Mijloace Juridice DE Ocrotire A Minorului
UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU
FACULTATEA DE DREPT “SIMION BARNUTIU”
MIJLOACE JURIDICE DE OCROTIRE A MINORULUI
PROF. COORD.:
Conf. Univ. dr.
ABSOLVENT
MIKLOS NOEMI
MURES
2016
CUPRINS
INTRODUCERE
Din toate timpurile dreptul s-a ocupat de ocrotirea persoanei fizice. Astăzi însă, prin sublimarea drepturilor omului, el se apleacă asupra acestei instituții mai mult ca oricând.
Această ocrotire se realizează prin mijloace de drept constituțional, de drept administrativ, de dreptul muncii și protecției sociale, de dreptul familiei etc., dar și prin mijloace de ocrotire specifice dreptului civil.
In privința statutului minorilor subliniem că datorită legislației recente, sistemul de protecție al acestora și a familiei a trecut de la o perspectivă bazată pe nevoi la o perspectivă fundamentată pe drepturi. Opera legiuitorului nostru este, fără îndoială, lăudabilă numai că ar fi trebuit să pună în aceste texte mai multă umanitate.
Instituția juridică civilă a ocrotirii persoanei fizice nu este destinată ocrotirii tuturor oamenilor, așa cum sugerează denumirea sa, ci numai acelor categorii care nu-și pot administra bunurile sau proteja singure interesele datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor situații deosebite.
Astfel, legiuitorul a considerat necesar să instituie măsuri de ocrotire pentru minori, alienații și debilii mintali și persoanele aflate în situații deosebite.
Noul Cod civil consacră ocrotirii persoanei fizice prevederile Titlului III -(art. 104-186) din Cartea I și pe cele care reglementează raporturile dintre părinți și copii, conținute de Titlul IV – Autoritatea părintească, din Cartea a II-a.
Din cuprinsul prevederilor legale citate rezultă că mijloacele juridice civile de ocrotire a acestor categorii de persoane sunt următoarele:
• Ocrotirea realizată prin părinți (autoritatea părintească), tutela și curatela, pentru minori;
• Interdicția judecătorească, urmată de instituirea tutelei sau a curatelei, pentru alienații și debilii mintal;
• Curatela, pentru persoanele fizice capabile, aflate în situații deosebite.
Prevederile art. 106 NCC, care enumeră mijloacele de ocrotire, nu menționează și curatela minorului, dar aceasta este reglementată prin mai multe alte articole, cum ar fi, spre exemplu, art. 150 NCC, referitor la cazurile de numire a curatorului special pentru minorul aflat sub tutelă.
Același art. 106 se referă și la darea în plasament a minorului, măsură care este însă reglementată prin lege specială – Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Nu toți minorii beneficiază însă de mijloacele de ocrotire specifice acestei categorii de persoane fizice. Sunt exceptați minorii care, în condițiile legii, dobândesc capacitate de exercițiu deplină înainte de împlinirea vârstei majoratului și anume minorii care se căsătoresc deși nu au împlinit 18 ani [art. 272 alin. (1) NCC] și minorii cărora instanța de tutelă le-a recunoscut capacitatea de exercițiu anticipată.
Cu caracter general, art. 104 NCC stabilește că orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabilește numai în interesul acesteia iar la luarea unei asemenea măsuri trebuie să se țină seama de posibilitatea persoanei fizice de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu privire la persoana și bunurile sale.
Procedurile de instituire a unei măsuri de ocrotire, ca și soluționarea incidentelor ce pot surveni pe parcursul ocrotirii sunt de competența instanței de tutelă și de familie [art. 107 alin. 1) NCC].
Conform art. 39 din Legea nr. 272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă. Protecția alternativă înseamnă: instituirea tutelei, măsuri de protecție specială sau adopția; în alegerea uneia dintre aceste soluții, autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
În Codul civil în vigoare, instituția tutelei este tratată într-un mod mai detaliat decât în reglementarea anterioară și se introduc elemente noi, precum și o instituție care exista în Codul civil din 1864 și care a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în 1954, și anume instituția consiliului de familie.
Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condițiile Codului civil, precum și de către consiliul de familie ca organ consultativ.
Consiliul de familie poate fi constituit de către instanța de tutelă numai la cererea persoanelor interesate. în cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuțiile acestuia se exercită de către instanța de tutelă (art. 108 C. civ.). Instanța de tutelă este instanța judecătorească, constituită potrivit legii, ce are în competența sa procedurile privind ocrotirea persoanei prin tutelă și curatelă (art. 107 C. civ.).
Tutela este o instituție prin care se realizează ocrotirea minorului aflat în diferite situații expres prevăzute de lege și a persoanei puse sub interdicție judecătorească.
Tutela minorului este acel mijloc de ocrotire care intervine atunci când minorul este lipsit de ocrotire părintească, adică ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele (art. 110 C. civ.).
CAPITOLUL 1 OCROTIREA MINORULUI
1.1. Considerații introductive. Reglementare, noțiune, beneficiari și principii
Ocrotirea minorului, respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului sunt reglementate, în principal, de Codul civil și de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Prin ocrotirea minorului se înțelege ansamblul normelor juridice de apărare a persoanei care se află într-o situație specială din cauza vârstei acesteia.
Autoritățile publice, organismele private autorizate, precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului sunt obligate să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și lege, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului și ale celorlalte acte internaționale în materie la care România este parte.
Regula în materia ocrotirii minorului este că se realizează prin părinți. Potrivit art. 5 alin.(2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului „răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
In subsidiar, responsabilitatea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.
Excepția în această materie constă în mijloacele de ocrotire a mino rului prin adopție, tutelă, curatelă sau alte mijloace prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Potrivit art. 3 al Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, beneficiarii protecției sunt:
copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;
copiii cetățeni români aflați în străinătate;
copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;
copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România;
copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență constatate, potrivit legii, de către autoritățile publice române competente.
Art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului definește copilul ca fiind acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii.
Drepturile reglementate de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului sunt garantate tuturor copiilor fară nicio discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție.
Prioritatea principiului interesului superior al copilului este consacrată de dispozițiile art. 2 alin. (l).-(3) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Celelalte principii consacrate în materia respectării și garantării drepturilor copilului sunt următoarele:
principiul respectării și promovării cu prioritate a interesului superior al copilului;
principiul egalității șanselor și nediscriminării;
principiul responsabilizării părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
principiul primordialității responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
principiul descentralizării serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
principiul respectării demnității copilului;
pincipiul ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
principiul asigurării protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drept urile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
1.2. Instituții și servicii
Instituțiile și serviciile cu atribuții în materia protecției copilului sunt organizate atât la nivel central, cât și la nivel local.
La nivel central, potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 68/2010 privind unele măsuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a activității instituțiilor aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale s-a reorganizat prin reducere de posturi și prin preluarea activității Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului. Potrivit art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 68/2010 privind unele măsuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a activității instituțiilor aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa, sintagma Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului a fost înlocuită cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. In acest context, trebuie să avem în vedere noua denumire a acestui minister. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a fost înființat prin reorganizarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
De asemenea, instituția Avocatul Poporului este implicată în apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice.
Autoritățile administrației publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitățile administrativ- teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngrijirea părinților săi.
Aceste autorități au obligația de a implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunității și de soluționare la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii.
In acest scop pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzând oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști ș.a. Rolul acestor structuri este atât de soluționare a unor cazuri concrete, cât și de a răspunde nevoilor globale ale respectivei colectivități.
Mandatul acestor structuri comunitare consultative se stabilește prin acte emise de către autoritățile administrației publice locale.
Pentru a-și îndeplini rolul pentru care au fost create, aceste structuri comunitare consultative vor beneficia de programe de formare în domeniul asistenței sociale și protecției copilului.
De asemenea, la nivel local, în subordinea consiliului județean, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică. Atribuțiile respectivei comisii, instituite exemplificațiv de art. 104 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, sunt următoarele:
stabilirea încadrării în grad de handicap și orientarea școlară a copilului;
pronunțarea cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului;
soluționarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent matemâl;
alte atribuții prevăzute de lege.
Serviciul public specializat pentru protecția copilului, existent în subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, precum și serviciul public de asistență socială de la nivelul județelor și sectoarelor municipiului București se reorganizează ca Direcție generală de asistență socială și protecția copilului.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este o instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care preia, în mod corespunzător, funcțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București. Această direcție exercită în domeniul protecției drepturilor copilului atribuțiile prevăzute de lege, precum și de alte acte normative în vigoare.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului are rolul de a asigura la nivel județean, respectiv Ia nivelul sectoarelor municipiului București, aplicarea politicilor și strategiilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie.
Serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor și orașelor, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale îndeplinesc în domeniul protecției copilului următoarele atribuții:
monitorizează și analizează situația copiilor din unitatea administrativ- teritorială, precum și modul de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea și sintetizarea datelor și informațiilor relevante;
realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii și/sau prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa; elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și/sau prestațiilor și acordă aceste servicii și/sau prestații, în condițiile legii;
asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului și asupra serviciilor disponibile pe plan local;
asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și combatere a consumului de alcool și droguri, de prevenire și combatere a violenței în familie, precum și a comportamentului delincvent;
vizitează periodic la domiciliu familiile și copiii care beneficiază de servicii și prestații;
înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de protecție specială, în condițiile legii;
urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modul în care părinții acestuia își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecție specială și a fost reintegrat în familia sa;
colaborează cu direcția generală de asistență socială și protecția copilului în domeniul protecției copilului și transmit acesteia toate datele și informațiile solicitate din acest domeniu.
La nivelul sectoarelor municipiului București, atribuțiile anterior menționate sunt exercitate de direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
Pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii:
servicii de zi
servicii de tip familial;
servicii de tip rezidențial.
Pentru asigurarea prevenirii separării copilului de părinții lui, consiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și sectoarelor municipiului București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi, potrivit nevoilor identificate în comunitatea respectivă.
Dacă consiliul local nu identifică resurse financiare și umane suficiente pentru a organiza serviciile anterior menționate, la cererea acestuia, consiliul județean va asigura finanțarea necesară înființării acestor servicii. Consiliul local asigură finanțarea cu până la 50% a cheltuielilor de funcționare a acestor servicii, cota-parte și cuantumul total al acestor cheltuieli fiind stabilite anual prin hotărâre a consiliului județean.
Pentru asigurarea protecției speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, consiliul județean și, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial și de tip rezidențial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unității lor administrativ-teritoriale. In funcție de nevoile evaluate ale copiilor plasați, consiliul județean poate organiza și dezvolta și servicii de zi.
In domeniul protecției drepturilor copilului și al protecției speciale a acestuia își pot desfășura activități și organisme private, care sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile legii.
În desfășurarea acestor activități, organismele private acreditate se supun regimului de drept public prevăzut de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, precum și de reglementările prin care aceasta este pusă în executare.
Organismele private legal constituite și acreditate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și de protecție specială a copilului, numai pe baza licenței eliberate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.
Începând cu data de 1 iunie 2013, procesul de evaluare, certificare, monitorizare și control pentru asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale este reglementată de Legea nr. 197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale.
Serviciile sociale constituie o componentă a sistemului național de asistență socială și au drept scop Sprijinirea persoanelor vulnerabile pentru depășirea situațiilor de dificultate, prevenirea și combaterea riscului de excluziune socială, creșterea calității vieții și promovarea incluziunii sociale a acestora.
Calitatea în domeniul serviciilor sociale reprezintă ansamblul de cerințe și condiții care sunt îndeplinite de furnizori și de serviciile sociale acordate de aceștia pentru a răspunde nevoilor și așteptărilor beneficiarilor.
Calitatea în domeniul serviciilor sociale reprezintă o preocupare permanentă pentru furnizori, pentru personalul serviciilor sociale, precum și pentru autoritățile publice.
Asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale este centrată pe beneficiar, soluționarea nevoilor și respectarea drepturilor acestuia fiind prioritare.
1.3. Ocrotirea alternativă a minorilor
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă, care include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială, adopția; în alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
In ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor care reglementează instituția tutelei și a curatelei, art. 16 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că „persoanele aflate la data intrării în vigoare a Codului civil sub tutelă, curatelă, interdicție sau alte măsuri de ocrotire sunt supuse, în ceea ce privește capacitatea lor, dispozițiilor Codului civil.
CAPITOLUL 2 LIPSA CAPACITĂȚ II DE EXERCIȚIU Ș I REPREZENTAREA
LEGALĂ A CELOR LIPSIȚI DE CAPACITATE
2.1.Capacitatea civilă de exercițiu
Capacitatea civilă de exercițiu reprezintă aptitudinea unei persoane de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile prin faptul de a încheia singură acte juridice civile. In doctrină, capacitatea de exercițiu a fost definită drept „aptitudinea cerută de dreptul obiectiv pentru ca o persoană să poată în mod personal și valabil să creeze, să modifice, să transmită sau să stingă drepturi subiective și obligații.
După cum s-a afirmat, „premisele capacității civile de exercițiu a persoanei fizice
sunt, pe de o parte, existența capacității civile de folosință iar, pe de altă parte, existența discernământului, adică existența puterii individului de a-și reprezenta corect consecințele juridice ale manifestării sale de voință (această premisă se apreciază în raport cu vârsta, precum și cu starea sănătății minții).
În dreptul roman, spre exemplu, capacitatea de exercițiu era independentă de cea de
folosință. Astfel, cele două puteau coexista, dar putea exista și una în absența celeilalte. Criteriile în funcție de care se stabilea dacă o persoană avea sau nu capacitate de exercițiu erau în dreptul roman vârsta, sexul, starea mentală și maniera pecuniară de a trăi a celui în cauză.
Cât privește capacitatea de exercițiu, există trei etape în existența fiecărui individ, respectiv lipsa capacității de exercițiu, capacitatea de exercițiu restrânsă și capacitatea deplină
de exercițiu.
2.2. Lipsa capacității de exercițiu
După cum plastic s-a arătat în doctrină, „în primii ani ai copilăriei, inteligența omenească cuprinde numai un cerc restrâns de noțiuni; ea se formează pe măsura trecerii anilor, așa că, ajungând la adolescență, omul poate fi considerat că a dobândit un discernământ și un cerc de cunoștințe destul de însemnat. Cu toate acestea, legea socotește că adolescentul nu are încă experiența necesară pentru a îndeplini toate actele vieții juridice; minoritatea – și deci incapacitatea – se prelungește peste toată perioada adolescenței până la majorat.
Lipsa capacității de exercițiu este caracteristică persoanelor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, precum și interzișilor judecătorești, urmărindu-se îndepărtarea acestora „de la manifestările active ale vieții juridice, în scop de protecție. Această categorie de persoane urmează a încheia actele juridice prin intermediul reprezentanților lor legali. Prin excepție de la această regulă, „persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor [art. 43 alin. (3) NCC]. Evident, actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul său legal, cu excepția cazului în care legea ar dispune altfel ori natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Sancțiunea ce intervine în cazul actelor făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, cu excepția celor pe care le poate încheia singură, precum și în cazul actelor făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, este nulitatea relativă. Această sancțiune intervine chiar dacă nu se probează existența unui prejudiciu și nu va fi înlăturată prin declarația celui lipsit de capacitate de exercițiu că este capabil să contracteze. Potrivit art. 45, teza finală NCC, „dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciază că acesta ar constitui o sancțiune civilă adecvată. Persoana lipsită de capacitate de exercițiu poate invoca și singură, în apărare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate sau din punerea sub interdicție judecătorească. Cei ce pot exercita acțiunea în anulare sunt reprezentantul legal, minorul care a împlinit 14 ani și ocrotitorul legal. „Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare [art. 46 alin. (4) NCC].
Mai trebuie subliniat faptul că „minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorității, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităților cerute pentru încheierea lui valabilă. In timpul minorității, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condițiile art. 1263 și 1264 (art. 48 NCC).
In situația minorului, lipsa capacitații civile de exercițiu încetează la momentul dobândirii capacității civile de exercițiu restrânse, așadar la împlinirea vârstei de 14 ani sau la moartea minorului, dacă decedează înainte de a împlini această vârstă. In cazul persoanelor puse sub interdicție judecătorească, lipsa capacității civile de exercițiu încetează prin ridicarea interdicției sau prin moarte.
2.3. Reprezentarea legală a celor lipsiti de capacitate
Reprezentarea sugerează ideea unui absent considerat a fi totuși prezent. Astfel, ceea ce se petrece prin reprezentare este disocierea între persoana care suportă consecințele actului încheiat (reprezentat) și persoana care încheie actul (reprezentant).
Procedeul tehnico-juridic al reprezentării îș i păstrează identitatea, indiferent dacă are loc în legătură cu săvârșirea de către reprezentant a unor acte civile, comerciale sau procesuale.
Atunci când are loc în procesul civil, reprezentarea dobândește trăsături specifice care o individualizează și îi conferă o fizionomie aparte, dar chiar și prin trăsăturile esențiale își dezvăluie apartenența la marea familie a reprezentării civile.
În fața tezelor elaborate de literatura juridică referitoare la natura juridică a reprezentării, o importanț ă deosebită este reprezentată de teza substituirii reprezentantului cât și pe aceea a limitării efectelor față de părțile din contractul de reprezentare sau a teoriei reprezentării ca ficțiune.
În ceea ce ne privește, opinăm că mecanismul reprezentării presupune că reprezentantul, deși încheie actul în nume propriu, exercită o putere prin care se intruzionează în sfera juridică a altuia. El își exprimă voința în temeiul unei puteri delegate care, tocmai de aceea, trebuie să corespundă exercitării unui drept subiectiv al celui reprezentat.
Tema reprezentării legale a persoanelor în procesul civil este des întâlnită în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu și a persoanelor juridice.
În mod obișnuit, actele juridice unilaterale sau bi/plurilaterale, se încheie de către subiecții de drept, în nume și pe socoteala proprie, adică fără a apela la serviciile altor persoane. In situația în care o anumită persoană nu poate sau nu dorește să încheie personal un anumit act juridic, poate apela la instituția reprezentării, reglementată de prevederile art. 1295-1314 din NCC.
Din punct de vedere teoretic, reprezentarea este un procedeu juridic prin care, o persoană, în baza împuternicirii exprese sau tacite, după caz provenind de la o anumită persoană, de la lege ori de la o autoritate judecătorească, încheie un anumit act juridic, în numele și pe socoteala (cheltuiala sau pe contul) unei alte persoane, ca și când acea persoană ar fi încheiat ea însăși acel act. Un astfel de procedeu permite părților unui anumit raport juridic să stabilească relații juridice prin intermediul altor persoane, aflate la momente și în locuri diferite de cele în care se află cei care sunt reprezentați.
Dintr-un început este necesar să precizăm că, prin încheierea unui act juridic prin reprezentare, toate efectele acelui act se produc în persoana și în patrimoniul persoanei reprezentate, și nu în cele ale reprezentantului, bineînțeles, dacă actul juridic încheiat se încadrează în limitele împuternicirii primite. Așa fiind, nici în cazul actelor juridice încheiate prin procedeul reprezentării nu se nasc drepturi și/sau obligații în contul unor persoane care nu și-au exprimat consimțământul la încheierea actului dorit de către cel care dă împuternicirea.
In premieră pentru dreptul românesc, noul Cod instituie o serie de reguli, cu valoare de principiu, în materia încheierii actelor juridice prin reprezentare.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, care sunt prezumate de lege că nu au discernământ, actele juridice se fac de către reprezentanții lor legali (părinții sau, după caz, tutorele). In anumite cazuri expres prevăzute de lege reprezentarea este realizată de curatorul celui lipsit de capacitate de exercițiu.
Astfel, potrivit art. 43 alin. (2), teza I NCC „Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege. Condițiile în care reprezentații legali încheie asemenea acte sunt prevăzute de dispozițiile legale consacrate ocrotirii persoanelor fizice prin părinți sau prin tutelă, după caz.
Atunci când este vorba despre acte juridice referitoare la munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia celui lipsit de capacitate de exercițiu vor fi aplicabile prevederile art. 42 alin. (1) NCC, textul art. 43 alin. (2) fiind completat cu această trimitere de art. 20, pct. 4 din LPA. Aceasta înseamnă că actele respective nu vor putea fi încheiate numai de reprezentanții legali ai minorului lipsit de capacitate de exercițiu, fiind necesară și participarea acestuia din urmă.
2.3.1. Noțiunea de reprezentare
Reprezentarea constă în procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, reprezentantul, încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele actului juridic producându-se direct în persoana și în patrimoniul celui reprezentat.
Codul civil din 1864 nu cuprindea dispoziții generale referitoare la reprezentare, reglementând numai contractul de mandat (art. 1532-1559), care nu trebuie confundat cu reprezentarea. Mandatul este numai una dintre sursele reprezentării convenționale. Codul civil în vigoare reglementează reprezentarea în general, în art. 1295-1314, iar contractul de mandat în art. 2009-2071.
Reprezentarea în actele juridice este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, în așa fel încât acel act sau acele acte creează drepturi și obligații direct pentru cel reprezentat.
Acest procedeu, frecvent utilizat, raspunde unde unei nevoi practice, întrucât permite aceluia care din diverse motive nu poate ori nu dorește să participe personal la încheierea unor acte juridice, să-și vadă satisfăcute interesele prin intermediul actelor juridice pe care reprezentantul le încheie in numele său.
Puterea de a reprezenta pe altul poate avea ca sursă o dispoziție a legii sau o conventie, respectiv contractul de mandat. In primul caz reprezentarea este legală, iar in cel de al doilea caz ea este convențională. Tot legea sau, după caz, convenția sunt acelea care determină puterile conferite reprezentantului și limitele lor. Astfel, reprezentantul poate fi abilitat să încheie numai un anumit act sau anumite acte determinate – caz în care reprezentarea este specială – ori poate fi abilitat să încheie, în general, acte juridice în numele celui reprezentat – adică să se ocupe de "toate afacerile mandantului" – caz în care reprezentarea este generală. Trebuie însă precizat faptul că reprezentarea convențională generală permite reprezentantului să încheie doar acte de conservare și de administrare a bunurilor celui reprezentat, deci nu și acte de dispoziție. Pentru încheierea acestor din urmă acte, reprezentantul convențional trebuie împuternicit printr-un mandat special.
Reprezentarea celui lipsit de capacitate de exercițiu este o reprezentare legală deoarece legea este aceea care determină persoanele ce sunt reprezentate, precum și persoanele împuternicite să reprezinte; tot legea este aceea care determină limitele reprezentării și condițiile speciale ale acesteia, precum și cazurile în care această reprezentare încetează. Din punct de vedere al întinderii sale, reprezentarea legală a celui lipsit de capacitate de exercițiu este o reprezentare generală, deoarece ea nu se limitează la anumite acte determinate ale incapabilului, ci, dimpotrivă, se extinde la toate actele și toate "afacerile acestuia". Așa cum vom vedea însă, anumite acte pot fi încheiate de către reprezentantul legal doar cu încuviințarea autorității tutelare, iar încheierea altora este interzisă reprezentantului legal.
In concluzie, reprezentarea legală își are izvorul în lege. Reprezentantul este împuternicit printr-o dispoziție legală să încheie acte juridice în numele și pe seama altei persoane. Reprezentarea legală este obligatorie. Ea intervine în cazul minorilor sub 14 ani, reprezentați de părinți. Astfel, părinții, ca reprezentanți legali, sunt împuternic iți de lege să încheie acte juridice în numele minorului pe care îl reprezintă, cu excepția acelora strict personale (art. 143, art. 502 C. civ.). De exemplu, dacă un minor de 13 ani, primește un legat cu titlu particular, acceptarea se face de către reprezentantul său legal [cu încuviințarea instanței de tutelă, așa cum reiese din art. 144 alin. (2) și art. 124 alin. (2) C. civ.].
2.3.3. Privire comparativă între reprezentarea legală și alte forme de reprezentare
Potrivit art. 1295 C. civ., reprezentarea poate rezulta din lege, dintr-un act juridic sau dintr-o hotărâre judecătorească. Deci, în funcție de izvorul său, reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară. Deși din formularea textului se înțelege că este vorba despre trei feluri de reprezentare, de fapt, există doar două: reprezentarea legală și reprezentarea convențională. Reprezentarea legală o include pe cea judiciară, deoarece ambele își au izvorul în lege; ceea ce le delimitează este numai forma reprezentării, a modului în care reprezentantul este împuternicit.
La reprezentarea legală, care se pare, se reduce doar la reprezentarea minorului sub 14 ani de către părinți (art. 501-502 C. civ.), reprezentantul își trage puterile direct din lege; el nu trebuie să dovedească împuternicirea lui de reprezentare. Prin urmare trebuie să dovedească numai calitatea de părinte.
Astfel, se prezumă că părinții sunt cei mai buni reprezentanți pentru interesele copiilor lor. La reprezentarea judiciară, reprezentantul primește puterea de a reprezent a tot din lege, dar, în plus, este nevoie de o hotărâre judecătorească, în care se apreciază, de la caz la caz, îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru numirea reprezentantului. La reprezentarea judiciară, reprezentantul trebuie să facă dovada calității lui, care reiese din hotărârea judecătorească ce îl numește.
Există situații, când și reprezentarea legală presupune o hotărâre judecătorească; de exemplu, în cazul divorțului părinților, calitatea de reprezentant al unuia dintre părinți sau a ambilor părinți reiese din hotărârea de divorț, unde instanța de tutelă se pronunță și cu privire la raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori (art. 396-398 C. civ.).
Spre deosebire de reprezentarea legală, reprezentarea judiciară își are izvorul într-o hotărâre judecătorească. In doctrina anterioară, reprezentarea judiciară era considerată aceea în care reprezentantul primea împuternicirea de a încheia acte juridice din partea unei instanțe judecătorești și exemplul dat era sechestrul judiciar. Tot în doctrina și practica anterioară, reprezentare judiciară era considerată și reprezentarea în justiție a unei persoane de către un mandatar, cum ar fi avocatul.
Articolul 1295 C. civ. prevede expres că reprezentarea are ca izvor hotărârea judecătorească.
În accepțiunea Codului civil există reprezentare judiciară în cazurile în care reprezentantul este numit printr-o hotărâre judecătorească precum: în cazul minorului sub 14 ani pus sub tutelă, care este reprezentat de tutorele său, numit de instanța de tutelă, prin încheiere (art. 118, art. 119 C. civ.); în cazul interzisului judecătoresc, care este reprezentat tot de un tutore numit de instanța de tutelă, prin hotărârea de punere sub interdicție (art. 170 C. civ.); dacă, de exemplu, o persoană majoră, pusă sub interdicție judecătorească, datorită alienației mintale, trebuie să facă acte de administrare a patrimoniului său, tutorele este acela care încheie actele juridice în numele și pe seama incapabilului (art. 171 C. civ.); în cazul în care instanța de tutelă numește un curator special, până la numirea tutorelui minorului sau al celui care urmează a fi pus sub interdicție judecătorească (art. 159, art. 167 C. civ.); în cazul curatelei persoanei capabile, când instanța de tutelă numește un curator (art. 178 și urm. C. civ.); în cazul sechestrului judiciar, prevăzut de art. 971-976 NCPC ș.a.
Reprezentarea convențională își are izvorul în voința părților, exprimată printr-un contract, de regulă, prin contractul de mandat. Această reprezentare se mai numeșt e voluntară. Mandatul este contractul prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care o reprezintă. Poate fi vorba de reprezentare convențională și atunci când mandatarul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii ori depășește limitele împuternicirii ce i-a fost atribuită prin mandat, sau, în cazul gestiunii de afaceri fără utilitate dovedită; ratificarea acestor acte de către reprezentat face ca efectele lor să se producă asupra reprezentatului. Reprezentare convențională este și aceea care are ca izvor contractul de asistență juridică, încheiat de avocați pentru reprezentarea clienților lor în fața instanței de judecată.
2.4. Reprezentarea legală în procesul civil
2.4.1. Capacitatea procesuală de exercițiu
Capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice.
Capacitatea procesuală de exercițiu a fost definită ca fiind capacitatea unei persoane, care are folosința dreptului, de a angaja și conduce personal procesul, îndeplinind obligațiile și realizând drepturile procesuale, pentru a valorifica în justiție dreptul litigios. Cu alte cuvinte, ea este capacitatea de a sta în judccată.
Persoana fizică dobândește capacitatea de exercițiu la vârsta de 18 ani.
Capacitatea de exercițiu încetează prin deces, punere sub interdicție, anularea căsătoriei înainte ca minora să fi împlinit vârsta de 18 ani.
Persoana juridică dobândește capacitatea de exercițiu la data. înființării sale și o pierde la momentul încetării printr-unul din modurile de încetare prevăzute de lege.
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale, actele juridice făcute de aceste organe în limitele puterilor ce le-au fost conferite, fiind actele persoanei juridice însăși. în mod obișnuit, persoana juridică nu participă în procesul civil personal, prin organele sale de conducere, ci prin reprezentant (de această dată convențional, nu legal) care este consilierul juridic sau avocatul.
Capacitatea procesuală de exercițiu este urmarea firească a capacității de folosință, pentru că în lipsa unui drept nu este de conceput nici exercițiul lui.
Se poate însă întâmpla ca o persoană să aibă capacitate de folosință dar să nu aibă capacitate de exercițiu.
2.4.2. Reprezentarea legală
Astfel, persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.
Reprezentarea intervine în privința persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și persoana pusă sub interdicție.
Aceștia nu stau personal în proces ci prin reprezentanții lor legali care pentru minor sunt părinții sau, în lipsa acestora., tutorele, iar pentru cel pus sub interdicție, tutorele sau curatorul provizoriu, numit până la soluționarea cererii de punere sub interdicție.
Codul reglementează și posibilitatea reprezentării legale temporare, impusă de o situație deosebită.
În caz de urgență, daca persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanta, la cererea părții interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal.
În al doilea rând,curatorul special poate fi numit ori de câte ori există un conflict de interese între reprezentant și reprezentat. Astfel, atunci când la moștenirea părintelui vine copilul minor în concurs cu părintele supraviețuitor, minorul și părintele supraviețuitor au, fiecare, un interes propriu ia moștenire, care poate veni în conflict cu interesul celuilalt. Numirea curatorului este necesară și în orice litigiu de ieșite din indiviziune, chiar dacă indiviziunea nu provine din succesiune, dacă printre comdivizan, alături de copilul minor, figurează unul sau ambii părinți ai acestuia. Dacă sunt mai mulți copii minori, care au între ei
interese contrare, pentru fiecare se va numi un curator.
In fine, numirea curatorului special se impune atunci când o persoană juridică chemată să stea în judecată (deci este pârâtă), nu are reprezentant legal.
Curatorul special este numit de instanța competentă să hotărască asupra cererii dc chemare în judecată. Numirea curatorului de către instanță și nu de către autoritatea tutelară este impusă de necesitatea ca cealaltă parte să nu fie expusă riscului de a suporta amânarea judecății până la numirea reprezentantului legal. Instanța va numi curatorul provizoriu prin încheiere.
Asistarea este necesară pentru ocrotirea intereselor persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Având în vedere dispozițiile legale, capacitate de exercițiu restrânsă are minorul care a împlinit vârsta de 14 ani.
Minorul între 14-18 ani va fi citat și va sta personal în proces, dar va fi asistat de părinți sau, în lipsa acestora de tutore care, pentru a-i întregi capacitatea semnează alături de minor cererile adresate instanței.
Tocmai de aceea, părinții sau tutorele trebuie citați la judecarea cauzei.
Dacă pe parcursul procesului copilul împlinește vârsta de 34 ani, reprezentarea se transformă în asistare și minorul va trebui citat personal, alături de părinți sau tutore care din acest moment nu îl mai reprezintă, ci doar îl asistă.
In litigiile ce izvorăsc din contractul de muncă se citează numai minorul personal și tot el efectuează exclusiv actele de procedura.
„Asistarea minorului esle asigurată de către ocrotitorul legal. Ea nu se confundă cu asistarea părții de către avocat, care se realizează în cadrul asistenței juridice sau a asistenței judiciare, după caz;
Autorizarea intervine atunci când reprezentantul legai al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau ocrotitorul legai al celut cu capacitate de exercițiu restrânsă face acte procesuale de dispoziție: renunțarea la judecații sau la dreptul subiectiv, achiesarea, tranzacția.
In aceste cazuri, pentru efectuarea valabilă a actului de procedură respectiv, este necesară autorizarea organului competent, de regulă autoritatea tutelara. Uneori efectuarea actului de dispoziție nu este posibilă nici măcar cu autorizarea prealabilă a autorității tutelare, cum ar fi renunțarea la judecarea acțiunii de tăgadă a patemității sau a acțiunii, pentru stabilirea pensiei de întreținere, pentru că în aceste cazuri dreptul subicctiv dedus judecății aparține celui reprezentat.
Autorizarea trebuie să fie anterioară săvârșirii actului. In cazul în care în mod eronat instanța a luat în considerare un act de dispoziție săvârșit în lipsa autorizării prealabile, actul este lovit de nulitate. Sanctiunea poate fi înlăturată prin obținerea ulterioară a autorizării, pentru că aceasta este o condiție de validitate a actului și, ca atare, trebuie să existe la momentul îndeplinirii actului de procedură respectiv.
2.4.3. Jurisprudență relevantă. Prevederile Codului de Procedură civilă anterior
Prin Decizia nr. XXXVII din 7 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007, Inalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite – a stabilit că dispozițiile art. 44 C. proc. civ. anterior se interpretează în sensul că revine instanței pe rolul căreia se află cauza competența de soluționare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special.In considerentele hotărârii s-a arătat că este adevărat că în cuprinsul art. 152 vechiul C. fam. este reglementata posibilitatea instituirii curatelei, de către autoritatea tutelară, în situațiile când:
o persoană, deși capabilă, din cauza bătrâneții, a bolii, sau a unei infirmități fizice nu poate să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții mulțumitoare iar, din motive temeinice, nu-și poate numi un reprezentant;
din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau a cărei acte le încuviințează;
o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;
o persoană a dispărut șt nu sunt știri despre ea și nici nu a lăsat un mandatar general.
Este de observat însă că prin textul de lege este limitată instituirea curatelei de către autoritatea tutelară numai ia situațiile strict determinate mai sus, „în afară de alte cazuri prevăzute de lege.
Or, prin art. 44 C. proc. civ. anterior este reglementată posibilitatea numirii de către instanță, în caz de urgență, a unui curator special.
Așadar, o atare reglementare a numirii curatorului special de către instanță, în caz de urgență, nu poate li considerată că ar intra în coliziune cu prevederile referitoare la instituirea curatelei de către autoritatea tutelară, în condițiile arătate în art . 152 C. fam., abrogat prin intrarea în vigoare a NCPC, câtă vreme chiar în cuprinsul acestui text de lege se subliniază că situațiile la care se referă sunt „în afară de alte cazuri prevăzute de lege”.
Ca urmare, prevederile din cuprinsul art. 44 C. proc. civ. anterior, referitoare ia numirea curatorului special, reprezentând o reglementare distinctă de aceea pe care a conținut-o art. 152 C. fam., privind instituirea curatelei de către autoritatea tutelară, au aplicabilitate proprie.
2.5. Sancțiunea lipsei capacității procesuale de exercițiu
Atât în cazul persoanei fizice cât și al persoanei juridice, actele de procedură îndeplinite de cei cate nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile.
Soluția este aceeași pentru actele săvârșite de cei cu capacitate de exercițiu restrânsă care nu a fost asistat de ocrotitorul legai, atunci când asistarea este obligatorie. Prin urmare, sancțiunea este nulitatea relativă a actelor de procedură săvârșite în aceste condiții.
Lipsa capacității proccsuale de exercițiu se invocă pe caic de excepție (de fond, peremptorie, absolută), în orice stare a pricinii.
Ca atare, deși excepția este în legătură cu ocrotirea, intereselor unei părți, și deci ar trebui calificată drept o excepție relativă, ea poale fi ridicată nu numai în primă instanță până la prima zi dc înfățișare, ci chiar direct în apel sau recurs. Mai mult, excepția poate fi ridicată nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite prin consacrarea sancțiunii, dar și d e cealaltă parte, care nu poate fi obligată să accepte o judecată în care actele de procedură ale adversarului, inclusiv hotărârea, stau sub semnul nesiguranței dedusă din riscul anulării lor. După cum, pot invoca excepția procurorul și instanța din oficiu.
Anularea actelor de procedură făcute de cei care nu are capacitate procesuală de exercițiu nu intervine automat, la termenul la care se constată nereguiantatea procedurală.
Atunci când instanța constată lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale ale părții se poate da un termen pentru împlinirea lipsurilor.
Astfel, acoperirea acestor neregularități se face prin intervenirea în proces a reprezentantului sau ocrotitorului legal care ratifică actele săvârșite de incapabil.Numai dacă lipsurile nu se împlinesc cererea va fi anulată.
In cazul în care sunt confirmate numai o parte din acte, nulitatea va afecta numai actele neratificate.
CAPITOLUL 3 TUTELA MINORULUI
Tutela reprezintă un mijloc alternativ de ocrotire a minorului lipsit de ocrotire părintească. Astfel, din perspectiva minorului, tutela este un mijloc de ocrotire, iar pentru tutore, o sarcină.
Tutela minorului a fost definită ca o sarcină gratuită și obligatorie prin care o anumită persoană, denumită tutore, este chemată să exercite drepturile și îndatoririle părintești față de un copil minor, ai cărui părinți sunt decedați sau în imposibilitate permanentă de a-și exercita atribuțiile.
3.1. Sediul materiei
În prezent sediul materiei îl constituie noul Cod civil care reglementează tutela minorului în art. 110-163, iar Legea nr. 272/ 2004 și Legea nr. 273/ 2004 se referă la „tutela copilului”. Potrivit art. 1 din Convenție cu privire la drepturile copilului, dar și a art. 4 lit. a din Legea nr. 272/2004, prin copil se înțelege orice ființă (umană) sub vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, cu excepția cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.
3.2. Scurt istoric
În dreptul roman erau puse sub tutelă sau curatelă acele persoane care aveau capacitate de folosință, însă nu aveau capacitate de exercițiu. Tutela era instituită pentru impuberi (până la vârsta de 14 ani) și pentru femei. Spre sfârșitul republicii, urmare a emancipării femeii, tutela ei se află în declin, iar în a doua jumătate a secolului al IV-lea se pare că a fost suprimată.
Tutorele – atât ai impuberului, cât și al femeii – nu avea gestiunea averii acestora, ci doar abilitarea de a-și da încuviințarea pentru anumite acte.
Legea celor XII Table prevedea că tutorele putea fi înlăturat de la tutelă, dacă s-a făcut vinovat de doi sau de culpă gravă; în cazul în care, la încetarea tutelei se dovedea că a sustras din bunurile incapabilului, el era obligat să plătească dublul valorii acelor bunuri.
Pentru ocrotirea mai eficientă prin tutelă, dreptul roman a creat actio tutelae acordată pupilului împotriva tutorelui pentru restituirea patrimoniului (inclusiv desocotirea), dar și tutorelui împotriva pupilului pentru rambursarea eventualelor cheltuieli pe care le-a ocazionat cu administrarea patrimoniului incapabilului. La început răspunderea tutorelui pentru prejudiciile cauzate era apreciată in abstracto (acel gospodar ideal -bonus pater familias), iar mai târziu in concreto, adică trebuia să depună aceeași diligență, ca și pentru patrimoniul propriu.
3.2.1. Noțiune și scop
La Roma in perioada de început, tutela și cúratela erau considerate instituții apropiate de puterea părintească. Totuși, în principiu și la modul general, se poate spune că tutela și curatela sunt instituții cu menirea de a încredința terților supravegherea persoanelor iar mai târziu a patrimoniului, întrucât nu au capacitatea de a se îngriji singure.
Tutela și curatela apar ca un sistem normativ de protecție pentru membrii familiilor civile agnate. Scopul principal al celor două instituții consta in apărarea patrimoniul și de a împiedica persoanele incapabile să nu risipească prin nepriceperea, prin lipsa de experiență sau din cauza unor boli mentale bunurile lor. Dreptul roman consideră incapabili minorii sub 14 ani, femeile, persoanele bolnave mental, risipitorii, precum și tinerii lipsiți de experiență.
Pentru a ocroti categoriile de persoane arătate, dreptul roman a creat tutela și curatela Tutela s-a aplicat persoanelor minore și femeilor iar curatela se aplica celorlalte categorii de persoane incapabile nebunii, risipitorii, etc.
Persoanele infirme nu puteau să fie tutori și nici curatori. Nici peregrinii nu pot fi tutori ai cetățenilor romani. În ultima epocă dreptului roman a existat tendința de unificare a regimului tutelei și curatelei.
3.2.2. Definițiea și rolul tutelei
Nu găsim în dreptul roman o definiție a tutelei în general, însă a parcurs veacurile definiția tutelei impuberilor aparținând lui Servius Sulpicius prieten al lui Cicero. Definiția deși se referă la o specie de tutelă, în realitate este adaptabilă și celorlalte forme de tutelă din acele vremuri.
Tutela est, ut Servius definit, vis ac poteslas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit, iure civili data ac permissa. Tutela este, după cum o definește Servius Sulpicius puterea dată și îngăduită de dreptul civil asupra unei persoane in vederea ocrotirii aceluia care, din pricina vârstei, nu se poate apăra singur .
Cu toate acestea fizionomia celor două instituții nu a rămas amorfa, de-a lungul secolelor au evoluat o dată cu evoluția societății cu accent din spre protecția bunurilor către protecția persoanei.
Dreptul roman nu a instituit niciodată un organ de înaltă tutelă însărcinat cu supravegherea și controlul tutorelui. Tutela nu se instituia la Roma decât dacă cel care trebuia pus sub tutelă era sui iuris, fiind sustras puterii părintești prin moartea tatălui și a ascendenților săi din spre tată sau în caz de emancipare. Dacă cineva nu are tutore, la Roma se acordă tutore din oficiu de pretorul urban prin votul majoritar al tribunilor plebei, în conformitate cu Lex Atilia.
Tutela deși își are sorgintea în dreptul ginților (ius gentium) îi sunt aplicabile regulile de drept civil (ius civile).
Tutela fiind considerată officium virile, femeile nu aveau dreptul să fie tutore.
3.2.3. Tutela impuberilor
Se exercită asupra copiilor de sex masculin până la vârsta de 14 ani iar pentru persoane de sex feminin până la vârsta de 12 ani (impuberes). Precizăm că tutela se acorda minorilor sui iuris. Minorul aflat sub tutelă se numea pupillus iar minora poartă denumirea de pupillia.
La Roma, din cele mai vechi timpuri tutela a fost privită ca o instituție prin care urmau să fie asigurate drepturile eventuale ale rudelor agnatice din partea pupilului, dacă acesta ar fi încetat din viață. Tutorele fiind persoana care administrează averea și completează voința impuberului, dacă trebuie să încheie acte juridice.
Jurisconsultul Servus Suplicius definește tutela impuberului ca puterea dată și îngăduită de dreptul civil asupra unei persoane libere în vederea ocrotirii acelei persoane care din pricina vârstei nu se poate administra singur. Iustinian arată că impuberii se află sub tutelă potrivit cu dreptul natural. Privită ca măsură de protecție a impuberilor, tutela este de drept natural iar după modul cum a fost organizată, este de drept civil. Minorul până la 7 ani era considerat infans (incapabil total) și nu avea dreptul să încheie nici un act (infarie = a nu vorbi bine). Intre 7 și 14 ani există un început de capacitate a minorului în baza căreia poate să încheie numai acte juridice prin intermediul cărora își face mai bună condiția juridică.
Tutorele era obligat să facă inventarul averii pupilului, iar dacă era tutore legitim trebuia să promită solemn, promisiune întărită prin granții, că va administra cum se cuvine patrimoniul pupilului. Obligațiile privesc averea pupilului nu și grija persoanei acestuia lăsată pe seama mamei minorului sau rudelor alese de magistrat.
Tutorele putea să administreze averea pupilului prin două moduri:
– prin negotium gestio, tutorele administra bunurile minorului până la vârsta de 7 ani
– prin auctoritaris interpositio, tutorele administrează bunurile minorul mai mare de 7 ani
Tutorele răspunde față de modul cum au fost administrate bunurile minorului prin intermediul a două acțiuni:
Actio de rationibus distrahendi prevăzută de Legea celor XII table. Această acțiune era îndreptată împotriva tutorelui dacă a sustras valori din averea pupilului. Tutorele vinovat de asemenea fapte era condamnat la dublul valorilor sustrase. Acțiunea se aplică împotriva tutorelui de rea-credință dar și împotriva celui neglijent ori imprudent.
Actio tutelae, este a doua acțiune îndreptată împotriva tutorelui. Prin intermediul ei sunt sancționate actele de gestiune comise de tutore din culpă, dacă aduc prejudicii minorului.
Tutorele trebuia să manifeste aceeași grijă pentru averea pupilului ca în cazul propriilor interese. La sfârșitul tutelei, cel care a fost tutore era obligat să dea scocoteală asupra modului cum a înțeles să administreze averea pupilului. Pentru actele comise de tutore în limitele puterii conferite, se aplica regula: fapta tutorului este fapta minorului (factum tutoris, factum pupilii).
tutela testamentaria apare atunci când pater familias numește un tutore pentru pupili aflați sub puterea sa. Rostul acestei tutele a fost ca la decesul șefului de familie impuberii deveniți de acum sui iuris, să beneficieze cu toții de ocrotitor legal.
tutela legitimă se instituia când nu există tutore numit prin testament. Au dreptul la tutela legitimă persoanele îndreptățite să vină la moștenirea pupilului, dacă acesta ar înceta din viață.
dacă pater familias nu a numit pupilului un tutore prin testament și nici tutore legitim nu există, va intra în funcțiune tutela dativă. Această formă de tutelă are caracter de excepție fiind stabilită de pretor. Denumirea de tutelă dativă a fost dată mai târziu decât apariția ei. Pentru stabilirea tutelei dative, pretorul asistat de majoritatea tribunilor numea un tutore pupilului.
Incetarea tutelei impuberului avea loc:
Din cauze care privesc pupilul: moartea acestuia, ajungerea la pubertate sau capitis deminutio.
Din cauze care privesc tutorele: capitis deminutio, administrare necorespunzătoare a averii impuberului etc.
Alte cauze: ajungerea la termen sau îndeplinirea condiției pentru care a fost instituită dacă tutela a fost stabilită cu termen sau condiție.
3.3. Definiție
Tutela este un alt mijloc de ocrotire a minorului lipsit de ocrotire părintească, într-o definiție, tutela minorului este o sarcină gratuită și obligatorie în virtutea căreia o anumită persoană, denumită tutore, este chemată a exercita drepturile și îndatoririle părintești față de un copil minor ai cărui părinți sunt decedați ori în imposibilitate permanentă de a-și exercita atribuțiile.
Desigur că această definiție este cuprinzătoare și surprinde esența tutelei, însă noi am defini-o mai simplu ca fiind o sarcină asumată de o persoană capabilă, în fapt și în drept, și al cărei obiect este de a asigura protecția personală a unui minor, administrarea patrimoniului său și exercitarea drepturilor sale civile. Așadar, pentru minor tutela este un mijloc de ocrotire pe când pentru tutore ea este o sarcină. Ea are o natură mixtă, deoarece aparține atât dreptului civil, cât și dreptului familiei. De altă parte, dispozițiile care privesc tutela, deoarece se referă numai la interesele minorului protejat, trebuie considerate ca fiind de ordine publică.
Tutela minorului poate fi înțeleasă în două sensuri: în sens larg, înțelegând instituția juridică a tutelei și, în sens restrâns, de sarcină a tutelei.
3.4. Caracterele tutelei minorului
Aceste caractere le vom analiza în sensul de sarcină a tutelei.
3.4.1. Caracterul legal al tutelei minorului
Această trăsătură exprimă ideea că stabilirea, cazurile tutelei, capacitatea tutorelui, procedura de instituire și încetarea tutelei sunt reglementate de lege. Normele care reglementează această materie sunt imperative neputându-se deroga de la ele; posibilitatea acordată de noul Cod părinților de a desemna persoana care urmează a fi tutore al copiilor săi
(art. 114 C. civ.) nu aduce atingere acestui caracter;
3.4.2. Caracterul facultativ sau obligatoriu al tutelei
Față de acest caracter al tutelei trebuie remarcat că legiuitorul nostru a abandonat (în sfârșit) vechiul sistem care făcea ca sarcina tutelară să fie obligatorie. Aceasta nu permitea tutorelui desemnat să refuze sarcina. Justificarea acestei reguli era, în mod tradițional, faptul că interesul social și ordinea publică cerea ca cel care a fost desemnat tutore să-și exercite efectiv funcțiile. Totuși, vechiul sistem, ca de altfel și noua legiuire (așa cum vom vedea) prevedea o lungă listă a dispensei de a exercita această sarcină.
Însă în noul Cod civil numirea tutorelui se face cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă, prin încheiere definitivă; drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire [art. 119 alin. (1) și (5)]; așadar, în mod firesc, sarcina tutelei este facultativă. Rațiunea acestui caracter facultativ al tutelei este foarte simplu: persoana căreia i s-ar impune o asemenea sarcină împotriva voinței sale ar putea să nu fie foarte zeloasă în gestiunea sa, deci să prejudicieze interesele minorului. Această regulă se impune atât în cazul numirii unui tutore de către instanța de tutelă, cât și în cazul desemnării tutorelui de către părinte prin act unilateral sau testament. însă în cazul în care desemnarea s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat nu poate refuza sarcina decât pentru motivele prevăzute pentru refuzul continuării tutelei, și anume:
cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;
cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină, [art. 120 alin. (2) C. civ., dispoziții asemănătoare se regăsea și în art. 118 C. fam.];
O sarcină gratuită sau remunerată ne evocă ideea că ea, în principiu, nu este remunerată. în adevăr, art. 123 C. civ., care reia art. 121 alin. (1) C. fam., stabilește: „Tutela este o sarcină gratuită. Dar, după cum s-a arătat, gratuitatea este de natura tutelei, iar nu de esența ei. Astfel, art. 123 alin. (2) C. civ., la fel ca art. 121 alin. (2) C. fam., prevede: „Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptățit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remunerație al cărei cuantum va fi stabilit de instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului, instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima această remunerație, potrivit împrejurărilor. După cum se poate observa, remunerația tutorelui are un caracter excepțional. Pe bună dreptate, caracterul gratuit al tutelei nu trebuie să însemne că tutorele trebuie să-și asume și sarcinile patrimoniale inerente funcției sale. Așadar, cheltuielile făcute cu întreținerea minorului, cu administrarea bunurilor acestuia, cheltuielile efectuate pentru conservarea drepturilor minorului etc. antrenează inevitabil debitarea acestora din contul minorului (a se vedea, art. 153 și art. 838 C. civ.).
3.4.3. Caracterul personal al tutelei minorului
Aceasta înseamnă că sarcina tutelei trebuie executată personal de către persoana care îndeplinește funcția de tutore; de fapt, chiar instituirea ei se face în considerarea persoanei (intuitu personae). Așadar, tutorele nu poate substitui în locul său o altă persoană, chiar și numai temporar. In acest sens, art. 122 C. civ. dispune că tutela este o sarcină personală. In consecință, sarcina tutelară nu trece asupra moștenitorilor în cazul morții tutorelui. însă este adusă o atenuare a acestui principiu: atâta timp cât noul tutore nu și-a intrat în funcție, moștenitorii sunt ținuți să continue sarcinile tutorelui decedat sau pot să desemneze pe unul dintre ei, prin procură specială, să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei [art. 157 alin. (2) C. civ.]. în mod natural, dacă moștenitorii tutorelui sunt minori, instanța de tutelă va numi un curator special care poate fi executorul testamentar. Nu este vorba în aceste cazuri de o excepție de la principiul intransmisibilității puterii tutorelui care decurge din natura personală a sarcinii, ci mai degrabă de o măsură temporară de protecție a minorului.
3.4.4. Unicitatea sau pluralitatea tutelelor
Trebuie să mai remarcăm o altă situație inedită care pune în discuție exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului și cu privire la bunurile minorului. In principiu, tutela este unică în sensul că tutorele își asumă atât tutela privind persoana minorului, cât și tutela bunurilor minorului. Tutela privind persoana minorului este întotdeauna unică cu scopul de a prezerva coerența în direcția educației minorului. însă în ceea ce privește administrarea materială a bunurilor minorului este interesantă prevederea din noul Cod civil care stabilește că administrarea patrimoniului ori a unei părți a acestuia poate fi încredințată de instanța de tutelă unei persoane fizice sau persoane juridice specializate [art. 122 alin. (2)]. In adevăr, tutorele numit nu are întotdeauna calificările cerute pentru a administra el însuși averea pupilului său. Este motivul pentru care tutela asupra bunurilor – având în vedere mărimea și compunerea patrimoniului minorului – poate fi detașată de cea asupra persoanei, iar sarcina poate fi chiar divizată între mai mulți tutori. In această situație ne aflăm în prezența unei pluralități de tutele: cu privire la persoana minorului există un tutore, iar cu privire ia bunurile minorului pot exista unul sau mai mulți tutori.
Administrarea, așa cum ne spune art. 142 alin. (1) C. civ., este supusă dispozițiilor care reglementează administrarea bunurilor altuia (art. 792-857 C. civ.). In această împrejurare considerăm că fiecare dintre tutorii asupra bunurilor este responsabil personal de administrarea bunurilor care i-au fost încredințate sau a părții de patrimoniu. Totuși, pentru a păstra o anumită coerență, administrarea se va face sub controlul instanței de tutelă căreia acești tutori vor trebui să-i prezinte anual o dare de seamă (art. 844 C. civ.). De asemenea, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum și cei prevăzuți la art. 111 C. civ. pot face plângere la instanța de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.
3.5. Principiile tutelei minorului
Principiul generalității tutelei. Tutela se instituie ori de câte ori un minor este lipsit deocrotire părintească, acesta neputând rămâne fără ocrotire legală.
Principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al copilului minor. Art. 133 C. civ. prevede în acest sens că tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile acestuia (s.n.).
Principiul independenței patrimoniale dintre copilul minor și tutore. Acest principiu presupune independența patrimonială a patrimoniului minorului față de patrimoniul tutorelui. Acest principiu reiese în chip neîndoielnic din prevederile art. 143 C. civ. care reglementează reprezentarea minorului până la 14 ani, precum și din art. 142 care prevede că tutorele acționează în calitate de administrator însărcinat cu administrarea bunurilor altuia. Or, este cunoscut că în cazul reprezentării, patrimoniul reprezentatului nu se confundă cu cel al reprezentantului, iar în cazul administrării bunurilor altuia, art. 807 prevede că administratorul este obligat să țină o evidență a bunurilor sale proprii distinctă de cea a bunurilor preluate în administrare.
Principiul controlului permanent exercitat de către stat asupra tutelei. Legea stabilește că instanța de tutelă va efectua un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele și consiliul de familie își îndeplinesc atribuțiile cu privire la minor și bunurile acestuia (art. 151 C. civ. care a preluat dispozițiile art. 136 C. fam.). In îndeplinirea acestui control instanța de tutelă va putea cere colaborarea autorităților administrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire. In concret, acest control se efectuează, așa cum am văzut, prin intermediul dării de seamă anuale pe care este dator să o prezinte tutorele, precum și prin dările de seamă pe care instanța este abilitată să le ceară oricând din oficiu, ca și prin soluționarea plângerilor minorului care a împlinit 14 ani, sau a oricăror persoane privitoare la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.
3.6. Deschiderea tutelei minorului.
Cazurile în care tutela minorului se deschide sunt cele prevăzute de art. 110 NCC:
Ambii părinți ai minorului sunt morți;
Ambii părinți sunt dispăruți;
Ambii părinți sunt declarați morți prin hotărâre judecătorească;
Ambii părinți sunt necunoscuți;
Ambii părinți sunt decăzuți din exercițiul drepturilor părintești;
Ambilor părinți le-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drep-turilor părintești;
Ambii părinți sunt puși sub interdicție;
Odată cu încetarea adopției instanța apreciază că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
Sub imperiul vechii reglementări, conținută de art. 113 C. fam, modificat de art. 40 in Legea nr. 272/2004, care avea un conținut similar celui al art. 110 NCC, s-a propus clasificarea situațiilor în care se poate institui tutele după două criterii: criteriul duratei lor în timp și criteriul rolului părinților în apariția sau menținerea lor.Potrivit criteriului duratei, situațiile pot fi exclusiv permanente, permanente sau temporare, după caz și situații care pot fi numai temporare. Este exclusiv permanentă situația în care ambii părinți au decedat. Este temporară situația în care decăderea din drepturile părintești a fost dispusă ca pedeapsă complementară sau accesorie. Toate celelalte situații pot fi, în funcție de împrejurări, permanente sau temporare.După cel de al doilea criteriu, situațiile sunt exclusiv imputabile părinților și situații care, în funcție de împrejurări, pot fi, după caz, obiective sau imputabile părinților. Sunt exclusiv imputabile părinților decăderea din drepturile părintești și condamnarea acestora la pedeapsa interzicerii drepturilor părintești. Toate celelalte situații pot
fi sau nu imputabile părinților.
Competența instituirii tutelei îi aparține instanței de tutelă, care este tribunalul de la domiciliul copilului [art. 107 NCC, coroborat cu art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004]. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul (art. 124 din Legea nr. 272/2004).
Articolul 111 NCC instituie în sarcina următoarelor categorii de persoane obligația de a înștiința instanța de tutelă, de îndată ce ce au aflat de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească:
persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a inter-zicerii drepturilor părintești;
organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
Alegerea persoanei tutorelui nu este condiționată de existența unor calități speciale fiind suficient ca aceasta să aibă capacitate de exercițiu deplină, să nu facă parte din categoriile de persoane care, potrivit legii, nu pot fi tutore, să aibă condițiile material necesare îndeplinirii obligațiilor pe care această sarcină le impune și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.
3.7. Tutorele
Pot avea calitatea de tutore o singură persoană fizică, dar și soțul și soția împreună [art. 112 alin. (1) NCC].
Potrivit art. 113 alin. (1) NCC nu poate fi tutore;
minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă;
cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore
cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească;
cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158;
cel aflat în stare de insolvabilitate;
cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească.
Părintele poate desemna, prin act juridic unilateral sau prin contract de mandat, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi. Actul juridic, unilateral sau bilateral, trebuie să îmbrace forma autentică, cu excepția cazurilor în care acesta este conținut de un testament olograf sau de un testament privilegiat, art. 114 alin. (1) NCC. El îl poate revoca însă oricând pe tutorele astfel desemnat, actul revocator putând avea și forma înscrisului sub semnătură privată.
Pentru publicitate, înscrisul revocator se înscrie în registrul prevăzut de art. 1046 NCC, dacă desemnarea tutorelui s-a făcut printr-un testament autentic sau în Registrul național notanal, prevăzut de art. 2033, dacă desemnarea a fost făcută prin contract de mandat.
Din cuprinsul prevederilor art. 115 NCC rezultă că părintele copilului poate desemna mai multe persoane ca tutore. Dacă el va stabili și o ordine în care respectivele persoane vor fi chemate să îndeplinească sarcina tutelei această ordine trebuie respectată de instanța de tutelă. Dacă părintele nu a stabilit o ordine în care cei desemnați vor fi preferați, instanța de tutelă îl va alege pe tutore dintre persoanele astfel desemnate, ținând seama de condițiile lor materiale și de garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.
Persoana desemnată ca tutore de părintele copilului nu poate fi înlăturată de instanță fără acordul său decât dacă se află în vreunul dintre cazurile în care, potrivit art . 113, nu poate fi tutore sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.
Instanța va folosi aceleași criterii de selecție ca și în cazul desemnării mai multor persoane ca tutore, dacă există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei și care își exprimă dorința de a fi tutore.
In lipsa unui tutore desemnat, instanța de tutelă numește cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă (art. 118 NCC). în asemenea situații, dacă a fost constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se va face cu consultarea acestuia.
Dacă interesele copilului o cer, instanța de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanții reale sau personale. Asemenea garanții pot fi cerute și în timpul tutelei.
In toate cazurile este necesar și acordul persoanei care urmează să fie numită tutore. Cel desemnat tutore prin contract de mandat nu poate refuza numirea decât dacă se află într-unul din cazurile în care, potrivit art. 120 NCC, poate fi refuzată continuarea tutelei.
Instanța soluționează dosarul referitor la instituirea tutelei în camera de consiliu, ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani fiind obligatorie. Încheierea prin care a fost numit tutorele este definitivă [art. 119 alin. (1) NCC].
Incheierea de numire se comunică în scris tutorelui, de la comunicare luând naștere drepturile și îndatoririle acestuia. încheierea se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului.
3.8. Consiliul de familie
Pentru a asigura supravegherea modului în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului instanța de tutelă poate constitui un consiliu de familie [art. 124 alin. (1) NCC].
Consiliul de familie este compus 3 membri și 2 supleanți. Aceștia se numesc dintre rude sau afini și ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului. In lipsă de rude sau afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia. Nu pot fi membri ai consiliului de familie tutorele copilului și persoanele care, potrivit legii, nu pot fi tutore. De asemenea, soțul și soția nu pot fi, împreună, membri ai aceluiași consiliu de familie.
In vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc condițiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanța de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror alte persoane care au cunoștință despre situația mino rului [art. 128 alin. (1) NCC]. Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora, după ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de tutelă și ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Deciziile se iau numai după ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Incheierea de către tutore a unor acte juridice în absența avizului consiliului de familie atrage sancțiunea nulității relative, în timp ce, încheierea unor asemenea acte cu nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui [art. 130 alin. (4) NCC}.
Acțiunea în anulare sau în responsabilitate, după caz, poate fi formulată de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum și de oricare din persoanele care, potrivit art. 111 NCC, sunt obligate să înștiințeze instanța de tutelă despre existența unui minor lipsit de îngrijire părintească, în vederea instituirii tutelei.
3.9. Exercitarea tutelei
Similar autorității părintești și ocrotirea minorului prin tutelă conține două laturi: latura personală (care face, în cea mai mare măsură, obiect de studiu al dreptului familiei) și latura patrimonială (care ne interesează în mod deosebit).
In cazul în care tutori sunt 2 soți, aceștia răspund împreună pentru exercitarea atri- buțiilor tutelei, fiind aplicabile în mod corespunzător dispozițiile privind autoritatea părintească.
Latura patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde administrarea bunu rilor minorului; reprezentarea în actele juridice civile a minorului care nu a împlinit vârsta de 14 și încuviințarea prealabilă a actelor juridice civile ale minorului care a împlinit vârsta de 14 ani.
3.9.1. Administrarea bunurilor minorului
Obligațiile care-i revin tutorelui în administrarea bunurilor minorului trebuiesc privite în funcție de trei momente: cel al deschiderii tutelei; pe parcursul exercitării tutelei și la încetarea tutelei.
Obligațiile care-i revin tutorelui la deschiderea tutelei sunt stabilite de art. 140 NCC.
Potrivit dispoziției legale citate, în termen de maximum 10 zile de la numirea tutorelui, un delegat al instanței de tutelă va verifica la fața locului toate bunurile minorului, în prezența tutorelui și a membrilor consiliului de familie, întocmind un inventar. Acest inventar va fi supus aprobării instanței de tutelă.
Cu prilejul inventarierii, tutorele și membrii consiliului de familie sunt ținuți să declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului instanței de tutelă, creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor, declarațiile lor fiind consenmnate și în procesul- verbal de inventariere. Dacă persoanele mai sus menționate au cunoscut creanțele sau pretențiile proprii față de minor și nu le-au declarat, deși au fost somate să le declare, acestea sunt prezumate că au renunțat la ele. Dacă ele nu declară datoriile pe care le au față de minor, deși au fost somate să le declare, pot fi îndepărtate din funcția de tutore sau de membru al consiliului de familie, după caz.
Inainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare și acte de administrare ce nu suferă întârziere (art. 141 NCC).
Pe parcursul exercitării tutelei, tutorele are îndatorirea de a administra cu bună- credință bunurile minorului, scop în care el acționează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor acestuia. Tutorele fiind considerat un administrator simplu al bunurilor minorului și în cazul său vor fi aplicabile dispozițiile titlului V din cartea a I II-a NCC, referitoare la administrarea bunurilor altuia, afară de cazul în care prevederile referitoare la tutelă nu dispun altfel.
Administrarea privește toate bunurile minorului, cu excepția bunurilor dobândite de acesta cu titlu gratuit. Testatorul sau donatorul pot însă dispune ca și aceste bunuri să fie administrate de tutore. In lipsa unei asemenea dispoziții, administrarea acestor bunuri va fi încredințată persoanei desemnate prin actul de dispoziție sau, după caz, curatorului numit de
instanța de tutelă.
Conform art. 148 alin. (1) NCC, consiliul de familie stabilește, prin decizie pe care o aduce la cunoștința instanței de tutelă, suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale. După împrejurări, această sumă poate fi modificată în același mod.
Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. Dacă aceste venituri nu sunt îndestulătoare, instanța de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părților sau prin licitație publică.
Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sunt obligate prin lege să îi acorde întreținere ori aceasta nu este suficientă, minorul are dreptul la asistență socială, în condițiile legii.
Sumele de bani care depășesc nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și instrumentele financiare, se depun, pe numele minorului, la o instituție de credit indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor iar tutorele poate dispune de ele numai cu autorizarea instanței de tutelă [art. 149 alin. (1) și alin. (2) NCC]. Aceste sume de bani și instrumente financiare nu vor putea fi însă folosite de tutore pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacții pe piața de capital, chiar dacă ar fi obținut autorizarea instanței de tutelă.
Tutorele poate depune la o instituție de credit și sumele necesare întreținerii, tot pe
numele minorului.
Acestea se trec într-un cont separat și pot fi ridicate de tutore, fără autorizarea instanței de tutelă [art. 149 alin. (4) NCC].Pe parcursul exercitării tutelei tutorele este obligat să prezinte instanței de tutelă, în termen de cel mult 30 de zile de la sfârșitul fiecărui an calendaristic, o dare de seamă referitoare la administrarea bunurilor minorului. Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanța de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăși însă 3 ani. Instanțan de tutelă îi va putea cere însă oricând tutorelui să prezinte dări de seamă despre modul în care s-a îngrijit de persoana și bunurile minorului.
Instanța de tutelă va verifica socotelile privind veniturile minorului și cheltuielile efectuate cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale iar dacă acestea sunt corect întocmite și corespund realității, va descărca pe tutore (art. 153 NCC).
La încetarea din orice cauză a tutelei, precum și în cazul îndepărtării sale din tutelă, tutorele este obligat ca, în cel mult 30 de zile, să prezinte autorit ății tutelare o dare de seamă generală, care va cuprinde situațiile veniturilor și cheltuielilor pe ultimii ani, indicarea activului și pasivului, precum și stadiul în care se află procesele minorului (art. 160 NCC).
Dacă funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă generală va fi întocmită de moștenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moștenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moștenirii sau, după caz, de la data solicitării de către instanța de tutelă. In cazul în care nu există moștenitori ori aceștia sunt în imposibilitate de a acționa, darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanța de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.
3.9.2. Reprezentarea minorului
Tutorele este reprezentantul legal al minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, aflat sub tutela sa, la încheierea actelor juridice civile.
Este însă necesar să se distingă între actele juridice civile pe care tutorele minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani le poate încheia fără avizul consiliului de familie și încuviințarea instanței de tutelă; actele juridice pe care tutorele le poate încheia numai cu avizul consiliului de familie și încuviințarea instanței de tutelă și actele juridice pe care tutorele nu le poate încheia nici cu încuviințarea instanței de tutelă.
Tutorele minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani va putea încheia, fără avizul consiliului de familie și încuviințarea instanței de tutelă, actele de conservare și actele de administrare a patrimoniului.
Acestea din urmă pot include și acte care, raportate la un anumit bun din patrimoniul minorului, sunt acte de dispoziție.
Actele de dispoziție pot fi încheiate de tutore numai cu avizul consiliului de familie și încuviințarea instanței de tutelă [art. 144 alin. (2) NCC]. Din cuprinsul textului de lege citat rezultă că sunt acte dispoziție actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, renunțările la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare.
Sunt asimilate actelor de dispoziție și ridicarea de la instituția de credit a sumelor de bani precum și a instrumentelor financiare, care întrec nevoile de întreținere a minorului și ale administrării bunurilor sale, astfel încât pentru realizarea acestora este necesară încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă [art. 149 alin. (2) NCC].
Actele de dispoziție încheiate fără avizul consiliului de familie și încuviințarea instanței de tutelă sunt anulabile iar acțiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum și de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă.
Instanța de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor [art 145 alin. (1) NCC]. Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condițiile de încheiere a actului. Astfel, în caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părților, prin licitație publică sau în alt mod.
In toate cazurile, instanța de tutelă poate indica tutorelui modul în care se între-buințează sumele de bani obținute.
Tutorele nu va putea, nici chiar cu avizul consiliului de familie și încuviințarea instanței de tutelă să încheie următoarele acte:
acte de donație (cu excepția darurilor obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului) și acte prin care se garantează obligația altuia [art. 144 alin. (1) NCC];
acte juridice care se încheie între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui și membrii consiliului de familie, pe de o parte, și minor, pe de alt ă parte [art. 147 alin. (1) și art. 126 NCC];
încheierea unor tranzacții pe piața de capital [art. 149 alin. (3) NCC].
Nerespectarea acestor interdicții se sancționează cu nulitatea relativă a actului. Se exceptează, potrivit art. 147 alin. (2) NCC, cumpărarea la licitație publică a unui bun al minorului de către tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui și membrii consiliului de familie, dacă cumpărătorul are o garanție reală asupra acestui bun ori îl deține în coproprietate cu minorul, după caz.
3.9.3. Incuviințarea prealabilă a actelor juridice civile ale minorului
După ce minorul a împlinit vârsta de 14 ani acesta încheie singur actele juridice civile, dar cu încuviințarea prealabilă a tutorelui, dată în scris [art. 146 alin. (1) NCC].
Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie, este dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanței de tutelă și cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât și avizul consiliului de familie [art. 146 alin. (2) NCC].
Nici minorul care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate face donații, altele decât darurile obișnuite potrivit știrii lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia.
Nerespectarea regulilor expuse mai sus se sancționează cu nulitatea relativă a actului juridic.
3.10. Incetarea tutelei minorului
Incetarea propriu-zisă a tutelei are loc în următoarele cazuri:
minorul dobândește capacitatea de exercițiu deplină;
minorul își stabilește filiația cel puțin față de unul dintre părinți;
a fost ridicată decăderea din drepturile părintești a părintelui minorului;
a fost ridicată interdicția judecătorească cel puțin pentru unul dintre părinții minorului;
a reapărut cel puțin unul din părinții minorului, care fuseseră declarați judecă-torește morți sau dispăruți;
minorul a decedat
La aceste cazuri se adaugă și cele care privesc persoana tutorelui, care mai sunt cunoscute sub numele de cauze care conduc la „încetarea funcției tutorelui”:
moartea tutorelui [art. 156 alin. (2) NCC];
îndepărtarea de la sarcina tutelei [art. 156 alin. (2) și art. 158 NCC);
tutorele este înlocuit la cererea sa [art. 156 alin. (2) și art. 120 alin. (2) NCC}.
3.11. Răspunderea tutorelui minorului
3.11.1. Indepărtarea de la sarcina tutelei
Indepărtarea de la sarcina tutelei este o sancțiune care i se aplică tutorelui care săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, nu își îndeplinește în mod corespunzător sarcina, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Ea se poate dispune numai de instanța de tutelă.
Potrivit art. 120 alin. (2) NCC tutorele poate cere înlocuirea numai dacă:
a împlinit vârsta de 60 de ani;
femeia numită tutore este însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
crește și educă 2 sau mai mulți copii;
din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.
Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor care-i revin tutorele poate răspunde penal sau civil.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum și toți cei prevăzuți la art. 111 pot face plângere la instanța de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui, păgubitoare pentru minor [art. 155 alin. (1) NCC]. Plângerea se soluționează de urgență, prin încheiere executorie, de către instanța de tutelă, cu citarea părților și a membrilor consiliului de familie și cu ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța consideră că este necesar.
Dacă, în exercitarea tutelei, tutorele i-a cauzat un prejudiciu celui aflat sub ocrotirea sa va fi antrenată răspunderea civilă delictuală, în condițiile art. 1357-1371 NCC.
3.11.2. Răspunderea civilă (delictuală)
Această răspundere este angajată atunci când tutorele, prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a atribuțiunilor sale, a cauzat minorului un prejudiciu; va fi, deci, o răspundere pentru fapta proprie în condițiile art. 1349 C. civ.1 (art. 998-999 C. civ. 1864). Apoi, trebuie să avem în vedere și art. 162 alin. (2) C. civ. [art. 141 alin. (2) C. fam.], care prevede: „Chiar dacă instanța de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa, iar alin. (3) al aceluiași articol stabilește că: „Tutorele care înlocuiește un alt tutore are obligația să ceară acestuia, chiar și după descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancțiunea de a repara el însuși aceste prejudicii.
Acest din urmă text relevă că descoperirea pagubei este posibilă după descărcarea tutorelui și, deci, în acest caz, răspunderea lui nu este înlăturată.
De altă parte, în doctrină s-a considerat că răspunderea civilă a tutorelui este angajată chiar și în situația în care actul păgubitor (pentru minor) a fost încuviințat tutorelu i de către autoritatea tutelară. S-a mai reținut, cu temei, că tutorele răspunde nu numai pentru prejudiciile cauzate de actele întocmite de el ca reprezentant al minorului, dar și de pagubele rezultate din actele personale ale minorului cu capacitate restrânsă, dar cu încuviințarea tutorelui.
Apreciem că față de terți răspunderea civilă a tutorelui va fi angajată atât atunci când prejudiciile au fost cauzate terțului de către minorul pus sub tutelă, cât și atunci când au fost cauzate direct de către tutore, dar în legătură cu exercitarea atribuțiunilor sale. Desigur, răspunderea civilă a tutorelui pentru prejudiciile ocazionate de minor terților va interveni numai dacă minorul nu va răspunde personal.
3.11.3. Răspunderea penală
Tutorele poate să răspundă penal atunci când fapta sa săvârșită în exercițiul funcțiunii întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, de pildă, gestiunea frauduloasă prevăzută de art. 214 C. pen., rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 306 C. pen, punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji (art. 314 C. pen.) etc. Tutorele este răspunzător și contravențional, ca și în cazul părinților, dacă nu ia anumite măsuri de natură a împiedica faptele de vagabondaj, cerșetorie, prostituție etc. Bunăoară, art. 135 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 272/2004 prevede că expunerea sau folosirea copilului în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice, constituie contravenție.
3.12. Privire comparativă între prevederile vechiului Cod civil și ale Codului civil actual referitoare la tutelă
Un domeniu important în care Legea nr. 287/2009 aduce modificări semnificative îl reprezintă modalitatea în care sunt abordate mijloacele legale de ocrotire a persoanei fizice.
Comparând reglementarea actuală cu cea anterioară noului Cod Civil (Codul familiei – Legea nr. 4/1953, abrogat și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului – art. 40 al.1, art. 41 și art. 42, abrogate), constatăm că, dacă în mare mijoacele de ocrotire a persoanei fizice rămân aceleași – tutela, curatela și punerea sub interdicție-, modalitatea de aplicare a acestor măsuri comportă modificări notabile.
Pentru că în practică cele mai frecvente situații întâlnite sunt cele care reclamă instituirea tutelei pentru minorul lipsit de ocrotire, vom prezenta această noțiune, prin prisma noilor reglemetări ale Legii nr. 287/2009 privind noul Cod Civil.
În Codul civil în vigoare, instituția tutelei este tratată într-un mod mai detaliat decât în reglementarea anterioară și se introduc elemente noi, precum și o instituție care exista în Codul civil din 1864 și care a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în 1954, și anume instituția consiliului de familie.
Dispozițiile art. 110 din Legea nr. 287/2009 statuează în mod explicit care sunt cazurile de instituire a tutelei minorului: când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părinteș ti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește, morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
Reiterând parțial dispozițiile art. 115 din Codul familiei, legiuitorul păstrează obligația de informare a instituției competente (în vechea reglementare autoritatea tutelară iar în reglementarea actuală instanța de tutelă), obligație care trebuie dusă la îndeplinire de către persoanele apropiate minorului, alături de administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul, serviciul de stare civilă, în cazul înregistrării decesului unei persoane, notarul public, cu ocazia deschiderii procedurii succesorale, instanț ele judecătorești și organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană. (art. 111 din Legea nr. 287/2009). Observăm că în noua reglementare dispare și termenul prevăzut de art. 115 din Codul familiei ( 5 zile ―de la data când află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească ), acesta fiind înlocuit de sintagma de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească.
Mergând mai departe cu analiza acestei instituții, constatăm că, în scopul ocrotirii interesului superior al minorului, legiuitorul extinde sfera situațiilor de incompatibilitate cu activitatea de tutore. Astfel, din dispozițiile art. 113 din Legea nr. 287/2009, reținem că nu poate fi tutore: minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească; cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158; cel aflat în stare de insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească.
Așadar, în esență, orice persoană fizică cu deplină capacitate de exerițiu poate fi tutore, dacă nu se află într-una dintre celelalte situații amintite mai sus. Dacă vreuna dintre aceste situații survine pe parcursul exercitării tutelei, persoana respectivă va fi îndepărtată de la exercitarea tutelei, numindu-se un nou tutore.
Noutatea absolută introdusă de Legea nr. 287/2009 se referă la modalitatea de numire a tutorelui. Dacă în reglementarea anterioară (Codul familiei – Legea nr. 4/1953), această atribuție revenea autorității tutelare, în lumina dispozițiilor noului Cod Civil, desemnarea tutorelui se poate face de către însuși părintele minorului sau de către instanța de tutelă.
Reprezentând o preluare a dreptului anglo-saxon, instituirea posibilității ca părintele în viață și cu deplină capacitate de exercițiu, să numească un tutore pentru copilul său, consolidează premisele exercitării drepturilor și a îndatoririlor părintești și respectă în totalitate interesul superior al minorului.
Conform dispozițiilor art. 114 din Legea nr. 287/2009, desemnarea tutorelui de către părinte se realizează prin act unilateral sau prin contract de mandat, în formă autentică. Măsura poate fi stabilită și prin testament. Părintele poate oricând revoca desemnarea tutorelui, fiind suficient un act sub semnătură privată în acest sens. Mai trebuie menționat și că persoana care a fost desemnată tutore pe această cale nu poate fi înlăturată de la tutelă de către instanța de judecată, decât (temporar) dacă se află în vreuna dintre situațiile prevăzute de art. 113 din Legea nr. 287/2009 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate (art.116 al.1 din Legea nr. 287/2009) .
In situația în care nu există un tutore desemnat de către părinte, instanța de tutelă va numi ea însăși tutore o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă (art. 118 din Legea nr. 287/2009).
Cu privire la procedura de numire, precizăm că este obligatoriu acordul viitorului tutore (cu excepția situației când tutorele este numit pe baza unui contract de mandat, caz în care viitorul tutore nu poate refuza tutela decât pentru motivele prevăzute de art. 120 al.2 din Legea nr. 287/2009). Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Numirea se face în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, care se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului (art. 119 al. 4 din Legea nr. 287/2009).
Referitor la situațiile în care o persoană poate refuza să fie numită tutore, față de fosta reglementare (art. 118 din Codul familiei), prin prevederile art. 120 al. (2), noul Cod Civil restrânge sfera acestora, identificându-se patru cazuri: cel care are vârsta de 60 de ani împliniți; femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii; cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.
În scopul urmăririi și satisfacerii interesului superior al minorului, tutela are prin esența sa un caracter personal și gratuit, exepție făcând situațiile enumerate de art. 122 – 123 din Legea nr. 287/2009.
Pentru o gestionare cât mai eficientă a activității desfășurate de tutore și pentru a avea un control asupra îndeplinirii de către acesta a obligațiilor cu privire la persoana și bunurile minorului, noul Cod Civil introduce instituția Consiliului de familie, noțiune preluată tot din dreptul anglo saxon. Consiliul de familie va fi numit tot de către instanța de tutelă și va fi compus din ―3 rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului sau în lipsa acestora, chiar din alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia (art. 125 al.1 din Legea nr. 287/2009). Constituirea, funcționarea, atribuțiile și înlocuirea Consiliului de familie se desfășoară sub atenta supraveghere a instanței de tutelă.
Referitor la regulile de exercitare a tutelei, menționăm că principiul fundamental este că aceasta trebuie să se desfășoare numai în interesul superior al minorului atât în ceea ce privește persoana cât și bunurile acestuia (art. 133 din Legea nr. 287/2009).
Raportându-ne la vechile reglementări conținute de art. 126 și urm. din vechiul Cod al familiei, observăm că, prin dispozițiile noului Cod Civil, legiuitorul transferă atribuțiile autorității tutelare și ale delegatului acestuia către instanța de tutelă și Consiliul de familie (dacă acesta există). Astfel, cu privire la exercitarea tutelei asupra persoanei minorului, hotărârile se vor lua de către tutore, cu avizul Consiliului de familie (art. 136 din Legea nr. 287/2009). Sunt exceptate de la această regulă, măsurile cu caracter curent.
Minorul va avea domiciliul la tutore și numai pe cale de excepție, și cu autorizarea instanței de tutelă, acesta va putea avea și o reședință. Cu toate acestea, în situațiile în care educarea și pregătirea profesională a minorului reclamă acest lucru, tutorele poate decide ca minorul să aibă o reședință, instanța de tutelă fiind încunoștiințată de îndată.
In spiritul protejării interesului superior al minorului, art. 138-139 din Legea nr. 287/2009 limitează puterea de decizie a tutorelui asupra schimbării felului învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul o primea la data instituirii tutelei (și care în cele mai multe cazuri fusese aleasă de părinte). Conform textelor de lege amintite, pentru a lua o decizie în acest sens este obligatorie încuviințarea instanței de tutelă, iar în situația în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, instanța de tutelă nu poate schimba felul învățăturii sau al pregătirii profesionale hotărâte de părinți sau pe care minorul le primea la data instituirii tutelei. Este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
O a doua componentă a exercițiului tutelei o reprezintă drepturile pe care tutorele le are asupra bunurilor minorului. Oferind o reglementare mult mai detaliată decât cea prevăzută de fostul Cod al familiei, Legea nr. 287/2009 încearcă să protejeze într-o modalitate cât mai eficientă patrimoniul minorului rămas fără ocrotire legală. Se dă o mai mare importanță activității de inventariere a bunurilor minorului și se acordă o atenție sporită creanțelor pe care tutorele sau membrii Consiliului de familie le au față de minor.
Reținând dispozițiile art. 140 al. (2) din Legea nr. 287/2009, cu ocazia inventarierii bunurilor minorului, tutorele și membrii Consiliului de familie au obligația de a declara în scris creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor. In caz contrar, intervine prezumția legală că aceștia au renunțat la ele, mergându-se până la sancționarea acestora cu înlăturarea din funcție. Aliniatul (4) al aceluiași text de lege consființește posibilitatea plății voluntare a creanțelor pe care la au față de minor, tutorele, soțul acestuia, o rudă în linie dreaptă a acestuia sau frații sau surorile acestora, doar cu autorizarea instanței de tutelă.
Cu privire la administrarea bunurilor minorului, menționăm că aceasta trebuie să se realizeze cu bună credință, finalitatea acesteia constituind-o bunăstarea minorului. În desfășurarea acestei activități, tutorele numit are, de plano, calitatea de administrator al bunurilor altuia, fiind ținut de respectarea dispozițiilor legale în această materie.
Până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorul va fi reprezentat în actele juridice de către tutore, iar după împlinirea vârstei de 14 ani, acesta le va putea încheia singur, cu încuviințarea scrisă a tutorelui sau a curatorului (conform art. 143 și art.146 din noul Cod Civil), excepție făcând donațiile și actele prin care se garantează obligația altuia, care îi sunt total prohibite.
Legea nr. 287/2009 acordă o importanță deosebită actelor de dispoziție pe care tutorele ar putea să le încheie pe numele minorului. Raportându-ne la dispozițiile art. 144 din noul Cod Civil, constatăm că tutorelui îi este interzis să încheie următoarele acte juridice, sub sancțiunea anulării acestora: donațiile și actele prin care se garantează obligația altuia (pe numele minorului); actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, actele de renunțare la drepturile patrimoniale ale acestuia și orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare, în lipsa avizului Consiliului de familie ș i a autorizării instanței de tutelă. Singura excepție o reprezintă bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele devenite nefolositoare pentru minor (art. 144 al.4), pentru a căror înstrăinare nu sunt necesare avizul Consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă.
Oprindu-ne asupra acestei dispoziții legale, ne atrage atenția sintagma de bunuri nefolositoare, expresie care, în opinia noastră comportă un grad de subiectivism ridicat, creând premisele unei decizii incorecte din partea tutorelui, decizie care poate fi în dezavantajul minorului și care, în lipsa avizului Consiliului de familie și a autorizării instanței de tutelă nu este supusă niciunei forme de control. În acest context, o reformulare a expresiei sau o revenire la un plafon valoric adecvat (de maniera în care acesta era instituit de art. 129 al.4 din fostul Cod al familiei) ar remedia neregula.
Revenind asupra limitelor impuse de legiuitor asupra actelor pe care tutorele le poate încheia pe seama minorului, este de observat că sunt excluse din sfera acestora și actele juridice încheiate între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, ș i minor, pe de altă parte, sub sancțiunea unei nulități relat ive (art. 147 din Legea nr. 287/2009), excepție făcând unele vânzări la licitația publică.
Noul Cod Civil reglementează și situațiile în care între minor și tutore apar interese contrare, situații care nu sunt de natură să conducă la înlocuirea tutorelui, dar care pot afecta vădit exercitarea tutelei și pe cale de consecință, interesul superior al minorului. In aceste cazuri, art. 150 din Legea nr. 287/2009 permite numirea unui curator special. Conform aceluiași text de lege, aceeași măsură se aplică și atunci când din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului sau pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale.
Cu privire la modalitatea de exercitare a tutelei, menționăm că o obligație extrem de importantă a tutorelui este darea de seamă a acestuia. In vechea reglementare, tutorele avea obligația să prezinte anual autorității tutelare o dare de seamă despre modalitatea în care a îngrijit de persoana minorului și a administrat bunurile acestuia.
In actuala reglementare, atribuția de control este preluată de instanța de tutelă, căreia tutorele este obligat să îi prezinte anual aceeași dare de seamă.
Conform art. 152 al. (2) din Legea nr. 287/2009, termenul de depunere a acesteia este de 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic. Termenul anual nu poate fi prelungit decât de către instanța de tutelă (fără a depăși 3 ani) și numai în situațiile în care averea minorului este de mică însemnătate. Finalitatea acestui demers o constituie verificarea socotelilor cu privire la veniturile și cheltuielile făcute cu minorul, și în cazul în care acestea sunt corecte, descărcarea tutorelui.
Tot pentru o mai mare responsabilizare a celui care desfășoară activitatea de tutore cât și pentru a întări garanția respectării drepturilor minorului, noul Cod Civil reconfirmă posibilitatea de a formula plângere împotriva tuturelui cu privire la actele sau faptele păgubitoare pentru minor (art. 155 al.1 din Legea nr. 287/2009). Plângerea poate fi făcută de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, de Consiliul de familie și de membrii acestuia, dar și de oricare dintre persoanele amintite la art.111 din noul Cod Civil. Plângerea va fi soluționată de instanța de tutelă în regim de urgență, printr-o încheiere executorie.
Cu privire la cazurile de încetare a tutelei, Legea nr. 287/2009 identifică două tipuri de situații: cele care duc la încetarea propriu-zisă a tutelei (situația care a dus la instituirea tutelei nu se mai menține și moartea minorului) și cele care duc la încetarea funcției tutorelui (moartea acestuia, îndepărtarea acestuia de la tutelă sau înlocuirea sa).
Referitor la încetarea funcției tutorelui prin moartea acestuia, noutatea o reprezintă transmiterea sarcinilor tutelei către moștenitorii tutorelui decedat, până la numirea unui nou tutore (conform art. 157 din Legea nr. 287/2009). Cu siguranță că această măsură a fost introdusă tot în scopul protejării drepturilor și intereselor minorului pus sub tutelă. Astfel, prin preluarea temporară a sarcinilor specifice tutelei de către moștenitorul tutorelui decedat până la numirea unui nou tutore, se urmărește înlăturarea și minimizarea efectelor pe care decesul tutorelui le-ar putea avea asupra drepturilor și intereselor minorului.
Reiterând dispozițiile art. 138 al. (2) din vechiul Cod al familiei, noua reglementare prevede îndepărtarea tutorelui de la tutelă dacă acesta săvârșește un abuz, o neglijentă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește în mod corespunzător sarcina.
Conform prevederilor art. 160 și urm. din Legea nr. 287/2009, identificăm obligația tutorelui sau a moștenitorilor acestuia ca la încetarea din orice cauză a tutelei, să prezinte instanței o dare de seamă generală. Numai după verificarea socotelilor și predarea bunurilor, instanța de tutelă va da fostului tutore sau moștenitorilor săi descărcare de gestiune. Această descărcare de gestiune nu îl exonerează de răspundere pe fostul tutore pentru un prejudiciu cauzat minorului din culpa sa, iar noul tutore numit are obligația să ceară celui dintâi repararea pagubei. În caz contrar, noul tutore va fi obligat el însuși la repararea prejudiciului.
Concluzionând cele prezentate, reținem că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, în materia tutelei principala instituție implicată era autoritatea tutelară, procedura având mai mult un carcater administrativ și numai în cazuri extraordinare judiciar.
Prin modificările aduse, și mai ales prin instituirea instanței de tutelă, noul Cod Civil transferă practic această procedură din sfera administrativului în sfera judiciarului, creând o nouă instituție de drept, la nivelul căreia jurisprudența este încă în fază de pionerat și a cărei evoluție merită urmărită.
CAPITOLUL 4 ASPECTE COMPARTIVE ÎNTRE TUTELĂ Ș I OCROTIREA MINORULUI PRIN AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ SAU CURATELĂ
4.1. Autoritatea părintească
Sub imperiul vechii reglementări, conținută de prevederile Codului familiei, Decretului nr. 31/1954 și Decretului nr. 32/1954, care nu foloseau expresia „autoritate părintească ci pe aceea de „ocrotire părintească", aceasta din urmă a fost definită ca „mijlocul juridic de ocrotire a minorului în care drepturile și îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului se exercită, respectiv se îndeplinesc de către părinții săi.
Autoritatea părintească nu este însă o instituție nouă ci este doar noua denumire a aceleiași instituții, al cărei scop este asigurarea ocrotirii copilului de către părinții săi. Afirmația își găsește suportul în prevederile art. 483 alin. (1) NCC, care definește astfel instituția în discuție: „Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.
In mod firesc minorii se află sub ocrotirea părinților lor și numai în cazuri excepționale, prevăzute de lege, se recurge la celelalte mijloace juridice civile de ocrotire. Reglementarea ocrotirii părintești se găsește în Titlul IV – Autoritatea părintească (art.483-512), dinCartea a II-a a noului Cod civil și în Legea nr.272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului. Aici trebuie menționată și Convenția cu privire la drepturile copilului.
Conținutul reglementărilor mai sus citate, coroborat cu cel al altor dispoziții legale incidente, permite decelarea următoarelor principii care guvernează autoritatea părintească:
Drepturile părintești se exercită numai în interesul superior al copilului (art. 483 alin. (2) NCC; art. 2 alin. (2) și art. 31 alin. (2) din Legea nr. 272/2004; art. 18 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului];
Prioritatea autorității părintești față de alte forme de ocrotire a minorului [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 272/2004];
Ansamblul de drepturi și de îndatoriri care formează conținutul autorității părintești aparține în mod egal ambilor părinți (art. 483 alin. (1) și art. 503 alin. (1) NCC], care sunt deopotrivă responsabili pentru creșterea copiilor lor [art. 483 alin. NCC]. Aceleași idei se desprind și din prevederile art. 31 din Legea nr. 272/2004 și art. 18 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului);
Conținutul autorității părintești este același, indiferent dacă este vorba despre copiii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați (art. 260; art. 448 și art. 471 NCC; art. 7 din Legea nr. 272/2004);
Independența patrimonială care constă în faptul că părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afara dreptului la moștenire și la întreținere (art. 500 NCC);
Exercitarea autorității părintești se realizează sub controlul societății, realizat îndeosebi prin intermediul serviciilor publice de asistență socială, înființate de fiecare autoritate publică locală, organismele specializate ale statului [34 din Legea nr. 272/2004 și art. 508 alin. (1) NCC] și al instanței de tutelă [art. 486; art. 494; art 495; art. 496 alin. (3); art. 497 alin. (2); art. 498 alin. (2); art. 499 alin. (4); art. 505 alin. (2); art. 506 și art. 508 NCC].
In realizarea autorității părintești și controlul modului în care aceștia respectă drepturile copilului trebuie să se țină seama și de următoarele principii, instituite de art. 6 din Legea nr. 272/2004:
Egalitatea sanselor si nediscriminarea;
Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
Respectarea demnității copilului;
Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate;
Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
Interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor în materie.
Exercitarea autorității părintești. în regulă generală, autoritatea părintească trebuie exercitată de ambii părinți. Este ceea ce rezultă din prevederile art. 503 alin. (1) NCC, conform cărora „Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească și din cele ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 272/2004. Legiuitorul preocupat și de protejarea intereselor terților de bună-credință, prevăzând că față aceștia, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat ci are și consimțământul celuilalt părinte (prezumție de mandat tacit reciproc).
In caz de divorț, exercitarea autorității părintești față de copiii rezultați din căsătoria desfăcută se va face, de regulă, tot în comun de către ambii părinți, așa cum prevede art. 397
NCC.
Chiar și în cazul copiilor din afară căsătoriei, care au filiația stabilită față de ambit părinți; autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc [art. 505 alin. (1) NCC].
Prin excepție, autoritatea părintească va fi exercitată de un singur părinte, dacă celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința (art. 507 NCC).
In următoarele situații, autoritatea părintească poate fi exercitată de un singur părinte:
în cazul părinților divorțați, instanța de judecată poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, dacă există motive întemeiate și această măsură este în concordanță cu interesul superior al minorului [art. 398 alin. (1) NCC];
dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc iar instanța de tutelă apreciază că este în interesul copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată de unul singur dintre părinți [art. 505 alin. (2) NCC];
dacă părinții s-au înțeles ca autoritatea părintească să fie exercitată, în tot sau în parte, numai de unul dintre ei iar instanța de tutelă, ghidându-se după interesul superior al copilului, și-a dat încuviințarea în acest sens (art. 506 NCC).
Autoritatea părintească este scindată în cazul în care părintele copilului este un minor care a împlinit vârsta de 14 ani. Potrivit art. 490 NCC, acest părinte are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului, în vreme ce drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile acestuia din urmă revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii.
Neînțelegerile dintre părinți referitoare la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești se soluționează de instanța de tutelă.
In situații excepționale, respectiv atunci când, în urma desfacerii căsătoriei prin divorț, a anulării acesteia sau în situația copilului din afara căsătoriei, copilul nu este încredințat unuia dintre părinți, ci altei persoane sau unei instituții de ocrotire, autoritatea părintească va reveni numai în parte părinților.
Din interpretarea per a contraria a prevederilor art. 490 NCC rezultă că, dacă părintele copilului este un minor cu vârsta mai mică de 14 ani, autoritatea părintească îi va reveni ocrotitorului legal desemnat de instanța de tutelă.
Conținutul autorității părintești. Răspundere. Din definiția legală dată autorității părintești de art. 483 alin. (1) NCC rezultă că aceasta cuprinde o personală și o latură patrimonială.
Latura personală privește ocrotirea persoanei copilului iar reglementările aplicabile în acest domeniu fac obiectul dreptului familiei. De aceea ne rezumăm aici să evocăm prevederile art. 487 NCC, potrivit cărora „Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuali de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilorcopilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
Latura patrimonială a ocrotirii minorului constă în administrarea bunurilor și reprezentarea minorului sub vârsta de 14 ani în actele juridice și în încuviințarea actelor juridice civile ale minorului care a împlinit această vârstă. Este ceea ce rezultă din prevederile art. 501 NCC: „Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-1 reprezenta în actele juridice civile, ori de a-i încuviința aceste acte, după caz.
După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.
Părinții au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri cu cele ale tutorelui, în ceea ce privește exercitarea laturii patrimoniale a autorității părintești, dispozițiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător [art. 502 alin. (1) NCG], Cu toate acestea, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal, întocmirea inventarului prevăzut de art. 140 NCC nu este necesară.
Existența celor două laturi, una personal nepatrimonială și cealaltă patrimonială, care formează conținutul ocrotirii părintești, este evidențiată odată în plus de pre vederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, conform cărora „Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.
Dacă părinții nu vor exercita ocrotirea părintească a copilului lor minor sau aceasta va fi exercitată necorespunzător poate fi angajată răspunderea lor civilă, contravențională sau chiar penală.
Răspunderea civilă a părinților pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a ocrotirii părintești este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată de art. 1357 și urm. NCC. Această ipoteză este distinctă de răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori, prevăzută de art. 1372 NCC, care are un conținut și condiții diferite.
Sancțiunea specifică în această materie este decăderea din exercițiul drepturilor părintești și ea se dispune de instanța de tutelă [art. 508 NCC și art. 38 lit. c) din Legea nr. 272/2004]. Sub imperiul vechii reglementări, conținută de Codul familiei, în doctrină s-a născut o controversă asupra aspectului dacă săvârșirea de greșeli și abuzuri de către părinți în exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului poate sau nu atrage sancțiunea decăderii din drepturile părintești.
Intr-o primă opinie s-a arătat că această sancțiune poate interveni numai atunci cand părinții comit greșeli sau abuzuri în exercitarea drepturilor și îndatoririlor părin tești cu privire la persoana copilului, iar nu și cu privire la bunurile acestuia. Opinia citată se întemeia îndeosebi pe prevederile art. 109 alin. (1) din Codul familiei, conform cărora „Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare, va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești .
Acestui punct de vedere i s-a obiectat că dispoziția legală citată se referă la primejduirea sănătății sau a dezvoltării fizice a copilului, a educării și pregătirii sale profesionale, prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, fără a se distinge între exercițiul acelor drepturi și îndatoriri care privesc persoana copilului și cele care privesc bunurile sale. Mai mult, prevederile art. 112 din Codul familiei, reglementând redarea exercițiului drepturilor părintești părintelui decăzut, se refereau expres și la situația în care au încetat împrejurările care au condus la decădere, astfel încât interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt primejduite. Concluzia autorului acestei opinii a fost în sensul că și săvârșirea de greșeli și abuzuri de către părinți în exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului poate atrage sancțiunea decăderii din drepturile părintești.
Premisele unei asemenea controverse se mențin nemodificate și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, având în vedere faptul că prevederile art. S08 alin. (1) NCC, care reglementează condițiile în care instanța de tutelă poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești, au un conținut similar celui al art. 109 alin. (1) C. fam. Astfel, potrivit noii reglementări, instanța de tutelă „poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau de stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
Pentru că legiuitorul nu face nicio distincție în această privință, apreciem însă că purtarea abuzivă, neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori atingerea gravă a interesului superior al copilului pot privi, deopotrivă, drepturi și îndatoriri care fac parte din latura nepatrimonială sau din cea patrimonială a autorității părintești. Pe de altă parte, art. 509 NCC, care reglementează întinderea decăderii, nu face nici el distincție, în cazul decăderii parțiale, între drepturi părintești care fac parte din latura nepatrimonială sau din latura patrimonială a autorității părintești.
Sunt argumente care ne determină să afirmăm că și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, sancțiunea decăderii din exercițiul drepturilor părintești poate fi atrasă și atunci când purtarea abuzivă, neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori atingerea gravă a interesului superior al copilului privesc modul în carc părinții administrează bunurile acestuia.
De regulă, decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală. In funcție de circumstanțe, instanța va putea însă dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor.
Dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exercițiul drepturilor părintești și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvolt area copilului instanța de tutelă îi poate reda exercițiul acestor drepturi (art. 512 NCC).
Incetarea autorității părintești. Ca regulă generală, autoritatea părintească încetează odată cu dobândirea de către copil a capacității de exercițiu depline. Astfel, autoritatea părintească va înceta la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani sau, în cazul minorului care se căsătorește înainte de împlinirea acestei vârste, la data încheierii căsătoriei.
Prin excepție, autoritatea părintească va înceta și înainte de această dată, dacă minorul se află într-unul din cazurile care conduc la instituirea tutelei.
4.2. Curatela minorului
Curatela minorului este un mijloc juridic temporar și subsidiar de ocrotire a Minorului. Ca natură juridică acest mijloc de ocrotire a minorului este o tutelă ad-hoc, ceea ce atrage aplicabilitatea regulilor tutelei minorului.
Acest lucru se vede și din conținutul curatelei minorului, care are și el o latură personală și una patrimonială.
Latura patrimonială a curatelei minorului cuprinde administrarea bunurilor minorului; reprezentarea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani în actele juridice civile și încuviințarea prealabilă a actelor juridice civile ale minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
Cazurile în care se instituie curatela minorului. Curatela minorului se instituie prin numirea de către instanța de tutelă a unui curator special, în următoarele cazuri:
Există contrarietate de interese între minor și reprezentantul sau ocrotitorul său legal. Astfel, contrarietatea de interese poate apărea între minor și părintele ori părinții săi sau între minor și tutorele său. Atunci când interesele contrare se ivesc între copil și tutore acestea nu trebuie să fie dintre cele care atrag înlocuirea tutorelui [art. 150 alin. (1) NCC și art. 502 alin. (1) NCC]. Rolul curatorului special va fi acela de a-i asigura minorului ocrotirea până la soluționarea situației care a generat contrarietatea de interese.
Dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează [art. 150 alin. (2) NCC și art. 502 alin. (1) NCC].
In cazul încetării tutelei prin moartea tutorelui, dacă acesta nu are moștenitori sau dacă moștenitorii săi sunt minori sau fac parte dintre persoanele care, potrivit legi nu pot fi tutore. Astfel, potrivit art. 157 alin. (2) NCC, în cazul morții tutorelui, până la numirea unui nou tutore, moștenitorii vor prelua sarcinile tutelei.
Dacă moștenitorii sunt minori, instanța de tutelă va numi de urgență un curator special [art. 157 alin. (3) NCC]. Coroborând prevederile art. 157 alin. (3) cu cele ale art. 113 NCC ajungem la concluzia că instanța de tutelă va numi un curator special și dacă moștenitorii tutorelui fac parte dintr-o altă categorie de persoane care, potrivit art. 113 NCC, nu pot fi tutore.
Dacă tutorele a fost îndepărtat din funcție (art. 159 NCC).
Instanța de tutelă poate desemna un curator special fie din oficiu, fie la sesizarea tutorelui sau a părintelui copilului [în cazurile prevăzute de art. 150 alin. (1) și alin. (2) NCC], fie la sesizarea moștenitorilor tutorelui sau a oricăreia dintre persoanele care, potrivit art. 111 NCC, au obligația să înștiințeze instanța de tutelă despre existența unui minor lipsit de îngrijire părintească [în cazul prevăzut de art. 157 alin. (3) NCC].
Potrivit art. 150 alin. (3) NCC, „Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă.
CAPITOLUL 5 PRACTICĂ JUDICIARĂ RELEVANTĂ ÎN MATERIA TUTELEI MINORULUI CONFORM NOULUI COD CIVIL
5.1. Tutelă minor. Lipsire de ocrotirea părintească
Minorul este lipsit de ocrotirea părinților săi, întrucât mama sa a decedat la data de 01.02.2003, iar tatăl său la data de 10.03.2012, situație în care se impune instituirea măsurii alternative de protecție – tutela. Conform raportului de anchetă socială întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, în locuința pârâtului, minorul beneficiază de toate condițiile necesare unui trai decent, iar relațiile calde stabilite între copil și rudele sale evidențiază faptul că aceștia pot și doresc să îi asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 31.05.2012, reclamanta D.G.A.S.P.C. Sector 2 a solicitat instanței de judecată să instituie tutela pentru copilul L.E.I., născut la data de 08.07.2000, la fratele său, pârâtul L.A., urmând ca, în conformitate cu dispozițiile art. 119 din Legea nr. 272/2004, alocația de tutelă să fie plătită acestuia.
Cercetând înscrisurile depuse la dosar de reclamantă, instanța constată că minorul L.E.I., născut la data de 08.07.2000, este lipsit de ocrotirea părinților săi, întrucât mama sa, numita L.M., a decedat la data de 01.02.2003, astfel cum rezultă din certificatul de deces seria DR nr. (…), eliberat de Primăria Sectorului 4 București, iar tatăl minorului, numitul L.I., a decedat la data de 10.03.2012, astfel cum rezultă din certificatul de deces seria DZ nr. (…), eliberat de Primăria Sectorului 5 București, impunându-se instituirea măsurii alternative de protecție – tutela. Conform raportului de anchetă socială întocmit de D.G.A.S.P.C. Sector 2, în locuința pârâtului, minorul beneficiază de toate condițiile necesare unui trai decent, iar relațiile calde stabilite între copil și rudele sale evidențiază faptul că aceștia pot și doresc să îi asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
În consecință, constatând îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 110, art. 112 și art. 118 NCC pentru instituirea tutelei atât în privința minorului, cât și în privința pârâtului, instanța a admis cererea astfel cum a fost formulată, punând în vedere tutorelui dispozițiile art. 133-138, art. 140-163 și art. 488-507 NCC. Totodată, în temeiul prevederilor art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, a delegat Autorității Tutelare din cadrul Primăriei Sectorului 2 București exercitarea atribuțiilor privind întocmirea inventarului bunurilor minorei și pe cele privind controlul exercitării tutelei cu privire la bunurile acest eia, autorizarea actelor de dispoziție în condițiile art. 145 NCC urmând a fi dată de instanța de tutelă. în baza art. 119 alin. (4) NCC, încheierea se comunică în scris tutorilor și se afișează la sediul instanței de tutelă și la Primăria Sectorului 2 București.
5.2. Minor lipsit de ocrotire părintească. Instituire tutelă
Pot fi numiți tutore o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de Codul civil. In lipsa unui tutore desemnat, instanța de tutelă numește cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă .
Prin cererea înregistrată, petenții S.P.A.S. și A.T. din cadrul Primăriei B. au solicitat instanței să dispună instituirea tutelei pentru minora A.B.I., născută la data de 04.07.2001, în orașul B., fiica lui A.Ș. și A.I., deoarece minora este lipsită definitiv de ocrotirea părintească din cauza decesului ambilor părinți, petrecut în data de 19.06.2011 – tatăl și respectiv în 19.03.2012 — mama și să se dispună numirea ca tutore a d-nei S.N., sora minorei în cauză.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut faptul că minora A.B.I., născută la data de 04.07.2001, este fiica numiților A.Ș. și A.I., decedați la data de 20.06.2011, respectiv la 20.02.2012, astfel că se constată că, în prezent, minora este lipsită de ocrotire părintească, împrejurare care a determinat petenții, în conformitate cu dispozițiile art. 111 lit. d) NCC, să sesizeze instanța de judecată pentru instituirea tutelei minorei.
În conformitate cu dispozițiile art. 110 NCC, „tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele. Potrivit art. 112 alin. (1) NCC, pot fi tutore „o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.
Din analizarea probatoriului administrat în cauză, instanța constată că persoana propusă pentru a fi numită tutore, respectiv S.N., este sora minorei, nu se află în niciunul dintre cazurile prohibitive pentru exercitarea acestei calități, cazuri prevăzute de art. 113 NCC, și și-a exprimat în fața instanței acordul de exercitare a tutelei gratuite. Se constată, de asemenea, că S.N. este căsătorită și are și ea doi copii minori, gemeni, în vârstă de 5 ani, atât ea, cât și soțul său sunt persoane încadrate în muncă. Soțul numitei S.N. și-a manifestat acordul pentru ca S.N. să fie numită tutore al surorii sale A.B.I., iar aceasta din urmă și-a manifestat afecțiunea față de familia surorii sale.
Prin urmare, instanța văzând și concluziile raportului de evaluare întocmit în vederea instituirii tutelei de către D.G.A.S.P.C. Bistrița, a constatat că persoana propusă ca tutore, respectiv S.N., sora minorei, oferă toate garanțiile morale și materiale pentru a îndeplini această calitate. In acest sens sunt relevante dispozițiile art. 118 NCC, potrivit cărora „în lipsa unui tutore desemnat, instanța de tutelă numește cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la
tutelă. Urmează ca tutorele numit să se îngrijească de minoră, potrivit art. 134 NCC. Domiciliul minorei va fi la tutorele numit S.N., iar exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului se va face potrivit art. 140 și urm. NCC.
5.3. Instituirea tutelei la cererea notarului public, pentru minori care vin la succesiunea defunctului în calitate de fii
Instituția tutelei, potrivit art. 110 NCC, se aplică în condițiile în care ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele. In cauză sunt incidente dispozițiile art. 150 alin. (3) NCC, potrivit cărora, pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă.
Prin cererea înregistrată, petentul BNP D.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata R.M., în scopul soluționării cauzei succesorale privind pe defunctul R.M., decedat la data de 20.11.2011, ca, în baza art. 110 NCC, să numească un tutore pentru minorii R.M.D., născută la data de 28.08.2001, și R.M.I., născut la data de 21.09.1998, care vin la succesiunea defunctului în calitate de fii.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține că, la data de 20.11.2011, R.M., tatăl minorilor R.M.D., născută la data de 28.08.2001, și R.M.I., născut la data de 21.09.1998, a decedat. Pentru soluționarea cauzei succesorale privind pe defunct, BNP D.M. a sesizat instanța ca, în temeiul art. 110 NCC, să numească un tutore pentru cei doi minori.
Instanța a respins ca neîntemeiată această sesizare, motivat de faptul că instituția tutelei, potrivit art. 110 NCC, se aplică în condițiile în care ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele. Situația în care se află minorii nu este similară cu reglementarea dată de legiuitor prin acest articol, în cauză devenind incidente dispozițiile art. 150 alin. (3) NCC, potrivit cărora „pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă.
CONCLUZII
Evoluția și transformările prin care a trecut societatea românească, în special în ultimii ani, au evidențiat necesitatea creării cadrului legislativ necesar dezvoltăr ii unei palete largi de servicii sociale adresate unor categorii diverse de beneficiari, care se confruntau cu o serie de probleme/nevoii cărora nu le pot face față și care ajung adesea în situații de disconfort, inadaptare, izolare, marginalizare sau chiar excludere socială.
Pachetul nou legislativ prezintă mai mult decât o ameliorare a cadrului legislativ, dar și în baza unui sistem modern, european de protecție a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internaționale la care România este parte, în mod deosebit cu Convenția europeană privind drepturile omului și, respectiv, Convenția ONU privind drepturile copilului. Este un sistem care își propune înainte de toate să aibă grijă de toți copii, trecând de la o focalizare pe copilul aflat în dificultate la abordarea copilului în contextul tuturor deprinderilor sale, ceea ce înseamnă în primul rând, în contextul familiei sale. Aceasta deoarece unul dintre primele drepturi ale copiilor este de a se bucura de viața de familie și unul dintre drepturile fundamentale ale copilului este acela de a-și cunoaște și a fi crescut de părinții săi. Ca urmare, se încearcă introducerea conștientizării primordialității responsabilității părintești față de proprii copii.
În ceea ce privește evoluția istorică a instituției, am observat că tutela era cunoscută încă din dreptul roman, la origine nefiind concepută ca o instituție de protecție a incapabilului ci pentru a se purta de grijă patrimoniului agnaților.
Caracterul tutelei se schimbă în epoca clasică, devenind instituție de protecție a incapabilului, chiar și atunci însă tutorele fiind considerat mai degrabă un administrator al bunurilor atât timp cât supravegherea și educația incapabilului puteau fi încredințate unei alte persoane. Pentru prima dată în dreptul nostru scris, ocrotirea minorului s-a făcut prin instituția epitropiei despre care există consemnări încă din Indreptarea legii de la 1652 a lui Matei Basarab. Dispoziții cu privire la tutelă în vechiul drept românesc se regăsesc în Codul Calimah și Legiuirea Cargea, remarcându-se ideea intervenției statului în raporturile de ocrotire prin organe specializate, respectiv ,,Comisia epitropicească în Moldova și ,,Obșteasca epitropie în Ț ara Românească.
In continuare am prezentat definiția, sediul instituției în noul Cod civil, precum și caracterele juridice și principiile în conformitate cu care se exercită în prezent tutela. Am remarcat că legiuitorul a abandonat caracterul obligatoriu al tutelei, modificare pe care am apreciat-o ca fiind binevenită. De asemenea, am arătat că, dacă în principiu tutela este unică atât cu privire la persoana cât și cu privire la bunurile copilului, în ceea ce privește administrarea bunurilor, noul Cod civil stabileș te că aceasta poate fi încredințată de instanța de tutelă unei persoane fizice sau juridice specializate. Referitor la principiile exercitării tutelei, art.133 din noul Cod civil stipulează expres că tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce priveș te persoana cât și bunurile acestuia, în acest principiu avându-și fundamentul numeroase dispoziții particulare din materia tutelei. Controlul continuu exercitat de instanță și celeritatea soluționării cererilor în această materie reprezintă un principiu nou care guvernează tutela, fiind transferate atribuțiile autorității tutelare și ale delegatului acesteia către instanța de tutelă.
Referitor la deschiderea tutelei, noul Cod civil reține aceleași cazuri de deschidere a tutelei cu cele prevăzute în reglementarea anterioară intrării sale în vigoare, din formularea acestora rezultând caracterul subsidiar al tutelei care poate fi luată doar față de minorul lipsit de ocrotirea ambilor părinți. In noua reglementare se păstrează obligația persoanelor care află de situația unui copil lipsit de ocrotire părintească de informare a instituției competente. Obligația de ,,înștiințare a instanț ei de tutelă nu mai diferă, ca în vechea reglementare, de obligația de a sesiza instanța. Din lista persoanelor cărora le revine această obligație au fost înlăturați procurorul și organele de poliție, prevăzuți de vechea reglementare, însă am apreciat că procurorul poate să sesizeze în continuare instanța de tutelă în virtutea dispozițiilor art.92 alin.1 din noul Cod de procedură civilă. De asemenea, dispare termenul de 5 zile de la data când află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească, acesta fiind înlocuit de sintagma ,,de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească.
In ceea ce privește persoana care va fi tutore, regula rămâne în continuare aceea a capacității, excepția fiind incapacitatea, însă, în scopul ocrotirii interesului superior al minorului, legiuitorul extinde sfera incapacităților. Ca o inovație a noului Cod civil, prin art. 114 este prevăzută posibilitatea ca părintele să îl poată desemna pe tutore, acesta urmând însă a fi numit tot de către instanța de tutelă conform procedurii prevăzute de art.119.
În reglementarea noului Cod civil, la fel ca ș i în reglementarea anterioară, ocrotirea minorului prin tutelă conține două laturi, similar autorității părintești, respectiv latura personală și latura patrimonială. În planul laturii personale, tutorele are nevoie de avizul consiliului de familie pentru îndeplinirea obligațiilor care îi revin, afară de cazul în care este vorba despre măsuri cu caracter urgent. In spiritul protejării interesului superior al minorului, este limitată puterea de decizie a tutorelui asupra schimbării felului învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul o primea la data instituirii tutelei, pentru a lua o decizie în acest sens fiind obligatorie încuviințarea instanței de tutelă.
Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului este reglementată în articolele 140-150 din noul Cod civil, reglementarea fiind mult mai detaliată decât cea prevăzută de fostul Cod al familiei, încearcându-se să se protejeze într-o modalitate cât mai eficientă patrimoniul minorului rămas fără ocrotire legală, dându-se o mai mare importanță activității de inventariere a bunurilor minorului și se acordându-se o atenție sporită creanțelor pe care tutorele sau membrii Consiliului de familie le au față de minor. De asemenea, este prevăzut controlul efectiv și continuu pe care instanța de tutelă îl va realiza cu privire la modul în care tutorele își îndeplinește drepturile și își execută obligațiile.
Referitor la încetarea tutelei, ca elemente de noutate am discutat despre transmiterea sarcinilor tutelei către moștenitorii tutorelui decedat, până la numirea unui nou tutore, măsură a fost introdusă tot în scopul protejării drepturilor și intereselor minorului pus sub tutelă, pentru a se înlătura și minimiza efectelor pe care decesul tutorelui le-ar putea avea asupra drepturilor și intereselor minorului. De asemenea, am arătat că posibilitatea pentru instanța de tutelă de a-l sancționa pe tutorele care refuză să continue sarcinile tutelei cu amendă civilă în folosul statului poate fi de natură să instaleze definitiv dizarmonia dintre tutore și minor.
Într-o secțiune distinctă în cadrul acestui capitol am tratat instituția consiliului de familie având rolul de a asigura o gestionare cât mai eficientă a activității desfășurate de tutore și de a controla îndeplinirea de către acesta a obligațiilor cu privire la persoana și bunurile minorului. Am expus pe larg istoricul acestei instituții precum și modul de constituire, funcționare, atribuțiile care îi revin.
BIBLIOGRAFIE
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Banciu M., Dreptul familiei, Ed. Aronaut, Cluj-Napoca, 1988.
Barasch E.A. , I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Științifică, București, 1960.
Basarab M., Ocrotirea minorilor prin legislația penală din România, în Fiat Justitia nr. 1/1997.
Bodoașcă Th., Contribuții la studiul condițiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Dreptul, nr. 3/2005.
Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a IV-a, Ed. Hamangiu, București, 2010.
Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2002.
Calmuschi O., Ocrotirea minorului prin părinți, în raporturile juridice dintre părinți și copii (lucrare coordonată de I. Filipescu și O. Calmuschi), Ed. Academiei, București, 1985.
Chelaru Eugen, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Editia a III-a, Ed. C. H. Beck, București, 2013.
Florian E., Dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Ediția a IV-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Frențiu Gabriela Cristina, Dreptul familiei, Practică judiciară conform noului Cod civil. Jurisprudenț a C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2013.
Gaius, Instituțiunile, traducere A.N. Popescu, Ed. Academiei, București, 1982.
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil, Vol. I, Ed. All Beck, 2002, București.
Hanga Vl., M.D. Bocșan, Curs de drept privat roman, Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
Hanga Vl., Bob M. D., Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui Iustinian), Ed. Universul Juridic, Bucureș ti, 2009.
Hanga Vl., Drept privat roman, Ed. Didactică ș i Pedagogică, București, 1977.
Hanga Vladimir, Drept privat roman, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996.
Imbrescu I., Imbrescu E., Discuții cu privire la recentele acte normative din domeniul protecției copilului și promovării drepturilor copilului, Dreptul, nr. 7/2005.
Jakotă M. V., Drept roman, vol. II, Ed. Fundaț iei Chemerea, Iasi, 1993.
Lupan E., Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, București, 1999.
Lupașcu D., Crăciunescu C.M., Dreptul familiei, ed. a II-a emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Mares Cristina, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
Mureșan M., Ciacli P., Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca.
Perju P., Probleme de drept civil și procesual civil din practica secției civile a Curții Supreme de Justiție, Dreptul, nr. 11/2001.
Prescure Titus, Matefi Roxana, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012.
Radu M. L., „Participanții la procedura ocrotirii persoanei fizice prin tutelă în reglementarea noului Cod civil", în R.R.D.J. nr. 5/2011.
Reghini Ionel, Diaconescu Serban, Vasilescu Paul, Introducere în dreptul Civil, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,2008.
Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Tomescu M., Dreptul familiei. Protecția copilului, Ed. All Beck, București, 2005.
Tomulescu C. Șt., Drept privat roman, Bucuresti, 1973.
Bacaci Al., Precizări privind instituția ocrotirii părintești, Dreptul, nr. 10/2000.
Ungureanu Carmen Tamara, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureș ti, 2012.
Ungureanu Carmen Tamara, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mijloace Juridice DE Ocrotire A Minorului (ID: 118387)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.