Mijloace Digitale de Comunicare In Organizatiile Corporatiste
INTRODUCERE
La începutul mileniului III, într-o mișcare globală care consolidează dominația comunicării și a tehnologiilor informatice, firmele românești se confruntă și cu provocarea de proporții pe care o reprezintă schimbarea paradigmei de comunicare și informaționale. Această problemă nu este una teoretică și nici ipotetică. În economia de comandă, comunicarea era considerată o funcție minoră. Din punct de vedere politic nu era agreată. Practic, întreprinderile comunicau deopotrivă intern și extern – în structuri definite și riguros controlate. Sistemul de planificare desena traiectoria și intensitatea fluxurilor de comunicare – în sens ierarhic sau pe orizontală, la nivelul relațiilor economice instituite. Nici nu era nevoie de prea multă comunicare atâta vreme cât în interiorul întreprinderilor structurile organizatorice erau rigide și tipizate, iar relațiile cu mediul extern erau stabile; modificările ce puteau surveni aveau caracter planificat, iar întreprinderile știau cam totul despre “partenerii de afaceri”.
În acești ani de tranziție multe unități economice au părăsit scena. Altele sunt sufocate, multe se zbat în incertitudine. Au apărut, însă, și noi “actori” economici, în ramuri tradiționale sau în noi câmpuri de activitate. Mulți dintre aceștia dovedesc o capacitate superioară de adaptare într-un mediu în care comunicarea și informația urcă vertiginos în ierarhia “argumentelor” concurențiale. Fără a ține seama de comunicare în toate activitățile desfășurate în interiorul și în exteriorul firmelor, acestea nu ar fi eficiente și nici productive, deoarece în economia de piață situația este total opusă față de cea existentă în economia centralizată. În economia de piață, firmele nu există fără să comunice, fără a se face cunoscute și fără a ști despre ceilalți “actori.
Orice organizație nu se definește numai prin produsele și/sau serviciile sale, ci și prin abilitatea de a comunica a angajaților săi și a echipei manageriale. În acest context, impactul pe care îl are activitatea de comunicare asupra întregii activități din cadrul firmei precum și în relațiile acesteia cu exteriorul este covârșitor. Modalitățile prin care poate fi îmbunătățită comunicarea în cadrul unei firme sunt numeroase. O modalitate concretă de îmbunătățire a procesului de comunicare o reprezintă implementarea bazelor de date distribuite în cadrul sistemului informațional.
Scopul lucrării este acela de a pune în evidență principalele aspecte ale comunicării corporatiste prin intermediul mijloacelor digitale de comunicare. În mediul economiei de piață care consolidează dominația comunicării și a tehnologiilor informatice, firmele românești se confruntă cu provocarea de proporții pe care o reprezintă schimbarea paradigmei de comunicare și informaționale.
Pentru îmbunătățirea procesului de comunicare din cadrul companiei s-a analizat sistemul său informațional și s-a propus implementarea bazelor de date distribuite în cadrul sistemului informațional actual.
CAP. I. CONCEPTUL DE MIJLOC DE COMUNICARE
Comunicarea este o condiția primară a existenței umane și a vieții sociale, este emblema și manifestarea spiritului uman. Ea este liantul, factorul de legătură, țesătura ce-i unește pe oameni în grupuri, comunități, etnii, societăți, state, națiuni, culturi și blocuri de civilizație, până la cel mai înalt nivel integrator, cel al umanității, cu întreaga ei desfășurarea în spațiu și timp, atât de diversă și totuși unitară în datele sale fundamentale.
1.1. Definirea conceptului de comunicare
Fără îndoială, abordarea oricărui concept sau a oricărei discipline face utilă, de la bun început, încercarea de definire a acestora ca obiecte ale reflecției, studiului și cercetării. Nu de puține ori însă un atare demers nu este simplu, ridicând numeroase probleme, trezind obiecții sau producând insatisfacția specialiștilor.Așa se întâmplă și în cazul tentativei de a defini comunicarea, demers dificil explicabil, poate, prin abundența sensurilor atribuite conceptului, de-a lungul timpului, de diversele domenii ale științei. Astfel după cum observă Mihai Dinu „conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse”.
Toate definițiile date comunicării umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientările în care se înscriu, au cel puțin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene și până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților, culturilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.
Provenit prin filiera franceză, verbul a comunica are în limba română un cuvânt înrudit, fapt ce ne îndreptățește să vorbim de existența unui dublet etimologic. Astfel, originea cuvântului se găsește în verbul latin „comunico, -are”, care, la rândul său se presupune a proveni din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de „care își face datoria, îndatoritor, serviabil”; cuvântul include deci ideea unei atitudini de deschidere, interes și bunăvoință față de celălalt/ceilalți.
„Dicționarul enciclopedic vol. I” oferă termenului „comunicare” o definiție deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:
• Înțtiințare, știre, veste. (DR) Aducere la cunoștiință părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării.
• Prezentare într-un cerc de specialiști a unei lucrări știintifice.
• „Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”
Potrivit sociologului Norman Sigband un am putea da o definiție termenului de comunicare: „O definiție corespunzătoare a comunicării ar fi utilă … dar o asemenea definiție practic nu există. Comunicarea implică atât de multe elemente – de la funcție până la structură – încât chiar o definiție care ar include aspecte motivaționale, organizaționale, abilități de exprimare scrisă și orală a emițătorului și receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa amploare”.
Comunicarea desemnează ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată. Comunicarea este interacțiune, ea se prezintă ca un fenomen dinamic care implică o transformare.
Moles, definind comunicarea, afirmã: ”comunicarea implică stabilirea unei corespondențe univoce între un univers spațio-temporal, A (emițător), și un univers spațio-temporal, B (receptor), care include noțiunea de înțelegere, transfer și care se desfășoară de la câmpul fenomenal până la câmpul de simboluri legate într-o structură.”
Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane încă din antichitate. În fapt, însăși etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul „comunicare” provenind din limba latină; „communis” înseamnă „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relație”, deși termenul circulă în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite și celorlalți”, „a împărtăși ceva celorlați”. Deși termenul este de origine latină, primele preocupări, cu deosebire practice pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru aceștia, arta cuvântului, măiestria de a-ți construi discursul și de a-l exprima în agoră era o condiție indispensabilă statutului de cetățean (trebuie însă să avem în vedere faptul ca accesul la funcțiile publice ale cetății era accesibil oricărui cetățean grec doar prin tragere la sorți. Mai mult, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetățenilor de a se reprezenta pe ei înșiși în fața instanțelor de judecată, textul lui Platon „Apărarea lui Socrate” fiind un exemplu în acest sens).
Elemente concrete de teorie a comunicării apar însă prima dată în lucrarea lui Corax din Siracuza, „Arta retoricii”, în secolul VI ante.Hr.. Platon și Aristotel vor continua aceste preocupări, instituționalizând comunicarea ca disciplină de studiu alături de filosofie sau matematică, în Lyceum și în Academia Greacă. Romanii vor prelua de la greci aceaste preocupări, dezvoltându-le și elaborând în jurul anului 100 ante Hr. primul model al sistemului de comunicare.
Evul Mediu, odată cu dezvoltarea bisericii și a creșterii rolului său în viața oamenilor, odată cu dezvoltarea drumurilor comerciale și cu cristalizarea primelor formațiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicării. Putem vorbi chiar de o instituționalizare a acestei activități, în sensul că în toate statele exista pe lânga liderul autohton indivizi instruiți care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existența unui sistem comun de semne și simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu preponderență a limbii slave în zona răsăriteană, ca limbă de circulație, ca sistem comun de semne și simboluri, și a limbii latine pentru zona apuseană.
Un rol important în extinderea comunicării l-a avut și dezvoltarea drumurilor comerciale; acestea au facilitat crearea poștei ca principal sistem de comunicare, începând cu secolul XIV.
Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-științific a favorizat de asemenea apariția telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seama între comunități; de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme și modalități de comunicare.
În ceea ce privesc principiile comunicării, unele din cele mai recente principii au fost formulate de reprezentanții Școlii de la Palo Alto, care au ținut să le confere o aură de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării:
♦ Comunicarea este inevitabilă;
♦ Comunicarea se dezvoltă în planul conținutului și cel al relației;
♦ Comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul–reacție;
♦ Comunicarea are la bază vehicularea unei informații de tip digital și analogic;
♦ Comunicarea este un proces ireversibil;
♦ Comunicarea presupune raporturi de putere între participanți.
♦ Comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalți, în mediul în care evoluează;
♦ Comunicarea implică necesitatea acomodării și ajustării comportamentelor.
Pornind tot de la definirea comunicării, de la stabilirea naturii sale, pot fi evocate două aspecte importante: conținutul activității de comunicare și caracterul procesual al acestuia; fără îndoială, comunicarea interumană se desfășoară permanent și continuu, individul pornind de la propria sa experiență și de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin mesaje noi cunoștințe ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele și așa mai departe, realizând astfel o înaintare în cunoaștere. R. Adler și G. Rodman, aseamănă comunicarea cu „un film în derulare al cărui sens provine din desfășurarea unor serii de imagini aflate în interrelație”.
Permanența și continuitatea ar fi, astfel, o primă trăsătură caracteristică a comunicării. Ca o altă trăsătură a comunicării umane amintim caracterul simbolic al acesteia, subliniindu-se, în același timp, natura arbitrară a simbolurilor. Tot din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât avându-se în vedere existența a doi poli: emițător-receptor. Bipolaritatea poate fi considerată ca o altă trăsătură esențială a comunicării .
O alta caracteristică: adaptabilitatea. Adaptarea parteneie”.
Permanența și continuitatea ar fi, astfel, o primă trăsătură caracteristică a comunicării. Ca o altă trăsătură a comunicării umane amintim caracterul simbolic al acesteia, subliniindu-se, în același timp, natura arbitrară a simbolurilor. Tot din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât avându-se în vedere existența a doi poli: emițător-receptor. Bipolaritatea poate fi considerată ca o altă trăsătură esențială a comunicării .
O alta caracteristică: adaptabilitatea. Adaptarea partenerilor este conștient reciprocă în interesul comunicării eficiente; adaptabilitatea funcționează ca o cerință a comunicării implicând reciprocitate în atitudine. De asemenea, avem bilateralitatea, comunicarii. Importanța acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanță) această caracteristică apare ca fiind mai puțin pregnantă.
Un alt aspect demn de menționat este că în comportamentul sau în cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivații ce ne conduc la ideea că individul uman poate transmite ceea ce vrea, când vrea și în modul care îi este propriu. Cu alte cuvinte, în comunicare există o anumită intenționalitate, și aceasta constituie o altă caracteristică a sa .
Procesul de comunicare cuprinde următoarele elemente:
1. Emitățorul este inițiatorul comunicării, cel care elaborează mesajul. El alege mijlocul de comunicare și limbajul astfel încât receptorul sî–i înțeleagă mesajul formulat. Emițătorul are dreptul de a alege receptorul cu care dorește să comunice.
2. Mesajul este forma fizică în care emițătorul codifică informația, poate fi un ordin, o idee, un gând. Mesajul are ca obiectiv informarea, convingerea, impresionarea, amuzarea, obținerea unui acțiuni.
Mesajul este supus unui proces de codificare și decodificare dintre cele două persoane, emițătorul codifică mesajul trimis, iar receptorul decodifică mesajul primit.
3. Mijlocul de comunicare sau canalul de comunicare este drumul parcurs de mesaj dinspre emițător spre receptor.
Poate fi formal – comunicare ce urmează structura ierarhică a organizației – și informal – când comunicarea provine din interacțiunile sociale și legăturile informale din cadrul organizației. Acestea din urmă pot îmbrăca forme : idei, opinii, zvonuri. Mijlocul de comunicare cuprinde discuția de la om la om: corespondență oficială, ședințe, telefon, fax, internet.
4. Limbajul comunicarii poate fi:
♦ verbal – prin cuvinte;
♦ non-verbal – prin limbajul corpului, timpului, spațiului, lucrurilor, imbrăcămintei;
♦ paraverbal – prin folosirea tonalității, accentuării, ritmului de vorbire;
5. Receptorul este persoana care primește mesajul, ascultarea mesajului fiind la fel de importantă ca și transmiterea ei.
6. Contextul este foarte important pentru că aceleași cuvinte vor suna altfel într-un birou decât pe stradă. Orice comunicare are contextul ei.
Comunicarea este un proces de mare complexitate, dificil de descifrat, ceea ce impune simplificarea lui pentru a-l putea înțelege. Acest proces cu verigi sensibile se realizează în două etape semnificative:
– prima etapă o reprezintă transferul unui gând, idee sau ordin de către emițător către receptor. Aceasta presupune: exprimarea ideii ce urmează să fie transmisă; codificarea ei sub forma unui simbol, capabil să exprime un mesaj; transmiterea mesajului codificat de la emitent la receptor prin canalul ales (vizual, auditiv, tactil, electronic).
– a doua etapă constă în transformarea de către receptor a mesajului primit. Aceasta presupune decodificarea mesajului, adică descifrarea simbolului transmis și interpretarea, adică explicarea sensului acestuia. Comunicarea este reușită atunci când mesajul primit este înțeles exact așa cum a fost el conceput de către emitent. Adesea se constată că sensul unui mesaj a fost deformat din motive fiziologice sau psihologice. Aceste filtre afectează percepția și interpretarea, dându-le o semnificație total sau parțial diferită față de cea a emitentului. Procesul se încheie cu feedback-ul, prin care emitentul verifică dacă mesajul s-a înțeles corect sau a fost filtrat. Verificarea se poate face fie direct, prin răspunsul imediat al receptorului sau prin simboluri, fie indirect, propagat sau întârziat prin efectele practice ale mesajului.
Procesul de comunicare poate fi:
– unilateral, când are un singur sens, de la expeditor la destinatar, deoarece se apreciază inutilă verificarea răspunsului.
– bilateral – când se realizează în ambele sensuri, apare feedback-ul, ce oferă posibilitatea intervențiilor receptorului în vederea înțelegerii exacte a mesajului. Deși presupune timp mai lung de desfășurare, asigură o calitate mai bună a comunicării.
În procesul de comunicare intervin o serie de elemente, care, analizate, ne dau posibilitatea înțelegerii mai profunde a acestui proces:
• prin continutul mesajului se urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații;
• orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte) și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);
• orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc într-un anume spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relație de strânsa interdependență;
• procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, odată inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în proces;
• procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj, el nu mai poate fi „oprit” în „drumul” lui către destinatar.
• în situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere;
• semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât și între receptorii aceluiasși mesaj;
• orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.
Mesajul pe care emitentul îl transmite receptorului se poate prezenta sub formă: scrisă, orală și neverbală (nonverbală). Fiecare din aceste trei forme prezintă o serie de avantaje și dezavantaje. Alegerea celei mai adecvate forme este condiția esențială în realizarea obiectivului urmărit prin transmiterea mesajului. Unii indivizi înțeleg mai bine mesajul oral, alții pe cel scris. Este preferat mesajul scris, din considerente de precizie.
Comunicarea – ca schimb de mesaje între indivizi – la nivelul simțului comun și în marea majoritate a cazurilor, este ințeleasă ca fiind comunicare verbală; în mod cu totul convențional, în vorbirea curentă, cotidiană nu se spune ‘’am comunicat cu X’’, ci ‘’am vorbit cu X’’.
Comunicarea interumană se realizează pe cele patru niveluri, de mai jos, și anume:
1. Logic (verbal):
– direct sau oral;
– indirect sau scris.
2. Paraverbal;
3. Nonverbal;
4. Energetic.
În prezent, a fi informați, a comunica, reprezintă principala dimensiune a existenței fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate distinctă.
Dezvoltarea gândirii manageriale creative, ca și a relației strategice firmă-întreprinzător impune un demers decizional complex. Conceptulizarea acestui demers își găsește expresia în „comunicarea corporativă”. Comunicarea corporativă exprimă, în mod sintetic, o nouă înțelegere a managementului strategic al firmei. Este vorba de crearea și consolidarrea relației biunivoce firmă-client, în vederea obținerii și menținerii avantajului competitiv al firmei pe piață. Problema comunicării corporative nu este numai aceea a alegerii, din timp în timp, a răspunsului optim la modificările mediului în termeni de produs-tehnologie-piață. Ea înseamnă mai mult decât atât. Este vorba de a pune în funcțiune un sistem integrat al managementului strategic, ajustat printr-un mix-comunicațional dinamic, care să permită informarea completă și permanentă a firmei privind modificările intervenite în mediul de afaceri modern, mediu afectat de evoluții rapide și adesea imprevizibile.
Problemele comunicării cu mediul intern sau cu partenerii externi devin din ce în ce mai dificile, necesită eforturi de cunoaștere și informare reciprocă însemnate și variate. Deoarece consumatorului intern și clientului extern le este greu să intre în posesia datelor necesare pentru a cunoaște ce produse și servicii sunt oferite pe piață, unde, când și în ce condiții se pot procura, în ce măsură ele corespund exigențelor și preferințelor lor, soluția adoptată de firmele moderne este instituirea unui sistem chemat să asigure o comunicare permanentă pe toate planurile.
În prezent, imaginea unei companii, identitatea sa corporatistă au devenit de o importanță fundamentală. O organizație trebuie să manifeste transparență și corectitudine; să fabrici un produs de calitate nu mai este suficient.
Comunicarea corporatistă se poate manifeta la două niveluri: cel intern și cel extern.
Comunicarea externă cuprinde, pe de o parte, relațiile întreprinderii cu piața, iar pe de altă parte, relațiile întreprinderii cu partenerii săi de afaceri.
Comunicare internă este comunicarea ce se dezvoltă în cadrul relațiilor dintre resursele umane ale întreprinderii. Studiile efectuate au arătat că personalul unei firme este vectorul cel mai credibil în mecanismul de formare a imaginii întreprinderii. Comunicarea internă este cea care se impune cu prioritate în cadrul politicii de comunicare a întreprinderii (de exemplu, o întreprindere nu va putea să-și creeze o imagine favorabilă pe piață sau în fața partenerilor săi de afaceri atât timp cât personalul său este insuficient informat, ascultat, etc.).
Comunicarea internă face parte din dinamica construirii imaginii întreprinderii alături de comunicarea externă. Imaginea întreprinderii depinde de imaginea difuzată de oamenii ce o alcătuiesc, un personal motivat din interiorul întreprinderii este plăcut în exterior. Experiența arată că cele mai bine văzute organizații sunt cele în care personalul este motivat, informat, poate să răspundă la critici și să explice dificultățile, să difuzeze succesul și să-și vândă meritele.
Un sistem este o rețea de elemente (exemplu: oameni, mașini, materiale, idei) care sunt interdependente și au un efect, de obicei intenționat, unele asupra altora. Modelul de bază al unui sistem se compune din cinci elemente: intrări, proces de transformare, ieșiri, feedback și limite.
Intrările sunt resursele (oameni, mașini, materiale și informații) de care firma are nevoie pentru a-și desfășura activitatea. Procesul de transformare include o serie de activități care utilizează intrările pentru a genera iesirile. Ieșirile sunt produse finale și servicii care rezultă din prelucrarea intrărilor.
Feedback-ul constă în impulsuri sau unități de informație care permit sistemului să se autocontroleze prin acțiuni colective și să înainteze în scopul îndeplinirii obiectivelor. Feedback-ul poate fi pozitiv sau negativ și informează sistemul dacă veniturile sunt conforme cu cheltuielile sau dacă ar trebui să mențină aceeași combinație a resurselor sau aceleași procese de producție.
Limitele sau granițele nu sunt în mod specific parte din sistem, ele sunt caracteristici fizice, psihologice și sociale care delimitează sistemul de mediul său.Limitele sunt discontinuități între organizație și mediul care o definesc și o diferențiază de alte elemente ale mediului. Limitele includ clădirile, produsele sau serviciile, imaginea publică a firmei, reputația angajaților săi și participarea la viața comunității.
Modalitățile de transmitere la care apelează comunicarea globală sunt constituite, practic, din tehnicile utilizate în acest scop, și anume:
Fig. 1.1. Tehnici de comunicare globală
1.2. Evoluția mijloacelor de comunicare
Studiul sistematic al comunicării este foarte vechi și începe ca analiza unei forme fundamentale comunicării umane: comunicarea orală (care se realiza în Antichitate la Atena, Roma, Constantinopol și Alexandria). Cercetarea formelor de exprimare retorice era important pentru cei aflați la putere și în universitățile europene tradiția retorică a persistat până în secolele XVI-XVII.
În secolul XVI apar primele ziare tipărite și fenomenul este interesant pentru cercetarea comunicării care se desfășura în mediul universitar. Studiul comunicării în acea perioadă din Franța și Germania a devenit predominant istoric, fiind centrat asupra editurilor, cărților, ziarelor.
În secolul XIX și XX studiul comunicării s-a realizat pe două căi: teoretică și empirică. În fapt studiul sistematic al comunicării începe în deceniile trei-patru ale secolului al XX-lea, ca rezultat al eforturilor de a face față propagandei de război din acea perioadă.
O istorie completă a existenței umane trebuie să facă referire și la etapele distinctive în dezvoltarea comunicării umane, iar fiecare din acestea a avut un cuvânt în evoluția vieții sociale individuale și colective. Se pot distinge șase epoci:
1. Epoca semnelor și semnalelor. Ființele umane comunicau cu ajutorul sunetelor pe care le produceau din punct de vedere fizic, precum și prin mișcările și pozițiile corpului. Acest prim sistem de comunicare era limitat, astfel că mesajele transmise nu puteau fi decât foarte simple. Chiar și în cazul unui sistem deosebit de sofisticat de semne și semnale, eficiența comunicării scade datorită ritmului scăzut de transmitere și recepționare a mesajelor. Acest sistem nu permitea transmiterea și recepționarea unor seturi de semnificații lungi și complicate.
2. Epoca vorbirii și a limbajului. Această epocă este plasată în timp acum circa 40.000 de mii de ani când oamenii aveau structura craniană, limba și laringele așa cum le avem noi astăzi. Limba i-a ajutat să-și concretizeze gândurile și să transmită mesaje din ce în ce mai complexe. Mai mult, limba i-a ajutat să transmită urmașilor noile invenții și modalități de preparare și conservare a hranei și tot ce era legat de supraviețuirea într-un mediu ostil, astfel că au avut mult mai multe șanse de supraviețuire. Pe masură ce oamenii s-au răspândit în alte regiuni unde au avut de înfruntat noi probleme, modalitățile de vorbire s-au dezvoltat și diversificat. Lingviștii au identificat însă un număr mare de cuvinte în vocabularele unor limbaje preistorice din numeroase limbi moderne. În această epoca principalul mijloc de comunicare constă în limbaj.
3. Epoca scrisului. Istoria scrisului este cea a evoluției de la reprezentări pictografice la sisteme fonetice, de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene stilizate, la folosirea literelor pentru a sugera anumite sunete. Scrierea se diferențiază de mitografie, prin care înțelegem un sistem semiotic în care notația grafică nu se referă la limbaj, ci denotă repezentări mentale complexe, obiecte sau evenimente reale. Cele mai importante forme ale mitografiei sunt notația simbolică (figurativă și abstractă) și pictografia. Notația simbolică figurativă “nu denotă obiectele pe care le prezintă efectiv, ci se servește de ele (sau de reprezentarea lor analogică) în calitate de tropi pentru ceea ce semnifică aceste obiecte”. Acest tip de notație se regăsește în societatea modernă, siglele fiind deseori asociate cu aceste tipuri de notații. Notația simbolică abstractă are un caracter pur convențional, iar descifrarea ei presupune cunoașterea codului. Pictografia folosește “desene figurative ca unități de comunicare funcționând la nivelul denotației lor analogice”.
Mijlocul de comunicare este scrisul, scrierea alfabetică bazându-se pe un sistem de semne (litere) într-o ordine convenționala, care redau sunetele de baza ale unei limbi. Primele mărturii ale unei scrieri integral alfabetice se află în insula Creta: semnele au fost preluate din alfabetul consonantic fenician, iar grecii au avut inițiativa folosirii unei serii de semne feniciene cu valoare consonantică pentru a transcrie vocale.
4. Epoca tiparului. Prima carte din lume (Diamond Sutra) a fost tipărită de chinezi în anul 868 î.Hr., deși se pare că tehnica tipăriturii le era cunoscută chinezilor încă din secolul al V-lea. Tiparul a permis reproducerea mult mai rapidă a cărților și eliminarea treptată a erorilor de transcriere. În scurt timp, monopulul deținut de preoți și nobilime asupra cititului și scrisului a început să se clatine deoarece accesibilitatea cărților a determinat un interes crescut pentru învățarea cititului.
Cu ajutorul cărții, informațiile pot fi transmise multor oameni. Astăzi, cărțile sunt produse într-un număr mare, fiind apoi transportate cu usurință.
Primele ziare au apărut abia în secolul al XV-lea, odată cu perfecționările aduse de Guttenberg tiparului. Din secolul al XIV-lea până în cel de-al XVI-lea, datorită dezvoltării tiparului și a serviciilor poștale, în marile orașe europene ca Paris, Viena, Veneția sau Koln sunt puse în vânzare primele gazete. Aceste tipărituri relatau în general un singur eveniment important, nu erau editate decât cu această ocazie și apăreau la intervale neregulate. Primele săptămânale au apărut în Germania și Anglia la începutul secolului al XVII-lea. Daily Courant este primul cotidian: el este tipărit la Londra în 1702. În secolul al XIX-lea, progresele tehnice și banii obtinuți din anunțurile publicitare duc la scăderea prețurilor de vânzare a ziarelor și la creșterea tirajului. Acesta este începutul presei populare, adică accesibile tuturor.
5. Epoca mijloacelor comunicării de masă. Odată cu începutul secolului al XIX-lea, ziarul va fi secondat de telegraf și telefon, iar la începutul secolului al XX-lea, de radio și televiziune.
În urma descoperirii electricității și a undelor electromagnetice, a devenit posibilă punerea în circulație foarte rapid a informațiilor pe întreaga planetă.
În 1837, S. Morse a realizat un sistem care folosea curentul electric pentru transmiterea de mesaje codificate: telegraful. Telegraful transmite mai întâi semnale vizuale, apoi semnale electrice. Acesta este primul mijloc de comunicare la distanță care a permis trimiterea de mesaje relativ complexe. Folosirea electricității a îmbunătățit considerabil posibilitățile telegrafului. Electricitatea a permis transmiterea instantanee a informației și funcționarea sistemului pe orice vreme, atât ziua, cât și noaptea. Mesajele circulă de-a lungul unor fire electrice instalate pe stâlpi.
În 1876, G. Bell a conceput un aparat electric care putea transmite glasul uman: telefonul. Cele două instrumente de comunicare au cunoscut un mare succes. În multe țări s-au creat rețele de fire telegrafice sau telefonice. Liniilor aeriene, susținute de stâlpi, li s-au adăugat, pentru transmiterea mesajelor de la un continent la altul, cablurile scufundate pe fundul oceanelor. Inițial, telefonul funcționa datorită unor semnale electrice numite “analogice”, deoarece reproduceau fidel sunetul vocii. Acest sistem are inconvenientul că ocupă mult spațiu pe liniile telefonice. De aceea, datorită progresului informatic și a digitalizării, telefonul folosește tot mai mult semnale digitale, care ocupă mai puțin spațiu.
Alte cercetări au deschis calea telecomunicațiilor care nu mai folosesc firele. În 1873, J.C. Maxwell (1831-1879) a intuit existenta “undelor electromagnetice”. În 1888, H.Hertz a reușit să producă unde electromagnetice invizibile și a stabilit că au exact aceleași proprietăți ca lumina. Acestea sunt undele radioelectrice (sau undele radio), pe care în mod obișnuit le mai numim și “unde hertziene”. G. Marconi a creat în 1896 telegraful fără fir. Pentru a transmite nu numai semnale codificate, dar și cuvinte sau muzică era nevoie de o serie de imbunătațiri: în 1926, J.L. Baird a efectuat prima demonstrație publică de televiziune.
Telegraful nu mai este folosit în zilele noastre; se utilizează teleimprimantele care transmit informații pentru ziarele din lumea întreagă. Operatorul scrie textul pe o tastatură alfabetică. Mașina traduce acest text în semnale electrice. La destinație, teleimprimanta traduce la loc semnalele și imprimă textul.
Până nu de mult, folosirea cabinelor telefonice era singurul mod de a telefona din afara casei. Astăzi, putem telefona din mașină, tren sau de pe stradă, cu ajutorul telefoanelor mobile. Când un abonat își pornește telefonul mobil, acesta este conectat la o antenă de emisie-recepție care centralizează apelurile venite din zonă. De acolo, apelul se transmite spre o centrala de tranzit care îl dirijează pe rețeaua telefonică până la persoana cautată. Teritoriul acoperit de o antenă de emisie-recepție este numit “celulă”. Din acest motiv, telefoanele mobile se numesc și telefoane “celulare”.
Astăzi, informația poate circula pe diferite suporturi, în funcție de cantitatea de informație care trebuie transportată, de rapiditatea de transmisie și de distanță. Astfel, o comunicare telefonică poate să circule prin fir până la un centru local, apoi să fie purtată pe cale undelor până la un satelit sau orientată spre un cablu ca să traverseze oceanul, pentru a-și încheia traseul tot prin fir.
Odată cu dezvoltarea informaticii au fost realizate rețele de telecomunicații care fac posibilă circulația rapidă a unui număr foarte mare de informații, sub formă de semnale digitale. Aceste informații pot fi sunete, imagini statice sau în mișcare, texte ori date informatice.
6. Epoca mijloacelor de comunicare computerizată. Microelectronica este cea care pune la punct modalități tentante și cantitativ incredibile de prelucrare și păstrare a datelor, în timp ce telecomunicațiile se îndreaptă spre anularea distanțelor în comunicare. Triada automatizare, informatizare, digitizare este nelipsită din perimetrul inovațiilor tehnologice.
Informatica s-a născut din necesitatea oamenilor de a efectua foarte repede calcule matematice din ce în ce mai complexe. Astăzi, ea permite și efectuarea altor operații din toate domeniile cercetării, ale creației, divertismentului și chiar ale activităților casnice.
În secolul al XVII-lea, în Europa, cercetătorii s-au inspirat din mecanismele ceasornicelor pentru a concepe mașini de calcul. În 1642, filosoful și savantul francez Blaise Pascal a realizat o mașină care făcea operații de adunare și scădere. Ea funcționa cu roți dințate îmbinate între ele. În 1944 Howard H. Aiken a realizat Mark 1, un calculator cu o greutate de 5 tone, al cărui principiu de funcționare îmbină medicina și circuitele electrice.
În 1943, la cererea armatei americane, John Mauchly și Prosper Eckert încep construirea unei mașini care să calculeze traiectoriile tirurilor de obuz. Astfel, ei realizează primul calculator complet electronic, numit ENIAC (Electronic Numeric Integrator and Computer). Aparatul, care cântărea 30 de tone, putea înmulți două numere de câte zece cifre în mai puțin de o jumătate de secundă, cu ajutorul miilor de tuburi electronice asamblate în serii de câte zece, reprezentând unitățile, zecile, sutele etc., dar spre deosebire de calculatoarele moderne programul acestuia nu era înregistrat în memorie.
În 1971, societatea Intel a reușit să instaleze toate componentele principale ale unui calculator într-un singur circuit integrat: acesta fiind primul microprocesor.
Mai mic, mai puternic și mai ieftin, calculatorul a devenit astăzi un obiect al vieții de zi cu zi: el este prezent în multe case și este folosit în majoritatea locurilor de muncă. Inventarea microprocesorului a condus, în anii 1970, la dezvoltarea calculatoarelor de dimensiuni mici pentru uz personal. Acestea erau folosite la început doar de tehnicieni și informaticieni. În 1976, Steve Jobs și Stephen Wozniak, creează calculatoare accesibile și nespecialistilor. În 1981, societatea IBM, creează calculatorul personal, primul microcalculator fabricat în serie, pe care însă utilizatorii începători îl consideră foarte complicat.
Când calculatoarele sunt conectate între ele spunem că se află în rețea. Acest lucru permite efectuarea unui schimb rapid de servicii, informații, indiferent de distanță. Prima retea, Arpanet, s-a născut la sfârșitul anilor 1960, ca urmare a cercetărilor din armata americană. Atunci, a fost conceput un sistem de conectare a calculatoarelor între ele prin mai multe căi diferite; dacă o parte a rețelei era distrusă, informațiile ajungeau la destinatar pe o altă cale.Internetul este o rețea alcatuită dintr-o mulșime de reșele informatice, motiv pentru care se mai numește și “rețeaua rețelelor”. Internetul este un sistem mondial de rețele de calculatoare interconectate, care înlesnește serviciile de comunicare a datelor cum ar fi deschiderea unei sesiuni de lucru la distanță, transferul de fișiere, poșta electronică și grupurile de discuții.
Internetul a fost folosit la început de universități pentru schimbul de informații, apoi de marele public, la începutul anilor 1990, în special datorită sistemului Web, care permite deplasarea cu ușurință pe rețea. Internetul oferă numeroase servicii: poșta electronică, sau e-mail, cu ajutorul căreia se transmite rapid un mesaj către un alt abonat la Internet oriunde în lume; participarea la forumuri organizate pe un site, unde puteți discuta pe o anumită temă cu internauți din întreaga lume; videoconferintele.
Cu legături de mare viteza ce trec granițele naționale. Pornit inițial ca un serviciu simplu, capabil să mute un mesaj text (șir de caractere) de pe un calculator pe altul și să-l adauge la un fișier numit căsuță poștală, e-mail-ul a cunoscut o dezvoltare concomitentă cu dezvoltarea rețelelor de comunicatie.
Forumul de discuții (chat forum) funcționeaza într-un sistem de buletine informative și este un forum special sau o conferință care permite mai multor participanți on-line să se angajeze în același timp într-o conversație prin tastarea pe rând de întrebări și răspunsuri. Aceasta nouă formă de comunicare între coexistențialii lumii virtuale reprezintă practic liantul dintre aceștia. Este indubitabil ca pentru moment această formă de comunicare în noua lume virtuală este rapidă și eficientă. Limbajul folosit, care abundă în forme abreviate, aparține totuși lumii reale și se modifică continuu, ceea ce îl face mai inaccesibil pentru cei din afară. În această lume invizibilă pentru cei neconectați la rețea se ajunge printr-o simplă comandă și dintr-o dată ne putem trezi în mijlocul unei civilizații aflate la celălalt capăt al lumii. Chat-ul este locul de întâlnire al culturilor și civilizațiilor care tind să se contopească într-o unitate multiculturală.
UseNet-ul este cel mai mare sistem distribuit de aviziere electronice care oferă în jur de 50.000 de grupuri de discuții (news groups) și este folosit zilnic de peste 15 milioane de persoane din peste 100 de țări. Dacă e să ne referim numai la comunitățile virtuale românești, între news group-urile care comunică pe Web, SCR (soc.culture.romanian) este din punct de vedere cronologic primul grup compact de comunicare românesc.
Cercetările din domeniul tehnologiei au dus la miniaturizarea componentelor electronice și au creat astfel calculatoare din ce în ce mai mici și, prin urmare, mai ușor de transportat. Calculatoarele portabile pot fi dotate cu o unitate CD-Rom, un modem și un telefon mobil. Astfel putem telefona ușor, putem trimite și primi faxuri sau putem intra în rețeaua Internet, oriunde ne-am afla. Noile cercetări se orientează acum spre eliminarea intermediarilor cum sunt mouse-ul, tastatura sau manușa cu date pentru a putea da instrucțiunile direct. Ecranele tactile permit deja comunicarea cu calculatorul prin simpla atingere a anumitor zone de pe ecran cu vârful degetelor. La unele calculatoare putem comanda verbal majoritatea funcțiilor unui program sau dicta direct un text. Unii cercetători încearcă să realizeze programe care ar permite controlul calculatorului cu ajutorul gândirii. Căștile piloților de pe avioanele de vânătoare sunt prevăzute deja cu viziere care primesc direct informațiile din calculatorul aflat la bord. Unele căști captează undele emise de creier, ceea ce permite declanșarea mai rapidă a tirului în timpul unor lupte aeriene.
ComputereIe și tehnologiile aferente continuă să ofere oamenilor noi și noi modalități de comunicare. Totul în lumea de astăzi se derulează în spiritul unei mari provocări. Va veni și vremea când, branșati la rețelele de debit mare, vom fi copleșiți până și de numărul de canale TV recepționate, astfel că de la o televiziune a ofertei vom trece la o televiziune a cererii. Nu ne rămâne decât să ne alăturăm ciberspațiului, să interacționăm cu țesătura nelimitată de relații virtuale și să o cunoaștem navigînd. Pentru prima data vom avea prilejul să comunicam universal și altfel decât prin intermediul religiei sau ideologiei.
Comunicarea și informația sunt de aceeași vârstă cu omenirea. Ceea ce s-a schimbat de-a lungul secolelor și, în special, în ultimele decenii sunt modalitățile și amploarea cu care informația este produsă, colectată, prelucrată, păstrată și difuzată. La toate acestea se adaugă „mirajul” dintre calculator și telecomunicație, conlucrare determinată de dezvoltarea comunicării. Cele doua tehnologii (tehnologia calculatoarelor și aceea a telecomunicațiilor), luate împreună, sunt denumite telematică sau, mai simplu, tehnologie informațională.
Mai toate descrierile societății informaționale insistă asupra importanței informației și a comunicării în activitatea economică. Diferențele provin din modul de a cântări avantajele economice și consecințele sociale ale implementării pe scară largă a tehnologiei informaționale. Little vorbește de o societate „în care cele mai importante avantaje sociale, economice și de producție se leagă de prelucrarea informațiilor și de comunicații”. Societatea în care informația joacă pe care altădată îl aveau bunurile materiale este o societate informațională. În percepția lui Rogers, „o societate informațională este o țară în care majoritatea forței de muncă se compune din cei care operează cu informații și pentru care informația este elementul cel mai important”.
Într-o viziune mai amplă, se vorbește de o societate în care generarea, transmiterea și utilizarea informației sunt în activitatea economică de o importanță vitală. În acest context, se face diferența între informația ca produs și informația ca mijloc de producție.
Elementul decisiv în dezvoltarea teoriei informațiilor și a tehnologiilor asupra comunicării l-a constituit trecerea comunicării de la formele de comunicare publică și comunicare interpersonală la forma comunicării de masă și la apariția mijloacelor de comunicare în masă – mass-media în a doua jumătate a secolului XIX. Din punct de vedere istoric, evoluția mediilor moderne de comunicare începe odată cu inventarea tiparului de Guttenberg, dar abia în secolul XVII apar primele ziare tipărite regulat. Datorită perfecționării tiparului și organizării poștei (ca serviciu permanent) apare o inovație atât în suportul tehnologic (posibilitatea transmiterii informației regulat), cât și în plan social (o instituție specializată în comunicarea de masă).
Studiiul sistematic al comunicării a fost influențat de schimbările tehnologice și sociale. La începutul secolului XX, comunicarea a fost studiată în scopul găsirii mijloacelor pentru a mări influența politică a ziarelor și a măsura consecințele morale și sociale ale filmului și radioului. În timp, în anii `50, analiza comunicării a fost ghidată mai ales de preocupări practice și a fost influențată de dezvoltarea informaticii, a matematicii și ciberneticii. În anii `80 conceptul de „informație” se aplică la nivel general, astfel încât se vorbește de „societatea informațională” care poate fi identificabilă prin caracteristici proprii. Se poate spune astfel că abordările actuale ale informației și tehnologiilor în studiul comunicării prezintă o serie de caracteristici:
informația și comunicarea pot fi măsurate și cuantificate;
comunicarea și informația devin forțe componente ale vieții de zi cu zi, ele sunt „mărfuri”, bunuri;
informația și comunicarea sunt elemente-reper în funcție de care se definește gradul de dezvoltare al societății.
CAP.II. MIJLOACE DIGITALE DE COMUNICARE CU PUBLICUL LARG
România pătrunde într-o lume nouă, o lume în care comunicațiile și tehnologia informației accelerează expansiunea economiei dematerializate, modificând componentele competitivității și generând noi surse pentru creșterea economică.
2.1. Mijloace digitale pasive de comunicare
Sistemul informatic reprezintă o parte a sistemului informațional care permite realizarea operațiunilor de culegere, transmitere, stocare, prelucrare a datelor și difuzare a informațiilor astfel obținute, prin utilizarea mijloacelor tehnologiei informației (TI).
Pentru a-și îndeplini rolul în cadrul sistemului informațional, sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor, regulilor, procedurilor, mijloacelor, metodelor și tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea automată a datelor.
Sistemul informatic al oricărei organizații trebuie să fie astfel structurat, încât să corespundă cerințelor diferitelor grupuri de utilizatori. În acest scop, în cadrul organizației pot fi utilizate următoarele tipuri de sisteme informatice:
sisteme informatice la nivel operațional (Operational Level System) ce permit culegerea, stocarea și prelucrarea datelor referitoare la tranzacțiile și procesele economice;
sisteme de gestiune a cunoașterii în cadrul organizației (Knowledge Systems), permițând promovarea noilor tehnologii și cunoștințe în cadrul organizației (de exemplu produsele software destinate proiectării asistate de calculator – CAD) precum și asigurarea automatizării și controlului fluxului de documente ;
sisteme informatice destinate conducerii curente, cu rolul de a asigura derularea activităților de control și conducere pe termen scurt;
sistemele informatice destinate conducerii strategice, care facilitează echipei manageriale realizarea planificării activității organizației pe termen lung, în vederea atingerii obiectivelor strategice preconizate.
Dacă avem în vedere criteriul naturii prelucrărilor realizate cu ajutorul sistemelor informatice, putem face următoarea clasificare:
sisteme pentru prelucrarea tranzacțiilor (Transaction Processing System) care sunt specializate în preluarea, stocarea și prelucrarea datelor privitoare la tranzacțiile zilnice, de rutină.
sisteme destinate activității de birotică (Office Automation System), destinate în principal personalului implicat în procesul prelucrării informației. În această categorie putem cuprinde: procesoare de texte, procesoare de tabele, sisteme de poștă electronică.
sisteme informatice destinate cercetării-dezvoltării (Knowledge Work System) destinate creării și integrării noilor tehnologii.
sisteme informatice destinate conducerii (Management Information System), având ca scop asigurarea rapoartelor sintetice de rutină, necesare în procesul fundamentării deciziilor curente, controlului și planificării pe termen scurt.
sisteme suport de decizie (Decision Support System) oferă managerilor modele complexe și aprofundate de analiză, în vederea fundamentării deciziilor.
sisteme suport ale executivului (ESS- Executive Support System) reprezintă sisteme informatice destinate conducerii strategice și permit luarea unor decizii pe termen lung, altele decât cele de rutină.
Conceptul de “societate informațională” este astăzi unanim acceptat, evidențiindu-se o serie de aplicații caracteristice: e-Business inclusiv servicii și sisteme integrate de întreprindere, e-Learning; e-Governance etc. Ele au în comun platforme bazate pe baze de date avansate și Internet, de altfel una din direcțiile strategice ale marilor corporații din domeniu.
În conceperea și realizarea sistemelor informatice trebuie luate în considerare elemente specifice fiecărei organizații, în special eficiența, dimensiunea și structura resurselor umane, materiale și financiare, potențialul și mentalitatea personalului, poziția acesteia în contextul economic național și internațional.
Indiferent de caracteristicile organizației, în strategia de realizare a sistemelor informatice își va pune amprenta sistemul de management al organizației care cuprinde mai multe componente ce se deosebesc în funcție de natura și de caracteristicile instrumentului utilizat.
Un domeniu privilegiat de aplicare a tehnologiilor informatice îl constituie însăși managementul realizării sistemelor informatice. Volumele mari de date, complexitatea procedurilor de administrare și prelucrare a lor, exigențele ridicate legate de furnizarea în timp util, de către sistemul informatic, a unor informații valide și relevante, necesare conducerii, sunt caracteristici definitorii în raport cu problematica informatizării la acest nivel. Aceasta presupune o atitudine dinamică și creativă a utilizatorilor, în raport cu exploatarea și dezvoltarea sistemului informatic aferent.
Site-ul web poate contribui semnificativ la maniera în care organizația realizează schimbul de informații cu mediul său, preponderent cu clienții și concurenții. În primul caz, este vorba despre furnizarea unui volum de informații atractive și suficiente pentru a determina o reacție favorabilă a clienților: cumpărarea sau comandarea produselor/serviciilor promovate sau cel puțin solicitarea de informații suplimentare despre acestea. În al doilea caz, este vorba despre diferențierea organizației în raport cu competitorii săi.
Site-ul este o colecție de pagini web construite în raport cu o anumită structură predefinită și având ca obiective principale crearea suportului pentru realizarea comunicării cu mediul extern organizației în spațiul virtual și/sau crearea platformei pentru desfășurarea comerțului electronic cu produsele și/sau serviciile.organizației.
Structura unei pagini web cuprinde elemente precum:
• titlul paginii: apare în bara de titlu a programului de navigare pe Internet utilizat și serveste atât la identificarea paginii și a conținutului acesteia, cât și pentru facilitarea căutării acesteia în spațiul virtual;
• subtitlurile: servesc la structurarea logică a conținutului paginii în secțiuni distincte facilitând parcurgerea acesteia în raport cu interesul celui care o vizitează și vizualizează;
• conținutul paginii: cuprinde informațiile pe care organizația intenționează să le transmită publicului vizat.
• lista: reprezintă nu atât un element de conținut, cât mai ales un mod de prezentare (formatare) care poate fi utilizat pentru structurarea și prezentarea informațiilor incluse în paginile web. Utilizarea acesteia conferă mai multă claritate și concizie în prezentarea și urmărirea informațiilor incluse în paginile web;
• hyperlink-urile: oferă posibilitatea urmăririi doar a acelor secțiuni de care este interesat "navigatorul", alte pagini având un conținut similar sau asociat paginii văzute inițial sau chiar alte site-uri având legătură directă cu conținutul informațiilor prezentate în pagina accesată (vizualizată) inițial;
– informațiile de contact: numele și elementele de localizare (adresă poștală, număr de telefon sau fax, adresă de e-mail, etc.) ale organizației care a realizat, administrează și deține pagina accesată.
Structura unui site web include:
– pagina de introducere,
– paginile de descriere produs/serviciu,
– formularul de comandă,
– chestionarul,
– pagina de noutăți,
– newsletterul,
– pagina FAQ.
Găsirea unui server-gazdă pentru site-ul organizației se face ținând seama de o serie de criterii de selecție precum:
– stocarea de date: cu cât spațiul oferit de furnizorul de Internet este mai mare cu atât probabilitatea de selecție a acestuia crește; nu este suficientă cunoașterea volumului spațiului disponibil ci și "chiria" plătită pentru acesta; de asemenea, interesează și condițiile în care poate fi obținut un spațiu suplimentar pentru stocarea de fișiere ale organizației (texte, imagini, sunete, etc.);
– transmiterea de date: elementele de referință sunt reprezentate de viteza de transfer de date și de cantitatea de date apte a fi transmise către cel care accesează site-ul organizației. Cu cât cantitatea de informații care se dorește a fi disponibilizată pentru publicul vizat este mai mare, cu atât este necesară o viteză de transfer mai mare și absența oricăror limitări în transferul acestora;
– urmărirea traficului: este un element-cheie în evaluarea eficienței utilizării site-ului web ca instrument de marketing on-line; interesează existența unor facilități cum ar fi contorizarea numărului de accesări, repartiția acestora pe intervale temporale (ore, zile, etc.) și identificarea acestora (de exemplu identificarea motoarelor de căutare de pe care a fost accesat site-ul);
– reexpedierea poștei electronice: permite retransmiterea tuturor mesajelor de poștă electronică de către administratorul server-ului gazdă către organizația care a închiriat spațiu pe acesta într-un cont de poștă electronică specificat de aceasta;
– natura conexiunii la Internet a serverului-gazdă: tipul conexiunii și viteza de transfer sunt esențiale pentru "vizibilitatea" site-ului web al organizației în spațiul virtual. Cu cât site-ul este mai accesibil, cu atât eficiența și utilitatea sa vor fi mai mari pentru organizație.
Alegerea serverului-gazdă este rezultatul unei analize comparative a facilităților oferite de către diferiții furnizori avuți în vedere și a facilităților vizate ce către organizație.
Pentru a avea mai mult trafic pe website, marketingul în motoarele de căutare este o soluție infailibilă. Motoarele de căutare sunt metoda numărul unu pe care o folosesc consumatorii pentru a găsi ceea ce caută online. A fi listat și a obține un loc bun, atunci când se caută după cuvintele cheie legate de industria firmei, poate aduce un flux semnificativ de potențiali clienți care caută, în mod activ, tipul de produse sau servicii pe care le oferă firma. Vânzătorii experimentați știu că a ajunge la un client potențial în faza potrivită a ciclului de cumpărare este cheia în transformarea interesului într-o vânzare reală. Motoarele de căutare au o capacitate unică de a face legătura cu clienții potențiali, exact în momentul în care aceștia caută un produs sau un serviciu pentru a-l achiziționa.
Dintre avantajele pe care le oferă o strategie de marketing pentru motoarele de căutare, amintim:
• construirea unui flux constant de trafic profitabil pe site-ul firmei;
• intrarea în legătură cu clienții atunci când iau decizia de cumpărare;
• creșterea eficienței cheltuielilor cu publicitatea, prin țintirea exclusivă a cuvintelor cheie relevante;
• modalitatea cea mai eficientă, din punct de vedere al costurilor, de a-și extinde piața;
• dacă firma nu poate fi găsită de către clienți, atunci ei ii vor putea găsi pe concurenții săi.
Alte metode de generare a traficului poate ajuta o firmă să îmbunătățească strategia per ansamblu și să ajungă la clienții care ar putea fi căutători avizați. Aceste metode includ bannerele pe alte site-uri, schimbul de link-uri, chiar promovarea online care să conducă lumea către pagina de reduceri online sau către alte zone ale site-ului firmei. Succesul în aceste cazuri, ca în orice altă situație legată de advertising, constă în a asigura firma că reclamele sunt văzute de grupul potrivit de persoane, la momentul potrivit, iar acest lucru înseamnă că firma știe care este publicul țintă și unde poate fi găsit acesta. Internetul poate oferi mai multe informații despre clienții potențiali ai firmei, decât orice alt mediu de publicitate. Cu peste două miliarde de pagini Web existente și alte câteva mii create în fiecare zi, s-ar putea să fie necesar să faceți puțină gălăgie pentru ca pagina dumneavoastră să fie observată.
În strânsă legătură cu website-ul și una dintre cele mai importante componente ale Internetului este poșta electronică sau sistemul e-mail. Prin e-mail pot fi trimise scrisori electronice chiar mai multor oameni deodată, astfel încât poșta electronică poate fi folosită și pentru știri.
Pentru a trimite cuiva o scrisoare electronică, trebuie să îi cunoști adresa e-mail. Vei mai avea nevoie, firește, de un program de transmitere e-mail. Dacă primele programe e-mail nu puteau transmite decât text, programele mai noi pot lucra și cu caractere speciale, sub forma unor pachete de informații binare, sau ca imagini, programe sau documente pentru editoare de texte. În acest scop, se va folosi opțiunea Insert file (numită adesea Attachment) și va fi precizat fișierul care se trimite.
Când oamenii corespondează (sau comunică în vreun fel) prin Internet, emoțiile, mimica, tonul nu pot fi respectate, ca într-o conversație directă. De aceea, utilizatorii Internetului pot folosi diferite grupuri de simboluri emoționale, numite în engleză „emoticon” (sau în traducere aproximativă „zâmbilici”) care reprezintă expresii sau emoții umane. Pentru a le înțelege trebuie să le privești cu capul întors cu 90 de grade spre stânga.
În general, sunt acceptate și folosote următoarele simboluri:
O listă cu adrese de email este cea mai uluitoare întrebuințare a email-ului. Aceasta leagă un grup de oameni care sunt interesați de același subiect.
În trecut era foarte greu să afli adresa de email a unei anumite persoane, cunoscându-i doar numele. În present nu mai este așa de dificil. O varietate de cataloage au apărut pe Internet, care vă permit să căutați ușor adresele de email ale persoanelor.
O problemă a poștei electronice este aceea că nu prezintă siguranță, hack-erii pot să o citească, deoarece ea este transmisă de-a lungul liniilor publice care alcătuiesc Internetul. Pentru ca nimeni în afara expeditorului și a destinatarului să nu poată citi mesajul email, trebuie utilizată criptarea – un software care amestecă astfel mesajul încât numai cei care au cheia de criptare corectă îl pot citi.
2.2. Mijloace digitale interactive de comunicare
Ultimii ani au fost o perioadă interesantă pentru inginerii software. Internetul a avut un efect profund asupra lumii calculatoarelor. Nu numai că am văzut o modificare a modului în care percepem calculatoarele și modul în care acestea ne influențează viața, dar am fost de asemenea martori la o transformare a modalității în care instituțiile își privesc activitățile de bază și a felului în care calculatoarele și Internetul joacă un rol în aducerea lor în era informației.
În Newsgroup (forum de discuții) utilizatorii poartă conversații împărțite pe teme. Utilizatorul se poate abona la unul sau mai multe forumuri contribuind direct la tema de discuție sau/și răspunzând la întrebări.
Camere de conversație speciale se difeențiază de cele obișnuite, în principal, prin faptul că aici se ține seama de diferențele de fus orar, iar discuțiile nu se mai poartă în timp real.
Grupurile de discuții reprezintă un ansamblu de consumatori efectivi sau potențiali care utilizează Internetul pentru a schimba informații pe o anumită temă de interes reciproc. Până într-o anumită măsură, grupurile de discuții sunt similare cluburilor (reuniuni ale consumatorilor care au achiziționat un anumit produs sau serviciu).
Diferenta majoră dintre grupurile de discuții și cluburi are în vedere modul în care circulă informația în interiorul acestora.
În cazul grupurilor de discuții: comunicarea are un caracter interactiv datorită mediului de comunicare folosit (internetul permite vehicularea de informații în ambele sensuri), intrarea în grup depinde exclusiv de interesul utilizatorului pentru tema acestuia și de dorința acestuia de a schimba informații pe marginea acesteia.
Comunicarea se desfășoară atât în plan vertical, între organizator și membrii grupului, cât și în plan orizontal, numai între membrii grupului (acesta fiind, de altfel, unul dintre obiectivele specifice urmărite prin crearea grupului de discuții). O problemă-cheie legată de utilizarea grupurilor de discuții o reprezintă alegerea între utilizarea unui grup de discuții deja creat sau crearea unui grup de discuții nou.
Utilizarea unui grup de discuții deja creat presupune adaptarea organizației la "formatul" și standardele acestuia. Este de presupus că organizația va cunoaște și va menține nealterată tema grupului, va respecta modul în care se desfășoară discuțiile între membrii grupului și regulile de etichetă asociate acestora, va controla natura și volumul de informații transmise membrilor grupului astfel încât demersul organizației să nu aibă un caracter comercial.
Presupunând că o firmă dorește să promoveze un program de medicină către un public specific, pasionat de medicină care formează un grup de discuții în spațiul virtual.
Jay Conrad Levinson sugerează următorii pași importanți în utilizarea unui grup de discuții deja creat:
1. alegerea grupului, va fi preferat întotdeauna cel care este cel mai apropiat ca profil organizației și obiectivelor de marketing și vânzări ale acesteia;
2. familiarizarea cu regulile de conversație ale grupului, cea mai bună sursă în acest sens constituind-o rubrica FAQ – Frequently Asked Questions – care include răspunsurile la cele mai importante întrebări ale unui potențial utilizator despre grup;
3. urmărirea comunicației în cadrul grupului, vizează identificarea principalelor teme abordate în discuțiile dintre membrii grupului și a celor care apar în prim-planul acestora – liderii de opinie ai grupului;
4. participarea activă în cadrul grupului, "abonarea" la grup și implicarea organizației prin reprezentantul său desemnat în schimbul de informații desfășurat de membrii grupului;
5. transmiterea de informații utile pentru organizație către membrii grupului; este limitată de una dintre regulile esențiale ale funcționării grupurilor care interzice "publicarea" de mesaje publicitare, chiar și mascate, către membri;
6. angajamentul constant în construirea, dezvoltarea și menținerea relațiilor cu membrii grupului; utilizarea grupurilor de discuție deja existente presupune o abordare strategică: urmărirea unor obiective clar stabilite de atins prin intermediul unor activități specifice planificate, organizate și acoperite cu resurse.
Crearea unui grup de discuții reprezintă o soluție mai avantajoasă din perspectiva obiectivelor de marketing ale organizației. Printre acestea se pot număra:
1) fidelizarea clienților, creșterea gradului de loialitate a acestora față de organizație și produsele și serviciile sale;
2) crearea unei imagini favorabile a organizației, membrii grupului constituind, prin interacțiunea acestora cu persoane din afara acestuia, surse de publicitate gratuită pentru organizație;
3) crearea unei atitudini favorabile față de organizație, produs/serviciu sau marcă în rândul clienților efectivi sau potențiali ai organizației;
4) creșterea vânzărilor unor produse/servicii oferite de organizație și care sunt asociate în consum produsului achiziționat de membrii grupului;
5) dezvoltarea unor relații strânse, de parteneriat, cu membrii grupului (clienți efectivi sau potențiali ai organizației);
6) creșterea nivelului de satisfacție al consumatorilor față de modul în care organizația menține și dezvolta legatura creată cu aceștia în urma cumpărării produsului/serviciului;
7) crearea platformei pentru oferirea unor servicii suplimentare (gratuite sau nu) pentru clienții organizației;
8) realizarea unor studii și cercetări de marketing în rândul clienților efectivi și potențiali ai organizației.
Principala problemă legată de crearea grupului de discuții o reprezintă construirea unei baze de date cuprinzând informații despre toți cei care au achiziționat produsul sau serviciul. Sursa principală de informații în acest sens o constituie punctele de vânzare ale produsului (de exemplu, documentele financiar-contabile emise la cumpărare; un alt exemplu îl constituie organizarea unui concurs promoțional pentru cumpărătorii produsului în urma căruia se obțin datele despre aceștia în urma înregistrării lor ca participanți la concurs).
Grupul de discuții poate include, ca o componenta distinctă a acestuia, un subgrup al clienților potențiali ai organizației. În acest subgrup vor fi incluși toți cei care și-au exprimat într-un mod specific interesul pentru produsele și serviciile organizației (de exemplu: persoanele care vizitând punctele de vânzare au consimțit să primească informații suplimentare despre organizație, produsele și serviciile sale; persoanele care au vizitat standul organizației la una dintre manifestările promoționale la care aceasta a participat; persoanele care au reacționat în urma unor acțiuni de marketing "off-line" – reacțiile poștale sau telefonice la campaniile de marketing direct – sau "on-line" desfășurate de către organizație – email-urile de răspuns primite în urma unei campanii de direct emailing.
Intrarea în grup se poate face și prin utilizarea unui "sistem de abonamente". Acest sistem reprezintă, în esență, un sistem de înregistrare a viitorilor membri ai grupului. El nu trebuie perceput, de exemplu, în același mod cu abonarea la diferite publicații. În ultima instanță, faptul că "taxa de abonare" este 0 (abonament gratuit) poate fi speculat ca un element suplimentar de stimulare a atenției clienților față de o anumită ofertă a organizației și de amplificare a reacției acestora (din punct de vedere a timpului de răspuns și volumului răspunsurilor).
Existența moderatorului reprezintă o a doua problemă-cheie. Organizația care creează grupul de discuții trebuie să răspundă la întrebarea "cât de necesară este prezența unui moderator?". Grupurile de discuții, în accepțiunea clasică, nu implica în mod obligatoriu un moderator pentru ca, în acest mod, schimbul de informații dintre membrii grupului, presupus a se desfășura în mod liber, nerestricționat, ar putea fi influențat de către opiniile emise de către moderator. Pe de altă parte, fiecare membru al grupului preia, cel puțin parțial, misiunea de moderator în momentul în care lansează o discuție. Nu în ultimul rând, gestionarea grupului este exercitată de către cel care administrează, urmărește și actualizează lista cu membrii acestuia. Din perspectiva marketingului on-line, existența moderatorului (sau chiar a mai multor moderatori) este necesară pentru a se asigura desfășurarea comunicației cu membrii grupului în vederea atingerii obiectivelor de marketing ale organizației.
Pot exista mai mulți moderatori ai grupului de discuții. Această decizie depinde de anvergura grupului (numărul celor care îl compun și zona geografică de proveniență a acestora) și de complexitatea produselor și serviciilor organizației. Astfel, o organizație care are clienți efectivi sau potențiali pe trei continente poate decide să utilizeze trei moderatori. Există, de asemenea, posibilitatea de a avea moderatori diferiți care să acopere aspectele tehnice, financiare sau comerciale și de marketing ale produsului și serviciului. Pentru a nu complica însă desfășurarea comunicării cu membrii grupului, soluția cea mai potrivită o constituie desemnarea unei singure persoane care să asigure comunicarea și care să dispună de experiența și solutiile de specialitate formulate de către o echipă complexă de specialiști din domeniul tehnic, financiar, comercial sau de marketing.
Sistemul de comunicație specific reprezintă a treia problemă esențială asociată creării unui grup de discuții. Acesta reflectă caracteristicile comunicării desfășurate în cadrul grupului: fluxul de informații, respectiv informațiile care circulă atât pe verticală. cât și pe orizontală, sensul informațiilor, respectiv informațiile care pot circula în dublu sens, astfel incât în aceste cazuri comunicarea este considerată a fi interactivă, și instrumentele comunicării, respectiv informațiile circulă având ca suport mesajele de poșta electronică, newsletter-ele, "știrile" etc.
Comunicarea în cadrul grupului trebuie să se desfășoare permanent. Fiecare membru al grupului trebuie să participe la discuție, moderatorul stimulându-l în acest sens. Pentru a întretine starea activă a grupului, periodic, moderatorul lansează teme noi de discuție sau informații folosind instrumente specifice.
Regulile de comunicare în cadrul grupului sunt mai "liberale" prin comparație cu cele existente în cadrul grupurilor de discuții uzuale. Oricine poate "publica" orice atât timp cât discuția vizează organizația, produsele, serviciile sau mărcile oferite. Moderatorului îi revine, în acest context, misiunea de a îndruma discret cursul discuțiilor. Membrii grupului de discuții trebuie să se bucure de un statut specific. Intrarea în grup înseamnă, astfel, obținerea unor avantaje legate de cele mai multe ori de cumpărarea ulterioară a unor produse și servicii (de exemplu: priorități pentru anumite cumpărări, reduceri de prețuri și tarife, servicii suplimentare oferite gratuit, etc.).
Dezvoltarea grupului de discuții constituie un obiectiv intrinsec urmărit de către organizație prin crearea acestuia. Pentru a extinde grupul inițial creat, organizația poate folosi instrumente specifice marketingului "off-line", marketingului "on-line" sau chiar membrii grupului. Instrumentele de marketing "off-line" sunt campaniile de publicitate sau de promovare a vânzărilor; campanii de marketing direct, participarea la manifestări promoționale. Instrumentele de marketing "on-line" se împnart în categorii precum campaniile de creare de trafic către site-ul web al organizației, precum și campaniile de direct emailing. Utilizarea membrilor grupului se poate realiza prin ofertele promoționale de tipul "get a friend!" ("adu un prieten!"); acestea recompensând clienții organizației care promovează gratuit produsele și serviciile organizației în fața rudelor, prietenilor și cunoștințelor, acestea din urmă achiziționându-le.
Grupurile de știri (grupuri de discuții sau forumuri de discuții) reprezintă largi sisteme de comunicare prin care persoane având diverse preocupări și pasiuni schimbă informații, discută pe baza unor teme de interes general sau particular sau pun diferite întrebări. Majoritatea grupurilor de discuții sunt distribuite în mari rețele de calculatoare și sunt cunoscute sub numele generic de UseNet , ceea ce înseamnă o prescurtare a cuvintelor Users Network (Rețeaua utilizatorilor). În prezent există peste 40.000 de astfel de grupuri, iar numărul lor este în continuă creștere.Acest număr mare se explică prin faptul că tematica abordată este foarte diversă cuprinzând atât teme de cultură generală, cât și subiecte foarte specifice, accesibile numai unui număr restrâns de utilizatori specializați. Forumul unui grup de discuții se poate asemăna cu un avizier electronic în care unii participanți pun întrebări iar alții răspund sau fac diverse comentarii la articolul inițial. Toate aceste întrebări și răspunsuri formează un fir de discuții (thread). Orice membru al unui grup de discuții poate citi mesajele trimise de alți membri sau poate adăuga propriile sale opinii printr-un nou mesaj transmis celorlalți. Pe parcurs ,odata cu creșterea numărului de abonați, va crește și numărul de mesaje legate între ele printr-un subiect comun .
Un Weblog (sau blog pe scurt) este o pagină Web care conține diverse fragmente de informații puse la dispoziție de o persoană. Mai mult decât atât, un blog poate fi considerat un mijloc de comunicare interpersonală, natura sa putând varia de la o formă de jurnal on-line, până la un depozit de informații privitoare la un domeniu, fiind editat fie de o singură persoană, fie de un grup.
Fenomenul Weblog a început să ia amploare din anul 2000, unii analiști estimând că zilnic apar pe Web peste 80 de mii de noi bloguri, întreținute atât de anonimi, cât și de diverse personalități provenind dintr-o sumedenie de domenii.
Anatomia unui blog este simplă, structura sa incluzând un titlu (eventual un subtitlu), o listă a mesajelor (intrărilor) curente redactate de autorii blog-ului sau de terți vizitatori, o listă de legături spre alte site-uri sau blog-uri de interes și, eventual, alte ingrediente (sigla, liste de discuții, statistici etc.).
Unele subiecte interesante pot fi discutate separat, utilizatorii având posibilitatea, via unor formulare Web, să introducă propriile opinii sau sugestii în cadul blog-ului. Desigur, discuțiile pot fi monitorizate de proprietarul blog-ului, iar unele mesaje necorespunzătoare pot fi eliminate complet sau parțial.
Pentru a putea referi un anumit mesaj (care poate dispărea de pe prima pagină a blog-ului dacă dinamica sa este mare), utilizatorii pot să se folosească de așa-numita legătură permanentă asociată acestuia. Astfel, un mesaj poate fi accesat fie direct, fie parcurgând lista mesajelor existente.
O componentă operațională o reprezintă motorul de căutare internă, vizitatorii având posibilitatea să regpăsească, pe baza unor criterii, informațiile cuprinse în lista mesajelor blog-urilor.
Facebook este un site de social networking, care este exploatată și în proprietate privată de Facebook Inc. Din septembrie 2006, orice persoană cu vârsta de peste treiprezece ani, cu o adresă validă de e-mail (nu și care au reședința într-una din țările în care este interzis ), poate deveni un utilizator Facebook. Utilizatorii pot adăuga membri noi, să le trimită mesaje și să actualizeze profilurile lor cu caracter personal de a notifica membrii despre ei înșiși. În plus, utilizatorii pot intra rețele organizate de oraș, la locul de muncă, precum și școală sau facultate. Numele site-ului provine de la numele colocvial de cărți dat la începutul anului academic de către administrațiile universitate din SUA, cu intenția de a ajuta studenții să se cunoască reciproc mai bine.
Utilizatorii pot crea profile cu fotografii, liste de interese personale, informații de contact și alte informații personale. Comunicarea cu prietenii și alți utilizatori se poate face prin intermediul mesajelor private sau publice sau a unui chat. Utilizatorii pot crea, de asemenea, și să se alăture grupurilor de interese, dintre care unele sunt menținute de organizații ca un mijloc de publicitate. Facebook permite utilizatorilor de a alege setările de propria lor viață privată și a alege cine poate vedea ce părți ale acestora de profil.
Site-ul este gratuit pentru utilizatori și generează venituri din publicitate, cum ar fi reclamele banner. În mod implicit, vizualizarea de date profil detaliate se limitează la utilizatori din aceeași rețea și "limitări comunitate rezonabile". Microsoft este partener Facebook exclusiv pentru servirea banner publicitar și, ca atare numai Facebook servește reclame care există în inventarul publicitar al Microsoft. Potrivit comScore, o companie de marketing de internet de cercetare, Facebook colectează mai multe date de la vizitatorii săi ca Google si Microsoft, dar considerabil mai mic decât Yahoo!.
Facebook are un număr de caracteristici cu care utilizatorii pot interacționa. Acestea includ un spațiu de pe pagina de profil, care permite prietenilor a posta mesaje pentru utilizator pentru a vedea fiecare utilizator a lui; Pokes permite utilizatorilor de a trimite un virtual "traistă" la ele (o notificare, apoi spune un utilizator care acestea au fost poked). Meniul Fotografii, unde utilizatorii pot încărca albume si fotografii și de stare, care permite utilizatorilor să informeze prietenii lor, de unde se și acțiunile lor. În funcție de setările de confidențialitate, oricine poate vedea profilul unui utilizator. În iulie 2007, Facebook a început permițând utilizatorilor să posta fișiere atașate la perete, în timp ce pe perete a fost anterior limitat la continut text numai.
Una dintre aplicațiile cele mai populare de pe Facebook este aplicarea Fotografii, unde utilizatorii pot încărca albume și fotografii. Facebook permite utilizatorilor să încarce un număr nelimitat de fotografii, în comparație cu alte servicii de hosting, cum ar fi Photobucket și Flicker, care se aplică limite la numărul de fotografii pe care un utilizator este permis să încărcați. În primii ani, utilizatorii Facebook s-au limitat la 60 de fotografii pe album. Din luna mai 2009, această limită a fost majorat la 200 de fotografii pe album. Există setări de confidențialitate pentru albume individuale, limitarea grupurilor de utilizatori care pot vedea un album. De exemplu, viața privată a unui album poate fi setat astfel încât numai prietenii utilizatorului pot vedea albumul, în timp ce viața privată de un alt album poate fi setat astfel încât toți utilizatorii Facebook îl pot vedea. O altă caracteristică a cererii Fotografii este abilitatea de a eticheta utilizatorii într-o fotografie. De exemplu, în cazul în care o fotografie conține prietenii unui utilizator, atunci utilizatorul poate trimite tag prietenului în fotografie. Aceasta trimite o notificare către prieten că a fost etichetat, și le oferă un link pentru a vedea fotografia.
Subiectul "Facebook" e pe buzele tuturor, mai ales de când numărul de utilizatori a depășit cifra simbolică de 200 de milioane. În ultimele șase luni, rețeaua socială gigant a atras un număr de noi utilizatori mai mare decât populația României.
Comerțul electronic (Electronic commerce sau E-commerce în engleză) este demersul de cumpărare prin intermediul transmiterii de date la distanță, demers specific politicii distributive a marketingului. Prin intermediul internetului se dezvoltă o relație de schimb și servicii între ofertant și viitor cumpărător. Termenul de Electronic Business a fost făcut popular în anii 1990, printr-o campanie publicitară a companiei IBM.
Utilizarea tuturor mijloacelor electronice pentru participarea la o activitate de comerț electronic poartă denumirea de tranzacție electronică (e-trade în limba engleză). Strâns legate de comerțul electronic sunt afacerile electronice, ce nu se limitează la cumpărarea și vânzarea de bunuri sau servicii, ci includ și servirea cumpărătorilor, colaborarea cu partenerii de afaceri sau conducerea unei organizații prin mijloace electronice.
În tranzacțiile comerciale clasice se disting patru etape diferite, după cum urmează:
1. informarea comercială referitoare la tranzacție și anume, cercetarea de marketing;
2. încheierea contractului comercial;
3. vânzarea produsului sau a serviciului;
4. plata produsului sau a serviciului.
În cadrul comerțului electronic pot fi tranzacționate bunuri și servicii digitale (sunt excluse fazele logistice), iar locul în care sunt tranzacționate aceste bunuri digitale poartă denumirea de piață electronică (e-marketspace în limba engleză) – contextul virtual în care cumpărătorii și vânzătorii se găsesc unul pe altul și tranzacționează afaceri electronice.
Beneficiile comerțului electronic pentru companii pot fi clasificate după cum urmează:
1. Extinderea pe piețele intrenaționale prin asigurarea de servicii și performanță;
2. Asigurarea unei deschideri de 360° în privința relațiilor cu clienții, definită ca o asigurare a faptului că toți angajații, ofertanții și partenerii au o imagine completă, aceea a clientului.
3. Scăderea costului de creare, procesare, distribuire, păstrare și găsire a informației bazată pe hârtie prin crearea unei pagini web atractive, a unui magazin virtual. Web site-urile personalizate, sugestiile pentru cumpărare și ofertele speciale personalizate pot într-o oarecare măsură substitui interacțiunile de tip față în față, de tip tradițional;
4. Creează posibilitatea modelării produselor și serviciilor pe nevoile cumpărătorilor și simplificarea procedurilor;
5. Costuri de comunicație mai mici;
6. Seriozitate și siguranță. Serverele paralele, redundanța hardware-ului, tehnologia fail-safe, encriptarea informației și firewalls-urile pot îndeplini această cerință;
7. Creșterea competitivității și raționalizarea proceselor de afaceri, prin restructurări interne și prin tehnologii ale informației.
8. Construirea unui lanț valoric electronic, în care să se pună accentul pe un număr limitat de competențe nucleu, opusul unui magazin cu o singură oprire.
Beneficiile comerțului electronic pentru consumatori pot fi clasificate după cum urmează:
1. Posibilitatea consumatorilor să cumpere sau să facă tranzacții 24 de ore pe zi, în tot timpul anului din aproape orice locație;
2. Acordă consumatorilor mai multe posibilități de alegere a produselor și prețurilor;
3. Consumatorilor li se dă siguranță asupra valorii. Vânzătorii pot realiza acest lucru, oferind un produs sau o linie de produse care atrage potențialii clienți prin prețuri competitive, ca și în comerțul ne-electronic;
4. Permite o livrare rapidă a produselor și/sau serviciilor (în anumite cazuri);
5. Consumatorii pot să primească informații relevante în secunde, și nu în zile sau săptămâni;
6. Asigurarea motivației consumatorilor de a cumpăra și de a returna. Vânzările promoționale pot implica cupoane, oferte speciale sau reduceri. Link-urile de pe alte site-uri web și programele afiliate de reclame pot fi de asemenea de ajutor;
7. Face posibilă participarea în licitații virtuale;
8. Îndemnarea consumatorilor la consum. Comercianții prin intermediul internetului pot asigura acest tip de ajutor printr-o amplă informare comparativă și prin facilități bune de căutare;
9. Permite consumatorilor să interacționeze cu alți cumpărători în comunități electronice și să compare experiențele;
10. Lăsând clienții să se ajute singuri. Asigurând funcționarea unui site de autoservire, ușor de folosit fără asistență, poate fi de ajutor în acest sens;
11. Facilitează competiția, ceea ce rezultă în scăderea prețurilor.
12. Familiarizează consumatorii cu tehnologia și îi ține pe aceștia în pas cu ultimele schimbări.
Beneficiile comerțului electronic pentru societate pot fi clasificate după cum urmează:
1. Asigurarea simțului comunității prin chat-uri, forum-uri ce solicită implicarea clientului, scheme de loialitate și programe de afinitate;
2. Dă posibilitatea mai multor persoane să lucreze de acasă și să cumpere de acasă ceea ce rezultă în trafic mai mic pe străzi și poluare scăzută a aerului;
3. Permite ca anumite mărfuri să fie vândute la prețuri mai scăzute, cu avanateje pentru cei cu venituri mai mici;
4. Crește eficiența și/sau îmbunătățesc calitatea;
5. Pune la dispoziție o organizare suficient de atentă și agilă, pentru a răspunde rapid la orice schimbări din mediul economic, social și fizic.
Un magazin virtual trebuie să îndeplinească anumite facilități :
– să permită răsfoirea unui catalog de produse;
– să permită răsfoirea listei cu cele mai populare produse. Această listă se va actualiza din oră în oră;
– să permită selectarea de produse, adăugarea lor într-un coș de cumpărături virtual și în final achitarea lor printr-un sistem integrat și sigur de plată electronică;
– să informeze clientul atunci când produsele au fost expediate;
– să permită clienților să contribuie cu recenzii/recomandări/impresii despre produsele cumpărate;
– să trimită regulat utilizatorilor abonați la știri dintr-o anumită zonă de interes email-uri cu mesaje despre produse recent apărute și/sau oferte speciale.
Tipurile de magazine virtuale pot fi împărțite în două categorii:
A. Magazine virtuale statice
Acestea sunt cele mai simple modele de magazine virtuale care există (și cele mai ieftine); ele prezintă o listă de produse cu prețuri grupate pe categorii, iar clientul poate cumpăra online și primi acasă produsul prin poștă, plata făcându-se prin ramburs poștal.
B. Magazine virtuale dinamice cu Shopping Cart (coș de cumpărături)
Clientul poate viziona toate produsele din site cu prețurile și detaliile lor, va adăuga în coșul de cumpărături produsele care îl interesează, iar în momentul în care dorește să le cumpere va trebui să se înregistreze în magazin (sau să se autentifice dacă este deja înregistrat), după care plata se poate face:
prin poștă cu ramburs;
cec;
prin cont bancar;
direct pe internet cu card de credit;
folosind altă metodă.
În prezent pe Internet există mai multe tehnologii de creare a magazinelor dinamice: ASP, PHP, JSP, iar ca baze de date Accesss / MS-SQL / Oracle. Dacă doriți să faceți un magazin vitual trebuie să vă interesați dacă firma unde gazduiți site-ul furnizează serviciile de care aveți nevoie.
Orice magazin virtual are o secțiune de 'Magazin' unde intră clienții și cumpără produsele și o secțiune de 'Admin' unde intră doar administratorul site-ului, vede ce s-a cumpărat în ziua curentă, consultă diverse statistici, adaugă/șterge produse etc.
Unul din marile avantaje ale magazinelor virtuale dinamice cu autentificare (Login) este faptul că se pot monitoriza constant user-ii și toată activitatea lor pe site (în ce zone din site intră, pe ce anume dau click, ce anume îi pasionează etc.), de asemnea poți crea formulare de sondaj online și forumuri pentru a vedea care sunt preferințele/reclamațiile clienților, putând astfel să-ți îmbunătățești calitatea serviciilor.
Câteva grupuri industriale importante au dezvoltat metode care permit cumpărătorilor și vânzătorilor să se implice în tranzacții electronice sigure pe Internet.
Tranzacțiile electronice sigure SET (Secure Electronic Transaction) reprezintă o specificație tehnică ce permite efectuarea de tranzacții sigure cu plata pe Internet, prin intermediul cardului, folosind o combinație de date criptate, servicii de autentificare a utilizatorului și certificate digitale pentru a proteja numărul cardului cumpărătorului și pentru a se asigura că datele tranzacției nu pot fi interceptate în timpul transmisiei. Marele avantaj al acestei specificații, în raport cu alte sisteme de securitate, este adăugarea unor certificate digitale care asociază posesorul cardului și producătorul cu o instituție financiară și cu sistemul de plată prin intermediul cardurilor Visa și Mastercard. Certificatele digitale previn un nivel de fraudă pe care alte sisteme nu îl pot preveni.
Schimbul financiar deschis OFX (Open Financial Exchange) permite instituțiilor financiare să schimbe date financiare prin Internet cu utilizatorii finali de acasă sau cu utilizatorii de programe financiare Web, accelerând procesul de conectare la multiple interfețe și sisteme ale clienților. Făcând implementarea sistemului bancar on-line mult mai ușoară, OFX-ul oferă posibilitatea unor servicii de tranzacții on-line pentru un număr crescut de consumatori, dându-le posibilitatea de a-și gestiona on-line finanțele cu ajutorul instituțiilor alese de aceștia.
Inițiativa de plăți electronice combinate JEPI (Joint Electronic Payments Initiative) permite aplicațiilor client (front-end) și celor server (back-end) să negocieze instrumente de plată, protocoale, precum și mecanisme de transport. Noul protocol va fi folosit pentru a construi un tip de servicii financiare de intermediere, lucru care îi va ajuta pe producători și pe consumatori să identifice dacă anumite tranzacții vor fi efectuate prin poșta electronică sau prin transferarea de fișiere, spre exemplu. De asemenea, îi va ajuta pe utilizatori să identifice dacă o tranzacție presupune folosirea unor anumite protocoale, cum ar fi sisteme de plată prin card conform specificației SET.
Multe site-uri aflate pe Internet în prezent le cer vizitatorilor să se înregistreze și să ofere informații minimale despre ei înșiși, înainte de a le acorda acces pe site-ul respectiv. Astfel, utilizatorii trebuie să ofere în mod repetat aceleași informații pentru foarte multe site-uri pe măsură ce navighează pe Internet. Cu Standardul de Realizare a Profilurilor putem introduce informațiile personale dorite într-un fișier stocat pe hard-disc și apoi putem decide pentru care site-uri Internet acordăm aceste informații și pentru care nu.
CAP. III. MIJLOACE DIGITALE DE COMUNICARE CU PUBLICUL SELECTAT
3.1. Mijloace de comunicare peer-to-peer
Într-o rețea peer-to-peer nu există servere dedicate și nici o organizare ierarhică a calculatoarelor. Toate calculatoarele sunt considerate egale (peers), de unde și numele tipului de rețea. În general, fiecare calculator are și rolul de client si cel de server, neexistând un administrator responsabil pentru întreaga rețea. Utilizatorul fiecărui calculator stabilește resursele locale care vor fi partajate în rețea.
Rețelele peer-to-peer sunt numite și grupuri de lucru (workgroups). Acest termen desemnează un număr mic de persoane. De obicei, o rețea peer-to-peer este formată din maximum 10 calculatoare. Ele relativ simple. Deoarece fiecare calculator joacă atât rolul de client cât și de sever, nu este nevoie de un server central puternic și nici de alte componente necesare ca în cazul unei rețele de mare capacitate. Rețelele peer-to-peer implică, de obicei, costuri mai mici decât cele bazate pe server.
Într-o rețea peer-to-peer, software-ul de rețea nu presupune același nivel de performanțe și de securitate cu cel al rețelelor bazate pe server dedicat. Unele sisteme de operare, cum ar fi Microsoft Windows NT Workstation, Microsoft Windows Workgroups și Microsoft Windows 95/98 înglobează funcționalitatea de rețea peer-to-peer și deci nu mai este necesar software suplimentar.
Într-un mediu de rețea peer-to-peer obișnuit, există un număr de factori care au soluții standard. Printre aceste soluții de implementare se numără următoarele:
calculatoarele se află pe birourile utilizatorilor;
utilizatorii sunt proprii administratori și își planifică nivelul de securitate;
se folosește un sistem de cablare simplu, vizibil, care conectează toate calculatoarele din rețea.
Rețele peer-to-peer reprezintă o alegere bună pentru mediile în care:
există cel mult zece utilizatori;
utilizatorii se afla într-o zonă restrânsă;
securitatea datelor nu este o problemă esențială;
organizația și rețeaua nu au o creștere previzibilă în viitorul apropiat.
Din aceste considerente, rezultă că în anumite situații o rețea peer-to-peer este preferabilă unei rețele bazată pe server.
Ideea unui workgroup este aceea că un grup de persoane lucrează împreună și își pot împărți resursele: hard disk, imprimantă, scaner, modem. Workgroup-ul este conectat prin intermediul calculatoarelor legate la rețea. Grupul poate fi unul simplu, alcătuit din câteva computere într-o singură locație fizică și conectate prin intermediul unui cablu de rețea, sau poate fi un grup de computere conectate global la internet. Legarea la rețea a computerelor semnifică faptul că distanțele dintre membrii workgroupului devine irelevantă.
Multe programe sunt proiectate să fie folosite de către workgroup-uri. Astfel, dacă compania dorește să folosească un standard pentru fax, atunci folosește într-un procesor de text așa zisele templates. Dacă se hotărăște modificarea acestora, e mai simplu să se modifice într-un singur calculator unde toată lumea are acces la document, decât să modifici în toate documentele din toate calculatoarele.
Folosirea workgroup-urilor are atât avantajele cât și dezavantaje. Dintre avantaje enumerăm:
stricarea unui calculator nu îi afectează pe restul membrilor workgroup –ului;
membrii au drepturi de acces, pot da acces la resurse colegilor;
în birourile mici nu e nevoie de un administrator de sistem și asta duce la o reducere a cheltuielilor.
Dintre dezavantajele amintim:
împărțirea resurselor cu alte persoane poate duce la o încetinire a PC – ului;
securitatea nu mai este atât de bună ca în cazul rețelelor client / server;
dacă accesul la fișiere este total, pot fi alterate, șterse de alți membrii ai grupului de lucru.
Listele de discuții (mailing lists) reprezintă o formă de comunicare a informațiilor între persoane din ce în ce mai populară. O astfel de listă conține adresele de e-mail ale unor utilizatori. Un mesaj primit pe adresa listei este difuzat automat tuturor membrilor listei.
Datorită faptului că cea mai mare parte a utilizatorilor Internet folosesc cu preponderență email-ul, și datorită costurillor de conectare la Internet, a rezultat necesitatea de organizare a unor grupuri de discuții între aceste milioane de utilizatori, grupuri care să se bazeze pe o distribuție selectivă a emailurilor. Astfel, un utilizator se poate abona (de obicei gratuit) la una din listele de discuții din domeniul care îl interesează, urmând să primească zilnic (sau săptămânal – după cum decide) zeci de scrisori pe tema respectivă care reprezintă discuțiile din grup . Aceste scrisori pot fi citite, se pot păstra sau să li se raspundă pe adresa privată ori pe adresa grupului conținându-se astfel discuția .
Majoritatea listelor de discuții gratuite permit abonarea și dezabonarea la lista respectivă prin trimiterea unui simplu email gol (adică fără să aibă ceva scris la subiect sau în corpul mesajului) la o adresă specifică.
Comunicarea între două procese pereche este virtuală, în sensul că nu există o legătură directă între ele.
Aplicații ale protocoalelor peer-to-peer:
– file sharing, ce favorizează accesul la fișiere (muzică, video) într-o rețea vastă de utilizatori;
– SIP, protocolul de semnalizare pentru rețelele VoIP, într-o variantă extinăde acces;
– streamingmedia, se adresează fluxurilor video care sunt recepționate în funcție de descărcarea buffer-ului.
După modul de utilizare, rețelele peer-to-peer pot fi utilizate pentru următoarele categorii de acțiuni:
• transfer de fișiere;
• telefonie;
• fluxuri media (audio, video);
• forumuri de discuție.
După gradul de centralizare, rețelele peer-to-peer se împart în:
• terminale perechi, schimbând rolul de client sau server;
• rețele fără server central;
• rețele fără router central.
În funcție de modul în care sunt legate între ele terminalele, rețelele P2P se clasifică în structurate și nestructurate. Rețelele nestructurate sunt formate din legături stabilite arbitrar. Aceste rețele pot fi construite ușor de către orice participant, care poate copia legăturile existente ale unui alt nod (participant), formându-și astfel legăturile proprii. Marele dezavantaj al acestor rețele este că nu totdeauna pot fi rezolvate toate cererile.
Rețelele structurate folosesc un protocol global care asigură rutarea eficientă astfel încât o cerere poate fi rezolvată, chiar dacă ea reprezintă o informație foarte rară. Această garanție necesită un model foarte bine alcătuit. Un tip uzual de rețea structurată peer-to-peer este DHT (DistributedHashTable).
Yahoo Messnger este un serviciu gratuit care ne permite să purtăm discuții online expediind mesaje instantanee. El poate de asemenea să ne alerteze dacă avem un email nou în poșta electronică.
Dintre facilitățile Zahoo Messenger-ului enumerăm:
1. Voice chat ( call ) care permite cu ajutorul unui microfon să dialogați cu o altă persoană sau se pot realiza conferințe cu mai mulți parteneri de discuții din lista.
2. Video (webcam) permite cu ajutorul unei camere web să fim văzuți de cei din lista noastră de messenger. Conferința se poate realiza și cu ajutorul camerei web .
3. Send file este folosit pentru trimiterea de fișiere și documente; este mai util din punct de vedere al mărimii (până la un GB) decât email-ul.
4. Trimitere poze (share photos) este folosit pentru tranfer de poze.
5. Jocurile on-line (games) au început să fie luate în considerare. Este considerat un nou mediu de distracție.
6. Mass-urile sunt considerate o facilitate pentru că se pot trimite mesaje scrise în timp foarte scurt la mai multe persoane odata , pe grupuri ori la întreaga listă.
7. Arhiva este foarte prețioasă la un ID de messenger pentru că rămân stocate dialogurile cu partenerii de discuții.
Yahoo Messenger-ul are setări de invizibilitate pentru fiecare din partenerii de discuții, putem să asociem poza prin așa numitul avatar și putem să atașăm și un mesaj scris numit status.
Lista de Messenger se poate organiza în grupuri ce pot fi prelucrate, mutate sau șterse .
Ca fiecare program, Messenger-ul are mai multe versiuni precum telefonia mobilă și programele de instant messaging care au devenit în ultimul an metodele preferate de comunicare în timp real indiferent dacă utilizatorii le accesau în scop personal sau "inter-corporații". Iar creșterea amenințărilor cu viruși și inundarea cu mesaje nesolicitate au scăzut din popularitatea pe care email-ul a câstigat-o cu câțiva ani în urmă.
Îmbinarea telefoniei mobile și a mesageriei instantanee ar putea părea o combinație ideală, având în vedere aria mare de acoperire și simplitatea comunicării în condiții mult mai bune de securitate.
Grupurile Google (Google Groups) este un serviciu furnizat de Google, care înlesnește grupuri de discuții, inclusiv multe grupuri de știri Usenet, bazate pe interese comune. Apartenența la Grupuri Google este gratuită, multe grupuri fiind anonime. Utilizatorii pot găsi grupuri de discuții legate de interesele lor și să participe la conversații, fie printr-o interfață web, fie prin e-mail. Se pot crea, de asemenea, noi grupuri.
Grupurile Google includ, de asemenea, o arhivă de știri Usenet postings care datează din 1981 și sprijină citirea și publicarea grupurilor Usenet. Utilizatorii pot vizualiza arhivele listelor de discuții pentru liste de e-mail care sunt găzduite în altă parte.
Google oferă două tipuri distincte de grupuri: tradiționalele grupurile Usenet, și non-grupurile Usenet, care sunt similare listelor de discuții. Grupurile Google interfață cu utilizatorul și mesaje de ajutor nu utilizează nume distincte pentru mailing-grupuri de listă, referindu-se la ambele stiluri de grup ca „Grupuri Google”. Cele două tipuri de grupuri diferă atât în tehnologia utilizată, cât și în modul în care acestea sunt reglementate. Grupurile Google interfață cu utilizatorul încurajează utilizatorii pentru a crea noi mailing-list-grupuri de stil, dar nu oferă modalități de a crea un grup Usenet.
Un grup Usenet este descentralizat, și nu găzduit de către orice unică organizație. Multe organizații, altele decât Google permit grupurilor Usenet să fie citite cu software-ul cititor de știri care utilizează protocolul NNTP. Cele mai multe grupuri de usenet sunt moderate. Google recunoaște antetul X-No-Arhiva și afișează mesaje care îl conțin pentru numai șapte zile, după care articolul nu mai este disponibil pentru public. De asemenea, Google recunoaște "–" Usenet delimiter semnătură, și elimină spațiul semnificativ la sfârșit (astfel, semnăturile Usenet nu pot fi adăugate la articole postate prin intermediul Google Groups.
Google a creat oficial de mai multe grupuri de ajutor pentru unele dintre serviciile sale, cum ar fi Gmail. În aceste grupuri, utilizatorii pot cere și primi răspunsuri la întrebări cu privire la serviciul Google în cauză . Fiecare grup are un reprezentant oficial Google, care, ocazional, răspunde la întrebare. Reprezentanții Google au întotdeauna un simbol albastru G în poreclele lor.
Câteva grupuri oficiale se regăsesc mai jos:
– Google Groups Guide: Grup Google ce vine în ajutorul grupurilor;
– Blogger Help Group: un blogger oficial ce vine în ajutorul grupurilor;
– Google Page Creator Discussion Group: un program Google creator de pagini în ajutorul grupurilor;
– Google Reader Help: un cititpr Google venit în ajutorul grupurilor.
De asemenea, Google folosește Grupuri Google pentru a găzdui prietenii lor Google și Google Page Creator listele de discuții actualizate, care sunt doar pentru anunțuri.
Există, de asemenea forum-uri de ajutor, care par să aibă funcționalitate diferite de Google Groups:.
– Gmail Help Forum: un forum oficial de ajutor pentru utilizatorii Gmail;
– Google Talk Help Forum: un grup de dicuții oficial Google de ajutor pentru utilizatorii forum-urilor;
– Google Base Help Forum: o bază oficială Google de ajutor pentru utilizatorii forum-urilor;
– Google Web Search Help Forum: un motor de căutare oficila Google de ajutor pentru utilizatorii forum-urilor;
– Google Webmaster Help Forum: un forum oficial de ah’jutor pentru webmasters;
– AdWords Help Forum: Adwords oficial Google de ajutor pentru utilizatorii forum-urilor;
– Google Maps Forum: hărți oficiale Google de ajutor pentru utilizatorii forum-urilor.
3.2. Intranetul – mijloc de comunicare internă
Intranet-ul este o rețea de comunicare, o rețea privată și internă a unei companii. Rețea internă au companiile mari, cum ar fi băncile, instituțiile publice, firmele mari. Intranet-ul folosește tehnologia Internet pentru a permite utilizatorilor să acceseze documentele companiei, bazele de date, planificarea întâlnirilor și email-uri. O dată instalat un intranet, este nevoie de un browser pentru a putea naviga în interiorul acestuia.
Intranetul înseamnă utilizarea tehnologiilor Internet în vederea legăturii într-un tot unitar e resurselor informaționale ale unei organizații. Intranet-ul deriva din Internet: este o rețea de calculatoare bazate pe protocoale Internet. Intrnet-ul este răspunsul momentan pentru nevoile legate de gestiunea informațiilor și lucrul în grup al unei organizații. Intranet-ul facilitează comunicarea între oamenii unei organizații, concretizându-se in infrastructura tehnologică necesară, unei bune și eficiente colaborări.
Similitudinea dintre cele două concepte INTERNET și INTRANET face dificilă trasarea unei granițe de demarcație. Totuși cea mai importanta diferență se află nu atât la nivel tehnologic, cât mai ales la cel semantic. INTERNET – ul este zona informațiilor publice, iar INTRANET-ul este cu predilecție zona informațiilor cu caracter privat.
Avantajele Intranet-ului derivă din :
utilizarea browser – „răsfoitor” ca interfața cu utilizatorul;
„dizolvarea” distanțelor geografice;
costul scăzut de menținere și întreținere a unui sistem intranet;
informația disponibilă în cadrul unui sistem intranet este bine organizată și controlată, ea va avea totdeauna un „stăpân”;
asigurarea securității informațiilor gestionate (în special securitatea accesului);
este ușor de învățat, utilizatorul parcurge o singură dată curba de învățare a specificațiilor unei interfețe (meniuri, bare de instrumente, casete de dialog).
Cel mai mare beneficiu pe care intranet-ul îl aduce companiilor este dat de costurile scăzute ale comunicațiilor interne. Datorită acestor costuri reduse, informația este direct accesibilă celor care au nevoie de ea, fără a-i copleși pe cei cărora nu le este necesară. Intranet-ul permite accesul direct la informații, premițându-le utilizatorilor găsirea datelor necesare fără a implica o altă persoană în obținerea drepturilor de acces sau a îndrumărilor pentru găsirea informațiilor. În același timp, companiile își vor proteja detele de persoanele care nu au drepturi de acces.
Un alt beneficiu major al rețelelor intranet este timpul foarte scurt folosit pentru schimbul de date și informații în interiorul companiei. Deoarece oamenii din mai multe organizații, cu diferite funcții și din diferite zone geografice tind să se implice și să lucreze tot mai mult la proiecte comune, necesitatea colaborării în timp real devine o necesitate. Rețelele intranet permit colaborarea în timp real, fără a mai fi nevoie de schimburile de fișiere și foldere, salvând astfel ore și chiar zile din lucrul la un proiect.
Companiile au ajuns la concluzia că extinzându-și rețelele intranet dincolo de granițele firmei, pot comunica direct și foarte eficient cu comunitățile cu care fac afaceri. Stabilirea legăturilor electronice cu furnizorii și partenerii de afaceri pot conduce la mari economii de timp și bani în comunicarea inventariilor, trimiterea ofertelor, anunțarea noilor produse și furnizarea suportului tehnic. Aceste așa-numite rețele extranet sunt folosite pe scară largă în aplicații ce simplifică accesul la informațiile existente și extind sfera de influență a companiei spre noi parteneri, furnizori și clienți.
Creșeterea numărului de utilizatori care au acces la date importante sau la sisteme de date poate face infrastructura IT a unei companii vulnerabilă la atacuri, dacă nu sunt luate precauții pentru protejarea acesteia. Integrarea mecanismelor de securitate într-un intranet minimizează expunerea acestei rețele la folosirea necorespunzătoare a datelor și îmbunătățește integritatea de ansamblu a sistemului. O soluție de siguranță a intranet-ului presupune implementarea unei funcții puternice de securitate integrată între clienții desktop ai rețelei, sever-ele de aplicații și rețelele distribuite. Aceasta ar trebui să includă politici și proceduri ce au abilitatea de a le monitoriza și a le întări, precum și instrumente software de securitatea foarte solide care conlucrează împreună și nu lasă breșe în sistemul de protecție.
Intranet-urile ce se extind dincolo de granițele organizaționale ale companiei pot necesita integrarea în diferite sisteme de securitate. În plus, un soft de tip firewall este necesar pentru a preveni atacurile malițioase ale hacker-ilor de pe Internet.
Intranet-urile reprezintă un nou domeniu care trebuie administrat. În loc să utilizeze diferite sisteme de administrare, organizațiile se străduiesc să monitorizeze și să administreze aplicațiile intranet în același panou de comandă de la care se administrează software-ul sistemului de operare și harware-ul server-ului. Acetsa este un avantaj distinct atunci cțnd se asigură disponibilitatea resurselor intranet pentru utilizatori.
Intranet-urile au, de asemenea, potențialul de a mări semnificativ traficul, cauzând probleme de lățime da bandă. Desigur, mai multe servere și o mai mare lățime de bandă pot fi adăugate, iar rețeaua poate fi partiționată în mai multe subrețele pentru a permite aplicațiilor mari consumatoare de lîțime de bandă să se limiteze doar la unele comunități de interes.
Costurile dezvoltării unei rețele intranet în cadrul unei companii variază considerabil de la caz la caz. Pentru marile companii, costul de pornire pentru dezvoltarea unui intranet pentru 400-500 de mebri poate ajunge la aproximativ 20.000 euro.
Intranet-urile în cadrul companiilor devin la fel de semnificative pentru industria de telecomunicații pe cât a devenit PC-ul pentru industria de computere. Ele schimbă fundamental modalitatea în care marile organizații comunică între ele. În cadrul acestui proces, intranet-urile pot îmbunătăți productivitatea angajaților și răspunsul clienților. Intranet-urile sunt folosite de asemenea și pentru conectarea companiilor cu partenerii lor de afaceri, facilitându-le colaborarea în domenii vitale, cum ar fi cercetarea și dezvoltarea, fabricarea, distribuția și vânzările. O mare varietate de instrumente este utilizată pentru aceste scopuri, incluzând text interactiv, audio, videoconferință, transmisie de fișiere și whiteboarding. De fapt, tot ce se poate face pe rețeaua publică Internet poate fi realizat și pe o rețea privată de intranet – ușor, economic și sigur.
CAP. IV. ROLUL MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN CORPORAȚII
Pentru orice activitate, indiferent de natura acesteia, comunicarea e o componenta esențială, o stare de spirit și totodată un instrument de acțiune. Pentru orice activitate, comunicarea poate fi privită ca o „cale spre înțelegere”, dar poate reprezenta și o perpetuă sursă de conflicte.
Comunicarea este un proces de transmitere a informațiilor, sub forma mesajelor simbolice, între două sau mai multe persoane, unele cu statut de emițător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice. Acest proces este considerat ca element de bază pentru îndeplinirea funcției managementului de coordonare.
Comunicarea umană nu se rezumă la rostirea cuvintelor și la transmiterea informațiilor. Ansamblul complex de stimuli se împart în două categorii: limbajul analogic și limbajul digital, purtând, corespunzător, informație analogică și informație digitală.
Limbajul analogic este direct, plastic și sugestiv. El se bazează pe asemănare, asociere și comunică mesajele fără o decodificare la nivelul conștiinței. Comunicarea analogică este accesibilă atât oamenilor, cât și animalelor. Limbajul digital este simbolic și abstract. Un exemplu clasic este limbajul verbal, bazat pe cuvintele unei limbi. El poate fi înțeles numai dacă este decodificat și procesat la nivelul gândirii și conștiinței. Limbajul digital este, după câte se cunosc azi, specific omului.
Principalele roluri ale sistemului de comunicații în interiorul firmei:
– de adaptare la provocările de mediu curente, susținând realizarea obiectivelor firmei și subsistemelor sale;
– introducere și susținere a schimbării organizaționale: orice organizație se transformă pentru a se adapta la nou, ceea ce implică modificări ale inclusiv ale sistemului de comunicație;
– coeziv: comunicarea are rolul de a dezvolta, amplifica și consolida între componenții grupurilor legături care să servească scopurile organizației;
– permite activitatea managerială adică, pe de o parte, dă managerului posibilitatea de a se informa și, pe de altă parte, acesta are posibilitatea de rezolvare decizională și operațională a provocărilor întâlnite de subordonații săi.
Rețelele de comunicare pot fi clasificate în felul următor:
a) rețele descentralizate (în „cerc" sau în „lanț"), în care membrii grupului sunt egali. Rețeaua sub formă de „cerc” corespunde stilului de management participativ, permițând comunicații eficiente. Rețeaua „în lanț”, însă, diminuează sensibil posibilitățile de comunicare manager – subordonat.
b) rețele centralizate (în „Y" sau în „stea"), în care membrii grupului sunt inegali, între aceștia existând relații de supra- sau subordonare. Aceste rețele corespund stilului de management autoritar, permițând doar comunicații între manager și subordonat, dar nu și între egali.
Caracteristicile principale ale comunicării corporatiste pot fi împărțite pe trei categorii, după cum urmează:
a) au caracter predominant pragmatic determinat de urmărirea unor scopuri practice. În cadrul comunicării în afaceri, predomină funcția practică a limbajului. Caracterul predominant pragmatic este dat de faptul că comunicarea în afaceri apare ca și o transmitere de informații în vederea evaluării modului de realizare a sarcinilor și în vederea colectării și transmiterii de informații de pe/spre piață.
b) preocupare pentru eficiența procesului de comunicare. Comunicarea în afaceri ca și o formă de comunicare urmărește rezolvarea oricăror probleme ce apar în desfășurarea activității oricărei organizații cu caracter economic. Comunicarea trebuie să se realizeze cu un consum cât mai redus de resurse. Un proces de comunicare poate fi considerat eficient numai în măsura în care se desfășoară cu un consum redus de resurse.
c) adaptarea mesajului la auditoriu. În cadrul comunicării corporatiste, o importanță deosebită o are modul de structurare a mesajului transmis, care trebuie să fie ușor de înțeles. Scopul principal al emitentului este acela de a realiza sau structura mesajul astfel încât să fie adaptat receptorului pentru a putea fi ușor de înțeles de către acesta din urmă.
d) preocuparea organizațiilor pentru promovarea propriei imagini prin comunicare. Omul de afaceri e conștient de faptul că prin comunicare acesta trebuie să realizeze interlocutorului o imagine bună despre sine, produsele sale și organizația pe care o reprezintă.
Caracterul predominant pragmatic al comunicării corporatisste ridică problema necesității evaluării rezultatelor acestui proces. Principalul criteriu de măsurare a succesului comercial e masura în care își îndeplinește scopul propus. Daca acesta și-a atins obiectivul, putem spune că comunicarea a avut succes, iar daca nu, este un eșec.
Printre obiectivele comunicării corporatiste putem enumera:
1. receptarea corectă a mesajului;
2. înțelegerea corectă a mesajului;
3. acceptarea mesajului;
4. provocarea unei reacții (o schimbare de comportament sau de atitudine).
Calitatea comunicării de a asigura realizarea obiectivului propus poate fi definit prin termenul de eficacitate. Aceasta se bazează pe capacitatea persoanei care comunică de a ști cum trebuie acționat sau ce trebuie propus pentru a atinge obiectivul vizat.
Eficiența comunicării se referă la capacitatea de a transmite informația cu un consum minim de resurse în cadrul oricărei organizații.
Nu se poate găsi calea spre eficacitatea și eficiența comunicării simultan în cadrul unei organizații întotdeauna. Managerii oricărei organizații economice sunt acele persoane care trebuie să decidă care dintre acele aspecte trebuie sacrificate într-o anumită măsură la un moment dat.
Comunicarea dintr-o companie se pot clasifica în funcție de câteva criterii, precum:
a) canalul de comunicație
– comunicare formală, exact stabilită prin acte normative, dispoziții cu caracter intern etc. și concretizate în informații strict necesare pentru îndeplinirea proceselor de muncă;
– comunicare informală, stabilită spontan între posturi și compartimente și reflectate în informații neoficiale cu caracter personal sau general.
b) direcție (sens)
– comunicarea verticală descendentă apare între manageri și subordonați și se concretizează în transmiterea de decizii, instrucțiuni, regulamente, sarcini ori în solicitarea de informații cu privire la domeniile conduse. Volumul ei depinde de stilul de management – preponderent autoritar ori participativ.
– comunicare verticală ascendentă stabilită între subordonați și manageri, prin intermediul cărora aceștia din urmă primesc feed-back, adică reacția, a modul de receptare de către subordonați a mesajelor anterior transmise „de sus în jos". Totodată, sunt oferite informații pertinente cu privire la situația domeniilor conduse (realizări, abateri, resurse ș.a.m.d).
– comunicarea orizontală, regăsită între posturi sau compartimente de pe același nivel ierarhic, între care există relații organizatorice de cooperare. Ea vizează conlucrarea, consultarea pentru îndeplinirea unor obiective comune ori pentru elaborarea unor rapoarte complexe.
– comunicarea oblică apare, de obicei, între posturi și compartimente situate pe niveluri ierarhice diferite între care nu există relații de autoritate de tip ierarhic. Comunicarea de acest fel are forma indicațiilor metodologice furnizate de un post sau compartiment în legătură cu desfășurarea activității altor posturi sau compartimente.
c) conținut
– comunicare operatorie, utilizată pentru reușita tehnică a sarcinilor unor posturi de execuție sau de management, care ia forma explicațiilor, instrucțiunilor etc. necesare pentru îndeplinirea sarcinilor și a obiectivelor individuale.
– comunicarea opțională, este importantă pentru relațiile dintre salariați și nu are ca prim scop realizarea obiectivelor individuale ale posturilor, ci creează și menține un climat organizațional și motivațional favorabil realizării obiectivelor firmei și componentelor sale.
– comunicarea generală, referitoare la domenii de interes comun în întreaga firmă, cum ar fi piața firmei, strategia și politica sa, punctele sale forte și slabe
– comunicarea motivațională, are ca obiect funcțiunea de personal (salarii, drepturi și obligații, relații cu sindicatul, posibilități de promovare, administrație etc.) și are loc între manageri și executanți.
d) mod de transmitere
– comunicarea directă presupune contacte personale nemijlocite și interactive între ființele umane.
– comunicarea indirectă este cea intermediată de mijloace și tehnici “secundare” precum: scrierea, tipărirea, imprimarea în relief, înregistrarea magnetică sau laser, transmisiile prin cablu, prin fibre optice sau prin unde hertziene. În raport cu suportul utilizat, comunicarea indirectă poate fi diferențiată în: a) scrisă și imprimată (scrisorile, rapoartele, presa scrisă, cartea, afișul, bannerul, materialele publicitare); b) înregistrată (banda magnetică, discul, filmul, cartela magnetică, discheta, C.D.-ul); c) prin fir (telefonul, telegraful, telexul, faxul, email-ul, cablul, fibrele optice); d) prin unde hertziene (radioul și televiziunea).
Pentru a-și asigura stabilitatea și creșterea, fiecare companie, indiferent de natura și profilul activității sale, are nevoie să transmită și să primească mesaje pe câteva direcții de comunicare relativ distincte: comercială (de marketing), instituțională, internă și financiară.
Comunicarea comercială are ca țintă utilizatorul, consumatorul și prescriptorul de pe piața produselor și serviciilor. Scopul ei constă în promovarea și vânzarea de produse și servicii. Misiunea ei este crearea încrederii în mărci și în produse.
Comunicarea internă are ca țintă personalul propriu, salariații companiei, indiferent dacă sunt sau nu acționari. Scopul acesteia este obținerea și stimularea motivației și atașamentului angajaților față de companie.
Comunicarea instituțională (Relații Publice) are ca țintă întregul mediu de afaceri: opinia publică, mass-media, autoritățile, băncile, liderii de opinie, partenerii de afaceri și orice alți agenți prezenți pe piață. Misiunea sa este promovarea imaginii identitare globale a companiei, a logo-ului și a intereselor instituționale ale acesteia. Relațiile Publice sunt cele responsabile de acest tip de comunicare.
Comunicarea financiară este, parțial, o componentă a Relațiilor Publice, anume aceea care are ca principală țintă acționariatul și investitorii. Misiunea sa este aceea de a susține și consolida valoarea în bursă și perspectivele companiei, credibilitatea acesteia în fața acționarilor și a altor investitori potențiali. Comunicarea financiară promovează imaginea globală a companiei pe piețele financiare.
Toate aceste tipuri de comunicare sunt dependente unele de altele, iar coerența mesajelor transmise diverselor ținte este obligatorie.
Într-o organizație comunicarea îndeplinește opt funcții: informarea, socializarea, motivația, dialogul, educația, promovarea culturii organizaționale, distracția și integrarea.
Informarea permite:
– asigurarea accesului la infomații
– furnizarea informațiilor necesare desfășurării unei activități care să permită realizarea obiectivelor;
– furnizarea informațiilor nesesare implementării deciziilor.
Organizațiile au nevoie de interacțiuni în mediul exterior în care funcționează și în mediul interior între părțile ei componente. Astfel, e monitorizează două feluri de informație: informația externă – trimisă și primită prin intermediul activităților de marketing, reclama, aprovizionare, relații publice, vânzări etc. și informația internă – care circulă prin canalele formale și neformale de comunicare.
Transmiterea deciziilor permite:
– comunicarea operativa a deciziilor;
– crearea unui climat care să stimuleze asumarea responsabilității pentru îndeplinirea deciziei.
Influențarea receptorului presupune:
– organizarea de dialoguri cu asigurarea de feedback;
– stimularea comunicării dintre angajați;
– impulsionarea inițiativei și creativității.
Funcția de comandă și instruire implică:
– tranmiterea cunoștințelor necesare perfecționării pregătirii profesionale, dezvoltării spirituale;
– dobândirea aptitudinilor și competențelor necesare exercitării profesiei;
– amplificarea capacității de a percepe și interpreta fenomenele, de a aborda și soluționa eficient problemele.
5. Crearea de imagine presupune:
– asigurarea informațiilor necesare creării imaginii organizaționale;
– formarea unei cunoștințe de apartenență la organizație.
6. Motivarea angajatiilor presupune:
– furnizarea informațiilor menite să consolideze interesul și participarea angajaților la realizarea sarcinilor;
– recunoașterea realizărilor performante;
– evaluarea corectă a angajaților;
– întreținerea unui climat favorabil de muncă;
– stimularea încrederii de sine;
– creșterea răspunderii personale.
7. Promovarea culturii organizaționale se poate realiza prin:
– transmiterea elementelor culturii organizaționale (sloganuri, norme, sisteme de valori);
– lărgirea orizontului cultural;
– stimularea nevoilor etice și estetice.
8. Funcția de integrare și menținere, trebuie privită sub următoarele aspecte:
păstrarea organizației în stare operațională prin cursivitatea informației;
folosirea corectă a canalelor de comunicare pentru a evita încărcarea cu informație inutilă;
sortarea și verificarea datelor; integrarea părților în întreg prin raportarea lor la acesta și la contextul în care părțile trebuie să funcționeze.
Trecerea către societatea informațională prezintă puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări, după cum urmează:
Puncte tari
1. Politica actuală favorabilă dezvoltării domeniului și societății informaționale: crearea cadrului instituțional (înființarea Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, înființarea Comisiei de Tehnologii Avansate, Comunicații și Tehnologia Informației la nivelul Parlamentului României, înființarea Grupului pentru Promovarea Tehnologiei Informației), a cadrului de reglementare (adoptarea a o serie de acte normative specifice societății informatice), prezența activă a domeniului IT în dezvoltarea cooperării internaționale, crearea unor facilități pentru dezvoltarea IT;
2. Resursele și potențialul uman de înaltă calificare recunoscute pe plan internațional (cultură generală, creativitate, cunoașterea de limbi străine);
3. Consolidarea și creșterea personalității comunității IT manifestată prin creșterea gradului de implicare a companiilor IT, experților și asociațiilor profesionale în trecerea la societatea informatică;
4. Ritmuri de creștere, în ultimii 2 – 3 ani, privind achiziția de calculatoare și calculatoare portabile și numărul de utilizatori de telefonie mobilă. Rata medie de dezvoltare a sectorului TIC este de 17% în România față de rata mondială de 9%;
5. Posibilitatea extinderii accesului la internet datorită ponderii mari a abonaților la televiziunea prin cablu (79%) și a telefoniei mobile;
6. Consolidarea pieței operatorilor de telecomunicații și dezvoltarea unei infrastructuri naționale pe fibră optică (aproximativ 42.700 km în 2007);
7. Suportul acordat de către autorități investițiilor din domeniul IT.
Puncte slabe
1. Nivelul scăzut al accesului la magistralele de comunicații și internet, datorită politicii de prețuri, și a nivelului scăzut al investițiilor în infrastructura de acces;
2. Nivelul indicatorului PIB/locuitor din ultimii ani, influențează nivelul de dotare (hardware, software, mijloace de comunicații) al instituțiilor și al cetățenilor și implicit, asigurarea eficientă a serviciilor și aplicațiilor specifice societății informaționale;
3. Slaba aplicare a legislației privind respectarea dreptului de autor în domeniul IT, cu urmări asupra nivelului pirateriei software;
4. Nivelul mediu al salariilor specialiștilor din domeniul IT este mic, comparativ cu țările dezvoltate;
5. Numărul de calculatoare și introducerea internet-ului în școli generale și licee se mențin încă scăzute față de media din țările Uniunii Europene;
6. Rata de penetrare a telefoniei fixe 25%, față de o medie de 39% în țările Uniunii Europene;
7. Numărul de utilizatori internet înregistrați (adrese IPmai mic decât în țările dezvoltate.
Oportunități
1. Existența unui cadru internațional, care susține cultivarea potențialului uman, cultural și a deciziei politice în scopul valorificării oportunităților oferite de trecerea la societatea informațională – bazată pe cunoaștere – și la noua economie;
2. Posibilitatea asigurării unei creșteri economice durabile, bazată pe noile tehnologii, prin realizarea de produse și servicii cu valoare adăugată mare;
3. Posibilitatea atragerii unor fonduri externe de la organisme internaționale (cu prioritate Uniunea Europeană) pentru proiecte care să asigure modernizarea administrației publice, accesul cetățenilor la informația publică, dezvoltarea mediului de afaceri și creșterea calității vieții;
4. Posibilitatea încadrării în ritmurile de dezvoltare ale societății informatice cerute de integrarea în UE, pe baza politicilor și planurilor de acțiune adoptate (e-Europe+, e-Europe 2005);
5. Creșterea accelerată a cererii de produse și servicii în domeniul IT, în întreaga lume.
Amenințări
1. Piața forței de muncă în domeniul IT, salariile mari în țările dezvoltate, conduc la migrația tinerilor specialiști spre aceste țări;
2. Numărul redus de politici de atragere a partenerilor și investitorilor strategici, comparativ cu alte țări europene, (cu capital, tehnologie, piață), care să permită dezvoltarea în țară a unor competențe pentru realizarea de sisteme, produse-program complexe și a dezvoltării infrastructurii informaționale, pe baza unor tehnologii avansate;
3. Decalajul tehnologic existent față de țările dezvoltate în domeniul cercetării, inovării.
În concluzie, prin strategia adoptată, trebuie să se învingă punctele slabe pe care le avem în acest domeniu, comparativ cu alte țări, și să se fructifice oportunitățile existente. Amenințările sunt acele elemente care ar putea fi evitate prin sporirea și întărirea "punctelor tari" prezentate mai sus și prin alegerea unei strategii adecvate.
CONCLUZII
În această lucrare am încercat să evidențiez faptul că organizațiile de orice fel sunt nevoite să comunice. Dincolo de activitatea pe care o desfășoară, o organizație se confruntă cu un mediu care nu-i lasă nici un moment de răgaz. Nu se pune problema ca o organizație să-și vândă produsele, serviciile sau ideile; ea trebuie să se perfecționeze în raport cu ceilalți parteneri sociali și economici care o provoacă să-și prezinte public opiniile, să se justifice, să se apere sau să atace. Din acest punct de vedere, dezvoltarea unei strategii de comunicare devine o modalitate de supraviețuire.
Odată cu trecerea timpului organizațiile au devenit conștiente că nu numai marca sau produsul poate și trebuie să reprezinte organizația, și astfel comunicarea corporatistă s-a alăturat comunicării comerciale.Obiectivele comerciale care trebuiesc îndeplinite, cum ar fi: menținerea sau creșterea cotei de piață, sporirea volumului de vânzări ori pătrunderea pe o nouă piață, depind tot mai mult de reputația și imaginea organizației, dar și de calitatea relațiilor acesteia cu diferite categorii de public.
Globalizarea remodelează strategia și practicile de afaceri, și odată cu acestea comunicarea. Datorită faptului că mediul de afaceri, media, legile, cultura diferă de la o țară la alta, se impune necesitatea adaptării practicilor și mijloacelor de comunicare la condițiile locale.
BIBLIOGRAFIE
1. Abric, J.P. – “Psihologia comunicării”, Editura Polirom, București, 2002
2. Buraga, S. – “Situri web la cheie. Soluții profesionale de implementare”, Ed. Polirom, Iași
3. Castro, E. – “HTML pentru World Wide Web”, Grupul Editorial Corint, București, 2006
4. Dell, A. – „Business Comunication Toward 2000”, South Western Publishing Co., 1992
5. Don Benage, Mirza, A. – “Visual 6”, Ed. Teora, București, 2001
6. Eder, B., Kodzm, W., Lechner, F. – “Internet. Informație și Comunicare”, Ed. All Educational, București, 2002
7. Gralla, P. – “Cum funcționează Internetul”, Ed. B.I.C. All, București, 2003
8. Graur, E. – „Tehnici de comunicare”, Editura Media Mira, Cluj-Napoca, 2001
9. Hristache, D. – „Comunicare corporativă”, Editura ASE, București, 2004
10. Marinescu, V. – „Introducere în teoria comunicării – principii, modele, aplicații-”, Editura Tritronic, București, 2003
11. Moles, J. – “Communication. Communication skills”, 1974
12. Muller, N.J. – “Enciclopedia Internet”, Ed. Tehnică, București, 2002
13. Nicolescu, O., Verboncu, I. – „Management”, Ed. Economică, București, 1997
14. Prutianu, Ș. – „Manual de comunicare și negociere în afaceri” Volum I, Ed. Polirom, Iași, 2001
15. Stanciu, V. – “Proiectarea sistemelor informatice de gestiune”, Ed. Ciion, București, 2000
16. Van Cuilenburg, J.J. , Scholten, O., Noomen, G.W. – „Știința comunicării”, Editura Humanitas, București, 1998
17. Vătuiu, T., Toader, C. – „Are computers esential for management information systems?”, Proceeding of Conference, Ed. Edis, Zilina, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mijloace Digitale de Comunicare In Organizatiile Corporatiste (ID: 107375)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.