilă civilmente, dacă a fost introdusă în proces, va fi ascultată în această calitate. Modul de ascultare a acestor părți nu diferă de al inculpatului sau învinuitului și se face potrivit dispozițiilor privind pe aceștia, mai puțin declarația scrisă personal care se cere în cursul urmăririi penale.
Indiferent că persoana este o persoană fizică sau o unitate dintre cele arătate la care se referă art. 145 din Codul penal, acțiunea civilă nu se poate porni și executa din oficiu, ci această trebuie să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal.
Intenționăm să aducem în discuție dreptul procesual pe care îl are, în contextul amintit, persoana vătămată care este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, de a fi informată despre declanșarea procesului penal în cadrul căruia ar urma să participe, în urma manifestării voinței sale exprese, ca parte civilă.
Am amintit că persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit prin fapta penală o vătămare materială sau morală. Întrucât persoana vătămată nu are calitate de parte în procesul penal, ea participă în cadrul acesteia numai dacă organele judiciare o solicită pentru realizarea unor activități. Însă organele judiciare au și anumite obligații pe care trebuie să le îndeplinească față de aceasta, indiferent că este vorba despre o persoană fizică sau despre o unitate dintre cele la care se referă art. 145 C.pen. ori o altă persoană juridică. Potrivit art. 76 din C.pr. pen. „organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune”. Această prevedere se completează cu dispozițiile art. 320 alin. 1 C.pr. pen., potrivit cărora, înainte de începerea cercetării judecătorești „președintele explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă…”.
În cazul acțiunilor penale directe procesul penal cunoaște o formă atipică, în sensul că îi lipsește faza urmăririi penale, obligația conținută în art. 76 C.pr. pen. revine exclusiv instanței de judecată. Se impune citarea persoanei juridice păgubite prin infracțiune în calitate de parte vătămată, urmând ca la înfățișarea reprezentantului acesteia să I se pună în vedere că se poate constitui parte civilă. Dreptul persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în fața instanței nu constituie și o obligație a sa de a urma această cale. Este posibil ca în urma citării sale, persoana juridică să refuze expres să se constituie parte civilă, urmând să exercite ulterior acțiunea civilă. Este de asemenea posibil ca unitatea citată să nu răspundă în nici un fel și să nu se prezinte în fața instanței prin reprezentantul ei.
Valoarea probantă a declarațiilor părților
Fiind părți în proces au de apărat o anumită poziție. Legea nu le poate determina să declare adevărul. Pentru acest motiv, declarațiile acestor părți sunt pe același plan cu declarațiile învinuitului sau inculpatului, în sensul că pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Din aceleași considerente ascultarea părților nu poate avea loc sub prestarea jurământului.
Într-un caz de vătămare corporală se arată „conținutul discuțiilor dintre părți și împrejurările concrete în care inculpata l-a lovit pe partea vătămată nu a fost posibil să se rețină decât din coroborarea declarațiilor părților, cu observarea caracterelor retractabil și divizibil ale declarațiilor de inculpat și parte vătămată, aceasta, întrucât nu a existat nici un martor direct la conflict. Astfel, partea vătămată susține că au existat două etape ale incidentului, în care inculpata a exercitat violențe fizice împotriva sa. Existența celor două părți ale conflictului este confirmată de martora C.M.M. și de inculpată. Faptul că inculpata l-ar fi lovit în vreun fel pe partea vătămată nu poate fi primit, neexistând nici o probă directă în acest sens…”
Secțiunea 3
Declarațiile martorilor
Un alt mijloc de probă consacrat de Codul de procedură penală român sunt declarațiile martorilor. Având în vedere importanța acestui mijloc de probă legea comună reglementează acest procedeu foarte amănunțit.
Martorii vor fi ascultați de organul de urmărire, în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată vor fi ascultați de către instanță, selectându-se martorii a căror depoziție este concludentă și utilă cauzei. Martorii propuși vor fi ascultați chiar dacă partea care I-a propus a renunțat la aceasta. În cursul judecății, procurorul și părțile pot propune și ascultarea altor martori.
În cursul urmăririi penale, martorii vor fi ascultați fără prezența inculpatului și a celorlalți martori. În cursul judecății martorii sunt ascultați pe rând, pentru a nu se influența unii pe alții, fiind invitați ceilalți martori să părăsească sala. După audierea martorului i se poate cere acestuia să rămână în sală. (art.328 C.pr. pen.).
Audierea martorului se face în două etape.
În prima etapă martorul este întrebat mai întâi despre datele de identitate: nume, prenume, etate, adresă și ocupație. Dacă există îndoieli asupra identității martorului, se vă o verificare prin orice mijloc de probă. În continuare martorul vă fi întrebat dacă este soț sau rudă a vreuneia dintre părți și în ce raporturi se află cu acestea (dușmănie, prietenie, indiferente) precum și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii.
Dacă este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere martorului că nu este obligat să facă declarații (art.80 alin.1 C.pr. pen.) după îndeplinirea acestor dispoziții procesuale, martorul trebuie să depună jurământul.
Martorul creștin, în timpul depunerii jurământului, ține mâna pe cruce sau pe Biblie, cel de altă confesiune se va referi la divinitatea confesiunii de care aparțin; martorul fără confesiune va jura pe onoare și conștiință că va spune adevărul iar martorul care din motive de conștiință sau confesiune nu depune jurământul se va obliga că va spune adevărul și nu va ascunde nimic din ceea ce știe.
În declarație se mai consemnează faptul că organul judiciar care face audierea a pus în vedere martorului că dacă nu spune adevărul săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământul, dar i se va atrage atenția să spună adevărul și este audiat în prezența unuia dintre părinți ori a altui reprezentant legal.
Se trece apoi la ascultarea martorului cu privire la faptele și împrejurările pe care le cunoaște în legătură cu cauza. Audierea se desfășoară astfel: i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru care a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta. După ce martorul a făcut declarațiile pe care le-a crezut de cuviință, i se pot pune întrebări cu privire la faptele și împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților, precum și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarate. Întrebările pot fi: de precizare a unor date, de completare a relatărilor și de verificare a sincerității sau a exactității relatărilor făcute. Sunt interzise întrebările tendențios sugestive și cele care nu au legătură cu cauza. Depozițiile martorilor se consemnează într-o declarație scrisă ca și declarațiile părților (art. 71-74 C.pr. pen.).
Valoarea probantă a declarațiilor martorilor
Spre deosebire de declarațiile părților, care constituie mijloc de probă numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză, pentru declarațiile martorilor nu există asemenea restricții. Regulă generală este aceea a liberei aprecieri a probelor, astfel că pe baza declarației unui singur martor se poate întemeia o sentință de condamnare.
Judecătorul, în această situație, va trebui să fie sigur că declarația este sinceră, în sensul că martorul este de bună credință și a perceput corect faptele și fidelă, în sensul că martorul a reușit să redea exact cum s-au petrecut faptele în realitate. Depinde de experiența și măiestria anchetatorului, care trebuie să aibă temeinice cunoștințe de psihologie judiciară pentru a depista martorii de rea-credință.
Criteriile în funcție de care se determină sinceritatea sau nesinceritatea unui martor sunt: reproducerea și recunoașterea faptelor, perceperea și memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativă și calitativă, spațială și temporară, atitudinea morală și caracteristicile temperamentale și de personalitate ale martorului .
Procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor
Confruntarea
Pentru aflarea adevărului, când se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză (părți și martori), se procedează la confruntarea acestora.
Confruntarea este o excepție de la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind ascultate împreună.
Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor existente între declarațiile persoanelor existente în aceeași cauză se pot obține noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.
Persoanele sunt chemate în fața organului judiciar și sunt ascultate împreună asupra chestiunilor pentru care anterior au dat versiuni diferite.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări.
Procesul verbal care se încheie cu acest prilej va cuprinde pe lângă datele introductive, întrebările puse de organul judiciar fiecărui subiect în parte și răspunsurile celui chestionat.
Confruntarea duce la rezultate în măsura în care, în urma reaudierii, persoanele revin asupra celor declarate anterior, respectiv dau explicații care să înlăture în totul sau în parte contrazicerile.
Dacă nepotrivirile inițiale persistă, organul judiciar va încerca să lămurească contradicțiile într-o nouă evaluare a probelor existente și dacă este posibil prin administrarea de alte probe suplimentare.
Folosirea interpreților
Plecând de la dispozițiile art.127 din Constituție, precum și de la art.6 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora procedura judiciară se desfășoară în limba română, cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale, acest drept este asigurat gratuit. Aceeași dispoziție se aplică și persoanelor care datorită unor deficiențe medicale nu se pot exprima (surdo-muți). Persoanele pot să-și aleagă, în cursul judecății, interpretul pe care îl doresc. (art.128 C.pr. pen.).
Interpretul trebuie să cunoască limba maternă sau limba propusă de persoana care dă declarația. Folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului dintr-o cauză atrage nulitatea hotărârii. Normele referitoare la interpreți se aplică în mod corespunzător și în cazul în care la dosar sau în instanță sunt prezentate acte redactate într-o altă limbă decât cea română.
Interpretului i se aplică dispozițiile art. 83-85 C.pr. pen., privind obligația prezentării la întrebările prealabile la care trebuie să răspundă și la depunerea jurământului prevăzute pentru martori, fiindu-i aplicabile și dispozițiile privind mărturia mincinoasă, art. 260 C.pen.
Neobservarea acestor prevederi influențează aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei atrăgând sancțiunea nulității.
Secțiunea 4
Înscrisurile
După unii autori prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere de mână sau prin dactilografiere, litografiere sau imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, ori prin efectuarea de orice alte semne convenționale, pe hârtie sau pe orice alt material: carton, material plastic, sticlă, lemn, metal, pânză, etc. Sunt astfel de înscrisuri nu numai actele obișnuite scrise pe hârtie, dar și pe biletele de tren imprimate pe carton: tichete de garderobă, confecționate din metal, sticlă, lemn și material plastic, fișele folosite la CEC sau la alte întreprinderi, confecționate și ele din diferite materiale, răbojuri etc.
Tot conform aceleiași păreri pot fi asimilate cu înscrisurile și declarațiile verbale ale părților înregistrate mecanic pe bandă de magnetofon, peliculă, disc audio, etc.
După alți autori a căror părere o împărtășim, intră în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice. Fotografiile, schemele sau planșele, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă.
Într-o definiție generală, prin înscris se înțelege consemnarea de date și despre acte și fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material.
Înscrisurile constituie mijloace de probă, iar faptele și împrejurările de fapt cuprinse în acestea sunt probe. În procesul civil au precădere înscrisurile în timp ce în procesul penal probele orale. Deși nu sunt atât de numeroase ca în dreptul civil, înscrisurile sunt mijloace de probă importante și în procesul penal, deoarece ele cuprind declarații, atestă existența sau inexistența unor fapte și acte juridice, ori a unor împrejurări în care s-a produs infracțiunea sau caracterizează persoana infractorului.
Fiind făcute, de regulă, înainte de comiterea unei fapte cu intenția de servi ca probă în viitor, fie fără această intenție, au o rată în plus de sinceritate și exactitate. Uneori înscrisurile pot constitui mijloc natural de probă, deoarece furnizează informații de probă nu prin conținutul lor ci prin faptul că poartă urme papilare sau în cazul unui act falsificat, care poartă pe el urme de alterare ale scrisului.
Clasificarea înscrisurilor
Literatura de specialitate reține clasificarea înscrisurilor după mai multe criterii. Astfel avem:
După scopul urmărit la întocmirea lor:
– Înscrisuri preconstituite – cele întocmite special pentru a servi ca probe;
– Înscrisuri nepreconstituite – celelalte înscrisuri;
După efectul lor:
– Înscrisuri originare – sunt înscrisurile întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori încetarea unui act juridic;
– Înscrisuri recognitive – sunt înscrisurile întocmite pentru o recunoaștere a existenței înscrisurilor originare pierdute sau distruse, pe care le înlocuiesc;
– Înscrisuri confirmative – sunt înscrisurile prin care se înlătură anulabilitatea unui act juridic, făcându-l valabil, dacă respectă cerințele impuse;
După raportul dintre ele, există înscrisuri originale sau copii; semnate sau nesemnate.
În materie penală existența unor probe preconstituite nu capătă dimensiunile avute de această problemă în dreptul civil. Chiar în puținele cazuri când ar putea fi folosite probe preconstituite, ele nu au fost evident întocmite pentru a proba fapta penală ci pentru a demonstra existența anumitor aspecte în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea.
De exemplu folosirea unui act de stare civilă într-o infracțiune de omor nu probează săvârșirea infracțiunii ca atare, ci împrejurarea că făptuitorul este rudă său soț cu victima și deci, faptei urmează a i se dă o anumită încadrare juridică (omor calificat – art. 175 lit.c. C.pen.).
În dreptul penal cea mai importantă împărțire a înscrisurilor este cea care deosebește înscrisurile necaracterizate de înscrisurile caracterizate.
Înscrisurile necaracterizate sunt cele care nu au fost inventate anume ca mijloc de probă, scopul lor inițial fiind total diferit; acestea sunt obiectele care conțin mențiuni scriptice din care pot fi obținute elementele de fapt susceptibile de a servi la aflarea adevărului în procesul penal: documente, acte, scrisori, tipărituri, scheme, planșe, dosare, hărți, fotografii, schițe, crochiuri, etc. Înscrisurile caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă în procesul penal și constituie asemenea înscrisuri procesele verbale încheiate de organele judiciare în cursul desfășurării procesului penal.
Procesele-verbale
Procesul-verbal este întotdeauna un instrument scriptic prin intermediul căruia organul judiciar face o constatare.
Prin procesele-verbale organele judiciare constată elementele faptice legate de săvârșirea infracțiunii și care astfel cunoscute și administrate în
Procesul penal dau înscrisului respectiv finalitatea unui mijloc de probă.
Dacă celelalte înscrisuri sunt, de regulă, extrajudiciare, procesele-verbale au, de regulă, un caracter judiciar, fiind încheiate în cursul procesului penal pentru consemnarea unor fapte și împrejurări constatate prin propriile simțuri de organul judiciar .
Constituie mijloace de probă:
procesele-verbale încheiate de organele de cercetare care constată în cadrul actelor premergătoare datele necesare pentru a se putea declanșa urmărirea penală;
procesele-verbale încheiate de organele de constatare cu privire la împrejurările concrete ale săvârșirii infracțiunii;
procesele-verbale de confruntare, de cercetare la fața locului, de ridicare de obiecte, de percheziție în măsura în care consemnează împrejurările de fapt având legătură cu soluționarea cauzei.
Sunt dovezi procedurale:
procesul verbal de predare a citației;
procesele-verbale de îndreptare a erorilor materiale de către organul de urmărire penală;
procesele-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală.
Procesele – verbale încheiate de alte organe abilitate de lege să le întocmească vor avea valoarea unor înscrisuri extrajudiciare.
Legea prevede o anumită structură a procesului-verbal acesta cuprinzând:
● în partea introductivă, data și locul unde a fost încheiat; numele, prenumele și calitatea celui care și încheie; numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;
● partea descriptivă: descrierea amănunțită a celor constatate fără a se trece impresiile, părerile, opiniile organului constatator (de exemplu, pata de pe îmbrăcăminte este de sânge; vinovat este x sau y); a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal; obiecțiile și explicațiile acestora; alte mențiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;
● partea finală constă din semnăturile organului care încheie procesul verbal, ale martorilor-asistenți și ale persoanelor la care se referă procesul verbal.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit, iar în cazul în care una dintre persoanele îndreptățite nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.
În practică s-a reținut că nesemnarea procesului verbal de către asistent nu poate duce la înlăturarea actului, în special în cazul în care cele prevăzute în procesul verbal sunt confirmate de ansamblul probelor din dosar.
Încălcarea dispozițiilor legale care prevăd formele în care trebuie încheiat procesul-verbal atrage sancțiunea nulității relative.
Valoarea probantă a înscrisurilor
Dispozițiile procedurii penale române nu precizează o anumită preferință în aprecierea valorii probante a înscrisurilor și nici cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil.
Legislația actuală este consecventă în stabilirea liberei aprecieri a probelor, modificare adusă art. 63 alin.2 C.pr. pen. prin Legea nr. 45/1993, întărind regula enunțată.
Înscrisurile autentice, procesele-verbale, își trag puterea doveditoare din faptul că actele au fost primite, autentificate de un funcționar competent a le întocmi, operând o prezumție de autenticitate, corectitudine, dar în procesul-verbal aceste acte pot fi contestate și, chiar fără a se face înscrierea lor în fals, pot fi înlăturate, motivat, de către organul judiciar dacă intima să convingere este că actul nu reflectă adevărul.
Procesul verbal constituie mijloc de probă că înscris numai pentru constatările personale ale organelor care îl încheie.
Secțiunea 5
Mijloacele materiale de probă
Urmele materiale ale faptei și cele lăsate de făptuitor pot constitui elemente prețioase, uneori unice, pentru cunoașterea adevărului și soluționarea justă a cauzei penale, deci indispensabile mijloace de probă.
Conform art. 94 C.pr. pen. sunt considerate mijloace materiale de probă toate acele obiecte sau lucruri de orice fel care conțin sau poartă o urmă a faptei care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite ori care, datorită legăturilor cu această faptă, cu persoanele care au săvârșit-o sau cu împrejurările în care fapta a fost comisă, pot furniza probe necesare soluționării cauzei penale.
Valoarea probantă a mijloacele materiale de probă, denumite corpus delicti, era cunoscută din vechime, apreciindu-se că cea dintâi îndatorire a oricărui anchetator este de a afla corpul delict al infracțiunii. Corpul delict avea nu numai sensul de res (cadavru, casă incendiată), ci privea acțiunea sau inacțiunea făptuitorului
Sunt mijloace materiale de probă:
• obiecte ce conțin o urmare a acțiunii – înscrisurile, titlurile de valoare, monedele, timbrele falsificate, cadavrul său corpul unei persoane cu leziuni provocate prin agresiune, clădire incendiată, minată, etc.;
• obiecte ce poartă o urmă a infracțiunii – urmele de mâini pe portiera unui autoturism furat, urmele de topor sau a unei „guri de lup” pe o ușă spartă, urmele biologice de pe îmbrăcăminte;
• obiecte ce pot servi la aflarea adevărului – fotografii, obiecte cu dedicații, cadouri sau chiar obiecte purtând amprente sau urme biologice;
• obiecte care au fost folosite sau destinate să folosească la săvârșirea infracțiunii – armele de foc sau altele, narcoticele sau tranchilizantele folosite pentru imobilizarea victimei, cheile false, instrumentele pentru ambalarea și fabricarea drogurilor, utilaje pentru executarea de titluri de valoare, etichete false, etc.;
• obiecte care sunt produsul infracțiunii – ca rezultat material al faptei: armele produse ilegal, monedele, titlurile de valoare, timbrele falsificate, alimentele falsificate; ca beneficii obținute din infracțiune: valorile de orice fel, obiectele a căror obținere este interzisă, droguri, arme, explozibili, substanțe radioactive.
• orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în procesul penal – cum ar fi deținerea unor obiecte a căror deținere este interzisă
Procedura obținerii și a folosirii mijloacelor materiale
Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate de părți sau alte persoane, dar cel mai adesea ele trebuie căutate de către organele judiciare în virtutea principiului activ și al aflării adevărului cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției, a ridicării de obiecte și înscrisuri.
După ce organul judiciar a intrat în posesia mijloacelor materiale de probă, acestea trebuie fixate procesual, activitate ce se realizează prin întocmirea unui proces-verbal în care se descrie obiectul, cu indicarea locului, a poziției și împrejurările descoperirii. Pentru o mai bună localizare se pot face fotografii, înregistrări video, schițe, mulaje, ridicări de amprente, care fac parte integrală din procesul-verbal.
Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate martorilor și părților pentru recunoaștere sau pot face obiectul unei constatări tehnico-științifice sau a unor expertize criminalistice, biocriminale sau a unor expertize tehnice. Legea prevede posibilitatea ca unele corpuri delicte să fie restituite victimei sau să fie depuse la unele instituții specializate.
Valoarea probantă
Mijloacele materiale de probă au aceeași valoare probantă ca și celelalte mijloace de probă. Organele judiciare le acceptă sau nu, după cum le formulează convingerea că exprimă sau nu adevărul.
Secțiunea 6
Constatările tehnico-științifice
Codul de procedură penală înscrie regula potrivit căreia „atunci când sunt necesare cunoștințe tehnice, științifice pentru lămurirea unor fapte, împrejurări ale cauzei”, organele judiciare trebuie să recurgă la o expertiză.
În cazuri urgente, când sunt necesare asemenea cunoștințe se poate recurge și la anumiți tehnicieni și nu numai, care nu au calitatea experți efectuându-se în cauză o constatare tehnico-științifică.
Cazurile în care se poate recurge și la acestea sunt reglementate de lege și anume atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă de schimbare a unor situații de fapt, cum ar fi de exemplu deformarea urmelor din cauza temperaturii precum și atunci când este necesară lămurirea unor fapt și împrejurări de fapt cum ar fi cazul în care două autovehicule produc o coliziune. Pot fi întâlnite frecvent aceste constatări în cazul accidentelor de mașini, pentru stabilirea stării mașinilor, aderența părții carosabile. Sunt necesare frecvent și constatările în cazul infracțiunii la protecția muncii.
Constatarea tehnico-științifică se dispune la cerere sau din oficiu la cerere sau din oficiu numai de organul de urmărire penală prin rezoluție; instanța de judecată poate dispune doar refacerea sau completarea raportului de constatare tehnico-științifică ori să efectueze o expertiză cu aceleași obiective. Domeniile sunt diverse.
Constarea tehnico-științifică se localizează strict pe materialele și pe datele puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Chiar dacă specialistul sau tehnicianul este din cadrul organului de urmărire penală sau al institutului de pe lângă acesta, nu i se pot delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de control.
Specialistul sau tehnicianul va întocmi, după studierea datelor și a materialelor, un raport de constatare tehnico-științifică care trebuie depus la organul de urmărire penală. Constatarea tehnico-științifică nu este așadar un mijloc de probă propriu-zis, ci este un procedeu probatoriu, mijlocul îl constituie raportul de constatare tehnico-științifică care conține toate probele, concluziile specialistului sau ale tehnicianului.
Secțiunea 7
Constatările medico-legale
Când este necesară contribuția unui cadru medical de specialitate pentru investigarea și aprecierea unei situații, organul de urmărire penală va dispune efectuarea unei constatări medico-legale, care este obligatorie în următoarele situații:
în caz de moartea violentă;
in caz de moarte a cărei cauză nu este cunoscută sau suspectă;
când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate, pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii.
În celelalte cazuri sau situații organul de urmărire penală va aprecia dacă se impune efectuarea unei constatări medico-legale.
O constatare frecvent dispusă de organul de cercetare este pentru stabilirea eventualei stări de ebrietate a conducătorilor auto și a îmbibației alcoolice în sânge în cazul infracțiunii la regimul circulației pe drumurile publice. În aceste cazuri examinarea și prelucrarea probelor biologice se face într-un timp cât mai apropiat de momentul evenimentului sau descoperirii conducătorului auto aflat sub influența alcoolului. Constatarea medico-legală se face, de regulă, de specialistul din cadrul unității medico-legale competent, potrivit normelor de organizare a instituțiilor medico-legale.
Constatarea privind eventuala stare de ebrietate (examenul clinic) a conducătorilor auto sau a altor categorii de persoane se efectuează de regulă, de medicii de serviciu de la cea mai apropiată unitate sanitară, iar analiza probelor biologice se efectuează de compartimentul de specialitate din cadrul unităților medico-legale.
În cazurile de omor, loviri sau vătămare corporală cauzatoare de moarte sau moarte simplă, constatările medico-legale trebuie avizate de comisiile de control și de avizare medico-legală care funcționează în cadrul Institutului de Medicină-Legală „Profesor doctor Mina Minovici” și al filialelor sale. Avizul constituie o garanție asupra cauzelor de deces.
În cazul tentativelor de omor ori în cazul leziunilor care nu avut ca urmare moartea victimei, avizul nu este obligatoriu.
Dacă este necesară o exhumare pentru stabilirea cauzelor morții, singurul în măsură să încuviințeze este procurorul.
Operațiunile efectuate și concluziile la care s-a ajuns, sunt consemnate de organul medico-legal într-un raport scris de constatare care este prezentat organului de urmărire penală.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea părților, poate aprecia că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise și poate dispune refacerea sau completarea constatării sau unei expertize
Aceste mijloace de probă se bucură de o forță de dovadă egală cu celelalte mijloace de probă, fiind apreciate prin coroborare cu celelalte probe existente în cauza penală.
Fiind efectuate de către specialiști, aceste acte procedurale dovedesc obiectivitate științifică, producând de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le oferă.
Dar uneori este posibil ca din cauza unor lipsuri în pregătire sau a altor cauze aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, și pe cale de consecință valoarea lor probatorie să fie validată prin aprecierea întregului ansamblu probator din cauză.
Secțiunea 8
Expertizele
Expertiza reprezintă acel mijloc de probă utilizat în procesul penal atunci când complexitatea aspectelor cauzei necesită prezența unor specialiști din cele mai diverse domenii de activitate.
Expert este acea persoană fizică având cunoștințe de specialitate într-un anumit domeniu al științei, tehnicii sau artei, abilitată oficial în calitate de expert, chemată pentru lămurirea în procesul penal a chestiunilor care implică asemenea cunoștințe.
În acest sens, în articolul 116 Cod procedură penală se prevede că în cazurile în care pentru lămurirea unor fapte sau îmrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize.
Concluziile expertului reprezintă probe în timp ce raportul de expertiză reprezintă mijlocul de probă. Expertiza ca atare este un procedeu probator, dar prin extindere, a dat numele și mijlocului de probă.
În literatura de specialitate s-a remarcat faptul că între expertize și constatări există aspecte care le apropie dar, în același timp, sunt și elemnete de diferențiere.
Deosebirile dintre constatările tehnico-științifice și expertize sunt următoarele:
constatările tehnico-științifice și medico-legale se fac de urgență într-un moment foarte apropiat de săvârșire a infracțiunii, cerință neîntâlnită la experiză;
constatările tehnico-științifice și medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când experizele se pot face și în faza de judecată;
în cazul constatărilor, specialiștii se rezumă la o cercetare mai puțin aprofundată a situațiilor ce le revin pentru rezolvare, pe când în cazul experizelor are loc o investigare în cele mai mici amănunte a elementelor ce fac obiectul experizei.
8.1. Clasificarea expertizelor
În raport de natura problemelor care urmează a fi lămurite, expertizele pot fi:
expertiza criminalistică, împărțită, la rândul ei, în: expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, grafică, biocriminalistică etc.;
expertiza medico-legală, se folosește pentru a lămuri probleme de ordin medical privind moartea subită, violul și examinarea leziunilor și stabilirea numărului de zile de îngrijire pentru vindecare.
expertiza psihiatrică, prin care pot fi clarificate aspecte privind tulburările psihice, schizofrenia, oligofrenia etc.;
expertiza contabilă, cu ajutorul cărei se lămuresc aspecte privind controlul și revizia contabilă;
expertiza tehnică, prin care pot fi lămurite unle probleme în cazul accidentelor de circulație, al infracțiunilor contra protecției muncii etc.
În funcție de modul în care este reglementată necesitatea efectuării expertizei, aceasta este:
facultativă;
obligatorie.
De regulă expertiza este facultativă, ceea ce înseamnă că organele judiciare apreciază de la caz la caz dacă se impune o asemenea activitate probatorie, dacă aceasta ar putea avea relevanță pentru rezolvarea cauzei.
De la această regușă, prin dispozițiile articolului 117 Cod procedură penală există următoarele derogări când expertiza este obligatorie:
în cazul infracțiunii de omor calificat și a tentativei la aceasta;
în cazul în care organul de urmărire penală sau instanța au îndoieli cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului, situație în care se dispune efectuarea expertizei psihiatrice;
pentru stabilirea cauzelor morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal, este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale.
în cazul suspendării procesului penal, al amânării, al întreruperii pedepsei, insranța va dispune, în mod obligatoriu, efectuarea unei expertize medico-legale.
În raport de modalitatea de desemnare a expertului, expertizele sunt de trei feluri:
expertiza simplă (oficială), în care expertul este numit de organul judiciar;
expertiza contradictorie, în care experții sunt numiți și aleși de către organele judiciare ori de către părți;
expertiza supravegheată, în care părțile pot desemna un specialist cu atribuții de control asupra modului de efectuare a expertizei.
În funcție de modul de organizare a expertizei, aceasta poate fi:
expertiza simplă, care este efectuată de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate;
expertiza complexă sau mixtă, care necesită cunoștințe din mai multe domenii ale științei sau tehnicii.
8.2. Procedura expertizei
Efectuarea expertizei se dispune la cererea părților sau din oficiu, prin rezoluție sau ordonanță de către organul de urmărire penală ori prin încheiere de către instanța de judecată. În actul procesual prin care se dispune efectuarea expertizei, trebuie să se precizeze obiectul acesteia, întrebările la care urmează să răspundă expertul și termenul de efectuare.
Ca regulă generală, experții sunt numiți de organul de urmărire penală sau instanța de judecată.
Potrivit articolului 119 Cod procedură penală, în cazul în care există experți medico-legali sau experți oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană decât dacă împrejurări deosebite or cere aceasta.
După numirea experților, urmează ca atât lor, cât și părților să li se dea anumite lămuriri. În acest sens, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, fixează un termen la care sunt chemate părțile, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanță.
La termenul fixat se aduce la cunoștința părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să răspundă expertul, punându-li-se în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, părțile sunt încunoștințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectaută expertiza, încunoștințându-l și dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.
După ce s-a informat cu privire la toate elementele ce formează obiectul expertizei, expertul trece la efectuarea propriu-zisă a acesteia.
După efectuarea expertizei, concluziile la care s-a ajuns sunt expuse într-un raport scris.
Când sunt mai mulți experți, se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
Raportul de expertiză trebuie să cuprindă trei părți:
partea introductivă;
partea descriptivă;
partea finală.
În partea introductivă, se fac mențiuni cu privire la organul judiciar care a dispus expertiza, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia a fost efectuată expertiza și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei.
Partea descriptivă cuprinde descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții sau explicații în lumina celor constatate de expert.
Partea finală, în care sunt expuse concluziile expertului ce cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei.
Dacă organul judiciar constată că expertiza nu este completă, legea oferă, în acest caz efectuarea unui supliment de expertiză.
Dacă organul judiciar are îndoieli privind exactitatea concluziilor, va dispune o nouă efectuare a expertizei făcută de o comisie, alții decât cei care au efectuat inițial expertiza.
Când noua expertiză ajunge la concluzii diferite față de prima sau chiar contrare, se pune problema cărei expertize să i se acorde încredere; întrucât legea nu face distincție, organul judiciar poate recunoaște valoarea probantă a oricăreia dintre ele, dacă este confirmată de ansamblul probelor administrate în cauză.
În ipoteza expertizelor medico-legale, care au ajuns la concluzii contrare, este obligatorie obținerea avizului comisiei superioare medico-legale (articolul 24, alineat 1 din Ordonanța nr.1/2000 ). Dacă respectivele concluzii contradictorii nu pot fi avizate se va recomanda refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se referă actele primite spre verificare sau avizare.
Secțiunea 9
Înregistrările audio-video și fotografiile
9.1. Reglementare
Prin completarea Codului de procedură penală de către legea nr. 141/1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală au fost introduse între mijloacele de probă înregistrările audio și video.
La elaborarea actualei reglementări s-a avut în vedere pe lângă Rezoluția celui de al cincilea Congres de drept comparat ținut la Bruxelles în 1958 care concluziona: “Procedeele de investigare științifică care fără să atenteze la personalitatea individului, ating libertățile fundamentale, precum mijloacele de captare a conversațiilor fără știrea interlocutorilor, nu pot fi utilizate decât prin decizia autorității judiciare motivată prin existența unor indicii serioase de infracțiuni grave” și prevederile actualei Constituții care înscrie inviolabilitatea domiciliului și a secretului corespondenței între drepturile și libertățile fundamentale.
9.2. Natura juridică
După modalitatea de reglementare s-ar părea că legiuitorul atribuie înregistrărilor audio-video natura juridică a unor mijloace de probă însă literatura de specialitate apreciază că înregistrările audio-video nu sunt altceva decât mijloace de investigație folosite de organele judiciare în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și, în general, a stabilirii adevărului în procesul penal.
Dacă se vor efectua înaintea începerii urmăririi penale, în condițiile prevăzute de art.911 C.pr.pen., ele au semnificația unor acte premergătoare, putând fi valorificate pe plan probator prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare (art. 224 alin.final C.pr.pen.), dar după regulile speciale prevăzute de lege, iar dacă se efectuează după începerea urmăririi penale ele au semnificația unor procedee probatorii la fel ca și constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale sau expertizele ele putând fi valorificate pe planul proațiunii prin intermediul procesului-verbal care se consemnează în scris.
Așadar nu înregistrările constituie mijloace de probă, ci procesele verbale în care se consemnează aceste înregistrări, cu condiția ca din conținutul lor să rezulte elemente de fapt ce constituie probe în înțelesul art.63 C.pr.pen..
9.3. Condiții
Textul art. 911 – 916 și 944 C.pr.pen., stabilește câteva condiții a căror respectare este imperativă. Acestea sunt:
● să existe date sau indicii temeinice privind săvârșirea unei infracțiuni;
● să privească o infracțiune din cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
● să fie utilă pentru aflarea adevărului;
● să existe o autorizare din partea instanței competente.
În cazul în care interceptarea comunicațiilor, înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee, precum și instalarea de obiecte, în vederea combaterii infracțiunilor ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, conform art. 3 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni putând fi prelungită, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.
De la regula autorizării sunt prevăzute două excepții:
● în cazul în care înregistrările sunt prezentate de părți (art. 916 alin. 2 C.pr.pen.)
● în situațiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională.
9.4. Persoane susceptibile de a fi înregistrate.
Legea nu prevede nimic în legătură cu acest aspect, de aceea ne alăturăm literaturii de specialitate considerând că poate fi ascultată, în principiu, orice persoană, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
De la această punct de vedere există o singură excepție introdusă prin Legea nr.51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat care prevede că: “nu vor putea fi ascultate și înregistrate, cu nici un fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului…,decât în condițiile și cu procedura prevăzută de lege”.
9.5 Procedura de efectuare a înregistrărilor audio-video
Dispozițiile art. 911-916 C.pr.pen. reglementează două feluri de înregistrări: a convorbirilor telefonice și înregistrările audio sau video.
Regulile de efectuare sunt comune.
Autorizarea interceptărilor pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor comunicări se dă de către instanță, motivat și la solicitarea procurorului. Autorizarea se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu.
Alineatul 2 al art. 911 C.pr.pen. expune motivele pentru care se poate emite autorizare de interceptare a convorbirilor sau comunicărilor. Acestea sunt: în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori a unor alte fapte grave care nu pot fi descoperite ori a căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații. Autorizarea interceptărilor poate fi solicitată și de către persoana vătămată, pentru comunicările care îi sunt adresate autorizarea fiind dispusă tot de către instanța competentă.
Efectuarea interceptării se realizează de procuror sau de către organul de cercetare penală dacă procurorul dispune acest lucru și există autorizarea din partea instanței.
Autorizarea se dă pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, putând fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile și se dispune prin încheiere motivată care va cuprinde motivele ce au determinat autorizarea, persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii, perioada pentru care sunt autorizate interceptarea sau înregistrarea.
Măsura interceptării sau a înregistrărilor încetează de îndată ce au încetat motivele dispunerii acestora.
Pentru a avea valoare probantă înregistrările trebuie certificate, organul de urmărire penală sau procurorul întocmind un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de rolei sau casetei pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificare pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificate și consemnate de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Înregistrările de imagine nu trebuie să fie însoțite de redarea scrisă, numai dacă este posibil. La procesul-verbal se atașează caseta sau rola care conține înregistrarea convorbirii sau a imaginii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă iar cele care sunt folosite în acest scop sunt sigilate și păstrate la sediul instanței.
9.6. Valoarea probantă a înregistrărilor audio-video
Legea nu stabilește o valoare probantă de excepție a acestor înregistrări, drept urmare va opera principiul liberei aprecieri a probelor.
Dacă sunt contestate de persoanele în cauză, ele pot fi supuse unei expertize tehnice, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.
În prezent este posibilă expertiza urmelor sonore pentru a stabili identitatea persoanei de la care emană prin compararea cu modelul de comparație. Același lucru se poate face și în cazul înregistrării de imagine. În cazul în care înregistrările au fost făcute de părți sau de persoane specializate la cererea acestora (agenții de detectivi) dacă sunt prezentate de părți pot servi mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege (adulterul nu poate fi dovedit decât prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și scrierile care emană de la soțul vinovat) și dacă nu sunt luate prin încălcarea unui drept fundamental.
Concluzii
În împrejurările în care orice domeniu de activitate umană este profund afectat de dezvoltarea fără precedent a științelor, dreptul, ca fenomen de suprastructură, nu poate rămâne indiferent, în afara acestei realități.
Nu trebuie omis nici adevărul că la granița imaginară dintre numeroase științe există domenii conexe interdisciplinare cere-și asigură nu existența ci evoluția, prin împrumutul de cunoștințe, informații, tehnici și instrumentar metodologic, servind nobilului scop al evidențierii sau confirmării de noi adevăruri, pe o cale riguros științifică, anevoioasă, dar sigură.
Dreptul este un produs firesc al vieții sociale și, totodată, o necesitate care își are temeiul în firea sau structura psihică a omului.
Cunoașterea presupune adevărul, iar acesta sfârșește întotdeauna prin a fi bun (C. Noica), căci orice adevăr, devine act de cultură cu aptitudinea de a realiza binele social și individual. Ca știință a omului integrat, dreptul este o antropologie aplicată și ca atare legată de destinul omului.
Conștientizarea nevoii de justiție, mai acută astăzi ca oricând, este omologată cu grija umană și exemplaritatea căutării și susținerii adevărului, pasiunea pentru adevăr și dreptate mergând mână în mână cu înțelepciunea și pasiunea pentru om.
Dreptul și cei ce o slujesc se află inevitabil între cultură și muncă din care rezultă știința lor ca pasiunea sacră a binelui.
“Această muncă asiduă, între natură și sudoare, rezultă uneori din îmbinarea științei cu valorile din care rezultă materialitatea spirituală, libertatea de acțiune și bucuria lucrului bine făcut.” (C. Noica)
Numai în măsura în care se va reflecta în grija pentru om, pentru nevoile și drepturile sale fundamentale, justiția va căpăta adevărata sa semnificație umană.
Integrarea științelor dreptului va fi accentuată atât prin protejarea maximă a personalității de către lege, protecție ce crește cu gradul de cultură și civilizație al unei societăți, cât și prin apelul nelimitat la fapte științifice cu valoare de probă.
Dreptul a fost și este o gândire integratoare, modelul său epistemologic bazându-se pe disciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate, și transdisciplinaritate.
Sacrificiile și ofrandele, războaiele și inchiziția, au făcut pe mulți să afirme că violența a însoțit omenirea, că ea a fost chiar un fel de moașă a istoriei; este evident însă că această violență nu a depins atât de legile naturale cât de cele sociale. Olimpiadele, religia și cultura au încercat să contracareze manifestările violente.
În 1180, Maimonide, recomanda ca mâna forte a culturii să fie singurul răspuns la violență dacă vrem o societate bazată pe adevăr.
Statutul epistemologic al dreptului penal implică nevoia de a disciplina intuiția și flerul, de a transforma ipotezele în teze, versiunile în realitate numai cu ajutorul criteriilor științifice, de a stabili valoarea de adevăr a unei teze prin argumentare științifică, realizarea corespondenței totale a concluziilor cu realitatea petrecută în fapt.
Pentru realizarea ideii de dreptate nici un efort nu este de prisos.
Personalitatea juristului implică competență, angajare, simț al observației, imaginație creatoare disciplinată prin metode științifice, principialitate, cult pentru adevăr și puritate.
Slujirea adevărului devine virtute a omului de știință – jurist.
Concluzionăm că înfăptuirea justiției penale, realizarea procesului penal, nu poate fi concepută fără cunoașterea deplină a adevărului cu privire la existența sau inexistența faptei, a circumstațelor producerii asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei inculpate și a circumstanțelor personale, cu alte cuvinte, a tuturor elementelor ce pot duce la soluționarea temeinică a cauzei.
Pentru a soluționa temeinic și legal o cauză trebuie stabilit obiectul probațiunii prin acesta înțelegând tot ce se referă la fondul cauzei.
“Un bun magistrat ar trebui să aibă înțelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, rigurozitatea științifică a lui Pasteur și inventivitatea lui Edison.”
Bibliografie
1. G. Antoniu, N. Volonciu, Practică judiciară penală, vol. IV Procedura penală, Ed. Academiei Române, București 1993
2. I.Neagu, Tratat de procedură penală , ed. Pro București, 1997
3. N. Volonciu, Tratat de procedură penală vol. I, ed. Paideia București, 1996
4. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, ed. Cugetarea, Iași, 1996
5. M. Basarab, Moldovan, V. Suianu, Drept penal. Partea specială vol. I, Cluj-Napoca, 1996
6. Gh. Beleiu, Drept civil român, ed. Șansa București, 1995
7. V. Bercheanu, I. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, ed. M.I. București 1994
8. R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniță, Expertizele mijloc de probă în procesul penal, ed. Tehnică, București, 2000
9. L. Ionașcu, Probele procesului civil, ed. Științifică, București, 1996
10. G. Mateuț, Procedură penală. Partea generală vol.I, ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997
11. E. Mihuleac, Expertiza judiciară, ed. Științifică, București, 1971
12. E. Stancu, Criminalistica, ed. Didactică și pedagogică, București, 1994
13. A.Șt. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. Allbeck, București, 2001
14. Gh. Gilescu, Istoria gândirii politice , ed. Didactică și pedagogic, București, 1968
15. V. Gionea, N. Pavel, Curs de drept constituțional, ed. Scaiul, București, 1996
16. D. Gomien, Introducere în convenția europeană a drepturilor omului, ed. All, București, 1993
17. I. Deleanu, S. Deleanu, Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, ed. Chemarea, Iași, 1993
18. N. Volonciu, Dicționar de procedură penală, ed. Științifică și Enciclpoedică, București, 1988
19. Stefani B, Lavasseur G., Bouloc B., Procedure penale, Dalloz, Paris, 1990
20. Revista DREPTUL, anii 1971 – 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mijloacele DE Proba In Procesul Penal (ID: 128558)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.