Mijloace Juridice de Protectie a Persoanelor Varstnice
=== Finala ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I SISTEMUL DE PROTECȚIE SOCIALĂ DIN ROMÂNIA
I.1. DE LA ASISTENȚA SOCIALĂ EMPIRICĂ LA ASITENȚA SOCIALĂ DE ASTĂZI
I.2. DEFINIREA ASISTENȚEI SOCIALE ȘI ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL
I.3. CONSTRUIREA ASISTENȚEI SOCIALE CA PROFESIE
CAPITOLUL II BĂTRÂNEȚEA ȘI ÎMBĂTRÂNIREA DEMOGRAFICĂ A POPULAȚIEI
II.1. ÎMBĂTRÂNIREA POPULAȚIEI LA NIVEL MONDIAL
II.2. ÎMBĂTRÂNIREA CA PROCES ȘI IMPACTUL SOCIAL
CAPITOLUL III NEVOILE VÂRSTNICILOR ȘI PROTECȚIA JURIDICO-SOCIALĂ A PERSOANELOR VÂRSTNICE
III.1.DELIMITAREA BĂTRÂNEȚII CA ETAPĂ DE VÂRSTĂ
III.2. IMPACTUL RETRAGERII DIN VIAȚA PROFESIONALĂ ȘI RELAȚIILE SOCIALE
III.3 ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR VÂRSTNICE
CAPITOLUL IV SISTEMUL DE PROTECȚIE SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR
IV.1. COMPONENTELE SISTEMULUI DE PROTECȚIE A PERSOANELOR VÂRSTNICE
IV.2. REGLEMNTĂRI JURIDICE INTERNAȚIONALE ȘI NAȚIONALE
IV.3.PROTECȚIA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR- ORIENTĂRI ȘI PERSPECTIVE
INTRODUCERE
Evoluția societății contemporane duce în permanență la întărirea fenomenului de polarizare a populației : bogații și săracii.
Având în vedere în mod deosebit cea de a doua categorie, observăm fenomenul care demonstrează degradarea condițiilor de viață: nevoi materiale, implicit imposibilitatea creșterii și educării copiilor, șomajul, alcoolismul, violența domestică, furtul, cerșetoria, etc.
În mod evident cei mai expuși nevoilor, riscurilor de tot felul sunt copiii, bătrânii și persoanele cu dizabilități. În aceste condiții tot societatea este aceea care își creează propriile instrumente în vederea protejării, sub diferite forme, de exemplu protecția copiilor aflați în dificultate, protecția oferită copiilor realizându-se printr-un sistem de instituții/servicii.
O parte semnificativă din investițiile pentru modernizarea instituțiilor de ocrotire nu a provenit din fondul de stat, lipsește un inventar exact al schimbărilor survenite în diferite instituții de stat, fie că este vorba de centre de îngrijire în sistem rezidențial, fie de cămine pentru bătrâni aflate sub autoritatea statului.
CAPITOLUL I
SISTEMUL DE PROTECȚIE SOCIALĂ DIN ROMÂNIA
Lipsa asistenței sociale în perioada comunistă a făcut ca, după 1990, serviciile sociale oferite să fie destul de haotic organizate, remarcându-se mai ales lipsa de profesioniști și a legislației în domeniu.
Asta înseamnă nu numai practicarea asistenței sociale, dar și conducerea serviciilor sociale de către indivizi de o cu totul altă specializare decât cea de asistent social.
Până în 1997, legislația românească era deficitară și contradictorie:
Lipseau posibilitățile materiale și cadrul administrativ pentru respectarea legilor existente.
Multe din forurile care aveau răspunderea activităților de ocrotire a copilului aveau un caracter preponderent birocratic,
Lipseau specialiștii capabili de a judeca cu competenta situația reala a copiilor, calitatea vieții lor,
Lipsea tradiția colaborării cu celelalte foruri cu responsabilități pentru copii, ceea ce menținea mari dificultăți în investigarea cazurilor de abuz instituțional sau în reconsiderarea deciziilor privind anumite cazuri diagnosticate și orientate greșit,
Nu s-a pus accentul pe răspândirea și sprijinirea formelor de ocrotire alternative instituționalizării, la o scara corespunzătoare celei la care se manifesta abandonul temporar sau permanent al copiilor,
Numărul lucrătorilor calificați era insufficient,
Opinia publică nu era suficient de sensibilizată față de acele categorii de copii care aveau nevoie de asistență calificată.
Schimbările sociale ale perioadei postcomuniste au impus nevoia pregătirii specialiștilor în servicii sociale. Au apărut și o serie de specializări noi, preluate din țările care au tradiție în domeniu: asistent social, psihoterapeut, psihopedagog, consilier școlar, asistent maternal profesionist, etc.
O componentă esențială a tranziției o reprezintă reforma administrației în toate sectoarele, inclusiv în cel al serviciilor sociale.
În ultimii ani, în România s-a conturat un decalaj tot mai adânc între cerințele noilor cadre instituționale, bazate pe principii moderne, și gradul scăzut de pregătire al funcționarilor publici.
Asistența socială din România a cunoscut în ultima perioadă schimbări majore în domeniul protecției copilului, concretizate în special prin elaborarea unor măsuri de acțiune și intervenție ce permit rezolvarea problemelor copiilor aflați în dificultate, cu scopul recunoașterii și respectării drepturilor acestora.
Până în prezent, sistemul de protecție socială din țara noastră a trebuit să acționeze în două direcții, și anume: pe de o parte, a fost nevoit să rezolve problemele “ moștenite” din regimul trecut, iar pe de o altă parte, să construiască strategii de dezvoltare a sistemului de protecție a socială, care să corespundă altor seturi de probleme recunoscute.
În vederea realizării unei structuri instituționale, la nivel național s-a creat și dezvoltat un sistem piramidal ca subordonare de asistență socială, ce cuprinde ministere, direcții din cadrul ministerelor sau alte structuri guvernamentale.
Doru Buzducea în lucrarea Aspecte contemporane în asistența socială evidențiază atribuțiile, ce revin Ministerului muncii, și justiției sociale, precum:
” Promovarea drepturilor persoanelor sociale, prin:
Elaborarea politicii de asistență socială ;
Stabilirea strategie naționale de dezvoltarea a asistenței nevoiașe ;
Colaborarea cu principalii reprezentanți ai societății civile”
Ca specificitate, în domeniul asistenței sociale, specialiștii menționează următoarele atribuții, ale serviciilor sociale :
”Coordonează și controlează funcționarea sistemului național de asistență socială,
Elaborează proiecte de acte normative, norme metodologice și reglementări îN sistemul de asistență socială,
Realizează planul național de asistență socială, prin direcțiile de acțiune trasate,
Stabilește standarde de calitate pentru serviciile sociale împreună cu instituțiile universitare și organizațiile profesionale,
Îndrumă și controlează activitatea instituțiilor de asistență socială, publice sau private, în ceea ce privește aplicarea măsurilor de asistență socială
Finanțează programele naționale de asistență socială,
Administrează și gestionează fondurile alocate, conform legii, pentru asistență socială”
I.1. De la asistența socială empirică la asistența socială de astăzi
Politica socială a statului poate interveni și în alte domenii cum ar fi: aplicarea unor măsuri de reglementare a proceselor cu efecte nocive asupra mediului ambiant sau la nivel microeconomic prin intermediul instituțiilor locale, putând influența sau urmări rolul și activitatea sindicatelor sau protecția angajaților (durata zilei de muncă, dreptul la condiții corespunzătoare de muncă etc.).
Fundamentul realizării politicii sociale îl constituie sincronizarea politicii sociale cu politica economică astfel încât obiectivele politicii sociale să nu fie în discordanță cu obiectivele de dezvoltare economică. Afirmația că economia este latura inseparabilă a acțiunii sociale presupune tratarea socialului prin prisma modificărilor la care este supus economicul ca urmare a schimbărilor fundamentale de sistem.
La nivel județean s-au înființat direcțiile generale de asistență și protecție socială, care au ca principale atribuții :
”Aprobă planul județean de asistență socială pentru dezvoltarea strategiilor locale de intervenție în sprijinul persoanelor aflate în nevoie ;
Stabilesc măsuri de prevenire a situațiilor de marginalizare și excludere socială și asigură mijloacele materiale, umane și financiare necesare soluționării urgențelor sociale la nivel județean ;
Colaborează cu serviciile publice de asistență socială în vederea aplicării strategiilor din domeniul asistenței sociale ;
Inițiază parteneriate cu reprezentanții societății civile implicați în derularea programelor de asistență socială.”
Obiectul de activitate al Direcției de Protecție Socială îl constituie realizarea ansamblului de măsuri, programme, activități profesionale, familiilor, grupurilor și comunităților cu probleme speciale, aflate în dificultate și într-un grad de risc social, care nu au posibilitate de realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal și decent de viață.
Serviciile de asistență socială se adresează următoarelor categorii de persoane :
persoane cu handicap,
persoane singure,
persoane vârstnice,
familia și copilul,
oricare persoană aflată în nevoie.
Direcția de protecția copilului și asistență socială existentă la nivel județean, vine în ajutorul celor defavorizați prin :
evaluarea persoanelor cu nevoi , fie instituționalizate, fie neinstituționalizate, elaborarea planurilor individuale de intervenție și stabilirea nevoilor acestora,
acordarea de support material și financiar persoanelor aflate în nevoie,
asigurarea de servicii de consultanță juridică și de consiliere psihologică,
înființarea de servicii comunitare alternative,
formarea/ perfecționarea rețelelor de asistenți sociali și personali, care asigură asistență și îngrijre persoanelor cu dizabilități și celor vârstnici,
implementarea și monitorizarea respectării legislației privitoare la accesibilizarea mediului fizic,
Promovarea unor măsuri de protecție bazate pe respectarea drepturilor omului, privind egalizarea șanselor de participare a persoanelor cu dizabilități și a vârstnicilor la viața economică și socială a comunității, combaterea discriminării și a excluziunii sociale.
Inițierea unor proiecte cu asociații și instituții publice de protecție specială, organizații non-guvernamentale din România și din străinătate, în domeniul asistenței speciale a persoanelor cu dizabilități și a persoanelor vârstnice.
La nivel local, consiliile locale ale municipiilor, orașelor și sectoarelor municipiului București organizează compartimente de asistență socială, iar consiliile comunale angajează în aparatul propriu persoane cu atribuții de asistență socială.
Consiliile locale au în domeniul asistenței sociale următoarele atribuții:
”asigură identificarea problemelor sociale și soluționarea acestora în condițiile legii;
Administrează și gestionează fondurile alocate pentru asistență social;
Organizează și susțin financiar sistemul de servicii de asistență social;
Organizează servicii sociale în funcție de solicitările locale;
Asigură plata subvențiilor aprobate pentru asociațiile și fundațiile românești cu personalitate juridică, ce desfășoară programe de servicii sociale;
Elaborează propuneri în vederea alocării de fonduri pentru asistență socială și le transmite direcției generale a finanțelor publice județene;
Aprobă programe de colaborare cu organizații nonguvernamentale;
Încheie convenții în vederea asigurării serviciilor sociale;
Acordă spații, mijloace financiare și logistice pentru susținerea realizării activității de asistență socială;
Asigură locuințe sociale;”
Comunică lunar Agenției Județene de Plăți și Inspecție Socială numărul de beneficiari ai sistemului de asistență socială și sumele cheltuite cu această destinație
Datorită complexității ei, asistența socială este o problemă a întregii societăți, statul având rol coordonator prin competența juridică și materială. Instituțiile juridice (autoritatea tutelară) și cele administrative (compartimentele de asistență socială) trebuie să fie sprijinite de instituțiile sanitare, de învățământ și cultură, de organizațiile profesionale și obstești, de cabinetele medicale și de psihologie clinică.
I.2. Definirea domeniului asistenței sociale și rolul asistentului social și rolul asistentului social
Asistența socială este concepția teoretică (fundamentală social – juridic, etic, psihologic, pedagogic) și modalitatea de ocrotire a persoanelor aflate în nevoie, care fac parte din categoriile defavorizate și paupere ale societății, adică persoane care beneficiază de ajutoare, alocații și pensii oferite de stat, precum și ajutoare oferite persoanelor cu bolnave sau în vârstă.
De asistența socială beneficiază: familia problema cu mediu carențial (rigid, autoritar excesiv, anxiogen, infantil), familia disimetrică (descompletată prin deces, divorț, abandon), familia reconstituită prin căsătorie, cazurile de relații cvasifamiliale (bunici, alte rude și copii), cazurile de relații extrafamiliale (concubinaj), mama și copilul (mama singură, cu probleme sociale), copilul neglijat și abandonat de părinți, cel cu devianță comportamentală.
Se resimte acut lipsa cabinetelor de terapie educațională care să aibă ca personal psihologi, pedagogi, asistenți sociali. Prin intermediul acestor cabinete s-ar acționa unitar, constant și consecvent, pentru soluționarea problemelor de asistență socială.
În sfera activității acestor cabinete ar intra rezolvarea problemelor de inadaptare și dependență socială în relațiile familiale, terenul de acțiune fiind întreprinderile, școlile și grădinițele, spitalele, tribunalele, instituțiile de ocrotire, cartierele cu populație concentrată și cu un mediu educogen discutabil.
Asistența socială este o combinare de abilități și deprinderi, care transpun în practică anumite cunoștințe teoretice și valori. Unele dintre aceste abilități sunt individuale și aparțin asistentului social ca persoană; este vorba despre abilitățile de a asculta, de a răspunde, de a comunica, de a clarifica, de a accepta, de a critica, de a se confrunta, de a înțelege problemele sociale care apar la nivelul fiecărei comunități.
Altele sunt de natură metodologic-profesională de a identifica o problemă, de a evalua trebuințe,de a investiga, de a prelucra informații, de a planifica activitățile, de a lucra în echipă, de a cerceta într-o manieră științifică, de a redacta o comunicare științifică, de a conduce un caz ș.a.”
O altă abilitate fără de care munca asistentului social nu ar avea roade este empatia, adica abilitatea de comunicare a asistentului social transpusă la nivelul de comunicare a persoanei asistate social.
I.3. Construirea asistenței sociale ca profesie
Cunoștințele asistenței sociale sunt preluate din alte domenii socio-umane.
”Un asistent social penrtru a-și exercita profesia în condiții optime trebuie să-și formeze o bază de abilități și deprinderi, precum :
Abilități cognitive în cadrul cărora asistentul social trebuie să fie capabil de : analiză și evaluarea experiențelor care există; clarificarea conceptelor; aplicarea cunoștințelor teoretice în practică; valorificarea datelor și constatarilor în anchetă.
Abilități în relațiile interpersonale. Asistentul social trebuie să identifice și să evalueze câmpul relațional și afectiv, să poată promova sau provoca unele relații și stări afective, funcționale, pozitive; să recunoască impactul câmpului afectiv asupra existenței individuale și familiale a copilului; să diagnosticheze natura relațiilor întâlnite într-un caz sau altul;
Abilități în luarea deciziilor. Asistentul social trebuie să aleagă momentul potrivit pentru decizie.
Abilități administrative. Asistentul social va realiza sarcinile în deplină confidențialitate. El va proba: capacitatea comunicațională, spirit organizatoric, capacități birotice. Având în vedere specificul activității de asistență socială.
Abilități în valorificarea resurselor și a rezultatelor. Profesionalismul adevarat în asistență socială și în investigarea științifică, duc la valorificarea corectă a resurselor. Asistentul social este prin forța împrejurărilor, prin statutul său și un cercetător științific ale cărui rezultate ajută, atât obiectivele asistenței sociale, cât și în procesul cunoașterii generale a mecanismului social, la ameliorarea condiției umane.”
”Avantajele pregătirii asistentului social sunt:
crearea specialiștilor care activează constant în munca de teren, pentru soluționarea practică a problemelor complexe și delicate de asistență socială în general, a familiei în special;
existența asistentului social în institutiile de ocrotire – leagăne și case de copii – reprezintă puntea de legătură între microsocial și macrosocial, el, asistentul, putând facilita procesul dificil al integrării sociale a copilului instituționalizat ;
pregătirea multilaterală a asistentului social ar avea o influență directă asupra orizontului cultural, recunoscut scăzut, al beneficiarilor, deoarece contactul acestuia cu asistentul social este direct.”
Competența este un concept fundamental în asistența socială care conferă cu adevarat titlul de profesionist și care constituie, de fapt, diferența specifică între un meseriaș oarecare și profesia de asistent social.
S-a considerat necesar a puncta câteva elemente definitorii al personalității asistentului social, deoarece locul și rolul său în societate este deosebit de important, fapt care atrage de la sine un anumit profil intelectual, socio-moral și comportamental, al tuturor celor ce optează pentru profesiunea respectivă.
În momentul în care individul este implicat în această activitate (asistența socială), un rol esențial revine constituirii unei puternice motivații intrinseci, consubstanțiale, prin formarea unor aptitudini profesionale.
Pentru a fi empatic ”asistentul social trebuie să perceapă exact structura clientului și, de asemenea, să trăiască odata cu el, aceleași sentimente, analizând prin prisma intelectului, care sunt diferențele dintre sentimentele lui și ale clientului și să elimine orice distorsiune cognitivă – stereotipuri sau judecăți de valoare.”
Empatia se construiește pe deschiderea spre sentimentele celorlalți, pe abilitatea de a citi informațiile provenite prin canale nonverbale.
Empatia se realizează prin transpunerea imaginativ – ideativă în sistemul de de referință al altuia – respectiv preluarea modului de a gândi și de a realiza rolul social – și transpunerea emoțională, acțiunea de activare a unei experiențe, de substituire în trairile lui menționate prin identificarea afectivă a partenerului, preluarea stării lui de spirit.
Asistentul social folosește o serie de abilități în desfașurarea muncii sale:
abilități de comunicare (ascultă cu atenție și înțelege, este conștient de limbajul corpului său și al celorlalți; transmite căldură umană și empatie; explică cu răbdare și claritate ideile și informațiile, folosind un limbaj adecvat fiecărui client);
abilități de evaluare și planificare (este capabil să strângă toate informațiile relevante cu privire la o anumită situație, analizează nevoile și resursele, riscurile și alternativele, întocmește planuri pornind de la scopuri realiste);
abilități de intervenție (demonstrează că are abilitățile necesare muncii directe, eficiente cu toți clienții)
abilități de muncă scrisă (păstrează înregistrări exacte, bine redactate, păstrează dosarele cazurile într-o structură logică);
abilități de colaborare cu alți profesioniști (își exprimă cu claritate propriile idei, ascultă și ideile venite de la ceilalți, învață de la ceilalți);
aptitudini de autoconducere
Vasile Miftode enumeră următoarele abilități:
”abilițăți cognitive ( analiza și evaluarea experienței existente, clarificarea conceptelor aplicarea cunoștințelor în practică, valorificarea datelor și constatărilor obținute prin ancheta de teren);
abilități în relațiile interpersonale (promovarea unor relații funcționale, observare, înțelegere și interpetare corectă a atitudinilor și comportamentelor);
abilități în luarea deciziilor (alegerea momentului potrivit,cînd decizia este necesarăobiectiv impusă sau subiectiv solicitată);
abilități administrative (elaborare de materiale, rapoarte cât mai exacte și cât mai sintetice, spirit organizatoric);
abilități în valorificarea resurselor (demonstrarea nevoii de servicii de asistență socială, punerea în lumină a impactului pozitiv al acțiunilor de asistență socială asupra funcționării întregului sistem social;
conștientizarea la nivel societal a creșterii permanente a cererii de asistență și a obligativității intervenției societății pentru a o satisface prin rețeaua unităților de profil).
Spre deosebire de simpatie, care presupune doar o atitudine pozitivă față de interlocutor, de acord față de ce spune acesta, empatia înseamnă întelegerea deplină a interlocutorului la nivel intelectual și emotional; înseamnă adoptarea cadrului lui de referință”, a modului de a privi lucrurile, de a percepe ceea ce se întamplă.
Primul impuls când ascultăm este acela de a evalua și judeca. Instinctiv urmărim dacă prin vorbele pe care le auzim suntem „atacați” sau ni se cere să schimbăm ceva în comportament.
Cu alte cuvinte, pe fondul a ceea ce auzim ne proiectăm instinctiv nevoile și interesele, istoria proprie, atitudinile, sistemul de valori și implicit propriul ego pentru a putea să înțelegem dintr-o perspectivă subiectivă ceea ce ni se spune.
”Ne bazăm pe experiențele și modele proprii în legatură cu cum este lumea și cum ar trebui să fie ea pentru a-i putea înțelege și judeca pe ceilalți. Interlocutorul spune ceea ce spune și face ceea ce face pornind de la nevoile sale care ar putea să fie total diferite de ale noastre.
El pleacă de la o experiență de viață care ar putea să fie total diferită de a noastră, de la un sistem de valori și atitudini diferite de ale noastre. Îi interpretăm mesajul în sistemul nostru de referință, în timp ce el îl emite în sistemul său de referință”.
În astfel de condiții întelegerea corectă a mesajelor și în special a celor de natură emoțională este aproape imposibilă; comunicarea neîndeplinindu-și scopul; iar relația cu comunicatorul se poate rupe fără a mai putea fi refacută.
În aceste situații comunicarea empatică printr-o atmosferă de cooperare, printr-o ascultare empatică, printr-o concentrare asupra elementelor ce țin ce psihologie și mai putin de logică; este singura care poate asigura o înțelegere corectă.
A asculta empatic presupune mult timp, efort intelectual și afectiv din partea aceluia care o face. Cheltuind astăzi o oră, putem economisi alte ore de care vom avea nevoie mai târziu . Un alt paradox este: „să cheltuiți timp pentru a economisi alte resurse, inclusiv timp.”
Intercorelarea strânsă între conflict și comunicare este determinată de faptul că procesul de comunicare în sine poate cauza conflicte, poate fi un simptom al conflictelor sau poate conduce la rezolvarea conflictelor.
Numai prin comunicare empatică părțile în conflict pot determina existența unei soluții care să țină cont de obiectivele ambelor părți. Adeseori în cadrul marilor companii este prezentă, într-o proprție foarte mare, lipsa de cooperare.
Lucrurile trebuie tratate cu delicatețe și în profunzime pentru a vedea dacă rădăcina răului o constituie oamenii sau paradigma. În majoritatea covârșitoare a cazurilor managerii doresc o atmosferă în care angajații să lucreze împreună într-un schimb activ de idei, beneficiind cu toții de acest efort comun.
Acest lucru se realizează întreținând spiritul de competiție astfel încât succesul unui manager implică eșecul celorlalți. Greutățile întâmpinate de astfel de companii sunt în esență rezultatul unei paradigme viciate.
Există posibilitatea ca incertitudinea, nesiguranța și informația ambiguă generată de o comunicare defectuoasă să fie cauza percepției obiectivelor ca excluzându-se reciproc.
Deoarece diferențele între sistemele de valori induc diferențe între percepții, acestea pot constitui o sursă de conflict, în acest caz, apelarea la comunicarea pozitivă, ascultare empatică, autoexpunere pot conduce la stabilirea unei baze comune de discuții, de interese, la împărtășirea în comun a unor valori.
Încercarea de a înțelege este un factor care depinde întrutotul de propria persoană. Prin această încercare, concentrarea se va axa pe cercul de influență, ceea ce va facilita înțelegerea celorlalți în profunzime.
Comunicarea empatică dă noi calități prezentărilor, o mai mare acuratețe și mai multă integritate, în cazul discuțiilor de afaceri, negocierilor, aceste calități vor fi întotdeauna percepute de către parteneri ceea ce va deschide larg ușa soluțiilor creative și va îndrepta situația către descoperirea celei de a treia alternative, alternativă ce reprezintă punctul de vedere al nici unei părți, reprezentând un punct de vedere mai bun, un punct de vedere superior părerilor subiective.
În legislația românească specifică domeniului asistență socială, respectiv Legea 416/2001 privind venitul minim garantat, Legea nr.47/2006 privind sistemul național de asistență socială, actualizate, sunt reglementate politici sociale privind combaterea sărăciei prin :
Prevenirea scăderii veniturilor sub un anumit nivel
Crearea de locuri de muncă
Formarea și dezvoltarea unor deprinderi profesionale a celor aparținând unei clase sociale defavorizate
Controlul sărăciei
Protecția persoanelor vulnerabile
Prin legislația actuală s-au regelementate mijloace specifice pentru a veni în sprijinul oamenilor ce provin din pături sociale defavorizate prin oferirea de către stat de:
Ajutor social în bani sau în natură pentru cei nevoiași
Ajutor în bani sau în natură pentru cei care nu beneficiază de asigurări sociale
Locuințe sociale și sprijin pentru achiziționarea de locuințe sociale
Sistemul beneficiile sociale are la bază:
Beneficiile contributorilor salariați
Beneficiile non-contributorilor
În timp, țara noastră a implementat o serie de polotici sociale pentru absorbția de fonduri europene destinate formelor grave de excluziune socială. Manifestarea practică a implementării acestor politice constă în:
Eliminarea siuațiilor în care locuitorii unei comunități nu au acte de identitate, nu au acces la nicio formă de învățământ sau de protecție socială,
Reducerea riscului de abandon școlar și anafalbetismului, prin asigurarea accesului la educație pentru toți,
Dezvoltarea și finanțarea de către autoritățile locale a unor programe speciale de alfabetizarea, prin încheierea de parteneriate cu școli și licee care lucrează în programul a doua șansă, cu inspectoratul școlar, cu cu agenția județeană de ocuparea a forțelor de muncă, ș.a.
Asistentul social asigură un sentiment de continuitate și siguranță a vieții prin discutarea și stabilirea modalităților prin care, beneficiarii de prestații sociale din cadrul unei comunități pot fi încadrați în muncă, prin participarea la burse ale locurilor de muncă, prin anchete sociale efectuate lunar sau trimestrial de asistentul social, în vederea monitorizării riguroase.
Asistentul social identifică rudele până la gradul 4 și facilitează implicarea acestora în îngrijirea persoanelor vârstnice, a copiilor aflați în risc de abandon sau a persoanelor care sunt lipsite discernământ.
Pentru persoanele vârstnice, care sunt în situații dificile sau pentru care din pricina deteriorării sănătății fizice sau psihice se impune luarea unor măsuri de protecție specială, asistentul social va monitoriza situația acestora, va identifica rude sau persoane paropiate care doresc să se ocupe de îngrijirea acestora. În situația, în care nu va identifica rude sau persoane care să dorească să fie responsabile pentru persoanele vârstnice aflate în dificultate, asistentul social va găsi instituții de protecție pentru internarea persoanelor în cauză.
Asistentul social va întocmi un referat și va anunța primarul și Autoritatrea tutelară din cadrul primăriei, va înainta dosarul social, împreună cu toată documentația medicală de care dispune, pentru ca membrii autorității tutelare să înainteze în instanță, la judecătoria de domiciliu a dosarului cu obiect de punere de interdicție a persoanei în cauză, cu indicarea persoanei care va fi tutore sau, dupa caz, cu instituția de protecție, unde va fi internat beneficiarul.
În cadrul fiecărei primării funcționează un serviciu sau compartiment specializat de asistență socială. Conducătorul instituției întocmește pentru salariații din cadrul acestui serviciu fișe de post pornind de la normele și deontologia profesiei de asistent social.
În exercitarea profesiei sale,asistenții sociali, fie salariași în cadrul primăriilor, fie angajați în centre de ocrotire și îngrijire a persoanelor vârstnice sau cu dizabilități vor trebui să respecte următoarele norme și principii deontologice specifice profesiei:
a) respectarea și promovarea cu prioritatea interesului persoanelor beneficiare de beneficii sociale;
b) deschiderea către comunitate;
c) egalitatea șanselor și nediscriminarea;
d) asistarea beneficiarilor de prestații sociale în realizarea și exercitarea drepturilor lor;
e) respectarea demnității beneficiarilor;
f) asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării beneficiarilor;
n) asigurarea unei intervenții profesioniste, prin echipe pluridisciplinare;
o) asigurarea confidențialității și a eticii profesionale.
În domeniul asistenței sociale sunt importante 3 tehnici sau instrumente de lucru :
1Ancheta socială
2. Observația și întrevederea
3. Interviul
Ancheta socială este un instrument de lucru prin care sunt determinate în același timp, opiniile, atitudinile și comportamentele beneficiarilor de prestații sociale. În ancheta socială, asistentul social va nota declarațiile, mărturiile oamenilor despre fapte, fenomene sau evenimente, adesori trecute sau inaccesibile asistentului social. Se va nota caracteristicile demografice, structurile familiale, varsta persoanelor supuse anchetei, ocupația, veniturile, condițiile de locuit, serviciile sociale și, în general, factorii social economici carea influențează viața și activitățile acestor persoane.
Prin ancheta socială, specialistul va obține informații actuale cu privire la tipologizarea și clasificarea faptelor sociale. Asistentul social va pune întrebări cu privire la fapte sau fenomene sociale.
2. Observația și întrevederea sunt tehnici de investigație utilizate pentru a analiza un subiect sau o situație. Observația este metoda de colectare a datelor, prin constatări și remarci ale asistentului social, analiza comportamentelor non-verbale.
Întrevederea este modalitatea de observare prin care asistentul social stabilește reații de comunicare în cursul unei întâlniri cu beneficiarii de prestații sociale. Prin ăntevedere, asistentul social adresează întrebări specifice și notează doar răspunsurile relevante pentru scopul său.
3. Interviul este o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la beneficiari.
CAPITOLUL II
BĂTRÂNEȚEA ȘI ÎMBĂTRÂNIREA DEMOGRAFICĂ A POPULAȚIEI
Analiza fenomenului de îmbătrânire la nivelul României denotă creșterea presiunii populației vârstnice asupra populației adulte, potențial active, implicit asupra unor importante sisteme din societate, precum: sănătate, asistență socială, bugetul asigurărilor de sociale, cu implicații extinse în plitica economică și socială.
Problemele care derivă din creșterea ponderii și a numărului vrstnicilor, deteriorarea raportului dintre cei care contribuie în mod activ și cei care beneficiază, conduc la imposibilitatea mecanismelor statului de a menține și a susține corespunzător populația vârstnică prin actualul sistem de pensii.
Lipsa de adaptare a sistemului de sănătate la specificul nevoilor persoanelor vârstnice sunt probleme ce necesită soluții sociale imediate. În prezent tendința de declin a relațiilor și aranjamentelor tradiționale de menținere a siguranței persoanelor vârstnice conduc la crearea unei dependențe din surse nonfamiliale de venit, prin intervenția autorităților statului.
Sprijinul familiei constituie principala și cea mai inmportantă sursă de susținere a persoanelor vârstnice, familia ajunge din motive independente de voința ei să acorde din ce în ce mai puțin sprijin bunicilor și părinților vârstnici.
Pornind de la aspecte privind îmbătrânirea demografică a populației, ne vom opri asupra bătrâneții ca etapă de vârstă (perspective asupra bătrâneții / vârstnicii în societate; stereotipuri referitoare la vârstnici) și vom prezenta principalele modificări induse de procesul de îmbătrânire. Dincolo de interpretarea bătrâneții din punct de vedere sociologic, vom insista asupra impactului pe care îl are retragerea din activitatea profesională și asupra specificului relațiilor sociale dezvoltate la această vârstă.
II.1. Îmbătrânirea populației la nivel mondial
Un factor de risc legat de evoluția populației și a structurii acesteia frecvent menționate de literatura de specialitate este procesul de îmbătrânire. Modificările majore în structura populației României pe grupe mai mari de vârste implică o serie de probleme, cu importante consecințe în toate sferele vieții umane.
Părerile specialiștilor se situează între două limite al unui continuum.
O bună parte din autori vehiculează o perspectivă pesimistă, chiar catastrofică vizavi de evoluția structurii populației pe grupe de vârstă. Aceștia consideră că îmbătrânirea populației reprezintă o amenițare globală la adresa civilizației, civilizație care s-ar putea afla în pericolul de anu mai putea evolua din cauza îmbătrânirii membrilor săi, un alt pericol la care ei susțin că vom fi expuși în scurt timp este colapsul sistemului de pensii și al celor de asigurări de sănătate.
În timp ce îmbătrânirea (în sensul ajungerii la stadiul de bătrânețe) în cazul unei persoane presupune o degradare ireversibilă cu un final ineluctabil, îmbătrânirea populației se referă doar la creșterea ponderii unui grup de vârstă în totalul acesteia (o pondere mai mare de 12,0 % corespunde unei populații îmbătrânite demografic), „proces practic inevitabil pentru populațiile moderne, în deceniile ce vor urma, dar care, în sine, nu este ireversibil și nu conduce cu necesitate la un colaps demografic”
Toate prognozele demografice privitoare la România arată că vom asista în deceniile următoare la o expansiune rapidă și masivă a populației vârstnice. Populația de 60 de ani și peste va crește de la 4,2 (2005) la 6,5 milioane (2050) (de la 19,3% la 33,3%, ca pondere în totalul populației)”.
Problemele care derivă din creșterea ponderii și numărului vârstnicilor sunt „probleme sociale, cu soluții sociale, și nu atât probleme demografice, ce ar necesita măsuri de politică demografică” (de exemplu, soluția la problema creșterii presiunii pensionarilor asupra populației ocupate nu se găsește în plan demografic ci ”implică măsuri sociale legate de activitate și de gestionarea sistemului de asistență a persoanelor vârstnice). Soluțiile / măsurile prevăzute în documentele europene precum ridicarea vârstei de pensionare, sporirea ratelor de activitate, chiar și creșterea contribuției celor activi la constituirea fondurilor de pensii sunt fezabile și nu conduc automat la înrăutățirea situației celor în cauză.”)
Vârstnicii cu handicap se plâng mai frecvent de înrăutățirea stării de sănătate, iar cei fără handicap recunosc că au mai mult timp liber (pentru familie, prieteni), pensionarea însemnând și o îmbunătățire a calității vieții.
Printr-o întrebare liberă din chestionar am solicitat enumerarea principalelor probleme cu care se confruntă vârstnicul în momentul respectiv. Indiferent de categoria de vârstnici analizată, sărăcia și problemele de sănătate sunt temele care produc îngrijorare cel mai frecvent.
În privința procurării medicamentelor, vârstnicii care nu beneficiază de servicii sociale susțin că sunt nevoiți să le cumpere pe cele mai „neperformante”.
Efectuarea analizelor și spitalizarea sunt probleme curente în viața vârstnicului, iar modul în care acestea se realizează este defectuos. De asemenea, ei se confruntă cu lipsa de aparatură pentru adaptarea locuinței. Și din interviurile individuale a reieșit faptul că „îngrijirea medicală” reprezintă o reală problemă pentru vârstnici. Se insistă și aici asupra faptului că medicamentele sunt scumpe, chiar dacă sunt compensate, iar vârstnicul este nevoit să facă tot felul de compromisuri. Sunt anumite cazuri în care vârstnicul are nevoie de îngrijire 24 de ore din 24, iar aparținătorul primește sprijin maxim 8 ore pe zi.
”Sărăcia este o „stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viață considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivități date”.
După cum se observă sărăcia este asociată în primul rând cu lipsa de resurse financiare (economice).
”Marginalizarea reprezintă „poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor, cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității”.
De regulă, ”marginalizarea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață, printr-un deficit de posibilități de afirmare și participare la viața colectivității.
Aproape un sfert dintre cei intervievați (prin chestionar) locuiesc singuri. Pentru cei care nu sunt în această situație, modelul cel mai frecvent de compoziție a grupului de conviețuire include soțul/soția, copiii și nepoții. În cele mai multe cazuri, nepoții la care se face referire în răspunsurile subiecților sunt de fapt copii ai copiilor cu care vârstnicul împarte locuința.
Acest mod de conviețuire facilitează asistarea vârstnicului, pe de o parte, semnificând, pe de altă parte, fie un nivel redus al posibilităților materiale fie conformarea la un model de gospodărire bazat pe familia extinsă. Cazurile de vârstnici care locuiesc împreună cu chiriași sau cu copii aflați în plasament sunt rarisime. Din punctul de vedere al compoziției gospodăriei nu există diferențe între vârstnicii cu handicap și cei fără handicap.
Situația este relativ diferită din punctul de vedere al participării sociale percepute, măsurate prin scale psiho-sociologice. Vârstnicii cu handicap resimt într-o măsură semnificativ mai mare decât cei fără handicap un sentiment de izolare socială, de singurătate (măsurată prin scala de singurătate socială). În schimb, măsurile pe scalele suportului social resimțit și ale capitalului social instrumental sunt similare în cele două categorii de vârstnici.
Având în vedere că vârstnicii cu handicap locuiesc în familii cu o structură similară cu cea a celor fără handicap, putem presupune că singurătatea pe care o resimt este produsă de imposibilitatea participării sociale accesibilă persoanelor sănătoase.
Informare și consiliere defectuoasă
Ne referim la informare cu privire la serviciile guvernamentale și nonguvernamentale existente, drepturile persoanelor vârstnice și vorbim de consilierea vârstnicului în privința opțiunilor pe care le are în anumite situații.
Vârstnicii recunosc că știu foarte puține lucruri despre drepturile pe care le au, despre serviciile de care pot beneficia etc. și acuză ONG-urile de faptul că nu s-au făcut cunoscute (lipsa de popularizare a ONG-urilor).
Vârstnicii care nu beneficiază de servicii sociale așează informarea și consilierea la fel ca și specialiștii pe locul 3. S-a discutat despre multiplele sarcini/roluri pe care le are asistentul social și despre vulnerabilitatea vârstnicului la tot felul de excrocherii și, în acest context, de importanța consilierii și a companiei. Din interviurile individuale rezultă accesul restrâns la diverse surse de informare. Cu toate acestea, este conștientizată nevoia de informare, de consiliere.
II.2. Îmbătrânirea ca proces și impactul social
Cei mai mulți vârstnici din mediul urban beneficiază de facilități transport intern. Doar o mică parte dintre ei au obținut bilete de tratament balnear sau îngrijire la domiciliu. Destul de ciudat mi se pare faptul că vârstnicii cu handicap apelează mai frecvent centrele de zi sau cluburile destinate acestei categorii de vârstă; să fie oare din pricina faptului că vârstnicii fără handicap continuă să desfășoare tot felul de activități (de exemplu, îngrijirea nepoților sau diverse activități pentru suplimentarea veniturilor), ei având încă o oarecare capacitate de muncă.
Printre problemele semnalate de vârstnicii beneficiari de servicii se numără: insuficiența căminelor comparativ cu nevoia/cererea de astfel de servicii comunitare; comportamentul inadecvat al funcționarilor publici; nesiguranța continuității serviciilor; restrângerea dreptului de liberă circulație pentru vârstnicii aflați în centrele rezidențiale din pricina faptului că nu pot deține decât o carte de identitate provizorie.
Vârstnicii ne-beneficiari de servicii au semnalat următoarele probleme ale sistemului de asistență socială: lipsa de vizite ale asistentului social la domiciliu; lipsa cantinelor sociale, în special a cantinelor pentru persoanele cu handicap (de multe ori bătrânețea se asociază și cu handicapul); lipsa de aparatură pentru adaptarea locuinței; lipsa de servicii/asistenți personali pregătiți să se ocupe de bolnavii cu Alzheimer sau Parkinson. Lipsa personalului specializat și accesibil persoanelor vârstnice (logoped, fizioterapeut, asistent social etc.) a fost vehiculată în cadrul interviurilor individuale.
Capacitate limitată de autogospodărire (nevoia de sprijin administrativ)
O altă problemă semnalată de toate grupurile de discuții a fost cea a „capacității de autogospodărire”, a capacității de a se descurca singuri în propria locuință.
Persoane vârstnice care beneficiază de servicii sociale apreciază că sunt mulți vârstnici care se află în imposibilitatea de a se descurca singuri acasă motiv pentru care aleg centrele rezidențiale. Sunt alții care sunt nevoiți să se dea în întreținere unei persoane pentru a beneficia de sprijin. Persoane vârstnice care nu beneficiază de servicii sociale consideră probleme în special efectuarea cumpărăturilor și pregătirea mâncării.
Vârstnicii fără handicap primesc sprijin relativ frecvent de la cunoștințe sau de la vecini în gestionarea relațiilor cu autoritățile, ceea ce indică probabil faptul că absența unui handicap major le-a permis păstrarea unor relații eficiente (ipoteză neconfirmată de măsurile capitalului social instrumental). Pe de altă parte, la rezolvarea unor chestiuni personale (igienă personală, administrarea hranei), la rezolvarea unor probleme de sănătate și la rezolvarea treburilor gospodărești, vârstnicii cu handicap menționează mai frecvent ajutor recepționat, ceea ce confirmă dependența lor de ajutor și costurile pe care vârstnicii cu handicap le impun comunităților și mai ales familiilor.
Este de notat absența ONG-urilor și a fundațiilor din lista instituțiilor care furnizează servicii pentru vârstnici. Nici primăria nu sprijină, se pare, vârstnicii în soluționarea altor probleme decât a celor legate de chestiuni administrative.
Ajutorul este, însă, necesar, lucru dovedit de faptul că, în jur de 14% (în rural) și 7% (în urban) dintre vârstnici au înțelegeri cu anumite persoane pentru a primi ajutor contra cost sau contra plată în natură.
În mediul urban, poate și datorită specificului relațiilor existente aici (relații mai impersonale), prietenii și vecinii se implică mai degrabă în probleme mai puțin personale (ce țin de relația cu autoritățile), iar sprijinul resimțit din partea poliției, a primarului și a preotului este aproape inexistent. Interesant este faptul că organizațiile nonguvernamentale nu par să fie active deloc în viața acestor vârstnici, în schimb asistentul social (din structurile guvernamentale presupunem) contribuie într-o mică măsură la sprijinirea acestei categorii de persoane.
Dependență de ceilalți (problemele aparținătorilor) Dependența vârstnicului de ceilalți a fost o problemă semnalată atât de persoanele de vârsta a treia cât și de către aparținătorii acestora. Se insistă pe faptul că familia nu este susținută.
CAPITOLUL III
NEVOILE VÂRSTNICILOR ȘI PROTECȚIA JURIDICO-SOCIALĂ A PERSOANELOR VÂRSTNICE
Calitatea vieții persoanei suferă o serie de modificări negative odată cu trecerea de vârsta pensionării. Vârstnicii încadrați în diverse grade de handicap tind să-și perceapă viața în tonuri mai sumbre decât cei fără handicap.
În majoritatea cazurilor vârstnicii conviețuiesc împreună cu soțul sau soția, copiii și nepoții lor și doar într-un sfert din cazuri ei locuiesc singuri. Se pare că vârstnicii cu handicap resimt într-o măsură mai mare decât cei fără handicap un sentiment de izolare socială, de singurătate, sentiment datorat cel mai probabil imposibilității participării sociale accesibile persoanelor sănătoase.
Principalele dificultăți cu care se confruntă vârstnicii din România sunt sărăcia și problemele de sănătate (veniturile sunt insuficiente în raport cu necesitățile; vârstnicii se confruntă cu o serie de probleme de sănătate, suferind concomitent de mai multe boli).
Înaintarea în vârstă este asociată adeseori cu degradarea fizică și cu virulența unor boli dintre care cele mai frecvente sunt afecțiunile oaselor și ale articulațiilor (reumatism), ale aparatului circulator, ale ochiului și ale anexelor sale, ale aparatului respirator, digestiv precum și boli endocrine, de metabolism (diabet).
Pentru ambele categorii de vârstnici (cu handicap și fără, din mediul urban sau rural) principala sursă de sprijin în rezolvarea diverselor probleme cu care se confruntă rămâne familia.
Vârstnicii cu handicap menționează mai frecvent ajutor recepționat, ceea ce confirmă dependența lor de ajutor și costurile pe care aceștia le impun comunităților și mai ales familiilor. Conform suportului social efectiv perceput organizațiile nonguvernamentale par să nu fie prezente în viața vârstnicilor. Nici primăria nu sprijină vârstnicii în soluționarea altor probleme decât a celor legate de chestiuni administrative.
Familia ca mediu afectiv mai presus de orice este într-o măsură oarecare predestinată să răspundă cel mai bine tinerei ființe, deocamdată esențial afective, este cea mai adecvată împlinirii trebuințelor acestei ființe; numai o astfel de lume a sentimentelor îl poate înțelege și intuit cel mai adânc pe copil, îi poate accepta cel mai bine starea sa de copilărie. Locul unde copilul învăța să fie iubit și să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă o asemenea distincție, este deci cadrul familial. Acesta este cadrul în care copilul își va putea investi toate resursele emoționale și va învăța să le controleze, făcând încetul cu încetul experiența întregii game a sentimentelor. Fiindcă este un mediu mai ales afectiv, familia este o adevarata școală a sentimentelor. În acest mod familia modelează personalitatea în dimensiunile ei fundamentale”. (Osterrieth, 1973, pp. 50-51)
”Grupul familial joacă deci un rol important în achiziționarea de către individ a coerenței personale, în acest timp, datorită vieții de colectiv, copilul descoperă în acest grup comportamentele de bază, ca de exemplu apărarea propriilor drepturi și respectul față e drepturile altuia. În sânul familiei se desfășoară un joc continuu și variat de acțiuni și reacții reciproce, care asigură simultan socializarea și individualizarea vârstnicului.”
S-au realizat și se realizează campanii de conștientizare pentru bătrâni și pentru aparținători dezvoltarea serviciilor de consiliere pentru persoanele vârstnice, extinderea rețelei de consilieri școlari și a programelor de tip reintegrarea socială a vârstnicilor prin intermediul centrelor de zi.
”Prin consilierea psihologică (individuală și de grup) a vârstnicilor se vor obține următoarele beneficii: clarificarea situațiilor de criză, rezolvarea tensiunilor și a conflictelor interne și asistarea vârstnicilor în rezolvarea problemelor emoționale/comportamentale cu care se confruntă, în vederea soluționării lor adecvate. Lipsa intervenției conduce inevitabil la accentuarea problemelor și la actualizarea lor, necesitând intervenția unei echipe interdisciplinare: psiholog, psihiatru, medic, etc.
Siguranța unui viitor mai bun pentru bătrâni este unul dintre motivele cel mai des invocate de românii care aleg să își trăiasco bătrânețea în centrele sociale pentru vârstnici, tocmai pentru a nu rămâne în grija copiilor, a rudelor sau a prietenilor.
Unii dintre bătrâni nu reușesc, însă, să treacă peste aceste despărțiri, temporare, dar lungi. Psihiatrii avertizează că bătrânii lăsați pe mâna vecinilor sau a rudelor pot deveni de nerecunoscut, lipsa familiei sau celor apropiați, având ca efect grave tulburări emoționale.
Ajutorul este, însă, necesar, lucru dovedit de faptul că, în jur de 14% (în rural) și 7% (în urban) dintre vârstnici au înțelegeri cu anumite persoane pentru a primi ajutor contra cost sau contra plată în natură.
Majoritatea vârstnicilor din mediul rural solicită acces mai bun la facilități medicale, iar mulți vârstnici neîncadrați în grade de handicap consideră necesară mărirea pensiilor. O cincime dintre vârstnicii cu handicap solicită îngrijire la domiciliu și aproape 10% doresc sprijin în regim rezidențial.
În mediul urban, facilitățile medicale, îngrijirea la domiciliu, facilitățile pentru transport și majorarea pensiilor reprezintă principalele solicitări din partea vârstnicilor cu handicap. Cei fără handicap doresc să beneficieze de facilități medicale și de transport, dar și de cantină socială, îngrijire la domiciliu, majorarea pensiilor și ajutor în gospodărie.
Din analiza realizată rezultă că o proporție remarcabilă de persoane vârstnice are nevoie de servicii sociale care, ori nu există, ori sunt insuficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
III.1.Delimitarea bătrâneții ca etapă de vârstă
Bătrânețea, vârsta în care, "memento mori” încetează să mai fie un simplu dicton și devine o atitudine, un mod de raportare la viață– prin faptul că moartea este conștientizată din ce în ce mai deplin, ca o prezențăaproape palpabilă – generează de-a lungul conținutului temporal și cultural aprecieri distincte. Indiferent însă de gradul de înțelegere cu care se raportează societatea la problemele bătrâneții, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieții prilejuiesc întâlnirea cu cele mai dificile încercări și crize.
Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de ”persoană vârstnică” implică schimbări drastice și frustrante, uneori în modul de viață al bătrânului.
A fi nevoit să trăiești experiența retragerii din majoritatea activităților care dădeau un sens vieții, a fi martor la propriul declin fiziologic și uneori psihic și, mai ales, a înfrunta iminențamorții, toate acestea pot obliga individul la reajustări dureroase în modul său de viață.
Problema esențială care se pune în această lucrare, și care aduce problematica bătrâneții pe terenul sociologiei, este faptul că societatea – prin stereotipul bătrânului neajutorat și dependent de ceilalți, pe care îl vehiculează în general – sporește dificultățile de adaptare la această vârstă.
Internarea vârstnicului într-o instituție de îngrijire specializată deteriorează și mai mult modul în care este perceput bătrânul de către grupul social. Acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am propus să studiem modul în care sunt percepuți bătrânii în societatea românească de azi , precum și asistența socială care li se asigură.
În primul rând, raportarea negativă a societății la problematica bătrâneții devine demnă de luat în seamă, dacă avem în vedere faptul că statisticile demografice ale ultimilor ani indică în România o creștere a numărului de persoane vârstnice și preconizează menținerea acestui proces cu consecințe multiple la nivelul societății.
De aceea se impune o reconsiderare a modalităților de abordare a fenomenului bătrâneții în ansamblul său, care trebuie să pornească de la o revizuire a mentalităților, a modelelor sociale de raportare la vârsta a treia. Însă pentru aceasta este necesară identificarea și cunoașterea acestor modele sociale.
Un motiv pentru care această lucrare se impune nu doar ca un demers interesant, ci mai mult, ca o datorie morală, se leagă de faptul că – așa cum spunea Durkheim în lucrarea sa "Despre diviziunea muncii sociale", în care pune problema naturii și a cauzei evoluției societăților moderne spre o mai mare diferențiere a funcțiilor sociale “autoritatea tradiței este dată de autoritatea celor ce o transmit, adică a bătrânilor”.
Numai că – așa cum demonstrează această lucrare, de fapt– prestigiul social al vârstei a treia a devenit oarecum de domeniul nostalgicului, iar atitudinea față de bătrâni exteriorizează mai degrabă compasiune decât respect, ceea ce atrage inevitabil ruptura societății de tradiția care o întemeiază.
Și încă un aspect: migrația tinerilor la orașe a lăsat populația vârstnică de la sate fără sprijin, astfel încât pentru majoritatea bătrânilor ultima soluție a fost aceea de a locui în cămin (azil). Astfel, o mare parte dintre rezidenții căminelor de bătrâni provin din mediul rural, ceea ce face ca acest spațiu să concentreze memoria vie a tradițiilor și cutumelor populare din ce în ce mai amenințate de dispariție.
În plus, bătrânii de azi reprezintă veritabile documente vii ale unei epoci controversate din istoria României, al cărei adevăr istoric rămâne, încă, doar parțial cunoscut.
De aceea, un asemenea spațiu reprezintă pentru sociolog (și nu numai pentru el) un adevărat tezaur, prin mărturiile care reconstituie istoria și tradiția unei epoci.
Nu în ultimul rând, un alt motiv ce justifică această cercetare este acela că prin determinarea modului în care sunt percepuți bătrânii putem măsura interesul cu care se raportează societatea la problemele lor.
III.2. Impactul retragerii din viața profesională și relațiile sociale
Reducerea nevoilor la stări-obiectiv universale, precum găsim în celebra piramidă a trebuințelor formulată de Maslow, este neproductivă deoarece, în realitate, nevoile descriu arareori situații universale sau fundamentale; de cele mai multe ori ele sunt delimitate și dependente de situația beneficiarilor (nevoile sunt variabile de la un context la altul)”.
”Potrivit cercetării realizate, principalele nevoi pe care le au vârstnicii sunt:
necesitatea de a beneficia de acces la îngrijire medicală adecvată;
nevoia de securitate economică (nevoia de a reuși să se auto-întrețină în urma muncii depuse în viața activă; nevoia de asistență financiară, locuință);
nevoia de roluri sociale care să înlocuiască rolurile din viața activă (pentru recunoaștere socială și stimă de sine);
nevoia de socializare (locuri de întâlnire special amenajate; organizarea de activități pentru vârstnici; voluntariat);
nevoia de consiliere și informare adecvată (nevoia de a fi ascultați);
nevoia de servicii sociale specifice care să acopere cerințele existente (centre rezidențiale, servicii de îngrijire la domiciliu etc.).
Pe lângă toate acestea, consider necesar să precizez nevoia de sprijinire a familiei care îngrijește un vârstnic, deoarece problemele cu care aceasta se confruntă sunt deosebit de grave. De multe ori cei care îngrijesc persoane vârstnice sunt ei înșiși vârstnici; de problemele acestora se pare că nu se preocupă nimeni.
Nevoile vârstnicilor pot fi analizate și din perspectiva sub-categoriilor care însumează necesități specifice sau urgente: femeile vârstnice; vârstnicii care din diverse motive sunt singuri; vârstnicii care suferă de boli cronice; vârstnicii care se gospodăresc singuri; vârstnicii din mediul rural; vârstnicii instituționalizați; vârstnicii care au peste 75 de ani; bărbații vârstnici rămași singuri; vârstnicii care locuiesc la bloc; vârstnicii care nu au copii; vârstnicii fără locuință etc.”
Femeile vârstnice reprezintă o categorie de risc datorită faptului că pensiile de care acestea beneficiază sunt reduse (datorită perioadei de cotizare reduse: ies mai devreme la pensie, au avut salarii mai mici decât bărbații, și-au întrerupt activitatea din motive familiale). Toate aceste categorii de vârstnici, cu specificul lor, pot constitui subiecte de analiză pentru studii viitoare.
III.3 Asistența socială a persoanelor vârstnice
Ca element de drept internațional, Organizația Internațională a Muncii a adoptat în anul 1952 (Convenția nr. 102) termenul de "securitate socială" cuprinzând ca elemente complementare asigurările sociale și asistența socială.
În prezent acțiunile de protecție socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea și educația, cultura, condițiile de odihnă și recreere, mediul social-politic, într-un cuvânt, condițiile sociale de trai.
Protecția socială este concepută pentru asigurarea unui standard de viață de bază pentru toți oamenii, indiferent de mijloacele de care aceștia dispun.
Există mai multe categorii de persoane care cer protecția social, astfel putem aminti:
protecția șomerilor,
protecția persoanelor cu dizabilități,
protecția copilului și a tinerilor,
protecția socială complementară (protecția socială în caz de deces, incapacitate de muncă, boală profesională).
Condițiile concrete și nevoile diferite care se cer acoperite fac ca și modalitățile de realizare a protecției sociale să fie diferite. Astfel, programele se bazeazăpe premise diferențiate în cazul asigurărilor sociale-destinate acoperirii unor nevoi personale ca urmare a pierderii temporare sau definitive a capacității de muncă – sau în cazul protecției lucrătorului la locul de muncă-mediu, condiții de muncă- nevoi care se transferă asupra costurilor de producție și a căror satisfacere este inclusă în prețul produsului.
Diversitatea și cuantumul prestațiilor și serviciilor sociale sunt condiționate însă de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea construirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire în ceea ce privește formarea personalului și informatizarea activităților
Programele de protecție socială, administrate de stat, sunt finanțate pe principiul repartiției, compensației între generații, de resurse obținute din contribuții, impozite și taxe, pe baza principiului responsabilității colective.
Lucrătorii migranți ai uneia dintre Părțile contractante și familiile lor au dreptul la protecție și asistență pe teritoriul oricărei alte Părți contractante.
”Structura sistemului de protecție socială din România este complicată de existența unor scheme diferite răspunzând aceluiași risc social, a unor modalități de finanțare și organizare amestecate, uneori improprii, a unor atribuții și responsabilități instituționale suprapuse și neclare.
Securitatea socială este definită ca sistemul de legi, instituții și activități destinate spijinirii persoanelor aflate în risc social, precum șomaj, sărăcie, accidente de muncă, boli profesionale, invaliditate, văduvie, bătânețe, ș.a. Prin această securitate socială se asigură și se alocă categoriilor sociale menționate resurse cu titlu de drepturi prevăzute strict de lege.”
Cele mai importante principii ale dreptului securității sociale sunt :
”Principiul egalității, care derivă din principiul constituțional conform căruia toți cetățenii români, fără deosebire de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică economică, socială și culturală, fără privilegii și fără dicriminări, sunt tratați în mod egal de autoritățile publice, cât și de ceilalți cetățeni ;
Principiul universalității, face referire atât la persoanele protejate, cât și la natura prestațiilor acordate,
Principiul asigurării obligatorii are la bază prestațiile de asigurări sociale, care se dobândesc doar dacă persoana este asigurată.”
”Principiul finanțării de la bugetul de stat a prestațiilor necontributive, constă în solidaritatea socială pentru ajutorarea membrilor comunității aflați în nevoie , fară vreun echivalent sau efort din partea acestora.
Principiul indexării și cuantumul prestațiilor”
Asistența socială a avut la nbază ideea de binefacere, adică fiecare cetățean are dreptul la un trai rezonabil.
”Asistența socială se definește, în primul rând ca un sistem de valori, teorie și practică sau o profesie, o știință și artă.”
Factorul determinant pentru formarea comportamentelor oamenilor adulți este mediul familial. În lucrările științifice au fost invocați factori care determină conduita, evoluția omului în societate, șansele de reușită sau eșec ale individului în societate.
Copiii, pensionarii, șomerii, beneficiarii de venit minim garantat, țăranii care au în proprietate suprafețe mici de teren, zilierii sunt persoane vulnerabile în situații de boală sau accident.
Dezorganizarea socială are ca rezultat abandonul față de propria sănătate, față de sănătatea copiilor, părinții vor dobândi un stil de viață nesănătos, părinții din familiile cu mulți copii sunt în general alcoolici, consumatori de droguri sau tutun, sunt deficitari din punct de vedere cultural, cu o educație sanitară precară.
În rândul acestor oamenii crește riscul de îmbolnăvire, accesul la mijloacele contraceptive este foarte dificil, pentru că cea mai mare parte din populația de vârstă fertilă din considerente economice și din lipsa de informare nu au acces la servicii medicale.
Prestațiile sociale au ca țintă asigurarea unui venit minim social acceptabil, pentru traiul curent al indivizilor, familiilor sau gospodăriilor, în funcție de :
Criteriul apartenenței la o anumită categorie socială se referă la beneficii cu caracter universal, precum: alocația de stat, alocația suplimentară,
Bunăstarea socială, are rolul de politică socială de reducere a sărăciei, prin acordarea de beneficii selective, numai persoanelor care au nevoie, pentru reducerea inechității sociale : ajutorul social, ajutorul pentru încălzirea locuinței, ajutoare de urgență.
”Protecția socială poate fi definită drept un ansamblu de politici, măsuri, instituții și organisme, care asigură sprijin persoanelor sau grupurilor aflate în situații de dificultate, care nu pot să-și asigure prin forțe proprii condiții minime de trai.
Prin sistemul de protecție socială se caută resurse și soluții eficiente de retribuire a resurselor materiale și umane ale societății către acele persoane aflate în dificultate, cu scopul de a se evita decalajele dintre aceștia și populația majoritară.”
Schemele de protecție socială din România funcționează pe principiul asigurărilor sociale, scheme non-contributive finanțate de la bugetul statului, scheme de asistență socială, precum și scheme bazate pe finanțarea prin subvenții de la bugetul de stat a unor bunuri și servicii gratuite sau cu tarife reduse pentru anumite categorii de populație.
Protecția socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea și educația, cultura, condițiile de odihnă și recreere, mediul social-politic, într-un cuvânt,condițiile sociale de trai. La acestea se adaugă: condițiile materiale de viață (locuința și mediul de locuit; ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă; veniturile și consumurile); viața de familie; respectarea ordinii sociale și de drept.
CAPITOLUL IV
SISTEMUL DE PROTECȚIE SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR
IV.1. COMPONENTELE SISTEMULUI DE PROTECȚIE A PERSOANELOR VÂRSTNICE
”Vârstnicii reprezintă, alături de alte categorii, un grup tipic de persoane- familii care, în condițiile unei societăți bazate doar pe economia de piaâă, au dificultăți de obținere a veniturilor necesare unei vieți decente la nivelul respectivei colectivități. Acesta este unul dintre motivele pentru care statul deyvoltă o serie de funcții complementare economiei pentru a corecta producerea bunăstării colective.”
Pornind de la o prezentare succintă a componentelor sistemului de protecție socială a vârstnicilor ne propunem să creionăm direcșie de acțiune pe care o urmează politicile sociale din domeniu.
Vom trece în revistă principalele reglementări juridice internaționale privind vârstnicii, documente care stau la baza eleborării startegiei naționale, pentru ca apoi să prezentăm sistemul de protecție socială a vârstnicilor din Uniunea Europeană.
Partea cea mai consistentă este dedicată descrierii sistemuui de protecție socială a persoanelor vârstnice din România: asigurări de bătrânețe, asigurări de sănătate, asistența socială a vârstnicilor.
Asigurările sociale de bătrânețe reprezintă un prim nivel de protecție ( încearcă să asigure un nivel de trai decent pensionarilor), de care pot beneficia cei care și-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă ca urmare a bătrâneții, invalidității sau decesului (pensie pentru limită de vârstă, pensie de invaliditate).
Județul Argeș urmează aproximativ aceeași traiectorie în evoluția numărului de pensionari. Este necesar să ținem cont de această evoluție a numărului de pensionari de invaliditate, a celor care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă din cauza accidentelor ( de muncă), a bolilor profesionale și a tuberculozei, a bolilor obișnuite și a accidentelor care nu au legătură cu munca atunci când ne gțndim la specificul serviciilor care trebuie dezvoltate.
Datorită scăderii numărului de contribuabili la bugetul asigurărilor sociale (îmbătrânire demografică, pensionări anticipate, șomaj, piața neagră a muncii) și creșterii numărului de pensionari de asigurări sociale (fără agricultori) în România s-a luat măsura creșterii treptate a vârstei de pensionare (de la 57 de ani la 60 de ani pentru femei și de la 62 de ani la 65 de ani pentru bărbați până în anul 2014), sporind astfel nu numai numărul de contribuabili ci și nivelul pensiilor (prin creșterea stagiului de cotizare și a posibilităților fondului de pensii). Pentru corectarea inechitățile existente (între categoriile de pensionari ale căror drepturi de pensie au fost deschise în perioade diferite), în perioada octombrie 2004-decembrie 2005, au fost recalculate pensiile din sistemul public stabilite în fostul sistem de asigurări sociale de stat potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001 (Hotărârea de Guvern nr. 1.550 din 23 septembrie 2004). Noua formulă de calcul a pensiei, bazată pe sistemul punctelor de pensie, asigură o legătură directă între cuantumul pensiei și contribuțiile achitate de asistat pe tot parcursul perioadei active. Tinerii par să aibă o viziune centrată pe prezent, neconștientizând riscurile la care se expun dacă nu contribuie la sistemul de asigurări.
Organizarea sistemului de pensii pe cei trei piloni (sistemul public de pensii obligatoriu, sistemul privat obligatoriu, sistemul pensiilor private propriu-zise) face posibilă beneficierea de avantajele tuturor celor trei sisteme, permițând astfel distribuirea riscurilor. În prezent, cota contribuției individuale de asigurări sociale este de 9,5%, indiferent de condițiile de muncă; în această cotă este inclusă și cota de 2% aferentă fondurilor de pensii administrate privat. Valoarea punctului de pensie a crescut semnificativ în perioada 1 aprilie 2001 – 1 ianuarie 2008: de la 159,7 lei la 581,3 lei(RON). Reforma pensiilor poate avea un impact negativ asupra femeilor din mai multe motive: diferența de salarizare în raport cu bărbații, vârsta mai mică de pensionare, speranța de viață mai mare, întreruperile în munca plătită datorate familiei.
Pe lângă asigurările de bătrânețe, pensionarii beneficiază și de asigurări sociale de sănătate; contribuția (6,5%) datorată de ei la fondul asigurărilor de sănătate se aplică în prezent pentru întregul venit din pensie (înainte de 1 ianuarie 2008 contribuția se aplica doar pentru veniturile din pensii care depășeau limita supusă impozitului pe venit prevăzută de Codul fiscal; contribuția datorată pentru veniturile din pensii aflate sub limita sumei neimpozabile este suportată de către bugetul de stat). Pensionarii se bucură de aceleași drepturi precum celelalte persoane asigurate la acest sistem.
Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse este cel care elaborează politica de asistență socială și promovează drepturile familiei, copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap și ale oricăror ale persoane aflate în nevoie. Vârstnicii participă la procesul decizional prin intermediul Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice și prin intermediul Comitetelor consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice constituite în cadrul prefecturilor.
Legea nr. 17 din 6 martie 2000, lege republicată în 2007, este actul normativ care reglementează asistența socială a persoanelor vârstnice din România. Pe lângă delimitarea clară a conceptului de „persoană vârstnică”, legea stabilește măsurile de protecție care pot fi luate (îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu, în centre rezidențiale, în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, apartamente și locuințe sociale etc.) precum și serviciile pe care le presupun acestea (servicii sociale, socio-medicale și medicale). Principalele tipuri de instituții specializate de asistență socială pentru vârstnici care s-au dezvoltat în România sunt: centre rezidențiale, centre rezidențiale de tip „respite”, centre de primire în regim de urgență, centre de zi (de îngrijire și recuperare, de socializare), servicii de asistență la domiciliu, servicii de consiliere și asistență hot-line, centre de îngrijire medico-socială, centre de îngrijire tip „Hospice” pentru vârstnicii aflați în fază terminală, locuințe protejate, cantină socială.
Sistemele de asigurări (în special cele de pensii și de sănătate) și serviciile de asistență socială a persoanelor vârstnice din România se adresează nevoilor specifice ale acestei categorii de persoane. Comparând sistemele de protecție socială din Uniunea Europeană putem spune că în România există mai degrabă un decalaj de dezvoltare: a fost elaborată legislația din domeniu, dar sunt încă probleme în ceea ce privește normele de aplicare ale acesteia (apar uneori foarte întârziat) și serviciile de asistență socială special dezvoltate pentru vârstnici. Mă refer la faptul că serviciile publice de asistență socială au dezvoltat mai degrabă structuri care se adresează protecției copilului și au neglijat această mare categorie socială pe care o reprezintă vârstnicii. Din păcate nu există încă o coerență în organizarea sistemului de asistență socială a vârstnicilor: serviciile publice se implică mult prea puțin, fondurile bugetare alocate pentru vârstnici sunt insuficiente, nu există o colaborare reală între serviciile publice și cele private, deseori remarcăm suprapuneri de servicii.
IV.2. REGLEMENTĂRI JURIDICE INTERNAȚIONALE ȘI NAȚIONALE
Fiecare stat protejează drepturile și libertățile cetățenilor săi vârstnici, în funcție de realitățile și particularitățile sale economice, sociale, culturale. Într-o lume tot mai integrată însă, au apărut preocupări majore ale statelor și organismelor internaționale pentru protecția juridică a populației vârstnice, aflată în creștere, precum și demersuri de aderare la un corp comun de norme. Ansamblul de documente elaborate de organizațiile internaționale (ONU, OMS, Consiliul Europei, UE), care demonstrează un interes deosebit față de fenomenul îmbătrânirii populației și față de necesitatea protecției sociale a persoanelor vârstnice, constituie un ghid indispensabil pentru elaborarea unor politici referitoare la persoanele vârstnice.
În prezent, țara noastră se confruntă cu un dezechilibru între numărul salariaților și numărul pensionarilor, în sensul că, datorită, în primul rând, politicii de stimulare a pensionării timpurii de după 1990, a crescut rapid numărul de pensionari, în timp ce numărul salariaților a scăzut, mai ales prin emigrarea tinerilor în afara granițelor țării. În acest context, îmbătrânirea populației accentuează o problemă resimțită deja în societatea românească: persoanele vârstnice au nevoie de îngrijire medicalăși asistență personală cu mult peste resursele de care dispun atăt ei înșiși, cât și sistemul de asigurări și de asistență socială.
În domeniul protecției sociale a populației, Consiliul Europei a adoptat, la 3 mai 1996, Carta Socială Europeană, care vizează dreptul la protecția sănătății, la securitatea socialăși medicală, cât și dreptul de a beneficia de servicii sociale.[39]* Carta a fost semnată de România la 15 mai 1997 și a fost ratificată prin Legea nr. 74/1999. Potrivit articolului 23 al Cartei, care reglementeazădreptul persoanelor vârsnice la protecție socială, statele semnatare ale Cartei se angajează să promoveze măsuri care să permită persoanelor vârsnice să ducă o existență independentăîn mediul lor obișnuit, atât timp cât doresc și cât este posibil, măsuri privitoare în primul rând la îngrijirea sănătății persoanelor vârstnice și la serviciile de sănătate de care acestea au nevoie.
Una dintre cele mai importante măsuri guvernamentale întreprinse în acest sens de țara noastrăîn domeniul asistenței sociale a persoanelor vârstnice constăîn elaborarea unui cadru juridic coerent, care sățină seama de normele europene.
Astfel, a fost adoptatăLegea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice. Sunt considerate persoane vârstnice, în sensul legii, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege.
De prevederile acestei legi beneficiază persoanele vârstnice aflate, potrivit articolului 3 din lege, într-una din următoarele situații:
nu are familie sau nu se aflăîn întreținerea unei persoane;
nu are locuințăși nici posibilitatea de a-și asigura condițiile de locuit prin resursele financiare proprii;
nu realizează venituri proprii sau acestea sunt insuficiente;
nu se poate gospodări singură sau necesităîngrijire specializată;
se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile socio-medicale, datorită bolii ori a stării fizice sau psihice.
Analiza problematicii protecției sociale a vârstnicilor se plasează în contextul opțiunii țării noastre de integrare în Uniunea Europeană.
Carta Socială Europeană, unul dintre marile tratate ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului, constituie instrumentul european de referință în materie de coeziune socială. Este primul tratat internațional care consacră dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale – două atingeri majore aduse demnității umane care privesc, într-o măsură semnificativă, și demnitatea persoanelor vârstnice. Conform Cartei Sociale Europene, protecția socialăpentru ansamblul populației, care privește, implicit, și persoanele vârstnice, vizează dreptul la protecția sănătății, la securitatea socială și medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale.
Asistența socială se acordă la cererea persoanei vârstnice interesate, a reprezentantului legal al acesteia, a instanței judecătorești, a personalului de specialitate din cadrul consiliului local, a poliției, a organizației pensionarilor, a unităților de cult recunoscute în România sau a organizațiilor neguvernamentale care au ca obiect de activitate asistența socială a persoanelor vârstnice.
Dreptul la asistență socială se stabilește pe baza unei anchete sociale care se elaborează luându-se în considerare toate datele privind afecțiunile ce necesităîngrijire specială, capacitatea de a se gospodări și de a îndeplini cerințele firești ale vieții cotidiene, condițiile de locuit, precum și veniturile efective sau potențiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieții.
Nevoile persoanelor vârstnice care și-au pierdut total sau parțial autonomia, nevoi ce pot fi de natură medicală, socio-medicală, psiho-afectivă, se stabilesc pe baza grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice.
”Grila națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice a fost aprobată prin HG nr. 886/2000 și cuprinde criteriile de încadrare în grade de dependență. Dependența, potrivit articolului 1 aliniat 3 din HG nr. 886/2000, reprezintă situația unei persoane care, urmare a pierderii autonomiei din cauze fizice, psihice sau mentale, necesită ajutor semnificativ și/sau îngrijire pentru a realiza activitățile de bază ale vieții cotidiene. În vederea încadrării în grade de dependență, se realizează o evaluare a statusului funcțional, senzorial și psiho-afectiv al persoanei vârstnice. Pe baza analizei situației sociale, economice și medicale a persoanei vârstnice, prin ancheta socială se propune măsura de asistență socială justificată de situația de fapt constatată.”
Protecția specială a unor categorii de persoane se referă, pe lângă copii, adolescenți, mame, familii, persoane cu dizabilități, imigranți, și la persoanele vârstnice.
Articolul 23 al Cartei, privitor la „Dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială” vizează măsuri care să permită persoanelor vârstnice să rămână membri deplini ai societății cât mai mult timp posibil, prin intermediul:
unor resurse financiare suficiente care să le permită să ducă o existență decentă și să participe activ la viața publică, socială și culturală:
difuzării informațiilor privind serviciile și facilitățile disponibile pentru persoanele vârstnice și posibilităților de a recurge la acestea.
Măsurile trebuie, de asemenea, să permită persoanelor vârstnice să aleagă liber propriul stil de viață și să ducă o existență independentă în mediul lor obișnuit, atâta timp cât doresc și cât acest lucru este posibil, prin:
punerea la dispoziție a unor locuințe corespunzătoare nevoilor acestora și a stării lor de sănătate sau sprijin adecvat în vederea amenajării locuinței;
îngrijirea sănătății și servicii pe care starea acestora le impune.
În fine, măsurile trebuie să garanteze persoanelor vârstnice care trăiesc în instituții, o asistență corespunzătoare în privința vieții private și participarea la determinarea condițiilor de viață în instituție.
Fără îndoială, aceste cerințe conturează un standard maxim, care nu este atins însă nici de țările cele mai dezvoltate.
Serviciile comunitare care se asigură în baza Legii nr. 17/2000”constau în:
îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu;
îngrijire temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice;
îngrijire în centre de zi.
Serviciile comunitare care, potrivit legii, sunt asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu constau în:
servicii sociale- vizând în principal prevenirea marginalizării și sprijinirea reintegrării sociale,
servicii sociomedicale – vizând ajutorul pentru realizarea igienei personale, adaptarea locuinței la nevoile persoanei vârstnice și
servicii medicale- sub forma consultațiilor și îngrijirilor medicale la domiciliu, consultații stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea de materiale sanitare și de dispozitive medicale.”
Organizarea serviciilor sociale și sociomedicale revine consiliilor locale și sunt asigurate fără plată persoanelor vârstnice care nu au venituri, sau ale căror venituri sunt mai mici de 5 ori decât nivelul net lunar luat în calcul pentru o persoană singură. Serviciile medicale susmenționate sunt acordate în baza reglementărilor legale în vigoare privind asigurările sociale de sănătate, respectiv în baza Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, a Legii nr. 44/1.07.1994– privind veneranii de război precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, precum și a Contractului Cadru din 2006 privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2007, aprobat prin HGnr. 1842/2006 și modificat de HG 634/2007.
”Medicamentele de care pot beneficia asigurații, deci implicit și persoanele vârstnice,sunt cuprinse în Lista de medicamente aprobată prin Ordinul Președintelui CNAS nr.578/2006 și modificată prin Ordinul Președintelui CNAS nr. 124/2007.”
Potrivit prevederilor articolului 95 din Contractul cadru pe anul 2007, procentul de compensare a medicamentelor prevăzute în sublista A este de 90 % din prețul de referință, pentru cele cuprinse în sublista B – este de 50 %, iar pentru cele cuprinse în sublista C – este de 100 %. Prețul de referință este prețul cel mai mic corespunzător unității terapeutice aferente aceleiași forme terapeutice și pentru fiecare concentrație.
În vederea asigurării îngrijirilor medicale la domiciliu pentru persoanele în vârstă, consiliile locale pot angaja personal de îngrijire specializat. Autorizarea persoanelor fizice și juridice care acordă servicii de îngrijiri la domiciliu este reglementată de “Normele privind organizarea și funcționarea îngrijirilor la domiciliu, precum și autorizarea persoanelor juridice și fizice care acordă aceste servicii”, aprobate prin Ordinul nr. 318/2003.
”Potrivit articolului 4 din Norme, beneficiază de îngrijiri medicale la domiciliu persoanele cu afecțiuni acute și/sau cronice, care prezintă un anumit nivel de dependență și o capacitate limitată de a se deplasa la o unitate sanitară în vederea asigurării îngrijirilor ambulatorii recomandate de medici.
Îngrijirea la domiciliu se efectuează numai la indicația medicilor, iar furnizorii de îngrijiri medicale au obligația de a comunica medicului care a recomandat aceste servicii situația evoluției stării de sănătate a pacientului îngrijit.
Îngrijirea persoanelor vârstnice în cămine reprezintă o măsură de asistență socială care se dispune numai cu titlu de excepție.
Accesul unei persoane vârstnice în cămin se face avându-se în vedere următoarele criterii de prioritate:
necesită îngrijire medicală permanentă deosebită, care nu poate fi asigurată la domiciliu;
nu se poate gospodări singură;
este lipsită de susținători legali sau aceștia nu pot să își îndeplinească obligațiile datorită stării de sănătate sau situației economice și a sarcinilor familiale;
nu are locuință si nu realizează venituri proprii.”
În cadrul căminelor pentru persoane vârstnice se asigură condiții corespunzătoare de găzduire și de hrană, îngrijiri medicale, recuperare și readaptare, activități de ergoterapie și de petrecere a timpului liber, asistență socială și psihologică.
Serviciile medicale asigurate în cămin constau în:
consultații și tratamente la cabinetul medical, în instituții medicale de profil sau la patul persoanei imobilizate;
servicii de îngrijire-infirmierie;
asigurarea medicamentelor;
asigurarea cu dispozitive medicale;
consultații și îngrijiri stomatologice.
Persoanele vârstnice care dispun de venituri proprii și sunt îngrijite în cămine, precum și susținătorii legali ai acestora, au obligația să plătească lunar o contribuție de întreținere, stabilită pe baza costului mediu lunar de întreținere. În cazul persoanelor vârstnice care nu au venituri și nici susținători legali, contribuția de întreținere este asigurată din bugetele locale sau județene, după caz.
Căminele de bătrâni se încadrează în categoria unităților de asistență medico-sociale, a căror organizare, funcționare și finanțare este reglementată de Normele din 2 aprilie 2003, aprobate prin HG nr. 412/2003 și prin Instrucțiunile nr.1 din 28 iulie 2003 de aplicare a acestor Norme.
O măsură specială de protecție socială luată de statul român a fost aceea de a subvenționa de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, asociațiile și fundațiile române care înființează și administrează unități de asistență socială.
În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează și administrează unități de asistență socială. Potrivit Normelor Metodologice din 2001 de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998, pot beneficia de subvenții asociațiile și fundațiile române care acordă de cel puțin 12 luni servicii de asistență socială în cadru organizat, respectiv printr-o unitate de asistență socială.
Serviciile de asistență socială acordate de aceste asociații și fundații sunt subvenționate dacă îndeplinesc următoarele condiții:
se încadrează în liniile de subvenționare prioritare în domeniul asistenței sociale;
se desfășoară într-un spațiu adecvat sau la domiciliul persoanelor asistate;
sunt utilizate și alte resurse pentru acordarea serviciilor de asistență socială.
O prevedere importantă a Legii nr. 17/2000, cu caracter de protecție a persoanelor vârstnice, este reprezentată de articolul 30 din Lege, potrivit căruia ”persoana vârstnică va fi asistată, la cererea sa, ori din oficiu, după caz, în vederea încheierii unui act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparțin, în scopul întreținerii și îngrijirii sale, de un reprezentant al autorității tutelare a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază persoana vârstnică respectivă.”
Prin Legea nr. 16/2000 a fost înființat Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, organism autonom, consultativ, de interes public, ”având drept atribuții:
sprijinirea instituțiilor statului în aplicarea recomandărilor Adunării Mondiale a Persoanelor Vârstnice;
urmărirea aplicării reglementărilor legale privind persoanele vârstnice și sesizarea organelor competente despre abaterile constatate;
avizarea proiectelor de acte normative care privesc persoanele vârstnice;
sprijinirea organizării asociative a persoanelor vârstnice și a participării lor active la viața socială.”
În teritoriu, funcționează consilii județene ale persoanelor vârstnice. Pentru soluționarea pe plan local a problematicii persoanelor vârstnice, în cadrul fiecărei direcții de muncă, solidaritate socială și familie județeană, este desemnată o persoană care asigură colaborarea permanentă cu consiliile județene ale persoanelor vârstnice.
Unul dintre cele mai importante acte normative în domeniul protecției sociale este reprezentat de Legea nr. 47/2006 privind sistemul național de asistență socială (care la data intrării sale în vigoare a abrogat Legea 705/2001 privind sistemul național de asistență socială). În conformitate cu prevederile articolului 4 din Legea nr. 47/2006, principiile care stau la baza funcționării sistemului de asistență socială sunt:
universalitatea – potrivit căreia fiecare persoană are dreptul la asistență socială în condițiile legii;
respectarea demnității umane – potrivit căreia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;
solidaritatea socială- conform căreia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale;
subsidiaritatea – potrivit căreia, în situația în care persoana sau familia nu își poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală și structurile ei asociative si, complementar, statul.
Pentru asigurarea aplicării politicilor sociale în domeniul protecției populației (inlcusiv a persoanelor vârstnice), consiliile locale și consiliile județene înființează și organizează în subordinea lor servicii publice de asistență socială.
Privitor la jurisdicția sistemului național de asistență socială, decizia de stabilire a dreptului la servicii sociale și prestații sociale poate fi contestată la comisia de mediere socială. Comisia de mediere socială este obligată a se pronunța în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, printr-o decizie, această din urmă decizie putând fi atacată, la rândul său, în termen de 30 de zile de la data emiterii, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Chiar dacă, în ceea ce privește legislația în materie de protecție socială, s-au făcut progrese considerabile și s-a elaborat un cadru legislativ adecvat pentru protecția socială a persoanelor vârstnice, cea mai importantă problemă cu care ne confruntăm rămâne cea a punerii în practică a tuturor instrumentelor de protecție socială create, deoarece sunt evidente disfuncționalitățile existente în prezent în sistemul de protecție socială a vârstnicilor.
Având în vedere faptul că, și în cazul țărilor dezvoltate, protecția vârstnicilor nu este adaptată în totalitate nevoilor acestora, pe plan național se impune cu prioritate asigurarea protecției sociale în general, și a asistenței sociale a persoanelor vârstnice în special, pentru ca persoanele vârstnice să poată beneficia de securitatea socială necesară.
Declarația Adunării Parlamentare a Consiliului Europei evidențiază că îmbătrânirea demografică, modernizarea și alte schimbări sociale aflate în curs sunt însoțite de o serie de amenințări la adresa persoanelor vârstnice și a coeziunii sociale. Se subliniază că protecțianu constituie decât un capitol al reflecției asupra viitorului persoanelor vârstnice. Recomandarea Comitetului Miniștrilor adresată statelor membre, din 18 septembrie 1998 – R(98)9 – reiterează ideea conform căreia prevenirea riscului de dependențăar trebui că constituie o parte integrantă a oricărui sistem de protecție socială.
Comisia Europeană a deschis o vastă dezbatere în Europa asupra viitorului sistemelor de protecție socială, în legătură specială cu schimbările de pe piața muncii și schimbările demografice. Dezbaterile au implicat instituțiile europene, statele membre, partenerii sociali, organizațiile neguvernamentale, și s-au derulat pe fondul profundelor schimbări demografice din Uniunea Europeană. Situația diferă de la o țară la alta, dar soluțiile sunt dominante de principiul solidarității, caracteristic tradiției europene în domeniu.
Comisia Europeană a promovat acțiuni la nivel european în favoarea persoanelor vârstnice și examinează modul în care statele membre pot proteja generațiile vârstnice împotriva riscurilor de sărăcie și dependență, modul în care se poate asigura o asistență de lungă durată și îngrijiri constante.
Există rapoarte privind rolul sistemelor de protecție socială privind bătrânețea și sărăcia. Printre acțiunile propuse se pot enumera: catalizarea și difuzarea inovațiilor privind potențialul de activitate al pensionarilor, promovarea celor mai bune practici privind forța de muncă vârstnică, tranziția de la activitatea profesională la pensionare, ameliorarea condiției femeii vârstnice, îngrijirea și accesul la îngrijire al persoanelor vârstnice dependente, întărirea solidarității între generații și integrarea persoanelor vârstnice amenințate de izolate etc.
În ultimii ani, ca efect al accentuării preocupărilor pentru componenta socială, Uniunea Europeană a lansat un program comun de luptă împotriva sărăciei și de promovare a incluziunii sociale, ca instrument central al construcției sociale comune. Strategiile anti-sărăcie și promovarea incluziunii sociale vizează, prin obiectivele lor globale, și populația vârstnică.
Literatura în domeniu din ultimul deceniurelevă starea de criză a serviciilor sociale, schimbări în raportul dintre sistemul informal și cel formal de sprijinire și, în cadrul fiecăruia dintre ele, schimbări în relațiile dintre sistemele publice și cele private de prestare a serviciilor specializate de asistență socială, reconsiderarea rolului comunității și familiei în satisfacerea nevoilor generale și specifice ale persoanelor vârstnice.
Din analizele făcute în mediile științifice sau în cadrul organismelor oficiale se poate aprecia că starea actuală a sistemelor de sprijinire a populației vârstnice se caracterizează prin disfuncțiuni accentuate, datorită, în principal, faptului că politicile sociale care le-au promovat nu au prevăzut și mecanismele necesare de susținere și de adaptare la schimbări.
Un raport de cercetare politică al Băncii Mondiale (1995) intitulat Preîntâmpinarea crizei vârstei a treia conchide că „există, în prezent, o evidentă criză a vârstei a treia care îi amenință nu numai pe bătrâni, ci și pe copiii și nepoții acestora care trebuie să preia pe umerii lor, direct sau indirect, mare parte din sarcina asigurării existenței celor în vârstă”.
Raportul evidențiază faptul că majoritatea sistemelor existente realizează o protecție neadecvată a celor în vârstă și, ținând seama de criteriul impactului asupra celor în vârstă, dar și de cel asupra întregii economii, sugerează elaborarea a trei sisteme de securitate a vârstei a treia:
un sistem public cu participare obligatorie, finanțat din taxe, cu responsabilități mai ales în redistribuție;
un sistem privat cu participare obligatorie(planuri de economii personale sau pensii ocupaționale), cu responsabilități în economisire, mai ales;
un sistem bazat pe depuneri voluntare, care furnizează o protecție suplimentară.
Toate cele trei componente la un loc ar realiza o co-asigurare în fața numeroaselor riscuri cu care se confruntă cei în vârstă, oferind bătrânilor o mai mare securitate a veniturilor, decât dacă s-ar baza doar pe unul dintre sisteme.
Cele trei sisteme, aplicate concomitent, ar face să se ajungă la ceea ce este cel mai bine atât pentru populația vârstei a treia cât și pentru economie ca întreg.
În concluziile sale finale, Raportul „Preîntâmpinarea crizei vârstei a treia” menționează că în întreaga lume țările își reevaluează aranjamentele pentru asigurarea securității venitului pentru populația vârstnică, că este imperios necesar ca toate țările să înceapă acumplanificarea pentru populația în vârstă.
La dificultățile apărute pe plan european și mondial legate de protecția socială, în general, și a persoanelor vârstnice, în particular, în cazul Românieis-au adăugat probleme suplimentare legate de perioada de tranziție economică, de insuficiențele cadrului legislativ și ale celui instituțional.
În privința Legislației în domenius-au făcut progrese și a fost, în linii generale, elaborat cadrul juridic necesar, care a ținut seama de normele europene.
Menționăm în context:
Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice – conform acestei legislații, persoanele vârstnice care se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile sociale și sociomedicale, datorită stării fizice sau psihice, ori datorită veniturilor reduse, sau care nu se pot gospodări, ori necesită îngrijire specializată, beneficiază de servicii de asistență socială și îngrijire social medicală asigurată, instituții speciale, ori după caz, la domiciliu,
Legea nr. 16/2000 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice,
Legea nr. 34/1998 privind acordarea de subvenții asociațiilor și fundațiilor cu personalitate juridică care înființează și administrează unități de asistență socială (Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a alocat, în anul 2000, suma de 19 645 243 mii lei pentru un număr de 71 fundații și 5 553 beneficiari, în scopul stimulării și susținerii acelor proiecte care se adresează categoriilor defavorizate, în special persoanelor vârstnice aflate în situație de dependență și care necesită îngrijiri la domiciliu,
Legea nr. 705/2001 privind sistemul național de asistență socială (care are o secțiune ce se referă la serviciile sociale);
H.G. și ordine ale ministrului (Ministerul Muncii și Solidarității Sociale ) privind acreditarea persoanelor care acordă îngrijire persoanelor vârstnice, stabilirea costului mediu lunar de întreținere în căminele pentru persoanele vârstnice, evaluarea gradului de dependență.
În ceea ce privește cadrul instituționalși punerea în aplicare a legilor, se constată disfuncționalități, dintre care unele au ca origine abordări de principiu defectuoase. Menționăm în acest sens că, în recentul Plan Național Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale, printre principiile sau opțiunile strategiei, unul se referă la necesitatea abordării integrate a sistemului de protecție socială, care să se centreze pe problemă, cu posibilități de planificare flexibilă a suportului, prin priorități contextuale. Se apreciază că sistemul nostru de protecție socială „este excesiv de fragmentat instituțional. Creșterea eficienței sale este condiționată de identificarea căilor de reintegrare instituțională”.
Guvernarea preconizează ca, noul sistem național deasistență socialăsă fie în stare de funcționare într-un timp cât mai scurt. Baza sa legislativă este constituită din legile privind: sistemul național de asistență socială, venitul minim garantat, combaterea marginalizării sociale, administrația publică locală.
La acestea se preconizează adăugarea unui pachet legislativ secundar (hotărâri de guvern și ordine ale miniștrilor), astfel ca baza legislativă a sistemului național de asistență socială să fie definitivată în principalele ei componente, în cel mai scurt timp.
Comisia Interministerială de Asistență Socială (H.G. 773/2002) a identificat principiile de organizare a noului sistem, prezentate într-un memorandum care a fost dat publicității. Aici sunt prezentate și opțiunile organizaționale, de la nivelul local până la cel național. Comisia are rolul de elaborare a politicii unitare în domeniul asistenței sociale și de coordonare, la nivel național, a activităților de asistență socială.
În literatura românească a domeniului )se subliniază „criza financiară a sistemului de asigurări sociale”, care se datorează scăderii numărului de salariați și creșterii rapide a numărului de pensionari, situație datorată, în primul rând, politicii de stimulare a pensionării timpurii din primii ani ai tranziției. Criza financiară ar putea crea, pe anumite perioade, imposibilitatea achitării pensiilor, soluțiile de contracarare a unei astfel de situații fiind dificil de elaborat, mai ales pentru termen mediu și lung.
Sunt evidențiate și alte riscuri ale sistemului asigurărilor sociale: scăderea gradului de acoperire cu asigurări (riscul major de a scoate din sistem micii întreprinzători, lucrătorii pe cont propriu, agricultorii), ce se poate solda cu o sărăcire accentuată în aceste segmente de populație, odată cu încetarea activității;scăderea beneficiilor de asigurări sociale; îmbătrâ-nirea populației va accentua un risc resimțit deja: vârstnicii au nevoie de îngrijire medicală și asistență personală mult peste resursele disponibile, atât ale celor personale cât și ale sistemului de asigurări și de asistență socială.
Sistemul beneficiilor de asistență socialăse confruntă cu probleme legate de metodologia și mecanismele de testare a veniturilor, și de stabilire a calificării pentru ajutor, de nivelul scăzut și erodarea rapidă a acestora, lipsa fondurilor, acces limitat din cauza necunoașterii, susținere publică slabă.
Sistemul serviciilor de asistență socială, care au ca obiectiv „refacerea și dezvoltarea capacităților persoanelor, familiilor, colectivității de a înțelege natura problemelor cu care se confruntă, identificarea soluțiilor constructive, dezvoltarea abilităților individuale și colective de a rezolva aceste probleme”, îndeplinește în principiu două funcții esențiale:
oferă suport focalizat, profesionalizat și susținut de resurse pentru nevoi urgente speciale; acest suport este complementar sistemului de suport general și se acordă persoanelor lipsite de resursele elementare necesare pentru a face față unor nevoi acute;
oferă suportul necesar pentru refacerea și dezvoltarea capacităților de a face față situațiilor dificile (bătrâni singuri, izolați). Prin această funcție se încearcămenținerea sau restaurarea capacității de viață autonomă.
Sistemul serviciilor de asistență socială de tip comunitar, sauinstituționalizate, ale cărei funcții sunt general recunoscute și pentru care a fost elaborată o lege specială, este în curs de implementare. Asistența socială s-a dezvoltat și ea haotic, fragmentat. De exemplu, asistența bătrânilor singuri și a celor cu dizabilități ca grupuri de risc este necesar să se facă coordonat, într-un sistem articulat de servicii și instituții care să comunice între ele, să coopereze pentru realizarea finalităților lor.
Carta albă a asistenței sociale elaborată cu sprijinul Băncii Mondiale în 1993 a fost un document important referitor la reforma sistemului asistenței sociale, dar, între timp, o serie de schimbări au impus reconsiderarea evaluării globale și a conținutului noului sistem de asistență socială. Legea asistenței sociale stipulează condițiile în care persoanele vârstnice au dreptul la asistență socială, modul în care se evaluează persoanele vârstnice care necesită asistență socială, stabilește serviciile comunitare pentru persoanele vârstnice la domiciliu sau în cămine speciale (servicii sociale, sociomedicale, și medicale).
Propunerile venite din cercetarea socială cu privire la reorganizarea sistemului de asistență socială privesc: evaluarea globală a sistemului de asistență socială care să fie fundamentată de o diagnoză a nevoilor de asistență socială, eliminarea fragmentării sistemului și a responsabilităților lui, profesionalizarea serviciilor sociale, orientarea spre prevenirea crizelor, accentul serviciilor de asistență socială să fie direcționate spre grupurile de risc, printre care și bătrânii aflați în situații dificile etc.
Caracterizările generale ale sistemului de protecție socială din România au relevanță directă și pentru protecția socială a vârstnicilor: nivelul protecției sociale în România se află sub nivelul european; starea materială critică a unei însemnate părți a populației impune, în continuare, o intervenție masivă din partea statului, îndeosebi în ceea ce privește îmbună-tățirea condițiilor de viață din instituțiile de asistență socială.
Serviciile comunitare, structurile comunitare și non-guvernamentale de intervenție pentru ajutorul celor în nevoie sunt într-un stadiu incipient și se manifestă timid față de nevoile existente; există încă un înalt nivel al solidarității intra-familiale specific modelului tradițional al familiei românești,model susținut de legislația în domeniu.
Una dintre direcțiile cele mai importante de cercetare, dar și de acțiune în ceea ce privește protecția socială a persoanelor vârstnice vizează combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale. Totuși, protecția socială a persoanelor vârstnice nu a captat în mod deosebit atenția, așa cum este cazul copiilor, tinerilor, grupurilor etnice. Problematica lor apare cel mai adesea implicit, cu excepția celei legate de sistemul de pensii stipulate prin Legea nr. 19 / 17.03.2000.
IV.3. PROTECȚIA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR – ORIENTĂRI ȘI PERSPECTIVE
Ajutoarele și serviciile considerate necesare de către vârstnici și specialiști izvorăsc din necesitățile și problemele reliefate. În cadrul aplcării chestionarului au fost propuse următoarele soluții:
Servicii de îngrijire la domiciliu (gratuit)
Vizite ale asistenților sociali (personal calificat) la domiciliu
”masă caldă pe roți” sau distribuire alimente (vârstnicii sunt dispuși să plătească un preț modic pentru acest serviciu),
Menaj și îngrijire în interior,
Sprijin în efectuarea cumpărăturilor, reînfințarea unor ”case de comerț”,
Curățenie de sărbători,
Închirierea aparaturii necesare pentru adaptarea locuinței de la o instituție anume,
Cantina socială ( inclusiv serviciu de catering), cantine adaptate pentru persoanele vârstnice cu handicap
Îngrijire în centre rezidențiale: mai multe cămine (5 cămine de 50 de persoane) în fiecare cartier, cămine specializate pe categorii de afecțiuni,
Întreținerea unei persoane în schimbul locuinței
Implicarea Autorității tutelare în situațiile de vânzare sau de atribuire a casei în schimbul îngrijirii,
Obligarea notarului de a informa pe cel care se pune în situațiaa de a-și pierde locuința,
Colaborare între instituții pentru asigurarea continuității serviciilor
Utilizarea voluntarilor, studenților pentru companie, socializare
Campanii de informare la sediul ONG-urilor:
Medicii de familie (cu pliante)
Asistentul socia (prin vizite la domiciliu)
Tel-verde (telefonul gratuit pentru informații),
Presa scrisă
Afișe la diferite intituții, în alimentare și piețe agroalimentare
Pliante distribuite pe stradă sau nominal (pentru eficientizarea acțiunii)
Implicarea voluntarilor și a studenților practicanți în acțiuni de informare,
Radio-TV
Biserici (preoți)
Centrele de zi pentru vârstnici, ONG-uri,
Poliția de proximitate, șefii de scară
Birouri de consiliere și alte centre de informare
Telefon la domiciliu
Evaluarea angajaaților instituției de către beneficiari pentru schimbarea atitudinii necorespunzătoare a unora dintre angajați/ orientarea personalului către clienți.
Ajutoare sociale:
Subvenționarea achiyiției de alimente (cupoane, bonuri),
Vizite trimestriale ale medicului specialist la domiciliu (gratuit),
Decontarea serviciilor de îngrijire medicală la domiciliu de către Casa de Asigurări de Sănătate
Mărirea salariului pentru asistentul personal,
Posibilitatea de înlocuire a bonurilor de masă cu un concediu pentru asistentul personal,
Scutirea de taxe a locurilor de veci
Majoritatea vârstnicilor din mediul rural solicită acces mai bun la facilități medicale, iar mulți vârstnici neîncadrați în grad de handicap consideră necesară majorarea pensiilor. Prioritățile sunt clare în cayul vârstnicilor cu handicap: o cincime dintre aceștia solicită îngrijire la domiciliu, iar aproape 10% solicită sprijin în regim rezidențial.
Cercetarea a avut la bază următoarele surse de date:
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș, Direcția de Muncă și Protecție Socială Mureș,
Date calitative obținute prin aplicarea unui chestionar, prin interviu individual (Anexa 1), unor persoane vârstnice nedeplasabile
Specialiștii – 8 persoane- asitenți sociali, reprezentanți ai instituțiilor care furnizează servicii persoanelor vârstnice dependenți sau semi-dependenți, medici, etc)
Date cantitative obținute prin aplicarea unui chestionar persoanelor vârstnice din mediul rural:
Eșantionul: 212 subiecți, persoane cu vârsta mai mare de 60 de ani, din sate ale județului Mureș
Puncte de eșantionare: sate cu diferite nivele de dezvoltare din 19 comune ale județului
Categorii ale eșantionului: respondent: 187 de vârstnici și 25 de aparținători, 91 de vârstnici încadratați în grad de handicap, iar restul neîncadrați în grad de handicap (Figura 1)
Fig.1 Fig.2
Eșantionul vârstnici fără handicap (gen: 35,7% bărbați, 63,4% femei, vârsta medie 70 de ani, (Figura 2)
Eșantionul de vârstnici cu handicap ( grade de handicap: I- 35,9%, II- 46,6%, III-17,5%, gen bărbați 40%, femei 60%, vârsta medie 70 de ani), jumătate dintre persoanele încadrate în gradul I beneficiază de asistent personal, acesta este cel mai frecvent o rudă sau un vecin;
Figura 3 Figura 4
Date cantitative obținute prin aplicarea chestionarului (Anexa 1) persoanelor vârstnice din mediul urban:
Eșantionul: 300 de subiecți, persoane cu vârsta peste 60 de ani, din orașe ale județului Mureș, puncte de eșantionare, orașele: Târgu Mureș- 200 de subiecți, Sighișoara, Luduș, Iernut, Sovata, Reghin – 100 de subiecți.
Categorii ale eșantionului: respondent: 285 de vârstnici și 15 aparținători, 100 de vârstnici încadrați în grad de handicap, iar restul neîncadrați în grad de handicap.
(Figura 5) Figura 6
Eșantionul de vârstnici fără handicap- 200 (gen: 40% bărbați, 60 % femei,- figura 6, 48,5% , 49,5 români , și 2 % alte etnii
Nivelul de instrucție : până la gimnaziu, inclusiv 42,5%, școală profesională 34,5%, liceu 17%, studii superioare sau postliceale 6% (figura 7), vârsta medie 68 de ani)
Figura 7
Eșantionul de vârstnici cu handicap- 100 de subiecți: gradul I- 38,5%, II- 41,8%, III- 22,7%, gen 42% bărbați, 58% femei. (figurile 8 și 9)
Figura 8 Figura 9
Analiza nevoilor vârstnicilor din județul Mureș
Datele dobândite în cercetarea cantitativă, din mediul urban și rural, concordă cu datele din cercetarea calitativă, vom surprinde în continuare rezultatele obținute:
Arii problematice:
Datele provenite de la membri ai grupurilor țintă (vârstnici beneficiari și ne- beneficiari de servicii sociale) au condus la identificarea nevoilor vârstnicilor și la ierarhizarea nevoilor acestora.
Tabel 1: Ierarhia nevoilor stabilite de fiecare grup pe care s-a aplicat chestionarul
La întrebarea liberă din chestionar ”Ce s-a întâmplat în viața dvs după pensionare?”, majoritatea răspunsurilor fac referire la modificări negative ale calității vieții. Ierarhia problemelor după frecvență este foarte asemănătoare între cele două categorii de vârstnici din studiu, vârstnici încadrați în grad de handicap, vârstnici neîncadrați în grad de handicap:
1. degradarea stării de sănătate;
2. sărăcirea,
3. izolarea socială,
4. diminuarea capacității de muncă.
Vârstnicii cu handicap se plâng mai frecvent de înrăutățirea stării de sănătate, iar cei fără handicap recunosc că au mai mult timp liber pentru familie și prieteni, pensionarea însemnând și o îmbunătățire a calității vieții.
Printr-o întrebare liberă din chestionar am solicitat enumerarea principalelor probleme cu care se confruntă vârstnicul în momentul respectiv. Indiferent de categoria de vârstnici analizată, sărăia și problemele de sănătate sunt temele care produc îngrijorare cel mai frecvent.
Tabelul 2. Probleme cu care se confruntă vârstnicii în mediul rural
Tabelul de mai sus arată că gravitatea diferitelor probleme este evaluată diferit în cele două grupuri de vârstnici (din mediul rural). Pentru cei fără handicap, cea mai gravă problemă este sărăcia (42,1%), urmată de problemele de sănătate. În schimb, pentru cei cu handicap, problemele de sănătate sunt pe primul plan (33,3%). Mai mult, trei dintre celelalte patru tipuri de probleme sunt menționate mai frecvent în cazul celor cu handicap, diferențele fiind semnificative în cazul izolării sociale (12,8%), incapacității de muncă (10,8%) și a dependenței de alte persoane (7,7%).
Tabelul 3: Probleme cu care se confruntă vârstnicii din mediul urban
În mediul urban însă, sărăcia se află pe primul loc în cazul ambelor categorii de vârstnici analizate, cu proporții semnificativ mai mari (40,1% față de 31,3% pentru vârstnicii cu handicap, 47,7% față de 42,1% pentru vârstnicii fără handicap). O posibilă explicație pentru această diferență poate fi faptul că asigurarea mijloacelor de subzistență presupune costuri mai mari în mediul urban.
În urma aplicării chestionarului putem sintetiza și ierarhiza în funcție de gravitate următoarele arii problematice privitoare la categoria vârstnicilor:
În mediul urban, facilitățile medicale, îngrijirea la domiciliu, facilitățile pentru transport și majorarea pensiilor reprezintă principalele solicitări din partea vârstnicilor cu handicap. Cei fără handicap doresc să beneficieze de facilități medicale și de transport, dar și de cantină socială, îngrijire la domiciliu, majorarea pensiilor și ajutor în gospodărie.
La nivelul recomandărilor generale, opiniile vârstnicilor se concentrează în zona sporirii prestațiilor, măririi pensiilor sau a creșterii accesului la gratuități sau alte facilități. Ponderi mai reduse revin solicitărilor de servicii sociale, situație care poate reflecta, pe de o parte, situația materială precară a majorității vârstnicilor dar și necunoașterea serviciilor sociale.
Soluțiile prioritare vehiculate trebuie corelate cu intervențiile care pot fi furnizate prin intermediul serviciilor de asistență socială conform legislației de specialitate din domeniu:
servicii gratuite de îngrijire la domiciliu (companie, socializare, îngrijire, masă la domiciliu) pentru întărirea capacității de a se descurca singuri;
servicii și campanii de informare (despre serviciile și unitățile sociale și socio-medicale existente în județ și despre drepturile pe care le au; sensibilizarea autorității tutelare și a notarilor publici pentru a preveni situațiile de abuz la încheierea contractelor de întreținere);
locuri gratuite în centrele rezidențiale pentru persoanele vârstnice fără posibilități materiale și financiare (sau cu o contribuție mică).
Cercetarea realizată ne-a permis să analizăm nevoilor vârstnicilor din județul Argeș. Pornind de la informațiile obținute din diverse surse am reușit să descriem mediul de servicii existent, să prezentăm organizațiile guvernamentale și nonguvernamentale din județ și serviciile și prestațiile pe care acestea le oferă persoanelor vârstnice.
Partea cea mai importantă a cercetării a constat în identificarea și ierarhizarea nevoilor / problemelor cu care se confruntă vârstnicii din județul Argeș și în evaluarea nevoii de servicii sociale specifice (aprecierea gradului de acoperire a nevoilor prin servicii și estimarea nevoilor neacoperite și a numărului de beneficiari posibili). Am considerat necesar să aflăm pentru început care sunt serviciile și prestațiile de care beneficiază în prezent vârstnicii din județul nostru, dar și rețelele sociale de suport existente, pentru ca în final să menționăm care sunt serviciile solicitate sau propuse pentru îmbunătățirea situației.
Problemele care produc îngrijorare cel mai frecvent în rândul vârstnicilor, indiferent de categoria analizată, sunt sărăcia și problemele de sănătate (veniturile sunt insuficiente în raport cu necesitățile; vârstnicii se confruntă cu o serie de probleme de sănătate, suferind concomitent de mai multe boli). Principala sursă de sprijin în rezolvarea diverselor probleme cărora vârstnicii trebuie să le facă față o constituie familia, care este compusă, cel mai frecvent, din soț/soție, copii și nepoți. Familia este supusă unor presiuni din ce în ce mai mari din partea societății în care trăim și are nevoie să fie și ea sprijinită la rândul ei. Din păcate suportul familiei se realizează doar într-o mică măsură. Cum era de presupus, vârstnicii din mediul urban beneficiază de mai multe servicii și prestații sociale decât cei din mediul rural datorită posibilităților de acces mai largi. Comparativ cu nevoia percepută, serviciile sociale pentru vârstnici sunt insuficient dezvoltate în județul Argeș. În concluzie, putem afirma că ipotezele care au stat la baza studiului au fost confirmate.
Dincolo de a testa ipotezele am încercat să produc informații despre realitatea socială. În urma aplicării chestionaruluiam sintetizat și am ierahizat principalele arii problematice referitoare la vârstnici:
accesul la îngrijire medicală
sărăcie/ lipsuri materiale
dificultăți de socializare, lipsă de companie
informare și consiliere defectuoasă
probleme le sistemului de asistență socială a vârstnicilor
capacitate limitată de autogospodărire/ nevoia de sprijin administrativ
dependență de ceilalți (problemele aparținătorilor)
Pentru a răspunde tuturor acestor probleme este necesar ca furnizorii de servicii sociale să fie „mai apropiați” de vârstnici, să nu gândească soluțiile doar „din birou”, ci chiar să aibă un contact permanent cu comunitatea pentru că de multe ori aici găsește soluțiile cele mai potrivite. Am impresia că nu se știu folosi și gestiona într-un mod eficient resursele din comunitate și ne bazăm mai degrabă doar pe un ajutor exterior. De exemplu, vârstnicii „sănătoși” și-au manifestat deschiderea în a-i ajuta pe cei dependenți, dar afirmă că nu există persoane care să-i organizeze și să le legitimeze acțiunile (focus-grup); personalul din centrele multifuncționale ar putea îndeplini această sarcină. De asemenea, nu există o bază de date informatizată cu beneficiarii de servicii sociale, bază la care să aibă acces personalul specializat din toate organizațiile.
Sunt situații în care unii vârstnici profită de acest fapt și solicită aceeași prestație sau serviciu din partea mai multor organizații dezavantajându-i pe ceilalți (care nu ajung să beneficieze de ajutor).
Consider necesar să se organizeze mai sistemic și mai riguros modul și felul de acordare a serviciilor astfel încât să existe o coerență internă a acestora.
Sectorul guvernamental pare paralizat și cred că are de suferit din pricina faptului că nu se realizează o evaluare internă reală a activității desfășurate de fiecare departament, fapt care ar conduce la îmbunătățirea activității desfășurate. Ca asistent social este important să fii creativ (să găsești soluții la probleme imposibile) și să te implici într-adevăr în munca desfășurată.
”Dezvoltarea socială implică un proces de schimbare pozitivă continuă, schimbare care urmărește promovarea bunăstării sociale. Dacă până acum societatea s-a dezvoltat mai degrabă prin crize”, acționându-se doar asupra problemelor urgente, în prezent se simte nevoia unei construcții conștiente și planificate.”
”Prin urmare, dezvoltarea socială presupune orientarea întregii lumi, a unei țări, regiuni, comunități sau instituții spre realizarea unei stări dezirabile, pusă ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat în timp, printr-un set de acțiuni conjugate”.
”Soluționarea problemelor sociale necesită un amplu proces de proiectare. Diagnoza problemelor sociale, identificarea și ierarhizarea acestora precum și depistarea soluțiilor posibile constituie etape importante în proiectarea dezvoltării sociale.”
Planificarea și implementarea oricărui program de dezvoltare socială trebuie să înceapă cu o analiză a nevoilor deoarece aceasta poate contribui la: alocarea eficientă a resurselor, indicând calitatea și tipologia beneficiarilor potențiali; clarificarea obiectivelor și evaluarea operațională a programului respectiv.
Analiza nevoilor presupune atât identificarea (adunarea informațiilor despre cei aflați în nevoie: mediul lor de viață, problemele cu care se confruntă și soluțiile existente) cât și evaluarea nevoilor (sintetizarea informațiilor obținute, ordonarea opțiunilor posibile/stabilirea priorităților pentru decident) indivizilor dintr-o colectivitate, grup sau instituție; pentru aceasta a fost esențial să obținem atât părerea celor în nevoie (în cazul nostru a vârstnicilor), cât și punctul de vedere al furnizorilor de servicii, al finanțatorilor și al specialiștilor/experților din domeniu.
Vârstnicii reprezintă o categorie socială vulnerabilă, o categorie ale cărei nevoi trebuie atent identificate și evaluate pentru a putea face propuneri pertinente vizavi de serviciile sociale care necesită să fie dezvoltate.
Tabel 4: Ponderea vârstnicilor care au nevoile acoperite prin diverse servicii
Despre gradul de acoperire al nevoilor putem afirma: nevoia de informare este relativ bine acoperită, 36% în județ, 60 % în mun Târgu Mureș, îngrijirea medicală (30% în județ, 55% în Târgu Mureș) și nevoia de companie (50% în județ, 32% în Târgu Mureș) sunt oarecum rezolvate, restul nevoilor par să fie mai puți acoperite. Dacă este nevoie de soluții în ceea ce privește acoperirea serviciilor. Persoanele vârstnice care au locuință nu sunt în situație de risc. Cel mai puțin acoperită nevoie este sărăcia, aproximativ 70% dintre vârstnici sunt săraci). Vârstnicii piteșteni sunt mai bine informați, beneficiază de îngrijire medicală mai bună, sunt mai săraci și suferă mai mult din cauza lipsei de companie.
CONCLUZIILE CERCETĂRII
Datorită faptului că statisticile delimitează cel mai frecvent populația vârstnică pornind de la vârsta de 60 de ani (potrivit legii, sunt considerate persoane vârstnice acele persoane care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege, vârstă care în România a crescut treptat până în anul 2015, când a ajuns la 60 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați), populația investigată în studiul de față a cuprins persoane cu vârsta peste 60 de ani din județul Mureș.
În prezent asistăm la un proces lent, dar continuu de îmbătrânire a populației României. Analiza structurii populației pe grupe mari de vârste din județul Mureș (2015- 2017, comparativ cu 1992) evidențiază reducerea ponderii populației tinere (0-14 ani) de la 22.3,8% la 15,7% și creșterea ponderii celei vârstnice (60 ani și peste) de la 19,2 la 20,7 %. În același timp ne confruntăm cu creșterea ponderii populației de peste 75 de ani la 22,4%m în cadrul căreia o proporție însemnată este reprezentată de femei, de unde derivă probleme specifice legate de văduvie, precum și alte nevoi în domeniul social și al sănătății.
Cu toate că legislația actuală nu încadrează în grad de handicap persoanele vârstnice ale căror afecțiuni se datorează procesului de îmbătrânire, în județul Argeș o proprție însemnată a persoanelor cu handicap este reprezentată de vârstnici.
În evidența Direcției de Muncă și Protecție Socială din județul Mureș, în anul 2017, există mai multe servicii acreditate pentru vârstnici (atât servicii publice, cât și nonguvernamentale), însă acestea par că nu acoperă nevoia existentă. Acestea plasează individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comunității din care fac parte.
Beneficiarii vârstnici de servicii sociale sunt persoane, grupuri sociale care la un moment dat se află într-o situație de dificultate care poate genera marginalizare sau excluziune socială. Beneficiarii pot fi persoane vârstnice fără venituri sau venituri mici, persoane vârstnice fără adăpost, bolnavi cronici și persoane care suferă de boli incurabile, alte persoane aflate în situații de dificultate.
Beneficiarii trebuie să fie informați cu privire la dreptul de a participa la procesul de luare a deciziilor și de acordare a serviciilor sociale.
Persoanele care beneficiază de serviciile sociale pot fi cetățeni români care au domiciliul sau reședința în România, precum și cetățenii fără domiciliu. Cetățenii altor state și apatrizii beneficiază de servicii sociale în conformitate cu prevederile tratatelor și acordurilor dintre România și țara respectivă.
Serviciile sociale se acordă la solicitarea persoanei, a familiei acesteia sau a reprezentantului legal sau în urma semnalării unei situații de nevoie specială de către orice altă persoană. Solicitarea pentru acordarea serviciilor sociale se adresează serviciului public de asistență socială din subordinea autorităților administrației publice locale.
Pentru a identifica tipurile de vulnerabilitate ce caracterizează clienții serviciilor sociale trebuie sa identificam, in primul rând,tipurile de acțiuni sociale. Chiar daca,de cele mai multe ori, vulnerabilitatea sociala a fost privită ca un rezultat al mediului ostil asupra individului, trebuie să admitem că ea poate fi privită și ca o neadaptare a individului la condițiile exterioare.
Ideea este ca individul are o serie de nevoi, iar aceste nevoi sunt satisfăcute prin intermediul valorificării unor resurse. Obținerea resurselor este privită drept mijloc pentru individ în vederea satisfacerii nevoilor, iar aceste nevoi devin scopuri pentru individ.
Vulnerabilitatea poate naște dependență. Cererea de sprijin pe care o face clientul către serviciile sociale este un indicator al vulnerabilității. Odată accesat serviciul social, există riscul ca persoana vulnerabilă să devină dependentă de acesta.
Din acest punct de vedere, intervenția asistentului social se orientează pe două planuri: cel al depășirii gradului de vulnerabilitate și cel al prevenirii apariției stării de dependență. Este adevărat că strategiile sunt diferite si uneori este imposibil de eliminat aceastaă stare de dependență. În unele cazuri este folosită chiar starea inițială de dependență pentru a obține un angajament mai puternic din partea clientului.
”Riscul sărăciei crește odată cu epășirea pragului de vârstă de 60 de ani. Rata sărăciei vizeză mult în categoria vârstnicilor: între 61-70 de ani, ea este puțin peste media de populație, dar crește accentuat la grupele de vârstă de 71-80 de ani și peste 80 de ani (1 din 5 bătrâni de peste 80 de ani trăiește în sărăcie). Ponderea persoanelor cu vârsta peste 60 de ani dintr-o gospodărie este, alături de ponderea persoanelor de etnie rromă, un predictor important al situării sub pragul sărăciei. Vârstnicii sunt concentrați în zonele de case din centrul orașului și din cartiere periferice.”
Specialiștii care lucrează în domeniul protecției sociale a persoanelor vârstnice (focus- grup) nu pot să facă o estimare precisă a numărului de vârstnici dependenți și semi-dependenți din județul Mureș, datorită faptului că organizațiile dețin doar informați privitoare la vârstnicii care au apelat la diverse servicii sociale.
În județul Mureș 64 % dintre vârstnicii care au apelat la serviciile sociale existente beneficiază de asistență oferită de diverse ONG-uri și abia 10,3% sunt asistate de către instituțiile guvernamentale , respectiv DGASPC Mureș. În mediul rural se admite că nu se apelează la servicii ”de rușine” (stigmatizarea socială) și că serviciile nu se pot dezvolta din lipsă de resurse; cu toate acestea din cererile existente rezultă nevoia de servicii.
BIBLIOGRAFIE
Alexescu Ion: „Managementul resurselor umane muncă și protecție socială"; Editura Almarom, 1998.
Apud Bădescu, I., Dungaciu, D., și Baltasiu, R.,"Istoria sociologiei – teorii contemporane", București, Editura Eminescu, 1996.
Bistriceanu Corina, Sociologia familiei, Editura Fundația România de Mâine, București, 2006
Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, București, 2007
Corhan Adriana, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2009
Durkhein Emile (1858 – 1917) "Despre diviziunea muncii sociale", publicată în anul 1893.
Emeșe Florian, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2011
Gherghe Aurelian, Dreptul familiei, Editura Europolis, Constanța, 2010
Ghețău V. "De la prognoză la politica demografică", în «Studii de economie teoretică și aplicată», supliment nr. 6 al revistei «Economistul», nr. 523/2 noiembrie, 1994.
Ghidirim G.P. "Calitatea mediului și sănătatea populației". Conferința „Impactul mediului – sănătate”, Chișinău, 1994.
Iluț Petru, Sociologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2005
Lupașcu Dan, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011
Mărginean Ioan (coordonator), "Analiza comparativă a finanțării politicilor sociale din România – țări în tranziție – țările UE", CASPIS, București, 2002.
Mereuță I. "Sistemele sănătății în Țările Uniunii Europene", Chișinău, 1996.
Mereuță I. și alții. "Spre mileniul III. Dezvoltarea umană durabilă și problemele medico-sociale în R. Moldova", Chișinău, 1999.
Neculau Adrian, Gilles Ferreol: „Aspecte psihosociale ale sărăciei", Editura Polirom, 1999.
Popescu Raluca, Introducere în sociologia familiei , Editura Polirom, Iași, 2009
Preti L. "Imigrația în Europa" (trad. din lb. italiană, de George Lăzărescu), Editura Tehnică, București, 1993.
Puwak H. "Încetinirea ireversibilității". Eseu cercetare despre vârsta a III-a, Editura Expert, București, 1995.
Roman, Toma Metode și tehnici de cercetare sociologică, Editura ASE, București, 2009
Telșuc Cornelia: „Sărăcia și sistemul de protecție socială", Editura Polirom 2001
Tabah L. "L’evolution demographique mondiale et ses consequences pour l’Europe", cap. «Structures par вge: vieillissement general en perspective», Etudes demographiques, 20, Editura Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1999.
Voltaire “Traité sur la tolérance”, publicat în anul 1763
Zamfir Cătălin (coordonator), "Politici sociale în România", Editura Expert, București, 1999.
Zamfir Elena (coordonator), "Strategii anti-sărăcie și dezvoltare comunitară", Editura Expert, București, 2000.
Zamfir, E., și Zsmfir, C., (coord.), "Politici sociale. România în context european"București, Editura Alternative, 1995.
Anexa 1
CHESTIONAR VÂRSTNICI
1. NUME ȘI PRENUME:…………………………….
2. Vârsta:………………….
3. Sex:
M ………….. F…………….
4. Orașul/ comuna în care locuiți………………………………
5. Zona în care locuiți (cartier, strada)…………………..
Venitul dvs se încadrează în intervalul:
0-520 lei ………….
521-948 lei …………
949- 2196 lei ……………..
Peste 2196 lei……
5. Locuiți:
Singur…………
Cu alte persoane……..
6. Relațiile cu familia sunt:
Bune…………..
Cu probleme…………..
Permanente…………
Rare……………….
Absente………
7. Sunteți ajutat de familie?
Da…….
Nu…….
7.1. Dacă da, cum?
Cu bani…..
Cu mâncare……..
Cu activități de bază ( de ex ajutor pentru preparaea hranei, pentru igiena corporală, facilitarea deplasării în interior, conversație, citit presa, etc)……………
Cu activități de suport (ex. Ajutor la prepararea hranei, efectuarea de cumpărături, activități de menaj, respectarea tratamentului medical însoțire la plimbări, însoțire pentru rezolvarea de probleme administrative, etc)
8.Aveți relații cu prieteni, vecini?
Da……..
Nu……..
8.1. Dacă da, ce fel de relații?
Vizite/ socializare…………….
Relații de într-ajutorare……….
8.2. Cum sunt relațiile?
Permanente………
Rare………….
La ce fel de activități participați?
Activități ale comunității
Activități recreative solitare (activități culturale, intelectuale, fizice, etc)
Activități recreative de grup…….
Activități de suport pentru familie, vecini sau prieteni
Care sunt tipurile de activități în care ați dori să vă implicați mai mult?
Activități ale comunității………
Activități de suport pentru familie, vecini sau prieteni
11.Care sunt tipurile de servicii de care considerați că aveți nevoie?
Servicii de bază (ex. Ajutor pentru igiena corporală, grănire, facilitarea deplasării în interior, conversație, citit presa, etc)
Servicii de suport (ex. Ajutor la prepararea hranei, efectuarea de cumpărături, activități de menaj, respectarea tratamentului medical însoțire la plimbări, însoțire pentru rezolvarea de probleme administrative, etc)
Servicii socio-medicale (ex. monitorizarea parametrilor fiziologici, administrarea medicamentelor, îngrijirea plăgilor, comunicare în scop terapeutic/ psihoterapie, etc)
12.Unde ați dori să vă fie oferite aceste servicii?
La domiciliu……….
Într-un cămin de persoane vârstnice……..
În centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente și locuințe sociale, precum și alte asemenea………..
13. Ați fi de acord să acoperiți o parte din costul acestor servicii?
Da………
Nu……….
13.Ce s-a schimbat în viața dvs după pensionare?
………………………………………………………………………………..
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mijloace Juridice de Protectie a Persoanelor Varstnice (ID: 118389)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.