Mijloace Si Metode, Instrumente de Investigare a Personalitatii Umane la Varsta Adulta

Mijloace și metode, instrumente de investigare a personalității umane la vârsta adultă

Rezumat

Măsurarea și evaluarea trăsăturilor de personalitate este una dintre pietrele de încercare ale psihologului practician întrucât trăsăturile de personalitate sunt individuale și unice. Cu ajutorul unor instrumente standardizate s-a ajuns să se măsoare și să se contureze tipologii de personalitate și temperamentale care pot fi identificate pe baza unor măsurări și interpretări ale unor dimensiuni de personalitate (scale ale chestionarelor de personalitate). Dezavantajele chestionarelor și inventarelor de personalitate constă în bogăția materialului oferit subiecților, numărul mare de itemi care iau mult timp și uneori plictisesc și obosesc subiecții. De asemenea, răspunsurile la chestionare și inventare includ și o mare doză de subiectivitate, răspunsurile pot fi dezirabile. Din acest motiv, chestionarele de personalitate au și o scală de verificare a sincerității subiecților. Dacă rezultatele la această scală dovedesc că subiectul a indus în eroare pe psiholog înseamnă că toate răspunsurile sunt sub semnul întrebării. În acest caz se recurge la un alt instrument psihologic de măsurare și evaluare sau chiar la o altă metodă. Partea de cercetare a lucrării dă câteva exemple de utilizare a unor instrumente psihologice de evaluare și diagnoză. Fără a avea pretenția de a epuiza subiectul extrem de complex al testărilor de personalitate, lucrarea este o încercare de a proba utilitatea și importanța acestui subiect pentru studenții de la psihologie.

Capitolul I

Introducere

Personalitatea este un termen des folosit și în limbajul comun. Se referă la caracteristicile definitorii ale unei persoane, la modul în care acționează în lume.

Nu există consens între psihologi referitor la natura personalității. Referitor la definirea și caracteristicile personalității, psihologii aparținând diferitelor școli au dezvoltat diferite teorii. Cele mai importante teorii sunt: behaviorismul, psihanaliza, teoria învățării sociale și teoria trăsăturilor. În ciuda numeroaselor teorii care explică structura personalității, nu există o definiție unanim acceptată. Fiecare teorie poate fi considerată parțial corectă, astfel răspunsul la ăntrebarea „ce este personalitatea” ar putea fi dată de o teorie nascută din combinarea celor existente.

Chiar dacă nu există o definiție exactă a personalității, psihologii diferitelor școli au dezvoltat diferite metode de evaluare ale acesteia, reușind să prezică într-o anumită măsură comportamentul uman. Diversitatea definițiilor personalității poate fi datorată mai multor factori: complexității personalități, diferitelor perioade ăn care teoriile au luat naștere și faptului că psihologia este o știință tânără.

Importanța studierii personalității reiese din numarul mare de studii și încercări de definire al acesteia, personalitatea fiind deosebit de importantă pentru înțelegerea naturii umane. Un alt motiv al cercetării personalității este curiozitatea, nevoia de a ne cunoaște pe noi înșine. Cunoașterea personalității umane ușurează munca psihologului prin ămbunătățirea relațiilor interpersonale.

Când vorbim de personalitate ne referim la o suma de trăsături și caracteristici care depășesc masca de suprafașă a individului. Personalitate este predictibilă și relativ stabilă în timp.

Personalitatea umană este unică. Se pot găsi asemănări între oameni dar în totdeauna există un set de caracteristici și trăsături care individualizează personalitatea fiecărui om.

Cunoașterea personalității umane este esențială datorită faptului că omului i se datorează progresele și regresele omenirii. Un alt motiv important al studierii personalității provine din natura socială a omului, din nevoia înțelegerii relațiilor interpersonale.

Personal, am ales ceastă temă dincauza complexității ei și importanței sale în cunoașterea oamenilor și importanțși în general, în viața socială.

Psihometria este ramura psihologiei care se ocupă cu aprecierea caracteristicilor unei persoane, raportată la media populației din care provine. Norma este stabilită prin cercetare. Se utilizează un eșantion reprezentativ cu ajutorul căruia se etalonează instrumentul și se stabilesc caracteristicile sale psihometrice. Astfel testul psihometric are rolul de a raporta scorul obținut de un individ la scorurile populației din care provine.

Norma și etalonul sunt esențiale pentru utilizarea unui test. Etalonatul constă în testarea unui eșantion reprezentativ din populația pe care va fi aplicat instrumentul. Rezultatele se prelucrează statistic și apoi se stabilesc normele la care vor fi raportate rezultatele indivizilor investigați cu ajutorul instrumentului.

Realizarea etalonării testelor pe populația pe care va fi aplicată este esențială datorită diferențelor uneori semnificative dintre normele diferitelor populații.

1.1 Domenii de utilizare a testelor de personalitate

1.1.1 Domeniul clinic

Cel mai important scop al testelor de personalitate ăn domeniul clinici este cel diagnostic, fiind parte al diagnosticului psihiatric sau la diagnostizarea unei tulburări psihice.

Un alt scop al testelor de personalitate este cel predictiv, al evoluției pacientului, având rol în propunerea unor programe și orientarea preferențială a acestora.

În domeniul clinic, testele de personalitate pot fi utilizate și ăn scopul validării intervențiilor terapeutice. În acest caz se utilizează metoda test-retest și se analizează diferențele rezultatelor celor două testări.

1.1.2 Domeniul organizațional

Testele de personalitate în acest domeniu pot fi utilizate în selecția și evaluarea de personal.

În cazul selecției de personal este mai importantă validitatea predictivă a testului. Pe parcursul selecției în afară de teste de personalitate sunt utilizate și alte instrumente pentru a mări eficacitatea selecției.

Din punctul de vedere al corelației predictor-criteriu, psihologul poate întâlni patru situații posibile: corelație nulă (însemnând lipsa capacității predictive a instrumentului), alte două cazuri pot fi când rezultatele la teste sunt bune, dar eficiența profesională este slabă ți invers. Aceste două cazuri pot fi datorate alegerii greșite a instrumentului. Patra situație este ceea a corelației pozitive înalte, în acest caz instrumentul poate fi utilizat în selecție, având o valoare predictivă ridicată.

Evaluarea personalului constă în determinarea masurii în care individul face față postului, a evoluției sale profesionale etc.

Evaluarea personalului poate fi utilizată ți în scopul echilibrării echipei de lucru, în vederea unor caracteristici psihologice.

1.1.3 Domeniul educațional

Din perspectiva evaluării psihologice domeniul educațional cuprinde atât consiliere(apropiată de domeniul clinic) cât și orientare profesională (apropiată de selecția de personal). În cazul orientării profesionale accentul cade pe potențialul și pe motivația persoanei, iar consilierea facilitează autocunoașterea și adaptarea la mediu.

1.1.4 Domeniul judiciar

În acest domeniu activitatea psihologului se apropie mai mult de cercetare sau de investigație clinică.

1.1.5 Evaluarea corelativă a perechilor sau grupurilor de subiecți

Se focalizează asupra cuplurilor sau a grupurilor de muncă și urmărește în special modul în care corelează rezultatele la diferite teste. Are ca scop intervenția în situații disfuncționale sau poate avea și scop predictiv.

1.1.6 Cercetarea

In cercetare, testele de personalitate sunt utilizate pentru alegerea instrumentelor adecvate și în construcția unor instrumente corespunzătoare obiectivelor cercetării.

1.1.7 Dificultăți ale psihodiagnosticului personalității

Datorită complexității personalității umane, psihodiagnosticul nu se poate baza doar pe aplicarea unor teste sau chestionare de personalitate. Pentru cunoașterea mai profundă trebuie luat ăn considerare și modul în care individul funcționează în societate, mșsura în care este adaptată la viața socială și capacitatea de a se dezvolta ăn scopul integrării.

Teoriile personalității au numeroase limite, care au efect și asupra psihodiagnosticului. Aceste limite constă în:

Lipsa unei teorii coerente, în locul teoriilor divergente ale personalității. Această limită majoră a teoriilor personalității, care se răsfrânge și asupra psihofiagnosticului, a fost subliniată de P. Popescu Neveanu în anul 1992.

O altă limită o constituie lipsa unui limbaj comun, termenii fiind des confundate, datorită impreciziei lor.

Normalitatea este mai greu de investigat, psihodiagnosticul fiind îngreunat și de multitudinea aspectelor vizate.

Fiecare personalitate este intr-o anumită măsură unică, această unicitate fiind foarte greu de surprins

Faptul că în psihodiagnosticul personalității se pune accent pe conduitele comportamentale, duce din nou la o eroare subliniată de Jung, care afirmă că inconștientul are un rol la fel de important în structura personalității ca și trăsăturile de suprafață.

Evaluarea personalității prin chestionare are câteva limite intrinseci care îngreunează evaluarea eficientă. Aceste limite se referă la: operaționalizarea conceptelor care urmează să fie măsurate, capacitatea de exprimare a celui care întocmește chestionarul, dependența de intențiile și de starea internă a celui care răspunde la itemii chestionarului.

De asemenea pot apărea probleme referitoare la întrebările unui chestionar, mai exact la transparența acestora. O altă dificultate în interpretarea rezultatelor este ambiguitatea răspunsurilor sau specificitatea prea mare a acestora.

Capitolul II

Considerente teoretice

2.1 Definirea conceptelor de persoana si personalitate. Accepțiuni diferite

La fel ca și conceptul de „inteligentă” și conceptul de personalitate este foarte complex și nedeterminat. G.W Allport a găsit peste 50 de definiții, iar Mc Clalland a enumerat peste 100 de definiții ale acestui concept. La ora actuală există cel putin 12 scoli personologice din care cele mai importante sunt: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ș.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio-culturală ș.a.

Conceptele de persoană și personalitate sunt utilizate des in viata de zi cu zi, de multe ori sensurile lor fiind confundate. Ion Dafinoui face diferenta intre cele două concepte: ”Conceptul de persoană desemnează individual uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării- la nivelul teoriei științifice- a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic”.

M. Zlate enumera trei accepțuni esențale in raport cu personalitatea: accepțiunea antropologică accepțiunea psihologică, accepțiunea axiologică.

În accepțiunea antropologică se pleaca de la ideea că la nastere copilul nu dispune de personalitate, ci ea, se formează prin relațiie sociale. Fundamentele personalității sunt relațiile sociale, iar calitatea acestor relații determină calitatea personalității.

Conform accepțiunii psihologice relațiile sociale nu sunt suficiente pentru formarea personalității. La formarea personalității contribuie și condițiile interne, acestea fiind interiorizarea relațiilor sociale.

Condițiile interne pot fi de natură biologică sau psihologică. Condițiee natură biologică se referă la: constituția somatică, tipul de sistem nervos, predispozițiile native; acestea definind individul.

Condițiile de natură psihologică se referă la formațiunile psihice care s-au constituit datorită interacțiunii dintre factorii interni și condițiile externe: cognitive, afective, motivaționale, energizoare, aptitudinale și atitudinale.

In accepțiunea naxiologică personalitatea este un „ansamblu de valori”. La formarea personalității contribuie nu doar experiența de cunoaștere, important fiind și sistemul de valori materiale și spirituale, semnificația existenței umane în general.

Din cauza complexității conceptului de personalitate, ea nu poate fi încadrată într-o singura definiție, dar în multitudinea definițiilor putem întâlni unele elemente comune, care permit o sintetizare a acestora.

2.1.1 După criteriul conținutului, G Allport clasifică definițiile personalității in: definiții prin efect extern, definiții prin structură internă si definiții pozitiviste (formale).

2.1.2 Definițiile prin efect extern vizează atât capacitatea personalității de a se exterioriza, cât și cea de a produce o serie de efecte asupra comportamentului. Cu cât aceste efecte sunt mai mari, cu atât personalitatea este mai puternică.

Astfel personalitatea poate fi definită ca: „suma totală a efectului produs de individ asupra societății”, „deprinderi sau acțiuni care influențeaza cu succes alți oameni”, „răspunsuri date de alții la un individ considerat ca stimul”, „ce cred alții despre tine”.

Avantajul acestui tip de definiție constă in faptul că personalitatea noastră poate fi cunoscută doar prin judecățile altora despre noi, prin modul nostru de a ne manifesta, producând o influența asupra celorlalți.

Definirea personalității prin efect extern are si limite, cum ar fi: am putea deduce că, dacă influențam oameni diferiți în mod diferit, avem mai multe personalități; se confundă personalitatea cu rolul, adică reputația, iar cineva poate avea mai multe reputații.

2.1.3 Definițiile prin structură internă pun accentul pe interioritatea individului. Personalitatea există indiferent de modul în care este perceput de alții, având o structură internă specifică.

G Allport delimitează definiții de tip „omnibus” sau „sac de cârpe”. Acest tip este nestructurat si introduce în conținutul personalității o serie de elemente pe care nu le poate integra într-o structură. Definițiile de tip structuralist- esențialiste, in opoziție cu cele „omnibus”, încearcă să desprindă din multitudinea elementelor doar elementul esențial.

Din această perspectivă personalitatea poate fi definită ca:

„o unitate multiformă dinamică” (W. Stern, 1923 apud G Allport, op.cit).

„suma totală a tuturor dispozițiilor, impulsurilor, tendințelor, dorințelor, biologice înnăscute ale individului, precum si a dispozițiilor și a tendințelor dobândite prin experiență”(M Price, 1924, apud G Allport, op.cit).

„întreaga organizare mentala a ființei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrațisează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate și fiecare atitudine care s-a format în cursul vieții cuiva”(H.C. Warren, L. Carmichael, 1930, apud G. Allport op.cit).

„o schemă unificată a experienței, o organizare de valori care sunt compatibile între ele”(P. Leckly, 1945, apud G. Allport, op.cit).

„ansamblul organizat al proceselor și stărilor psihofiziologice aparținând individului”(R. Linton, 1968).

„organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic”(G. Allport, 1991)

„organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței, și fizicului unei persoane; această organizare determină adaptarea sa unică la mediu”(H.J. Eysenck, 1953).

„un macrosistem al invarianților informaționali și operaționali ce se exprimș constant în conduită și sunt definitorii pentru subiect”(P. Popescu-Neveanu, 1977).

Avantajul acestui tip de definiție o constituie faptul că surprinde elementele componente ale personalității și relațiile dintre acestea.

Limita acestui tip de definiție repreyintă faptul că explică doar natura personalității, nu și geneza structurilor interne.

2.1.4 Definițiile pozitiviste au apărut ca și reacție âmpotriva celor structuraliste. Aceste definiții susțin că structura internă a personalității nu este accesibilă stiinței, astfel nici nu poate fi studiată. Structura internă a personalității fiind doar un „construct”, nu putem decât să o conceptualizăm prin metodele științifice pe care le avem la dispoziție.

Astfel D. Mc. Clelland(1951) definește personalitatea ca fiind: „conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de știință o poate da la un moment dat”.

Avantajul acestor definiții constă în studierea obiectivă a personalității.

Limitele definițiilor pozitiviste constă în încercarea de a defini personalitatea prin metodele utilizate, astfel, adaptând obiectul la metodă si nu invers. O alta limită a acestui tip de definiții o constituie golirea personalității de conținut sau chiar eliminarea din psihologie a conceptului de „personalitate”

Fiecare dintre aceste definiții în sine este unilaterală, una reducând personalitatea la exterior, cealaltăla structura internă a acesteia. O definiție autentică ar trebui să ia în considerare relația dintre structura internă și manifestările externe ale personalității. Abordarea structural-sistemică sintetizează definițiile prin efect și structură interna.

2.1.5 Dupa criteriul sferei delimităm două tipuri de definiții ale personalității (M. Golu 2004, pp 89-90):

Definiții reducționist-unidimensionale care reduc personalitatea la una din componentele sale, cum ar fi: temperament, caracter, componenta afectiv-motivațională. De exemplu H. Eysenck reduce personalitatea la dimensiuni temperamentalepolare (introversie-extraversie) și la stabilitate- instabilitate emoțională.

Definiții multidimensional-globale. Acest tip de definiție încearcă sa reprezinte personalitatea ca o entitate complexă. Din acest punct de vedere personalitatea poate fi definită ca:

„unitatea bio-psiho-socială care realizează o adaptare specifică a individului la mediu”(G. Allport, 1991).

„unitatea bio-psiho-socială constituită in procesul adaptării individului la mediu si care determină un mod specific, caracteristic, și unic de comportare în diversitatea situațiilor externe” (W. Mischel, 1968; S.J. Wiggins, 1971, p 99).

„un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic și determinat biologic și sociocultural, cu o dinamică specifică, individualizată” (M. Golu, 1993, p 50).

Definițiile de tip global reflectă mai veridic rolul integrator al personalității decât cele reducționiste, evidențiază intercondiționarea complexă a determinanților esențiali ai personalității.

2.2 Principalele teorii și perspective de abordare ale personalității

2.2.1 Clasificarea teoriilor personalității

Teoriile personalității vizează explicații privind originea, structura sau manifestarea personalității în situații de viață, incercând să explice esența personalității. Există un număr foarte mare de teorii, care la rândul lor pot fi grupate după anumite criterii:

După similitudinea sau unicitatea personalității:

teorii nomotetice: se bazează pe comparațiile intre indivizi având în vedere una sau mai multe aspecte ale personalității. Acest tip de teorie vizează universalul sau generalul personalității.

teorii idiografice: în opoziție cu cele nomotetice, teoriile idiografice pun accent pe unicitate, excluzând aspectele comparative. Pune accent pe studiul detaliat al vieții individuale.

După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate:

teorii multidimensionale, globale: au la bază ideea că indivizii au o structură primară de personalitate comună. Conform acestui tip de definiții indivizii diferă prin trăsăturile particulare si incearcă elaboreze intrumente prin care să identifice diferențele dintre indivizi și să formuleze predicții referitoare la comportamentul indivizilor în diferite situații.

teorii unidimensionale, particulare: se bazează pe un singur aspect al personalității în modelarea comportamentului.

Din perspectivă evolutivă:

teorii statice: abordează personalitatea prin elementele ei cele mai stabile, având o viziune statică asupra ei.

toriile dinamice: pun accentul pe forțele interioare ale individului, abordând personalitatea prin structurile sale active.

torii integrative: personalitatea este definită prin trăsături relativ stabile și cele rezultate din influența mediului si a condițiilor de viață.

După factorii determinanți:

teorii radicale(absolutizante): biologizante, psihologizante și sociologizante

teorii de compromis: se bazează pe existența unui dublu determinism al personalității

După gradul de apropiere-îndepărtare

teorii concordante, asemănătoare;

teorii neconcordante, contradictorii

Henri Ey clasifică teoriile personalității în:

teorii reductoare (elementariste): reduc personalitatea la o colecție de trăsături;

teorii genetice: au la bază evoluția personalității;

teorii dinamice: scot în evidență structura glonală de individualizare si funcționare a personalității;

teorii personaliste: definesc personalitatea în expresia ei de maximă umanitate, existențială si etică.

Nici o teorie a personalității nu este satisfăcătoare. Ele se completează si se echilibrează reciproc. Iată principalele teorii ale personalității:

2.2.2 Psihologia analitică (C.G. Jung, 1971)

În viziunea lui Jung , Personalitatea este constituită din trei sisteme intercorelate: conștientul, inconștientul personal și inconștientul colectiv.

Conștientul reprezintă:„punerea în relații a conținuturilor psihice cu Eul; există conștiință in măsura în care ea este percepută ca atare de Eu” (C.G. Jung 1997). Jung face diferență între Eu și Self: „Eul este doar subiect al conștientului meu, pe când Selful este subiect al întregului meu psihic, inclusiv al celui inconștient”. Prin urmare Eul se refera la acele procese și funcții psihice de care individul este conștient.

Inconștientul personal reprezintă atât totalitatea achizițiilor vieții personale (percepții, refulări, lucruri uitate, gânduri și sentimente subliminale), cât și o seriede acte automate gesturi, expresii faciale etc.

În opoziție cu Freud, care consideră inconștientul doar o sursă de instincte, Jung o consideră o parte vitală a vieții individului care conține simboluri exprimate prin vise.

Inconstientul colectiv este stratul cel mai profund al psihicului uman. Acesta este comun tuturor oamenilor și este rezultatul eredității. Acesta conține amintiri, imagini ale experienței speciei umane, numite arhetipuri. Exemple de arhetipuri: Dumnezeu, erou, magia, înțelepciunea omului vârstnic, moartea, învierea etc.

Jung face diferența între inconștientul personal și cel colectiv: „conținuturile inconștientului personal sunt dobândite în cursul vieții individuale, în timp ce conținuturile inconștientului colectiv sunt arhetipuri întotdeauna și apriori prezente”

Jung vorbește despre persoană în sens de „arhetip social”, pentru el persoana fiind o parte din psihicul colectiv.

Pentru Jung umbra reprezintă o sursă de vitalitate și creativitate al cărei forțe sunt direcționate de către Eu..

În viziunea lui Jung, natura umană este bisexuală, de aici rezultă conceptele de Anima și Animus. Anima este aspectul feminin din inconștientul masculin, in timp ce Animus este aspectul masculin din inconstientul feminin.

Cel mai important arhetip este Sinele, care reprezintă totalitatea personalității individului.

Jung împarte oamenii în două tipuri psihologice fundamentale: introvertit și extravertit. Tipul introvertit se îndepărtează de obiecte, fiind preocupat mai mult de psihicul propriu . Tipul extravertit este înclinat spre dinamismul vieții practice, manifestând interes pentru lumea din afară.

2.2.3 Psihologia individuală (A. Adler, 1927)

Adler defineste personalitatea prin motivație. Pentru el cunoasterea personalității înseamna cunoașterea cauzelor comportamentului uman.

Adler introduce două concepte importante: sentimentul de inferioritate și complexul de inferioritate. Sentimentul de inferioritate este sesizat prin neîmplinire, prin aspirațiile individului. Complexul de inferioritate apare atunci când sentimentul de inferioritate nu poate fi compensat.

Complexul de superioritate constă în convingerea unei persoane că este superioară celorlalți și se manifestă prin dorința de a fi cel mai bun într-un domeniu.

În funcție de caracteristica dominantă, Adler definește patru tipuri de personalitate: dominant, dependent, evitant și social.

J Macsinga(2002) descrie cele patru tipuri de personalitate în felul următor:

Tipul dominant: agresivitate, dorință de putere, sentiment de superioritate, egocentrism, impulsivitate

Tipul dependent: dorința de a-i ajuta pe ceilalți, supunere, atitudine pasivă, tendințe depresive

Tipul evitant: incapacitate decizională, evitarea conflictului, perseverență scăzută

Tipul social: contacte sociale bune, adaptabilitate, senzitivitate socială, conduită prosocială.

2.2.4 Psihanaliza interpersonală (K Horney, 1941)

Horney consideră că la baza dezvoltării personalității stă conflictul interpersonal.Acest conflict este „efectul existenței a două atitudini fundamentale contradictorii față de altă persoană” (K. Horney, 1995).

Prin modul în care individul rezolvă conflictul interpersonal, depășind „anxietatea fundamentală”, se cristalizează trăsăturile de personalitate. Horney identifică trei tipuri de personalitate: complezent, agresiv și detașat.

Fig 1. Tipuri de personalitate (Horney K. 1995, p. 76)

Horney spune că în dezvoltarea personalității un rol esențial îl are modelul educativ. El identifică trei modele parentale: hiperprotector, indiferent și autoritar.

Modelul hiperprotector duce la o personalitate complezentă și la orientare interpersonală spre relație.

Modelul indiferent deyvoltă o personalitate detașată și orientare interpersonală detașată de relație.

Modelul autoritar duce la dezvoltarea unei personalități agresive și orientare interpersonală împotriva relației.

2.2.5 Teoria trăsăturilor de personalitate (G. Allport, 1937)

Într-o investigare a cercetărilor efectuate asupra personalității, Allport, a găsit peste 50 de definiții ale acestuia. În multitudinea definițiilor el, a găsit trei elemente comune:

Fiecare individ are o personalitate unică;

Personalitățile individuale conțin o serie de caracteristici diferite;

Aceste caracteristici sunt relativ constante în timp.

Allpot diinge două tipuri de abordare a personalității: abordarea nomotetică și abordarea idiografică. Abordarea idiografică pune accent pe trăsăturile individuale ale oamenilor, în timp ce abordarea nomotetică abodează personalitatea în ansamblu, descoperind câteva trăsături comune tuturor oamenilor.

Această abrdare a persoalității își are originea în modul în care Allport definește personalitatea: „personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic” (G. Allport, 1991).

Allport definește trăsăturile de personalitate ca predispoziția de a răspunde în același fel, sau asemăbător la diferiți stimuli. El enumeră câteva caracteristici ale trăsăturilor de personalitate:

Determină individul să se comporte într-un anumit fel, indiferent de situație și sunt relativ stabile.

Trăsăturile de personalitate nu sunt doar concepte utilizate pentru a explica comportamentul oamenilor. Acestea sunt reale și există în interiorul fiecărei persone.

Chiar dacă aceste trăsături nu sunt direct observabile, ele pot fi demonstrate empiric prin observarea în timp a comportamentului unei persoane.

Trăsăturile de personalitate nu sunt separate una de alta, ele se află ân corelație sau se pot chiar suprapune.

Aport distinge două tipuri de trăsături:

Trăsături comune: „acele aspecte ale personalității în raport cu care majoritatea oamenilor dintr-o cultură dată pot fi comparați avantajos” (G. Allport, 1991, p. 18).

Trăsături individuale: ele se manifestă cu o anumită constanță în individ, fiind definitorii pentru acesta. Ulterior trăsăturile individuale au fost denumite de Allport, dispoziții personale.

Orice personalitate cuprinde atât trăsături majore, cât și trăsături minore. Allport susține că trăsăturile de personalitate pot fi:

Trăsături cardinale: au semnificație majoră și determină întreaga existență a individului.

Trăsături centrale: sunt considerate de Allport dispoziții de bază dar, sunt mai puțin generale decât cele cardinale.

Trăsături secundare: reprezintă de fapt preferințele individului și sunt cel mai puțin relevante în studiul personalității.

Dezavantajul teoriei lui Allport constă în faptul că pune prea mare accent pe interioritatea psihică, neluând în considerare influențele mediului în formarea personalității.

2.2.6 Teoria constructelor personale (G. Kelly, 1955)

Kelly afirmă că cel mai important în studiul personalității este felul în care oamenii interpretează ceea ce se petrece în jurul lorteore a personalității trebuie să fere terapeutului modalități prin care acesta poate ezvălui modul în care pacientul înțelege lumea.

Conformteoriei lui Kly, în viața de zi cu zi oamenii se comportă ca și oamenii de știință. Ei elaborează teorii despre lumea în care trăiesc, formulează predicții pe care apoi le verifică și dacă este necesar își modifică punctul de vedere și ipotezele formulate.

Dezvoltarea acestor teorii și testarea lor prin experientă este numit de Kelly cogniție socială. Prin cogniția socială, oamenii nu doar observă lumea în care trăiesc, ei fiidei care construiesc această lume.

Ideea fundamentală a teoriei lui Kelly este: „procesele unei persoane sunt canalizate din punct de vedere psihologic de felul în care ea anticipează evenimentele” (D. Bannister, în B.M. Foss, 1973, p. 67).

Kelly introduce termenul de construct personal în studiul personalității. Acest termen se referpă la modul în care oamenii înțeleg și interpretează lumea. Personalitatea unui individ este construită dintr-un sistem de constructe.

Cstructele reprezintă modul specific de interpretare a lumii care ia nasștere din experiențe și pot fi modificate prin intermediul experiențelor noi. Constructele sunt bipolare (ex. „sensibilitate/insensibilitate”) și alcătuiesc un sistem, care este în continuă stare de schimbare, deoarece persoana, prin experiență, tinde să modifice constructele. În acest sistem există atât constructe supraordonate cât și constructe subordonate.

Având în vedere posibilitatea schimbării, constructele pot fi clasificate în:

Rigide: conduc la predicții invariabile

Suple: sunt vagi și inconsistente și pot produce perechi multidirecționale.

Pentru a înțelege modul în care oamenii îșîi construiesc lumea, Kelly, a elaborat „grila de repertoriu”, având aplicabilitate și în investigarea valorilor.

2.2.7 Analiza factorială a personalității (H.J. Eysenck, 1947)

Eysenck a fost influențat de behaviorism, conform căreia personalitatea poate fi cunoscută doar prin observarea comportamentului. Eysenck a elaborat metoda esantionării din aspectele comportamentului, întrebând individul de felul în care se comportă în mod normal.

Prin analiza factorială a diferitelor teste, Eysenck a descris trei dimensiuni majore care stau la baza variatelor tipuri de personalitate:

Extraversiune (E)

Neuroticism (N)

Psihoticism (P)

Fiecare dintre aceste factori este alcătuit din factori secundari:

Pentru extraversiune, factorii secundari sunt: dinamismul; sociabilitatea; disponibilitatea de asumare a riscurilor; impulsivitatea; expresivitatea; chibzuința; responsabilitatea.

Pentru neuroticism, factorii secundari sunt:respectul de sine; bucuria; teama; obsesivitatea; autonomia; ipohondria; vinovăția.

Pentru psihoticism, factorii secundari sunt: singurătatea; insensibilitatea; indiferența față de alții; nonconformismul; opoziția față de practicile sociale; lipsa de conștiință.

Chestionarele de personalitate elaborate de Eysenck sunt: „E.P.I”(Eysenck Personality Inventory) și „E.P.Q” (Eysenck Personality Questionnaire).

Eysenck a elaborat o ierarhie în funcție de generalitate a personalității, cele generale subordonându-și cele bazale. Ierarhia piramidală a lui Eysenck în ordinea descrescătoare a gradului de generalitate este următoarea:

Nivelul tipului de personalitate (dimensiunea E, N sau P).

Nivelul trăsăturilor de personalitate (tendințe individuale spre acșiune).

Nivelul răspunsurilor habituale ( acțiuni repetitive în situații asemănătoare).

Nivelul reacțiilor specifice imediate ( preferința de a acționa într-un anumit mod).

2.2.8 Analiza factorială a personalității ( R.B. Cattell, 1946)

Cattell definește personalitatea ca ceva, care poate prezice comportamentul individului într-o situație: „personalitatea este ceea ce putem anticipa despre individcă va face într-o situație dată”(R.B. Cattell, 1950, p 67). Cattell susține că noțiunea de factor este ideală pentru a explica personalitatea prin determinarea gradului în care se manifestă o trăsătură de personalitate.

Cattell identifică următoarele categorii de factori:

Factori de suprafață: sunt legați de anumite circumstanțe și pot fi observate direct în comportamentul motor sau verbal al individului. Corespund cu trăsăturile secundare definite de Allport.

Factorii-sursă: sunt mai de profunzime și reprezintă patternul comportamental. Au o valoare predictivă mai mare decât cele de suprafață și corespund cu trăsăturile centrale definite de Allport.

Factorii ergici: aceștia cuprind structurile motivaționale înnăscute și cele temperamentale (instincte, trebuinșțe biologice, tempoul și stilul general de comportament, reactivitate emoțională).

Factorii metaergici: cuprinde atitudini, interese și sentimente.

Pentru a descrie diferența atitudinilor grupurilor asupra diferitelor aspecte, Cattell a introdus termenul de sintalitate. Pentru a determina factorii de personalitate, Cattell, a utilizat analiza factorială bazată pe corelație. Au fost corelate trei tipuri de date:

Date L (life-date): date biografice obținute din observații în situații naturale.

Date Q (questionaires-date): factorii sunt obținuți din chestionare referitoare la obiceiuri și sentimente.

Date T (test-date): factorii au fost obținuți prin aplicarea unor teste obiective.

Cattel ajunge la concluzia că există 16 trăsături de personalitate cu ajutorul cărora se poate realiza un profil al personalității. El a elaborat un test de personalitate, numit „16PF”.

2.2.9 Perspectiva structural sistemică a personalității

Cunoașterea personalității nu înseamnă numai cunoașterea trăsăturilor ci și a legăturilor dintre acestea, aăadar cunoașterea personalității necesită o viziune structuralistă și sistemică asupra alcătuirii și funcționării ei.

Considerarea personalității ca structură presupune următoarele:

Integrarea părților în întreg;

Orice componentă a personalității trebuie abordată în corelație cu celelalte componente;

Evoluția componentelor depinde de evoluția întregului, și invers;

Elementele constitutive sunt grupate între care există de asemenea interrelații.

M Golu și A. Dicu au enumerat cîteva din proprietățile structurilor și a personalității ca macrosistem:

Consistența: se referă la stabilitatea personalității în timp

Mobilitatea sau plasticitatea structurilor: este opusul consistenței și se referă la posibilitatea modificării structurilor. Este dependentă de: vârstă, tipul general de sistem nervos și tipul temperamental, sistemul educativ.

Gradul de dezvoltare: provine din natura evolutivă a personalității. K. Lewin delimitează trei grade de dezvoltare:nivelul structurilor primare, nivelul structurilor semidezvoltate, nivelul structurilor dezvoltate.

Integrarea structurilor: se realizează stadial, de la cele simple la cele complexe conform principiului ierarhizării: „într-un proces evolutiv ascendent multistadial, cum este cazul devenirii sistemului personalității, conțimuturile și structurile psihocomportamentalenou apărute reprezintă un nivel integrativ de ordin ierarhic superior, care va subordona funcțional elementele și structurile anterioare. Astfel, în timp, personalitatea dobândește o pregnantă ierarhizare internă, fiecare subsistem component punând în evidemță o organizare și o desfășurare multinivelară. De regulă desfăsurarea comportamentului este determinată și poartă în sine amprenta nivelului integrativ superior, cele inferioare intrând mai mult ca momenteși verigi intermediare” (M. Golu, 1993).

Personalitatea poate fi înțeleasă doar ca sistem. Ludwig von Bertalanffy definește sistemul ca fiind: „un ansamblu de elemente aflate în interacțiune necesară și cărora le este proprie o anumită finalitate”.

M Golu (1993) afirmă că: „ personalitatea umană nici nu poate fi concepută și analizată cât de cât științific decât prin prisma relaționării și interacțiunii sale permanente cu lumea…personalitatea există, se formează și se manifestă în și prin relaționare”.

Abordarea personalității ca sistem relevă:

Manifestarea dinamică în cursul ontogenezei.

Tipuri de relații cu mediul.

Tipuri de relații dintre componente și necesitatea lor.

M. Golu specifică faptul că în personalitate, văzută ca un sistem dinamic evolutiv, se confruntă două tendințe:

Tendința evolutivă: se caracterizează prin creștere, maturizare și este caracteristică copilăriei și tinereții.

Tendința involutivă: se caracterizează prin degradare și este caracteristică bătrâneții.

Personalitatea poate fi considerată un sistem deschis datorită interacțiunii sale cu mediul extern.Nivelul dezvoltării personalității depinde de calitatea schimbului de informație și substanță sau energie cu mediul extern. Datorită numărului foarte mare de componente și al saturației legăturilor interne și externe, personalitatea are un caracter hipercomplex. Caracterul probabilist se datorează interpunerii mărimilor de stare între cele de intrare și de ieșire.

Personalitatea umană se caracterizează printr-un comportament polivalent:

În raport cu același stimul pot exista mai multe răspunsuri;

În raport cu stimuli diferiți, poate exista același răspuns.

Abordarea structurală se subordonează celei sistemice, sistemul dispunând de o structură, incluzând diverse structuri și elemente distincte. „Analiza sistemică este integrativă, globală, în timp ce analiza structurală vizează componente ale sistemelor complexe” (L. Vlăsceanu, 1982, apud M. Zlate, 2000, p 62).

Din perspectiva structural-sistemică, personalitatea, poate fi definită ca: „structură complexă implicând un ansamblu de structuri și funcționând sistemic” (T. Crețu, 1987, p 103).

2.3. Componente ale structurii psihanalitice a personalității

Am putea fi uimiți să găsim abordarea psihanalitică freudiană menționată într-o lucrare care are ca scop prezentarea principalelor caracterologii existente.

Această abordare originală se justifică din două motive esențiale:

Mai întâi, psihanaliza elaborată de Sigmund Freud (completată apoi de Cari Gustav Jung și Alfred Adler) propune o descrierea personalității și a dezvoltării sale sub forma unui sistem foarte structurat, cum sunt în general caracterologiile:

Cele trei instanțe psihice ale personalității cu Eul, Acesta și Supraeul.

Cele cinci stadii de dezvoltare a personalității (Oral, Oral-Activ, Anal, Falie, Adult).

Cele patru mari complexe (Inferioritate, Culpabilitate, Oediplan și Abandon).

Ceea ce, împreună, are ca rezultat un ansamblu integrat de doisprezece factori. Or, influența (cel mai adesea inconștientă) a fiecăruia dintre acești factori se traduce prin comportamente specifice și perfect repertoriate. Cu toate acestea, până de curând, aceste elemente fundamentale nu puteau practic să fie aduse la zi decât cu ocazia unei psihanalize. Or, este un proces foarte lung, foarte costisitor, cu rezultate în general aleatorii, și puțin accesibil marelui public.

Pe de altă parte, s-a întâmplat ca, în cursul anilor '80 să fie pusă la punct o metodă de morfopsihologie de-a dreptul revoluționară, într-adevăr, grație ei este posibil acum să se deceleze intensitatea relativă a factorilor de bază (de inspirație freudiană) care structurează interiorul unei personalități, o organizează foarte devreme în istoria sa: aceasta economisind procesul psihanalitic clasic și disuasiv.

Sub rezerva unei pregătiri serioase și adecvate, cei doisprezece factori fundamentali sunt identificabili concret pornind de la studiul fizionomiei, și mai precis al proporțiilor sale, trăsăturilor și modelului ei. In aceste condiții, marile linii de forță ale inconștietului sunt „lizibile" pe o figură: în acest domeniu există un avans spectaculos și destul de neașteptat.

Această nouă tehnică elaborată de Institutul de Morfopsihologie Aplicată (I.M.P.A.) aduce o contribuție decisivă la cunoașterea psihologică umană pentru că pune la dispoziția mai multor oameni (din nou, cu condiția unui antrenament specific) principalele resorturi ale comportamentului uman. Ea permite, într-un fel, democratizarea psihanalizei ca demers explicativ al motivațiilor profunde și ca o contribuție la dezvoltarea personală. Bineînțeles, aspectul terapeutic sau chiar curativ al psihanalizei rămâne doar de resortul specialiștilor.

Vom defini deci fiecare dintre cei doisprezece factori, vom semnala sumar modul lor de exprimare morfologică și vom menționa motivațiile pe care le antrenează. Pornind de la acestea, devine posibil ca fiecare să-și deducă comportamentele previzibile.

În cadrul acestei lucrări de sensibilizare, nu ne este posibil să dezvoltăm pasionanta abordare morfopsihologică a I.M.P.A. Aceasta este prezentată într-o recentă lucrare de tonalitate foarte tehnică, la care a colaborat și autorul: Le visage, voie royale vers l'inconscient (Fizionomia, cale sigură spre inconștient) de Geoges Billard-Madrieres și Brigitte Guthmann, la Editura Montorgueil. Pe de altă parte, un ghid practic pe același subiect, elaborat de B. Guthmann și autor, a apărut la Editura Marabout, la începutul anului 1995.

2.4. Analiza tranzacțională

Fiecare poate observa că ne schimbăm starea după interlocutori și după circumstanțe. Analiza Tranzacțională a reperat și codificat aceste stări cu cuvinte foarte simple șl a creat o remarcabilă unealtă de comunicare interpersonală, a cărei manevrare este accesibilă tuturor.

Analiza Tranzacțională (AT) a fost realizată în Statele Unite, în contextul psihanalizei americane californiene, de doctorul Eric Berne, psihiatru de formație freudiană. Astfel, este paradoxal și absolut extraordinar că această grilă de analiză în profunzime a relațiilor umane este deosebit de accesibilă, nesolicitând nici o pregătire psihologică deosebită.

Ea aduce o prețioasă clarificare asupra situațiilor foarte concrete ale raporturilor interpersonale în contextele cele mai diverse și cele mai prozaice (muncă, familie, relații sociale etc). Această metodă cu adevărat revoluționară pentru a vă cunoaște bine, fără greutate, și a comunica mai bine cu ceilalți a avut foarte repede un enorm succes.

Metoda cuprinde cinci „unghiuri de vedere", a căror superpoziție permite, cu un oarecare antrenament, orientarea facilă în labirintul relațiilor umane cotidiene:

– analiza structurală a personalității;

– analiza tranzacțională propriu-zisă;

– analiza necesităților umane;

– analiza structurării timpului;

– analiza scenariilor de viață.

Analiza structurală a personalității

Personalitatea este descrisă ca un ansamblu compus din trei părți denumite „stările Eului":

starea Părinte;

starea Adult;

starea Copil.

Aceste trei stări coabitează în fiecare persoană și se manifestă mai mult sau mai puțin, pe de o parte după circumstanțe și de pe altă parte după tendința naturală a subiectului.

Fiecare stare a Eului se compune dintr-un sistem coerent de sentimente căruia îi corespunde un sistem de comportamente latei de coerent. Văzut sub acest aspect, se poate deci vorbi despre sistem caracterologic. De fapt, în acest stadiu, se disting două niveluri de descriere.

Primul nivel de descriere este denumit „structură de gradul 1":

De fiecare dată când acționează, gândește sau simte așa cum a văzut că au făcut părinții, se găsește în starea Părinte.

De fiecare dată când acționează asupra realității, când adună fapte și le analizează obiectiv, se află în starea Adult.

De fiecare dată când simte și acționează cum o făcea în copilărie, se găsește în starea Copil.

Al doilea nivel de descriere, ceva mai detaliat decât primul, se intitulează „structură de gradul 2";

Starea Părinte este subdivizată în „Părinte Critic" și „Părinte Hrănitor".

De altfel, în starea Copil se disting două substări: „Copil Adaptat" și „Copil Spontan".

Câteva exemple de comportamente caracteristice ale structurii Eului de gradul 2:

Părintele Critic (sau Părinte Normativ): ghidează, dirijează, impune, dictează reguli, emite principii, protejează, judecă, critică. Forma excesivă a acestei stări se traduce printr-un rol de „Persecutor".

Gesturile corespondente sunt: arătătorul întins, sprâncenele încruntate, mâinile în șolduri, privirea autoritară…

– Părintele Hrănitor (sau Părinte Binevoitor): ajută, încurajează, are grijă, susține, consolează, felicită, dar și supraprotejează, cocoloșește, chiar înăbușă, jucând atunci rolui de „Salvator" („Salvatorul" în sensul AT este cel care sare în ajutorul altuia fără ca acesta să-i ceară nimic). Să notăm totuși că fiecare stare are un aspect pozitiv și un aspect negativ. Gesturile corespunzătoare sunt: mângâierile, brațul pe după umeri, privirea compătimitoare…

– Adultul (sau Ordonatorul): organizează, prevede, compară, evaluează, analizează, reflectează, decide, înregistrează si comunică informații. Atitudinile corespunzătoare sunt: privirea directă, gesturile măsurate, siguranța liniștită…

Copilul Adaptat se exprimă în două moduri antagoniste:

Fie ca un Copil Adaptat Supus, care se adaptează cerințelor altora sau se devalorizează, căzând atunci în rolul de victimă.

Gesturile și atitudinile care exprimă acest comportament sunt: privirea alunecoasă, umerii curbați, roșeața, vocea nesigură sau sugrumată sau chiar mormăită…

Fie ca un Copil Adaptat Rebel, care se opune sistematic, concomitent cu gesturile următoare: ridicarea umerilor, mină îmbufnată, aer încruntat, reproșuri.

Copilul Spontan (Natural sau Liber) care își exprimă spontan nevoile, emoțiile și sentimentele: râde, plânge, sare, bate din palme, cască, se scarpină sau se întinde, privirea sa strălucitoare reflectă sentimentele trăite, vocea este tare, energică.

Această stare corespunde de asemenea capacității intuitive și creatoare: această componentă este denumită „micul inventator. Privirea este cuceritoare, capul înclinat pe umeri, surâsul complice.

Bineînțeles, fiecare este susceptibil de a trece succesiv prin mai multe stări ale eului, în cursul aceleiași zile, chiar în cadrul unei singure secvențe de acțiune, dacă situația corespunzătoare este suficient de intensă.

La fel, fiecare posedă în sine cele 3 stări ale Eului (inclusiv subdiviziunile lor), dar are în general o preferință marcată pentru una sau alta. De altfel, se poate stabili pentru o persoană o „eneagramă", adică o reprezentare grafică a distribuției medii a comportamentelor sale conform rubricilor AT.

În plus, este important de precizat că nu există o stare a Eului mai bună decât alta. Cel mult se poate constata, în unele situații, că este mai potrivit să fii sau să utilizezi o stare a Eului mai degrabă decât alta.

În sfârșit, există o similitudine (dar destul de îndepărtată) între „cele trei instanțe" ale personalității decelate de Sigmund Freud (Aceasta, Eu și Supraeu) și cele trei stări ale Eului delimitate de Eric Berne (Părinte-Adult-Copil).

Analiza Tranzacțională propriu-zisă

Este partea dinamică a abordării, pentru că implică descrierea a ceea ce se petrece concret între două persoane care comunică, aceasta în legătură cu schema propusă de analiza structurală a personalității.

Pentru simplificare, considerăm structura de gradul 1, cea care cuprinde cele trei stări de bază, lăsând deci, pentru moment, la o parte cele două subdiviziuni ale stării Părinte și cele două subdiviziuni ale stării Copil.

Totul se petrece în acest caz ca și cum nu ar exista două persoane care comunică între ele, ci șase personaje (în două persoane) care efectuează tranzacții paralele sau încrucișate, după circumstanțe și starea de spirit în care fiecare dintre aceste persoane evoluează.

2.3 Subsisteme ale personalității

Personalitatea cuprinde trei subsisteme intercorelate:

Subsistemul dinamico-energetic (temperamentul);

Subsistemul instrumental-operațional (aptitudinile);

Subsistemul relațional-valoric și de autoreglaj (caracterul).

2.3.1 Temperamentul ca subsistem dinamico-energetic al personalității

Temperamentul este totalitatea însușirilor dinamico-energetice ale personalității. Furnizează informații atât despre nivelul dinamic al personalității (rapid-lent, rigid-mobil, uniform, neuniform), cât și despre nivelul energetic al acestuie (exploziv, rezistent, expansiv, risipă de energie, consum lent de energie etc.).

Temperamentul se manifestă deja din copilărie, perioadă în care celelalte laturi ale personalității încă nu sunt dezvoltate și se exprimă foarte clar în comportamentul individului.

Din punct de vedere biologic temperamentul include procesele neurochimice, iar din punct de vedere psihologic implică modul de reacție în diferite situații.

Temperamentul se manifestă în: mimică, ritmul vorbirii, conduite voluntare, procese cognitive, mișcări, scris.

Astfel temperamentul poate fi identificat prin indicatori psihocomportamentali:

Impresionabilitatea se referă la adâncimea cu care sunt trăite sentimentele. În funcție de tăria cu care sunt receptate stimulările oamenii pot fi adânc impresionabili sau puțin impresionabili.

Impulsivitatea se referă la modul de a răspunde, putând exista descărcări bruște precedate de o perioadă de latență sau descărcări domole, de intensitate redusă.

Ritmul reacțiilo și trăirilor psihice. Acestea pot fi uniforme sau neuniforme,poate exista regularitate între răspunsuri și pauze sau instabilitate evidentă.

Tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale reprezintă frecvența trăirilor psihice ale unei persoane într-o unitate de timp. Există persoane cu un tempou ridicat al trăirilor afective și persoane cu o frecvență mai redusă a acestor trăiri.

Expresivitatea psihică se referă la debitul limbajului, mișcori voluntare, mimică, disponibilitatea la comunicare, capacitatea de adaptare, rezistența la solicitări, la stres, la frustrare.

Prin combinarea acestor indicatori psihocomportamentali se obțin diferite tipuri de personalitate: excitabil cu reacții prompte; impresionabil dar lent; deliberat și oscilant; total pasiv (imperturbabil). Astfel la același stimul reacțiile temperamentale pot varia la diferiți indivizi

Indicatorii temperamentali aparțin întregii personalități și nu se manifestă aleatoriu, ele fiind stabile în conduită.

În psihologia personalității, temperamentul, relevă două aspecte strâns legate între ele:

Temperamentul redă prin aspect dinamic tabloul de personalitate al indivizilor;

Temperamentele prezintă proprietățile fundamentale ale sistemului nervos central.

Tipul de activitate nervoasă superioară (echilibrul, intensitatea și mobilitatea proceselor de excitație și inhibiție) reprezintă baza neurofuncțională a temperamentului, astfel studiind temperamentul unui individ putem afla însușirile fundamentale ale sistemului său nervos. Studiul activității nervoase superioare ne poate ajuta la determinarea temperamentului unui individ. Înainte ca activitatea nervoasă să se manifeste într-o caracteristică temperamentală, ea este mediată de relațiile cu lumea exterioară.

În manifestările sale, temperamentul, depinde de condițiile ontogenezei. Dacă „tipul determină categoria de temperament, dezvoltarea psihică condiționează modul concret în care se configurează acest temperament” (P. Popescu-Neveanu, 1961).

Deoarece activitatea nervoasă superioară este stabilă, temperamentul este considerată cea mai stabilă componentă a personalității. Deși este determinată genetic, prin influențele mediului temperamentul poate fi modelat prin intărirea manifestărilor pozitive și inhibarea celor negative.

Temperamentul este influențat și de aptitudiniși caracter, astfel dobândește câteva trăsături secundare variabile care îl individualizează.

G. Allport afirmă că „temperamentul este fundamentul emoțional al personalității”. Temperamentul se referă și la emoționalitate: la sensibilitatea față de o stimulare, viteza de răspuns, particularitățile dispoziției, acestea fiind considerate de Allport ereditare.

Temperamentul își pune amprenta asupra conduitei umane dar nu determină conșinutul vieții psihice.

2.3.2 Aptitudinile ca subsistem instrumental operțioal al persoalității

Aptitudinile se manifestă în calitatea și eficiența proceselorpsihice amplasândastfel personalitatea pe scara competențelor și valorilor.

Termenul de aptitudine își are originea în limba latină, în termenul aptus, care înseamnă capacitatea de a desfășura o activitate obținând rezultate peste medie.

Studiul aptitudinilor poate fi împărțită în trei mari etape:

Prima etapă corespunde perioadei 1900-1920 în care accentul a fost pus pe geneza și natura aptitudinilor;

A doua etapă datează între anii 1920-1936 fiind concentrată pe caracteristicile structurale și operaționale ale aptitudinilor;

Treia etapă, după 1936 are la bază dezvoltarea mijloacelor de testare a factorilor structurali ale atitudinilor.

M. Zlate evidențiază trei moduri diferite de definire a aptitudinilor:

Autorii francezi văd aptitudinea ca fiind anterioară capacității, ea fiind o virtualitate:

„condiția congenitală a unei modalități de eficiență, substratul constituțional al unei capacități, preexistând acesteia din urmă, care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinii, de formația educativă, eventual, și de exercițiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate” (H. Pieron, 1952 apud M. Bejat, 1971, p 88);

„o particularitate anatomo-fiziologică […] înnăscută, […] fără o orientare precis determinată” (B.M. Teplov, 1966 apud M. Bejat, 1971, p 97);

„o dispoziție naturală pentru ceva” sau o „predispoziție” (P. Foulquie, R Saint-Jean, 1962 apud M. Bejat, 1971, p 58).

Psihologii englezi definesc aptitudinea tot în sens de potențial dar ei consideră noțiunea de aptitudine și cea de capacitate ca fiind sinonime. Înțelesului termenului de capacitate în limba franceză, îi corespunde termenul de ability din limba engleză: „o capacitate reprezintă posibilitatea de reușită în executarea unui lucru, sau în exercitarea unei profesii. Ea poate fi obiectul unei evaluări directe […] ea este condiționată de o aptitudine, pe care o dezvăluie în mod direct, dar depinde de unele condiții probabile […] de nivelul de maturație, de formația educativă și învățare sau exercițiu” (H. Pieron, 1952, apud M Bejat, 1971, p 179). Definiția lui pierot dată termenului de capacite este asemănătoare modului de definire a termenului abilitz de către autorii englezi.

Ștefănescu-Goangă spune că aptitudinea „se referă mai mult la dispoziția nativă și în sensul acesta termenul de potențialitate este inerent înțelegerii ei. Apacitatea este atitudinea plus câștigul ei în calitate și cantitate, venit prin exercițiu […]. Este foarte greu, de altfel, să se desprindă aceste două laturi, de aptitudine și capacitate, pentru că, de fapt, ele în totdeauna sunt îmbinate sau sunt unul și același lucru în diferite faze” (Fl. Ștefănescu-Goangă, apud M. Bejat, 1971, p 143).

P. Popescu-Neveanu afirmă că capacitatea este un concept cu sferă mai largă, aptitudinea fiind doar un segment al capacității.

Aptitudinile pot fi definite și din perspectiva randamentului, adică a comportamentului eficient, vizând calitatea activităților desfășurate și rapiditatea cu care acestea sunt desfășurate.

Exemple de definiții:

„ Aptitudinea este orice însușire psihică sau fizică considerată sub unghiul randamentului”(E. Claparede, 1929 apud M. Zlate, 2000, p 111);

„A poseda aptitudini înseamnă a rezolva la indici de performanță optimă, de regulă deasupra mediei populației parentale, o categorie sau alta de sarcini2 (M. Golu, A. Dicu, 1972, p 74);

„Aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobândi sau ameliora un anumit randament, dacă este plasat în condiții favorabile și dacă este antrenat” (T.G. Andrews,1952 apud M. Zlate, 2000, p 37).

Nivelul aptitudinilor poate fi evaluată în funcție de: eficiență, productivitate, rapiditate etc. Aceste definiții însă scapă din vedere natura psihologică a aptitudinilor.

Aptitudinile se pot defini și raportate la conținutul lor specific, accentul fiind pus pe cunoașterea proceselor psihice care stau la baza aptitudinilor. Pressey definește aptitudinile privind conținutul lor astfel: „aptitudinea este o însușire complexă de personalitate, produs complex al întregii personalități, al întregii experiențe, al vitalității fizice, al echipamentului informațional ori al deprinderii, al metodelor de muncă, al integrării sau conflictului intereselor, al capacităților intelectuale” (S. Pressey, 1959 apud M. Zlate, 2000, p 144).

În investigarea aptitudinilor rolul cel mai important îl are performanța, însă performanța arată ceea ce poate realiza o persoană într-un moment dat fără a putea surprinde dinamismul aptitudinii. Astfel studiul aptitudinilor trebuie să aibă în vedere atât aspectele funcționalității, cât și cele ale procesualității.

Toate cele trei modalități de definire a aptitudinilor surprinde aspecte importante dar singure nu sunt satisfăcătoare. Este necesară o definiție sintetică, generală: „aptitudinile reprezintă un complex de procese și însușiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activități” (M. Zlate, 2000, p 146).

Pentru ca o însușire psihică să fie aptitudine trebuie să satisfacă urmaătoarele criterii:

să fie individuală;

să asigure finalitatea activității;

să asigure un nivel calitativ superior al sarcinii;

să dispună de un înalt grad de eficiență.

Aptitudinile intră în relație cu toate subsistemele personalității, fapt care se repercutează asupra performanței.

2.3.3 Inteligența ca subsistem rezolutiv-productiv al personalității

Datorită complexității ei, termenul de inteligență nu are o definișie unanim acceptată, existând multiple definiții ale acesteia.

Din perspectivă etimologică, latinul inter-legere are sensul de a discrimina și de a stabili relații. Din acest punct de vedere inteligența poate fi definită ca fiind capacitatea de a stabili relații între obiecte.

În multitudinea încercărilor de definire a inteligenței pot fi descoperite unele elemente comune, cum ar fi:

caracterul complex;

caracterul de orientare;

caracterul operatoriu.

Prin urmare „inteligențase relevă a fi aptitudinea intelectuală geberală a individului uman de a sistematiza și apoi utiliza achizițiile anterioare în situațiile problematice noi, modificând în mod necesar semnificația funcțională a evenimentelor cunoașterii, în scopul realizării unui echilibru optimal la situațiile noi și mereu variabile ale mediului” (V. Oprescu, 1991,p 113).

Știința actuală subliniază două accepțiuni ale inteligenței:

ca sistem complex de operații;

ca aptitudine generală.

Inteligența ca sistem complex de operații se referaă la adaptarea la mediul înconjurător, la rezolvarea problemelor și la procesele mintale implicate.

M. Zlate,1993, afirmă că, inteligența, ca sistem de operații este:

abilitatea de adaptare a individului;

abilitatea de a face deducții, de a gândi abstract și generaliza;

abilitatea de a corela într-un tot unitar părțile relativ disparate;

abilitatea de a prevedea consecințele unor acțiuni;

abilitatea de a alege variantele acționale optime;

abilitatea de a rezolva rapid probleme cu un grad înalt de dificultate.

Inteligența folosește procesele psihice pentru adaptarea la mediul înconjurător. Pentru unii autori, inteligența, este similară gândirii. J Piajet (1965), definește inteligența ca formă superioară de adaptare prin echilibrări progresive între operațiile fundamentale ale intelectului (asimilare ți acomodare).

2.3.4 Caracterul ca subsistem relațional-valoric și de autoreglaj al personalității

Caracterul rezultă din integrarea în anumite modalități psihocomportamentale a întregii eperiențe de viașă, ea reprezentând nucleul psihosocial al relațiilor individuale.

Noțiunea de caracter are numeroasde definiții și este polisemică. Șt Zisulescu a sintetizat trei sensuri ale noțiunii de caracter:

„caracteristic”, acest sens avându-și originea în etimologia cuvântului „faractir”. Acest sens se referă la însușirile esențoele ale unui obiect sau persoane.

Sensul etic: se referă la valoarea morală, caracterul fiind bun sau rîu, moral sau imoral, în funcție de principiile morale urmărite de individ.

Sensul psihologic se referă la stilul de areacție, la particularitățile specifice prin care individul se diferențieză de ceilalți.

Definirea caracterului poate fi redusă la două accepțiuni:

Accepțiunea extensivă: se referă la întregul portret psihomoral al persoanei ți cuprinde:

concepția generală despre lume și viață;

convingeri ți sentimente sociomorale;

aspirații și idealuri

conțimutul și scopurile activităților.

Accepțiunea restrictivă: pune în evidență componentele de bază ale caracterului: atitudinile și trăsăturile. În această accepțiune caracterul este un sistem de atitudini și trăsături care determină modul de raportare a individului la semeni și la societate în ansamblu.

2.4 Evaluarea în spihologia personalității

Criteriul de bază a teoriilor personalității este de a putea fi verificate experimental. Cercetarea bazată pe o teorie permite stabilirea existenței reale a unor relații între anumite fenomene, însă cercetarea poate fi făcută și contra unei teorii pentru a o contrazice. Pentru a verifica o teorie se apelează la ipoteze, în acest fel experimentul devenind un indicator de validitate a teoriei. Cu cât ipotezele verificate prin experiment confirmă postulatele unei teorii, teoria devine cu atât mai veridică.

Teoria precede și fundamentează cercetarea, iar metodele utilizate (observație, experiment) au rolul de a culege informații pentru a explica comportamentul.

Metodele utilizatr în cercetare trebuie:

Să corespundă scopurilor

Să fie verificabile, repetabile

Se apelează la verificarea experimentală datorită:

Intoleranței față de greșeli;

Evitării subiectivismului;

Înaintării ipotezelor cauzale;

Aprecierii în raport cu scara standard.

Obiectul psihologiei clinice în studiul personalității este înțelegerea comportamentelor indivizilor. Interacțiunrea cu psihologul permite accesul la procesele inaccesibile observației, care stau la baza comportamentului. În opoziție cu metoda experimentală, care studiază psihologia pentru a face generalizări, metoda clinică urmărește realizarea unei evaluări. În vederea prescripției terapeutice.

2.4.1 Observația

„Observația este definită ca acțiune de a privi cu atenție ființele, lucrurile, evenimentele, fenomenele pentru a le supraveghea și a trage concluzii asupra acestora”. Observația constă în înregistrarea prin simțuri a caracteristicilor obiectului studiat.

Observația impune o atitudine activă de căutare și selectare prin care organizăm ceea ce vedem, atribuind faptelor un anume sens.

Un dezavantaj al acestei metode o constituie faptul că prin observație nu găsim decât ceea ce căutăm și nu căutăm decât ceea ce corespăunde credințelor noastre.

Observația poate fi:

Directă: cu ajutorul simțurilor;

Indirectă: care implică o serie de inferențe și ipoteze. Din această categorie face parte și observația prin introspecție.

Există o diferență semnificativă între observația ca metodă și observația clinică. În timp ce prima are în vedere obținerea unor date obiective, verificabile, ceea de-a doua are ca scop descrierea unui subiect.

Pentru a delimita psihologia de speculațiile filosofice, psihologii au ales comportamentul, ca obiect principal al studiului lor. „Comportamentul este ansamblul actelor – produse de om sau animal – accesibile observației directe.” (I. Dafinoiu, 2002, p.67).

Comportamentul se manifestă la toate nivelele existenței:

La nivel neurofiziologic: ex: transpirație, roșeală;

La nivel motric: ex: a mișca mâna, a ridica un picior;

La nivelul contactului individului cu mediul: ex: a ocoli un obstacol, a deschide o fereastră;

La nivelul interacțiunii între indivizi: ex: a răspunde la salut, a comunica.

Comportamentul este o noțiune atât de generală, încât nu exită moment în care un organism să nu manifeste un comportament în vederea adaptării.

În cazul omului observația trebuie să țină cont atât de organizarea cât și de finalitatea acțiunii, adică observatorul se află la acel nivel al observației care integrează organizarea și finalitatea acțiunii. Astfel o noțiune mai exactă ar putea fi ceea de conduită. Npțiunea de conduită este definită ca: “ansamblul de acte (de răspunsuri) caracterizate printr-o organizare impusă de finalitatea urmărită, conștient sau nu, rațional sau nu, de către organism”.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală, a introdus în noțiunea de comportament, în afară de manifestările motorii observabile atât gândurile sau comportamentul cognitiv, cât și componentul psiho-emoțional, adică sentimentele și emoțiile.

Procesul observației trebuie să parcurgă următoarele etape:

Alegerea și definirea exactă a comportamentului care va fi urmărit;

Folosirea unui ghid sau grilă de observație pentru a asigura caracterul ei sistematic;

Stabilirea unor proceduri de codare și înregistrare a comportamentului observat;

Pentru generalizarea informațiilor se folosește eșantionarea comportamentelor.

2.6.2 Interviul psihologic

Interviul este utilizat în scopul obținerii de informații și constă într-o situație de schimb conversațional. Pentru ca interviul să fie psihologic, ea trebuie să aibă scopuri psihologice și să respecte anumite reguli ale psihologiei persoanei.

Fig 2 Diferențele dintre conversație și interviu psihologic

Mecanisme implicate în interviul clinic

Spațiul psihosocial intersubiectiv activează diferite mecanisme psihologice:

Înțelegerea empatică de către psiholog: psihologul trebuie să prezinte empatie față de pacient dar fărăr să se identifice cu acesta. Introiectarea de către pacient a punctului de vedere al psihologului, poate duce la maturizare psihosocială.

Proiecția, adică procesul prin care pacientul expulzează din sine calități, sentimente sau dorințe, pe care le atribuie altei persoane. Prin interviu, pacientul se confruntă cu propria imagine, iar proiecția poate aduce efecte neașteptate.

Transferul: relația terapeutică implică toată istoria personală, pacientul, neputând să evite transferul experienței sale personale.

Contratransferul: transferul se manifestă și la nivelul psihologlui prin reacții inconștiente la manifestările pacientului. Freud definea contratransferul ca fiind rezultatul: „influenței bolnavului asupra sentimentelor inconștiente ale medicului”. El susținea că medicul „nu merge mai departe decât îi permit propriile complexe și rezistențe interioare”.

Comunicarea nonverbalăȘ se realizează cu ajutorul modulațiilor vocii, posturii corpului gesturilor și a mimicilor. Elementele nonverbale formează contextul comunicării. Contextul cuprinde numeroase aspecte, cum ar fi: teritoriul, mișcările, spațiul intim, contactul corporal, vocea, privirea etc.

2.6.3 Metoda biografică (anamneza)

Se utilizează în medicină pentru diagnostizarea cauzelor și tratării persoanelorcu probleme psihice. Metoda presupune studierea comportamentului pe o perioadă îndelungată de timp.

Avantajele acestei metode sunt:

Metoda biografică ia în considerare întreaga gamă de trăsături ale personalității;

Este singura modalitate de studiere a fenomenelor rar întâlnite, cum ar fi dezintegrarea personalității.

Dezavantajele metodei sunt:

Nesiguranța găsirii adevăratelor legături de tip cauză efect;

Caracterul individual al studiului nu permite generalizarea rezultatelor.

Datorită caracterului retrospectiv amintirile pot fi denaturate;

Rezultatele pot fi influențate de subiectivitatea cercetătorului.

2.6.4 Metoda corelațională

Prin acestă metodă se stabilesc relații între diferite evenimente, componente (variabile) și cadrul lor. Orice valoare măsurabilă, a cărei valoare poate varia în cadrul unui continuum poate fi numită variabilă. Pentru a stabili gradul de corelație se folosește coeficientul de corelație Pearson care ne arată și orientarea de la –1(care semnifică dependență inversă),0 (semnifică lipsa de corelație), +1 (semnificând influența totală). Cele mai sigure corelații se cuprind între ±30 și ±60 (Hjelle L., Ziegler D., Teorii licinosti, Osnovnâie pologenia, issledovania i primenenie, Ed. Piter, Sankt-Petersburg 2001, p.65 (rus). Personality Theories. Basic assumptions, research and applications).

Corelația pozitivă înseamnă că valorile înalte ale unei variabile sunt legate de valorile înalte ale altei variabile, iar valorile joase ale uneia sunt în relație cu valorile joase ale celuilalt.

Corelația negativă arată că valorile înalte ale unei variabile sunt în relație cu valorile joase ale celuilalt și invers.

2.6.5 Metoda experimentală

Este o metodă prin care se pot stabili exact relații de tip cauză efect prin modificarea unor variabileși observarea influenței asupra altei variabile. Variabila manipulată se numește variabilă independentă, iar variabila influențată de aceste modificări se numește variabilă dependentă. Pentru asigurarea exactității rezultatelor în afară de grupul experimental se folosește și un grup de control.

În următorul tabel, în coloana din stânga sunt prezentate avantajele, iar în coloana din dreapta dezavantajele metodei experimentale:

2.6.6 Metoda testelor

Oamenii sunt foarte diferiți în caracteristicile psihologice, iar testele sunt utilizate pentru a surprinde diferențele dintre indivizi sau chiar diferitele reacții ale aceluiați individ în situații difetite.

Testul este o probă standardizată atât din punct de vedere al sarcinii,cât și al cotării, cu ajutorul coruia se pot obține date obiective într-un timp relativ scurt.

Se pot distinge următoarele categorii de teste:

Teste de inteligență și dezvoltare mentală: sunt utilizate pentru măsurarea caracteristicilor intelectuale, aptitudinilor cognitive și nivelului dezvoltării.

Teste de aptitudine și capacități: vizează măsurarea aptitudinilor de grup și a celor specifice.

Teste de personalitate

Testele de personalitate pot fi:

asociative (testul asociaților verbale Meninger, Rorschach)

constructive (test apercepției tematice)

de finisare (Rosenyweig, Rotter)

expresive (Machover)

alegerii (Szondi)

tehnici proiective: aceste tehnici sunt utilizate pentru aducerea la suprafașă a conflictelor inconștiente, a fricii sau a neliniștii.

Un test poate fi considerat util dacă rezultatele testului sunt fidele, adică constante și reproductibile șivalide, adică relevă exact ceea ce testul este menit să măsoare.

Testele folosite pentru măsurarea unei trăsături de personalitate presupun că aceea trăsătură se manifestă în majoritatea situațiilor și că este semnificativă în personalitatea individului. Astfel de teste sunt cele elaborate de: Spielberger 1970 (anxietate), Rotter, 1966 (locul controlului), Zuckerman 1976 (tendinței către succes), Snyder 1974 (scala autocontrolului).

Există și teste de autoevaluare. Acest tip de teste sunt de obicei de orientare clinică. Ex: 16PF, măsoară 16 factori, cuprinde 187 de întrebări și a fost elaborat de R. Cattell (1965); MMPI (Hathaway, McKinley 1943), Scala conștiinței de sine, care conține subscala de autoapreciere de sine și ceea de autoapreciere socială.

2.7 Tendințe actuale în cercetarea personalității

În psihologia personalității odată cu trecerea timpului au apărut s-au maturizat sau din potrivă au dispărut diferite tendințe.

Prima tendință consta în trecerea de la studiul „topologiei” personalității la studiul eficienței. Baza acestei modificări o constituie introducerea noțiunii de „personalitate optimală. Astfel, interesul se focalizează asupra personalității mature, capabilă să se insere în societate. A doua tendință constă în trecerea la abordarea factorială a personalității. La ora actuală modelul Big Five” a devenit cea mai influentă modalitate de abordare a persolităț. A treia tendință o constituie psihologia pozitivă, apărută în psihologia americană.

2.8Complexitatea personalității

Datorită complexității ei, personalitatea, a fost definită în moduri variate ți au fost elaborate numeroase teorii care explică personalitatea din diferite puncte de vedere.

Deși fiecare om are propria personalitate care diferă de personalitatea celorlalți, există și elemente comune.

Personalitatea oamenilor poate varia în funcție de numeroase criterii, cum ar fi: genul, vârsta, ocupația (unii susțin că cei caree au aceeați ocupație, cu timpul dezvoltă o personalitate caracteristică acelei ocupații), zona sau mediul în care trăiesc.

În partea de cercetare a lucrării de licență mi+am propus să subliniez aceste diferențe între personalitățile diferitelor categorii de oameni. În lucrarea de față am încercat să surprind diferențele dintre trăsăturile de personalitate ale bărbaților și ale femeilor aparținând aceleiați categorii de vârstă și diferențele dintre trăsăturile de personalitate ale adolescenților și adulților tineri indiferent de gen.

I.1. CARACTERIZAREA VÂRSTEI ADULTE

I.1.1. Stadii de dezvoltare.

Între persoanele adulte există diferențe enorme din punct de vedere al direcției pe care viața fiecăruia o urmează de la sfârșitul adolescenței până la vârsta a treia. Aceste variații se datorează pe de o parte diferențelor de personalitate, a intereselor și motivațiilor individului, pe de altă parte apariției unor evenimente de viață neașteptate sau nedorite (de exemplu, problemele de sănătate, divorțul, moartea unui apropiat, șomaj etc.). Există totuși puncte comune: stabilirea de relații cu alte persoane, căsătoria, copiii, activitatea profesională.

Teoreticieni precum Erik Erikson (1902-1994) sau Daniel Levinson (1986) s-au concentrat asupra temelor comune din viața indivizilor și au identificat mai multe stadii de dezvoltare specifice perioadei adulte.

Erik Erikson (1950, 1968) susține faptul că ,,noi ne dezvoltăm prin dezvăluirea predeterminată a personalității noastre în opt stadii”: patru stadii corespund copilăriei, iar alte patru stadii adolescenței, vârstei adulte:

Stadii de dezvoltare

Tabel I.1.1.

Sursa: Erikson, 1950, p. 89

Dintre aceste stadii, vârsta adultă mijlocie (30-60 ani) este centrul de interes al lucrării și se caracterizează prin faptul că majoritatea adulților se angajează într-o activitate productivă, valorizată și utilă din punct de vedere social. Foarte important de reținut este faptul că în cazul unei rezolvări negative al acestei crize, persoana devine centrată pe sine, stagnează. Erikson descrie aceste două extreme ca generativitate și stagnare, unde generativitatea se referă la ,,interesul pentru a crea și a păstori următoarea generație.”(Erikson, 1959, p.97).

Daniel Levinson (1978, 1986) preia și dezvoltă teoria lui Erikson, el arătând că fiecare dintre noi parcurgem un ciclu al vieții. Conform teoriei lui Levinson noțiunea de ciclu al vieții ne ,,sugerează că există o anumită ordonare în cursul vieții omului, deși viața fiecărui individ are caracteristici unice, cu toții trecem prin aceeași secvență de bază.”(Levinson, 1986, p.4).

Cele patru cicluri sezonale descrise de Levinson sunt:

Vârsta pre-adultă,

Vârsta adultă timpurie,

Vârsta adultă mijlocie,

Vârsta adultă târzie.

Chickering și Havighurst împart perioada adultă în șase stadii, în funcție de obiectivele trasate pe aceste subperioade.

Sarcini de dezvoltare ale adulților

Tabel I.1.2.

Sursa: http://www.consultanta-psihologica.com

În cadrul fiecărei perioade au loc schimbări importante, iar trecerea de la o perioadă la alta nu se face rapid ci traversând perioade de tranziție, care uneori pot dura mai mulți ani.

Teoria dezvoltată inițial de Levinson și publicată în cartea ,,The season of a Man′ s Life”(1978) se bazează pe datele obținute din interviuri realizate pe un grup de 40 de bărbați cu vârste cuprinse între 30 și 40 de ani. Grupul este constituit din 10 biologi, 10 scriitori, 10 oameni de afaceri și 10 muncitori.

Câțiva ani mai târziu, Levinson a realizat un studiu similar cu 45 de femei, lucrarea intitulându-se ,,The season oof a Woman′s Life”(1986).

Bărbatul intră în etapa adultă timpurie atunci când își începe cariera profesională și își întemeiază o familie. După un proces de autoevaluare care are loc în jurul vârstei de 30 de ani, bărbații se centrează pe întemeierea unei familii și asupra carierei profesionale.

În jurul vârstei de 40 de ani apare o altă tranziție importantă, pe măsură ce bărbații realizează că, eventual, ambițiile lor nu se pot realiza. În această perioadă bărbații au ca preocupare principală cultivarea calităților, cunoștințelor și deprinderilor.

În cazul femeilor, indiferent că vorbim de o casnică sau de o femeie de afaceri, se pare că urmează tipurile de cicluri pe care le urmează și bărbații; totuși modul de structurare a vieții unei femei tinde să fie strâns legată de ciclul de viață al familiei sale.

Perioada adultă timpurie, în opinia lui Levinson, se caracterizează prin energie maximă, dar și stres și contradicții puternice.

În perioada de tranziție către vârsta adultă (17-22 ani) individul își construiește un vis personal. Atunci când visul nu este bine conectat cu viața persoanei, visul moare pur și simplu și implicit și sentimentul personal de a avea un scop, o direcție în viață. Urmează apoi încercarea persoanei de a-și construi un stil de viață adecvat vârstei adulte.

O a doua perioadă de tranziție apare în jurul vârstei de 30 de ani (28-33 de ani) și se caracterizează prin reconsiderare și modificare a întregii structuri a vieții. Acest proces culminează cu o restructurare a vieții specifice perioadei adulte timpurii (33-40 ani), perioadă în care individul încearcă să își realizeze principalele aspirații.

Etapa de tranziție către perioada adultă mijlocie (40-45 ani), încheie acest ciclu. Deci în această perioadă oamenii simt că viața pe care o trăiesc nu se ridică la înălțimea idealurilor și a viselor pe care și le-au construit și de aceea vor trăi o așa numită ,,criză” a mijlocului vieții.

În concluzie, dezvoltarea adultului implică un proces de schimbare aproape constantă, cu o foarte mică stabilitate a structurilor vieții la u moment dat. Pe de altă parte vorbim despre gradul de succes sau insucces pe care individul l-a înregistrat și despre impactul acestei structuri de viață asupra sinelui.

I.1.2. Vârsta adultă

Biografiile oamenilor celebri și media de vârstă pentru creația veritabilă în diferite domenii de activitate arată un aspect important al dezvoltării psihice în perioadele adulte. Astfel s-a constatat că, în general, vârstele adulte mai tinere, până în 35 ani au un potențial de stabilitate mai redus, fiind apoi urmat de stabilitatea relativ mare a celorlalte vârste în procesul de continuare a progresului social-cultural și profesional.

,,La vârstele de peste 35 de ani au loc forme de exprimare de maximă forță, energie, prin care se realizează contribuția consistentă a adulților la cerințele vieții sociale.”(Albu, 2007, p. 34). Acesta este motivul pentru care vârstele adulte se mai numesc și vârste active.

Există o serie de factori implicați în activitatea social-economică și culturală care influențează longevitatea, activismul mai mare al omului modern în comparație cu cel din alte perioade istorice (energia atomică, electronica, laserul, informatica).

Buhler a colecționat peste 100 de biografii și 50 de anamneze din literatură pe care le-a tratat din optica vârstelor în încercarea de a identifica o curbă ascendentă, dar și cea degeneratoare a vieții umane. A fost nevoie ulterior, în cercetările sale să facă diferența între declinul biologic inevitabil de cel intelectual, variabil de la o persoană la alta.

,,Allport a enumerat șase trăsături specifice adultului și anume:

• conștiință de sine largă;

• relații și raporturi intime;

• securitate emoțională fundamentală;

• preocupare obiectivă;

• obiectivare de sine;

• armonie relativă cu propriile achiziții din experiența personală.”(Albu, 2007, p. 35).

Cl. I. Leuba este autorul unei lucrări legate de vârstele adulte, în care a conturat diferențe numeroase între adultul tânăr, adultul de vârstă mijlocie și adultul tardiv. H. Thomae a atras atenția asupra periodizărilor realizate pentru vârstele adulte; în acest sens trebuie să se aibă în vedere rolurile, sarcinile și responsabilitățile sociale.

R. Bergler a elaborat un model multidimensional de dezvoltare în care variabilele sociale au fost scoase în prim plan împreună cu atitudinile dar și conexiunile dintre ele, ca elemente deosebit de sensibile și importante. El a exprimat faptul că atitudinile sunt dimensiunile psihice cele mai sensibile, întrucât acestea sunt influențate de toate evenimentele vieții sociale și mai cu seamă de:

• ,,concurența socială și profesională;

• situația familială;

• interiorizarea lumii și a imperfecțiunilor ei reale;

• ocupațiile cu monotonia propriei vieți cotidiene;

• interiorizarea caracterului definitiv al propriului destin;

• confruntarea cu caracterul finit al existenței în lumea reală.”(Albu, 2007, p. 35).

Robert Lifton arată că în perioada adultă o serie de caracteristici psihice se optimizează, dar în același timp altele se deteriorizează. R. Berguss susține aceeași idee când se referă la capacitățile biologice și psihologice ale funcțiilor, la productivitate, trăsături caracteristice, integrarea profesională, statutul social și rolurile de vârstă.

M. Zlate a împărțit vârstele adulte, cu următoarele etichete: tinerețea, maturitatea și involuția. În concepția autorului maturitatea sau perioada adultă este considerată perioada maximei realizări, cu cea mai mare productivitate și totdată armonizare a intereselor, aptitudinilor, deprinderilor, comunicării interrelaționale, a conștiinței, inclusiv a securizării emoționale – și a structurii concepției filosofice de viață.

În literatura de specialitate se atrage tot mai mult atenția asupra crizei de la 40 de ani. De obicei, această vârstă este profund marcată și determinată de evenimentele familiale. În jurul acestei vârste majoritatea au dobândit un statut social și profesional iar relația de familie a ocupat un plan secund. Declinul biologic este deja instalat, iar oamenii se gândesc cum să-și prelungească longevitatea și viața activă. ,,Se tinde să se consolideze o vârstă matură tardivă prelungită datorită creșterii condițiilor de viață, a suportului medical și de cultură medicală preventivă mai bună și mai largă, fapt ce pune în evidență o dilatare a vârstelor adulte active.”(Albu, 2007, p. 35).

Considerând că stadiile dezvoltării psihice au drept itemi de diferențiere tipul fundamental de activitate și tipul de relații implicate, se poate spune că ,,expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii profesionale și în ierarhia posturilor de muncă constituie tipul fundamental de activitate în perioadele adulte, iar structura relațiilor de muncă sociale și de familie (valoarea lor contribuantă în afectarea și dezafectarea identității și a subidentităților) constituie tipul de relații caracteristice și în această perioadă.”(Albu, 2007, p. 38).

Prin urmare, mergând pe aceste considerente putem diferenția mai multe subetape adulte:

Între 35 și 45 de ani, vorbim de vârsta adultă de stabilitate în care implicarea profesională este intensă, activitatea pe acest plan este cumulativă, sumativă și creatoare. De obicei între aceste vârste se mai parcurge o școală sau un curs de perfecționare, un masterat sau un doctorat. Accesul în ierarhia profesională este activ dar la fel de ample și complexe sunt și responsabilitățile. În familie, copiii încep să frecventeze școala, ceea ce duce la o creștere relativă a conținutului subidentității de părinte și astfel o modificare în evoluția familiei.

Între 45 și 55 de ani oamenii trec pe planuri de și mai mare responsabilitate profesională și social-culturală. Ca și cea de părinte, subidentitatea de soț se va diminua ușor. Femeile traversează o perioadă dificilă marcată de stări confuze, anxioase, chiar depresive, date de substratul hormonal (instalarea menopauzei).

Perioada adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani) se caracterizează printr-o scădere a forțelor fizice, fiind o perioadă critică, din nou, pentru femei.

Omul din ziua de azi este implicat în forme de responsabilitate complexă, multiple subidentități în care este solicitat (profesie, viață socială, familie și statut matrimonial). De asemenea, el se află în mare parte inserat în angajamentele sociale și astfel nu dispune de suficient timp. Marea problemă a adulților este timpul! De asemenea, standardul de viață se află în creștere, responsabilitățile sunt multiple față de familie, rol social, statut.

În perioada adultului tânăr, personalitatea este cel mai mult angrenată în trăiri afective intense, expectații puternice, care nu sunt întotdeauna în acord cu posibilitățile reale, personale. Astfel apar conflictele de rol și statut. ,,Studiul personalității legat de adaptarea profesională și socială a pus în evidență pentru această perioadă trei tipuri de situații:

• situații în care se trăiește disconfortul legat de „șocul realității”, ceea ce are drept consecință inadaptarea profesională, bazată pe investiții mari de aspirații și cerințe de responsabilități ce nu sunt adaptate la condițiile reale ale locului de muncă;

• situații în care adultul tânăr investește în activitatea profesională aptitudini, dar nu multe aspirații și adaptarea se realizează, dar nu este extinsă;

• situații în care adultul tânăr investește aspirații.”(Albu, 2007, p. 38).

Între 45 și 55 de ani se conștientizează reușita și împlinirea sau, dimpotrivă, nereușita și neîmplinirea. Pot fi și combinații de tip reușită, cu neîmplinire și simț de ratare latent sau nereușită cu impliniri, dar și nereușita și neîmplinirea. Este o perioadă de evaluare conștientă a poziției sociale, familiale, profesionale, un fel de bilanț înaintea ieșirii din viața activă.

Ultima perioadă a vârstei adulte (de la 55 la 65 de ani), se află sub imperiul ieșirii din activitatea profesională ceea ce constituie pentru majoritatea un ,,șoc” al realității- pensionarea.

I.1.3. Problema diferențelor între sexe. Visul personal.

După Erikson (1968) cele trei stadii ale perioadei adulte propuse de el sunt universal valabile, se aplică la ambele sexe și în culturi diferite.

El consideră și acceptă totuși că ar exista diferențe între bărbați și femei în ceea ce privește succesiunea stadiilor de dezvoltare în perioada adultă. De exemplu, bărbații dezvoltă sentimentul identității înainte de a trăi intimitatea cu u partener sexual în perioada tinereții. Femeile, de multe ori, nu își dezvoltă complet propria identitate, înainte de a-și găsi un potențial soț. Din acest motiv, crede Erikson, identitatea femeii va depinde parțial de tipul bărbatului cu care dorește să se căsătorească. Ideea este puternic controversată, dar totuși există dovezi care susțin diferențele dintre bărbați și femei din punct de vedere al dezvoltării identității.

Deși se considera că acea criză a vârstei mijlocii apare preponderent la bărbați, studiile au arătat că și femeile sunt predispuse la acesta, ba mai mult, ele solicită cele mai multe date privind această perioadă. Este o perioadă mai dificilă întrucât oamenii nu acceptă să conștientizeze că s-a încheiat o jumătate din viața lor, deși majoritatea când ajung la acest prag au realizări familiale, sociale și profesionale. Concepția populară susține ca fundament a acestei crize de vârstă, la femei- pierderea/ diminuarea tinereții și frumuseții, iar la bărbați- pierderea/ diminuarea virilității.

Cercetările neurofiziologice au adus câteva diferențe între sexe la vârsta adultă. Astfel, se consideră că femeile și-au păstrat mai bine și sunt mai eficiente când vorbim de procese psihice precum atenția, limbajul, memoria și cogniția socială, în timp ce bărbații ar performa la procesarea spațială și la viteza senzitiv-motorie. Aceste lucruri se bazează și pe experiența dobândită social și profesional, cunoscut fiind faptul că există meserii preponderent ocupate de femei (în sănătate, asistență socială, învățământ) și meserii unde majoritari sunt bărbații (armată, poliție, întreprinderi). Pe de altă parte există și supoziția că având hormoni sexuali diferiți aceștia ar fi direct incriminați în diferențierile dintre sexe și astfel în modul de percepere a lucrurilor și comportamentul general a celor două genuri.

În ceea ce privește construirea unui vis personal, se pune problema diferențelor între modul în care bărbații și femeile se angajează în construirea sa.

Levinson (1978) arată că pentru bărbați visele personale tind să se organizeze în jurul carierei, în timp ce în cazul femeilor, visele sunt mult mai complexe: au obiective personale (de exemplu, aspectul fizic, cariera), dar și obiective interpersonale (obligații față de ceilalți, sprijin pentru bărbat, copii, familie în general). De menționat și apreciat este modul în care o femeie rezolvă conflictele între obiectivele personale și cele interpersonale. Multe femei care până în jurul vârstei de 30 de ani se concentrează pe carieră, încep să-și reorienteze atenția asupra căsătoriei și familiei după această vârstă. Cele care și-au petrecut această perioadă dedicându-se căsniciei și familiei, vor începe să se gândească de acum la o carieră. Nu se poate considera că o variantă este mai bună decât cealaltă. Totul ține de structura individuală și de contextul social în care individul trăiește.

Aceste diferențe de orientare a celor două sexe provin și din mediul cultural al vremii. Credința străveche conferea fără discuție bărbatului rolul de a susține casa, familia, prin muncă și obținere de foloase, în timp ce femeii îi era atribuit rolul în creșterea și educația copiilor, întreținerea bunurilor familiei. Chiar dacă în societatea noastră există egalitate între cele două sexe, persistă încă această diferențiere și atribuire de roluri specifice, pentru bărbați și femei. Aceasta fiind cultura dată și visul propriu va fi orientat spre specificitate de gen, întrucât acesta se formează încă din copilărie, sub influența directă a familiei, moștenitoare la rândul ei a culturilor și tradițiilor din strămoși.

În concluzie, putem spune că există diferențe între bărbați și femei din punct de vedere al visului personal și al obiectivelor majore pe care fiecare le urmărește.

I.3. CONCEPTE ȘI DEFINIȚII ALE SINELUI

„Conceptul de sine este alcătuit din ansamblul ideilor, al sentimentelor și atitudinilor pe care le cultivi față de propria persoană, prin care te oglindești, este conștiința pe care o ai despre tine ca persoană, ca entitate distinctă, capabilă de reflecție și de acțiune”(Muntean, 2009, p.228)

„Ne cunoaștem pentru că suntem conștienți de ceilalți și de noi înșine și acestă conștiință derivă din cea pe care ceilalți o au despre noi”( Boncu Șt., 2007, p.59)

Freud creează în psihanaliză conceptele etajate de sine, eu și supraeu.

El arată că eul este partea conștientă a noastră, realul și teren de confruntare a sinelui cu superego-ul.

Sinele este subiect al actului conștientizării. El conține plăcerea, libidoul, se află în straturile subconștientului. De asemenea, conține și pulsiunea agresivității. Superego-ul este principiul regulilor, al opreliștilor sociale, regula impusă de social.

Sistemul sinelui are ca scop „realizarea plăcerii și evitarea durerii”(Muntean, 2009, p.230), menținerea sentimentului valorii personale, trecând prin organizare și experiențe.

Ana Muntean vorbește despre „un sine academic” în educație. Copiii care au respect de sine și o imagine de sine pozitivă obțin rezultate mai bune. Rezultatele academice mai slabe conduc la o diminuare a respectului de sine, dar stima de sine scăzută tinde să fie compensată de creșterea respectului de sine în alte domenii. Copiii care au rezultate mai slabe la școală vor încerca să atragă atenția asupra lor cu acte uneori chiar antisociale încercând astfel să atragă atenția și să obțină respectul colegilor în sens negativ.

„Conceptul de sine academic” (Muntean, 2009, p.227) este pozitiv atunci când elevii sau studenții au succes.

„Sinele reprezintă un set de reguli personale ce ghidează acțiunile noastre sociale și personale și ne asigură continuitatea în timp.”(Muntean, 2009, p.229). Sinele trăit sau imaginea de sine este sentimentul că suntem unități distincte, individualizate, diferite de ceilalți și identificabile, ceea ce știm despre capacitățile și limitele noastre.

În cartea sa, intitulată „Sinele și cunoașterea lui”, Petre Iluț vorbește despre ,,sine și identitatea multiplă”.

În psihologia socială americană conceptul de sine (self) s-a cristalizat ca reprezentând ,,colecția de crezuri despre noi înșine”(Taylor, 1994, p.137), adică imaginea pe care o avem despre propria persoană, find vorba despre partea profundă a personalității, ce înseamnă reflexivitate.

I.3.1. Conștiința de sine.

Conștiința de sine este definită ca fiind ,,recunoașterea felului în care viața noastră afectivă ne influențează performanțele și abilitatea de a ne folosi resursele în luarea deciziilor.”(Goleman, 2004, p.53).

Conștiința de sine este așadar însușirea unei ființe de a realiza, la modul reflexiv, cine este, cu cine este, unde se află și în ce moment din timp se află. Dacă știi cine ești înseamnă că ești orientat autopsihic. Dacă știi cu cine ești, înseamnă că ai conștientizat social. Dacă știi unde te afli și în ce timp, înseamnă că ești orientat spațio-temporar. Prin urmare conștientizarea proprie în cadrul acestor dimensiuni dau conștiința de sine.

I.3.2. Autoevaluarea corectă.

Autoevaluarea corectă reprezintă ,,o înțelegere sinceră a puterilor și limitelor noastre, o privire clară asupra trăsăturilor de caracter care trebuie ameliorate și deprinderea de a învăța din experiențele trăite.”(Goleman, 2004, p.53)

De multe ori nu suntem sinceri cu noi și fie că tindem să ne supraevaluăm, fie să ne subevaluăm. Ambele aspecte predispun la stări de îndoială și scădere a încrederii în sine atunci când rezultatele nu vin pe măsura expectanțelor noastre. Este important să ne cunoaștem limitele și totodată să considerăm că putem și mai mult, progresiv, în ritm individual.

O bună autoevaluare înseamnă o bună autocunoaștere iar aceasta nu poate decât să conducă la performanță personală, prin dezvoltarea potențialului pe care omul este conștient că îl are.

Imaginea de sine sau conștiința de sine, ce ne este necesară într-o bună autoevaluare este definită de modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția pe care o avem la un moment dat al evoluției noastre, de ceea ce am aspira să fim sau ceea ce am putea deveni, putem diferenția mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, real, eul ideal, performer și eul viitor, dezirabil. Imaginea pe care o avem despre noi înșine, ne influențează comportamentul și de aceea este important să ne percepem cât mai corect, să dezvoltam convingeri realiste despre noi insine. 

Există persoane care, deși au o înfățișare fizică plăcută, se percep ca fiind prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde. Percepția de sine nu reprezintă neapărat adevărul despre noi, ci este mai degrabă un barometru al stării noastre de bine. Este privirea noastră introspectivă.

I.3.3. Încrederea în sine.

Încrederea în sine este definită ca și ,,curajul provenit din certitudinea pe care o avem despre capacitățile, valorile morale și obiectivele noastre.”(Goleman, 2004, p.53) După același autor, încrederea în sine este un ,,sine qua non al performanței”. Fără ea oamenii sunt incapabili de a lua măsuri cu privire la viața lor. Încrederea în sine ne dă siguranța necesară pentru a merge înainte.

Pentru indivizii lipsiți de încredere în sine ,,orice eșec este o confirmare a sentimentului de incompetență”. (Goleman, 2004, p.69) Lipsa încrederii de sine se manifestă prin sentimente de neajutorare, de neputință și de îndoieli paralizante. O încredere exagerată însă ia forma aroganței, în special când individul este stângaci în relațiile sociale.

Încrederea de sine se poate manifesta printr-o simplă carismă, prezență. Oamenii care au această însușire inspiră încredere și celor din jurul lor cu care intră în contact. ,,Oamenii siguri pe ei se simt eficienți, capabili de a face față situațiilor critice și de a-și însuși noi competențe.”(Goleman, 2004, p.53)

Siguranța de sine te face capabil de a lua decizii dificile nu de a urma o direcție aleasă, în ciudaeventulelor presiuni venite din exterior. Indivizii înzestrați cu această trăsătură sunt fermi în atitudine, fără să fie aroganți sau ofensivi și nu renunță la hotărârile luate.

Cei încrezători în capacitățile lor au rezultate bune datorate tocmai acestei convingeri, sunt perseverenți, nu se lasă intimidați de dificultăți. Totuși tendința noastră este de a evita situațiile sau domeniile de care ne este teamă să nu greșim, ne lipsește convingerea că putem stăpâni situațiile dificile.

Trăsăturile definitorii ale persoanelor lipsite de încredere de sine sunt teama paralizantă de a părea stupid, renunțarea prea ușoară la propriile idei, opinii, rezistență la nou, nehotărâre cronică, evitarea oricărui risc, incapacitatea de a expune o idee valoroasă.

Strâns legată de încrederea în sine este autoeficiența, adică ,,părerea pozitivă asupra propriilor performanțe. Nu reprezintă propriu-zis capacitățile noastre, ci încrederea pe care o avem în ele”(Goleman, 2004, p.70)

Albert Bandura, psiholog la Universitatea Stanford, cel care a lansat studiul asupra autoeficienței, arată că există diferențe între cei încrezători în propriile puteri și cei nesiguri când se confruntă cu sarcini dificile. Cei înzestrați cu autoeficiență merg înaintea problemelor, în timp ce ceilalți nu fac nici măcar o încercare chiar dacă ar fi în stare să facă față situației. ,,Încrederea în sine potențează aspirațiile, în timp ce îndoielile le minimalizează.” (Goleman, 2004, p.70)

Încrederea în sine este poate cel mai important lucru pentru un om, în atingerea obiectivelor sale. Studiile arată că toți oamenii care au reușit să realizeze ceva cu adevărat măreț în viață, au în comun o încredere in sine foarte puternică, care le-a permis să-și urmărească cu hotărâre visurile și să facă tot ceea ce era necesar pentru a le duce la îndeplinire. De aceea este important ca acest aspect să fie cultivat din frageda copilărie, atunci când individul începe să-și contureze personalitatea precum și de-a lungul vieții când, supus în fața unor probleme majore, orice om poate să-și piardă din încredere sau chiar din stima de sine. Acest lucru nu duce decât la eșec însă și în această situație o persoană puternică, bine ancorată în realitate, cu încredere în sine, poate depăși momentul, ba chiar poate să se folosească de el ca de o lecție învățată, lecție ce îl face mai puternic, mai încrezător în forțele proprii. Dau câteva exemple din diverse domenii, care ne arată ce înseamnă să crezi în tine și în visele tale: Albert Einstein a fost dat afara de la școală, Michael Jordan a fost exclus din echipa de basket a liceului, Walt Disney a fost concediat deoarece nu avea imaginație și idei originale, Abraham Lincoln a eșuat în afaceri de două ori, și-a pierdut logodnica, a pierdut opt alegeri și cu toate acestea a devenit președintele Statelor Unite.

Încrederea în sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite lucruri, în timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări sau autopercepții și are un rol foarte important în stabilirea identității noastre. O stima de sine pozitivă, crescută, reală, se bazează pe evaluarea pozitivă a propriilor noastre comportamente. De aceea este important să nu ne neglijăm nevoile și limitele pentru ca tot ceea ce facem să ne pună în valoare și mai ales să fie veritabile în ochii noștri.

Încrederea în sine nu este înnăscută și nu depinde doar de educația pe care am primit-o în copilărie când familia ne-a stat alături, ne-a învățat să lucrăm împreună și ne-a stimulat să ne asumăm responsabilități pentru a fi pe picioarele noastre, pentru a deveni autonomi în viață.

Încrederea în sine este realistă și predictibilă, deoarece se fondează pe rezultate concrete obținute în trecut, pe experiențele practice pe care o persoană le-a trăit și care-i permit să anticipeze rezultatele și expectanțele pe care le are pentru viitor.

Așadar încrederea în sine nu este o variabilă sau o incertitudine. Ea se bazează pe conștientizarea propriilor cunoștințe și competențe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obținute anterior și în același timp este susținută prin abordarea treptată, progresivă, evoluantă, a altor experiențe în scopul de a fixa și transfera competențele, precum și pentru a descoperi alte competente de care nu eram conștienți.  Încrederea de sine se întărește și devine conștiință pe măsura obținerii rezultatelor pozitive.

Un aspect important este ca experiențele noi să fie abordate treptat, deoarece eșecurile repetate pot avea efecte negative asupra încrederii în sine și a stimei de sine. Cele mai greu de depășit și care au cu adevărat efecte reflexe asupra imaginii de sine sunt acele eșecuri inexplicabile, pentru care persoana nu știe motivul sau cauza. Dacă suntem flexibili însă și putem privi dintr-un alt unghi acțiunile și experiențele noastre astfel încât să vedem și o parte bună, pozitivă a lucrurilor și să învățăm ceva din ceea ce ni s-a întâmplat, atunci vom reuși să ne consolidăm încrederea în sine și să ne întărim stima de sine. Cu alte cuvinte, cu capul sus și lecția învățată, mergem înainte. Nu rămânem acolo, nu trăim în trecut. Noi, ca și stare de viață, suntem prezentul.

I.3.4. Probleme de adaptare și implicarea sinelui în rezolvarea lor.

Nucleul întregii funcționări a omului îl constituie sentimentele față de sine și față de alții. Pentru ca omul să se mențină sănătos din punct de vedere mintal, problemele cu care se confruntă trebuie soluționate. Dacă aceste probleme majore sau minore nu sunt soluționate pot să genereze stări de dezechilibru sau chiar o boală. Dar intensitatea cu care trăim problemele variază de la un individ la altul.

Cele mai mari probleme din viața unui individ ,,Crizele, sunt create de pierderea, prin moarte ori separare, a unei persoane iubite (părinte, partener, iubit, soț, coleg, copil)”(Muntean, 2009, p.238). Pierderea de orice natură întrerupe cursul vieții, generează un dezechilibru personal, având ca urmare din punct de vedere emoțional trăirea stării de doliu. Indiferent că vorbim de moarte sau de separarea, divorțul de o persoană iubită, impactul asupra vieții individului este același, dar poate fi o situație de mai mică sau mai mare relevanță. ,,Trăirile generate de pierderi trec printr-un moment de protest, urmat de un moment de disperare și, în final, negarea, abandonul.”(Muntean, 2009, p.239).

Capacitatea unei persoane de a-și menține sau de a-și recăpăta încrederea în sine și respectul ține de sănătatea mentală a acestuia, reușind să depășească emoțiile cauzate de pierdere sau separare- doliu.

Procesele de autoreglare pentru a face față emoțiilor generate de o pierdere se numesc mecanisme defensive- situații în care individul se ascunde, se protejează pe sine nereușind să se confrunte cu problema, sau mecanisme de coping- individul găsește resurse și modalități eficiente de adaptare la o situație. Așadar, mecanismele de adaptare pot fi realiste (mecanisme de coping) sau nelegate de realitate (defensive, neurotice).

Mecanisme defensive

Tabel I.3.1.

Sursa: Popa-Velea, 1999, p. 67

Cel care a vorbit prima dată despre mecanismele de adaptare este Sigmund Freud. El susține că orice individ are un set de reacții defensive, care au rol de apărare în cazul evenimentelor traumatizante din viața individului. Elementele fundamentale ale sănătății individului sunt aceste mecanisme defensive. Un individ sănătos folosește mecanisme mature, reale, de depășire a situațiilor traumatizante sau a repercusiunilor acestora- anxietate, depresie. S-au făcut cercetări privind proveniența acestor mecanisme, dacă sunt înnăscute sau total dobândite, însă nu s-a demonstrat nici una dintre variante. Se consideră totuși că ar fi și o influență înnăscută în manifestarea lor, dată fiind universalitatea lor în confruntarea cu situațiile stresante.

Anna Freud (1961) consideră că aceste mecanisme sunt sănătoase, de adaptare, ajutând individul să depășească situațiile de criză. Haan (1969) nu este de aceeași părere, considerând că mecanismele defensive, de retragere, au un aspect negativ asupra personalității individului opunându-se reacțiilor bune, pozitive, de coping sau adaptare.

Cele mai importante cercetări în acest domeniu le-a întreprins Vaillant (1977). Deși el nu utilizează termenul de coping, a extins foarte mult viziunea asupra mecanismelor defensive și de coping. El a structurat aceste mecanisme, considerând că au patru nivele, dintre care primele trei apar în copilărie, iar mecanismele nivelului al patrulea apar mai târziu, în adolescență. Vaillant afirmă că mecanismele nivelului al patrulea sunt utilizate de persoanele mature care au succes în muncă și care și în perioada adultă și-au păstrat interesul pentru muncă. El a întreprins un studiu de lungă durată pe generațiile admise la Universitatea Harvard, între 1942-1944, studenții fiind pe acea vreme băieți. Vaillant i-a revăzut la vârsta de 55 de ani, după o viață cu probleme, dar totuși înnobilați de succes. El a considerat că acesta provine din veniturile mari, rolul profesional și recunoașterea socială.

Mecanismele mature de coping ajută individul să se integreze realității, să aibă relații echilibrate interpersonale, să depășească situațiile de tip ,,criză” prin controlul emoțiilor și sentimentelor personale. Aceste mecanisme pozitive ar fi:

Altruismul: chiar dacă mi-e greu, vin în sprijinul celorlalți care au mai multă nevoie de mine sau o situație mai delicată decât a mea. În final acest lucru mă va face să mă simt util, curajos, puternic și astfel voi depăși și problemele mele.

Umorul: îmi exprim deschis părerile, fac haz de necaz! Atitudinea hilară mă ajută să înving problemele.

Suprimarea: am și altceva mult mai important de rezolvat. E o situație dificilă dar pot și mâine să mă gândesc la ea! Se poate ca între timp să vină alte informații în sprijinul rezolvării problemei.

Anticiparea: am o problemă, o rezolv organizat, pas cu pas, detaliu cu detaliu.

Sublimarea: orientarea energiei instinctuale spre activități intelectuale, creative, artistice, evitându-se astfel consecințele nedorite.

În viața de zi cu zi un individ folosește atât mecanismele defensive cât și pe cele de coping. De fapt, într-o primă reacție la criză, majoritatea tind să fugă, să se retragă, să ,,scape”, ca mai apoi, analizând în mod matur situația să găsească moduri de adaptare, de trecere peste sau, în fine, de rezolvare a situației critice.

I.3.5. Stima de sine. Definiție. Prezentare.

Stima de sine reprezintă modul în care ne apreciem, cum ne evaluăm în raport cu propriile așteptări și așteptările celorlalți.

Prima referință despre stima de sine (self-esteem) se regăsește la Wiliam Jones în ,,Principles of Psyhology”(1890). În opinia lui stima de sine reprezintă ,,raportul dintre succesele obținute și aspirațiile sau pretențiile inițiale”(Jones W.,1890, p.241), adică rezultatul evaluării performanței în domenii importante pentru eul sau sinele unei persoane.

Tot în scrierile lui W. Jones se regăsește stima de sine globală, care presupune ,,o anume raportare afectivă globală la propriul eu, independentă de rațiuni obiective ce țin de satisfacții sau dezamăgiri personale”(Jones W.,1890, p.245).

Stima de sine reprezintă ,,valorizarea, acceptarea și evaluarea generală a eului, într-un cuvânt autoraportarea afectivă.”(Jones W.,1890, p.240)

Stima de sine constituie o valoare umană fragilă și schimbătoare. Ea crește de fiecare dată când ne străduim și ne respectăm standardele și scade atunci când nu reușim să atingem respectivele norme. Așa încât, pe parcursul vieții cunoaștem valori foarte înalte ale stimei de sine, dar și foarte scăzute.

,,Stima de sine reprezintă componenta evaluativă a sinelui și se referă la trăirile afective, emoțiile pe care le încearcă persoana atunci când se referă la propria persoană.”( Jones W.,1890, p.240).

Stima de sine reprezintă o evaluare pe care o facem despre noi înșine și care poate avea diferite forme. Rosemberg (1979) face distincție între stima de sine ridicată (pozitivă) și stima de sine scăzută (negativă). Pornind de la scala de sine a lui Rosemberg, Hatherton și Polivy construiesc în 1991 un instrument pentru a mări stima de sine generală sau ca trăsătură și stima de sine ca stare sau momentană.

Stima de sine este dificil de definit. Iată și cealaltă definiție, conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist, autorul cărții ,,The Benefits and Hazard of the Philosophy of Any Rand: A Personal Statement”- ,,stima de sine este capacitatea de a influența dificultățile fundamentale ale vieții, fără a pierde speranța”.

Stima de sine reprezintă așadar modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile expectanțe și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre. Fiecare ființă umana este unică și are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei ființe umane este cumulată în suma comportamentelor, acțiunilor și posibilităților sale trecute, prezente și viitoare. Capacitatea ființei umane de a se proiecta în viitor, de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la experiențele și succesele anterioare precum și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea și susținerea stimei de sine.

Capitolul III

Obiectivele și ipotezele cercetării

Studiul I:

Obiectivele cercetării:

O1: Descrierea unor instrumente psihologice utilizate în evaluarea și diagnoza tipologică a personalităților umane.

O2: Utilizarea instrumentelor psihologice în mod exemplificator, cotarea și interpretarea rezultatelor.

Ipoteze de cercetare:

I1: Comportamentele manifeste pot facilita autoaprecierea tipului de sistem nervos central căreia îi aparține.

Studiul II:

Obiective:

O1: Cunoașterea celor 10 tipuri și/sau comportamente „dificile” pentru ceilalți (după Brinkman și Kirschner) a celor 14 tipuri de tulburări de personalitate (după Lelord și Andre) si a problemelor de relaționare cu aceștia.

O2: Analizarea comportamentelor recomandabile și a reacțiilor nerecomandabile ale celor din jur.

O3: Realizarea examenului de evaluare psihologică utilizat în selecție, promovare, constituirea echipelor de lucru, negocierea și rezolvarea conflictelor, consiliere profesională și întocmirea unor profile de personalitate aplicând teste psihologice.

Ipoteză de cercetare: Subiecții cu probleme de personalitate au rezultate asemănătoare la testele de personalitate, ceea ce permite întocmirea unui profil unitar de personalitate cu rol de diagnoză și evaluare.

Capitolul IV

Metodologia cercetării

Studiul I:

Metodă utilizată: testarea psihologică individuală

Chestionar de autoapreciere a tipului de sistem nervos central (apud G. Arădăvoaice, Ș. Popescu, 2007)

Apreciați-vă tipul de sistem nervos!

Toate activitățile și procesele din organismul uman sunt coordonate, integrate și dirijate de către formațiunile sistemului nervos central. Temperamentul constituie implicarea tipului nervos în sfera psihocomportamentală, reprezentând o formațiune psihofiziologică. De reținut este faptul că tipul de sistem nervos, ca fapt fiziologic are o sferă de cuprindere cu mult mai mare decât temperamentele, referindu-se la totalitatea funcțiilor și proceselor din organism. Dar, discriminarea unor anumite caracteristici temperamentale, permite furnizarea, în mod indirect, de informații despre activitatea celorlalte aparate și mari funcțiuni ale organismului. Faptul nu este deloc de neglijat deoarece nu întotdeauna acestea pot fi investigate. Astfel, colericul are indiscutabil o activitate cardiovasculară, endocrină, respiratorie etc. întrucâtva deosebită de cea a flegmaticului. In cele ce urmează vă propunem un test, care, prin stabilirea trăsăturilor temperamentale furnizează date despre procesele fundamentale ale sistemului nervos. Pentru fiecare întrebare (criteriu) din test se acordă un număr variabil de puncte (de la 5 la 1). Citiți fiecare întrebare și, în funcție de aprecierea dvs., faceți semnul „X" în coloana respectivă. Totalizați numărul de puncte pentru fiecare însușire a sistemului nervos central.

Calculați-vă tipul de sistem nervos, potrivit datelor de autoapreciere, astfel:

a) Forța: If=∑Xi/8 unde:

If. – indicele de forță;

Xi – nota la fiecare criteriu;

∑ – suma notelor.

Interpretarea rezultatelor:

dacă If. = 2,5 forța este mică, slabă;

2,5 – 3,5 forța este medie;

3,5 – 5 forța este mare, puternică;

b) Echilibrul: Ie=∑Y4/4 unde:

Ie. – indicele de echilibru;

Y4 – nota la fiecare criteriu;

∑ – suma notelor.

Interpretarea rezultatelor:

dacă Ie. = 2,5 neechilibrat;

2,5 – 3,5 echilibru relativ (mediu);

3,5 – 5 echilibrat;

c) Mobilitatea: Im= ∑Z4/4 unde:

Im. – indicele de mobilitate

Z4 – nota la fiecare criteriu;

∑ – suma notelor

Interpretarea rezultatelor:

dacă Im. = 2,5 inert

2,5 – 3,5 mobilitate relativă (medie)

3,5 – 5 mobilitate bună

Capitolul V

Prezentarea și interpretarea datelor. Concluzii

Studiul I:

În urma autoaplicării chestionarului de apreciere a tipului de SNC am obținut următoarele rezultate:

Forța If=4,25 – mare, puternică

Echilibrul Ie=4,5 – echilibrat

Mobilitate Im=3,75 – mobilitate bună

Studiul II:

Metodă utilizată: Testarea psihologică, Studiul de caz, Profile de personalitate

Instrumente utilizate: Inventarul de personalitate Eysenck (E.P.I.), Inventarul de personalitate 16 PF (R.B. Cattell), Testul Personalități accentuate (P.A.)

Descrierea instrumentelor utilizate:

Chestionarul 16 factori primari – 16 PF

Pentru Catell, personalitatea are im sens diagnostic si diferențial, este ceea ce permite o predici ie asupra a ceea ce va face persoana intr-o situație data. Pentru a ajunge la o descriere cuprinzătoare a personalității, Catell incepe prin analiza denumirilor de personalitate, proces realizat printr-un. studiu de dicționar.

Teoria sa are un cadru clinic de referința pornind de la date strict științifice si cercetarea empirica utilizează subiecți cărora li se studiază extensiv comportamentul colectând o masa enorma de date prin chestionare, teste obiective, observații directe, cercetări ale conduitei in situații reale de viata. Datele sunt prelucrate prin metoda analizei factoriale iar factorii obținuți, considera autorul, sunt chiar trasaturile personalității responsabile de variația comportamentului acestor subiecți.

Pentru evalua trasaturile identificate prin analiza factoriala Catell construiește si publica in 1950 chestionarul 16 PF denumit „Chestionarul celor 16 factori ai personalității”. Inventarul pornește de la cele 12 trasaturi sursa definite prin analiza factoriala iar itemii sunt selectați pe baza saturației in factorii respectivi tara a se specifica felul in care au fost inițial formulați sau aleși. Multe dintre denumirile trasaturilor sunt formulări speciale ale iui Catell. Pentru acesta ceea ce are importanta este exactitatea științifica a terminologiei si, in acest scop, a eliminărilor tuturor conotatiilor specifice limbajului obișnuit, alege soluția redefinirii exacte a conceptelor folosite si, mai mult, a sistematizării si codării termenilor. In acest sens, ehstionarul este indicat sa fie utilizat doar de profesioniștii familiarizați cu teoria lui Catell si cu semnificația exacta a fiecărui factor.

Catell a fost dintre cei care au instaurat o rigoare in multitudinea de termeni pentru diferiți factori ai personalității, introducând un cod universal denumit „Index universal”, care ii permite Înmagazineze coerent rezultatele diferitelor cercetări. Inițial sistematizarea a inceput prin simboluri-litere, apoi simboluri numerice. Aceaste lista in care fiecărui factor i se da un indicativ de cod U.I. (index universal) nu separa factorii de tip abilitate mentala, de cei temperamentali, sau de cei dinamici.

Formulările itemilor cu 2 modele: unii includ Întrebări legate de propriul comportament al subiectului, precum si exprimarea unor opinii sau atitudini generale despre oameni; ceilalți cer subiectului sa aleagă intre 2 posibile ocupații, activități recreative,tipuri de oameni,sau alternative privind judecați de valoare. Exista si itemi variabili sau numerici destinați evaluării unui factor de abilitate rezolutiva. Completarea chestionarului nu necesita limita de timp, acesta putând fi completat in 30-60 de minute.

Chestionarul are 2 forme paralele, a cate 187 de itemi, putând fi utilizat cu ambele forme simultan in scopul unei mai mari fidelități a evaluărilor, sau cu o singura forma având in vedere ca datele privind coeficienții de fidelitate ale acestor forme pentru scalele chestionarului (de la 50 la 88 ), coeficienții de omogenitate (de la 22 la 74 ) si de validitate (de la 32 la 86 ) îndreptățesc o echivalare a scorurilor; s-au realizat numeroase studii chiar si pe populația româneasca pentru a reliefa validitatea empirica a chestionarului. Foaia de profil a testului indica manifestările comportamentale pentru cele doua extreme ale dimensiunii care trebuie înțelese din perspectiva datelor de cercetare privind factorii respectivi.

Prezentarea factorilor:

Factorii evaluați prin analiza factorială sunt constructe bipolare care încearcă sa cuprindă mulțimea de manifestări comportamentale specifice dimensiunii, in mod gradat, de ia unul dintre polii acesteia caracterizat printr-o maxima exprimare in comportament a unei extreme a dimensiunii, spre celalalt, caracterizat printr-o maxima exprimare a

Testul evaluează prin datele normative poziția individului de-a lungul acestui continuum. Specific acestui tip de evaluări, ceea ce se ia in considerare in interpretări ca semnificativ si activ in comportamentul real al persoanei este acel factor a cărui pondere depășește într-un sens sau altul zona de semnificație medie. În sistemul de normare în 10 clase standard utilizate în Catell, sunt semnificative pentru comportamentul real al persoanei acele trăsături care au o poziție de cotă standard 7 spre 10, sau de la cota 3 spre 0. Cu atât este mai activă trăsătura, cu un pol sau altul al ei, cu cat nota standard este mai extremizată (notele 10 si 0 indica un maxim activism al acestei trăsături in paternul de personalitate ).

Pentru interpretare, in stabilirea ecuației caracteristice subiectului, se extrag acei factori primari care simt deosebit de activi, începând cu factorii care au nota TO sau 10, apoi se continua cu factorii care au nota TI si 9, apoi 2 si 8 si in finalul listei, factorii cu nota T3 si 7. În continuare se trece la calcularea notei T a factorilor secundari.

Factori primari:

Factorul A – Schizotimie vs. Ciclotimie

Polul exprimat prin cote joase (de la 0 la 3 ) caracterizează un comportament prin aspecte precum chizotimie, orgoliu, spirit critic, opozanță, răceala si indiferenta, suspiciune, rigiditate. Polul opus, începând de la cota standard 7 spre 10, indica un comportament caracterizat prin ciclotimie: individul este bun, amabil, prietenos, serviabil, cu interes pentru alții, blând, increzator, adaptabil si cald.

Caracteristicile ciclotimului, afectivității ciclice sunt ușurința cu care trăiește, se emoționează, interesul marcant pentru semeni si flinte in general care deseori se exprima si in alegerea unei profesii care înseamnă contacte interumane si o tendința spre a se conforma conveniențelor sociale. Un grup format din persoane de tip ciclotimie este activ, mai puțin axat pe critica, cu indivizi mai generoși in raporturile interpersonale. Persoanele de la polul opus sunt mai puțin conciliante,prefera lucrurile, cuvintele, viață solitară; sunt introspectivi, apar serioși, prefera o camaraderie intelectuala. Sunt mai profunzi in aprecierea altora, mai siguri intr-o activitate unde se cere precizie, uneori mai inventivi, mai atenți in a-si respecta promisiunile.

Factorul B – Abilitate rezolutiva generala

Acest factor masoara,din perspectiva teoriei lui Catell, acel factor general numit inteligenta. Cotele standard scăzute la factorul B măsurat prin sarcini atat reale cat si opționale indica o slaba activitate mentala care atrage după sine si o moralitate inferioara, tendința de a abandona cu ușurința, lipsa de interes pentru subiecte intelectuale, lipsa de cultura in general. Polul opus, de la 7 spre 10, in creștere, indica inteligenta vie, conștiinciozitatea si perseverenta in rezolvarea problemelor, tendința de a fi cultivat si de a gândi in plan abstract, logic.

Factorul C – Instabilitate emoționala vs. stabilitate emoționala

Polul caracterizat prin instabilitate reprezintă caracteristici ale unui eu slab: emotivitate, imaturitate afectiva, instabilitate; individul reacționează Ia frustratie intr-o maniera emoționala, este inconstant in atitudini si interese, excitabil si hiperactiv, fuge de responsabilități, abandonează ușor, este neliniștit, implicat in conflicte, agitat, visător.

La polul opus apar caracteristicile unui eu puternic, matur, calm. Individul este stabil, constant in interese, echilibrat emoțional, chiar flegmatic sau placid; realist, se adaptează faptelor; nu se manifesta ușor oboseala nervoasa, nu se amesteca in conflicte.

Persoana cu un eu slab tinde sa fie cu ușurința contrariata de lucruri si oameni, trăind un sentiment de insatisfacție in familie, scoală sau profesie,si are dificultăți in păstrarea calmului. In acces pol apar mai dese reacțiile nevrotice generalizate sub forma unor tulburări psihosomatice (digestive, de somn ) sau temeri iraționale si comportamente obsesive.

Polul comportamentului supus, blând indica dependenta dar si naturalețe si supunere; o persoana conformista si ușor de dominat. Polul opus indica un comportament agresiv,combativ,incapatanat, sigur de sine, afirmativ, sever, chiar dur sau ostil,auster cu o gravitate afectata.Nonconformist dar dornic sa capteze atenția.

Aceasta dimensiune comporta o relativa diferențiere in funcție de sex:1a femei se manifesta printr-o nuanța mai marcata de ipohondrie,prin tendința de a atrage atenția dar si de echilibru social care diferă de tendințe mai agresive la bărbați. Ambelor sexe insa le este specific faptul ca o dominanta puternica poate conduce la voința obstinata si chiar spre un comportament antisocial,rebel.

Factorul F- Expansivitate vs. Nonexpansivitate

Factorul F este un constituent important al extraversiei-introversiei, ca factor secundar.

Polul nonexpansiv indica un comporatament moderat, prudent, taciturn, introspectiv cu tendința spre deprimare si re veri e( n on expans i vi i sunt in general crescuți dupa norme mai severe si tind spre un plus de moderație), ei apar visator isi rod unghiile. În general necomunicativ, mulțumit de sine, legat de valori personale, lent, reflectant.

Polul opus al expansivitatii indica un comportament impulsiv, entuziast, vesel, direct, plin de viață, guraliv,expresiv, legat de grup, spontan în reacții; expansivii au avut in general un mediu mai facil, mai puțin sever, creator de optimism dar și cu aspirații mai puțin exigente. Expansivitatea corelează cu preferința spre aglomerări urbane dar și cu poziția în familie: cel mai în vârstă tinde spre nonexpansivitate, cel mai tânăr spre a fi si cel mai expansiv.

Factorul G – Supraeu slab vs. forța supraeului

Factorul G este legat în principiu,de energie si perseverenta. La polul unui supraeu slab, caracteristica pentru comportament este lipsa de toleranta la frustrare ;un individ schimbator,influentabil,cu o emotivitate generalizată, oboseală nervoasă, inconstanță și nesiguranță, care neglijează obligațiile sociale si dezinteres fata de normele morale colective.

Polul opus,cu note intre 7 si 10 atrage dupa sine atitudine de conștiinciozitate, perseverență, responsabilitate personală; individul e ordonat, consecventatent la oamenii si lucrurile din jur.

Persoana cu un G ridicat se manifestă ca respectuoasă, metodică, cu o buna capacitate de concentrare,reflectand inainte de a vorbi preferând de regulă compania celor eficienți. Acest pol indică reușita în activități variate care impun perseverenta, regularitate si buna organizare mentala, fi iad in genere un prognostic bun pentru succesul profesional, aptitudinea pentru rolurile de lider, popularitate. Polul scăzut se asociază cu tendința spre disimulare, vagabondaj, distrugere și încălcare a legii spre accese de furie nestăpânite.

Factorul H – Threctia vs. Parmia

Termenul Threctia – amenințare, indicând o corelație cu reactivitate ridicată a sistemului nervos automat față de amenințare.

Parmia – opusul lui Threctia; predominanta parasimpatica Polul Threctia cu note T intre 0 si 3 indica un comportament dominat de tendința de repliere asupra propriei persoane; prudent, rezervat, distant, contemplativ , cu tendința de a apare acru , rece ,dezinteresat de sexul opus, moderat și conștiincios dar cu interese limitate. Se remarcă o absenta a interesului artistic sau afectiv ,o tendința spre perceperea rapida a pericolului .Polul parmia indica o sociabilitate gregara , o persoana indrazneata , căreia ii place sa intilneasca oameni, este activ, curajos, cu interes pentru sexul opus; impulsiv, frivol, neliniștit; nu vede ușor semnele pericolului; cu interese artistice si cu o bogata rezonanta emoțională.

La nivelul acestui factor puternic dominant de ereditate , intilnim ceea ce Catteli considera a fi un temperament constituțional, schizotim, leptosom (G scăzut).

Factorul I – Harria vs premsia

Polul harria indica un comportament realist dar dur; tipul de persoana care nu se așteaptă la lucruri extraordinare de la ceilalti, se bazează pe sine, are spirit practic;matur emotional, aspru,chiar cinic, fără simț artistic, reacționează prea puțin la aspectele estetice și nu ia în seamă incomoditățile fizice.

Polul premsia indica un comportament sensibil la estetic, exigent dar nerăbdător, relativ imatur emoțional; individual este prietenos, bland, indulgent cu sine si ceilalti, dificil de satisfăcut in probleme de arta,introspectiv, imaginativ si cu o bogata viata interioara, actioneza prin intuiție sensibila;in plan social manifesta o relativa frivolitate dornic sa atragă atentia, este nelinistit, chiar ipohondru. Harria reprezintă expresia duritatii,masculinitatii si a spiritului practic comportamentul este matur social,generează solidaritate de grup si realism;este din categoria celor formati prin influenta mediului si a culturi. Implica duritate si realism in mediul de formare.

Termenul premsia releva o sensibilitate emoționala protejata,ceea ce echivalează cu a implica formarea in interiorul unei culturi rafinate,care protejează sensibilitatea si gustul estetic.

Factorul L – Alexia vs. protension

Comportamentul la polul alexia cu note T intre 0 si 3 apare caracterizat prin incredere, adaptabilitate,cooperare;absenta geloziei sau invidiei, gravitate amabila,dar plina de spirit, interesul fata de ceilalți. Polul protension cu note T intre 10 spre 7 reprezintă tensiune: un mod de a trai neincrezator, înclinat spre gelozie, indaratnic, suspicios si timid; relativ rigid, dur si indiferent fata de ceilalți.

Nota joasa caracterizează un subiect care se acomodeza usor nu caută rivalitate,se preocupa de tot felul de oameni,excelează in munca in echipa.

În general suspicios,individul caracterizat printr-o cota ridicata apare adesea egocentric, rigid in interrelatii,cu interes mai degrabă pentru viata interioara decât fata de oameni. In general circumspect,este un element tensionat in cadrul unui grup conexiuni intre L ridicat si comportamentul paranoid nu sunt edificatoare).

Factorul M – Praxernia vs. Autia

Polul cotelor scazute, praxenia definește un comportament practic si conștiincios; este insul care ține la formă, este capabil să-și păstreze sângele rece si prezintă o relativa lipsa de imaginație. În același timp,este un spirit logic,expresiv,deschis ca interese,cu sânge rece in caz de urgenta sau pericol.

Polul autia definește ceea ce am putea numi nonconventionalul excentric: imaginațiv, boem, mai puțin preocupat de constiinciozitate, cu un aspect exterior calm, are ocazionale izbucniri emotive de natură isterica. Persoana autia este un imaginativ centrat pe instanțele interioare,prea puțin preocupat de contingente,adesea original si ignorând realitățile cotidiene,isi urmeza calea proprie.Este dotat cu imaginație creatoare si preocupat de marile idei. Dezinteresat fata de valorile materiale, motivațiile interioare il aduc uneori in posturi extravagante acompaniate de reacții emoționale violente. Conștient de propria personaliate, se poate intampla sa evite activitățile colective.

Factorul N – Naivitate vs. subtilitate

Polul naivitatii, respeetiv al cotelor joase,indica un comportament direct, naiv, sentimental, natural, uneori stângaci si neîndemânatic; se interesează de alții si este ușor de satisfacut.Polul opus indica perspicacitate si luciditate in opinii,un mod de a fi rafinat,civilizat si subtil in general,dar recejndiferent fata de alții si dificil de satisfăcut.

Aspectele caracteristice polului opus indica lipsa de afectare, naturalețe si spontaneitate,uneori stângăcie si bruschețea reactiilor (acest factor nu afectează însă decisiv comportamentul).

Factorul O – incredere vs. tendința spre culpabilitate

Polul cotelor joase indica un comportament calm,cu incredere in sine, senin, linistit, rezistent ia stres, eficient, viguros, uneori chiar brutal fara fobii, se angajeza in general in activități simple.

Polul cotelor înalte indică lipsa de securitate, un mod anxios,depresiv, agitat de a se raporta la existenta;fara incredere in ceilalți, bănuitor, cu sentimente de culpabilitate. Este un factor al tendințelor depresive, sensibilității emoționale, deprecierii de sine, al nevrotismului. Persoana apare obosita de situațiile excitante, se simte incapabil sa înfrunte exigentele existențiale cotidiene,se descurajează cu ușurință, este plină de remușcări și este deprimată; ca oameni nu sunt nici morali și nici atenți fata de aspectele importante; este inclinata spre mila, lecturi, liniștea semenilor. Clinic, O ridicat apare în toate formele de nevroza, psihoza, in tulburări de personalitate si infirmități psihice.

Următorii factori denumiți O sunt putini exprimați si clarificați dar au o contribuție în comportament atunci când sunt activi. Au fost derivați din analiza factoriala realizata asupra celorlalți factori.Mai ales validitatea prognostica, privind tendințele specifice de comportament, le-a asigurat locul in cadrul chestionarului.

Factorul Q1 – Conservatorism vs lipsa de respect pentru convenții

Polul conservator indica un mod relativ necritic de acceptare a normelor, polul opus reprezintă un comportament deschis spre nou, novator, critic, cu un ascuțit gust pentru analiza.

Factorul Q2 – Dependenta de grup vs. independenta personala

Nu este un factor bine stabilit in variațiile comportamentale, manifastându-se mai ales la nivelul atitudinilor interioare.

Contribuie la factorul secund introversie.

Persoane cu cote Q2 ridicate este raționala, capabila sa decidă singura. La polul opus este tipul de individ care merge o data cu grupul, caută aprobare sociala, urmeaza moda. Datele de cercetare indica corelarea comportamentului Q2 scăzut cu profesii din sfera cercetării cadrelor de conducere si decizie, in general indivizi care gândesc mult prin ei inșiși.

Factorul Q3 – Sentiment de sine slab vs. sentiment de sine puternic

În comportament se manifesta prin lipsa de control spre deosebire de polul opus, respectiv disciplina de sine, exigența, voința dezvoltată.

Factorul exprima gradul in care individul a acceptat o imagine de sine ideala prin care își dirijează comportamentul real. Factorul Q3 contribuie semnificativ la factorul secund anxietate.

Factorul Q4 – Tensiune ergică slaba vs. tensiune ergică ridicata

La polul cotelor joase indica un mod de a trai destins, calm, nonșalant, satisfăcut de sine. Polul opus este caracterizat prin încordare, tensiune, excitabilitate si sentimente de frustrare. Q4 ridicat caracterizează un comportament neliniștit fără motiv, încordat, iritabil, agitat. Clinic, se releva Q4 ridicat in tulburările de personalitate, infirmități fizice și psihoze.

Factorii de ordin secundar (de suprafața)

Factorii de ordin secundar au semnificația de trasaturi de suprafața și sunt definiți și determinați experimental de Cattell. Ei sunt calculați în funcție de ponderea contribuției fiecăreia dintre componentele primare in clusterul factorial; la calculare se utilizează cotele standard, de la 0 la 10. În mod obișnuit se utilizează un sistem mai rapid care admite rotunjirea notei finale si a contribuției cotelor componente; acest sistem suferă de o relativa imprecizie in sensul ca pot apărea situații când nota finala este mai mica de 0 sau mai mare de 10, ceea ce se rectifica prin aproximarea ei la nivelul cotei celei mai apropiate, respectiv 0 sau 10. Valorile scăzute ale intercorelatiilor dintre factorii secunzi indica independenta acestora.

Factorul I – Adaotare vs. Anxietate

O cota ridicata indica o anxietate ridicata. Persoana nu este necesar nevrotica, anxietatea poate fi reactiva la o situație, dar indicația de neadaptare este precisă. Este persoana nesatisfăcută de capacitate sa de a răspunde cerințelor vieții si de a-si realiza dorințele. Anexietatea puternică perturbă randamentul și atrage tulburări psihosomatice.

Factorul II — Intraversie vs. Extraversie

Cota scăzuta indica tendința spre timiditate si inhibiție in relațiile cu ceilalți. Acest lucru poate fi defavorabil pentru profesii care cer contacte sociale multiple.

La celalalt pol, extraversia, indica lipsa de inhibiție sociala si o satisfacție generala fata de propria persoana.

Factorul III – Emotivitate vs. Dinamism

Cotele scăzute indica o emotivitate difuza care poate fi de tip depresiv si frustrant pentru persoana. Acest gen de om este sensibil la rafinamentele existentei, cu un temperament artistic, plăcut; in gama dificultăților are tendința de a reflecta prea mult, examinează situația pe toate părțile inainte de a trece la acțiune. Polul opus reprezintă un comportament dinamic, Întreprinzător si decis, competent. In fata dificultăților tendința trecerii la acțiune primează, nu cea de reflecție.

Factorul IV- Supunere vs. Independenta

Cotele scăzute indica un comportament pasiv,legat si dependent de ceilalți; cu tendința de a caută aprobarea si sprijinul celor de care are nevoie si de a-si orienta conduita in functie de cei ce acorda aceasta susținere.

La polul opus, independenta, se manifesta prin tendința spre agresivitate, îndrăzneală un mod tranșant de a acționa, inițiativă. O astfel de persoană chiar caută situatile in care se tolerează sau se incurajeaza o astfel de atitudine.

Inventarul de Personalitate Eysenck (E. P. I.)

Chestionarul a fost întocmit de H. J. Eysenck și S. B. G. Eysenck în anul 1964, varianta românească fiind realizată în anul 1990, de A. Baban și P. Derevenco.

Inventarul de Personalitate Eysenck evidențiază două dimensiuni fundamentale ale personalității:

extraversiunea – introversiunea;

stabilitatea emoțională – instabilitatea emoțională.

Chestionarul cuprinde 57 de itemi, grupați în trei scale:

Scala E: extro versiune – intro versiune;

Scala N: nevrotism;

3.Scala L: minciuna (permite identificarea gradului de dezirabilitate a răspunsurilor subiecților).

Scala L reprezintă scala de validare a chestionarului.

Itemii chestionarului sunt prezentați sub forma întrebărilor dihotomizate (cu două variante de răspuns), ceea ce limitează “libertatea” de exprimare a subiectului, dar facilitează cotarea răspunsurilor care se face cu ajutorul unei grile de cotare, în care un răspuns poate să primească un punct sau nu. Se obține astfel, o cotă brută care se raportează la cele nouă clase normalizate ale etalonului, transformându – se astfel în nota standard. Notele standard de 4, 5 și 6 se consideră a fi cote medii. Subiecții cu note mai mari sau mai mici decât acestea dispun mai mult sau mai puțin de trăsătura considerată.

Notele ridicate la scala E sunt semnificative pentru extroversiune, notele standard scăzute constituie indici ai introversiunii. Subiecții care obțin cote ridicate (clasele 7, 8 și 9) la scala E au tendința de a fi expansivi, impulsivi, sociabili, dominanți și agresivi, caută acțiunea, mișcarea, emoțiile puternice; este optimist și nepăsător, îi place să riște. Introvertitul este ponderat și retrospectiv, rezervat și distant (excepție fac doar prietenii intimi), prevăzător și pesimist, neagresiv, cu o viață ordonată, liniștită, fără emoții puternice. El acordă o deosebită valoare criteriilor etice.

Cotele standard ridicate (clasele 7, 8 și 9) la scala N sunt indici ai nevroticismului. Persoanele care obțin astfel de scoruri trădează o labilitate emoțională accentuată, dereglări somatice, stări de anxietate.

Subiecții cu note standard scăzute (clasele 1, 2 și 3) la scala N sunt stabili din punct de vedere emoțional și au un grad ridicat de integrare, de autocontrol.

Scala L a chestionarului E.P.I. evidențiază parțial tendința de a răspunde dezirabil la întrebările chestionarului. Se consideră limite, notele standard de 4 și 5, dincolo de care se pune sub semnul întrebării sinceritatea răspunsurilor. În cazul acesta, răspunsurile se clarifică într-un interviu.

Chestionarul poate fi aplicat tuturor subiecților, indiferent de mediul lor socio -cultural. Timpul de aplicare nu este limitat, dar chestionarul poate fi aplicat în cea. 10 minute.

Chestionarul Personalității Accentuate

Chestionarul Personalității Accentuate a fost elaborat de doctorul H. Schiniescheck în anul 1970, iar varianta românească a testului, traducerea și experimentarea au fost realizate de Nestor, în anul 1975.

Chestionarul cuprinde 88 de itemi, prezentați amestecat, în 10 scale, fiecare scală urmărind explorarea unei trăsături accentuate:

grupa I – vizează demonstrativitatea

grupa a II – a – vizează hiperexactitatea

grupa a III – a – vizează hiperperseverența

grupa a IV – a – vizează nestăpânirea

grupa a V – a – vizează hipertimia

grupa a VI – a – vizează distimia

grupa a VII – a – vizează ciclotimia

grupa a VIII – a – vizează exaltarea

grupa a IX – a – vizează anxietatea

grupa a X – a – vizează emotivitatea

Demonstrativitatea rezidă din capacitatea anormală de refulare, minciună, laudă de sine, hotărâri pripite.

Hiperexactitatea se distinge prin lipsa capacității de refulare (anancaștii sunt nehotărâți, au îndoieli, mereu verifică ceea ce au făcut).

Hiperperseverența se caracterizează prin tendința de a provoca reacții, afecte egoiste, susceptibilitate, ambiție, sentimentul accentuat al propriei valori; pentru a-și atinge scopul ignoră interesele celorlalți, îi discreditează și îi înlătură.

Nestăpânirea se manifestă prin predominanța impulsurilor, instinctelor și sentimentelor în cadrul comportamentului. Există o dorință vie de descărcare a impulsurilor, reacții impulsive, înclinații spre activități fizice, gândire lentă și greoaie, dotare intelectuală slabă, conformație atletică a corpului.

Hipertimia evidențiază o combinație de veselie cu dorința de acțiune și cu nevoia de a vorbi, precum și cu o înclinație spre diversiuni în gândire. Viața e privită mai mult sub latura ei plăcută, necazurile sunt depășite mai ușor.

Distimia este contrariul hipertimiei, caracterizându – se prin reacții depresive la evenimente neplăcute, gândire lentă, imbold spre acțiune diminuat, ținută etică serioasă.La un grad mai ridicat, distimia devine subdepresie.

Labilitatea evidențiază alternanța stărilor hipertimice cu cele distimice.

Exaltarea implică reacții puternice la evenimentele din jur, altruism, grijă excesivă pentru propria persoană, inadaptare.

Anxietatea se caracterizează prin teama de a se exprima, timiditate, docilitate, tendință spre spaimă.

Emotivitatea se caracterizează prin reacții de mare sensibilitate și profunzime în sfera sentimentelor subtile. Emotivii nu sunt impresionați de sentimente grosolane, ci de cele din sfera spirituală, nu reacționează atât de vehement ca exaltații, au o foarte mare mobilitate a mimicii și le dau ușor lacrimile.

Chestionarul Personalității Accentuate se completează individual sau colectiv, prin sublinierea răspunsului “Da” sau “Nu” potrivit întrebării. Prin cotarea rezultatelor se obține o notă ponderată pentru fiecare grupă de trăsături accentuate, notă ce va putea fi raportată la etalon, stabilindu-se nivelul simptomatic și putându-se compara diferite grupe de trăsături accentuate. Calcularea scorului ponderat se face prin înmulțirea numărului răspunsurilor semnificative la fiecare trăsătură cu coeficientul prezentat în tabelul de cotare al chestionarului. Coeficientul este prezentat astfel încât să se poată obține la fiecare trăsătură cota maximă (24), pentru că numărul de întrebări este variat de la o trăsătură la alta. Se poate vorbi de accentuare propriu-zisă când numărul de răspunsuri semnificative din grupa respectivă trece de jumătate, respectiv procentul obținut depășește 50%.

Capitolul V

Prezentarea rezultatelor

Studiul II:

Studiu de caz: Subiectul LM

Raport de evaluare psihologică

Inventarul de personalitate 16 PF:

Testul Personalități accentuate:

Inventarul de personalitate Eysenck:

Descriere de personalitate:

Nume: LM

Non-convențional (distrat, visător sau excentric), preferând lumea ideilor, el are un nivel bun al inteligenței (inteligență abstractă) și îi place să analizeze și să pună în ordine datele neorganizate ale realității; poate fi un bun analist al realității sociale sau economice.

Ușor oportunist, poate chiar fără simțul datoriei, tinde spre economisirea efortului și nu se ostenește mai mult decât socotește că e necesar.

Ușor exaltat (reacționează mult mai intens decât alții la diferitele întâmplări, prin entuziasm sau disperare), uneori oscilând din punct de vedere emoțional.

Datele obținute pe cele 3 teste de personalitate ne arată că subiectul testat are un profil de personalitate unitar și coerent, rezultatele obținute la cele 3 testări succesive corelează între ele ca și descriere al unui profil de personalitate. Este important să știm că în procesul selecției sau al evaluării trebuie să completăm datele obținute la chestionarele de personalitate cu altele provenite din interviu, anamneză, datele din dosarul subiectului, teste de inteligență și aptitudinale, recomandări, etc. Acest lucru ne apropie de o imagine obiectivă a dominantelor de personalitate ale subiectului care sunt importante în procesul de testare psihologică. Calculatorul este de mare folos psihologului industrial practician pentru că îi ușurează prelucrarea și interpretarea datelor.

Capitolul VI

Interpretarea rezultatelor. Concluzii

Referitor la teoriile personalității, concluzionăm:

Nu există până acum nici o definiție universal acceptată a personalității. Într-o accepțiune mai larg utilizată, personalitatea se referă la caracteristicile cele mai importante, relativ stabile în timp, ale individului și care justifică consecvența comportamentului său. Aspectele personalității pot fi observabile sau neobservabile și, respectiv, conștiente sau inconștiente.

O teorie este o asumpție nedemonstrată asupra realității, una care va trebui supusă testului valorii de adevăr. Ea constă într-un set de termeni și principii, cunoscute ca concepte, care sunt elaborate sau aplicate de teoreticieni.

Adesea teoreticienii personalității nu sunt de acord unul cu celălalt. Ei explorează o lume relativ nouă și dificil de descifrat -psihicul și, ca atare, au de-a face cu aspecte deosebit de delicate ale ființei umane, fapt ce explică diferențele lor interpretative.

Cele mai cunoscute teorii ale personalității pot fi grupate în șase categorii: psihanaliza freudiană, teoriile neofreudiene (Jung, Adler, Horney, Fromm, Sullivan, Erickson, Murray), teoriile trăsăturilor (Allport, Eysenck, Cartel), teoriile umaniste (Rogers, Maslow) și versiunile behavioriste (Skinner, Bandura), teoria constructelor personale (Kelly).

În ultimele decade, accentul a trecut de la teoriile globale ale personalității spre cercetări care se preocupă de subiecte particulare cu scopuri limitate. Schimbarea paradigmatică se datorează, în primul rând, faptului că motivele și obiectivele primilor teoreticieni ai personalității diferă de cele ale cercetătorilor actuali. Ea se relevă cu precădere în capitolele volumului II al prezentei lucrări.

Referitor la trăsăturile de personalitate avem următoarele concluzii:

Termenii legați de trăsături abundă în limbajul obișnuit cu care sunt descrise persoanele. Ei sunt folosiți pentru a deosebi stilurile de comportament ale oamenilor. Din punct de vedere istoric, cei care au încercat pe baze logice să găsească taxonomiile stilurilor personale au recurs la trăsături. Însă există o diferență între concepțiile profane și preștiințifice despre trăsăturile de personalitate și știința care se ocupă de trăsături.

Istoria științei trăsăturilor personalității aparține cu precădere secolului XX. În această perioadă s-au dezvoltat tehnicile psihometrice care sprijină derivarea și validarea trăsăturilor, au apărut metode concurente și complementare de cercetare a personalității, au supraviețuit metodele bazate pe trăsături și cele cognitiv-comportamentale, ca modalități științifice viabile de studiere a personalității; au fost create numeroase sisteme ale trăsăturilor, aparent disparate din punctul de vedere atât al numărului, cât și al naturii trăsăturilor pe care le conțin, și s-a ajuns, în cele din urmă, la un consens în privința unui număr relativ mic de domenii ample ale personalității.

Pentru a putea efectua și înțelege studiile științifice ale trăsăturilor personalității, este nevoie de un anumit nivel de cunoaștere a psihometricii, metodele statistice aplicate scalelor. Corelarea și analizele factoriale sunt instrumentele uzuale ale cercetătorului din domeniul psihologiei personalității care se ocupă de trăsături. Pe lângă dezvoltarea substanțială a conținutului teoriilor despre trăsăturile de personalitate, s-au înregistrat progrese și în psihometrică. Corelarea este disponibilă de la începutul secolului XX, analiza factorială din prima lui jumătate, iar tehnicile analizei factoriale cu rol de confirmare au apărut în ultimele decenii ale secolului.

Sisteme de trăsături de personalitate există la nivelul primar și la niveluri mai ample ale trăsăturilor. Un model care s-a dovedit influent din ultimele decenii ale secolului XX până în prezent este cel cu cinci factori, care recunoaște variația personalității pe direcțiile nevrozismului, extraversiunii, deschiderii/intelectului, agreabilității și conștiinciozității. Nu există un singur model cu cinci factori. Versiunile lexicale descoperă uneori, în diferite culturi, numere și tipuri diferite de trăsături. Versiunile bazate pe chestionare se deosebesc într-o anumită măsură, în funcție de chestionar. Unele teorii influente despre personalitate operează cu mai multe sau mai puține trăsături decât cinci. În orice caz, așa cum nu trebuie să cerem un consens deplin, nu trebuie nici să exagerăm diferențele. Majoritatea teoriilor și instrumentelor de măsurare se suprapun pe mari porțiuni conceptelor existente în modelul cu cinci factori.

Sistemele de trăsături de personalitate sunt descrieri ale fenotipurilor. Pentru validarea acestor sisteme, este nevoie să se descopere cauzele și efectele trăsăturilor de personalitate.

Perspective ale cercetării în viitor:

Extinderea și diversificarea eșantioanelor de testare;

Diversificarea instrumentelor psihologice alese;

Construirea unor baterii de teste de personalitate (cu instrumente care corelează);

Diversificarea metodelor statistice de prelucrare și interpretare cantitativă și calitativă a datelor;

Reetalonarea instrumentelor utilizate pe populații locale;

Consultarea unor studii privind psihometria.

Concluzii generale

1. Nici o probă psihologică nu poate elucida singură problema măsurării și evaluării de personalitate. Bateriile de teste, alcătuite din teste care măsoară același lucru sunt mult mai edificatoare. Chestionarele de personalitate trebuie să se completeze unele pe altele.

2. În cazul profilelor de personalitate se fac comparații și interpretări între scalele cu rezultate la chestionare diferite. Se nasc astfel profilele complexe.

3. Măsurările și evaluările de personalitate, pe baza aplicării chestionarelor de personalitate, includ subiectivitatea și eroarea date de răspunsurile dezirabile ale celor testați, de aceea chestionarele de personalitate au una sau două scale de validare a întregului chestionar (ex. scala de sinceritate, SI din CPI).

4. Evaluarile repetate, repartizate la intervale de timp, cu ajutorul formelor diverse de chestionare sau inventare de personalitate, completarea cu date anamnestice, de observație și din interviu, dau un tablou complet asupra unor trăsături de personalitate și comportamentale.

5. Pot fi întocmite profile individuale de personalitate și profile de grup care privesc persoane asemănătoare din punct de vedere structural (ex.: profilele vocaționale dintr-un anumit domeniu profesional).

Bibliografie:

André Le Gali, Caractérologie des enfants et des adolescents, (Caracterologia copiilor și adolescenților)

Arădăvoaice G., Popescu Șt., (2007), Teste psihologice de autoevaluare. Autocunoașterea personalității, Ed. Antet, București

R. Denis și S. Torkomian, (1966), La caractérologie au service de l'entreprise (Caracterologia în serviciul întreprinderii), Les Éditions d'Organisation

Hayes, N., Orrell, S., (1997) Introducere in psihologie, Ed. ALL, București

Jean-Paul Sartre, Herman et Cie, (1948), Esquisse d'une théorie des émotions (Schița unei teorii a emoțiilor), Éditeurs

Juès J. P., (2000) Caracterologia, Ed. Teora, București

Jung, OG., (1994), Structura psihicului, Ed Amina,București

Pavlov, I, P., Experiența a douăzeci de ani, Ed. Academiei

René Le Senne, (1989), Traité de caractérologie (Tratat de caracterologie), Cesses Universitaires de France (P.U.F.)

Schiopu, U., Verza, E., (1995), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, EDP, București

Gaston Berger, (1990), Traité pratique d'analyse du caractère (Tratat practic de analiză a caracterului), ediția a 12-a

Numerele tematice ale revistei La caractérologie. Revue internationale de caractérologie (P.U.F.):

nr. 11 : (1970), Professions et Caractères (Profesiuni și caractere)

nr. 12: (1971), L'équilibre personnel et les caractères (Echilibrul personal și aracterele)

Bibliografie:

Allport, G. W. (1981), Structura și dezvoltarea personalității, București: E. D. P.

Bandura, A. (1978), Self-inforcement: Theoretical and methodological considerations, CM. Francks, & G.T. Williams (Eds.), Annual Review of Behavior Therapy, vol. 5.

Bandura, A. (1986), Social foundations of thought and action, Englewood, Cliffs, NJ: Prentice Hall

Bogathy Z., (2007), Manual de tehnici și metode în psihologia muncii și organizațională, Iași, Ed. Polirom

Chirină, S. (1996) Psihologie organizațională .Modele de diagnoză și intervenție. Cluj-Napoca, Casa de editură și consultanță “Studiul organizării “

Constantin T., (2004), Evaluarea psihologică a personalului, Iași, Ed. Polirom

Freud, S. (1900, 1953), The interpretation of dreams, The standard edition, vol. I, II. London: Hogarth

Freud, S. (1923, 1984), The Ego and the Id. In The Pelican Freud Library, vol. 11. Harmondsworth: Penguin

Havârceanu C., (2000), Cunoașterea psihologică a persoanei, Iași, Ed. Polirom

Mărgineanu N, (1972), Selecția și orientarea profesională, București, EDP

Monte, C. (1995), Beneath the mask: An Introduction to Theories of Personality, San Francisco, CA: Harcourt Brace College Publishers

Pervin, L. A., & John, O. P. (2001), Personality: Theory and Research. New York: John Wiley & Sons

Pitariu, H. (1983) Psihologia selecției și formării profesionale, Cluj-Napoca, Ed. All

Pitariu, H. (1997/2000) Managementul resurselor umane: evaluarea performanțelor profesionale, Cluj-Napoca, Ed. All

Rogers, C. R. (1961), On becoming a person, Boston: Houghton Mifflin

Ryckman, R. M. (1997), Theories of personality, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing Company

Schultz, D. (1989), Theories of personality, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing Company

Skinner, B. F. (1969), Contingencies of reinforcement: A theoretical analysis, New York: Appleton-Century Crofts

Tiffin J., McCormick E.J., (1967), Psychologie industrielle, Paris, PUF

Zlate, M. Psihologia organizațională – știință și profesie în expansiune în Revista de Psihologie organizațională, vol.I, nr.1/2001, p.13-26

Zlate, M., (2007), Tratat de psihologie organizațional – managerială, București, Ed. Polirom

Anexa I

C.P.I

Chestionarul are 18 scale, grupate în 4 grupe de semnificații psihologice.

Prima grupă cuprinde 6 scale: Do- dominanță, Cs- capacitate de statut, Sy- spciabilitate, Sp- prezență socială, Sa- acceptare de sine, Wb- stare de confort sau de bine personal. Aceste grupe se referă la dimensiunile personalității care intervin în afirmarea persoanei, imaginea de sine și adecvare interpersonală.

Cea de-a doua grupă cuprinde de asemenea 6 scale: Re- responsabilitate, So- socializare, Sc-autocontrol, To- toleranță, Gi- tendința de a face o bună impresie, și Co- comunalitate. Această grupă indică acele dimensiuni ale personalității care sunt implicate în opțiunile valorice și maturitatea interrelațională a persoanei.

A treia grupă de scale cuprinde trei scale: Ac- realizarea prin conformism, Ai- realizarea prin independență, Ie- eficiența intelectuală. Această grupă evaluează nivelul motivațional în sensul potențialului de realizare personală ți al focalizării pe valorile intelectuale.

A patra grupă cuprinde 3 scale: Py- intuiție psihologică, Fx- flexibilitate și Fe- feminitate. Gruparea face trimitere către unele modalități intelectuale care modelează un stil personal.

Pentru fiecare scală, Gough furnizează pentru zonele de semnificație ale acesteia atât aspecte care au format conținutul propriuzis al itemilor, cât și unele atribute care reprezintă felul în care persoanele evaluate sunt descrise de alții, deci percepția socială asupra lor.

Dimensiunea Do

Scala a fost construită pentru a identifica persoane puternice si cu ascendent social, capabile sa aiba inițiativă și să exercite conducerea și evalueaza aspecte ale propensiunii de a conduce, persistența și inițiativa socială.

Cs- capacitatea de statut

A fost construită prin utilizarea criteriului extern”statut”, deci validarea a fost empirică. Scala evaluează capacitatea personală pentru statut social, măsurând calități și atribute personale ce stau la baza acestei propensiuni și conduc spre statut social.

Are 32 de itemi din care 15 aparțin exclusiv scalei, iar 17 sunt comuni cu Sp, Sc și Sa.

Sy- sociabilitate

Scala construită prin metoda criteriului extern de validare diferențiază între oameni sociabili, cu un temperament exteriorizat, participativi și cei retrași care evită afișarea socială.

Are 36 de itemi dintre care 9 îi aparțin exclusiv, iar 27 sunt comuni cu Sp, Sa, Ai, Do și Cs.

Sp- prezența socială

Scala este construită prin analiză rațională, folosind consistența internă, pornind de la un set inițial de 85 de itemi legați de echilibrul social și spontaneitatea comportamentului.

În varianta finală scala are 56 de itemi, 17 exclusivi, iar 39 comuni cu Sy, Sa, Cs, Ie, Py sau cu Sc și Gi, dar cotați invers pentru acestea două din urmă.

Sa- acceptare de sine

Scala este construită prin analiza consistenței interne și vizează identificarea persoanelor care manifestă un simț confortabil și imperturbabil, al valorii personale. Evaluează aspecte legate de simțul valorii personale, acceptarea de sine, capacitatea de a gândi și acționa independent.

În varianta finală are 34 itemi, dintre care 4 îi aparțin exclusiv, iar restul 30 sunt comuni cu Sy și Sp.

Wb- sentiment de bună stare personală

Inițial a fost numită scala de disimulare, în care a fost inversată cheia de cotare rezultând scala actuală. Scorurile ridicate reprezintă indivizi sănătoși și stenici, iar cele joase indivizi cu o vitalitate diminuată, incapabili să facă față cerințelor vieții cotidiene. Scala diferențiază indivizii care stimulează nevroza de normali și de pacienții care răspund sincer fiind și una dintre principalele scale de validare ale testului.

Are 44 itemi din care 29 aparțin exclusiv scalei.

Re- responsabilitate

Scala a fost derivată prin metoda empirică și identifică persoanele conștiincioase, responsabile, care își iau obligațiile în serios și în care se poate avea încredere. Sunt indivizi legați de reguli și ordine, care consideră că viața ar trebui guvernată de rațiune. Scala diferă de So și Sc prin accentul pe gradul în care valorile și controlul sunt înțelese și conceptualizate.

Are 42 itemi, din care 16 exclusivi, iar restul comun cu: Do, Sy, Sc, To, Ac, Ai, Ie.

So-socializare

Scala este concepută pentru a evidenția gradul de maturitate socială, integritate și corectitudine atins de individ, fiind construită prin metoda criteriului extern. Scala indică nivelul de maturitate socială, integritatea morală, capacitatea de a judeca și respecta normele morale.

Are 54 itemi, din care 28 sunt exclusivi.

Sc- autocontrol

Scala este construită prin metoda consistenței interne și măsoară gradul de libertate a individului față de impulsivitate și centrarea pe sine. Deosebirea de scala Re constă în faptul că acesta măsoară gradul ăn care este înțeles controlul, iar alte scale precum So, gradul în care persoana aprobă și prezintă astfel de dispoziții spre autocontrol. Un alt aspect specific scalei este faptul că scorurile foarte înalte exprimă în fapt situația de control prea strâns al impulsurilor și agresivității, ceea ce poate duce la acumulări interne și descărcări bruște sau necontrolate, chiar la incitări minore.

Are 50 de itemi, dintre care numai 2 exclusivi.

To- toleranța

Scala identifică atitudini sociale permisive, lipsite de prejudecăți, deschise, care îi aceptă pe ceilalți așa cum sunt.

Scala are 32 de itemi, din care 9 exclusivi.

Gi- impresie bună

Scaa are un scop dublu, la fel ca și Wb: identificare disimulărilor, pe de o parte, și a persoanelor capabile să creeze o impresie favorabilă, interesate de felul în care reacționează ceilalți față de ei, pe de altă parte. Este construită prin metoda criteriului extern. Scopul ei principal este de a identifica persoanele care doresc să facă impresie bună, preocupate de ceea ce gândesc alții despre ei și care fac ceea ce se așteaptă de la ei. Este una dintre scalele implicate în validarea profilului.

Are 40 de itemi, din care 18 exclusivi.

Cm- comunalitate

Este una dintre scalele de validare al profilului individual, menită a detecta protocoalele în care s-a răspuns la întâmplare. Ea indică de asemenea gradul în care reacțiile și răspunsurile individului corespund unui model „comun” stabilit empiric.

Scala are 28 de itemi.

Ac-realizare prin conformism

Scorurile înaltă la această scală sugerează un individ capabil, cooperantr, eficient, organizat, responsabil, iar scorurile joase sunt caracteristice unui individ vulgar, încăpățânat, distant și dificil.

Scala are 38 de itemi.

Ai- realizare prin independență

Scorul inalt la această scală caracterizează un individ matur, eficace, puternic, dominant, iar scorurile joase sunt caracteristice indivizilor anxioși, prudenți, nemulțumiți, mărginiți.

Scala are 32 de itemi.

Ie- eficiență intelectulă

Reflectă gradul de eficiență intelectuală la care a ajuns individul. Scorul înalt sugerează: eficiență, gândire clară, inteligență; iar scorurile joase sugerează: prudență, confuzie, comoditate.

Scala are 52 de itemi.

Py- înclinație psihologică

Este o scară comparabilă cu scara „psiholog” al lui Strong, dar nu corespund decât următoarele caracteristici: căldură umană, răbdare, maturitate etc. Este evaluat gradul în care individul se implică și este sensibil la necesitățile interne, la cauze și experiențele semenilor.

Scala are 22 itemi.

Fx- flexibilitate

Indică gradul de flexibilitate și de adaptabilitate a gândirii și comportamentului unei persoane.

Scala are 22 itemi.

Fe- feminitate

Are rolul de a diferențiere între bărbați și femei, diferențierea persoanelor normale din punct de vedere al comportamentului sexual de cele deviante. Aprecierea masculinității sau feminității intereselor se face în funcție de scorul obținut: scorurile înalte indică interese mai mult feminine, iar scorurile joase, mai mult masculine.

Anexa II

Profil individual

Subiect: S.R.

Sex: feminin

Vârstă: 44

În urma aplicării chestionarului C.P.I. subiectul a obținut următoarele rezultate:

Scorul ridicat la scala Sa, care, indică acceptarea de sine sugerează că este inteligent, sincer, spiritual, pretențios, activ, centrat pe sine, cu încredere în sine. Acesta este caracteristică femeilor aventuriere, argumentative, îngânfate, revendicative, dominante, deschise, sarcastice, vorbărețeși spirituale.

Scorul înalt la scala So, care măsoară socializarea sugerează că este: serios, sincer, muncitor, modest, conștient și responsabil, alturist. Scorul ridicat la această scală este caracteristică femeilor precaute, lucide, conservatoare, organizate, metodice rezonabile, loiale, autocontrolate, modeste și înțelepte.

Corul ridicat la scala Fe (fermitate), sugerează că este: calm, blând, temperat, perseverent și sincer, respectă și acceptă oamenii. Acestea cunt caracteristice femeilor conștiincioase, serviabile, discrete și autocontrolate.

Scorul scăzut la scala Cs (capacitatea pentru statut) sugerează că este: apatic, timid, convențional, moale, modest, lent, gândire stereotipică, limitat în concepte și interese. Acestea sunt caracteristice femeilor: blânde, molatece, sfioase, simple și timide.

Scorul scăzut la scala Wb (capacitate pentru o dispoziție bună) al chestionarului sugerează că este: fără ambiție, comod, precaut, apatic, convențional și defensiv. Acestea sunt caracteristice femeilor stângace, defensive, nesentimentale, îndărătnice, sarcastice, lipsite de tact, neconvenționale și instabile.

Scorul scăzut la scala Ie (eficiență intelectuală) sugerează că este: prudent, confuz, comod, defensiv, și fără ambiție. Aceste trăsături sunt caracteristice femeilor: nehotărâte, stângace, interesate, nervoase, pesimiste, simple, incerte, încăpățânate, tensionate și retrase.

În urma aplicării chestionarului 16 P.F subiectul a obțimut scoruri ridicate la factorii A, B, G și I și scoruri scăzute la factorii O și Q1.

Scorul ridicat la factorul A semnifică faptul că subiectul este un individ cald, deschis, amabil, cooperant, sociabil (preponderent ciclotim).

Scorul ridicat la factorul B indică un individ cu inteligență vie și capacitate de abstractizare.

Scorul ridicat la factorul G indică conștiinciozitate, perseverență, simțul datoriei și al responsabilității și un supraeu puternic.

Scorul ridicat la factorul I indică faptul că subiectul este tandru, dependent, afectiv, imatur emoțional și sensibil. Cere ajutorul și atenția celorlalți și îi lipsește spiritul practic.

Scorul scăzut la factorul O indică faptul că subiectul este calm, încrezător în sine și senin, iar scorul scăzut la factorul Q1, sugerează că este conservator, cu respect pentru convenții.

Bibliografie:

André Le Gali, Caractérologie des enfants et des adolescents, (Caracterologia copiilor și adolescenților)

Arădăvoaice G., Popescu Șt., (2007), Teste psihologice de autoevaluare. Autocunoașterea personalității, Ed. Antet, București

R. Denis și S. Torkomian, (1966), La caractérologie au service de l'entreprise (Caracterologia în serviciul întreprinderii), Les Éditions d'Organisation

Hayes, N., Orrell, S., (1997) Introducere in psihologie, Ed. ALL, București

Jean-Paul Sartre, Herman et Cie, (1948), Esquisse d'une théorie des émotions (Schița unei teorii a emoțiilor), Éditeurs

Juès J. P., (2000) Caracterologia, Ed. Teora, București

Jung, OG., (1994), Structura psihicului, Ed Amina,București

Pavlov, I, P., Experiența a douăzeci de ani, Ed. Academiei

René Le Senne, (1989), Traité de caractérologie (Tratat de caracterologie), Cesses Universitaires de France (P.U.F.)

Schiopu, U., Verza, E., (1995), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, EDP, București

Gaston Berger, (1990), Traité pratique d'analyse du caractère (Tratat practic de analiză a caracterului), ediția a 12-a

Numerele tematice ale revistei La caractérologie. Revue internationale de caractérologie (P.U.F.):

nr. 11 : (1970), Professions et Caractères (Profesiuni și caractere)

nr. 12: (1971), L'équilibre personnel et les caractères (Echilibrul personal și aracterele)

Bibliografie:

Allport, G. W. (1981), Structura și dezvoltarea personalității, București: E. D. P.

Bandura, A. (1978), Self-inforcement: Theoretical and methodological considerations, CM. Francks, & G.T. Williams (Eds.), Annual Review of Behavior Therapy, vol. 5.

Bandura, A. (1986), Social foundations of thought and action, Englewood, Cliffs, NJ: Prentice Hall

Bogathy Z., (2007), Manual de tehnici și metode în psihologia muncii și organizațională, Iași, Ed. Polirom

Chirină, S. (1996) Psihologie organizațională .Modele de diagnoză și intervenție. Cluj-Napoca, Casa de editură și consultanță “Studiul organizării “

Constantin T., (2004), Evaluarea psihologică a personalului, Iași, Ed. Polirom

Freud, S. (1900, 1953), The interpretation of dreams, The standard edition, vol. I, II. London: Hogarth

Freud, S. (1923, 1984), The Ego and the Id. In The Pelican Freud Library, vol. 11. Harmondsworth: Penguin

Havârceanu C., (2000), Cunoașterea psihologică a persoanei, Iași, Ed. Polirom

Mărgineanu N, (1972), Selecția și orientarea profesională, București, EDP

Monte, C. (1995), Beneath the mask: An Introduction to Theories of Personality, San Francisco, CA: Harcourt Brace College Publishers

Pervin, L. A., & John, O. P. (2001), Personality: Theory and Research. New York: John Wiley & Sons

Pitariu, H. (1983) Psihologia selecției și formării profesionale, Cluj-Napoca, Ed. All

Pitariu, H. (1997/2000) Managementul resurselor umane: evaluarea performanțelor profesionale, Cluj-Napoca, Ed. All

Rogers, C. R. (1961), On becoming a person, Boston: Houghton Mifflin

Ryckman, R. M. (1997), Theories of personality, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing Company

Schultz, D. (1989), Theories of personality, Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing Company

Skinner, B. F. (1969), Contingencies of reinforcement: A theoretical analysis, New York: Appleton-Century Crofts

Tiffin J., McCormick E.J., (1967), Psychologie industrielle, Paris, PUF

Zlate, M. Psihologia organizațională – știință și profesie în expansiune în Revista de Psihologie organizațională, vol.I, nr.1/2001, p.13-26

Zlate, M., (2007), Tratat de psihologie organizațional – managerială, București, Ed. Polirom

Anexa I

C.P.I

Chestionarul are 18 scale, grupate în 4 grupe de semnificații psihologice.

Prima grupă cuprinde 6 scale: Do- dominanță, Cs- capacitate de statut, Sy- spciabilitate, Sp- prezență socială, Sa- acceptare de sine, Wb- stare de confort sau de bine personal. Aceste grupe se referă la dimensiunile personalității care intervin în afirmarea persoanei, imaginea de sine și adecvare interpersonală.

Cea de-a doua grupă cuprinde de asemenea 6 scale: Re- responsabilitate, So- socializare, Sc-autocontrol, To- toleranță, Gi- tendința de a face o bună impresie, și Co- comunalitate. Această grupă indică acele dimensiuni ale personalității care sunt implicate în opțiunile valorice și maturitatea interrelațională a persoanei.

A treia grupă de scale cuprinde trei scale: Ac- realizarea prin conformism, Ai- realizarea prin independență, Ie- eficiența intelectuală. Această grupă evaluează nivelul motivațional în sensul potențialului de realizare personală ți al focalizării pe valorile intelectuale.

A patra grupă cuprinde 3 scale: Py- intuiție psihologică, Fx- flexibilitate și Fe- feminitate. Gruparea face trimitere către unele modalități intelectuale care modelează un stil personal.

Pentru fiecare scală, Gough furnizează pentru zonele de semnificație ale acesteia atât aspecte care au format conținutul propriuzis al itemilor, cât și unele atribute care reprezintă felul în care persoanele evaluate sunt descrise de alții, deci percepția socială asupra lor.

Dimensiunea Do

Scala a fost construită pentru a identifica persoane puternice si cu ascendent social, capabile sa aiba inițiativă și să exercite conducerea și evalueaza aspecte ale propensiunii de a conduce, persistența și inițiativa socială.

Cs- capacitatea de statut

A fost construită prin utilizarea criteriului extern”statut”, deci validarea a fost empirică. Scala evaluează capacitatea personală pentru statut social, măsurând calități și atribute personale ce stau la baza acestei propensiuni și conduc spre statut social.

Are 32 de itemi din care 15 aparțin exclusiv scalei, iar 17 sunt comuni cu Sp, Sc și Sa.

Sy- sociabilitate

Scala construită prin metoda criteriului extern de validare diferențiază între oameni sociabili, cu un temperament exteriorizat, participativi și cei retrași care evită afișarea socială.

Are 36 de itemi dintre care 9 îi aparțin exclusiv, iar 27 sunt comuni cu Sp, Sa, Ai, Do și Cs.

Sp- prezența socială

Scala este construită prin analiză rațională, folosind consistența internă, pornind de la un set inițial de 85 de itemi legați de echilibrul social și spontaneitatea comportamentului.

În varianta finală scala are 56 de itemi, 17 exclusivi, iar 39 comuni cu Sy, Sa, Cs, Ie, Py sau cu Sc și Gi, dar cotați invers pentru acestea două din urmă.

Sa- acceptare de sine

Scala este construită prin analiza consistenței interne și vizează identificarea persoanelor care manifestă un simț confortabil și imperturbabil, al valorii personale. Evaluează aspecte legate de simțul valorii personale, acceptarea de sine, capacitatea de a gândi și acționa independent.

În varianta finală are 34 itemi, dintre care 4 îi aparțin exclusiv, iar restul 30 sunt comuni cu Sy și Sp.

Wb- sentiment de bună stare personală

Inițial a fost numită scala de disimulare, în care a fost inversată cheia de cotare rezultând scala actuală. Scorurile ridicate reprezintă indivizi sănătoși și stenici, iar cele joase indivizi cu o vitalitate diminuată, incapabili să facă față cerințelor vieții cotidiene. Scala diferențiază indivizii care stimulează nevroza de normali și de pacienții care răspund sincer fiind și una dintre principalele scale de validare ale testului.

Are 44 itemi din care 29 aparțin exclusiv scalei.

Re- responsabilitate

Scala a fost derivată prin metoda empirică și identifică persoanele conștiincioase, responsabile, care își iau obligațiile în serios și în care se poate avea încredere. Sunt indivizi legați de reguli și ordine, care consideră că viața ar trebui guvernată de rațiune. Scala diferă de So și Sc prin accentul pe gradul în care valorile și controlul sunt înțelese și conceptualizate.

Are 42 itemi, din care 16 exclusivi, iar restul comun cu: Do, Sy, Sc, To, Ac, Ai, Ie.

So-socializare

Scala este concepută pentru a evidenția gradul de maturitate socială, integritate și corectitudine atins de individ, fiind construită prin metoda criteriului extern. Scala indică nivelul de maturitate socială, integritatea morală, capacitatea de a judeca și respecta normele morale.

Are 54 itemi, din care 28 sunt exclusivi.

Sc- autocontrol

Scala este construită prin metoda consistenței interne și măsoară gradul de libertate a individului față de impulsivitate și centrarea pe sine. Deosebirea de scala Re constă în faptul că acesta măsoară gradul ăn care este înțeles controlul, iar alte scale precum So, gradul în care persoana aprobă și prezintă astfel de dispoziții spre autocontrol. Un alt aspect specific scalei este faptul că scorurile foarte înalte exprimă în fapt situația de control prea strâns al impulsurilor și agresivității, ceea ce poate duce la acumulări interne și descărcări bruște sau necontrolate, chiar la incitări minore.

Are 50 de itemi, dintre care numai 2 exclusivi.

To- toleranța

Scala identifică atitudini sociale permisive, lipsite de prejudecăți, deschise, care îi aceptă pe ceilalți așa cum sunt.

Scala are 32 de itemi, din care 9 exclusivi.

Gi- impresie bună

Scaa are un scop dublu, la fel ca și Wb: identificare disimulărilor, pe de o parte, și a persoanelor capabile să creeze o impresie favorabilă, interesate de felul în care reacționează ceilalți față de ei, pe de altă parte. Este construită prin metoda criteriului extern. Scopul ei principal este de a identifica persoanele care doresc să facă impresie bună, preocupate de ceea ce gândesc alții despre ei și care fac ceea ce se așteaptă de la ei. Este una dintre scalele implicate în validarea profilului.

Are 40 de itemi, din care 18 exclusivi.

Cm- comunalitate

Este una dintre scalele de validare al profilului individual, menită a detecta protocoalele în care s-a răspuns la întâmplare. Ea indică de asemenea gradul în care reacțiile și răspunsurile individului corespund unui model „comun” stabilit empiric.

Scala are 28 de itemi.

Ac-realizare prin conformism

Scorurile înaltă la această scală sugerează un individ capabil, cooperantr, eficient, organizat, responsabil, iar scorurile joase sunt caracteristice unui individ vulgar, încăpățânat, distant și dificil.

Scala are 38 de itemi.

Ai- realizare prin independență

Scorul inalt la această scală caracterizează un individ matur, eficace, puternic, dominant, iar scorurile joase sunt caracteristice indivizilor anxioși, prudenți, nemulțumiți, mărginiți.

Scala are 32 de itemi.

Ie- eficiență intelectulă

Reflectă gradul de eficiență intelectuală la care a ajuns individul. Scorul înalt sugerează: eficiență, gândire clară, inteligență; iar scorurile joase sugerează: prudență, confuzie, comoditate.

Scala are 52 de itemi.

Py- înclinație psihologică

Este o scară comparabilă cu scara „psiholog” al lui Strong, dar nu corespund decât următoarele caracteristici: căldură umană, răbdare, maturitate etc. Este evaluat gradul în care individul se implică și este sensibil la necesitățile interne, la cauze și experiențele semenilor.

Scala are 22 itemi.

Fx- flexibilitate

Indică gradul de flexibilitate și de adaptabilitate a gândirii și comportamentului unei persoane.

Scala are 22 itemi.

Fe- feminitate

Are rolul de a diferențiere între bărbați și femei, diferențierea persoanelor normale din punct de vedere al comportamentului sexual de cele deviante. Aprecierea masculinității sau feminității intereselor se face în funcție de scorul obținut: scorurile înalte indică interese mai mult feminine, iar scorurile joase, mai mult masculine.

Anexa II

Profil individual

Subiect: S.R.

Sex: feminin

Vârstă: 44

În urma aplicării chestionarului C.P.I. subiectul a obținut următoarele rezultate:

Scorul ridicat la scala Sa, care, indică acceptarea de sine sugerează că este inteligent, sincer, spiritual, pretențios, activ, centrat pe sine, cu încredere în sine. Acesta este caracteristică femeilor aventuriere, argumentative, îngânfate, revendicative, dominante, deschise, sarcastice, vorbărețeși spirituale.

Scorul înalt la scala So, care măsoară socializarea sugerează că este: serios, sincer, muncitor, modest, conștient și responsabil, alturist. Scorul ridicat la această scală este caracteristică femeilor precaute, lucide, conservatoare, organizate, metodice rezonabile, loiale, autocontrolate, modeste și înțelepte.

Corul ridicat la scala Fe (fermitate), sugerează că este: calm, blând, temperat, perseverent și sincer, respectă și acceptă oamenii. Acestea cunt caracteristice femeilor conștiincioase, serviabile, discrete și autocontrolate.

Scorul scăzut la scala Cs (capacitatea pentru statut) sugerează că este: apatic, timid, convențional, moale, modest, lent, gândire stereotipică, limitat în concepte și interese. Acestea sunt caracteristice femeilor: blânde, molatece, sfioase, simple și timide.

Scorul scăzut la scala Wb (capacitate pentru o dispoziție bună) al chestionarului sugerează că este: fără ambiție, comod, precaut, apatic, convențional și defensiv. Acestea sunt caracteristice femeilor stângace, defensive, nesentimentale, îndărătnice, sarcastice, lipsite de tact, neconvenționale și instabile.

Scorul scăzut la scala Ie (eficiență intelectuală) sugerează că este: prudent, confuz, comod, defensiv, și fără ambiție. Aceste trăsături sunt caracteristice femeilor: nehotărâte, stângace, interesate, nervoase, pesimiste, simple, incerte, încăpățânate, tensionate și retrase.

În urma aplicării chestionarului 16 P.F subiectul a obțimut scoruri ridicate la factorii A, B, G și I și scoruri scăzute la factorii O și Q1.

Scorul ridicat la factorul A semnifică faptul că subiectul este un individ cald, deschis, amabil, cooperant, sociabil (preponderent ciclotim).

Scorul ridicat la factorul B indică un individ cu inteligență vie și capacitate de abstractizare.

Scorul ridicat la factorul G indică conștiinciozitate, perseverență, simțul datoriei și al responsabilității și un supraeu puternic.

Scorul ridicat la factorul I indică faptul că subiectul este tandru, dependent, afectiv, imatur emoțional și sensibil. Cere ajutorul și atenția celorlalți și îi lipsește spiritul practic.

Scorul scăzut la factorul O indică faptul că subiectul este calm, încrezător în sine și senin, iar scorul scăzut la factorul Q1, sugerează că este conservator, cu respect pentru convenții.