Mijloace Politico Diplomatice de Solutionare a Diferendelor Internationale

C A P I T O L U L I

OBLIGATIVITATEA SOLUȚIONǍRII DIFERENDELOR

INTERNAȚIONALE PE CALE PAȘNICǍ

Secțiunea I

Rolul pactului Briand – Kellogg in rezolvarea pașnică a diferendelor

1.1 Interzicerea amenințării cu forța și folosirii forței în relațiile internaționale impune ca orice diferend sau conflict între state să fie rezolvat exclusiv prin mijloace pașnice.

Odata consacrat principiul neagresiunii, era firesc ca dreptul internațional contemporan să prescrie și obligația statelor de a soluționa diferendele internaționale, prin metode și proceduri, care să excludă forța sau amenințarea cu forța.

Ca urmare a acestei obligații, se dezvoltă și mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale în epoca noastră. Dintre acestea, negocierile s-au dovedit a fi mijlocul cel mai eficace pentru rezolvarea problemelor internaționale litigioase.

S-au creat condiții și forme noi pentru desfășurarea tratativelor. Tratativele bilaterale se poartă nu numai pe căile diplomatice obișnuite, ci și prin contacte directe între șefi de state, de guverne și miniștri ai afacerilor externe.

Se înmulțesc conferințele internaționale care oferă un cadru larg pentru purtarea tratativelor. Organizațiile internaționale universale și regionale oferă statelor posibilități noi și mult mai mari decât în trecut pentru desfășurarea tratativelor.

Prin afirmarea principiului că orice diferend dintre state trebuie rezolvat pe cale pașnică și prin punerea la dispoziția statelor a unui complex de metode, care, fiind folosite chibzuit și cu perseverență, pot da rezultate așteptate, dreptul internațional contemporan se dovedește a fi, și sub acest aspect, un instrument al păcii și înțelegerii intre popoare.

În practica statelor, încă din antichitate se cunosc cazuri când acestea au recurs la diverse mijloace de rezolvare pașnică a conflictelor dintre ele. În evul mediu mediațiunea și arbitrajul se foloseau destul de des, iar arbitrii erau uneori insărcinați să încerce în prealabil o conciliere între părți.

Printre mediatori întâlnim jurisconsulți cunoscuți, facultăți de drept, feudali sau orașe, regi și chiar pe papa de la Roma, după principiul Judicium parium (judecata egalilor).

Clasici ai dreptului internațional ca Gentilis și Grotius recomandă folosirea căilor pașnice pentru rezolvarea diferendelor dintre popoare. Emeric Crucé formulează proiectul unui arbitraj european, preconizând alegerea unui oraș în care toți suveranii să aibă ambasadori, care, constituiți în adunare să decidă asupra diferendelor, cu avizul marilor republici Veneția și Elveția.

Conferințele de la Haga din 1899 și 1907 încearcă să stabilească o regulă uniformă potrivit căreia statele părți să recurgă la arbitraj. Dar, în convențiile adoptate nu se prevede obligația de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale ; ele conțin numai recomandarea de a se folosi aceste mijloace.

Astfel, deși statele au folosit unele mijloace pașnice pentru rezolvarea diferendelor dintre ele, n-a existat înainte de primul război mondial o normă de drept internațional care să le oblige la soluționarea conflictelor numai prin mijloace pașnice. Aceasta pare firesc atâta timp cât razboiul rămânea mijlocul obisnuit de reglementare a diferendelor, mai exact, calea prin care statele mai puternice își impuneau voința lor statelor mai slabe sub aspect militar, economic sau al întinderii teritoriului lor.

În sfârșit, după cum remarcă unii autori, nu trebuie să se exagereze rolul pe care l-au jucat mediațiunea și arbitrajul de-a lungul secolelor. Diferendele supuse mediațiunii sau arbitrajului erau, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, de mică importanță. Diferendele care puneau în joc interese politice majore ale statelor se rezolvau pe calea armelor.

Recurgerea la mijloace pașnice era rezultatul acordului dintre părțile în diferend. S-a cristalizat, astfel, ca principiu fundamental în această materie, libertatea alegerii de către părți a mijlocului prin care să fie tranșat diferendul.

După primul război mondial, înființarea Ligii Națiunilor oferă mijloace noi de rezolvare pașnică a diferendelor, prin atribuțiile conferite consiliului Ligii în acest domeniu.

Odată cu primele referiri la caracterul ilicit al războiului de agresiune, se pune un accent mai puternic pe rezolvarea prin mijloace pașnice a diferendelor.

Astfel, în Protocolul de la Geneva din 1924, elaborat sub egida Ligii Natiunilor (protocol care nu a intrat însă în vigoare), au fost incluse numeroase dispoziții privind rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale.

Pactul Briand-Kellogg din 1928, care în primul său articol prevedea renunțarea la război ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state, instituie (în art. 2) obligația statelor părți de a soluționa toate diferendele dintre ele prin mijloace pașnice.

Pactul Briand-Kellogg prevedea deci, pentru prima oară, obligația statelor de a rezolva pe cale pașnică diferendele internaționale. Aceasta reprezintă un progres simțitor față de Pactul Ligii Națiunilor, care, deși conținea o serie de proceduri referitoare la rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor, cu obligația statelor membre de a recurge la aceasta, nu înlătură alternativa, ca în cazul când aceste proceduri nu ar fi dat rezultate, statele să apeleze la forță.

Pactul Briand-Kellogg a fost urmat, în același an, de actul general pentru rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale, adoptat de Liga Națiunilor la 26 septembrie 1928 (revizuit de Adunarea Generală a O.N.U. în 1949).

Acest act prevede supunerea diferendelor juridice arbitrajului. Diferendele care, prin natura lor, nu ar fi susceptibile de rezolvare pe calea arbitrajului, ar putea să fie supuse unei proceduri de conciliere. Dar, chiar pentru diferendele a căror rezolvare ar fi trebuit căutată mai întâi prin conciliere, statele se obligă să recurgă la arbitraj, dacă tentativa de conciliere ar fi dat greș.

Constatăm, așadar, că până la cel de-al doilea război mondial, principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale începe să se cristalizeze,prin includerea lui în tratate internaționale.

Carta O.N.U. consacră însă în mod categoric acest principiu, stabilind, în art. 2§3, obligația membrilor săi de a reglementa diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, ca și justiția să nu fie primejduite, și, indicând în art. 33 obligația de a recurge mai întâi la mijloace pașnice, la alegerea părților, urmând ca, dacă acestea nu au dat rezultate, soluționarea diferendului să se facă după procedurile recomandate de Consiliul de securitate sau de Adunarea Generală.

Importanța principiului este subliniată de faptul că el constituie un corolar al interzicerii folosirii forței și amenințarii cu forța. Spre deosebire de celelalte principii, care urmăresc să elimine cauzele diferendelor internaționale, acest principiu privește acțiunile care trebuie întreprinse în cazul când asemenea diferende se ivesc, servind astfel și ca un mijloc pentru a asigura eficacitatea celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional, respectarea dreptului în relațiile internaționale. Legătura dintre principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale cu principiul egalității suverane și al neamestecului în treburile altora este evidentă. Pentru ca egalitatea suverană a statelor și dreptul lor de a-și rezolva, fără amestec din afară, problemele politicii lor să fie respectate, este necesar ca diferendele internaționale să fie soluționate fără recurgerea la forță sau la intervenție.

Principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale îndeplinește, așadar, funcții însemnate în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan.

Secțiunea II

Căi și mijloace de soluționare pașnică

2.1.Mijloacele de reglementare pașnică. În ansamblul mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor internaționale se face distincția între:

– mijloace politice sau diplomatice: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea;

– mijloace de natură jurisdicțională: arbitrajul și soluționarea judiciară care în prezent se realizează de către Curtea Internațională de Justiție.

Acestor două principale categorii de mijloace pașnice li se adaugă, în lumina enumerării din art. 33 al Cartei O.N.U., procedurile de soluționare a diferendelor stabilite în cadrul unor “organisme sau acorduri regionale”. În general, într-o a treia categorie sunt considerate procedurile de soluționare pașnică a diferendelor create în cadrul anumitor organizații internaționale sau prin unele tratate multilaterale care reglementează colaborarea statelor în domenii precis determinate. În general, alegerea mijloacelor de soluționare pașnică este influențată de natura diferendelor pe care urmează să le rezolve. În acest sens, în doctrină se sugerează că o distincție ar trebui să se facă și între diferende “politice” și diferende “juridice”, fiecare tip de conflict fiind deci susceptibil de soluționare printr-una din cele două principale categorii de mijloace.

Articolul 36 al Statutului Curții Internaționale de Justiție indică, de exemplu, ca fiind susceptibile de soluționare pe cale judiciară diferendele privitoare la: a) interpretarea unui tratat; b) orice problemă de drept internațional; c) existența oricărui fapt care dacă ar fi fost dovedit ar constitui încălcarea unei obligații internaționale; d) natura și întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei obligații inernaționale. Luând în considerare această precizare privitoare la competența C.I.J. s-a susținut că, spre deosebire de diferendele având un asemenea obiect, între state pot apare conflicte politice, care urmează să fie soluționate prin diverse mijloace politico-diplomatice, în cadrul cărora s-ar încerca, în principal, o acomodare a diverselor interese ale părților.

În practică, o distincție clară între diferende politice și juridice, în funcție de anumite criterii obiective, s-a dovedit însă greu de stabilit și, în ultimă instanță, e neconcludentă, ținând seama de natura particulară și de domeniul de aplicare propriu fiecărui diferend.

“Orice conflict internațional este în același timp politic și juridic, ceea ce variază este doar ponderea aspectelor politice “ (Nguyen Quoc Dinh, op. cit., p. 716).

2.2.Mijloace diplomatice. Printre mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor, procedurile diplomatice, dintre care unele cunoscute încă din antichitate, sunt cel mai des folosite. Superioritatea mijloacelor diplomatice de reglementare a diferendelor se bazează pe credința părților că prin utilizarea acestor căi suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfășoară direct și sunt confidențiale, iar în condițiile recurgerii la sprijinul unui terț, părțile sunt libere să accepte sau să refuze eventuala soluție propusă de acesta. Recurgerea la mijloace jurisdicționale obligă părțile la diferend să accepte soluția judecătorului sau arbitrului internațional.

În contextul unui anumit diferend internațional, mijloacele diplomatice sunt considerate ca având un caracter prealabil, prin raport cu cele de natură jurisdicțională. Foarte adesea, negocierile de pildă, apar ca o etapă inițială a unui proces complex, al cărui rezultat final este soluționarea diferendului. Ele pot fi antamate fie pentru convenirea formei de reglementare – arbitraj sau calea judiciară – fie pentru circumscrierea condițiilor desfășurării acestora.Într-un anume sens, ele apar ca o premisă a sesizării organului arbitral sau judiciar. Mijloacele diplomatice se caracterizează prin lipsa de formalism, în sensul desfășurării lor în afara unui cadru instituțional prestabilit. Ceea ce se urmărește, în general, prin intermediul mijloacelor diplomatice este apropierea punctelor de vedere ale părților, până la găsirea unei soluții acceptabilă pentru ele. Această soluție nu este însă obligatorie.

În abordarea soluționării unui diferend prin mijloace diplomatice părțșnică a diferendelor, procedurile diplomatice, dintre care unele cunoscute încă din antichitate, sunt cel mai des folosite. Superioritatea mijloacelor diplomatice de reglementare a diferendelor se bazează pe credința părților că prin utilizarea acestor căi suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfășoară direct și sunt confidențiale, iar în condițiile recurgerii la sprijinul unui terț, părțile sunt libere să accepte sau să refuze eventuala soluție propusă de acesta. Recurgerea la mijloace jurisdicționale obligă părțile la diferend să accepte soluția judecătorului sau arbitrului internațional.

În contextul unui anumit diferend internațional, mijloacele diplomatice sunt considerate ca având un caracter prealabil, prin raport cu cele de natură jurisdicțională. Foarte adesea, negocierile de pildă, apar ca o etapă inițială a unui proces complex, al cărui rezultat final este soluționarea diferendului. Ele pot fi antamate fie pentru convenirea formei de reglementare – arbitraj sau calea judiciară – fie pentru circumscrierea condițiilor desfășurării acestora.Într-un anume sens, ele apar ca o premisă a sesizării organului arbitral sau judiciar. Mijloacele diplomatice se caracterizează prin lipsa de formalism, în sensul desfășurării lor în afara unui cadru instituțional prestabilit. Ceea ce se urmărește, în general, prin intermediul mijloacelor diplomatice este apropierea punctelor de vedere ale părților, până la găsirea unei soluții acceptabilă pentru ele. Această soluție nu este însă obligatorie.

În abordarea soluționării unui diferend prin mijloace diplomatice părțile pot decide să se angajeze în negocieri directe între ele, ori pot să recurgă la intervenția unui terț, prin bunele oficii, mediere, anchetă ori conciliere.

Regula deplinei libertăți a părților de alegere între oricare din mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor include și libertatea acestora de a combina, în contextul aceluiași diferend, modalitățile diplomatice între ele sau cu acelea de tip jurisdicțional. În încercările de soluționare a anumitor diferende sunt chiar greu de stabilit uneori distincții clare între utilizarea unuia sau altuia dintre mijloacele politico-diplomatice, sau în ce moment se poate determina intenția părților de a trece de la o modalitate la alta. Se cunosc și cazuri în care mijloacele diplomatice și cele jurisdicționale s-au desfășurat în paralel.

A. Negocierile constituie prima procedură diplomatică de soluționare pașnică. Ele reprezintă un demers absolut necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Părțile fiind angajate în contacte directe, negocierile sunt considerate, în general, ca modalitatea cea mai adecvată pentru soluționarea unui diferend. Obiectivul negocierilor poate fi soluționarea ca atare a diferendului sau doar clarificarea elementelor acestuia, în vederea determinării procedurii pe care părțile, de comun acord, o vor adopta în continuare, în scopul soluționării definitive.

Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate bine definită din punct de vedere procedural. Ele se desfășoară prin contacte și tratative între reprezentanții părților, ca și prin schimburi de documente scrise.

Negociatorii într-un diferend sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe și/sau membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lângă celălalt stat, dar pot fi și alte personalități, care posedă experiență și prestigiu în domeniile ce formează obiectul diferendului. În anumite etape ale negocierilor, la acestea pot participa chiar șefi de state ori de guvern. Unul dintre avantajele negocierilor este considerat tocmai acela că, datorită lipsei lor de formalism, ele se pot desfășura alternativ cu alte mijloace de soluționare ori se pot relua la nivele diferite de reprezentare. Uneori tocmai schimbarea acestor nivele este demersul în măsură să “deblocheze” negocierile care ajunseseră, eventual, în impas.

Ținând seama de unele soluții ale jurisprudenței internaționale, în doctrină s-a format un curent de opinie conform căruia, în contextul soluționării pașnice a diferendelor, se poate vorbi despre o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor. Părțile la un diferend ar avea deci obligația de a se angaja în negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluționare pașnică.

Curtea Permanentă de Justiție Internațională, în litigiul Concesiunile Mavrommatis, a considerat că “înainte ca un diferend să ajungă în fața justiției, se impune ca obiectul său să fie clar definit prin intermediul negocierilor diplomatice” (C.P.J.I. Récueil, Serie A, no. 2, p. 15). În același sens s-a pronunțat și Curtea Internațională de Justiție, în litigiul privind Dreptul de trecere prin teritoriu indian (I.C.J. Reports, 1957, p. 148-149).

O altă regulă care se degajă în legătură cu negocierile internaționale are în vedere desfășurarea acestora cu bună-credință, deci cu intenția reală de a se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă.

Curtea Internațională de Justiție, în litigiul privind Platoul continental din Marea Nordului, a precizat că: “Părțile au obligația de a se comporta în așa fel încât negocierile să aibă un sens, ceea ce nu este cazul atunci când una dintre ele insistă asupra propriei sale poziții, fără a lua în considerare nici o modificare” (s.n.). Părțile sunt ținute să acționeze astfel încât, în situația concretă și ținând seama de toate împrejurările, să fie aplicate principii echitabile” (I.C.J. Reports, 1969, p. 47). Aceeași interpretare a obligației de bună-credință în desfășurarea negocierilor este dată și prin Secțiunea I, alin. 10 al Declarației de la Manilla.

Obligația de a negocia nu implică totuși obligația de a se ajunge neapărat la o soluție acceptabilă pentru părțile la diferend.

Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz, putând să se desfășoare doar câteva zile ori mai mulți ani, sau chiar decenii. Prin anumite tratate internaționale se stabilesc uneori termene limită pentru purtarea negocierilor, după care, dacă nu se ajunge la o soluție acceptată de părți, se poate trece la alte mijloace pașnice.

B. Bunele oficii. Prin termenul bune oficii se desemnează acțiunea amicală a unui terț, care poate fi una sau mai multe persoane ori unul sau mai multe state, care intervin pentru a apropia părțile la un diferend și a le determina să negocieze sau să reia negocierile întrerupte. Este un procedeu de intervenție amicală, având ca scop doar să înlesnească contactele dintre părți și desfășurarea negocierilor ce ar urma să se angajeze între ele, pentru reglementarea pașnică a diferendului. Persoana ori statul care oferă bunele oficii nu se implică deci în soluționarea de fond a diferendului, ci facilitează doar comunicarea dintre părți, asigură mijloace materiale de desfășurare a negocierilor directe.

Bunele oficii pot fi oferite de terți ori solicitate de părțile la un diferend. În orice caz, pentru a se angaja în activitățile de bune oficii, terțul are nevoie de acceptarea părților.

Bunele oficii sunt de mult cunoscute în istoria relațiilor internaționale, dar au avut o dezvoltare deosebită în secolul XIX în cadrul Congresului de la Viena din 1815, a Conferinței de la Paris din 1856 și a Congresului de la Berlin din 1878. În prezent ele sunt folosite pe scară largă în cadrul organizațiilor internaționale. Au fost întreprinse în cadrul Societății Națiunilor dar mai ales de O.N.U., care le-a folosit frecvent și cu succes, fiind deseori oferite de Secretarul general al organizației.

Un exemplu de bune oficii sunt și acelea oferite de Franța Statelor Unite, Vietnamului de Nord și Vietnamului de Sud pentru a pune capăt ostilităților militare. Sunt, de asemenea, cunoscute bunele oficii oferite de Elveția, în cursul anilor 1960-1961, pentru realizarea acordurilor dintre Franța și Guvernul provizoriu al Republicii Algeria, privind independența acestei foste colonii franceze.

C. Medierea. Acest mijloc pentru reglementare pașnică a unui diferend se aseamănă cu bunele oficii, dar presupune o implicare mai mare a terțului în rezolvarea conflictului, a cărui intervenție este mai activă.

Medierea poate fi acțiunea unei persoane aleasă ținând seamă de calitățile sale personale sau de funcțiunile ce le îndeplinește. Medierea poate fi realizată, de asemenea, de unul sau mai multe state ori de o organizație internațională.

Ca și în cazul bunelor oficii, mediatorul trebuie să fie acceptat de părți, care îi definesc mandatul. El trebuie să se străduiască să facă fiecare parte să înțeleagă punctul de vedere al celeilalte și, la momentul optim, să propună chiar soluții concrete susceptibile a fi acceptate de părți. Succesul unui mediator internațional depinde în mare măsură de convingerea inspirată părților că el este absolut imparțial. Reușita unei medieri internaționale depinde în mare măsură de calitățile mediatorului, care trebuie să se bucure de un prestigiu internațional general recunoscut, să dovedească suplețe ca și cunoașterea temeinică a problemelor de fond ale diferendului.

Din punct de vedere procedural, medierea internațională se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend și prin absența unor forme sau etape care să trebuiască parcurse. În practică, acțiunile de mediere se pot întrepătrunde cu negocierile directe între părțile la un diferend; uneori revenirea la negocieri fiind tocmai rezultatul intervenției unui mediator.

În orice caz, părțile la un diferend sunt libere, așa cum s-a mai arătat, să refuze soluția propusă de mediator.

Un exemplu de mediere internațională este aceea îndeplinită în 1960 de Președintele Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, între India și Pakistan, pentru realizarea unui partaj al utilizării apelor fluviului Indus.

Alte exemple mai recente de mediere sunt acelea oferite de fostul președinte al S.U.A., Carter, în Haiti, Coreea de Nord și în Bosnia-Herțegovina.

D. Ancheta internațională. Aceasta este o tehnică tradițională, cutumairă, folosită în cazurile în care există divergențe între părțile la un diferend, asupra situației de fapt care l-a generat.

În aceste cazuri se face apel la terțe persoane care nu sunt implicate în litigiu. Procedura anchetei impune crearea unor comisii internaționale de anchetă (art. 9-36 din Convenția de la Haga din 1907 pentru aplanarea conflictelor internaționale).

O primă problemă care se ridică se referă la temeiul constituirii comisiilor de anchetă: acestea se alcătuiesc numai pe baza unui acord internațional încheiat de părțile în litigiu. Acest acord poate să rezulte dintr-o convenție bi- sau multilaterală. El va preciza, în orice caz, situațiile de fapt ce vor trebui examinate, compunerea comisiei de anchetă, termenele impuse acesteia.

Comisiile de anchetă se alcătuiesc dintr-un număr impar de membri, denumiți comisari, care pot fi cetațeni ai statelor părți la diferend dar și ai unor state terțe. Comisarii sunt aleși și își îndeplinesc misiunea în calitate de specialiști, nu de reprezentanți ai statelor. Desfășurarea lucrărilor comisiilor de anchetă are caracter contradictoriu. Astfel, părțile sunt reprezentante de agenți care expun, fiecare versiunea proprie asupra faptelor ce formează obiectul investigației. Cu acest prilej se pot prezenta diverse documente (înscrisuri, hărți), se pot audia martori și experți. Comisia se poate deplasa și pe teren, pentru a face constatări directe. Asemenea vizite nu se pot efectua decăt cu acordul statelor pe teritoriul cărora urmează să se desfășoare. În urma tuturor acestor cercetări, comisia de anchetă întocmește și adoptă, cu majoritate de voturi, un raport.

Ca și în cazul celorlalte mijloace diplomatice, raportul comisiei de anchetă nu este obligatoriu, părțile la diferend fiind libere să nu țină seama de concluziile acestuia. În raport, comisia de anchetă se va limita însă exclusiv la stabilirea situației de fapt, fără a propune soluții referitoare la fondul diferendului.

Acest mijloc de soluționare este susceptibil să se aplice unei categorii relativ limitate de situații. Așa cum se arată în articolul 9 din Convenția de la Haga din 1907 privind aplanarea conflictelor, ancheta internațională intervine în special în situațiile care nu implică nici onoarea, nici interesele vitale ale părților, respectiv în acelea care s-au creat în jurul unui dezacord care privește fapte izolate și care poate fi rezolvat printr-o investigație imparțială și conștiincioasă.

Diferendul Dogger Bank (1905), între Anglia și Rusia, referitor la nave de război rusești care au deschis focul asupra unor bărci de pescuit engleze, crezând că erau vase japoneze lansatoare de torpile, oferă un exemplu clasic de recurgere la ancheta internațională,ca o modalitate de soluționare pașnică a unor diferende.

Acest incident a stimulat ulterior încheierea de către S.U.A., între anii 1913-1914, a unei serii de convenții bilaterale (“Tratatele Bryan”), care prevedeau crearea de comisii de anchetă, ca o procedură obligatorie între statele părți la un diferend.

Valoarea anchetei internaționale desfășurate prin structurile instituționale ale unor organizații internaționale a fost evidențiată în cadrul O.N.U., atunci când Adunarea Generală, prin rezoluția 2329 (XXII) din 1967, a insistat ca statele membre să recurgă mai des la metode pentru stabilirea faptelor și anchetă (“fact-finding and enquiry methods”) în rezolvarea diferendelor. În practică însă, nu se constată o utilizare frecventă a acestui mijloc pentru reglementare pașnică a diferendelor.

Un exemplu de recurgere la ancheta internațională prin structurile permanente ale unei organizații internaționale îl oferă Organizația Internațională a Muncii (instituție specializată a O.N.U.).

Articolul 26 al Constituției O.I.M., prevede că:

“1. Fiecare dintre membri va avea dreptul să depună o plângere la Biroul internațional al muncii împotriva unui alt membru, care după părerea lui, nu ar asigura respectarea efectivă a unei convenții ratificate și de unul și de celălalt în conformitate cu articolele precedente”.

(…)

“2. Consiliul de administrație poate, dacă consideră aceasta indicat, și înainte de a sesiza o comisie de anchetă,…să ia contact cu guvernul respectiv …”

“3. Consiliul de administrație … va putea constitui o comisie de anchetă care va avea sarcina să studieze problema ridicată și să facă un raport în legătură cu aceasta”.

E. Concilierea internațională reprezintă o modalitate mai nouă de soluționare pe cale diplomatică a unor diferende internaționale, în sensul că, spre deosebire de celelalte mijloace examinate până acum, ea nu a fost menționată, de exemplu, în Convenția de la Haga din 1907 privind aplanarea conflictelor internaționale. Concilierea internațională a cunoscut o largă utilizare mai ales în perioada de după primul război mondial. Condițiile de desfășurare a concilierii internaționale fac obiectul primului capitol al Actului general de arbitraj din 1928.

Institutul de Drept Internațional definește concilierea internațională ca “un mod de reglementare a diferendelor internaționale de orice natură, în care o comisie, constituită de părți, fie cu titlu permanent, fie pentru o anumită situație, ca urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparțială și se străduiește să definească termenii unui aranjament, susceptibil de a fi acceptat de părți, ori acordă părților orice concurs care îi va fi cerut în vederea reglementării” (s.n.).

Temeiul declanșării unei concilieri internaționale îl constituie deci, ca și în cazul celorlalte mijloace diplomatice, acordul părților la diferend.

Acest acord se poate stabili a posteriori, după apariția unui diferend, pe care părțile decid să-l soluționeze pe această cale, cum a fost, de exemplu, în cazul unor diferende dintre state europene, în perioada de după al doilea război mondial, sau într-un diferend dintre Franța și Maroc, în 1957, în legătură cu deturnarea unui avion în care se găsea Ben-Bella, om de stat algerian, care avea să devină ulterior primul președinte al Algeriei libere.

Cele mai frecvente înțelegeri privind recurgerea la concilierea internațională sunt însă cele care se stabilesc prin tratate bilaterale sau multilaterale, înainte de apariția unor eventuale diferende.

România, care a devenit parte la actul general de arbitraj din 1928, a încheiat apoi cu statele Micii Antante un Act general de conciliere, arbitraj și reglementare judiciară, care urma să se aplice în eventualele diferende dintre aceste state. În aceeași perioadă România a mai devenit parte la o serie de tratate sau înțelegeri bilaterale de conciliere și arbitraj, ca de exemplu cele încheiate cu Elveția (1926), Franța (1926), Belgia (1930), alături de celelalte state ale Micii Antante și a aderat și la Convenția pan-americană de conciliere, încheiată în 1929, care era deschisă aderării tuturor statelor. (Vezi V. Duculescu,op.cit., p.53).

Mai recent, concilierea internațională, ca mijloc de soluționare a diferendelor, este prevăzută într-o serie de tratate multilaterale printre care: Convenția Europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor din 1957, Carta Organizației Statelor Africane din 1948, Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, Convenția asupra dreptului mării din 1982, Convenția referitoare la Conciliere și arbitraj încheiată în 1992 în cadrul Conferinței (ulterior Organizația) pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.).

În ceea ce privește procedura, concilierea se desfășoară, ca și ancheta, prin intermediul unei comisii. Comisia de conciliere se alcătuiește dintr-un număr impar de conciliatori. Părțile la diferend propun, de regulă, un număr egal de membri dintre proprii cetățeni, care aleg la rândul lor, unul sau mai mulți conciliatori, cetățeni ai altor state, neimplicate în diferend. Ea întocmește un raport, ale cărui concluzii trebuie să fie motivate, atât în fapt cât și în drept, prin acestea propunându-se părților anumite “aranjamente convenabile” pe bază de concesii reciproce. Deși raportul nu are forță obligatorie pentru părțile la diferend, de cele mai multe ori concluziile acestuia sunt avute în vedere de părți.

2.3. Mijloacele jurisdicționale. Arbitrajul.

În articolul 33 din Carta O.N.U., care enumeră mijloacele pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, se precizează că statele părți la orice diferend “a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale” trebuie să caute să-l rezolve prin mecanisme politico-diplomatice (tratative, anchetă, mediere, conciliere) dar și “pe calea … arbitrajului și reglementării judiciare …” (s.n.)

Reglementarea unor diferende internaționale “pe calea arbitrajului” presupune un organ de jurisdicție ad-hoc, constituit pentru soluționarea unui anumit diferend, în timp ce calea “judiciară” se referă la un organ de jurisdicție instituționalizat, cu activitate permanentă, care este realizată după anul 1945, îndeosebi prin Curtea Internațională de Justiție, organ principal al O.N.U., cu sediul la Haga.

Aceste două modalități (arbitrajul și justiția instituționalizată) se caracterizează prin câteva elemante fundamentale ale funcțiunii jurisdicționale, în general :

Procedura are caracter contradictoriu și trebuie să garanteze egalitatea părților și dreptul lor la apărare;

Ea se finalizează printr-o hotărâre, întemeiată pe considerente de drept;

Hotărârea, pronunțată de un organ independent față de părțile în litigiu, este obligatorie pentru acestea.

Realizarea jurisdicției internaționale, spre deosebire de justiția internă, este marcată însă de unele particularități, care rezultă din faptul că justițiabilii sunt, în principal, statele, purtătoare de suveranitate.

Astfel, în timp ce în ordinea internă, dreptul unei persoane de a se adresa justiției este un drept fundamental, general recunoscut și garantat, în ordinea internațională, statele se pot adresa unor organe de jurisdicție internațională doar în situații excepționale, cu respectarea unor condiții riguros reglementate de normele de drept internațional.

De asemenea, în ordinea internă jurisdicția este obligatorie, în sensul că orice persoană chemată în justiție de un particular sau de o autoritate publică este obligată să se prezinte. În ceea ce privește statele, jurisdicția este facultativă, în sensul că acestea nu pot fi “aduse” în fața unor organe de jurisdicție internațională – fie arbitrale ori judiciare, cum ar fi Curtea Internațională de Justiție – decât cu consimțământul lor formulat expres. Chiar dacă în ultima perioadă exercitarea jurisdicției internaționale cunoaște anumite progrese, în direcția unei mai accentuate instituționalizări, declanșarea ei păstrează încă un pronunțat caracter convențional.

C A P I T O L U L I I

JUSTIȚIA INTERNAȚIONALǍ

Secțiunea I

Arbitrajul internațional

Arbitrajul ar putea fi definit ca un mijloc de soluționare pașnică a diferendelor internaționale în cadrul căruia părțile la un diferend, printr-un acord formal, încredințează soluționarea diferendului unui terț – care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe – și se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă.

Convenția de la Haga din 1907 privind aplanarea conflictelor internaționale, în definirea arbitrajului, pune accentul pe două elemante: aplicarea dreptului internațional și executarea cu bună-credință a sentinței.

În art. 37 se arată: “Arbitrajul internațional are ca obiect reglementarea litigiilor între state prin judecători aleși și pe baza respectării dreptului.

Recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune sentinței cu bună-credință”.

1.1. Evoluția instituției. Ca o modalitate de reglementare pașnică a diferendelor, arbitrajul este cunoscut încă din antichitate. El a fost practicat, de exemplu între cetățile grecești. În evul mediu, sunt cunoscute numeroasele arbitraje încredințate, în special, Papei, dar uneori și suveranilor, în relațiile dintre vasalii lor. Cu toate acestea, în înțelesul pe care îl are astăzi această noțiune, până către sfârșitul secolului al XVIII-lea arbitrajul n-a jucat un rol important în relațiile internaționale. El dobândește treptat un caracter jurisdicțional, ale cărui trăsături generale se păstrează și astăzi, după apariția statelor moderne. O contribuție însemnată la impunerea acestei modalități particulare de soluționare a diferendelor dintre state a adus-o Tratatul de prietenie, comerț și navigație, încheiat între S.U.A. și Anglia, în 1794 (“Tratatul Jay”). Pentru reglementarea pe cale amiabilă a problemelor multiple și complexe ivite între cele două țări în urma independenței americane (delimitarea frontierelor, probleme de contencios financiar și comercial etc.), Statele Unite și Marea Britanie au convenit, prin tratatul amintit, supunerea contestațiilor lor arbitrajului unor comisii mixte având competența de a adopta decizii obligatorii.

În secolul al XIX-lea, practica statelor a consacrat trei forme de arbitraj, în care rolul de arbitru a fost încredințat, după caz, unui șef de stat, unei comisii mixte sau unui tribunal arbitral. Dintre acestea, pentru evoluția ulterioară a instituției arbitrajului, un rol covârșitor l-a avut sentința tribunalului arbitral din 1872 în speța “Alabama”, care a pus capăt unui diferend între S.U.A. și Anglia, în favoarea S.U.A.

Tribunalul a fost creat prin tratatul de la Washington din 1871 și era compus din cinci arbitri, dintre care doi desemnați de părțile în conflict (S.U.A. și Anglia) și trei neutri, proveniți din Elveția, Italia și Brazilia. Speța privea îvinuirea adusă Marii Britanii de către S.U.A., că în timpul războiului de secesiune, prima, înălcând statutul său de neutralitate, a echipat vasul “Alabama” al forțelor confederate în porturile britanice. Marea Britanie a fost condamnată la plata unei indemnizații de 15.500.000 dolari.

Un moment important în instituționalizarea arbitrajului ca mijloc de reglementare pașnică a diferendelor îl reprezintă adoptarea Convenției de la Haga din 1907, pentru aplanarea conflictelor internaționale. După ce se precizează natura litigiilor ce urmează a fi supuse arbitrajului – “contestațiuni anterior născute sau contestațiuni eventuale” (art. 39) – se recunoaște că în chestiunile de ordin juridic și, în primul rând, în chestiunile de interpretare sau de aplicare a convențiilor internaționale, arbitrajul este “mijlocul cel mai real și, în același timp, cel mai echitabil pentru a reglementa litigiile care n-au fost lichidate pe căile diplomatice” (art. 38). Pentru aplanarea sau stingerea conflictelor, Convenția prevede, totodată, menținerea Curții permanente de arbitraj creată prin Convenția de la Haga din 1899 (art. 41). Este de reținut însă că această denumire nu corespunde instituției pe care o desemnează, întrucât “Curtea permanentă” nu este în realitate decât “o listă de personalități de naționalități diferite, fiecare parte contactantă numind cel mult patru persoane având o competență recunoscută în chestiunile de drept internațional, bucurându-se de cea mai înaltă considerație morală și dispuse să accepte funcțiunile de arbitru” (art. 44). După cum s-a subliniat pe drept cuvânt, este vorba de un “tribunal efemer într-un cadru permanent”. Această așa-zisă “Curte de arbitraj” nu este permanentă deoarece: a) nu se întrunește decât pe durata unui litigiu, cu care este sesizată, deci nu funcționează decât ocazional; b) compoziția sa nu este permanentă, variind pentru fiecare litigiu după cum decid părțile, care aleg de pe lista de personalități anumiți arbitri, doar pentru soluționarea acelui litigiu.

Elementul de permanență este asigurat doar de Biroul Internațional, care are funcții de grefă. Funcționând din 1902, Curtea Permanentă de Arbitraj n-a fost sesizată decât pentru 25 de litigii. După anul 1945 nu s-a mai recurs la serviciile sale. Formal, ținând seama și de jurisprudența de care dispune, ea poate să funcționeze oricând. În prezent, principala sa sarcină constă în a prezenta candidați pentru funcția de judecător la Curtea Internațională de Justiție, conform statutului acesteia din urmă (art. 4 alin. 1).

Un alt moment în impunerea arbitrajului ca mijloc de reglementare pașnică a diferendelor dintre state îl constituie crearea Societății Națiunilor în 1919. Potrivit paragrafului 1 al art. 13 al Pactului Societății Națiunilor, statele membre au obligația de a recurge la arbitraj sau la reglementarea judiciară în cazurile în care diferendele lor nu ar putea fi soluționate pe cale diplomatică. Sub auspiciile Societății Națiunilor s-a elaborat un tratat cu caracter general, denumit “Act general pentru reglementarea diferendelor internaționale”, care a fost adoptat de Adunarea Societății Națiunilor în 1928 și a intrat în vigoare în 1929, în urma ratificării sale de 23 de state, printre care Franța, Marea Britanie și Italia. Acest document se înscrie printre încercările de a se institui mecanisme de arbitraj obligatoriu, prin care statele să se angajeze, în prealabil, să supună acestui mod de soluționare diferendele dintre ele. Revizuit și adoptat în 1949 de Adunarea Generală a O.N.U., acest tratat internațional nu a fost însă aplicat de state, întrucât s-a considerat că prin dispozițiile sale modifică funcțiunile soluționării jurisdicționale, încercând să supună arbitrajului diferende de natură politică.

În lipsa unor mecanisme de arbitraj universal acceptate, această modalitate de soluționare a diferendelor a fost însușită de unele convenții cu caracter regional, dintre care cele mai importante sunt Pactul de la Bogota din 1948, intervenit între statele de pe cele două continente americane,și Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor, adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1957. Această ultimă convenție prevede, în cazul recurgerii la procedura arbitrală, că hotărârile sunt obligatorii și că în cazul neîndeplinirii acestora poate fi sesizat Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei.

În cadrul O.N.U. s-a încercat redactarea unui cod privind arbitrajul, Comisia de Drept Internațional prezentând în acest sens un proiect în anul 1955. Datorită reticențelor a numeroase state față de tendința manifestată de proiectul C.D.I. de dezvoltare progresivă a dreptului în acest domeniu, și a opoziției dintre punctul de vedere al marilor puteri privind compoziția restrânsă a unui eventual organ de arbitraj internațional cu caracter permanent și acela al altor state susținătoare ale unei egalități funcționale, ideea arbitrajului permanent nu s-a materializat. Progrese semnificative au fost înregistrate însă cu privire la diferendele opunând state și particulari sau societăți transnaționale în materie de investiții, prin înființarea în 1966, în cadrul Băncii mondiale (B.I.R.D.), a Centrului Internațional de Reglementare a Diferendelor privind Investițiile (C.I.R.D.I.), care acționează ca o adevărată instituție jurisdicțională. La fel, în domeniul comerțului internațional, este de reținut că, în 1923, Camera de Comerț Internațională a elaborat o reglementare de conciliere și arbitraj (revizuită în mai multe rânduri), care a instituit o Curte internațională de arbitraj sub auspiciile căreia sunt supuse arbitrajului diferende rezultând din contacte de comerț. Deși nici diferendele care cad sub incidența C.I.R.D.I. din cadrul B.I.R.D. și nici cele ce sunt reglementate sub auspiciile Camerei de Comerț Internaționale nu privesc, strict vorbind, dreptul internațional public, ci ceea ce unii autori denumesc dreptul transnațional ori dreptul comercial internațional, evocarea lor a avut drept scop de a arăta cât de mult s-a extins fenomenul recurgerii la arbitraj în raporturile internaționale în ultima perioadă. La ora actuală există un interes crescând al statelor pentru arbitraj, motivat, printre altele, de faptul că prin folosirea acestui tip de procedură statele interesate își păstrează în întregime facultatea de a-și spune cuvântul asupra compoziției și funcției organului arbitral de la care va emana decizia jurisdicțională. Arbitrajul, după cum vom vedea, este o procedură mai flexibilă decât jurisdicția permanentă, preconstituită. Această afirmație este probată și dacă ne referim numai la arbitrajele în materie de delimitare teritorială la care statele au recurs după anul 1970, dintre care: delimitarea platoului continental între Franța și Marea Britanie; problema canalului Beagle dintre Argentina și Chile; delimitarea frontierei maritime între Guineea și Guineea Bissau; diferendele de frontieră privind enclava Taba între Egipt și Israel.

1.2. Acordul părților, fundament juridic al procedurii arbitrale. În virtutea principiului suveranității și a caracterului facultativ al jurisdicției internaționale, statele au dreptul de a refuza judecarea unui diferend în care ele sunt implicate, de către un terț. În temeiul aceluiași principiu, ele iși pot asuma însă un angajament convențional de a supune diferendul respectiv judecății unei terțe părți, de a recurge la arbitraj. Consimțământul de a accepta arbitrajul poate fi dat a priori, înainte deci de nașterea litigiului, sau a posteriori, după declanșarea acestuia. În prima ipoteză, consimțământul îmbracă forma unei clauze compromisorii inserată într-un tratat, de obicei în grupa de clauze denumite “finale”, la tratatele bilaterale sau în capitole distincte privind reglementarea diferendelor, în tratate multilaterale. În cea de a doua ipoteză, consimțământul îmbracă forma unui tratat între părțile la diferend, denumit compromis. Clauza compromisorie mai poate fi cuprinsă într-un tratat de arbitraj permanent, care are tocmai scopul de a conferi acestei clauze aplicabilitate generală între părțile la tratatul de arbitraj. În orice ipoteză, acordul părților ca fundament juridical procedurii arbitrale se bazează deci pe voința liber exprimată de statele interesate.

Compromisul este un acord internațional prin care două state convin să încredințeze unui arbitru unic, unui organ colegial ad-hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea unui litigiu existent. Compromisul este un instrument prin care părțile convin să supună arbitrajului litigiul dintre ele: este un tratat căruia i se aplică toate principiile și regulile dreptului tratatelor.

Modelul “regulilor de arbitraj” întocmit de Comisia de Drept Internațional, acceptat de Adunarea generală a O.N.U. prin rezoluția 1262 (XIII) în 1958, subliniază că un compromis trebuie să conțină: a) angajamentul de a recurge la arbitraj; b) obiectul diferendului; c) modul de constituire a tribunalului arbitral și numărul arbitrilor. Pentru evitarea eventualei situații în care ulterior, una din părți sau ambele ar putea interpreta diferit sentința arbitrală, compromisul mai poate cuprinde: precizarea dreptului aplicabil; recunoașterea puterii tribunalului de a adopta propriile reguli de procedură; cvorumul; majoritatea cerută pentru adoptarea sentinței; termenul de pronunțare a sentinței; limba de lucru.

Clauza compromisorie. Spre deosebire de compromis, clauza compromisorie inclusă într-un tratat nu vizează un litigiu existent și actual, ci diferende eventuale, susceptibile să intervină între statele contractante, în legătură cu executarea tratatului respectiv.

Potrivit clauzei compromisorii cuprinsă în articolul 109 al Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre, pe de altă parte, “oricare din cele două părți poate supune Consiliului de asociere orice diferend legat de aplicarea sau interpretarea prezentului acord, fiecare parte fiind obligată să ia măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziei Consiliului” (Legea 20 din 6 aprilie 1993 publicată în M. Of., nr. 73 din 12 aprilie 1993).

1.3. Rolul părților în procedura arbitrală. Acțiunile pe care le pot întreprinde părțile în procedura arbitrală, care privesc formarea organului arbitral, definirea misiunii acestuia și indicarea procedurii de urmat, au loc cu luarea în considerare a două elemente, determinante în recurgerea la arbitraj. În primul rând, statele pot formula unele rezerve privind câmpul de aplicare a arbitrajului, nesupunând, de exemplu, acestui mod de soluționare, conflicte privind interese vitale, independența sau onoarea statelor contractante, situații în general dificil determinabile. Consimțământul pentru arbitraj însoțit de rezerve urmărește astfel limitarea ariei de aplicare a arbitrajului sau, într-o exprimare pozitivă, circumscrierea exactă a acesteia. În al doilea rând, numai statele pot fi părți ale unei proceduri în fața unui tribunal internațional de arbitraj. Indivizii nu pot participa la un astfel de forum decât prin intermediul unui stat care acceptă să le reprezinte interesele. Nu este, de asemenea, admisă participarea statelor terțe, exceptând situațiile în care dreptul de intervenție al terților este admis de clauza compromisorie, așa cum se întâmplă uneori în cazul tratatelor multilaterale.

a) Alegerea organului arbitral. Alături de obiectul litigiului, compromisul, clauza compromisorie sau tratatul de arbitraj determină și compunerea organului arbitral,competențele sale și modul de funcționare. Statele au o libertate totală în alegerea formei de arbitraj sau a arbitrilor. Așa cum s-a arătat, funcția de arbitru a fost atribuită Papei sau unor șefi de stat. Această cutumă a arbitrului unic se păstrează și în prezent, dar pentru această responsabilitate poate fi aleasă și o altă personalitate: jurist, om politic sau magistrat. Experiența ultimilor ani evidențiază însă preferința statelor pentru instituirea unor tribunale de arbitraj. De altfel, această formulă este reținută și de Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 precum și de Actul general de arbitraj din 1928. În afara arbitrului unic și a tribunalului arbitral, o altă formă de arbitraj, este arbitrajul prin intermediul comisiilor mixte instituite pentru prima dată în urma Tratatului Jay dintre S.U.A. și Marea Britanie. În fapt, comisiile mixte îndeplinesc funcții de tribunale arbitrale și au fost constituite, cel mai adesea, pentru a reglementa reclamații pecuniare sau conflicte de delimitare a frontierelor.

b) Tribunalul arbitral este compus dintr-un număr dat de arbitri, la alegerea părților la diferend, care pot recurge la numirea unor arbitri de pe lista Curții Permanente de Arbitraj, ori pot numi unul sau mai mulți alți arbitri. Conform unei reguli cutumiare general admisă, arbitrii sunt în număr impar, de regulă trei sau cinci; părțile numesc câte un număr egal de arbitri, care la rândul lor aleg un arbitru terț sau supraarbitru. În situații dificile, determinate de dezacordul părților în alegerea supraarbitrului, se recurge la o persoană străină de diferend, cum ar fi Președintele Curții Internaționale de Justiție, care denumește supraarbitrul.

De îndată ce tribunalul a fost constituit, compoziția sa trebuie să rămână aceeași, până la pronunțarea sentinței. Înlocuirea unui arbitru nu se poate face decât printr-un acord comun al părților în litigiu. Fiecare parte poate înlocui un arbitru numit de către ea numai înainte de începerea procedurii.

c) Definirea misiunii organului arbitral. Părților le incumbă să determine și limitele competenței organului arbitral și să-i definească misiunea, care rezultă din formularea problemei ce trebuie rezolvată și care se include în mod necesar în compromis. Fiind creatoarele jurisdicției căreia acceptă să i se supună, statele părți precizează și rolul arbitrilor, aceștia urmând să se conformeze prevederilor compromisului. Ei nu vor putea să statueze decât chestiunea ce li s-a supus, căci altfel sentința lor va fi nulă (ultra petita).

Puterile tribunalului arbitral decurg din modul în care sunt abordate și soluționate următoarele două probleme: prima privește competența tribunalului, iar, cea de-a doua, dreptul aplicabil. Potrivit practicii arbitrale, se consideră că organul arbitral este judecătorul propriei sale competențe și, în acest sens, are puterea de a interpreta actele care îi guvernează această competență, în speță compromisul, atunci când între părțile la diferend există divergențe cu privire la întinderea competenței tribunalului.

În “modelul” regulilor de arbitraj elaborat de Comisia de Drept Internațional (art. 9) se arată: “Tribunalul arbitral, judecător al competenței sale, dispune de puterea de a interpreta compromisul și alte instrumente pe care această competență este bazată”.

Este de reținut însă că o interpretare abuzivă a compromisului poate constitui un exces de putere, susceptibil să ducă la nulitatea sentinței.

În privința determinării dreptului aplicabil, ca regulă, tribunalul arbitral trebuie să statueze în funcție de dreptul hotărât de părțile la diferend, chiar și în cazul când acestea stabilesc reguli speciale, aplicabile numai litigiului în cauză. Adesea însă părțile, prin intermediul compromisului, fac simple trimiteri la diverse surse de drept internațional, fără a indica dreptul aplicabil. În astfel de cazuri, arbitrul va lua în considerare reguli de drept internațional pozitiv aplicabile litigiului ce urmează a fi soluționat.

d) Procedura. Părțile la diferend pot fixa în mod liber regulile procedurii arbitrale fie în compromis, fie într-un acord separat. În lipsa unor indicații procedurale din partea părților, arbitrii decid între ei procedura ce o vor urma în soluționarea diferendului. Procedura cuprinde două faze, una scrisă și alta orală, aceasta din urmă având caracter facultativ. Tribunalul este abilitat să citeze martori, să ordoneze expertize, și să indice măsuri conservatorii. Deși arbitrajul este un mod de reglementare voluntară, în cazul neprezentării unei părți tribunalul poate adjudeca celeilalte părți concluziile sale, după ce s-a asigurat că acestea se bazează pe fapte și rezultă din aplicarea dreptului. Deliberările tribunalului sunt secrete. Misiunea tribunalului încetează odată cu pronunțarea sentinței și notificarea părților. El nu se poate sustrage obligației de a pronunța o sentință pe considerentul că dreptul în materie este inexistent sau obscur; excepția de non liquet nu este admisă.

1.4. Sentința arbitrală. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că sentința arbitrală nu poate produce efecte decât între părți, se bucură de autoritatea lucrului judecat (art. 81 și 84 din Convenția de la Haga din 1907), dar nu are un caracter executoriu. Ea este deci obligatorie pentru părți, are caracter definitiv, dar nu este executorie.

Caracterul obligatoriu al sentinței arbitrale pentru părțile în litigiu decurge din aplicarea principiului pacta sunt servanda, în speță, a tratatului în baza căruia s-a desfășurat arbitrajul, și anume compromisul sau clauza compromisorie. Dar sentința este obligatorie în măsura în care este conformă compromisului și numai pentru cazul judecat. Pentru a fi valabilă, sentința arbitrală nu trebuie aprobată formal de către părți și nici ratificată.

Caracterul definitiv al sentinței arbitrale este urmarea firească a principiului relativității lucrului judecat. Aceasta nu echivalează însă cu interzicerea oricăror căi de recurs. În general, validitatea unei sentințe arbitrale poate fi contestată pentru unul din următoarele motive: exces de putere, corupție, absența motivării sentinței, derogarea de la o regulă fundamentală de procedură sau nulitatea compromisului. De altfel, revizuirea sentinței arbitrale este admisă convențional de unele tratate multilaterale, cum ar fi, de exemplu, Convenția de la Haga din 1907 pentru aplanarea conflictelor internaționale, în cazurile în care se descoperă un fapt nou de natură să influențeze decisiv diferendul iar ignorarea acestuia nu este imputabilă părților sau instanței (art. 83). În plus, părțile pot conveni prin compromis să încredințeze tribunalului arbitral soluționarea contestațiilor dintre ele în legătură cu interpretarea sentinței dată de acesta.

Ca exemplu de recurs în interpretare, în cazul unui dezacord între părți asupra sensului anumitor dispoziții ale sentinței, notăm diferendul dintre Franța și Marea Britanie privind Marea Iroise, soluționat printr-o sentință a unui tribunal arbitral în 1977, asupra căreia același tribunal a dat o sentință interpretativă la 14 martie 1978 (Vezi E. Zoller, Observations sur la révision et I’intérpretation des sentences arbitrales, A.F.D.I. 1978, p. 327 și urm.).

Caracterul neexecutoriu al sentinței arbitrale, spre deosebire de cel al sentințelor instituțiilor de arbitraj din dreptul intern, își are temeiul în exercitarea suveranității de stat. Executarea sentințelor este voluntară și se bazează pe buna-credință. Cu toate acestea,în marea majoritate a cazurilor, sentințele arbitrale au fost efectiv executate de către părți.

Secțiunea II

Curtea Permanentă de Justiție Internațională

Lucrările celor două Conferințe de Pace de la Haga și ideile pe care ele le-au născut în conștiința oamenilor de stat și a juriștilor au avut o influență asupra creării Curții de Justiție a Americii Centrale care a funcționat între 1908 și 1918, precum și asupra variatelor planuri și propuneri înaintate între 1911 și 1919 de organisme naționale și internaționale și de guverne pentru înființarea unui tribunal internațional și care au culminat prin înființarea Curții Permanente de Justiție Internațională (C.P.J.I.) în cadrul noului sistem internațional stabilit după cel de-al doilea război mondial.

C.P.J.I. (1922-1946) a fost creată de Liga Națiunilor. Art. 14 al Acordului Ligii Națiunilor acorda Consiliului Ligii responsabilitatea de a formula planurile pentru înființarea C.P.J.I., o astfel de instanță trebuind să fie competentă nu numai să audieze și să decidă în disputa cu caracter internațional adusă în fața sa de părțile implicate, dar și să ofere avize cu caracter facultativ în legătură cu această dispută sau să răspundă întrebărilor puse de Consiliu sau de Adunare.

Rămea în sarcina Consiliului Ligii să acționeze după cum era necesar pentru ca art. 14 să producă efecte. La o a doua sesiune în 1920, Consiliul a numit un Comitet Consultativ de Juriști să întocmească un raport în legătură cu înființarea C.P.J.I. Comitetul se afla în Haga, condus de Baron Descamps din Belgia.

În august 1920, un raport conținând o schemă sumară a fost prezentat Consiliului care, după ce l-a examinat și l-a amendat corespunzător, l-a prezentat Primei Adunări a Ligii Națiunilor deschise în Geneva în noiembrie, același an. Adunarea a instrucționat un al 3-lea comitet pentru a examina problemele constituirii Curții. În decembrie 1920, după studierea aceleiași probleme și de către un subcomitet, comitetul a înaintat proiectul de lege, adoptat în unanimitate. Acesta a fost statutul C.P.J.I. Adunarea a hotărât că un singur vot nu este suficient pentru înființarea C.P.J.I., iar fiecare stat reprezentat în Adunare va trebui formal să ratifice Statutul.

Într-o Rezoluție din 13 decembrie 1920 se hotăra faptul că protocolul care adopta Statutul trebuia înaintat tuturor membrilor Ligii Națiunilor de către Consiliu, trebuind să se decidă dacă Statutul va produce efecte de îndată ce protocolul era ratificat de majotitatea statelor membre sau nu. Protocolul era deschis semnării pe 16 decembrie. Până la următoarea întâlnire a Adunării în septembrie 1921, majoritatea membrilor Ligii semnaseră și ratificaseră protocolul. Astfel, Statutul a intrat în vigoare. A fost revizuit numai o dată în 1929, iar versiunea revizuită a intrat în vigoare în 1936.

Printre alte lucruri, noul Statut a rezolvat problema anterioară, insurmontabilă, a alegerii membrilor tribinalului permanent internațional, susținând ca judecătorii să fie aleși în același timp, dar independent, de Consiliul și Adunarea Ligii, luându-se în considerare ca cei aleși “să reprezinte principalele forme de civilizație și principalele sisteme de drept din lume”. Oricât de simplă ar părea astăzi această soluție, în 1920 a fost considerată o mare realizare atunci când s-a ajuns la ea.

C.P.J.I. a devenit astfel o realitate concretă. Marele avantaj pe care l-a reprezentat în istoria procedurilor legale internaționale poate fi înțeles luând în considerare și următoarele:

spre deosebire de tribunalele de arbitraj, C.P.J.I. a fost un organism constituit permanent, guvernat de propriul său Statut și Reguli de procedură, fix și la îndemână și cu putere asupra părților care au recurs la el;

avea o grefă permanentă care, inter alia, a servit ca un canal de comunicație cu guvernele și organismele internaționale;

procedurile erau publice și exista cerința ca pledoariile să fie publicate, precum și toate probele cu titlu de document sau înregistrarea desfășurării ședinței de judecată;

tribunalul permanent înființat astfel, putea de acum să pună bazele și să dezvolte treptat o constantă practică și să mențină o anumită continuitate în deciziile sale, prin aceasta aducând o și mai mare contribuție la dezvoltarea dreptului internațional;

în principiu, C.P.J.I. era aceesibilă tuturor statelor pentru a ajunge la o înțelegere pe cale judiciară în disputele internaționale, ele putând declara că în legătură cu o anume categorie de dispute legale, jurisdicția Curții este recunoscută și obligatorie dacă implică alte state care acceptaseră în prealabil același lucru. Sistemul acceptării facultative a jurisdicției Curții era maximul posibil obținet pe atunci;

C.P.J.I. avea puterea de a emite avize cu caracter facultativ în legătură cu o dispută sau o chestiune la care făcea referire Consiliul sau Adunarea Ligii Națiunilor;

Statutul Curții enumera în mod special sursele de drept care urmau să fie aplicate pentru a se ajunge la formularea deciziilor sau a opiniilor cu caracter facultativ, fără a se prejudicia puterea Curții de a decide într-o speță ex aequo et bono, dacă părțile erau de acord în acest sens;

era mai reprezentativă pentru comunitatea internațională și pentru sistemele de drept importante ale lumii decât fusese oricare alt tribunal internațional, vreodată.

Deși C.P.J.I. fusese înființată prin și de Liga Națiunilor, totuși, nu făcea parte din Ligă. Există o legătură între cele două organisme mai ales prin faptul că Adunarea și Consiliul Ligii alegeau periodic membrii Curții și prin faptul că atât Adunarea, cât și Consiliul puteau să ceară sfatul Curții în diferite chestiuni, totuși, cea din urmă nu a fost niciodată parte integrantă a Ligii, așa cum Statutul său nu a făcut parte din Acordul formal. În particular, un stat membru al Ligii Națiunilor nu era automat parte semnatară a Statutului Curții.

Între 1922 și 1940, C.P.J.I. a tratat 29 de cazuri între state și a emis 27 de avize consultative. În același timp, mai multe sute de tratate, convenții și declarații îi confereau jurisdicție în legătură cu anumite categorii specificate de dispute. Orice neîncredere care ar fi putut exista în legătură cu întrebarea dacă un tribunal internațional ar putea funcționa practic și efectiv, era astfel spulberată.

Valoarea Curții pentru comunitatea internațională a fost demonstrată în mai multe feluri diferite, în primul rând prin dezvoltarea unei tehnici judiciare adevărate. Acest lucru și-a găsit exprimarea în Regulile Curții, pe care instanța le-a trasat prima oară în 1922 și le-a revizuit ulterior în 1926, 1931 și 1936. Mai există și Rezoluția C.P.J.I. privind Practica Judecătorească a Curții adoptată în 1931 și revizuită în 1936 și care descria procedura internă care trebuie aplicată în cazul deliberărilor Curții, în fiecare speță. În completare, în timp ce ajutau la rezolvarea unor serioase dispute internaționale, majoritatea consecințe ale primului război mondial, deciziile C.P.J.I. în mare măsură, de obicei clarificau părți anterior neclare din dreptul internațional și contribuiau la dezvoltarea dreptului internațional.

Izbucnirea războiului în septembrie 1939 a avut inevitabil serioase consecințe pentru C.P.J.I. care deja în ultimii ani cunoscuse o perioadă de activitate redusă.

După ultima ședință publică, pe 4 decembrie 1939, C.P.J.I. nu s-a mai confruntat cu nici o chestiune juridică și nici alte alegeri pentru desemnarea judecătorilor nu au mai fost ținute. În 1940, Curtea s-a mutat la Geneva, un singur judecător rămânând în Haga, împreună cu o parte a personalului grefei, de naționalitate olandeză. Nu se putea ca și pe timpul războiului să nu fie cineva preocupat de viitorul Curții ca și de crearea unei noi ordini politice internaționale.

În 1942, Secretarii de Stat ai S.U.A. și Marii Britanii s-au declarat în favoarea înființării sau reînființării unei curți internaționale după război, iar Comitetul Juridic Inter-American a recomandat extinderea jurisdicției C.P.J.I. La începutul anului 1943, guvernul Marii Britanii a preluat inițiativa de a invita un număr de experți la Londra pentru a constitui un Comitet al Aliaților neformal pentru a examina problema. Acest Comitet, sub conducerea lui Sir William Malkin (Marea Britanie) s-a reunit de 19 ori, când au participat juriști din 11 țări. În raportul său, publicat pe 10 februarie 1944, se recomanda:

ca Statutul oricărei noi instanțe internaționale să se bazeze pe acela al C.P.J.I.;

ca o competență consultativă să fie reținută în cazul noii Curți;

ca acceptarea jurisdicției noii instanțe să nu fie obligatorie;

ca instanța să nu aibă competență să trateze probleme politice esențiale.

În același timp, pe 30 octombrie 1943, ca urmare a unei conferințe din China, U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A. a fost emisă o declarație comună care recunoștea necesitatea “înființării în cel mai scurt timp posibil a unei organizații generale internaționale, bazate pe principiul egalității suverane a tuturor statelor care iubesc pacea și deschise tuturor statelor care doresc să devină membre, mici sau mari, pentru menținerea păcii și securității internaționale”.

Această declarație a dus la schimburi între cele Patru Puteri la Dumbarton Oaks și a determinat publicarea în 9 octombrie 1944 a propunerilor pentru înființarea unei organizații generale internaționale care să includă o curte de justiție internațională. Următorul pas a fost fixarea unei întâlniri în Washington în aprilie 1945 a unui comitet de juriști reprezentând 44 de state. Acest Comitet, sub conducerea lui G.H.Hackworth (S.U.A.) a fost desemnat să pregătească un proiect de Statut pentru viitoarea curte de justiție internațională pentru a fi prezentat la Conferința din San Francisco, ce trebuia, între aprilie și iunie 1945, să redacteze Carta Națiunilor Unite. Comitetul, totuși, s-a simțit constrâns să lase fără răspuns un număr de întrebări în legătură cu care să se decidă la Conferință ca: ar trebui să fie creată o nouă curte? În ce formulă ar trebui misiunea curții ca principal organ judecătoresc al Națiunilor Unite să îceapă? Ar trebui ca și competența curții să fie obligatorie, iar dacă da, până la ce limite? Cum ar trebui aleși judecătorii?

Decizia finală în legătură cu aceste puncte și în legătură cu forma definitivă a Statutului a fost luată la Conferința din San Francisco, la care au participat 50 de state. Conferința s-a pronunțat împotriva competenței obligatorii și pentru crearea unei curți complet noi, care să devină principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite, de o importanță egală cu Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Secretariatul și care să aibă Statutul anexat și, în același timp, parte integrantă a Cartei. Motivele principale care au determinat Conferința să creeze o nouă curte au fost următoarele:

cum curtea urma să fie principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite, era nepotrivit ca acest rol să fie ocupat de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, care fusese până în acel moment legată de Liga Națiunilor, aflată pe punctul de a se dizolva;

crearea unei noi curți era mult mai consistentă în condiția formulată în Cartă și anume ca toate statele membre ale Națiunilor Unite să fie părți ipso facto ale Statutului Curții;

mai multe state fuseseră părți semnatare ale Statutului C.P.J.I. și nu erau reprezentate la Conferința de la San Francisco sau vice-versa;

exista impresia în anumite grupări că deja C.P.J.I. făcea parte dintr-o ordine veche mondială, în care statele din Europa dominaseră afacerile politice și legale ale comunității internaționale, iar crearea unei noi curți va ajuta statele din afara Europei să joace un rol mai important. Acest lucru s-a întâmplat în realitate atunci când statele membre ale Națiunilor Unite s-au înmulțit de la 51 în 1945 la 185 în 1996.

Conferința de la San Francisco a arătat totuși că nu orice legătură cu trecutul trebuie ruptă, după cum însuși Statutul C.P.J.I. a fost trasat pe bazele puse prin experiența trecutului și s-a crezut că este mai bine să nu se schimbe ceea ce părea că funcționase bine. Astfel, Carta statua pe deplin că Statutul C.I.J. se bazează pe acela al C.P.J.I. În același timp, pașii necesari au fost efectuați pentru a transfera jurisdicția C.P.J.I. în măsura în care era posibil, către C.I.J.. În orice caz, decizia de a crea o nouă Curte însemna în mod necesar dizolvarea precedentei.

C.P.J.I. s-a întrunit pentru ultima oară în octombrie 1945 atunci când s-a decis să fie luate toate măsurile care se credea că sunt potrivite pentru a se asigura transferul arhivelor sale și a efectelor către noua C.I.J. care, ca și predecesoarea sa, urma să-și stabilească sediul în Palatul Păcii. Judecătorii C.P.J.I. au demisionat cu toții în 31 ianuarie 1946, iar alegerile pentru primii membri ai C.I.J. au avut loc pe 5 februarie 1946, în timpul primei sesiuni a Adunării Generale a Națiunilor Unite. În aprilie 1946, C.P.J.I. a fost oficial dizolvată și C.I.J. s-a întrunit pentru întâia dată, a ales drept președinte pe judecătorul Guerrero, ultimul președinte al C.P.J.I., a numit noii membrii (majoritatea dintre foștii angajați ai C.P.J.I.) și a inaugurat o ședință publică pe data de 18, aceeași lună.

C A P I T O L U L I I I

STRUCTURA CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE

Sectiunea I

Judecătorii

Curtea este un organism compus din judecători aleși și independenți.

Membrii Curții sunt aleși de statele membre ale Națiunilor Unite și alte state care sunt părți semnatare ale Statutului C.I.J.. Din motive evident practice, numărul judecătorilor nu poate fi egal cu cel al statelor. A fost fixat la 15 atunci când versiunea revizuită a Statutului a intrat în vigoare în 1936 și a rămas neschimbat, în ciuda sugestiilor ocazionale ca numărul să fie mărit. Durata mandatului lor este de 9 ani. În scopul asigurării unei anumite continuități, o treime a Curții, și anume 5 judecători, sunt aleși la fiecare 3 ani. Judecătorii pot fi realeși. Dacă un judecător decedează sau demisionează pe durata mandatului, alegeri speciale au loc de îndată ce este posibil pentru a fi ales un alt judecător pe perioada care a mai rămas din mandatul judecătorului care a părăsit Curtea.

Ca principal organ judiciar al Națiunilor Unite, C.I.J. lasă această organizație să se ocupe cu organizarea alegerilor. Votul se face atât în Adunarea Generală, cât și în Consiliul de Securitate. Reprezentanții statelor părți semnatare la Statut, dar care nu sunt membre ale Națiunilor Unite, sunt admiși în Adunare cu această ocazie, pentru a vota. Cele două organisme implicate votează simultan, dar separat. Pentru a fi ales, un candidat trebuie să obțină majoritatea absolută a voturilor, atât în Adunarea Generală, cât și în Consiliul de Securitate. Această condiție face ca de multe ori să fie necesar să se voteze de mai multe ori.

Există o procedură de conciliere care se aplică în cazurile în care rezultă unul sau mai multe locuri vacante, după ce au fost ținute trei adunări, dar Adunarea Generală și Consiliul până în prezent au reușit să acționeze atât independent, cât și armonios, pentru a nu fi necesar să se recurgă la această procedură. A fortiori, nu s-a demonstrat că ar fi necesar să se apeleze la Curte pentru a efectua ea însăși alegerea judecătorilor, ultima soluție prevăzută pentru cazurile extreme.

Alegerile se țin, în general, în New York, cu ocazia sesiunii de toamnă a Adunării Generale. Judecătorii aleși la fiecare 3 ani, când se țin alegerile (de exemplu în 1990, 1993, 1996, 1999 etc.), își încep mandatul pe 6 februarie în anul următor, după care instanța își alege Președintele prin vot secret.

Majoritatea absolută este necesară și nu există condiționări în ce privește problema naționalității. După ce se desemnează Președintele și Vice-Președintele, gradul celorlalți membri ai Curții se determină în funcție de data la care și-au început mandatul și în interiorul acestui criteriu, în funcție de vârsta fiecăruia.

Statutul C.I.J., care încearcă să câștige încrederea unui număr cât mai mare de state, s-a preocupat să acorde garanții că nici un stat sau grup de state nu se bucură sau pare să se bucure de avantaje mai mari față de celelalte state:

Toate statele, semnatare ale Statutului, au dreptul de a propune candidați. Aceste propuneri nu sunt înaintate de guvernele statelor implicate, ci de un grup constituit din membrii Curții Permanente de Arbitraj desemnați de state, de exemplu cei 4 juriști care pot fi chemați să îndeplinească funcția de membru al unui tribunal de arbitraj conform Convenției de la Haga din 1899 și 1907. În cazul țărilor nereprezentate în Curtea Permanentă de Arbitraj, nominalizarea este făcută de un grup constituit în același mod. Fiecare grup poate propune până la 4 candidați, dintre care nu mai mult de 2 pot avea aceeași naționalitate, in timp ce ceilalți pot să fie din orice țară care este sau nu parte semnatară în Statut sau care a acceptat sau nu jurisdicția obligatorie a C.I.J.. Numele candidaților trebuie comunicat Secretarului General al Națiunilor Unite, într-un termen anume precizat de către acesta.

Curtea poate să nu includă mai mult de o persoană dintr-un anume stat. Dacă doi candidați din același stat sunt totuși aleși, se consideră valabil ales doar cel mai în vârstă dintre aceștia doi.

Cu ocazia fiecărei alegeri a membrilor Curții, Adunarea Generală și Consiliul de Securitate trebuie să țină cont că “în organismul de față trebuie să se asigure reprezentarea principalelor forme de civilizație și a principalelor sisteme judiciare din lume”. În practică, acest principiu și-a găsit expresia în împărțirea membrilor C.I.J. în funcție de principalele regiuni de pe Glob. Astăzi,această împărțire este după cum urmează: Africa 3, America Latină 2, Asia 3, Europa de Vest și alte state 5, Europa de Est 2, ceea ce corespunde împărțirii membrilor Consiliului de Securitate. Deși acest lucru nu este obligatoriu, C.I.J. a inclus întotdeauna judecători de aceeași naționalitate cu membrii permanenți din Consiliul de Securitate, cu excepția Chinei. De fapt, nu a existat nici un membru chinez în C.I.J. între 1967 și 1984.

Ar trebui subliniat faptul că, odată ales un membru al Curții, el nu mai este un delegat al guvernului țării sale și nici al altei țări. Spre deosebire de majoritatea organismelor internaționale, ale organizațiilor internaționale, Curtea nu este alcătuită din reprezentanți ai guvernelor diferitelor țări. Membrii Curții sunt judecători independenți a căror primă sarcină este, înainte de a-și îndeplini obligațiile obișnuite, să facă o declarație solemnă în plenul Curții, în sensul că vor exercita puterea în mod imparțial și conștiincios. Curtea însăși a subliniat că “acționează doar pe baza legii, independent de orice influență sau intervenție venite din exterior și de orice fel, atunci când își exercită funcția judiciară conferită prin Cartă și Statut”.

În scopul asigurării independenței sale, nici un membru al Curții nu poate fi eliberat din funcție, decât în cazul în care, în conformitate cu părerea unanimă a tuturor celorlalți membri ai Curții, judecătorul nu mai îndeplinește condițiile cerute. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată în practică. Condițiile pe care membrii C.I.J. trebuie să le îndeplinească sunt înfățișate în Statut. Aici se stipulează că ei urmează să fie aleși “dintre persoanele cu o moralitate înaltă, care posedă calificarea necesară în țara de unde provin pentru a ocupa cele mai înalte posturi judiciare, sau sunt jurisconsulți a căror competență este recunoscută în dreptul internațional”.

Cum și-a găsit acest lucru reflectare în practică?

Dintre cei 82 de membri aleși ai Curții între februarie 1946 și iulie 1996, 23 au ocupat posturi de judecători, 8 fuseseră președinți ai Curții Supreme în țările din care proveneau, 36 fuseseră avocați cu dreptul de a pleda în instanțe și 59 profesori de drept, 54 ocupaseră poziții importante în administrație cum ar fi consilierul pe probleme juridice al ministrului de externe (24) și 20 au ocupat funcții în guverne, 2 fiind chiar președinți de stat. Aproape toți au jucat un rol important pe plan internațional, fiind, de exemplu, membrii ai Curții Permanente de Arbitraj (33) sau ai Comisiei pentru Dreptul Internațional al Națiunilor Unite (29), delegați în sau președinți ai Adunării Generale a Națiunilor Unite, reprezentanți în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, participanți la conferințe internaționale importante etc. Unii dintre ei au jucat deja un rol în litigiile rezolvate de C.P.J.I. sau C.I.J. (27).

Vârsta medie în momentul primei lor alegeri a fost de 60 de ani (7 aveau peste 70 de ani, 41 peste 60 de ani, 31 peste 50 și doar 3 peste 40). Vârsta media a judecătorilor pe perioada mandatului a fost stabilită la 64 ani. Perioada medie pe care judecătorii au petrecut-o ca membri ai C.I.J. este de 9 ani și 10 luni, cea mai lungă fiind cea a judecătorului Lachs de aproape 26 ani, iar cea mai scurtă a judecătorului Baxter de 19 luni.

Curtea este o instituție internațională permanentă.

După cum prevede art.22, paragraful 1 din Statut: “sediul Curții va fi stabilit în Haga”, orașul unde se mai află și Guvernul Olandei. Curtea poate, dacă ar considera necesar, să se mute în altă parte, dar acest lucru nu s-a propus niciodată. Curtea continuă să se afle astfel în Palatul Păcii construit între 1907 și 1913, pus la dispoziția sa de Fundația olandeză Carnegie în schimbul unei sume achitate de Națiunile Unite. Din 1978 a ocupat și o nouă aripă construită pe cheltuiala guvernului olandez care va suporta și cheltuielile construcțiilor în curs de executare între 1995 și 1996. Curtea se bucură de avantajele oferite de Biblioteca Palatului Păcii și are în vecinătate Curtea Permanentă de Arbitraj, fondată în 1899 și Academia de Drept Internațional din Haga, fondată în 1923.

Deși C.I.J. este obligată să fie permanent în sesiune, doar Președintele este dator să locuiască în Haga. Ceilalți membri ai Curții trebuie să se afle în permanență la dispoziția Curții, cu excepția vacanțelor judiciare sau în cazuri excepționale, pe care le motivează, sau dacă sunt împiedicați să participe, pe motiv de boală. Judecătorii nerezidenți în Haga petrec în medie 7 până la 8 luni pe an în acest oraș, atunci când participă la ședințele publice, deliberările în secret ale Curții sau adunări care tratează chestiuni interne administrative. Totuși, nu trebuie să fie prezenți în Haga în scopul de a examina sau studia cererile făcute pe parcursul procesului.

Nici un alt membru al Curții nu poate avea o altă ocupație. El nu poate să exercite nici o altă funcție politică sau administrativă și nici să acționeze ca agent,consilier sau avocat într-un litigiu. Orice dubii în legătură cu această problemă se rezolvă printr-o decizie a Curții. Singurul lucru permis dacă îndatoririle față de Curte permit, este ca un judecător să poată investiga sau arbitra litigiile care nu sunt de competența C.I.J., să poată fi membru al unor organisme de învățământ sau să susțină prelegeri sau să participe la adunări de natură pur academică. În principiu, nu poate accepta nici o decorație fără consimțământul Curții. Membrii Curții sunt astfel supuși unor reguli foarte stricte în legătură cu problema incompatibilității rezultate din funcțiile pe care le ocupă.

Pe de altă parte, un membru al Curții, atunci când este angajat într-o problemă a instanței, se bucură de privilegii și imunități comparabile cu cele ale șefilor misiunilor diplomatice. Aceste cheltuieli alcătuiesc o secțiune specială a bugetului Națiunilor Unite, căci din această sursă sunt acoperite. Bugetul este adoptat de Adunarea Generală la propunerea Curții. În 1946 reprezenta mai puțin de 2 % din cheltuielile Națiunilor Unite, iar astăzi, mai puțin de 1 % din bugetul Națiunilor Unite.

C.I.J. este un organism independent. Lucrările sunt conduse, iar administrația este supravegheată de Președinte, asistat de un Comitet Administrativ care se mai ocupă și de probleme legate de buget, un Comitet cu Relațiile Publice și un Comitet al Bibliotecii, toate acestea compuse din membri ai Curții. Vice-Președintele ia locul Președintelui, atunci când acesta din urmă nu poate să-și îndeplinească îndatoririle sau când postul Președintelui este vacant, iar pentru serviciile depuse în această poziție primește o alocație zilnică. În absența Vice-Președintelui, acest rol este îndeplinit de cel mai vârstnic dintre judecători.

Secțiunea II

Grefa

Grefa este un organ administrativ al C.I.J.. Este responsabilă față de Curte și numai față de ea. Din moment ce C.I.J. este și un organ internațional și o instanță de judecată, sarcinile Grefei se referă la a ajuta administrarea justiției, dar nu numai. Activitățile pe care le desfășoară sunt astfel pe de o parte, cele care corespund unui departement juridic, administrativ și financiar, iar pe de cealaltă parte, cele cu care se confruntă o organizație internațională. Membrii Grefei depun un jurământ de loialitate în ce privește exercitarea funcției specifice și în același timp se bucură de aceleași privilegii și imunități ca și membrii misiunilor diplomatice. Costurile efectuate cu acoperirea salariilor lor sunt, de asemenea, acoperite de Națiunile Unite. Grefa, a cărei alcătuire se poate studia de-a lungul timpului, cuprinde:

Grefierul, ales de Curte prin vot secret, locuiește în orașul Haga și conduce lucrările Grefei fiind, de asemenea, responsabil cu existența și menținerea în bune condiții a unui canal de comunicare între C.I.J. și state. Participă la ședințele Curții, se asigură ca minutele să fie întocmite și contrasemnează deciziile Curții, având în același timp responsabilitatea sigiliului Curții.

aproximativ 60 de oficiali (fie permanenți, fie cu contracte pe termene fixe) numiți de Curte sau de Grefier: primii secretari, secretare (una dintre ele responsabilă cu anunțurile), angajați pe probleme de drept sau lingvistice, asistenți administrativi, personal care se ocupă de birouri, tipărit, arhive, bătutul la mașină și bibliotecă, mesageri, operatori și gărzi pentru securitate.

în completare, personalul temporar, angajat de Grefier, dacă și când lucrările Curții o cer: interpreți, translatori, dactilografe.

O parte considerabilă a activității Grefei este de natură lingvistică. Pe motivul că “o limbă permanentă este semnul incontestabil când Curtea este permanentă”, în 1920 Comitetul Consultativ al Juriștilor s-a pronunțat în favoarea ideii ca instanța să folosească doar franceza, dar Consiliul și Adunarea Ligii Națiunilor au decis că, asemeni Ligii înseși, C.P.J.I. trebuie să aibă 2 limbi oficiale: engleza și franceza.

Acest principiu a fost menținut și în ce privește C.I.J. în 1945, în ciuda faptului că Națiunile Unite au adoptat 5 limbi oficiale. În conformitate cu acestea, și membrii Curții se exprimă în franceză sau engleză și în aceste limbi părțile completează cererile lor, pe care le adresează Curții sau atunci când își susțin oral punctele de vedere.

Grefa asigură interpreți și translatori pentru a traduce cele spuse sau scrise în cea de-a 2-a limbă oficială a Curții. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în cazuri ca “Lotus”,”Împrumuturile Braziliei”,”Azil”,”Disputa în legătură cu frontiera” sau “Insula Kasikili/Sedudu”. Părțile au dreptul să folosească și o altă limbă decât engleza sau franceza, când asigură traducerea și interpretarea într-o limbă oficială a Curții. Documentele Grefei sunt bilingve, iar Grefa poartă corespondența în engleză sau franceză. Toți angajații Grefei ocupă poziția de secretar și trebuie să cunoască una din limbile Curții ca limbă maternă.

Între îndatoririle Grefei se mai află aceea prin care sunt aduse la cunoștința opiniei publice toate lucrările Curții. Astfel, ea menține legături strânse cu universități, organizații internaționale care tratează probleme de drept, presă și publicul, în general. Aceste operațiuni sunt executate în strânsă colaborare cu Departamentul de Informații Publice al Națiunilor Unite a cărui sarcină este să furnizeze informații privind activitatea Organelor Națiunilor Unite.

Grefa mai este responsabilă cu publicațiile Curții. Acestea sunt distribuite gratis către guverne și diverse instituții și sunt vândute de Secțiunile care se ocupă cu vânzarea din partea Secretariatului Națiunilor Unite din New York sau Geneva. Ele pot fi consultate în bibliotecile principale care au o secție juridică specială și pot fi cumpărate de la librării specializate care dețin publicațiile Națiunilor Unite. Un Catalog al acestora este ținut cu regularitate, fiind trecut în el toate modificările până la zi și în care, sub diferite nume, apar vechile serii ale C.P.J.I.

Aceste publicații cuprind:

documente provenind de la Curte sau părți; Culegeri de Decizii, Avize consultative sau Ordine (citate drept Culegeri ale C.I.J.),Cereri, Motive orale, Documente (citate ca Cereri ale C.I.J.) și Acte și Documente privind Organizarea Curții (citate ca Acte și Documente ale C.I.J.).

documente întocmite prin responsabilitatea Grefei: Anuare și Bibliografia Curții Internaționale de Justiție (citate ca Anuarul C.I.J. și Bibliografia C.I.J.).

Compunerea Curții poate varia de la un caz la altul.

Atunci când un litigiu este prezentat Curții, probleme diverse se nasc în ce privește compunerea instanței. Pentru început,nici un judecător nu poate să participe la luarea deciziei într-un caz în care, înainte, a fost personal implicat în orice fel. În mod asemănător, dacă un membru al Curții consideră că pentru orice motiv (de exemplu, relațiile sale familiale) nu ar trebui să participe într-un litigiu, trebuie să informeze în acest sens Președintele.

Acest lucru se întâmplă frecvent. Din moment ce nu există judecători delegați ai C.I.J., nu există nici substitut pentru cei care sunt recuzați.

Președintele poate și din proprie inițiativă să indice un membru care, în opinia sa, nu poate să participe într-un anumit litigiu. Orice dubiu sau neînțelegere în legătură cu această problemă este decisă de Curte.

Instanța mai poate să decidă ori de câte ori dreptul unui membru al Curții de a face parte din completul de judecată este contestat de un guvern, dar nici o astfel de contestație nu a fost încununată de succes în practică până în prezent.

Secțiunea III

Judecătorii ad-hoc

Judecătorul care, fără să fi fost implicat într-un litigiu sau fără să aibă un motiv special în cazul respectiv, pur și simplu este de aceeași naționalitate cu una din părți, își va putea exercita dreptul de a face parte din completul de judecată, dar dacă este cazul Președintelui, îndatoririle sale vor fi preluate de Vice-Președinte.

Mai mult, fiecare parte poate, atunci când nu există în completul de judecată nici un judecător de aceeași naționalitate cu ea, să aleagă un judecător ad-hoc, deși nu este obligată în acest sens. Înainte de a-și exercita funcția, judecătorul ad-hoc trebuie să facă aceeași declarație solemnă ca și membrii aleși ai Curții. El ia parte la luarea oricărei decizii în legătură cu litigiul, de pe poziții de egalitate cu colegii săi și primește o sumă de bani zilnic pentru perioada în care participă.

Părțile trebuie să anunțe cât mai curând posibil intenția de a propune un judecător ad-hoc. În litigiile în care sunt implicate mai mult de două părți (ceea ce nu este deloc rar) se menționează faptul că părțile care au un interes comun pot propune numai un judecător ad-hoc, iar dacă există deja un judecător de aceeași naționalitate cu o parte în completul de judecată, aceasta nu mai are deloc dreptul de a propune vreun judecător ad-hoc.

În acord cu acestea, s-au conturat mai multe posibilități în practică: doi judecători obișnuiți sunt de aceeași naționalitate cu părțile, doi judecători ad-hoc, un judecător obișnuit de aceeași naționalitate cu una din părți și un judecător ad-hoc, nici un judecător de aceeași naționalitate cu vreuna din părți și nici un judecător ad-hoc.

Din 1946, 54 de persoane au fost propuse ca judecători ad-hoc, dintre care 12 au fost aleși ca membri ai Curții la o dată ulterioară, iar alți 10 au fost propuși drept candidați la alegerile pentru Curte. Din moment ce nu există nici o cerință în ce privește naționalitatea judecătorului ad-hoc, el poate avea naționalitatea altei țări decăt cea care îi propune (cum s-a întâmplat în 25 de cazuri din 54) și, de asemenea, poate fi de aceeași naționalitate cu un alt membru al Curții (cum s-a întâmplat de 2 ori în fața C.P.J.I. și de 5 ori în fața C.I.J.).

Autorii de specialitate au comentat în legătură cu dreptul judecătorilor de aceeași naționalitate ca și părțile, de a participa în litigiul în care acestea sunt implicate,fără a-l contesta pentru că, după cum se observă din simpla consultare a rezultatelor votului Curții, datele publicității, sau a textelor publicate care conțin opiniile contradictorii, este evident că judecătorii adesea au votat împotriva intereselor propriei țări (de exemplu judecătorii Anzilotti, Basdevant, Lord-ul Finlay, Sir Arnold McNair, judecătorul Schwebel).

Instituția judecătorului ad-hoc, pe de altă parte, nu a primit susținere unanimă. Comitetul Inter-Aliați dintre 1943-1944 constata că “Țările nu se vor încrede pe deplin într-o decizie a Curții, dată într-un litigiu în care sunt implicate, dacă în completul de judecată nu există și judecători de aceeași naționalitate cu partea adversă”. Anumiți membrii ai celui de-al 6-lea Comitet al Adunării Generale a Națiunilor Unite și-au exprimat punctul de vedere pe timpul discuțiilor dintre 1970 și 1974 în ce privește rolul Curții, susținând că “instituția, care este supraviețuitoarea procedurii de arbitraj, este justificată doar de caracterul nou al jurisdicției internaționale și, fără îndoială, o să dispară în momentul precizării ferme a jurisdicției”.

Totuși, numeroși autori au luat în considerare faptul că este util ca instanța să permită să ia parte la deliberări și o persoană mai familiarizată cu vederile uneia din părți, decât ar fi uneori judecătorii aleși ai Curții. Mai mult, este necesar să subliniem că, dacă atât C.P.J.I., cât și C.I.J. nu ar fi avut judecători ad-hoc și ar fi exclus întotdeauna de la participarea de la ședințe pe membrii Curții de aceeași naționalitate cu vreuna din părți, deciziile finale – în ce privește problema votului – ar fi fost, de fapt, aceleași.

Se înțelege din toate cele spuse mai sus că atât compunerea, cât și președinția C.I.J. va varia de la un caz la altul, iar numărul judecătorilor care alcătuiesc completul de judecată nu este fixat la 15. Pot să fie mai puțini, atunci când unul sau mai mulți judecători nu participă, sau până la 16 sau 17, atunci când sunt și judecători ad-hoc, teoretic putând fi și mai mult de 17, dacă mai multe părți sunt în litigiu și ele nu au interese comune.

Compunerea Curții și cine prezidează poate să varieze de la o fază a procesului la alta: cu alte cuvinte, compunerea și Președintele Curții nu trebuie să fie aceeași, așa cum s-a întâmplat în cazul Companiei anglo-iraniene, Dreptul de trecere pe teritoriul indian, Interhandel, Africa de S-V, Barcelona Traction, Compania de energie și curent electric, Jurisdicției dreptului de pescuit, Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei (Nicaragua v. S.U.A.),Aplicarea Convenției asupra prevenirii și pedepsirii infracțiunii de genocid.

Totuși, când instanța a fost în final constituită pentru o anumită fază a procesului, compunerea sa nu se va mai schimba. Dacă pe această perioadă se produce o schimbare a compunerii Curții, acei membri ale căror mandate s-au încheiat, continuă să participe până la pronunțarea hotărârii. Acest lucru s-a întâmplat în practică în timpul C.P.J.I., doar în cazul zonelor libere din Savoy-ul de sus și districtul Gex, iar în timpul C.I.J. în două cazuri privind platforma continentală (Tunisia/Libyan Arab Jamahiriya) și platforma continentală (Libyan Arab Jamahiriya/Malta). Un judecător care demisionează sau decedează după deschiderea fazei orale nu mai este înlocuit pentru cât durează acea fază. Un judecător care se îmbolnăvește pe durata desfășurării procedurilor, în principiu își rezumă participarea, dacă nu a lipsit de la discutarea nici unui aspect vital din litigiul respectiv. Quorumul necesar pentru ca instanța să fie valabil constituită este de 9 judecători, excluzând judecătorii ad-hoc.

Secțiunea IV

Consilierii juridici

Statutul și Regulile mai amintesc și alte posibilități în ce privește compunerea și organizarea Curții. Unele dintre acestea nu-și mai găsesc aplicare în practică, iar instanței i s-a cerut să le modifice așa cum apar ele în Reguli, pentru a acorda posibilitatea folosirii la maxim a libertății de acțiune pe care fondatorii Curții o prevăzuseră.

În primul rând, C.I.J. poate, într-un caz dat, să judece împreună cu consilierii juridici pe care îi alege prin vot secret și care participă la deliberări, dar fără a avea dreptul de vot. În prezent, ori de câte ori dispute cu un înalt caracter tehnic sunt înfățișate Curții, instanța se poate bucura și beneficia de cunoștințele specializate ale experților, într-un anumit domeniu. Deși atât o parte, cât și Curtea însăși poate avea inițiativa în acest sens, nu s-a folosit acest drept niciodată după 1922.

Secțiunea V

Camerele

O altă posibilitate deschisă părților este aceea ca ele să ceară să se decidă într-o anumită problemă nu de plenul Curții, ci doar de o Cameră compusă din anumiți judecători aleși de Curte prin vot secret, și totuși, pronunțând deciziile în numele plenului Curții.

Astfel de Camere sunt:

Camera Procedurii Sumare compusă din 5 judecători, inclusiv Președintele și Vice-Președintele și 2 substituenți și care se constituie annual;

oricare cameră compusă din 3 judecători pe care Curtea o poate alcătui pentru a trata anumite categorii de probleme (litigii) cum ar fi cele din câmpul muncii sau comunicațiilor;

oricare cameră pe care Curtea o poate alcătui pentru a trata un anumit caz, după consultarea părților în ce privește numărul și numele membrilor și care, apoi, va participa în toate fazele procesului, până la luarea deciziei finale, chiar dacă între timp membrii Curții pot sa-și încheie mandatul.

Prevederile Regulilor în ce privește Camerele Curții nu constituie obiect de interes al statelor cărora li se cere să se supună litigiul lor în fața C.I.J. sau care din motive speciale preferă (pentru urgentarea procedurilor, de exemplu) să trateze cu un organism mai mic decât plenul Curții. În acord cu acestea, Camerele se dovedesc a fi deosebit de folositoare în legătură cu anumite dispute care apar concomitent cu alte probleme. Pentru a da doar un exemplu, trebuie să amintim problemele legate de mediul înconjurător, care par să devină din ce în ce mai critice și care dau naștere la dispute internaționale de o frecvență și o intensitate în continuă creștere. Trebuie, de asemenea, subliniat în lumina noilor descoperiri în dreptul mediului că instanța, în iulie 1993 a decis să înființeze o Cameră specială pentru Probleme de Mediu. Camera numără în prezent 7 membrii.

În 4 ocazii, de la adoptarea noilor Reguli, părțile au folosit posibilitatea de a cere formarea unei Camere într-un litigiu anume. Primele astfel de camere au fost înființate in 1982, în procesul privind Delimitarea frontierei pe mare în golful “Maine Area” între Canada și S.U.A. și apoi în 1985, în procesul privind Disputa frontierei între Burkina Faso și Republica Mali. Cea de-a treia a fost înființată în martie 1987 în litigiul privind Elettronica Sicula S.p.A.(ELSI) între S.U.A. și Italia, iar cea de-a patra în mai 1987, în litigiul privind Disputa frontierei pe mare, continent și insulă între El Salvador și Honduras.

În toate cele 4 cazuri, Camerele erau alcătuite din 5 membri. Camera care a fost înființată în cazul Golfului Maine era alcătuită din 4 membrii ai Curții (unul dintre ei având aceeași naționalitate cu una din părți) și un judecător ad-hoc, ales de partea adversă. Camera aleasă în Disputa frontierei cuprindea 3 membrii ai Curții și 2 judecători ad-hoc aleși de părți. Camera aleasă în Elettronica Sicula S.p.A. (ELSI) se compunea din 5 membrii ai Curții (2 dintre ei având aceeași naționalitate ca și părțile). Camera în cazul privind Disputa frontierei pe mare, continent și insulă era alcătuită din 3 membrii ai Curții și 2 judecători ad-hoc, aleși de părți.

S-a observat distincția care se face între Curtea Internațională de Justiție și celelalte tribunale internaționale. Prima diferă de tribunale cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg mai ales prin aceea că membrii săi trebuie să fie constant și exclusiv la dispoziția instanței. Se diferențiază și mai mult de tribunalele de arbitraj, care în general nu sunt permanente, prin următoarele: nu numai că în ce privește C.I.J., ea este constituită în avans, după propriile sale reguli, nu numai că are organisme permanente, ci, mai ales, mai presus de orice, părțile care se înfățișează pentru a supune litigiul lor spre rezolvare C.I.J., nu trebuie să plătească cheltuielile sau costurile realizate cu problemele administrative sau lingvistice. Acestea din urmă, toate, cad în sarcina Națiunilor Unite. Dacă statele care apar în fața Curții ar cere să li se aplice toate posibilitățile descrise în Statut sau Reguli – o judecată ex aequo et bono, ca instanța să se mute din Haga, să fie folosită o altă limbă decât una din cele 2 limbi oficiale ale Curții, judecători ad-hoc, consilieri juridici și înființarea Camerelor – ele ar putea să se bucure de beneficiile flexibilității care este în mod normal asociată cu arbitrajul, fără a pierde toate avantajele care decurg din faptul că au înțeles să recurgă la C.I.J.

C A P I T O L U L IV

COMPETENȚA CONTENCIOASǍ. JURISDICȚIA C.I.J.

Competența contencioasă a Curții Internaționale de Justiție poate fi privită din două puncte de vedere: al subiectelor de drept internațional care se pot prezenta în fața sa – ratione personae – și al diferendelor care i se supun – ratione materiae.

Secțiunea I

Competența ratione personae

Potrivit art. 34 alin. 1 al Statutului C.I.J., “Numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții”. Deci numai statele, ca subiecte primare de drept internațional, au calitatea de a se prezenta în fața Curții. Este vorba, în primul rând, de toate statele membre ONU care, în această calitate, sunt automat și membre ale Statutului Curții, acesta fiind o anexă a Cartei ONU, dar și de statele care nu aparțin ONU dar au devenit părți la Statutul Curții, în condițiile fixate de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. Potrivit art. 35 alin. 2, Consiliul de Securitate poate stabili condițiile accesului la Curte și pentru statele care nu sunt nici membre ONU și nici părți la Statutul C.I.J.. Persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicția C.I.J. Interesele acestora, implicate într-un diferend, pot fi susținute în fața Curții, de statele lor naționale, prin intermediul protecției diplomatice. De asemenea, organizațiile internaționale nu se pot înfățișa în calitate de părți în fața Curții. Ele pot fi însă autorizate de Adunarea Generală a ONU să ceară Curții avize consultative și pot oferi, la cererea acesteia, informații privind problemele pe care le examinează.

Secțiunea II

Competența ratione materiae

Potrivit art. 36 alin. 1 din Statutul C.I.J., în competența sa intră două categorii de cauze: a) cele pe care I le supun părțile; b) “toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare”.

Privitor la cauzele supuse Curții de către părți, în art. 36 alin. 2 se fac următoarele precizări: “Statele părți la prezentul Statut vor putea oricând să declare că recunosc ca obligatorie ipso facto și fără o convenție specială, în raport cu orice alt stat care acceptă aceași obligație, jurisdicția Curții pentru toate diferendele de ordin juridic având ca obiect: a) interpretarea unui tratat; b) orice problemă de drept internațional; c) existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale; d) natura sau întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale”.

Secțiunea III

Exprimarea consimțământului

Am arătat mai sus că în virtutea libertății de voință a statelor în soluționarea diferendelor internaționale, declanșarea jurisdicției C.I.J. se bazează pe consimțământul statelor părți la litigiul cu care este sesizată. Exprimarea acestui consimțământ poate avea loc a priori, deci înainte și indiferent de existența vreunui diferend, sau a posteriori, deci în cazul și pentru soluționarea unui anumit diferend.

Acceptarea a priori se poate face prin două modalități distincte:

Printr-o declarație unilaterală, denumită și “clauză facultativă”, care se depune la Secretariatul General al ONU și care conține obligația unui stat de a supune jurisdicției Curții toate diferendele juridice care ar apare în raporturile cu un alt stat, care acceptă aceeași obligație. O asemenea declarație se poate da și necondiționat. Ea poate privi fie și numai o perioadă de timp determinată. Aceste declarații unilaterale înlesnesc și simplifică sarcina Curții de a-și stabili competența într-un anumit diferend. Cu toate acestea, în multe cazuri, aceste declarații sunt afectate de rezerve prin care statele identifică și sustrag anumite categorii de litigii de sub jurisdicția Curții, cum ar fi, de exemplu, cele privind probleme care țin de “competența exclusivă a statelor”, “apărarea națională”, “integritatea teritorială” sau evenimente petrecute anterior unei anumite date. Acceptarea a priori a jurisdicției C.I.J.mai poate să rezulte din anumite tratate bilaterale sau multilaterale, privind soluționarea pașnică a diferendelor, care stabilesc competența C.I.J. (de exemplu, Actul general de arbitraj din 1928). Mai poate exista și situația, mult mai frecvent întâlnită în practica convențională mai recentă, în care statele părți la un tratat, având ca obiect un anumit domeniu al cooperării dintre ele, include în cuprinsul acestuia o clauză compromisorie, prin care acceptă să se supună jurisdicției C.I.J. eventualele diferende apărute între ele în cursul aplicării tratatului respectiv.

Acceptarea jurisdicției Curții a posteriori, deci după apariția între două state a unui diferend, se face printr-un acord special care intervine între aceste state. Acordul poartă denumirea de compromis și în cuprinsul lui statele stabilesc obiectul diferendului, respectiv problemele asupra cărora doresc să se pronunțe Curtea. Cum Curtea este o instituție permanentă, compromisul nu cuprinde, ca în cazul compromisului la arbitraj, dispoziții privind compoziția tribunalului sau procedura de urmat, care sunt stabilite prin Statutul Curții. Părțile pot prezenta însă anumite precizări în legătură cu dreptul aplicabil, de care Curtea poate ține seama, dacă nu contravin prevederilor statutului său în acest domeniu.

Secțiunea IV

Dreptul aplicabil în fața Curții Internaționale de Justiție

Curtea este un organ de drept internațional.

Curtea, principalul organ judecătoresc al Națiunilor Unite, s-a descris pe sine ca un organ al dreptului internațional; nu este nici un organism legislativ și nici o instituție academică. Îndeplinește actul de justiție în limitele fixate. Nu mai există astăzi nici un alt organ judecătoresc în lume cu o aceeași capacitate de a trata problemele comunității internaționale ca un întreg și de a oferi statelor o gamă atât de întinsă de oportunități pentru a promova regula de drept.

Dintr-un rezumat al activității judiciare se poate observa cum C.I.J. a realizat tot ceea ce era posibil pentru a-și îndeplini sarcina de a decide în disputele de natură juridică dintre state și de a asista operațiile organizațiilor internaționale prin oferta unui sfat specializat. Disputele înfățișate ei au acoperit cele mai variate aspecte ale dreptului privat și public, au privit toate locurile din lume și au necesitat examinarea unor sisteme de drept cât se poate de variate și a unei practici judecătorești din țări foarte variate, cât și dreptul intern al organizațiilor internaționale. Se va vedea că nu fiecare caz cu care s-a confruntat trebuie să aibă o semnificație covârșitoare și nu este necesar ca fiecare aspect al unui caz anume înfățișat Curții să fie dezbătut. Ceea ce contează este ca instanța să ajute la rezolvarea disputelor și prin asta să contribiue la menținerea păcii și dezvoltarea relațiilor prietenești dintre state.

Curtea face aplicare a dreptului internațional.

Articolul 38, paragraful 1 din Statutul Curții declară că funcția ei “este de a decide în concordanță cu dreptul internațional în toate disputele care îi sunt înfățișate”. În orice caz, după ce a determinat care reguli din dreptul internațional se aplică litigiului în cauză, este de datoria Curții să pronunțe hotărâri bazându-se esențial pe aceste reguli. Art. 38, paragraful 1 continuă, precizând că dreptul internațional ce urmează să se aplice de Curte, provine din următoarele surse:

“(a) convențiile internaționale, fie generale, fie particulare, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele implicate;

(b) obiceiul internațional, așa cum este ilustrat de practica generală ce l-a acceptat ca lege;

(c) principiile generale de drept, așa cum sunt ele recunoscute de națiunile civilizate;

(d) cu limitările impuse prin art. 59, deciziile judecătorești și jurisprudența publiciștilor care se bucură de cele mai bune calificări, din diferite țări, ca mijloace subsidiare pentru determinarea regulilor de drept”.

Cele de mai sus nu constituie o afirmație exhaustivă în legătură cu fundația pe care Curtea își construiește decizia. Unele din pietrele de temelie sunt enumerate, dar nu toate. De exemplu, paragraful nu menționează actele unilaterale din dreptul internațional și nici nu face referire la deciziile și rezoluțiile organelor internaționale care foarte des contribuie la dezvoltarea dreptului internațional. Nu menționează nici principii sau considerații ca cele ale echității și justiției, la care Curtea este întotdeauna îndreptățită să facă recurs, din moment ce aceasta intră implicit în funcția unui tribunal mondial. Nu se mai face referire specială nici la procesul normal al judecății la care Curtea, ca organism judiciar, face întotdeauna apel.

Secțiunea V

Procedura în fața Curții Internaționale de Justiție

Prevederile Statutului Curții, care face parte integrantă din Carta Națiunilor Unite, au o valoare declarativ-principală. Statutul cuprinde cinci subdiviziuni (organizarea Curții, procedura, avizele consultative, amendamentele – referitor la procedura de modificare a statutului), iar principalele prevederi ale Statutului pot fi și ele grupate în: principii de organizare, cele referitoare la competență, procedura de judecată și deciziile Curții. Într-un capitol separat este tratată problema avizelor consultative și a procedurii specifice acestora.

Curtea Internațională de Justiție, ca organ judiciar principal al Organizației Națiunilor Unite este definită conform Statutului ca un corp de magistrați independenți, aleși fără a se ține cont de cetățenia lor. Se ține însă cont ca un stat să nu aibă mai mult de un membru, fiind vorba în viziunea autorului George Elian de o justificată aprehensiune din partea tuturor statelor, față de posibilitatea ca mai mulți judecători din același stat să intre în compunerea Curții. Țările considerate mari puteri vor fi însă, întotdeauna, reprezentate în compunerea Curții, pe baza unui acord tacit. Acest lucru poate fi interpretat ca o inegalitate de statut între marile puteri, pe de o parte, și statele mici și mijlocii, pe de altă parte.

Activitatea Curții este condusă de președinte, iar în lipsa acestuia, de vicepreședinte. Ea se oglindește în lucrări publicate cu regularitate cum ar fi Culegerea de hotărâri, avize consultative și ordonanțe, o colecție cuprinzând memorii, pledoarii și actele din fiecare dosar al Curții în parte, un anuar în care se rezumă activitatea C.I.J.

Procedura de soluționare a litigiilor deferite Curții este asemănătoare cu procedura de judecată din procesele civile, cu adaptările impuse de specificul unor cauze în care părțile sunt state și nu persoane fizice sau juridice de drept privat. Completul care poate judeca este alcătuit din minimum 9 membri. Limbile oficiale sunt engleza și franceza sau altă limbă, dacă părțile cad de acord să o folosească și obțin și asentimentul Curții. Procedura de judecată comportă două faze: una scrisă și alta orală, în această ordine. Această diferențiere este într-o oarecare măsură improprie pentru că procesele-verbale de ședință, consemnarea scrisă a desfășurării orale a procesului, concluziile experților, consemnarea depozițiilor eventualilor martori, concluziile scrise și în general toate actele încheiate în cursul desfășurării procesului au și un caracter de procedură scrisă, independent de caracterul oral și de contradictoralitate al dezbaterilor din fața Curții.

C.I.J. a păstrat ceea ce predecesoarea sa, C.P.J.I. reușise să obțină și anume un dificil echilibru între variatele cerințe pe care trabuia să le îndeplinească. De aceea a acționat foarte prudent atunci când a fost momentul să schimbe regulile impuse de C.P.J.I.

Din momentul înființării tribunalelor de arbitraj ca rezultat al voinței părților, nu era cu nimic surprinzător ca tocmai părțile să aibă un cuvânt important pentru trasarea regulilor de procedură ale C.P.J.I., pentru că se înfățișa într-o compunere și avea o competență asupra cărora se decisese înainte să se nască disputa pe care urma să o judece, prezentând părților un organism pre-determinat de reguli care să guverneze desfășurarea procedurilor.

Fondatorii și primii membri au avut la dispoziție în acest scop precedentele existente în practica tribunalelor de arbitraj și ale Curții Permanente de Arbitraj, dar în același timp a trebuit să pună niște baze noi. A trebuit ca ei să întocmească o procedură capabilă să satisfacă simțul justiției pentru un număr cât mai mare de potențiale părți într-un litigiu și să le pună pe picior de egalitate. Era necesar pentru Curte să le câștige încrederea și, reciproc, ea să aibă încredere în acestea. În conformitate cu toate cele menționate, Curtea a căutat să combine simplitatea cu o lipsă a formalismului în regulile alcătuite, care trebuiau să se caracterizeze prin flexibilitate în ce privește aplicarea lor.

Procedurile sunt instituite de părțile din litigiu sau de una dintre ele.

O diferențiere trebuie făcută în funcție de cum sunt inițiate procedurile, printr-o înțelegere specială sau prin intermediul unei cereri:

O înțelegere specială are o natură bilaterală și poate fi înaintată Curții de oricare dintre statele care vor lua parte la litigiu sau de amândouă părțile. O înțelegere specială trebuie să indice subiectul disputei și părțile din această dispută. Din moment ce nu există un stat solicitant și nici un stat “pârât”, în publicațiile Curții numele lor o să apară separate de o liniuță oblică la sfârșitul numelui oficial dat litigiului, de exemplu “Belgia/Olanda”.

O cerere, care are o natură unilaterală, este înaintată de un stat solicitant împotriva unui stat pârât. Se dorește a fi comunicată ultimului, iar Regulile Curții conțin prevederi stricte în ce privește conținutul acestei cereri. În completarea numelui părții împotriva căreia sunt îndreptate pretențiile, statul solicitant trebuie, pe cât posibil, să indice pe scurt (tratat sau declarație oficială a acceptării jurisdicției obligatorii) motivul pentru care Curtea este competentă și trebuie să enumere succint faptele și motivele pe care își bazează pretențiile. La sfârșitul numelui oficial dat litigiului, numele celor 2 părți este separat prin abrevierea “v” (de la latinescul “versus”), de exemplu, “Belgia v. Olanda”.

Înțelegerea specială sau cererea este în mod normal semnată de agent și este în general însoțită de o scrisoare din partea ministrului de externe sau a ambasadorului în Haga. Poate să fie redactată în engleză sau franceză, la alegerea statului care este implicat. O persoană autorizată de statul solicitant, în general ambasadorul la Haga sau agentul înmânează documentul către Grefă sau îl trimite prin poștă grefierului. Grefierul, după ce s-a asigurat că toate cerințele oficiale din Statut și din Reguli au fost îndeplinite, îl transmite celeilalte părți din litigiu și membrilor Curții, dacă a fost înscris pe Lista Generală a Curții și informează presa prin intermediul unui scurt comunicat de presă. După ce a fost înregistrat, tradus și tipărit, o versiune bilingvă a înțelegerii sau cererii este apoi trimisă Secretariatului General al Națiunilor Unite și tuturor statelor față de care este deschisă Curtea, ca și tuturor persoanelor care cer acest lucru. Instituția procedurilor se bucură astfel de o foarte bună publicitate. Data la care Grefierul primește înțelegerea specială sau cererea marchează deschiderea procedurilor desfășurate în fața Curții.

De la data la care o dispută se naște între niște state până la data la care aceasta este supusă Curții întotdeauna trece o perioadă de timp. Această fază, înainte ca să se observe implicarea Curții în vreun fel și pe timpul căreia statele implicate discută și iau în considerare problemele lor, durează în medie 5 până la 6 ani și uneori chiar peste 10 ani. Totuși, multe dispute, care sunt prin însăși natura lor foarte complexe, din moment ce altfel ar fi fost rezolvate între părți, nu au fost complet clarificate când ajung să fie înfățișate Curții, iar întreaga problemă necesită un stadiu de lungă durată chiar și din partea părților, pe durata desfășurării procedurilor.

Este de remarcat astfel că, după inițierea procedurilor, un litigiu în fața C.I.J. durează în medie numai 2 ani și 5 luni până când este pronunțată o decizie finală. Anumite litigii au fost rezolvate chiar într-un an (Apelul în legătură cu Jurisdicția Consiliului ICAO care a durat 11 luni). Prin comparație, s-a calculat de curând că 13 dintre deciziile de arbitraj cele mai importante ale tribunalelor internaționale special constituite între 1921 și 1965 s-au lăsat așteptate timp de 2 ani și 3 luni. Durata medie a rămas aceeași în 10 litigii de arbitraj internațional care au fost judecate între 1965 și 1985. Factori specifici pentru anumite litigii au luat în considerare critica adusă de guverne și de autori de specialitate pentru durata și costul procedurilor desfășurate în fața C.I.J. În această privință se poate face referire la 2 litigii (Tracțiunea Barcelonei, care a durat 11 ani și Africa de S-V, care a durat 6 ani) la care trebuie adăugat litigiul referitor la disputa în legătură cu frontiera pe mare, continent și insulă, dar care trebuie considerat cu totul excepțional din cauza diversității chestiunilor la care s-a făcut referire și multitudinea documentelor care trebuiau examinate. Decizia de 11 sept. 1992 se întindea pe 270 de pagini.

Combinând cele 2 tipuri de procedură care sunt folosite în diferite grade în toate țările, Statutul Curții prevede ca procedurile desfășurate în fața Curții să cuprindă 2 etape: una scrisă și alta orală. Curtea a aplicat același principiu în mod flexibil, permițând părților care doresc să pună accent fie pe procedura scrisă, așa cum s-a procedat în litigiile Dreptului de trecere pe teritoriul Indian sau în legătură cu drepturile de pescuit, fie pe procedura orală ca în cazul Canalului din Corfu sau Africii de S-V.

Pentru că fiecare din aceste 2 etape a fost uneori criticată, nu a existat niciodată consens pentru ca una să fie eliminată. De fapt, combinația între etapa scrisă urmată de etapa orală, așa cum cere Statutul, este de dorit atunci când curtea urmează să pronunțe o decizie într-o cât mai bună cunoștință de cauză. Aceste 2 etape pun la dispoziția părților și Curții pârghiile necesare administrării justiției internaționale în cât mai bune condiții.

Procedura scrisă

Prima etapă sau cea scrisă constă în înfățișarea Curții a pledoariilor, de fapt a cererilor care conțin prezentarea detaliată a motivelor în fapt și în drept, pe care se bazează fiecare parte și răspunsul dat capetelor de cerere ale celeilalte părți.

Părțile au deplină liberiate pentru a hotărî în legătură cu forma pe care o vor da cererilor lor. Unul din motivele pentru care litigiile tind să aibă foarte întinse pledoarii ar fi acela că părțile simt nevoia să fie pe placul Curții privite ca întreg, dar și pe placul fiecărui membru privit individual, ceea ce înseamnă 15 judecători specializați toți în sistemele de drept ale țărilor din care provin, diferite între ele. Documentele pe care se bazează părțile trebuie în mod normal anexate și ele, dar dacă acestea sunt foarte întinse, vor fi încuviințate exacte și, dacă nu a fost deja publicat, întreg documentul va fi depus la Grefă, la dispoziția membrilor Curții și a celeilalte părți, pentru a-l consulta. Curtea însăși poate cere documente sau explicații pe durata etapei scrise (Dreptul cetățenilor americani în Maroc sau Aurul în monede transferat din Roma în 1943).

Președintele instanței se întâlnește cu agenții și părțile de îndată ce este posibil, după ce li s-a stabilit data unei întâlniri, pentru a se asigura în legătură cu punctele lor de vedere, în legătură cu numărul și ordinea completării cererilor și cu data limită până la care această operațiune trebuie efectuată. Atunci când procedurile sunt inițiate printr-o înțelegere specială, aceasta fixează de obicei numărul și ordinea completării cererilor părților. O decizie se va lua apoi de către Curte în ce privește punctul de vedere al părților, pentru ca să nu se înregistreze nici o întârziere nejustificată.

Curtea formulează decizia sa sub forma unui Ordin emis de obicei după o lună după inițierea procedurilor și publicat în Rapoartele Deciziilor, avizelor consultative și ordinelor.

Atunci când procedurile sunt inițiate printr-o cerere, în principiu, două acte procedurale trebuie întocmite: “un Memoriu al solicitantului și un Contra-Memoriu al pârâtului”. Dacă părțile hotărăsc în acest sens, iar Curtea găsește că este necesar, poate să existe și Replici și Duplici care “să nu repete cerințele părților, ci să fie orientate pentru a evidenția problemele asupra cărora nu sunt de acord”. Termenele prevăzute, care “vor fi atât de scurte pe cât caracterul litigiului permite” sunt în mod obișnuit aceleași pentru toate părțile. Nu pot fi depășite decât la cererea unei părți față de care Curtea “nu este nemulțumită pentru că există o motivare adecvată”.

Citatele expuse mai sus sunt preluate din Regulile din 1978 care iau în considerare punctele de vedere ale mai multor autori de specialitate. Numărul cererilor fusese fixat anterior la 4 în loc de 2 (excepție făcând doar litigiul Haga de la Torre), iar lucrările căpătaseră un caracter mult prea amplu (în general un volum de 100 de pagini, deși litigiul Tracțiunii Barcelonei cuprindea 37 de volume). Chiar și atunci când termenele relativ prea mari erau cerute (în general de la 3 la 6 luni pentru fiecare cerere, dar uneori chiar și 1 an sau mai mult), nu se puteau ignora dorințele exprimate de reprezentanții statelor suverane care erau preocupați să acorde litigiului grija necesară și nu mai puțin.

Curtea însăși s-a simțit uneori obligată să fie de acord cu cererea prelungirii unor termene care ajungeau în unele litigii la 1 an sau 18 luni, dublându-se în acest fel timpul estimat la început pentru procedurile scrise. Aceste încuviințări au contribuit treptat la sporirea considerabilă a duratei proceselor, ceea ce Curtea recunoștea cu regret într-un ordin din 1968. Cererea părților în legătură cu depășirea termenelor este însă de multe ori discutabilă.

Atunci când un litigiu este prezentat Curții prin intermediul unei înțelegeri speciale, părțile de obicei fixează ele însele în înțelegerea specială numărul și ordinea completării cererilor. În cazurile recente, părțile au fost de acord pentru a înscrie fiecare un Memoriu și un Contra-Memoriu și o altă cerere dacă va mai fi necesar. Ele au fost, de asemenea, de acord în ce privește anumite termene-limită. Curtea a luat cunoștință de voința părților în legătură cu aceste puncte (art. 46 și 92 din Reguli). Astfel, Replici au fost completate în litigiile privind Platforma continentală (Tunisia/Libyan Arab Jamahiriya), Platforma continentală (Libyan Arab Jamahiriya/Malta), Disputa teritorială (Libyan Arab Jamahirya/Chad) și Proiectul Gabcikovo-Nagymaros (Ungaria/slovacia) și doar un Memoriu și Contra-Memoriu au fost prezentate ^in litigiul privind Disputa în legătură cu frontiera (Burkina Faso/Republica Mali).

Cererile au un caracter de confidențialitate înainte de pronunțarea deciziei finale, practica tribunalelor de arbitraj fiind aceea că trebuie să se facă de fiecare dată tot ceea ce este necesar pentru o echitabilă prezentare a problemelor asupra cărora urmează să se hotărască. Originalul semnat al fiecărei cereri este trimis de către agent grefierului, împreună cu 126 de copii pentru a fi folosite de cealaltă parte, membrii Curții și de grefier. Locul în care sunt tipărite, după cum este cazul în general, toate cererile trebuie să fie în conformitate cu regulile privind formatul și tipografia, așa cum sunt ele recomandate de Curte, dar, pentru motive de economie și viteză, din 1972 tipărirea nu a mai fost obligatorie.

Cererile și anexele pot fi completate în engleză sau franceză, la alegerea părții implicate. O combinație între aceste două limbi poate fi folosită chiar și o a treia limbă, dacă se atașează o traducere în engleză sau franceză. Grefierul întocmește o traducere neautorizată în limba oficială a Curții pentru folosul membrilor Curții. După ce punctele de vedere ale părților au fost ascultate, Curtea poate, la cerere, să autorizeze comunicarea plăngerilor guvernului oricărui stat care are dreptul să apară în fața Curții. Se obișnuiește ca cererile, după ce părțile au fost consultate, să fie puse la dispoziția presei și publicului. În acest scop, ele sunt depozitate în Camera Presei sau în Biblioteca din Palatul Păcii, la Centrul Presei Internaționale din Haga și în centrele de informare și în bibliotecile Națiunilor Unite (în New York, Geneva, Bruxelles, etc.).

În interiorul fiecărei cereri, o parte indică toate concluziile sale (în engleză “submissions”, iar în franceză “conclusions”) din etapa respectivă a litigiului. Aceste concluzii, un concept împrumutat de arbitrajul internațional și de practica judiciară din sistemele legale care cunosc dreptul civil, ale unor țări și necunoscut în țările unde se practică “common law-ul”, sunt de fapt, niște afirmații concise a ceea ce de fapt partea implicată cere Curții să hotărască și să declare pe baza faptelor prezentate și a argumentelor juridice ascultate sau descoperite. Toate acestea au legătură cu pretențiile enunțate inițial și orice contra-pretenție a părții adverse. În principiu, nu includ nici o relatare sau enumerare, oricât de sumară, a faptelor și argumentelor expuse mai înainte. Concluziile definesc scopul pretenției și cadrul în interiorul căruia Curtea va trebui să se pronunțe. Așa cum mai demult observase și Curtea, este de datoria sa “nu numai să răspundă întrebărilor, după cum sunt ele descrise în concluziile părților, dar și să se abțină să decidă în legătură cu punctele care nu au fost incluse în concluzii”.

Procedura orală

O dată ce toate cererile au fost completate, litigiul poate intra în etapa audierilor. În principiu, există un interval de câteva luni între cele două etape. Data deschiderii acestei etape este decisă de Curte, luând în considerare și alte cereri în legătură cu același termen. Curtea dorește să vină în întâmpinarea nevoilor părților, care întotdeauna vor o perioadă suficientă de timp pentru a se pregăti.

Spre deosebire de tribunalele de arbitraj, ședințele C.I.J. sunt publice, dacă părțile nu cer ca procedurile să se desfășoare “în cameră” sau dacă însășiCurtea nu decide în acest sens. Comunicatele de presă sunt emise anunțând că ședințele publice urmează să aibă loc și că acest lucru se petrece în fiecare dimineață între 10 a.m. și 1 p.m. sau după-amiază, de la 3 p.m. la 6 p.m., în Marele Hol al Justiției, la parterul Palatului Păcii.

Judecătorii poartă o robă neagră cu jabou alb, iar grefierul, care stă împreună cu judecătorii, o robă neagră cu centură albă. Agenții și consilierii juridici din partea părților, care sunt îmbrăcați după practica stabilită în țările din care provin, se înfățișează Curții. În procedurile inițiate de o cerere, statul solicitant stă la stânga Președintelui, iar statul pârât la dreapta acestuia. Aranjamentele speciale sunt prevăzute pentru acomodarea presei și instalarea televiziunii.

Părțile se adresează Curții în ordinea în care au completat cererile sau, în cazurile inițiate printr-o înțelegere specială, în ordinea fixată de Curte, după ce s-a consultat cu agenții părților. Normal,fiecărei părți îi vine rândul de două ori.

Curții I se vor adresa în oricare dintre limbile oficiale; nu este necesar ca toate motivele să fie enunțate într-o singură limbă, nici ca reprezentanții părților să folosească aceeași limbă. Tot ce se vorbește în engleză se traduce în franceză și vice-versa. Traducerea după 1965 a fost simultană. Dacă un consilier juridic dorește să folosească o altă limbă decât cele 2 limbi oficiale ale Curții, ca de exemplu, germana în cazurile “Wimbledon” și “Dreptul minorităților în Silesia de sus” sau spaniola în cazurile “Tractarea Barcelonei” sau “Borchgrave”, partea trebuie să informeze din timp grefierul și să informeze din timp grefierul și să se asigure traducerea în engleză sau franceză. Frecvent se întâmplă ca cei care se adresează Curții, cum nu vorbesc în limba maternă, să citească un text pregătit dinainte, dând grefierului o copie înainte de fiecare audiere, deși acest lucru nu este obligatoriu.

Motivele expuse oral sunt înregistrate în limba oficială și o transcriere este întocmită de grefier, care este apoi distribuită, câteva ore mai târziu. Corecturile privind forma celor spuse urmează să fie făcute (sub supravegherea Curții) de față cu cei care au vorbit, iar forma finală, corectată, constituie înregistrarea autentică a procedurilor. Grefierul deține o traducere neoficială a acestui document, făcută în cealaltă limbă oficială a Curții, iar aceasta este distribuită la 2-3 zile după ședința respectivă.

Audierile durează de obicei 2 sau 3 săptămâni, deși în cazul “Tractării Barcelonei” au avut loc 64 de ședințe, în cazul “Africii de S-V” 102, iar în cazul ce privește “Disputa în legătură cu frontiera pe apă, continent și insulă” au avut loc 50 de ședințe. Ședințele se află sub controlul Curții și, în particular, al Președintelui. El își consultă colegii și subliniază punctele de vedere ale agenților părților, pe care de obicei le primește înainte de deschiderea audierilor. Atunci când este necesar, ordinele sunt emise în legătură cu desfășurarea procedurilor.

În ce privește conținutul actual a ceea ce se expune, până în prezent C.I.J. a considerat că este mai bine să se abțină pe cât posibil de la a da instrucțiuni reprezentanților statelor suverane care sunt părți în litigii. Deși Regulile autorizează Curtea să pună întrebări în ce privește punctele care necesită explicații suplimentare și să ceară informații sau documente, acest lucru nu s-a întâmplat prea des (de exemplu, în cazuri cum ar fi Canalul din Corfu, Ambatielos, Personalul Diplomatic și Consular al S.U.A. în Teheran, Activitățile Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei).

Fiecare judecător are aceleași drepturi ca ceilalți colegi ai săi, dar ei s-au folosit de aceste drepturi în mod regulat, abia după 1965. Chiar și după această dată, judecătorii nu puneau o întrebare imediat ce le venea în minte, ci mai întâi informau Președintele și pe ceilalți colegi în legătură cu aceasta și nu așteptau răspuns pe loc. În consecință, cei care se adresează Curții nu sunt ghidați decât de nevoia de a răspunde părții adverse și de dorința de a nu uita nimic care le-ar putea sluji scopul. Această concepție asupra procedurilor orale, care s-a dezvoltat în acest sens cu ajutorul Curții și al părților, a fost criticată, chiar și de guverne, pentru că se tinde să se reia ceea ce deja fusese spus și fixat în cereri. Pentru acest motiv, Regulile din 1978 prevăd:

“Afirmațiile orale făcute de fiecare parte vor fi atât de succinte, pe cât posibil, în limitele a ceea ce se cere pentru o prezentare adecvată a pretențiilor părților în faza audierilor. În acord cu acestea, ele vor fi direcționate înspre problemele asupra cărora părțile nu sunt încă de acord, dar în același timp nu se va depăși cadrul fixat în cereri și nici nu se vor repeta faptele și argumentele conținute în acestea”.

“Curtea poate oricând înainta sau pe parcursul desfășurării procedurilor poate să indice orice puncte sau probleme asupra cărora ar dori ca părțile să se refere sau în legătură cu care consideră că nu s-a făcut o suficientă argumentare”.

În ce privește administrarea probelor, C.I.J. are puterea, conform Statutului, să facă toate operațiunile necesare scopului propus, dar a încercat pe cât posibil să evite metodele caracterizate de un prea mare formalism, cooperând cu părțile și luând în considerație diferite concepții pe care acestea le-ar putea înfățișa. În consecință, s-a arătat mai flexibilă în ce privește admiterea unor probe decât instanțele de drept comun din unele țări, deși și-a rezervat permanent dreptul de a reconsidera acest aspect pe durata deliberării în legătură cu litigiul. Deciziile Curții deseori conțin detalii care să explice felul în care Curtea a tratat problema prezentării probelor de către părți, ținându-se cont întotdeauna de natura probelor și de circumstanțele speciale ale unui litigiu.

Chestiunile legate de fapte, care de obicei nu constituie obiectul neînțelegerilor între părți, sunt în general susținute de documente, aceste probe făcând parte din cererile inițiale. O dată ce etapa scrisă s-a încheiat, noi documente pot fi prezentate și admise în condiții excepționale, cu condiția ca acest lucru să nu întârzie desfășurarea procesului. În mod normal, trebuie să fie prezentate în 125 copii. Grefierul comunică orice noi documente celeilalte părți, cerându-i părerea în legătură cu acest lucru. Dacă nu există nici o obiecție, Curtea va admite noi documente. Dacă există o obiecție în legătură cu ele, Curtea însăși va decide și va accepta un document doar “dacă a considerat documentul necesar”. Nici o referire nu poate să existe în timpul pledoariilor părților la vreun document pe care părțile nu l-au înmânat Curții în concordanță cu prevederile de mai sus sau care nu a fost publicat, astfel încât să fie la îndemâna oricui pentru a fi cunoscut.

În practică au existat puține cazuri în care C.I.J. sau C.P.J.I. să se confrunte cu probe ca declarația martorilor sau a experților (“Anumite interese germane legate de Silesia de Sus poloneză”, “Templul din Preah Vihear”, “Africa de S-V”, “Platforma continentală” – Tunisia/Libyan Arab Jamahiriya sau Libyan Arab Jamahiriya/Malta, “Activități Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei”). Pentru audierea martorilor sau a experților chemați de părți, Curtea a urmat în general procedura țărilor care aparțin sistemului de “common law”, fără însă a se simți în mod necesar ținută să respecte vreo regulă anume: o examinare-principală a reprezentanților părții care a propus martorul, urmată de o examinare-încrucișată de către reprezentanții părții adverse, o reexaminare făcută de primii și răspunsul la orice întrebare adresată de Președintele Curții sau de membrii Curții. În aceleași condiții în care se desfășoară pledoaria reprezentanților părților, se va desfășura și administrarea probelor privind folosirea altor limbi decât engleza sau franceza (de exemplu litigiul “Canalul din Corfu”, “Disputei în legătură cu frontiera pe mare, uscat și pe insulă”). Curtea are ea însăși dreptul de a chema martori, dar nu a făcut-o niciodată. Poate numi experți care să pregătească un raport (“Fabrica din Chorzow”, “Canalul din Corfu”), poate ordona o investigație in loco (“Abaterea cursului Meusei”). În litigiile “Zonelor libere din Savoy-ul de Sus și ținutului Gex” sau “Africii de S-V”, Curtea a refuzat cererea de a face o astfel de inspecție. Camerele constituite de Curte au, de asemenea, această putere, de exemplu, un expert a fost numit de o Cameră în litigiul “Delimitării frontierei pe mare” pentru a asista în examinarea aspectelor tehnice ale cazului. În acest litigiu, totuși, numirea experților fusese prevăzută încă din înțelegerea specială, iar Curtea nu a considerat necesar atunci când s-a reunit pentru a rezolva acest caz, să ordone o investigație sau să ceară asistență din partea unui expert.

După prezentarea concluziilor fiecărei părți în această etapă orală, consilierii juridici răspund sau completează răspunsurile lor la întrebările Curții sau ale vreunui judecător și fiecare agent dă citire concluziilor finale ale țării pe care o reprezintă, înmânând acest text, semnat, grefierului. La sfârșitul ultimei ședințe publice, Președintele cere agenților să rămână la dispoziția Curții. Uneori, răspunsul la anumite întrebări poate fi înmânat mai târziu, în scris, Curții și alte întrebări în scris din partea acesteia mai pot fi puse. Astfel de întrebări și răspunsuri sunt communicate în mod corespunzător tuturor membrilor Curții și fiecărei părți din litigiu.

Un litigiu poate presupune obiecțiuni preliminare, măsuri interimare de protecție, etc.

Procedura descrisă mai sus este cea obișnuită care se desfășoară în fața plenului Curții. Totuși, mai există și alte proceduri speciale care, ca și în instanțele de drept comun, pot să influențeze desfășurarea procesului.

Obiecțiunile preliminare

Cazul cel mai obișnuit este acela ori de câte ori se ridică unele obiecții preliminare de către statul pârât, atunci când procedurile au fost inițiate printr-o cerere. Obiecțiuni de acest gen se ridică pentru a împiedica instanța să pronunțe o hotărâre, conform esenței cazului respectiv. Astfel de obiecții se bazează pe susținerea că:

instanței îi lipsește competența conform clauzei compromisorii din tratat sau conform declarației de acceptare a jurisdicției obligatorii a Curții pe care s-a bazat statul care s-a adresat Curții. Statul pârât poate, de exemplu, să invoce nulitatea și, astfel, lipsa de efecte a tratatului sau a declarației sau că acestea nu mai sunt în vigoare. De asemenea mai poate susține că disputa a avut loc la o dată anterioară celei de la care tratatul sau declarația se aplică, sau că o rezervă atașată la declarația oficială, de exemplu o excepție în legătură cu problemele care se consideră că sunt de competența instanțelor de drept comun ale statului care a făcut declarația oficială și care exclude problema în cauză.

cererea nu este admisibilă pentru motive mai generale. Se poate susține că prevederile esențiale ale Statutului sau Regulilor nu au fost respectate, că disputa de fapt nu există, sau nu mai are obiect, se leagă de un fapt care nu mai există sau nu este de natură legală, conform înțelesului din Statut, că hotărârea ce s-ar pronunța ar fi lipsită de efecte practice sau ar fi incomparabilă cu rolul instanței, că statului solicitant îi lipsește capacitatea procesuală pentru că nu are nici un interes în cauză sau nu a epuizat posibilitatea negocierilor sau alte proceduri preliminare sau, în final, că persoana privată pe care statul încearcă să o protejeze nu are naționalitatea acelui stat sau nu a epuizat mijloacele puse la dispoziția sa pe plan intern, în țara pârâtă. Unele dintre aceste puncte pot, conform unor puncte de vedere, să facă uneori subiectul obiecțiunilor preliminare. Tribunalele internaționale au adoptat întotdeauna o atitudine pragmatică în această chestiune.

în această fază preliminară, există alte motive pentru a pune capăt procedurilor. Se poate susține că disputa adusă în fața Curții implică și alte aspecte care nu au fost sesizate; că persoana care a întocmit cererea nu a chemat în fața Curții anumite părți a căror prezență este esențială, că ia în discuție anumite fapte care țin de competența unui organ politic al Națiunilor Unite sau că anumite proceduri de negociere nu au fost epuizate, etc.

Problema de a decide în legătură cu toate acestea este de competența Curții, pentru că ea are competență să determine propria sa competență. Conform art. 36, paragraful 6 din Statut: “în cazul unei neînțelegeri, dacă instanța are sau nu competență, chestiunea va fi rezolvată prin hotărârea Curții”.

Procedura care urmează să se desfășoare este descrisă în art. 79 din Reguli. Când statul pârât dorește să ridice una sau mai multe obiecții preliminare, trebuie să o facă în scris, în termenul fix în care poate să-și trimită Contra-Memoriul. Faza scrisă în ce privește fondul problemei este suspendată, iar o fază scrisă și una orală în legătură cu obiecția sau obiecțiile încep să se desfășoare, un fel de proces în proces.

Aceste ultime două faze constituie o etapă distinctă a litigiului. Un ordin este emis prin care fixează un termen în interiorul căruia statul solicitant trebuie să depună observațiile sale în scris și concluziile, cu alte cuvinte, răspunsul său la obiecții. O serie de ședințe publice se vor ține, acestea fiind similare celor descrise până acum, deși sunt mult mai scurte, fiind limitate strict, doar la dezbaterea problemelor ridicate în obiecții. Doar trei soluții sunt posibile:

Curtea va reține cel puțin una din obiecțiile preliminare și ca urmare a acestui lucru, litigiul va fi încheiat, lăsând deschisă calea inițierii unor noi proceduri în viitor, dacă motivele obiecțiilor încetează să existe.

Curtea va respinge obiecțiile preliminare, iar procedura în ce privește fondul problemei va fi reluată din punctul în care fusese pronunțată suspendarea; statul pârât va fi anunțat să depună Contra-Memoriul său până la o anumită dată.

Curtea declară că obiecțiile nu posedă un caracter exclusiv preliminar, iar procedurile vor fi orientate în sensul de a permite instanței să decidă în legătură cu toate problemele ridicate o dată cu fondul.

Deși cele de mai sus reprezintă ordinea generală în care se desfășoară procedurile, anumite schimbări minore sunt posibile:

Statul pârât își retrage obiecțiunile preliminare (Dreptul cetățenilor americani în Maroc).

Statul pârât contestă competența Curții sau admisibilitatea pretențiilor în pledoarie sau printr-o argumentație făcută oral și nu prin mijlocul obiecțiunilor preliminare; Curtea se va pronunța în legătură cu acest aspect în hotărârea finală, dacă va mai fi necesar (Drepturile minorilor din Silesia de Sus, Nottebohm, Apelul în legătură cu Jurisdicția Consiliului ICAO, Elettronica Sicula S.p.A. (ELSI), Timorul de Est (Portugalia v. Australia)).

Curtea, din oficiu, ia în considerare o problemă care nu făcuse subiectul unei obiecții formale (Împrumuturile Serbiei, Africa de S-V, Testele Nucleare, Personalul Diplomatic și Consular al S.U.A. în Teheran).

Părțile, printr-o înțelegere, cer Curții să unească obiecțiunile preliminare cu fondul problemei, ceea ce devine apoi obligatoriu ca instanța să facă (“Anumite împrumuturi norvegiene”). Până la revizuirea Regulilor din 1972, Curtea putea ea însăși să decidă dacă obiecțiunile preliminare ar trebui unite cu fondul problemei (Pajzs, Csábey, Esterhazy, Calea ferată Panevezys-Saldutiskis, Dreptul de trecere peste teritoriul indian, Tractarea Barcelonei), dar unul dintre principalele amendamente aduse Regulilor de către C.I.J. a fost acela de a înlătura această posibilitate. Din momentul în care Curtea a încetat să mai aibă dreptul de a uni obiecțiile preliminare cu fondul problemei pentru a fi judecate împreună, instanța a declarat într-o singură ocazie că o rezervă referitoare la un tratat multilateral care însoțea o declarație de acceptare a jurisdicției obligatorii a Curții nu poseda, conform circumstanțelor speciale ale litigiului, un caracter exclusiv preliminar. În consecință s-a pronunțat în legătură cu acest aspect o dată cu fondul (“Activități Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei”).

Statul solicitant însuși ridică o obiecție preliminară, înainte ca termenul pentru a-și prezenta Memoriul să fi expirat: astfel de obiecții preliminare vor fi tratate ca și cele pe care le-ar ridica statul pârât (Aurul în monede transferat din Roma în 1943).

Obiecțiile preliminare au fost ridicate mai frecvent în fața C.I.J. decât în fața C.P.J.I. și tot proporțional, mai multe au fost soluționate pozitiv de către C.I.J. decât de C.P.J.I. Anumiți critici au mers până într-acolo încât să acuze de formalism și timiditate instanța, dar aceste acuze nu țin cont de faptul că ea nu este competentă nici în mod obligatoriu și nici în mod general și trebuie să fie în mod cu totul deosebit atentă să nu depășească limitele impuse și trasate de guverne. Se ține, de asemenea, cont de faptul că obiecțiile preliminare au menirea de a veni în ajutorul părților din litigiu, din toate sistemele de procedură.

Din 1946, obiecțiile preliminare au fost invocate formal în 25 de litigii și au fost încununate de succes în două treimi din cazuri. Chiar și atunci când au fost respinse, ele au întârziat neîndoielnic pronunțarea unei decizii cu mai mult de un an. În alte 12 litigii, deși nu au fost ridicate formal obiecții preliminare,Curtea s-a confruntat cu problema competenței sale sau admisibilității cererilor (în 7 dintre aceste litigii una din părți a refuzat să se înfățișeze în fața instanței).

Absența părților

Statutul mai prevede cazul în care statul pârât nu apare în fața Curții, fie că respinge total competența instanței, fie pentru că are un alt motiv (art.53). Absența unei părți nu împiedică inițierea procedurilor, atât în conformitate cu prevederile Statutului, cât și cu principiul egalității părților care susține că nici una din părți nu trebuie să fie pedepsită pentru atitudinea adoptată de cealaltă parte. Dar într-un litigiu de o astfel de natură, Curtea trebuie ea însăși să se asigure că este competentă, luând în considerare toate problemele relevante. Dacă ajunge la concluzia că este, urmează să examineze dacă pretențiile statului solicitant sunt bine motivate în fapt și în drept. Urmează faza orală și scrisă, la care participă statul solicitant, iar Curtea va pronunța apoi o hotărâre în mod obișnuit.

În anumite litigii, absența unei părți s-a înregistrat în toate fazele procesului (Jurisdicția dreptului de pescuit, Testele nucleare, Personalul diplomatic și consular al S.U.A. în Teheran). În alte litigii, absența s-a înregistrat numai în anumite faze ale procesului (Canalul din Corfu, Societatea petrolieră anglo-iraniană, Nottebohm, Activități Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei). Uneori, absența statului solicitant pentru un motiv sau altul a provocat discontinuități în desfășurarea procesului (Denunțarea Tratatului din 2 nov. 1865 dintre China și Belgia, Reforma agrară poloneză și minoritatea germană, Compania de electricitate din Sofia și Bulgaria, Procesul prizonierilor de război din Pakistan). Acest tip de discontinuități sunt legate fie de litigiul în sine, fie de întrebări pe care Curtea le-a lăsat pentru a fi examinate separat, ca de exemplu determinarea întinderii compensațiilor care trebuie plătite (Personalul diplomatic și consular al S.U.A. în Teheran, Activități Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei).

Măsurile asiguratorii

Dacă, în orice moment, consideră că drepturile care formează obiectul cererii sale sunt într-un pericol imediat, statul solicitant poate cere Curții să indice niște măsuri temporare de protecție sau măsuri asiguratorii. Atunci când este necesar, Președintele poate cere părților să se abțină de la executarea oricăror acte care ar pune în pericol eficacitatea tuturor măsurilor luate de Curte la cerere (de exemplu, Compania de electricitate din Sofia și Bulgaria, Societatea petrolieră anglo-iraniană, Personalul diplomatic și consular al S.U.A. din Teheran, Acțiunile Militare și Paramilitare în și împotriva Nicaraguei, Aplicarea convenției asupra prevenirii și pedepsirii infracțiunii de genocid). În toate cazurile, au loc proceduri cu caracter de urgență, cu prioritate în fața tuturor celorlalte, în scopul de a se respecta poziția părților. Totul se constituie într-o fază separată a procesului și în general conduce la pronunțarea unei decizii în 3 sau 4 săptămâni.

Decizia Curții este cuprinsă într-un Ordin căruia i se dă citire într-o ședință publică de către Președintele Curții. Curtea poate să nu indice măsuri asiguratorii, ea procedând în acest sens în cazuri ca Fabrica din Chorzow, Statutul legal al teritoriilor din S-E Groenlandei, Reforma agrară poloneză și minoritatea germană, Interhandel, Procesul prizonierilor de război din Pakistan, Decizia arbitrajului din 31 iulie 1989 ș.a. Deja în această fază a procesului, statul pârât poate contesta competența Curții sau poate să nu se prezinte, caz în care Curtea va indica în mod normal ce măsuri asiguratorii trebuie luate, cu excepția cazului în care nu are competență să judece în respectivul proces (Denunțarea tratatului din 2 nov. 1865 între China și Belgia, Compania de electricitate din Sofia și Bulgaria, Societatea petrolieră anglo-iraniană, Jurisdicția dreptului de pescuit, Testele nucleare, Personalul diplomatic și consular al S.U.A. în Teheran, Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei).

Camerele constituite de Curte pot de asemenea să indice măsuri asiguratorii, iar acest lucru a fost făcut cu o rapiditate deosebită în litigiul privind Disputa în legătură cu frontiera (Burkina Faso/Republica Mali). Curtea mai poate indica măsuri asiguratorii la cererea statului pârât sau din proprie inițiativă, dar nu s-a întâmplat în practică niciodată.

Conexarea procedurilor

Cum se observa și din cele arătate mai sus, procedura de judecată a C.I.J. cuprinde numeroase reguli și instituții procedurale caracteristice proceselor civile obișnuite ce se desfășoară în fața instanțelor naționale. Nu numai măsurile asiguratorii de conservare a unor drepturi au un asemenea caracter, ci și alte prevederi ale Statutului și Regulilor Curții, cum ar fi conexarea procedurilor. Dacă observă că părțile care au inițiat separat procedurile aduc aceleași argumente și concluzii împotriva unui stat terț în legătură cu aceleași probleme, Curtea poate dispune conexarea procedurilor. Urmează ca aceste părți să poată numi un singur judecător ad-hoc, atunci când o astfel de măsură este posibilă și vor înainta cereri în comun sau vor susține motivele oral. Numai o hotărâre va fi pronunțată.

Curtea mai poate, fără a conexa efectiv și oficial, să orienteze o acțiune comună în legătură cu orice aspect al procedurilor. C.P.J.I. a conexat acțiunile în cazurile “Anumite interese germane în legătură cu Silesia de Sus poloneză”, “Statutul legal al teritoriilor de S-E ale Groenlandei” și “Apelurile asupra unor decizii ale Tribunalului arbitral mixt ungaro/cehoslovac”. C.I.J. a conexat acțiunile în cazurile “Africa de S-V” și “Platforma continentală a Mării Nordului”, dar nu a procedat în acest sens în cazul “Incidentului aerian din 27 iulie 1955”. Deși procedurile nu au fost unite în cazurile “Jurisdicția dreptului de pescuit” și “Testele Nucleare”, sau în cazurile privind “Întrebările în legătură cu interpretarea și aplicarea Convenției de la Montreal din 1971 pentru incidentul aerian de la Lockerbie” – litigiile au început și încă mai continuă, în ce privește ultimul caz, în paralel și decizii similare au fost pronunțate în aceeași zi. În litigiile despre “Jurisdicția dreptului de pescuit” unul din statele solicitante a avut un judecător de aceeași naționalitate între membrii completului de judecată, în timp ce partea adversă nu avea pe nimeni de aceeași naționalitate, iar în litigiul “Testelor nucleare” cele 2 state solicitante au numit același judecător ad-hoc.

Intervenția statelor terțe

Înainte de începerea procesului în faza sa orală, statele terțe pot face o cerere de intervenție în proces. Charles de Visscher în “Aspects récents du droit procedural de la Cour Internationale de Justice” observă că “prin natura sa, intervenția trebuie considerată drept un incident procedural care implică imixtiunea unui terț într-un proces ce se află în curs de soluționare, imixtiune ce nu se poate justifica decât prin existența unui raport de conexitate între obiectul procesului și interesele intervenientului”.

Astfel, un stat terț poate cere permisiunea de a interveni într-un proces dacă el consideră că are un interes de natură legală care ar putea fi afectat prin decizia care se va pronunța de către Curte. Rămâne în sarcina Curții să decidă în legătură cu această cerere (art.62 din Statut). Cereri de intervenție au fost completate în mai multe litigii ca Testele Nucleare, Platforma continentală (Libyan Arab Jamahiriya/Malta), Cererea de a examina situația în conformitate cu paragraful 63 al Deciziei Curții din 20 dec. 1974 în legătură cu Testele Nucleare (Noua Zeelandă v. Franța). Numai în cazul Disputei în legătură cu frontiera pe mare, uscat și insulă, o Cameră a Curții a acceptat, cu anumite rezerve, cererea de intervenție depusă de Nicaragua.

Dacă o dispută se bazează pe interpretarea unei convenții la care sunt părți și alte state care nu sunt implicate în litigiu, acele state au dreptul de a interveni în proces (art. 63 din Statut). În acest scop, aceste state vor completa o declarație de intervenție (Haya de la Torre, Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei, Cererea pentru examinarea situației în acord cu paragraful 63 din Decizia Curții din 20 dec. 1974 în litigiul Testelor necleare (Noua Zeelandă v. Franța)).

Concluzii și completări

Procedura împărțită în cele 2 faze (cea scrisă și cea orală) se desfășoară conform prevederilor din Regulament și Statut. Cele mai dezvoltate prevederi se găsesc în Regulament. Cu acordul Curții, părțile pot deroga de la prevederile aflate în Regulament, în timp ce derogările de la prevederile Statutului sunt interzise. O explicație a acestui lucru ar consta în faptul că Regulamentul are un pronunțat caracter tehnic. În Regulament este înscrisă ordinea în care urmează să fie prezentate de către părți documentele specifice ca memoriile, contramemoriile, replicile și duplicile. Tot în Regulament se prevede ce anume trebuie să cuprindă toate documentele pe care le prezintă părțile.

Dacă în prima fază părțile își pregătesc documentația scrisă, în a 2-a își dezvoltă oral tezele susținute în scris. Curtea și fiecare judecător în parte au largi posibilități de exercitare a rolului activ în stabilirea adevărului în fapt și drept. Pentru fiecare termen, Curtea încheie un proces-verbal al lucrărilor efectuate. Persoanele care iau cuvântul primesc o dare de seamă stenografiată a expunerii orale făcute în ședință, care va fi inclusă în procesul-verbal, după ce vor fi făcute eventualele modificări în sensul corectării tuturor nepotrivirilor.

Regulamentul Curții mai prevede eventualitatea în care această instanță s-ar afla în situația de a judeca recursurile împotriva unor hotărâri pronunțate de alte instanțe. Curtea mai poate emite, la cererea părților implicate, niște decizii interpretative ale propriilor sale hotărâri.

O procedură de revizuire a deciziilor Curții este prevăzută numai pentru fapte noi, de o astfel de natură încât aceasta ar exercita o influență hotărâtoare asupra soluției, fapte care au fost descoperite de părți sau de Curte după ce instanța s-a pronunțat pe fond și care, deși existente, au fost ignorate la data judecării litigiului. Revizuirea deciziilor Curții nu poate avea loc decât la cererea părților.

Procesul se încheie în momentul pronunțării deciziei pe fond sau în momentul în care Curtea s-ar declara necompetentă. Mai există posibilitatea ca, în timpul desfășurării procedurilor, părțile să cadă de acord ca litigiul să fie soluționat prin alte metode, ca de exemplu, negocierile directe.

Curtea este înștiințată că o parte își retrage plângerea printr-o comunicare făcută de aceasta din urmă, după care instanța va da o ordonanță prin care Curtea sau Președintele iau act de cererea de desistare. Retragerea plângerii nu este neapărat echivalentă cu un acord prealabil intervenit între părți. Desistarea trebuie să intervină însă mai înainte ca partea chemată în judecată să fi efectuat vreun act procedural. Dacă statul pârât a efectuat un act procedural, judecata continuă când această parte stăruie în acest sens. Când partea pârâtă refuzase de la început jurisdicția Curții, instanța ia pur și simplu act printr-o ordonanță de acest refuz și nu mai efectuează nici un alt act de procedură, excepție făcând cazul în care a existat anterior o acceptare a jurisdicției obligatorii a Curții.

Secțiunea VI

Hotărârile Curții Internaționale de Justiție

În activitatea de judecată,C.I.J. se pronunță prin ordonanțe și decizii. Ordonanțele au caracterul încheierilor ce se dau în cursul procedurii de judecată cunoscute în procesul civil și marchează diferite momente ale procesului. Prin ele se precizează formele și termenele în care părțile trebuie să prezinte concluziile lor prin memorii, contramemorii, replici și duplici. Curtea sau Președintele fixează prin ordonanțe termene și în scopul efectuării altor formalități, cum ar fi audierea de martori sau administrarea unor probe; astfel, toate măsurile ce se iau în cursul procesului se reflectă în ordonanțe. Acestea își pot avea însemnătatea lor juridică prin precedentele care, în decursul timpului, constituie jurisprudența procedurală, ce poate fi invocată în litigiile ce se dezbat în fața Curții.

În același timp, cele mai importante rămân hotărârile prin care Curtea soluționează pe fond litigiile. Hotărârile C.I.J. au o importanță remarcabilă pentru fundamentarea principiilor în dreptul internațional. Însă, problema dacă hotărârile C.I.J. sunt sau nu izvoare ale dreptului internațional este dezbătută diferit de autori ca H. Lauterpacht în “The Development of International Law and The International Court” sau H. Kelsen în “Principles of International Law” sau L. Oppenheim în “International Law”. G.I.Tunkin crede că numai când se va întruni votul judecătorilor ce reprezintă sisteme sociale diferite, se va pune cu adevărat problema dacă hotărârile Curții pot fi recunoscute ca izvoare de drept internațional.

Deliberările anterioare pronunțării deciziei sunt similare celor care au loc într-o instanță obișnuită: au un caracter secret, în Camera de Consiliu, unde nu intră decât judecătorii și grefierul. Pe baza unei ordonanțe special date, Curtea, conform Regulamentului, poate încuviința și prezența altor persoane. Mai întâi sunt examinate argumentele prezentate în faza orală și cea scrisă de către părți, ulterior, judecătorii fac un prim schimb de vederi asupra procesului, după care fiecare prezintă o notă scrisă, exprimându-și, nu definitiv însă, punctul personal de vedere. Discuțiile vor continua să se poarte în conformitate cu un plan întocmit de Președinte, unde sunt menționate problemele importante în legătură cu care trebuie să se pronunțe Curtea. Deliberarea propriu-zisă urmează abia în acest stadiu, în care Președintele și doi judecători întocmesc un proiect. Acesta este viitoarea hotărâre a Curții, după ce a suferit anumite îmbunătățiri și a fost riguros examinat. Deliberarea se poate desfășura în mai multe termene în care judecătorii pot fi chemați să voteze de mai multe ori. Hotărârile se pronunță cu majoritate relativă, iar votul Președintelui înclină balanța ori de câte ori se înregistrează un caz de paritate.

Hotărârile Curții trebuie să cuprindă numele judecătorilor care au luat parte la soluționarea cazului și motivarea necesară. Pot fi exprimate și opinii separate. Procedura Curții prevede nu numai posibilitatea opiniei separate a unuia sau mai multor judecători, ci și pe aceea a opiniei individuale, prin care unul sau mai mulți judecători care se alătură opiniei majoritare consideră totuși că este necesar să expună și alte motive, pe lângă cele cuprinse în hotărârea cu care pe fond sunt de acord.

Hotărârile se semnează de Președinte și grefier și se citesc în ședință publică așa cum se precizează în Statut (art.56-58). Regulamentul face mai multe precizări în legătură cu modul în care se va desfășura acest lucru. Hotărârile trebuie astfel să cuprindă mențiuni ca titulatura instanței, data pronunțării, numele judecătorilor, denumirea părților și numele celor care reprezintă părțile, consemnarea desfășurării procesului, concluziile părților expunerea în fapt, motivarea în drept, dispozitivul, dispoziții privind plata eventualelor cheltuieli de judecată, numărul judecătorilor care au format majoritatea prin care s-a adoptat hotărârea în cauză. Observăm astfel partea introductivă, motivarea și dispozitivul care caracterizează și hotărârile pronunțate de tribunalele obișnuite în materie civilă, mai ales cele din țările influențate de procedura franceză.

În ce privește efectele și executarea, potrivit Statutului (art.59), hotărârea nu este obligatorie decât pentru părți și numai pentru litigiul respectiv, iar Regulamentul (art.76) adaugă că hotărârea Curții produce efecte din ziua în care a fost pronunțată în ședință publică. Hotărârea este definitivă conform art. 60 din Statut. Michel Dubisson observă că de mai multe ori C.I.J. a avut prilejul să se pronunțe asupra caracterului autorității relative de lucru judecat al hotărârilor sale.

Articolul 60 din Statut face precizarea că hotărârile pronunțate de Curte pot fi completate prin lămuriri ulterioare. Dreptul de a preciza înțelesul hotărârii și întinderea efectelor sale aparține Curții și numai ei. Nu se poate invoca această dispoziție pentru a încălca principiul lucrului judecat. Singura excepție admisă de Statut de la acest principiu este posibilitatea revizuirii hotărârii, atunci când ulterior pronunțării s-ar descoperi un fapt de o natură care ar exercita o influență decisivă asupra soluției, fapt necunoscut de Curte sau de partea care cere revizuirea pe durata procesului, iar ultima trebuie să nici nu fi putut să-l cunoască.

Ceea ce trebuie reținut în legătură cu această problemă este posibilitatea Curții de a condiționa revizuirea unei hotărâri. Termenele maxime de introducere a cererii de revizuire sunt două: unul de 6 luni de la descoperirea faptului nou și unul de 10 ani de la pronunțarea hotărârii. Revizuirea cuprinde și ea două faze, una în care se hotărăște dacă să se admită în principiu cererea de revizuire sau nu și a doua, asemănătoare procedurii de judecată în revizuirea din dreptul comun.

Când un stat care a fost parte în litigiu nu se supune hotărârii pronunțate de C.I.J., fiind obligat în acest sens conform art. 94 din Carta O.N.U., cealaltă parte poate să se adreseze Consiliului de Securitate care are posibilitatea să facă recomandări sau chiar să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea hotărârii. Cum art. 94 din Carta O.N.U. se referă la statele membre ale O.N.U., statele care sunt numai membre ale Statutului Curții ar părea că nu sunt obligate în același fel. Pentru a reglementa această problemă, Consiliul de Securitate a dat Rezoluția din 15 oct 1946 prin care nici un stat nu poate deveni membru al Statutului C.I.J. și nu poate, prin urmare, să fie parte într-un litigiu în care judecă această instanță, dacă nu acceptă în prealabil obligația de a se conforma hotărârii pronunțate de C.I.J.. Părțile nu trebuie să respecte doar hotărârile finale pronunțate de C.I.J., ci și tot ce hotărăște Curtea prin Ordonanțe.

Neexecutarea hotărârilor C.I.J. prezintă o gravitate deosebită pentru că pune în discuție eficacitatea Curții și posibilitatea de înfăptuire a unei justiții internaționale. Unul din principalele scopuri ale justiției internaționale este acela de reparare integrală a prejudiciului cauzat prin fapte ce contrazic normele de conviețuire interstatală, recunoscute prin convenții și drept internațional. Astfel, tocmai pentru a nu se ajunge în situația neexecutării hotărârii C.I.J. și deci, a se înregistra prin aceasta o atacare a chiar justiției internaționale, au fost create mijloace de constrângere și sancțiuni ce pot fi luate împotriva statelor care nu respectă hotărârile Curții. Acestea din urmă sunt fie modalități jurisdicționale, fie acte cu caracter politic. Aplicarea primelor este cu atât mai dificilă cu cât C.I.J. nu are competența de a acorda despăgubiri pentru neexecutarea hotărârii sale. Totuși, Curtea poate să intervină fie refuzând să se pronunțe asupra unei cereri de revizuire a unei hotărâri pronunțate de ea însăși, fie luând alte măsuri, care însă nu afectează judecata pe fond, ori de câte ori nu sunt respectate ordonanțele date în cursul procesului.

Executarea unei hotărâri a C.I.J. mai poate fi realizată pe calea tribunalelor naționale. Ele pot recunoaște validitatea acestor hotărâri. De exemplu, litigiul între Belgia și Grecia soluționat de C.P.J.I. implica societatea “Socobelge” în legătură cu care s-a pronunțat în 30 aprilie 1951 Tribunalul din Bruxelles, căci societatea se afla pe teritoriul Belgiei și, în numele ei, statul obligat a figurat ca parte în fața C.P.J.I.

În ce privește sancțiunile cu caracter politic care se iau în cazul nerespectării hotărârii C.I.J., organul competent este chiar Organizația Națiunilor Unite, dar Consiliul de Securitate nu este obligat să ia măsuri pentru executarea acestor hotărâri. Erhan Tunel în “L’execution des decisions de la Cour Internationale de Justice selon la Charte des Nations Unies” vede în caracterul facultativ al acțiunilor așezate în competența Consiliului de Securitate expresia unei prudențe, necesară de altfel pentru întreaga activitate a Consiliului. În privința acestor măsuri, hotărârea de a se acționa sau nu și cum, se ia cu unanimitate, iar dreptul de veto poate,de asemenea, fi exercitat, ceea ce nu face decât să îngreuneze luarea acestor sancțiuni cu caracter politic.

Hotărârea C.I.J. și anume, decizia pronunțată în urma deliberărilor, este doar una dintre cele trei modalități prin care un litigiu poate fi stins. Aceste modalități sunt:

O tranzacție între părți, în orice fază a procesului are menirea de a informa instanța cu privire la faptul că părțile au ajuns la o înțelegere în urma căreia Curtea și Președintele vor emite un Ordin pentru înlăturarea cazului de pe lista Curții. Așa s-a procedat în litigii cum ar fi Delimitarea apelor teritoriale între insula Castellorizo și Coasta Anatolia, Losinger, Borchgrave, Anumite teritorii cu fosfați în Nauru (Nauru v. Australia), Incidentul aerian din 3 iulie 1988 (Republica Islamică a Iranului v. S.U.A.).

Discontinuitate: un stat solicitant poate în orice moment să informeze Curtea că nu mai continuă procedurile inițiate în fața sa sau ambele părți declară că, de comun acord, retrag cazul. Curtea va emite apoi un Ordin pentru înlăturarea litigiului de pe lista proceselor aflate pe rol. S-a procedat în felul acesta în cazurile următoare: Denunțarea Tratatului din 2 noiembrie 1865 dintre China și Belgia, Administrația Printului von Pless, Apelurile în legătură cu anumite decizii ale tribunalului de arbitraj mixt ungar/cehoslovac, Reforma agrară poloneză și minoritatea germană, Protejarea naționalității franceze și persoanele protejate din Egipt, Compagnie du Port, des Quais et des Entrepots de Beyrouth și Société Radio – Orient, Acțiuni armate la frontiera (Nicaragua v. Honduras), Delimitarea pe mare între Guineea-Bissau și Senegal. Dacă nu este convocată curtea, atunci Președintele va emite Ordinul, așa cum s-a întâmplat în cazul Companiei de electricitate din Beirut, Procesul prizonierilor pachistanezi de război, Acțiuni armate la frontieră (Nicaragua v. Costa Rica), trecerea prin Marea Centură (Finlanda v. Danemarca). Uneori, discontinuitatea se poate lega doar de o parte a litigiului care a rămas nerezolvată într-o fază anterioară și nu este lipsită de importanță pentru decizia finală. Acest lucru s-a înregistrat, de exemplu, pentru determinarea cuantumului compensațiilor în litigiul privind Personalul diplomatic și consular al S.U.A. în Teheran sau Activitățile militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei. Două cazuri în fața C.P.J.I. s-au sfârșit printr-o retragere tacită sau expresă în legătură cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial (Compania de Electricitate din Sofia și Bulgaria și Gerliezy).

Hotărâre: Curtea pronunță o hotărâre prin care procedurile se sfârșesc și prin care reține cererea inițială sau alt punct interlocutoriu sau printr-o decizie pe fond. Această stingere a procedurilor prin pronunțarea unei hotărâri este cea mai întâlnită în comparație cu celelalte două posibilități descrise mai sus.

În cele ce urmează vom relua problemele legate de pronunțarea deciziei ca: felul deliberărilor, felul pronunțării, forța obligatorie a deciziilor, felul în care se face interpretarea sau revizuirea deciziilor, pentru a completa cele spuse mai concis până acum.

Deliberările

Cum spuneam, după ce părțile și-au susținut punctul de vedere în fața Curții, aceasta urmează să facă în mod public cunoscută decizia sa, într-o manieră care să inspire încrederea generală în felul potrivit în care a administrat justiția internațională.

O posibilă dificultate ar rezulta din faptul că membrii Curții provin din țări care cunosc sisteme de drept diferite, astfel încât deliberările instanței trebuie să fie organizate într-o manieră care să permită tuturor să aibă posibilitatea de a participa și influența egal decizia finală. Pentru a se obține un consens în sânul unui organism eterogen, procesul luării unei decizii trebuie să reflecte un effort comun.

În termenii Rezoluției din 1976, deliberările trebuie să parcurgă în mod normal 5 faze și durează peste 3 luni.

O dată ce audierea părților s-a încheiat, membrii Curții au la dispoziție un timp scurt pentru a studia argumentele părților, după care are loc un scurt schimb al punctelor de vedere preliminare. Președintele subliniază în scris pentru membrii Curții problemele care, în opinia sa, necesită efortul de a se lua o decizie în legătură cu ele și aceștia le pot comenta sau pot propune și alte probleme. La adunările private la care deliberează în legătură cu un caz, judecătorii se întrunesc în Cameră, într-o încăpere din Palatul Păcii, în noua aripă. Nimeni altcineva nu mai poate participa, cu excepția Grefierului și a unor angajați ai Grefei care ajută scopului întâlnirii. Minutele acestor întruniri, care au menirea de a servi doar pentru uzul intern al Curții, menționează simplu data, persoanele prezente și subiectul discutat, fără alte comentarii.

Fiecare judecător are apoi la dispoziție câteva săptămâni în care să pregătească o notă în scris în care să prezinte primele sale păreri în legătură cu răspunsul la întrebările Președintelui sau ale oricărui alt judecător și în care să mai prezinte felul în care el consideră că trebuie să se decidă în cazul respectiv. Aceste note, care sunt în engleză sau franceză, sunt traduse de grefier și împărțite tuturor judecătorilor care intră în componența Curții în litigiul respectiv. Ele ajută membrii Curții să fie în măsură a-și forma o primă idee despre direcția în care se tinde să se ajungă prin opinia majoritară. Notele sunt în folosul exclusiv al Curții și al membrilor săi, fiind distruse la sfârșitul procesului, de către grefier. Notele membrilor C.P.J.I. au fost arse de grefier în 1940.

După examinarea notelor scrise, membrii Curții rezumă deliberările, ceea ce poate fi făcut pe parcursul mai multor întâlniri. La acestea, judecătorii își exprimă punctele de vedere oral și de obicei în ordinea inversă a vârstei, de exemplu, încep judecătorii ad-hoc și concluzionează Vice-Președintele și Președintele. Ei răspund întrebărilor pe care colegii lor le-ar putea pune. Felul deciziei pe care urmează a se pronunța și alcătuirea viitoarei majorități pot fi de acum întrezărite, dar nici un vot nu se va înregistra formal. Pentru a concluziona procesul deliberărilor, este constituit un comitet din trei membrii ai Curții. Doi dintre ei sunt aleși prin vot secret dintre judecătorii a căror opinie se apropie cel mai mult de opinia majorității aparente, iar cel de-al treilea este Președintele ex office, cu excepția cazului în care punctul său de vedere se află în minoritate, atunci când îi ia locul Vice-Președintele. În cazul extrem când ambii au puncte de vedere minoritare, și cel de-al treilea membru al comitetului este ales prin vot.

Comitetul apoi pregătește un proiect de hotărâre preliminar, în engleză și franceză, cu ajutorul grefierului care întocmește partea introductivă în care sunt rezumate procedurile, face traducerea dintr-o limbă în cealaltă și verifică problemele de fapt. Proiectul preliminar, care precum notele judecătorilor este secret, circulă printre membrii Curții. Ei au apoi la dispoziție un timp scurt în care fac sugestii în scris în ce privește forma textelor în engleză sau franceză sau discrepanțele existente între variantele redactate în cele două limbi. Comitetul ia în considerare dacă să accepte sau nu aceste amendamente și emite un nou proiect. Curtea îl citește apoi, discutându-l în cadrul mai multor întruniri private. Fiecare paragraf este citit în ambele limbi și, după discutarea lui, este fie lăsat neschimbat, fie amendat sau retrimis comitetului. În final, un proiect de hotărâre amendat este împărțit membrilor Curții, care este citit pentru a doua oară, mai repede decât prima oară, când este luat pagină cu pagină și adoptat, cu sau fără amendamente minore.

La sfârșitul celei de-a doua citiri, un vor final se va înregistra în legătură cu răsunsurile care sunt date în proiectul de hotărâre, la întrebările puse de părți. Membrii Curții votează prin “da” sau “nu” oral, în ordinea inversă vârstei. Fiecare decizie luată ține cont de majoritatea absolută a judecătorilor prezenți. La fiecare vot nu se acceptă abținerile. Judecătorul care nu a participat la o parte din procedurile desfășurate în fază orală sau la o parte a deliberărilor, dar care însă nu a lipsit de la nimic care să fi fost esențial, poate totuși să participe la vot. Dacă un judecător se simte în stare să voteze și dorește să o facă, dar nu este într-o condiție fizică necesară pentru a participa la întrunire, pot fi luate măsuri astfel încât să i se acorde dreptul de a vota, dacă nu se poate altfel, prin corespondență. Dacă voturile sunt împărțite în mod egal, ceea ce se întâmplă atunci când există un judecător ad hoc sau când un membru obișnuit al Curții nu participă, Președintele sau membrul Curții, care îi ține locul acestuia, au votul decisiv (așa cum s-a întâmplat în cazurile “Lotus” și “Africa de S-V”). Rezultatul votului se consemnează în minută.

Pronunțarea hotărârii

Hotărârea este pronunțată ca document bilingv, cu două versiuni, în engleză și în franceză, pe pagini alăturate, întinderea obișnuită fiind de 50 de pagini în fiecare din cele două limbi (minimul înregistrat până acum este de 10, iar maximul de 271). Ca stil, Curtea încearcă să păstreze explicațiile pe cât de simplu permite natura lucrurilor. În concordanță cu practica judiciară internațională, Curtea încearcă să evite cuvintele și expresiile care sunt prea mult legate de un anumit sistem de drept.

Hotărârea se împarte în paragrafe, care din 1966 se numerotează. Subtitlurile, care inițial se foloseau mult, au devenit din ce în ce mai rare. Curtea a urmat practica țărilor care cunosc dreptul civil, împărțind hotărârea în trei părți:

o introducere, în care se menționează numele judecătorilor care participă și al reprezentanților părților, și care rezumă procedurile fără a le comenta și enumera cererile părților;

motivele pentru care Curtea a ajuns la decizia sa, motivele în fapt și în drept sunt enunțate în detaliu, iar argumentele părților sunt puse atent în balanță sau considerate în acest fel;

paragraful final care, după formula: “Pentru aceste motive” (cu două excepții: s-a preferat formularea “în concordanță” în hotărârea pronunțată în 1970 în procesul Barcelona Traction, iar în cazul hotărârii pronunțate în 1992 în cazul privind Disputa frontierei pe continent, insulă și mare se face referire în toate cele opt paragrafele părții finale la paragrafele care conțin motivele relevante) este conținută adevărata decizie a Curții.

După ce Curtea a votat pentru ultima dată în ce privește punctele de mai sus, mai trebuie să decidă în legătură cu două probleme: care dintre cele două limbi (engleză sau franceză) va fi folosită pentru redactarea versiunii autentice și când se va pronunța hotărârea.

Versiunea autentică este tipărită pe pagina din stânga. Dacă toate procedurile, rezultate fie prin înțelegerea părților, fie altfel, s-au desfășurat în doar una din cele două limbi oficiale ale Curții, aceasta va fi limba în care se va redacta și hotărârea, adică versiunea ei autentică. Dacă acest lucru nu se întâmplă, hotărârea va fi luată de Curte. În orice caz, ambele versiuni sune emise de Curtea Internațională de Justiție însăși (excepție au făcut cazurile “Lotus” și “Împrumuturile Braziliei”).

Hotărârea poartă data oficială a zilei în care este pronunțată, care este întotdeauna la puțin timp după ce s-a înregistrat aprobarea Curții care împuternicește grefierul să anunțe agenții părților să participe, să invite jurnaliștii și publicul și să aibă pregătită o versiune provizorie a hotărârii, care a fost anterior tipărită și este la acea dată întocmită în duplicat. Pe această perioadă scurtă, decizia Curții nu este comunicată nimănui, nici Națiunilor Unite, nici Secretariatului și nici părților. C.P.J.I. nu a acceptat nici ea cererea ca, printr-o înțelegere specială, să le fie comunicată părților decizia neoficială, după sfârșitul deliberărilor și înainte de pronunțarea hotărârii. Și C.I.J. s-a considerat obligată să sublinieze că orice întocmire, circulație sau publicare a unor afirmații care anticipează cum va arăta decizia Curții ar fi incompatibile cu o bună administrare a justiției.

Prin contrast față de practica tribunalelor internaționale de arbitraj, pronunțarea unei hotărâri de către C.I.J. este făcută cu maximum de publicitate. Se face în ședința publică ținută în Marele Hol al Justiției din Palatul Păcii. Acei judecători care au participat la vot sunt prezenți, cu excepția cazului în care motive serioase îi împiedică. Un număr de nouă judecători trebuie întrunit de fiecare dată. Președintele citește hotărârea fără sumarul formal al procedurilor, într-una din cele două limbi oficiale ale Curții. În timp ce el citește, agenții părților au la îndemână câte o copie a hotărârii semnată de Președinte și Grefier și care poartă sigiliul Curții; aceste două copii, împreună cu o a treia, de asemenea semnată și sigilată, dar care rămâne la arhivele Curții, constituie copiile oficiale ale hotărârii. În anumite situații, din cauza întinderii hotărârii, Președintele nu o citește în întregime. În aceste cazuri, el indică pasajele care au fost omise și le face un scurt rezumat.

Când Președintele a concluzionat, grefierul citește traducerea prevederilor finale (dispozitivul hotărârii), iar textul hotărârii este împărțit jurnaliștilor prezenți, împreună cu un comunicat de presă de câteva pagini care rezumă hotărârea în ambele limbi oficiale. Acest comunicat de presă, pregătit de Grefier, nu obligă Curtea. Se trimite prin poștă celor interesați și Oficiului care se ocupă cu Informarea Publică din partea O.N.U. Secretarul General însuși este informat.

În câteva săptămâni, în general, hotărârea se publică într-o formă tipărită într-un fascicul din Culegerea de Hotărâri, Avize Consultative și Ordine care se trimite de Grefier, printre alții, către guvernele statelor care au dreptul să apară în fața Curții și este pus spre vânzare publicului larg. Grefierul va furniza, atunci când este necesar, guvernelor acestor state copii ale unei a doua ediții (limitate) a hotărârii, înainte de a le trimite copia tipărită.

În scopul ca cei interesați cu adevărat de proces să fie bine informați în legătură cu natura și originea faptelor și motivelor pe care Curtea și-a bazat decizia, toate documentele din proces sunt apoi tipărite și publicate în culegerea intitulată “Cereri, motive orale și documente”. Aceste volume conțin, numai în limba oficială, cererile părților, înregistrarea ședințelor publice, orice documente noi sau adiționale înaintate de părți și corespondența principală dintre agenții părților și grefier pe parcursul procedurilor cu, în principal, anexele existente la aceste diferite documente.

Opiniile separate sau discordante

Regulile noi din 1978 stipulează că fiecare hotărâre va indica numărul și numele judecătorilor care au constituit majoritatea. Aceasta este o inovație radicală. Hotărârile pronunțate în conformitate cu vechile reguli precizau doar numărul voturilor pentru și împotrivă pentru fiecare punct al deciziei Curții, fără a se preciza cine și cum a votat. S-a recunoscut întotdeauna în Statut că judecătorii, priviți individual, au dreptul să-și apere propriile păreri, dacă doresc.

Cu toate acestea, anumiți judecători au preferat să nu facă astfel. Acest lucru a făcut ca în trecut să fie imposibil să se descopere care judecători au votat într-un anumit fel.

Dacă există puncte distincte în dispozitiv, se vota de fiecare dată separat.

Opiniile judecătorilor pot îmbrăca mai multe forme:

Opinia discordantă arată motivele pentru care judecătorul nu este de acord într-unul sau mai multe puncte cu decizia Curții, de exemplu cu motivarea deciziei și în consecință, el a votat fie împortiva hotărârii în întregime, fie împotriva unor aspecte pe care el le consideră a fi de maximă importanță, ducând la luarea deciziei într-un alt fel.

Opinia separată este redactată de judecătorul care a votat pentru luarea deciziei finale, dar care consideră că opinia sa este în dezacord cu toate sau o parte a motivelor Curții, sau care a fost condus spre a vota în acest fel de o metodă de a raționa diferită sau alte motive; astfel, poate să existe o opinie separată, deși decizia Curții a fost luată în unanimitate, de exemplu în cazurile Minquiers și Ecrehos și Acțiuni armate la graniță (Nicaragua v. Honduras).

Declarația este de obicei o scurtă indicație care ne arată dacă există concordanță sau discordanță.

Din moment ce o opinie poate fi una discordantă în anumite privințe și una separată în alte privințe, este lăsat la latitudinea celui care a întocmit-o să decidă cum o va intitula. Această problemă prezintă importanță mai ales atunci când dispozitivul hotărârii se întinde pe mai melte paragrafe, iar pentru fiecare punct s-a votat separat.

Doi sau mai mulți membrii ai Curții pot să se alăture și să redacteze împreună o opinie comună. Acei membri ai Curții care doresc să redacteze o opinie discordantă sau separată, pot să o facă între primele două citiri ale hotărârii, astfel încât comitetul care face revizuirea să poată să o ia în considerare în ultima versiune a hotărârii care va fi supusă pentru adoptare Curții.

Declarațiile și opiniile sunt tipărite la finalul fiecărei hotărâri în limba originală, împreună cu traducerea efectuată de grefier. În medie sunt în număr de 6 și reprezintă încă aproximativ 100 de pagini, în fiecare limbă, deși s-a înregistrat și un total de 13 – cele mai multe fiind în cazul următoarelor procese: Africa de S-V – 454 de pagini și de zece ori mai mult decât însăși hotărârea pronunțată; Activități militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei – 450 de pagini și de trei ori mai mult decât hotărârea pronunțată.

Opiniile separate se enumeră înaintea opiniilor discordante și la rândul lor, acestea se aranjează în funcție de vârsta autorilor lor. Declarația se plasează înaintea opiniilor. Autorii opiniilor și declarațiilor le semnează în originalul hotărârii. Este considerat general valabil ca ele să se refere la problemele atinse în punctul de vedere al majorității.

Necesitatea adoptării la nivel internațional a unui sistem recunoscut de procedură, cunoscut și folosit de unele țări, a fost contestată. Și problema dacă acest lucru ar contribui la întărirea sau slăbirea autorității și coeziunii Curții a fost pe larg dezbătută, deși chiar și felul în care Curtea funcționează în prezent este criticat. Atât timp cât sunt destui cei care consideră că felul în care se procedează astăzi reprezintă o garanție esențială pentru libertatea de exprimare și pentru o bună administrare a justiției, o schimbare nu ar fi binevenită.

Curtea însăși sublinia în numeroase ocazii că “o legătură indisolubilă există între hotărâre și oricare opinie separată a judecătorilor, fie aceasta separată sau discordantă. Instituia opiniilor separate este una esențială pentru oferirea posibilității judecătorilor de a-și argumenta votul. În cazurile cu o complexitate sporită ca acelea cu care se confruntă Curtea, în care paragrafele dispozitivului hotărârii se împart uneori in mai multe probleme, legate totuși între ele, pentru care, separat, s-a votat câte o dată, un vot pentru sau împotrivă al unui judecător are o importanță enormă asupra puterii acestui judecător de a întocmi o opinie separată sau discordantă. Aceste opinii nu numai că pot pune la îndoială și influența hotărârea finală, dar și motivarea hotărârii, așa cum este ea revizuită la sfârșit, când se iau în considerare toate opiniile exprimate și față de care nu se poate niciodată să se facă abstracție” (doc.Adunării Generale A/41/591/ 1-5 decembrie 1986, Anexa II).

Forța obligatorie a hotărârii Curții Internaționale de Justiție

În ce privește părțile, hotărârea Curții este obligatorie, definitivă și irevocabilă. Acest principiu se aplică tuturor hotărârilor Curții, fie că au fost pronunțate de întreg completul de judecători, fie de o singură Cameră, fie că au fost date într-un caz adus în fața C.I.J. direct, fie că este vorba de apelul declarat împotriva deciziei pronunțate de un alt tribunal (Universitatea Peter Pazmany, Pajzs, Czaley, Esterhazy, Apelul în legătură cu jurisdicția Consiliului ICAO), fie ca hotărârea precizează felul în care disputa urmează să fie stinsă, fie doar enumeră principiile aplicabile (Platforma continentală din Marea Nordului) și fie că acordă despăgubiri sau plata unor daune – interese.

Și C.P.J.I. și C.I.J. au adoptat punctul de vedere prin care este incompatibil cu spiritul și litera Statutului și administrarea justiției internaționale să se pronunțe o hotărâre a cărei validitate ar fi supusă ulterior aprobării din partea părților sau care nu ar produce nici o consecință practică în ce privește drepturile și obligațiile părților.

Prin semnarea Cartei, un stat membru al O.N.U. se obligă să respecte orice decizie a C.I.J. pronunțată într-un litigiu în care este parte. Alte state îndreptățite să apară în fața Curții se obligă în același mod, fie prin confirmarea Statutului, fie prin emiterea unei declarații către Grefă, ceea ce are același efect. Din moment ce, mai mult, un caz nu este supus Curții pentru a decide, decât dacă părțile au recunoscut într-un fel sau altul jurisdicția acesteia acesteia în legătură cu respectivul caz, este rar ca o decizie să nu fie aplicată. Vorbind în general, acele state care acceptă jurisdicția Curții sunt pregătite și să accepte hotărârea pronunțată, în sensul că statele care nu sunt pregătite pentru aceasta, evită recunoașterea anterioară a jurisdicției Curții.

Un stat – membru al ONU sau nu – care observă că partea adversă nu îndeplinește obligațiile care îi incumbă prin hotărârea pronunțată de Curte, poate să se plângă Consiliului de Securitate care este împuternicit să recomande sau să decidă asupra măsurilor care trebuie luate pentru ca hotărârea să producă efecte (art.94 din Carta).

Din moment ce o decizie a Curții nu afectează decât dreptul sau interesele părților implicate în proces și numai în legătură cu acel caz, este evident că principiul “stare decis” (precedentul judiciar este obligatoriu), așa cum există el în țările care cunosc deja numitul common law, nu-și găsește aplicare în dreptul internațional. Este însă firesc să presupunem că, atunci când C.I.J. a decis în legătură cu o speță, va trebui să aibă motive foarte puternice pentru ca ulterior să decidă ca într-un caz similar, să adopte o metodă diferită, derivând printre altele de la progresul și dezvoltarea dreptului internațional. Mai mult, Curtea citează deseori, în sprijinul unei juste judecăți, hotărâri ale sale sau ale predecesoarei, deși a fost foarte precaută să se abțină de la orice declarații care ar indica faptul că este obligată să le respecte. Astfel, se urmărește o anume consistență în deciziile sale.

De asemenea, instanța are puterea de a influența poziția statelor, înspre probleme care au fost deja tratate de Curte. Statele se pot ghida cu ajutorul principiilor emise de Curte (de exemplu, metoda delimitării apelor teritoriale norvegiene în litigiul Dreptului de pescuit). Curtea, la rândul său, se simte obligată să aplice obiceiul, cutuma internațională, la a căror apariție contribuie ea însăși.

Pe scurt, o hotărâre a Curții nu doar decide pur și simplu într-o dispută, ci inevitabil contribuie în egală măsură la dezvoltarea dreptului internațional. Pe deplin conștientă de acestea, Curtea ia în considerare aceste două obiective atunci când alcătuiește și pronunță hotărârile sale.

Ultimul obiectiv al Curții, atunci când există un conflict, este de a deschide calea armoniei internaționale. Chiar și simplul fapt al aducerii unei dispute în fața Curții constituie deja un pas înspre găsirea unei soluții pașnice, pentru împăcarea părților.

Deși trecerea timpului și confidențialitatea care însoțește primele etape ale procedurilor vor conduce apoi spre o atmosferă mai calmă, guvernele au dreptul să spere că decizia Curții, oricare va fi ea, le va ajuta să găsească o soluție onorabilă în disputa lor. Totuși, din chiar faptul că litigiul a fost supus Curții se înțelege că rezultatul nu poate fi clar prevăzut și argumente solide există de fiecare parte. Firesc, toate părțile sunt convinse de justețea poziției lor și nutresc speranța că instanța le va îndreptăți să facă dreptate, dar, deși C.I.J. face tot ce îi stă în putință să nu rănească sentimentele celor implicați, este clar că este imposibil să mulțumească pe toată lumea. Acest lucru ține de esența rolului unei instanțe.

Efectele hotărârilor Curții Internaționale de Justiție

Hotărârea Curții nu prodece efecte decât în legătură cu disputa asupra căreia se pronunță și decât în legătură cu statele care sunt părți în proces (art. 59 din Statutul Curții). Totuși, se poate întâmpla ca hotărârea să afecteze interesele unui stat terț. De exemplu, interpretarea făcută de Curte în legătură cu o convenție multilaterală nu poate fi complet ignorată de statele semnatare, care nu sunt părți în procedurile inițiate în fața Curții. În cazurile Preluării aurului monetar din Roma în 1943 și Timorului de E (Portugalia v. Australia), Curtea a trasat o limită, refuzând să se pronunțe în două cazuri în legătură cu ceea ce ar fi afectat de fapt și interesele unui stat terț. Din acest motiv, anumite state au menționat în declarațiile lor prin care acceptau jurisdicția obligatorie a Curții, că această recunoaștere nu se extinde în legătură cu disputele ce privesc tratate multilaterale, cu excepția cazului în care toți semnatarii sunt părți în litigiul din fața Curții.

În completare, Statutul stipulează că, atunci când un caz implică interpretarea unei convenții multinaționale la care sunt părți statul solicitant și statul pârât, Grefa trebuie să notifice toate acele state semnatare ale convenției și oricare dintre acestea poate cere să intervină în proces. O cerere de intervenție poate fi făcută chiar și dacă nu a existat notificare din partea Grefei, dar trebuie făcută de obicei înainte de data fixată pentru deschiderea fazei orale a procedurilor.

Un număr de state au făcut cerere de intervenție: Polonia în legătură cu S.S. “Wimbledon”, Cuba în legătură cu procesul Haya de la Torre și El Salvador în cazul Acțiunilor militare și paramilitare în și împotriva Nicaraguei, ultimelor două țări admițându-li-se cererea.

S-a decis ca interpretarea făcută de Curte în legătură cu un tratat multilateral, într-o hotărâre, va produce efecte doar în ce privește părțile care au intervenit în proces.

Pentru completarea acestei forme de intervenție, Statutul Curții mai prevede posibilitatea ca anumite state să intervină într-o dispută între alte state, pentru a se proteja împotriva posibilelor efecte ale unei decizii, atunci când consideră că au un interes de natură legală, care poate fi afectat de această decizie.

Oricare stat terț care caută să intervină în proces, trebuie în mod normal să completeze o cerere prin care cere permisiunea de a proceda în acest sens, înainte de încheierea etapei scrise a procedurilor. Fiji a cerut permisiunea de a interveni în cazul Testelor nucleare, Malta în Cazul privind platforma continentală (Tunisia/Libya Arab Jamahiriya), Italia în Cazul privind platforma continentală (Libian Arab Jamahiriya / Malta), Nicaragua în cazul privind Disputa frontierei pe continent, mare și insulă etc. Singura cerere admisă a fost aceea a Nicaraguei.

Interpretarea și revizuirea hotărârilor

Atunci când Curtea a avut competența de a pronunța o hotărâre, are competență și în ce privește interpretarea și revizuirea acesteia.

Curtea poate, la cererea oricărei părți, să interpreteze una din hotărârile sale dacă există o discordanță între punctele de vedere ale părților, în ce privește înțelesul celor decise de Curte. În anumite cazuri, Curtea a refuzat astfel de cereri (Tratatul Neuilly, Dreptul la azil). În alte cazuri, a admis cererea, cel puțin într-o oarecare măsură (Fabrica din Chorzow s.a.).

când apare o chestiune de care Curtea nu avea cunoștință până la acea dată și care este de o astfel de natură încât devine un factor decisiv în luarea hotărârii finale, oricare din părți poate cere ca hotărârea să fie revizuită. Se mai cere ca partea care solicită aceasta să nu fi avut nici ea cunoștință de acest fapt nou, acest lucru să nu se datoreze neglijenței sale, iar cererea trebuie făcută în termen de cel mult 6 luni de la descoperirea faptului nou și în termen de 10 ani de la pronunțarea hotărârii.

C A P I T O L U L V

COMPETENȚA CONSULTATIVĂ A C.I.J.

Din moment ce numai statele au capacitatea de a se înfățișa Curții, organizațiile internaționale nu pot fi părți în procedurile inițiate în fața Curții. S-a propus ca, din timp în timp, să li se acorde acest drept, dar nimic nu s-a decis în acest sens. Dacă se ridică o problemă în ce privește interpretarea sau aplicarea convențiilor încheiate, rămâne la latitudinea statului membru să inițieze procedurile în fața C.I.J. Într-un astfel de caz, organizația implicată este informată de Grefa Curții și primește copii de pe cereri (Incidentul aerian din 3 iulie 1988, Problema interpretării și aplicării Convenției din Montreal din 1971 în legătură cu incidentul aerian de la Lockerbie). Tot ceea ce rămâne de făcut este să furnizeze Curții informațiile necesare. Organizațiile publice internaționale pot să mai furnizeze informații în alte circumstanțe, ori la inițiativa lor, ori la cererea părților sau chiar a Curții.

Constituirea unor organizații (de exemplu F.A.O., UNESCO, W.H.O., I.C.A.O., I.T.U., W.I.P.O.) sau înțelegerile existente între ele și O.N.U. stipulează că, ori de câte ori li se cere să furnizeze informații, sunt obligați să o facă. Regulile Curții precizează că termene – limită pentru a face acest lucru pot fi impuse și că părțile dintr-un litigiu pot comenta informațiile furnizate. Numai I.C.A.O. a furnizat astfel de comentarii în scris, în cazul privind Incidentul aerian din 3 iulie 1988.

1. Avizele consultative date organizațiilor publice internaționale

O procedură specială, aceea a avizelor consultative este, totuși, accesibilă organizațiilor publice internaționale și numai lor. Anumite organisme și agenții, în prezent în număr de 22, au dreptul de a întreba Curtea în legătură cu o problemă de natură legală, cerând astfel un aviz consultativ.

Prin efectul art. 96 din Carta O.N.U., Adunarea Generală și Consiliul de Securitate au aceeași putere, așa cum a fost ea menționată, cu privire la C.I.J., pe care o aveau și Adunarea și Adunarea și Consiliul Ligii Națiunilor cu privire la C.P.J.I. Pe vremea Ligii, doar Consiliul putea invoca această putere, ceea ce mai târziu s-a extins în legătură cu “orice dispută sau întrebare”. Din 1947, s-a aplicat “oricărei probleme juridice” și mai presus de oricine, Adunarea Generală a O.N.U. s-a folosit de această prerogativă, Consiliul de Securitate cerând o singură dată un aviz consultativ.

Patru alte organisme ale Națiunilor Unite au fost autorizate de Adunarea Generală prin rezoluții să poată cere avize consultative Curții în legătură cu “probleme juridice care se ridică în limitele scopului activităților lor”, ceea ce reprezintă o inovație în comparație cu obligațiile C.P.J.I., pe vremea Ligii Națiunilor, iar două dintre aceste organisme s-au folosit de acest drept.

Șaisprezece agenții specializate sau entități asimilate acestora sunt autorizate de Adunarea Generală, în baza înțelegerilor care guvernează relațiile lor cu O.N.U., să ceară C.I.J. avize consultative “în legătură cu probleme juridice care se ridică în limitele scopului activităților lor”. Avem de-a face cu o altă inovație în comparație cu atribuțiile C.P.J.I. care, deși oferă avize consultative în ce privește I.L.O., făcea acest lucru la cererea Consiliului Ligii. Până în prezent, totuși, doar trei agenții s-au folosit de acest drept și au cerut Curții avize consultative (UNESCO, IMO, WHO). Circumstanțele exacte în care fiecare agenție se poate folosi de acest drept și poate cere Curții avize consultative sunt specificate fie în Actul constitutiv al agenției, fie în Constituție sau Statut (Constituția I.L.O., 9 octombrie 1946, Constituția F.A.O., 16 octombrie 1945, Constituția O.N.U. Educaționale, Științifice și Culturale, 16 noiembrie 1945, Constituția WHO, 22 iulie 1946, Convenția Organizației consultative maritime inter-guvernamentale, 6 martie 1948 intrată în vigoare la 17 martie 1958 și modificată pe 22 mai 1982, Statutul I.A.E.A., 26 octombrie 1956 etc.) sau în instrumente particulare cum ar fi înțelegerile emise de conducerile sau convențiile care guvernează privilegiile și imunitățile. Avize consultative pot fi cerute în legătură cu interpretarea acestor texte sau a Cartei ONU și pot să se refere la dezacorduri existente.

două sau mai multe organisme sau agenții interesate (de exemplu, Consiliul economic și social al O.N.U.) pot întreba Curtea în ce privește “probleme juridice legate de relațiile reciproce ale O.N.U. și ale agențiilor specializate”, ceea ce este mai mult o posibilitate teoretică din moment ce entitățile îndreptățite să ceară avize consultative au în general aceleași state membre;

un organism sau agenție și unul sau mai mulți membrii din personalul acestora;

un organism sau agenție și unul sau mai multe state membre;

două sau mai multe state membre ale aceluiași organism sau ale aceleiași agenții interesate.

Deși într-o analiză finală, orice decizie luată de o entitate internațională emană de la statele membre, ea este întotdeauna realizată prin intermediul unui organism al entității respective, ce are sarcina de a apăra interesul colectiv, prin aceea că cere un aviz consultativ. S-a propus ca statele să aibă dreptul de a cere avize consultative, dar această extindere a competenței Curții nu a fost încă acceptată (se poate nota că în Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor dintre state și organizații internaționale din 21 martie 1986 , care încă nu este în vigoare, ia în considerare această limită, prevăzând că, în cazul unor dispute în ce privește anumite probleme care apar între state și o organizație internațională la care primele sunt părți, statele pot cere unui organism competent sau unei instituții să se adreseze Curții și să ceară un aviz consultativ).

Nu au fost de asemenea, acceptate nici sugestiile ca Secretarul General al Națiunilor Unite să I se recunoască dreptul de a cere avize consultative.

Comparativ, sistemul avizelor consultative a fost folosit foarte puțin. C.I.J. a ajuns chiar să emită mai puține avize consultative decât predecesoarea sa C.P.J.I.: 23 din 1948 până în 1996, față de 27 din 1922 până în 1935. A emis aproximativ același număr de avize până în 1956 inclusiv (11) ca și după acest an (12). Această descreștere a numărului poate fi explicată prin faptul că mult mai multe avize în ce privește consecințele primului război mondial au fost cerute C.P.J.I. (21) decât C.I.J. în ce privește consecințele celui de-al doilea război mondial (3). Cazurile cu privire la decolonizare (5) nu au fost suficiente pentru a acoperi diferența.

Procedura avizelor consultative se bazează pe procedura de contencios. Procedura Curții pentru avize consultative, deși are trăsături distincte, rezultând din natura specială și obiectul funcției consultative a Curții, se bazează pe prevederile Statutului și Regulilor referitoare la procedura de contencios, cu precizarea suplimentară că le recunoaște ca fiind aplicabile.

2. Cererea pentru avize consultative

Procedura consultativă începe prin completarea unei cereri în scris pentru un aviz consultativ. După o scurtă introducere, organismul sau agenția care dorește acest aviz, va formula întrebarea sau întrebările care urmează să fie înaintate printr-o rezoluție sau decizie. O anexă a Regulilor Procedurii Adunării Generale a Națiunilor Unite recomandă ca avizele consultative să fie înaintate celui de-al șaselea Comitet juridic pentru sfat, sau unui comitet întrunit anume, la care participă unii dintre membrii Curții. Similar, când se confruntă cu sarcina redactării unei cereri pentru un aviz consultativ, Consiliul Executiv al UNESCO a fost asistat de Secretariat, Adunarea IMCO s-a adresat Comitetului său juridic, iar Adunarea mondială a sănătății a înfățișat problema sa unuia dintre principalele sale comitete.

În aproximativ două săptămâni, cererea se comunică instanței sub forma unei scrisori din partea Secretariatului General al O.N.U. sau din partea Directorului sau Secretariatului General al organizației care cere avizul consultativ, adresată Președintelui C.I.J. sau, în concordanță cu prevederile Regulilor Curții, adresată grefierului. Acesta din urmă informează imediat statele pentru care Curtea este deschisă. În cazurile urgente, Curtea va face totul pentru grăbirea procedurilor.

Procedurile: faza scrisă și faza orală

Pentru ca să emită avizul în deplină cunoștință de cauză, Curtea are puterea de a conduce o fază scrisă și una orală în cadrul procedurilor, anumite aspecte ale acestora amintind de procedura litigiilor desfășurate în fața Curții. Teoretic, Curtea poate renunța la acestea, dar nu s-a dispensat de ele cu totul.

La câteva zile după completarea cererii, Curtea redactează o listă a acelor state și organizații internaționale care pot furniza informații relevante pentru chestiunea în cauză. Statele menționate nu se află în aceeași poziție ca părțile din procesele desfășurate în fața Curții și nici participarea lor în cadrul procedurii consultative nu le obligă să respecte avizul consultativ al Curții. În general, statele menționate sunt statele membre ale organizației care a cerut avizul consultativ, deși, uneori, celelalte state pentru care Curtea este deschisă cu procedura de contencios sunt de asemenea incluse.

Oricare stat care nu este consultat de Curte poate cere acest lucru. Este, totuși, rar ca instanța să permită organizațiilor internaționale care nu au cerut avizul consultativ să participe la desfășurarea procedurilor consultative. Într-un singur caz, o organizație inter-guvernamentală a cerut să fie audiată și i s-a permis. În ce privește organizațiile internaționale neguvernamentale, singura autorizată de C.I.J. să furnizeze informații, în final, nu a mai făcut-o (Statutul internațional al Africii de S-V). Curtea a respins orice cerere a vreunei părți care are o poziție privată, de acest gen (Statutul internațional al Africii de S-V, Consecințele juridice ale prezentei continuate a Africii de Sud în Namibia).

Faza scrisă a procedurilor este mai scurtă decât în procesele dintre state. În caz de urgență, ea poate fi chiar total omisă. Președintele poate emite un Ordin impunând un termen limită în care statele și organizațiile selectate pot prezenta punctul lor de vedere în scris, iar grefierul le informează în legătură cu acest lucru. Acest termen limită, care în medie este de 2 luni, poate fi extins la cererea oricărui stat sau oricărei organizații interesate.

Aceste declarații formau uneori obiectul unor comentarii în scris. Se adresau grefierului, care le traducea pentru Curte și le înainta membrilor Curții și tuturor statelor care la rândul lor furnizaseră informații. Înainte, erau tipărite, dar în prezent se multiplică sau se fotocopiază. Afirmațiile în scris și comentariile sunt tratate ca fiind confidențiale, dar în general se află la dispoziția publicului, la începutul fazei orale.

Statele sunt de obicei invitate să prezinte poziția lor, oral în cadrul ședinței publice, la datele fixate de Curte, dar faza orală a procedurilor nu are loc întotdeauna. Atunci când faza orală a procedurilor are loc, începe în mod normal la 2 luni după completarea afirmațiilor în scris și nu se desfășoară decât de-a lungul câtorva ședințe, deși acestea pot fi și în număr de 24 sau 27 sau chiar 13. Statele și organizațiile care iau parte la audieri, pot sau nu să fi prezentat anterior punctele lor de vedere, în scris. Reprezentanții lor în fața C.I.J. nu sunt cunoscuți ca agenți. Președintele de obicei cheamă o singură dată fiecare organizație și apoi fiecare țară, fie în ordine alfabetică, fie în ordinea stabilită de Curte ca răspuns la sugestiile statelor participante. Audierea are loc în același mod ca și cea din cadrul procedurilor de contencios.

4. Statele și organizațiile care au prezentat rapoarte orale sau în scris în legătură cu procedura avizelor consultative în fața C.I.J. (1946-1996)

Algeria

Argentina

Australia

Azerbaidjan

Belarus

Belgia

Bolivia

Bosnia și Herțegovina

Bulgaria

Burkina Faso

Burundi

Canada

Cehoslovacia

Chile

China

Columbia

Costa Rica

Danemarca

Ecuador

Egipt

El Salvador

Elveția

Em.Arabe Unite

Federația Rusă

Filipine

Finlanda

Franța

Germania

Grecia

Guatemala

Honduras

I.L.O.

India

Indonezia

Insulele Marshall

Insulele Solomon

Iordania

Irak

Iran

Irlanda

Israel

Italia

Iugoslavia

Japonia

Kazakhstan

Kuweit

Lesotho

Liberia

Lituania

Malaesia

Marea Britanie

Maroc

Mauritania

Mexic

Nauru

Nicaragua

Nigeria

Norvegia

Noua Zeelandă

O.A.S.

O.A.U.

Olanda

Pakistan

Panama

Papua Noua Guinee

Polonia

Portugalia

Qatar

R.P.D.Coreea

Rep.Dominicană

Republica Arabă

Republica Islamică

Republica Moldova

România

Samoa

San Marino

Siria

Spania

Sri Lanka

Statele U.ale Am.

Suedia

Thailanda

Tunisia

Turcia

U.N.

Ucraina

Uganda

Ungaria

USESCO

Venezuela

Vietnam

W.H.O.

Zair

Zimbabue

Organizația care cere avizul consultativ joacă un dublu rol în cadrul procedurilor, unul obligatoriu și altul facultativ:

Directorul sau Secretarul General al organizației solicitante trebuie să trimită Curții la cât mai puțin timp, dacă nu odată cu cererea însăși, toate documentele care pot face lumină în cauza respectivă. Acestea pot fi trimise fie toate în același timp, fie separat. Documentele înaintate Curții ajung să fie nu numai cele ale organizației în legătură cu problema în care se cere avizul consultativ, dar și diferite note introductive sau explicative.

În completare, Secretarul General al O.N.U. a înaintat, când era cazul, rapoarte, la datele fixate pentru aceasta. Mai mult, el a răspuns la întrebările formulate în scris de membrii Curții (ca în cazul Saharei de V) Șefii organizațiilor care au cerut avize consultative au fost expres invitați să completeze lista documentelor la care se referă paragraful de mai sus, iar Directorul General al UNESCO a făcut-o, dar Secretarul General al I.M.C.O., nu. Cererile orale au fost prezentate în numele Directorului General W.H.O. pe parcursul audierilor, după dorință organizației implicate, în cazul Legalității folosirii armelor nucleare de un stat într-un conflict armat.

La sfârșitul unui caz, afirmațiile făcute în scris sau oral de statul sau organizația internațională implicate se publică în întregime, în limba în care a fost redactat originalul, în “Cereri, Motive orale, Documente” împreună, întotdeauna, cu documentele prezentate de Directorul sau Secretarul General al organizației care a cerut avizul.

5.Compunerea Curții Internaționale de Justiție

La data deschiderii procedurilor cel mai târziu, trebuie să se ia decizia cu privire la compunerea Curții:

în cadrul mai multor proceduri consultative, anumiți membri ai Curții s-au abținut de la a participa;

în cazul consecințelor legale pentru state ca urmare a prezenței continuate a Africii de Sud în Namibia, un stat a ridicat obiecții față de prezența în complet a anumitor membri ai Curții, iar aceste obiecții au fost respinse printr-un Ordin al Curții, înainte de deschiderea procedurilor;

Regulile Curții prevăd ca atunci când “un aviz consultativ se cere în legătură cu o chestiune juridică în care sunt implicate două sau mai multe state” (art. 102, paragraful 3), acestea din urmă pot să numească judecători ad-hoc, chiar dacă decizia finală în această privință aparține Curții. În timp ce C.P.J.I. a fost de acord să numească judecători ad-hoc în șase dintre cazurile avizelor consultative cu care s-a confruntat între 1928 și 1932, numai două astfel de cereri s-au primit de C.I.J. În cazul Consecințelor legale pentru state ca urmare a prezenței continuate a Africii de S în Namibia, după ce a ascultat observațiile în cauză în Cameră, Curtea a emis un Ordin respingând cererea numirii unui judecător ad-hoc. În cazul Saharei de V, în care două state: Mauritania și Maroc au cerut să li se permită numirea judecătorilor ad-hoc, Curtea a ascultat atunci observațiile pe această temă în ședință publică și a emis un Ordin, acceptând cererea uneia și respingând-o pe cea de-a doua. Curtea a considerat că există aparența unui conflict de natură juridică între Maroc și Spania în legătură cu teritoriile Saharei de V, astfel încât avizul consultativ cerut părea să se refere “la o chestiune juridică în care sunt implicate două sau mai multe state”. A acordat astfel posibilitatea numirii unui judecător ad-hoc. Pe de cealaltă parte, nu părea că există nici un conflict de natură juridică între Mauritania și Spania, astfel încât numirea unui judecător ad-hoc nu era justificată. La acea vreme, membrii Curții includeau un judecător de naționalitate spaniolă;

Regulile Curții din 1978 arată că se pot numi consilieri în cadrul procedurilor consultative;

Nici o prevedere specială nu a fost făcută în ce privește alcătuirea unei Camere a Curții, în cadrul procedurilor consultative.

6.Pronunțarea avizului consultativ

Procedura consultativă se încheie prin pronunțarea avizului consultativ. Avizele consultative se formulează în urma deliberărilor, asemănătoare celor care preced hotărârile Curții, împărțite în același fel ca acestea din urmă. În medie sunt puțin mai scutre (aproximativ 30 de pagini în fiecare limbă). Declarațiile și opiniile separate sau discordante pot fi cuprinse. Pronunțarea avizelor consultative se face asemănător cu pronunțarea hotărârilor Curții. O copie semnată și sigilată a fiecărui aviz se păstrează în arhivele Curții, iar o alta se trimite Secretarului General al O.N.U.; dacă cererea pentru avizul consultativ se primește din partea altei entități, o a treia copie semnată și sigilată se trimite Directorului sau Secretarului General al acesteia. Avizul se tipărește în cele două limbi oficiale ale Curții, în seria “Cereri, Motive orale, Documente” și copii sunt trimise inter alia către acele state pentru care urtea este deschisă.

În exercitarea funcției consultative, C.I.J. trebuie să rămână credincioasă cerințelor care provin din caracterul său și nu poate să se îndepărteze de la regulile esențiale care ghidează activitatea sa de instanță. Are puterea să refuze să emită un aviz consultativ, atunci când s-ar afla în conflict cu aceste cerințe și reguli. Deși C.I.J. a statuat că “răspunsul la cererea unui aviz consultativ nu poate, în principiu, să fie refuzul”, s-a simțit nevoia deseori, fie proprio motu, fie la cererea statelor, să se cerceteze dacă există competență, dacă problema înfățișată este una de natură juridică, dacă anumite trăsături ale tratamentului anterior aplicat subiectelor sau chestiunii determină Curtea să nu se poată pronunța, dacă problema necesită într-adevăr un răspuns, etc. În general, s-a ajuns la o concluzie pozitivă. Acestor probleme nu li se dedică o fază separată a procedurilor, ci sunt de obicei tratate la începutul dezbaterii legate de fiecare aviz consultativ. În cazul Consecințelor legale pentru state ca urmare a prezenței continuate a Africii de S în Namibia, C.I.J. a declarat la deschiderea ședinței publice că a respins unul din mai multe motive invocate pentru ca să-și decline competența de a emite un aviz, iar în legătură cu celelalte motive, s-a pronunțat chiar în cadrul avizului consultativ.

În ce privește predecesoarea sa, C.P.J.I., numai odată în cazul Statului Careliei de E și-a declinat competența de a emite un aviz consultativ; problema ridicată la acea vreme privea direct o controversă între două state, dintre care unul era membru al Ligii și nu participase la procedurile desfășurate – deci, a răspunde acestei probleme ar fi însemnat să se decidă într-o dispută, fără consimțământul unuia din statele implicate.

Se mai poate întâmpla ca însuși organismul să-și retragă cererea, înainte ca avizul consultativ să fie emis, dar și acest caz a avut loc doar o dată, pe vremea C.P.J.I. (Expulzarea Patriarhului Ecumenic).

Cazul special al avizelor consultative cu aplicare la revizuirea hotărârilor Tribunalelor Administrative ale O.N.U. și ale I.L.O.

Sarcina Tribunalului Administrativ al O.N.U. și cel al I.L.O. este de a decide în disputele care apar între organizațiile internaționale și membrii personalului lor, în legătură cu contractele de muncă ale acestuia din urmă și condițiile de numire și angajare. Tribunalul Administrativ al O.N.U. are competență în ce privește Națiunile Unite, I.C.A.O. și I.M.O., iar Tribunalul Administrativ al I.L.O. în legătură cu însuși I.L.O., F.A.O., UNESCO, I.T.U.,W.H.O., W.M.O., W.I.P.O., I.A.E.A. etc. Statutele acestor tribunale prevăd ca, în anumite cazuri în care valabilitatea unei hotărâri este contestată, un aviz consultativ poate fi cerut C.I.J., care va fi obligatoriu [Organizațiile care au acces la aceste două tribunale nu sunt obligate să accepte acest mod de a ajunge la o înțelegere; totuși cele mai multe au recurs la el].

În ce privește Tribunalul Administrativ al O.N.U., o cerere de acest fel putea, conform sistemului în vigoare până în decembrie 1995, să fie înaintată de Comitetul Cererilor pentru Revizuirea hotărârilor Tribunalului Administrativ, organul Adunării Generale, singura care are dreptul să se supună cererii C.I.J.

În ceea ce privește Tribunalul Administrativ al I.L.O., cererea unui aviz consultativ poate să provină de la Organismul care guvernează I.L.O. sau de la Comitetul Executiv al organizației care dorește să conteste hotărârea.

Procedura consultativă din fața Curții se aseamănă cu alte cazuri, fiind declanșată de înregistrarea unei cereri în scris, dar mai există și anumite diferențe care rezultă din nevoia de a respecta interesele membrilor personalului care, afectați de hotărârea tribunalului, o contestă și din motive care țin de o bună administrare a justiției. Astfel, din moment ce membrii personalului implicați nu trebuie să se prezinte personal în fața Curții, li se permite să pregătească observații în scris, pe care să le înainteze Curții, prin intermediul administratorului șef al organizației din care fac parte. Curtea nu a ținut o fază orală a procedurilor în astfel de cazuri, până în prezent, dar a dat statelor și organizațiilor care au completat cereri în scris, posibilitatea să prezinte în scris și comentarii referitoare la cererile părții adverse.

Curtea s-a confruntat cu cereri pentru avize consultative de acest fel în patru cazuri: o dată la cererea Consiliului Executiv al UNESCO și de trei ori la cererea Comitetului cu cereri pentru revizuirea hotărârii Tribunalului Administrativ al O.N.U.

În cazul Tribunalului Administrativ al O.N.U., Adunarea Generală a decis prin rezoluția adoptată în 11 decembrie 1995 să șteargă art. 11 din Statutul Tribunalului care descria procedura de revizuire și care astfel nu se mai poate aplica în ce privește hotărârile pronunțate de Tribunal după 1 ianuarie 1996.

7.Caracteristicile avizelor consultative

Ține de existența avizelor consultative ale Curții faptul că ele sunt consultative, de exemplu, spre deosebire de deciziile Curții, nu sunt obligatorii. Organul care le-a cerut, agenția sau organizația rămân libere de a da efect avizului prin orice mijloace pe care le au la îndemână, sau nu. Numai în câteva cazuri specifice s-a stipulat ca un aviz va fi obligatoriu (de exemplu, convențiile în legătură cu privilegiile și imunitățile O.N.U., agențiile specializate ale O.N.U. și I.A.E.A. și înțelegerea dintre O.N.U. și S.U.A.). Funcția consultativă a Curții este deci diferită de funcția pe care o are în procese și se mai diferențiază și de rolul jucat de Curtea supremă din anumite țări care interpretează constituțiile acelor țări. Totuși, autoritatea și prestigiul Curții rămân legate de emiterea avizelor consultative, iar în ceea ce privește organul sau agenția implicată, dacă împărtășesc această părere sau nu, este o decizie sancționată de dreptul internațional.

C A P I T O L U L VI

C.I.J. ȘI ACTELE ORGANELOR POLITICE ALE O.N.U.

În legătură cu rolul Curții, ca organ judiciar internațional, în ultima vreme, în doctrină, s-a pus problema dacă n-ar fi posibil și de dorit să se exercite un control al legalității actelor organelor politice din sistemul O.N.U., mai ales ale Consiliului de Securitate, de către Curtea Internațională de Justiție.

Problema dacă actele Consiliului de Securitate pot fi supuse unei evaluări juridice de către o autoritate exterioară a fost pusă încă din perioada redactării Cartei O.N.U., la Conferința de la San-Francisco din 1945. S-a susținut, de exemplu, ca organele din sistemul O.N.U. să supună diferendele lor, în materie de interpretare a Cartei, Curții Internaționale de Justiție. Ideea a fost respinsă. S-a considerat că legătura intimă dintre funcția de interpretare a Cartei și aprecierea validității actelor organelor Națiunilor Unite ar fi conferit instituției abilitate să interpreteze Carta și calitatea de a controla legalitatea actelor celorlalte instituții din sistemul O.N.U. S-a hotărât să se renunțe la instituirea unui mecanism specific pentru interpretarea dispozițiilor Cartei și să se admită că fiecare organ din sistemul O.N.U. este judecătorul propriei sale competențe. Problema unei interpretări unitare a Cartei a rămas deschisă.

În condițiile actuale, o posibilă contribuție a C.I.J. la controlul legalității actelor organelor politice din sistemul O.N.U. ar fi motivată, printre altele, de mutațiile intervenite în societatea internațională contemporan~a, în cadrul căreia acțiunile O.N.U., prin Consiliul de Securitate, joacă un rol tot mai important în păstrarea păcii și securității internaționale, de necesitatea evitării unei posibile contestări a legalității unora dintre acțiunile O.N.U. de către un stat sau altul și de efectul concurenței sau complementarității de competență dintre Curte și alte organe ale O.N.U., cum ar fi Consiliul de Securitate. În atare împrejurări, atât pentru doctrină cât și pentru practica statelor, două întrebări de maximă importanță își așteaptă răspunsul: 1) poate și trebuie Curtea să devină un organ judiciar de recurs, un “arbitru” care să-și asume un rol comparabil cu cel al curților constituționale sau curților supreme din diverse țări; 2) când ar urma să aibă loc schimbarea respectivă, înainte sau după reformarea întregului sistem instituțional al O.N.U. Desigur că din moment ce Consiliul de Securitate se dovedește capabil să exercite puteri largi, afectând uneori interesele tuturor membrilor O.N.U., în cadrul căreia să se abordeze și chestiunea rolului C.I.J. După cum s-a susținut în doctrină, cu cât Consiliul folosește puteri mai largi, cu atât mai urgentă apare reforma instituțională a O.N.U..

Cel mai adesea, activitatea C.I.J. este evaluată luându-se în considerare criteriul cantității: câte cauze a judecat, câte decizii sau avize consultative a dat. În plus, datorită războiului rece, ea a traversat o perioadă de activitate redusă. Cu toate slăbiciunile sale, ca organ judiciar permanent, competent în reglementarea diferendelor internaționale, Curtea reprezintă un prim pas pozitiv spre instaurarea unui regim de drept între state. Ea a rezolvat o serie de diferende importante și a prevenit mai multe conflicte armate. De asemenea, a contribuit la dezvoltarea dreptului internațional în toate domeniile în care a fost implicată. Multe din deciziile sale, în probleme ca subiectele dreptului internațional, drepturile și obligațiile statelor, răspunderea și, în special, decolonizarea, platoul continental și frontierele terestre sau maritime, au influențat considerabil conduita statelor, interpretarea normelor dreptului internațional și dezvoltarea sa progresivă.

CONCLUZII FINALE

C.I.J. îndeplinește sarcina de a rezolva disputa legală dintre state și de a asista organizațiile internaționale să funcționeze efectiv și just în variatele lor câmpuri de activitate. Evidențiind și afirmând permanent rolul dreptului internațional în relațiile internaționale, contribuie la dezvoltarea acestui drept.

Încrederea pusă în Curte de state în oricare perioadă istorică, se leagă incontestabil de natura dreptului internațional pe care are sarcina să-l aplice. Totuși, acest drept evoluează permanent, iar aceste evoluții au căpătat în ultimele decenii o nouă dimensiune. Mai mult, pe lângă dezvoltarea regulilor de drept internațional și adaptarea lor la circumstanțele existente în prezent, câmpul de aplicare al acestui drept este permanent extins de către state, în concordanță cu sporirea nevoilor care rezultă din relațiile lor reciproce. Curtea a fost întotdeauna conștientă de importanța aspectului dezvoltării dreptului internațional pe care îl interpretează și aplică. Încă din 1949, instanța a recunoscut că influența exercitată de Carta O.N.U. a reprezentat “o nouă situație”. În Avizul consultativ emis în legătură cu repararea pagubelor suferite în serviciul O.N.U. comenta: “Curtea se confruntă aici cu o nouă situație. Problemele pe care le ridică pot fi rezolvate numai dacă se realizează că situația este dominată de prevederile Cartei, luate în considerare în lumina principiilor dreptului internațional”.

De la acea dată, Curtea a pronunțat multe decizii care recunoșteau expres evoluția dreptului internațional și relevanța acestui factor pentru determinarea legii aplicabile litigiului în cauză. Cauzele înfățișate C.I.J. au acoperit cele mai variate aspecte ale dreptului internațional. Totuși,deciziile Curții nu trebuie să înregistreze evoluția dreptului internațional ci, în multe ocazii, ele însele au contribuit la acest proces evolutiv. Prin interpretarea dreptului internațional în vigoare și aplicarea lui în litigii specifice, deciziile Curții clarifică acest drept și din aceasta, foarte des, așterne calea pentru dezvoltarea progresivă a dreptului internațional de către state, din moment ce deciziile Curții sunt ele însele acte legale și sunt cunoscute atât de state, cât și de agențiile internaționale care se ocupă de sarcina continuă a codificării și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, în special sub auspiciile O.N.U. Cei care îndeplinesc această sarcină datorează imens jurisprudenței Curții.

Într-adevăr, rolul C.I.J. a căpătat forma instituționalizată la un anumit nivel, a statutului Comisiei de Drept Internațional a O.N.U., în acord cu care Comisia pregătește proiectul articolelor sale și le supune Adunării Generale a Națiunilor Unite, împreună cu un comentariu care include un rezumat al precedentelor și al altor materiale care prezintă relevantă, inclusiv “deciziile judecătorești”. Așa cum se va vedea din proiectele Comisiei de Drept Internațional, deciziile C.I.J. ocupă cu mândrie un loc în prezentările Comisiei în legătură cu deciziile judecătorești cele mai relevante.

În ce privește subiectul decolonizării, de exemplu, Curtea a avut ocazia să sublinieze rolul primordial al principiului auto-determinării văzut ca un proces în plină desfășurare (cazul Consecințelor legale pentru state în ce privește prezența continuată a Africii de S în Namibia). Nici nu a ezitat atunci când a subliniat, de asemenea, că “a stabili…și a impune distincții, excluderi,restricții și limitări bazate exclusiv pe motive de rasă, culoare, origine, naționalitate sau origine etnică, ceea ce înseamnă o negare a drepturilor fundamentale ale omului” constituie violarea scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite. Într-un context diferit, a recunoscut chiar, general, obligațiile care revin statelor, prin comunitatea internațională ca întreg (obligații “erga omnes”), pe care le descrie: aceste obligații derivă, de exemplu, în dreptul internațional contemporan, din scoaterea în afara legii a actelor de agresiune, genocid, dar și din principiile și regulile privind drepturile de bază ale persoanelor, inclusiv protecția împotriva sclaviei și discriminării rasiale” (Barcelona Traction, a doua fază).

Mai multe hotărâri ale C.I.J. au avut de asemenea un impact asupra dezvoltării dreptului mării și asupra lucrărilor conferințelor organizate de O.N.U. pentru a trata acest subiect. Din 1951 când Comisia Dreptului Internațional a preluat codificarea acestui subiect, Curtea a definit un număr de criterii de bază care guvernează materia delimitării mării teritoriale: trasarea liniilor nu trebuie să se îndepărteze de la direcția generală a coastei; teritoriul maritim cuprins între aceste limite trebuie să fie suficient de legat de teritoriul de uscat pentru a căpăta regimul apelor naționale; pot exista ocazii în care să se ia în considerare interesele specifice, economice ale regiunii în cauză, atunci când importanța acestora este atestată clar prin folosință de lungă durată. Curtea a respins punctul de vedere prin care, în dreptul internațional, golfurile cu o gură mai lată de 10 mile nu pot fi considerate ape naționale decât dacă sunt așa-numitele golfuri istorice (cazul Dreptului de pescuit (Marea Britanie v. Norvegia)). C.I.J., de asemenea, la vremea la care a treia Conferință a Națiunilor Unite asupra Dreptului Mărilor abia își începuse lucrările, a făcut următoarea afirmație în legătură cu problema granițelor în interiorul cărora statele sunt competente să exercite dreptul de pescuit:

“Este unul dintre avantajele dreptului internațional maritim, rezultat din intensificarea pescuitului, că anteriorul tratament laissez-faire aplicat resurselor vii ale mării în larg a fost înlocuit cu recunoașterea obligației de a lua în considerare drepturile altor state și nevoile conservării pentru beneficiul tuturor” (Jurisdicția dreptului de pescuit).

Curtea a luat parte în mod activ la dezvoltarea principiilor și regulilor dreptului internațional care se aplică teritoriului maritim aflat în jurisdicția unui stat. A avut, de exemplu, ocazia de a analiza unele dintre cele mai noi aspecte ale dreptului mării, care au fost considerate de cea de-a treia Conferință pe această temă și, înainte de încheierea Convenției de la Montego Bay din 10 decembrie 1982, a afirmat în legătură cu conceptul de “zonă economică” faptul că aparține de acum dreptului internațional (Platforma Continentală (Tunisia/Libyan Arab Jamahiriya)). Atât Curtea, cât și una din Camerele sale au aplicat noile principii în definirea și delimitarea spațiului platformei continentale între state al căror teritoriu se află în prelungire sau opus sau pentru definirea platformei continentale în legătură cu zonele exclusive de pescuit.

Dreptul tratatelor este unul din multele domenii în care continua preocupare a Curții față de dezvoltarea legăturilor juridice și-a găsit expresie. Încă din 1951, după ce s-a referit la punctele de vedere tradiționale în ce privește valabilitatea rezervelor existente în tratatele multilaterale, Curtea nota apariția noilor legături care constituie “manifestarea unei noi nevoi de flexibilitate în domeniul operării convențiilor multilaterale”.

C.I.J. a respins metodele rigide de interpretare a tratatelor. Cum menționam și mai sus, Curtea a scos în evidență faptul că “un instrument internațional trebuie să fie interpretat și aplicat în limitele întregului sistem de drept existent la momentul interpretării. Într-adevăr, ceva timp înainte de a intra în vigoare Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor, Curtea l-a descris ca pe un instrument care, în multe privințe, reprezintă codificarea dreptului cutumiar.

În cazurile jurisdicției dreptului de pescuit, a statuat (în hotărârea luată în ce privește propria jurisdicție): “Acest principiu (schimbarea circumstanțelor vor determina un tratat să fie ineficient) și condițiile și excepțiile care i se aplică, au fost cuprinse în articolul 62 al Convenției de la Viena asupra Dreptului tratatelor și pot fi, în multe privințe, considerate ca o codificare a dreptului cutumiar existent, a acelei părți referitoare la încetarea legăturilor născute prin tratat, datorită schimbării circumstanțelor”.

În domeniul economic, C.I.J. și-a adus, de asemenea, contribuția la dezvoltarea dreptului internațional. De exemplu, în legătură cu protecția investițiilor străine, a definit statutul dreptului aplicabil, așa cum se poate vedea din următoarele extrase:

“Considerând dezvoltarea importantă înregistrată în ultima jumătate de secol, creșterea investițiilor străine și expansiunea activității corporațiilor, în particular a companiilor de tip “holding”, care sunt de obicei multinaționale și considerând felul în care interesele economice ale statelor au proliferat, poate să pară la primă vedere surprinzător că evoluția dreptului nu a înaintat, iar, în domeniu, nu s-au cristalizat pe plan internațional reguli general acceptate. Totuși, o examinare mai atentă a faptelor ne arată că dreptul în această materie s-a format într-o perioadă caracterizată printr-un intens conflict al sistemelor și intereselor.

Este vorba în principal de relațiile bilaterale, relații în cadrul cărora drepturile ambelor state: cel care exercită protecție diplomatică și cel care caută protecție, trebuiau protejate. Și aici, ca peste tot, un corp de reguli nu se putea dezvolta decât cu consimțământul celor implicați. Dificultățile întâlnite s-au reflectat în evoluția dreptului în acest domeniu.

Astfel, în stadiul prezent al dreptului, protecția acționarilor necesită să se recurgă la stipulațiile tratatelor sau înțelegerilor speciale încheiate direct între investitorul privat și statul unde este plasată investiția. Statele, din ce în ce mai des oferă astfel de protecție, atât în relațiile bilaterale cât și cele multilaterale, fie prin intermediul unor instrumente speciale, fie în limitele unor înțelegeri de natură economică mai largi.”(Barcelona Traction – a doua fază)

În domeniul mediului, curtea a notat tendința modernă și a subliniat nevoia rezolvării disputelor legate de mediu. Președintele arăta acest aspect în declarația făcută cu ocazia celei de-a 40-a aniversări celebrate de Curte. Dreptul mediului face parte, într-adevăr, din dreptul internațional pe care îl administrează Curtea, de aici, disputele de acest gen pot desigur să fie rezolvate de Curte. În iulie 1993, Curtea, luând în considerare scara recentelor dezvoltări înregistrate în această zonă a dreptului, a decis să formeze o Cameră pentru chestiuni de mediu.

În mai multe ocazii, C.I.J., ca și predecesoarea ei C.P.J.I., a contribuit la definirea principiilor care guvernează materia responsabilității statelor, în ce privește mai ales aspectele subiective și obiective ale actului ilegal internațional, dar și în ce privește consecințele acestui act. Deciziile Curții în legătură cu problema dacă un act este imputabil unui stat sau nu, nu au trecut neobservate în cadrul procesului de codificare a regulilor referitoare la responsabilitatea statelor pentru actele ilegale internaționale.

Multe alte decizii ale C.I.J., în domenii diverse cum ar fi acela al azilului, organizațiilor internaționale, dreptul de trecere, naționalitate, suveranitatea teritorială, etc. pot, de asemenea, să fie citate pentru a ilustra faptul că instanța este cât se poate de pregătită să recunoască natura evolutivă a dreptului pe care îl aplică și semnificația strâns legată de dezvoltarea acestui drept.

LISTA CU ABREVIERI

C.I.J = CURTEA INTERNAȚIONALĂ DE JUSTIȚIE

C.P.A. = CURTEA PERMANENTĂ DE ARBITRAJ

C.P.J.I. = CURTEA PERMANENTĂ DE JUSTIȚIE INTERNAȚIONALĂ

O.N.U. = ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

BIBLIOGRAFIE

Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție

Grigore G e a m ă n u, Principii fundamentale ale dreptului inernațional contemporan

George E l i a n, Curtea Internațională de Justiție – Ediția mare

Florian C o m a n, Drept internațional vol. I și II

Raluca M i g a – B e ș t e l i u, Drept internațional – Introducere în dreptul internațional public – Ediția a III-a

Mădălina V o i c a n, Ruxandra B u r d e s c u, Gheorghe M o c u ț a, Curți internaționale de justiție

CONSIDERAȚIUNI INTRODUCTIVE

Într-un parc din mijlocul orașului Haga se înalță impunătoarea siluetă a Palatului Păcii. Construit între 1908 și 1913 în stil flamand, palatul a fost destinat, inițial, să adăpostească, așa cum adăpostește și astăzi, Curtea Permanentă de Arbitraj, instituție în care, la începutul secolului nostru, mulți oameni politici, precum și mulți juriști entuziaști își puseseră nădejdile pentru instaurarea unei trainice păci universale. În zilele noastre Palatul Păcii este cunoscut mai cu seamă pentru că în el, în afară de alte instituții juridice, se află sediul Curții Internaționale de Justiție, cea mai înaltă instituție judecătorească a lumii, organ principal de justiție al Organizației Națiunilor Unite.

Deschis publicului, Palatul Păcii din Haga este vizitat în fiecare an de zeci și poate de sute de mii de oameni veniți din toate colțurile lumii. Vizitatorii care pășesc în curtea palatului sunt de obicei turiști, oameni veniți să-și petreacă vacanțele, să-și încânte privirile la vederea unor lucruri necunoscute lor.

Probabil că cei care calcă pragul celei mai înalte instanțe a lumii contemporane se întreabă pe ce căi oamenii care lucrează la Curtea Internațională de Justiție pot influența păstrarea și întărirea păcii în lume.

Principiile pe baza cărora a fost înființată și activează Curtea Internațională de Justiție sunt principii care reflectează dorința de a încredința soluționarea diferendelor ivite între state unei înalte instanțe judecătorești, ce urmează să le soluționeze în baza principiilor de drept internațional.

Este de observat că ideea de justiție internațională a fost acceptată cu mai multă ușurință decât formele concrete de organizare și activitate în care această idee urma să se realizeze. Încă din secolul trecut, juriștii propuneau conducătorilor de state diverse forme pentru viitoarele instanțe ale justiției internaționale. Părerile diferite care se formaseră în fiecare stat, o anumită prudență a oamenilor politici în fața unui organ internațional de concepție nouă, interesele deosebite ale guvernelor au făcut ca justiția internațională să ia, la începutul veacului nostru, forma modestă a Curții Permanente de Arbitraj de la Haga. Cu toate greutățile în care a activat, Curtea Permanentă de Arbitraj a avut meritul să demonstreze utilitatea și posibilitatea activității unor instanțe de justiție internațională în condițiile lumii moderne.

Necesitatea instituirii unui organ de justiție internațională în formele unei instanțe propriu-zise s-a impus după primul război mondial. Grozăviile acelui cataclism, dorința de a preveni repetarea lor au fost determinante pentru acceptarea, de către marea majoritate a statelor, a instituirii unei instanțe internaționale, în scopul menținerii păcii în lume prin mijloace juridice. Așa a luat ființă Curtea Permanentă de Justiție Internațională, a cărei activitate a adus o contribuție însemnată în dezvoltarea dreptului internațional. În același timp, a continuat să funcționeze și Curtea Permanentă de Arbitraj. Activitatea de-a lungul întregii existențe a celor două curți este o confirmare incontestabilă a posibilităților de realizare a justiției internaționale.

Din păcate, nici forțele păcii, nici existența justiției internaționale nu au putut împiedica izbucnirea celui de-al doilea război, precum și cortegiul altor suferințe provocate omenirii. Cu toate acestea, la sfârșitul celui de-al doilea război ideea înfăptuirii unei justiții internaționale a fost din nou reluată, pornindu-se de la considerentul că instanțele internaționale ar putea contribui la lichidarea unor focare de neînțelegeri din trecut. În felul acesta s-a ajuns la menținerea unui organ central de justiție internațională, organ care a luat forma Curții Internaționale de Justiție și al cărui sediu este la Haga.

Aderarea statelor la Carta Națiunilor Unite și implicit la statutul Curții Internaționale de Justiție, care face parte integrantă din Cartă, nu împiedică statele ca, în loc de a se adresa Curții, să recurgă la calea directă a tratativelor bilaterale. În relațiile dintre statele lumii de astăzi, calea cea mai uzitată pentru lichidarea neînțelegerilor continuă să rămână calea tratativelor bilaterale. Pe de altă parte, există unele organizații internaționale la înființarea cărora statele membre au căzut de acord să renunțe la o parte din suveranitatea lor, așa cum este cazul Tratatului de la Roma, prin care, la 25 martie 1957, s-au pus bazele Comunității Economice Europene, cunoscută sub numele de Piața Comună. Curtea de Justiție înființată în cadrul acelei organizații are o competență largă, acționând pentru a asigura “respectul dreptului în interpretarea și aplicarea” Tratatului de la Roma. Orice persoană fizică sau juridică se poate adresa Curții în legătură cu măsurile luate în cadrul Comunității și de care s-ar considera lezată în drepturile și intresele sale legale, hotărârile Curții fiind executorii. Este evident că activitatea acelei curți urmărește apărarea unei anumite ordini social-economice, a unor relații internaționale de tip capitalist, dorite ca atare de autorii Tratatului de la Roma. Ceea ce trebuie reținut, ca o consecință a activității acelei instanțe și a altora înființate prin alte tratate, este că existența lor contribuie la reducerea numărului de cauze supuse Curții Internaționale de Justiție.

Dar nu numai existența altor instanțe internaționale contribuie la o anumită reducere a activității Curții Internaționale de Justiție. Căutând explicația acestei reduceri, unul dintre judecătorii curții, suedezul Sture Petrén, arată: “Reținerea (statelor – N.A.) de a folosi în prezent Curtea s-ar putea explica prin faptul că cea mai mare parte a cazurilor deferite până acum Curții au fost extrem de complicate și din acest motiv soluționarea lor a pretins un timp mai îndelungat. Aceasta a făcut să se creadă că pentru soluționarea cazurilor obișnuite, Curtea nu ar fi cea mai indicată instituție”. Petrén constată însă că una dintre explicațiile prin care se justifică de obicei scăderea accentuată a numărului de cauze deferite spre soluționarea Curții este lipsa unor norme stabilite, codificate, de drept internațional, “nesiguranța în ceea ce privește normele ce urmează a fi aplicate în aceste timpuri de necontenite schimbări”. De asemenea – precizează autorul – se afirmă astăzi, mai ales de către țările în curs de dezvoltare, “că procedura Curții este prea complicată” și că, datorită acestor motive, “în mai multe cazuri se preferă folosirea arbitrajului sau un aranjament extrajudiciar”.

Firește, acestea sunt adevăruri. Dar tot atât de adevărat este că ceea ce a putut să contribuie la reducerea activității Curții ca instrument de rezolvare a litigiilor ivite în prezent între state, este teama eventualelor state-părți de deciziile care uneori ar putea să cuprindă soluții, să le spunem deschis, nedrepte. În practică se pot ivi oare asemenea soluții? Din păcate trebuie să răspundem afirmativ, amintind în această privință decizia dată de Curte, în cursul anului 1966, în cunoscuta problemă a Africii de Sud-Vest. Prestigiul Curții, autoritatea sa internațională au suferit după darea acelei decizii. Poate că la acea cauză se referea judecătorul Petrén, când afirma că unele țări în curs de dezvoltare consideră procedura Curții “prea compicată” și că de aceea asemenea țări ar evita să se adreseze acestei instanțe pentru soluționarea diferendelor pe care le au. Este însă posibil ca, sub pretextul aplicării unei complicate proceduri, Curtea – cu infima majoritate de un vot să recunoască indirect unui regim ultrarasist, ca cel al Africii de Sud, dreptul de a administra necontrolat, în scopuri colonialiste, un imens teritoriu, locuit de o populație neagră? Curtea Internațională de Justiție a răspuns afirmativ, dar soluția dată a avut un mare răsunet, a fost aproape pretutindeni și pe bună dreptate criticată. Iată cum, datorită unei soluții care convenea unor interese pur colonialiste, nori de neîncredere s-au putut aduna deasupra Curții Internaționale de Justiție, cu toate bunele intenții care fundamentează cel mai însemnat instrument de justiție internațională al lumii contemporane.

Și totuși, ideea justiției internaționale constituie un ideal al lumii contemporane tot așa de scump omenirii ca și ideea păcii între popoare. Într-adevăr, ideea de pace este legată de aceea a respectării dreptului popoarelor, a principiilor de drept internațional ce și-au făcut loc cu atâta trudă în relațiile dintre state. În anul 1969, președintele Curții Internaționale de Justiție spunea că istoria, prin învățămintele sale, a arătat omenirii că de-a lungul vremurilor de triumfuri și înfrângeri, de putere și decadență, unica permanență este aceea a dreptății popoarelor. “Iată de ce, oamenii dornici de pace adresează conducătorilor tuturor națiunilor rugămintea fierbinte de a instaura și de a afirma neîncetat cu o hotărâre continuu sporită, existența dreptului în interiorul statelor ca și în relațiile internaționale”. Realizarea idealului de justiție internațională în zilele noaste depinde însă de consensul prealabil al statelor, consens luat de la caz la caz, de asigurarea neamestecului în treburile interne prin deciziile Curții, de respectarea neștirbită a integrității, independenței și suveranității statelor ce compar ca părți în fața instanței. Astfel, un litigiu internațional poartă, ca orice litigiu, asupra unui obiect, interes sau drept, cu privire la statele ce le reclamă pot cădea de acord, fie să le supună judecății Curții, fie să le rezolve pe calea tratativelor directe, fie prin alte mijloace de rezolvare pașnice. Fără acordul expres al statelor părți, Curtea Internațională de Justiție nu ar putea niciodată să se substituie prin hotărârile sau avizele sale în atributele suverane ale vreunui stat.

Nici ca organizare și nici ca forme de funcționare nu se poate spune că în forma sa de astăzi acest organ este perfect. Este destul să se reamintească astfel inadvertența din art. 38 al Statutului Curții, potrivit căruia Curtea Internațională de Justiție va aplica, între altele, “principiile generale de drept, recunoscute de națiunile civilizate”. Cine poate însă pretinde astăzi că este abilitat să desemneze care dintre națiunile lumii sunt civilizate și care ar fi necivilizate? Textul actualului art. 38 din Statutul Curții este preluat din Statutul fostei Curți Permanente de Justiție Internațională și amintește în bună măsură de opiniile colonialiste, care după cel de-al doilea război mondial, susțineau că “numai un popor matur poate deveni independent”. Cu siguranță, dacă s-ar fi așteptat ca “maturitatea” popoarelor să primescă confirmarea colonialiștilor, pe harta lumii ar figura aceleași colonii ca cele din anul 1920, an în care a fost redactat Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională.

Au existat propuneri de modificare a Statutului Curții și sunt căutări care urmăresc găsirea unor forme de organizare și de activitate a acestui organ, care să confere justiției internaționale un conținut bogat, corespunzător relațiilor internaționale statornicite la peste un sfert de veac de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Nutrim speranță că problemele legate de îmbunătățiri ale activității în acest domeniu își vor găsi rezolvarea într-un viitor nu prea îndepărtat.