Mijloace DE Solutionare Pasnica A Diferendelor Internationale In Cadrul O.n.u. Si A Organizatiilor Regionale
MIJLOACE DE SOLUȚIONARE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE ÎN CADRUL O.N.U. ȘI A ORGANIZAȚIILOR REGIONALE
INTRODUCERE
Actualitatea temei studiate este una foarte evidentă, mai ales prin prisma evoluției relațiilor internaționale pe plan regional și mondial, atât pe parcursul întregii istorii, în general, cât și în ultimii câțiva ani, în special.
Am ales să studiez această temă datorită faptului că soluționarea pașnică a diferendelor dintre state a fost, din antichitate, și este, cu atât mai mult în prezent, un deziderat al societății internaționale. În contextul unei competiții continue pentru putere al unor și dominație în lume prin angajarea într-o intensă cursă de înarmare cu diferite arme, care de care mai distrugătoare, pe de o parte, și cel al apărării suveranității, al integrității teritoriale, al apărării intereselor naționale, pe de altă parte, relațiile dintre state au devenit din ce în ce mai tensionate. Totodată, având în spate mărturiile istoriei despre urmările dezastruoase ale războaielor (în special ale celor două Războaie Mondiale), soluționării pașnice a diferendelor internaționale i s-a acordat atenție din ce în ce mai mare.
Începând cu primele reglementări ale soluționării pașnice a diferendelor internaționale în Convențiile de la Haga (1899 și 1907), scoaterea războiului în afara legii, prin Pactul Brian-Kellog (1928) și continuând cu consacrarea acesteia în Carta O.N.U (1945), cât și în alte documente internaționale, soluționarea pașnică a diferendelor internaționale s-a afirmat ca un obiectiv de bază al societății contemporane. Astfel, statele au început să recurgă din ce în ce mai des la mijloace de soluționare pașnică a diferendelor dintre ele, în detrimentul mijloacelor bazate pe forță, fapt ce contribuie esențial la respectarea și promovarea ordinii de drept internațional.
Însemnătatea științifică a lucrării. Semnificația teoretică se determină prin faptul că toate concluziile elaborate în lucrare sunt bazate pe un studiu detaliat al temei, bazat pe opiniile și teoriile celor mai recunoscuți specialiști moldoveni și români, cât și pe o serie de acte normative internaționale care au determinat esențial evoluția relațiilor internaționale dintre state și reglementarea mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.
Suportul teoretico-științific al lucrării ăl constituie concluziile și propunerile savanților în domeniul Dreptului internațional public, printre care relevante sunt ale autorilor: A. Burian, A. Năstase, B. Aurescu, C. Gurin, D. Popescu, D. Mazilu, F. Coman, G. Elian, G. Geamănu, I. Diaconu, M. I. Niciu, M. Mihăilă, N. Purdă, O. Balan, R. Miga-Beleștiu, S. Scăunaș, V. Crețu și alții.
Volumul și structura tezei. Toate studiile și concluziile sunt fundamentate teoretic, avându-și suportul în cercetări concrete. Aceste cercetări au fost axate pe analiza opiniilor și teoriilor consacrate în domeniul materiei investigate. La investigarea temei specificate am utilizat, de asemenea, numeroase izvoare normative internaționale, printre care Carta O.N.NU, statute ale unor jurisdicții internaționale, convenții internaționale și declarații ale Adunării Generale ale Organizației Națiunilor Unite.
În capitolul nr. 1, intitulat „Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale – de la concept, la principiu de drept internațional”, am definit noțiunea de „diferend internațional” și am descris evoluția acestui concept, de la nivelul la care se afla încă în antichitate, până la consacrarea sa ca principiu fundamental al dreptului internațional și stabilirea lui ca obiectiv de bază al societății internaționale contemporane, enunțând cronologic actele internaționale în care acesta a fost consacrat. Am făcut, de asemenea, o clasificare a diferendelor internaționale, în funcție de natura lor, caracterizându-le succint.
Capitolul nr. 2 este intitulat “Clasificarea mijloacelor de soluționare a diferendelor internaționale”. Pornind de la clasificarea acestora în mijloace diplomatice, jurisdicționale și mijloace pașnice bazate pe constrângere, am caracterizat fiecare mijloc concret în parte, începînd cu negocierile directe, bunele oficii, arbitrajul, justiția internațională și finisând cu blocada maritimă pașnică și ruperea relațiilor diplomatice. Am evidențiat, de asemenea, importanța acordului statelor aflate în diferend în alegerea unui mijloc pașnic de soluționare a diferendului, caracterizând formele pe care le poate avea acest accord.
În capitolul nr. 3, “Soluționarea diferendelor internaționale în cadrul unor organizații internaționale”, am descris procesul de soluționare pașnică a diferendelor internaționale în cadrul celor mai relevante organizații internaționale în contextul dat. Am evidențiat rolul primordial pe care îl are Organizația Națiunilor Unite, ca forum mondial, în menținerea păcii și securității internaționale, caracterizând atribuțiile fiecărui organ al său abilitat în acest domeniu, respectiv, Consiliul de Securitate, Adunarea Generală și Secretarul General. La fel, am enunțat rolul și mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor internaționale utilizate în cadrul unor organizații regionale, cum sunt Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Organizația Statelor Americane și Liga Statelor Arabe, caracterizând rolul fiecăreia în parte în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale.
I. SOLUȚIONAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE – DE LA CONCEPT, LA PRINCIPIU DE DREPT INTERNAȚIONAL
1.1. Noțiunea de Diferend Internațional și managementul păcii
Relațiile internaționale contemporane sunt dominate de tensiuni profunde, societatea internațională fiind mereu în căutarea unor soluții alternative de soluționare a lor. Cea mai gravă dintre aceste problem rămâne, totuși, violența, care, deși a fost mult reglementată și limitată, nu a dispărut, ci a căpătat, treptat, noi forme de manifestare, precum conflictele interne destructurante sau terorismul internațional.
Competiția continuă pentru putere în care s-au angajat unele state, duce inevitabil la stări contradictorii, la dezacorduri între acestea. Aceste contradicții de interese, unele fundamentate pe drept, altele, denumite elegant politice, fundamentate pe variate pretenții fără contestație de drept, aducând deseori la conflicte violente cu urmări dintre cele mai grave asupra echilibrului international au fost denumite generic diferende internaționale.
Deși nu există, încă, o definiție generală a noțiunii de “diferend internațional”, atât în jurisprudență, cât și în doctrină au existat mai multe încercări de definire a acesteia.
În jurisprudența internațională, diferendul, ca noțiune, a fost definit pentru prima dată de Curtea Permanentă de Justiție Internațională (speța Mavrommatis, Concesiile Palestiniene, PCIJ, Ser. A nr. 2, 1994, p. 11), considerându-l ca o “neînțelegere privind o problemă juridică sau, de fapt, un conflict de concepții juridice sau de interese între două persoane”. Curtea Internațională de Justiție a dat, însă, o definiție mai adecvată în speța Interpretarea tratatelor de pace (CIJ Reports, 1988, p. 12, 30, 82). Curtea a subliniat că stabilirea existenței unui diferend internațional constituie o problemă care poate fi determinată în mod obiectiv, cele două părți având în mod evident opinii opuse privind problema executării sau unor tratate.
Dicționarul terminologic de drept internațional definește diferendul internațional ca fiind “diferendul care opune două sau mai multe state sau, în general, două subiecte de drept internațional”, subliniind, astfel, faptul că diferendele internaționale pot apărea nu numai între state, ci și în raporturile dintre state și organizațiile internaționale sau între organizații internaționale.
Profesorul universitar, dr. Dumitra Popescu definește diferendul internațional în accepțiunea sa largă, drept o neînțelegere, un dezacord sau un litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenție ori un interes.
Pofesorul universitar, dr. Marțian I. Niciu susține că noțiunea de “diferend internațional cuprinde cotestațiile, litigiile, divergențele sau conflictele dintre subiecte de drept.
O altă definiție găsim la dr. Stelian Scăunaș, care definește diferentul internațional drept “o opoziție dintre două sau mai multe state care au atins stadiul în care părțile și-au format pretenții sau contrapretenții și care constituie un element de tulburare a relațiilor dintre ele”.
În opinia noastră, definiția cea mai amplă și exhaustivă a noțiunii de diferend internațional o prezintă dr. Iuliana Ștefănuț, potrivit căreia acesta este “o neînțelegere, o opoziție, un dezacord sau un conflict, intervenit între subiecte de drept internațional, între asemenea subiecte și alte entități participante la raporturile de drept internațional sau între entități din categoria celor din urmă, ca urmare a adoptării unor atitudini în mod evident divergente cu privire la una sau la mai multe probleme de fapt și/sau de drept care fac obiectul relațiilor dintre ele, atitudini concretizate în opoziția manifestă a uneia (sau a unora) dintre părți față de pretenția formulată (sau față de pretențiile formulate) de cealaltă parte (sau de celelalte părți) și care determină o deteriorare de fapt a acestor relații.”
În pofida faptului că întâlnim mai multe definiții noțiunii de diferend internațional, este unanim acceptat că existența acestui fenomen, în orice condiții s-ar produce, este marcată de câteva elemente și anume:
manifestarea în fapt de către un stat (sau mai multe state) a unor pretenții sau opinii divergente asupra unei anumite probleme care constituie un element de tulburare în relațiile dintre ele, o reacție negativă,
opoziție din partea statului (statelor) căruia îi sunt adresate pretențiile sau opiniile în cauză,
respingere a poziției sau opiniei acestuia (acestora) din partea statului reclamant.
Reieșind din aceste elemente, observăm crearea unei relații între două voințe opuse, relație care, în desfășurarea sa, cunoaște faze distincte: o declarație, un protest, o reacție la declarație sau la protest. Astfel, elementul care dovedește existența unui diferend între state îl constituie demersul statului în cauză pe lângă un alt stat, prin care îi atrage atenția că atitudinea sa este opusă punctului său de vedere, părțile manifestând în fapt opinii opuse. Divergența respectivă se manifestă, în fapt, din momentul în care “ un guvern în cauză constată că atitudinea observată la cealaltă parte este contrară manierei de a vedea a primului”.
Un element foarte important în definirea noțiunii de diferend internațional constă și în diferențierea acestuia de situație. Considerăm important de menționat că adăugarea “situației” în contextul reglementării pașnice a diferendelor internaționale a fost uneori criticată în doctrină. Însă, soluționarea unei situații care nu a ajuns să declanșeze un diferend trebuie avută în vedere pentru a se lua măsuri pentru ca aceasta să nu evolueze și, eventual, să nu aibă o asemenea consecință.
Situațiile internaționale, prevăzute de Carta O.N.U. pentru a fi soluționate prin mijloace pașnice (art. 1, 34 și 35) sunt o stare de fapt dintr-o țară sau regiune, care pune în pericol pacea și securitatea internațională și care se poate transforma într-un diferend internațional. Respectiv, dacă “diferendul” reprezintă o neînțelegere sau un dezacord declarat între două și, uneori, mai multe state, cu privire la un drept, o pretenție sau un interes, termenul „situație” exprimă o stare de fapt care ar putea da naștere unui diferend internațional. În plus, în timp ce obiectul diferendului este, în general, precis și clar circumscris, situațiile implică interese mai complexe ce antrenează îngrijorarea unui număr mai mare de state (de exemplu “ situația din Orientul mijlociu”). Distincția dintre noțiunile de „diferend” și „situație”, care ar putea să pară convențională, are o importanță foarte mare din punct de vedere al calificării stărilor de drept și de fapt supuse reglementării pașnice. Or, în această privință, art. 1, alin. 1 al Cartei prevede expres că printre scopurile Națiunilor Unite se înscrie și acela de a înfăptui, prin mijloace pașnice “aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii”.
În doctrina de drept internațional, în actele normative și în jurisprudența internațională, diferendele internaționale pot fi clasificate în diferende politice și diferende juridice.
Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenții de drept, adică statele se află în dezacord asupra interpretării sau aplicării dreptului existent. Potrivit Statutul Curții Internaționale de Justiție (art. 36, pct. 2), diferendele ce au un caracter juridic sunt următoarele:
interpretarea unui tratat;
orice problemă de drept internațional;
existența oricărui fapt, care dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale;
natura și întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale.
Diferendele politice constau într-o opoziție de interese fără contestație de drept sau se suprapune unei contestații prealabile de drept, o cerere de avantaje, cu sau fără a susține contrariul, care se izbește de un refuz sau o rezistență, cel puțin parțială, o cerere contestată prin care se urmărește modificarea situației juridice existente, prin invocarea oportunității politice, conveniența unilaterală sau reciprocă, echitatea”.
Unii autori consideră că, în pofida clasificărilor diferendelor internaționale în diferende politice și diferende juridice, diferendele internaționale au întotdeauna și un caracter politic, chiar dacă unele dintre ele ar prezenta mai accentuat una dintre aceste caracteristici. Această opinie devine contradictorie prin prisma pct. 3, art. 36 din Carta O.N.U., care prevede că această distincție ar avea relevanță în legătură cu alegerea de către părți a mijloacelor de reglementare, diferendele de ordin juridic urmând ca regulă generală să fie supuse spre rezolvare Curții Internaționale de Justiție, iar cele politice – mijloacelor politico-diplomatice.
Totuși, relevanța distincției respective se diminuează, reieșind din faptul că statele își aleg în mod liber și pe bază de acord între ele mijlocul pașnic la care recurg pentru soluționarea unui diferend între ele. Astfel, statele aflate într-un diferend sunt libere să aleagă oricare din mijloacele de soluționare pașnică, indiferent de caracterul diferendului. Această reglementare de drept internațional reafirmă principiul egalității suverane a tuturor statelor, vizând respectarea acestuia, indiferent de poziția în care s-ar afla statul.
1.2. Evoluția conceptului de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale
Istoria documentelor și a practicii de drept internațional a cunoscut evoluții diferite în ceea ce privește diversele mijloace de reglementare pașnică. Această evoluție a variat atât în planul raportului consacrare documentară – respectare în fapt a actului normativ adoptat, cât și în planul apariției și dezvoltării, în ordine cronologică, a fiecărui mijloc în parte.
O influență foarte importantă asupra afirmării ideii de renunțare la forță și de înlăturare a războaielor din viața societății au exercitat gânditorii antichității, ale căror concepții exprimau dragostea lor față de om și de valorile create de el.
Foarte puțini oameni politici ai acelei epoci concepeau că pacea poate fi o situație normală și durabilă a vieții internaționale. Însă, și aceștia se limitau doar la avansarea unor idei izvorâte din dorința de a evita un război, și nu din realitatea obiectivă, sau se căuta supunerea recurgerii la război anumitor reguli fragile și precare. Abia odată cu apariția unor realități economice, sociale și politice noi, pacea reușește să depășească stadiul de „pauză între războaie sau de “ordine impusă temporar” de către un suveran puternic. De atunci războiul începe să-și piardă progresiv caracterul de fatalitate și încetează de a mai fi un „mit politic”, în sensul platonian al cuvântului sau un refugiu spiritual în fața vicisitudinilor vremii.
În dorința lor firească de a trăi în liniște, departe de pericolele care, în realitate, planau asupra lor, oamenii au început să caute mecanisme și tehnici de menținere a păcii, modalități de soluționare pe cale pașnică a neînțelegerilor și divergențelor dintre comunitățile din care făceau parte. Înainte chiar de elaborarea unor instrumente – acorduri, convenții, tratate – în care să se fi stabilit reguli și principii de comportare și să se fi reglementat concret modalități, mecanisme și proceduri de soluționare pașnică a diferendelor internaționale, statele au recurs adesea la asemenea instrumente, iar gânditorii le-au preconizat în diverse planuri.
În antichitate, când conținutul relațiilor dintre state era determinat de lupta pentru extinderea teritoriului, acapararea de sclavi, etc., mijloacele de reglementare pașnică aveau un rol limitat, războiul fiind, de regulă, calea de soluționare a diferendelor dintre state. Totuși, s-au înregistrat unele tentative de soluționare a diferendelor pe cale pașnică, mijloacele utilizate fiind arbitrajul și bunele oficii.
În Evul mediu, cele mai frecvent întâlnite modalități de soluționare erau medierea, arbitrajul și concilierea (care, de regulă, era realizată de arbitri, în debutul procedurii de arbitraj). Procesul de mediere se baza pe aplicarea principiului judicium parium (judecata egalilor). De asemenea a fost elaborat un cod internațional cu privire la limitarea efectelor războiului.
Formarea statelor naționale și consolidarea suveranității acestora au dus la părăsirea ideii arbitrajului papei sau împăratului și la căutarea unor metode corespunzătoare noii situații, excepția la această regulă o constituia unele diferende dintre statele latino-americane, pentru care s-a recurs la arbitrajul papei, cel mai recent caz fiind acela cu privire la Canalul Bengale (1980). În acest sens s-a afirmat ideea formării de sisteme pentru soluționarea conflictelor prin arbitraj și conciliere ca formă a menținerii echilibrului de forțe. Astfel au fost elaborate planuri de arbitrare a litigiilor în cadrul unor foruri general-europene ale statelor de pe continent.
Primul proiect cunoscut de acest gen, care se îndepărtează de concepția universalistă a bisericii catolice și caută să găsească un răspuns logic și mai programatic, este acela elaborat de avocatul francez Pierre Dubois. În lucrarea sa “Despre recucerirea Țării Sfinte” („De recuperatione terrae sanctae”, scrisă în 1306, Pierre Dubois enunță ideea că menținerea păcii poate fi realizată numai dacă se creează instituții adecvate.
Cel mai detaliat plan de organizare a păcii prin renunțarea la război și soluționarea pașnică a diferendelor aparține francezului Emeric Cruce. Elaborat în 1629 la Paris, planul lui Cruce prevede o instanță de judecată a conflictelor care s-ar ivi între state.
Odată cu pacea Westphalică, de la 1648, care a pus capăt războaielor religioase, s-a creat, pentru prima dată în istoria omenirii, un sistem organizat de relații internaționale, bazat pe echilibrul forței, care, în intenția organizatorilor, era menit să reducă posibilitatea recurgerii la forță pentru soluționarea eventualelor conflicte ce s-ar fi ivit între state. Cele două tratate încheiate, care au pus capăt războaielor religioase, conțin prevederi după care războiul nu mai poate constitui, decât în ultimă instanță, un instrument pentru soluționarea diferendelor dintre state.
În această perioadă s-au afirmat numeroși juriști și filozofi, printre care Leibnitz, J.J. Rousseau, J. Bentham, E. Kant, etc. concep voluminoase lucrări în care ideea eliminării războiului era într-un fel sau altul prezentă.
În această ordine de preocupări trebuie menționate și lucrările Congresului mondial al păcii (Paris 1849) care, în rezoluția adoptată, prevedea că recurgerea la război ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state este condamnată de religie, morală, rațiune și umanitate. Subliniind că pacea este singurul lucru ce poate garanta interesele morale și materiale ale popoarelor, rezoluția precizează că este de datoria guvernelor să supună diferendele lor procedurii arbitrale și să respecte hotărârile arbitrilor.
Dacă reglementarea juridică a războiului și soluționarea pe cale pașnică a diferendelor fac progrese incontestabile pe planul ideilor, pe planul practic realizările sunt mai modeste.
O oarecare dezvoltare vor cunoaște acestea la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea când, drept urmare a progreselor tehnice și a dezvoltării căilor de comunicație internațională, relațiile dintre state se intensifică, mai ales în domeniul schimburilor economice. În această perioadă încep să se afirme unele principii de drept internațional – principiul suveranității, principiul egalității în drepturi, principiul neintervenției, etc. Cu toate că marile puteri continuau să folosească metoda dictatului față de statele mai mici și mai slabe, iar principiile amintite nu erau concepute decât pentru relațiile dintre statele așa-zis civilizate, s-a creat totuși o bază, pentru promovarea mijloacelor pașnice în soluționarea diferendelor internaționale, iar ideile de atenuare a efectelor războiului și de reglementare pașnică încep să se afirme pe un plan superior, ele intrând în sfera de preocupare a statelor.
Primul document internațional care prevedea o modalitate de reglementare pașnică anticipată a diferendelor dintre state este „Tratatul general de pace și prietenie între Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia”, încheiat la Paris în martie 1856 în urma războiului Crimeii. Acest tratat a consacrat mediațiunea obligatorie a tuturor puterilor semnatare în cazul oricărei neînțelegeri ce s-ar ivi pe viitor între aceste puteri.
Un moment important în codificarea regulilor cu privire la purtarea războiului și a celor privind reglementarea pașnică a diferendelor l-a constituit prima Conferință de pace de la Haga, care și-a desfășurat lucrările în anul 1899. Consacrând pe planul vieții internaționale câteva din procedurile de reglementare pașnică existente în acea vreme – negocierile diplomatice, bunele oficii, mediațiunea, ancheta și arbitrajul.
Prima Conferință de la Haga a constituit punctul de pornire pentru eforturile susținute care au urmat în vederea precizării, dezvoltării și materializării pe mai departe a unor concepte, principii și instituții aflate abia în faza conturării lor. A luat naștere o amplă mișcare în vederea promovării mijloacelor de reglementare pașnică și de limitare a folosirii forței. În acest context are loc cea de-a doua Conferință de la Haga din 1907, al cărei merit incontestabil constă, îndeosebi, în codificarea unor reguli de purtare a războiului, cu caracter cutumiar până atunci, care impuneau o anumită limită folosirii forței și în perfecționarea unor mijloace pașnice, care au cunoscut o largă dezvoltare în anii imediat următori. Convenția din 1907 a creat Curtea Permanentă de Arbitraj, acesta fiind un mecanism destinat să faciliteze recurgerea la acest mod de reglementare, care există si astăzi.
Această a doua conferință a conturat noi coordonate raporturilor dintre state, atât în timp de pace cât și în timp de război. În această perioadă capătă o oarecare frecvență organizarea prealabilă a reglementării diferendelor născute din tratate, prin includerea în aceste instrumente a unor dispoziții speciale, îndeosebi, privind recurgerea la arbitraj, cât și sistemul tratatelor generale de arbitraj pentru reglementarea unor categorii specifice de diferende. Odată cu încheierea tratatelor Bryan (1913-1914), pe continentul american ia naștere un nou mijloc de reglementare pașnică – concilierea internațională – care va cunoaște o largă dezvoltare în anii următori. Importanța acestui mijloc constă în faptul că statele părți se angajau dinainte, de a nu declanșa ostilitățile înainte de trecerea unui anumit termen.
Primul război mondial, cu consecințele sale catastrofale, a avut ca efect schimbarea radicală a cursului evoluției dreptului de a recurge la război. Tratatele de pace semnate la Conferința de pace de la Paris (1919-1920), care consacrau noua situație existentă la sfârșitul primului război mondial, au consemnat instituirea unui nou raport de forțe pe plan internațional.
Următoarea problemă care a intrat în preocupările internaționale a fost aceea a limitării dreptului de a recurge la război, ca o componentă a unui sistem de securitate colectivă. Pentru înfăptuirea acestui obiectiv, Pactul Societății a fost fondat pe doi stâlpi principali : pe obligația de neagresiune și pe asistența mutuală, înscriși în art.10. În același timp, Pactul lăsa statelor libertatea de a recurge la război după epuizarea mijloacelor pașnice prescrise.
Odată cu adoptarea Pactului Societății Națiunilor, care, în esență cuprindea un sistem mai evoluat de reglementare pașnică a diferendelor, a luat ființă o nouă procedură – justiția internațională.
Astfel, Pactul Societății Națiunilor marchează câteva progrese notabile față de reglementările anterioare: face o separare juridică între războaiele licite și cele ilicite; proclamă principiul conform căruia un război între două state interesează întreaga comunitate internațională, reprezentată prin Societatea Națiunilor; consacră angajamentul statelor membre „ de a respecta …. și menține contra oricărei agresiuni exterioare integritatea teritorială și independența politică”.
La 27 august 1928, a fost semnat „Tratatul general de renunțare la Război ca instrument al politicii naționale” (cunoscut sub numele de Pactul Briand-Kellogg sau Pactul de la Paris). Semnarea Pactului Briand-Kellogg a constituit un moment foarte important în evoluția dreptului internațional. Dacă până la această dată, dreptul internațional recunoștea două situații legale în relațiile internaționale – starea de pace și starea de război, după adoptarea acestui Pact, care condamna în mod solemn folosirea războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor și cerea statelor să-și asume obligația ca în asemenea situații să apeleze numai la mijloace pașnice, dreptul internațional nu mai recunoaște decât o singură situație legală – starea de pace. Pactul Briand-Kellogg a realizat, astfel, o separare a mijloacelor bazate pe forță de cele pașnice, creând o normă nouă de drept internațional – interzicerea războiului de agresiune, și un principiu cu vocație de universalitate – principiul reglementării pașnice a difendelor internaționale.
1.3. Soluționarea pașnică a diferendelor – obiectiv al societății contemporane
Fiind consacrată drept principiu fundamental al Dreptului Internațional în perioada interbelică, prin Pactul Briand-Kellog din anul 1928 de la Paris, soluționarea pașnică a diferendelor internaționale a atras o atenție tot mai sporită a societății internaționale în special după cel de-al Doilea Război Mondial.
Astfel, având în spate lecțiile celor două Războaie Mondiale și având în vedere că practica relațiilor internaționale a demonstrat în nenumărate rânduri că menținerea și consolidarea păcii și securității în lume presupun soluționarea oricăror probleme litigioase dintre state prin mijloace pașnice, statele au intensificat eforturile pentru a consolida acest principiu, stabilind-ul drept un obiectiv primordial în epoca postbelică.
Principiul rezolvării numai pe cale pașnică a diferendelor internaționale a fost reafirmat ca principiu fundamental al dreptului internațional actual în Carta O.N.U. și în numeroase documente internaționale ulterioare Cartei, cum sunt: Carta Organizației Statelor Americane, Programul pentru pacea și cooperarea internațională – adoptate la Conferința de la Cairo (1964), Carta Unității Africane (1963) și Protocolul de mediație, de conciliere și de arbitraj, adoptat de această organizație în 1964, Declarațiile din 1970 și 1982 ale Adunării Generale a O.N.U., precum și în Actul Final de la Helsinki.
Elementul esențial al conținutului acestui principiu este obligația generală care revine, în primul rând statelor, de a rezolva toate diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice. Trebuie să menționăm în acest context că obligațiile pozitive care incumbă statelor sunt de două categorii: obligația de a îndeplini acțiuni privind alegerea și folosirea mijloacelor convenite și obligația găsirii unei soluții reciproc acceptabile.
Importanța principiului este subliniată de faptul că el constituie un corolar al interzicerii forței și amenințării cu forța și are o strânsă legătură cu principiul cooperării internaționale. Spre deosebire de celelalte principii, care urmăresc să elimine cauzele diferendelor internaționale, acest principiu privește acțiunile care trebuie înfăptuite în cazul când asemenea diferende se ivesc, servind astfel și ca un mijloc pentru a asigura eficacitatea celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional, respectarea dreptului în relațiile internaționale.
În ceea ce privește mijloacele pe care statele urmează să le folosească în rezolvarea diferendelor, principiul general este acela al libertății de alegere a acestor mijloace. Statele vor recurge la mijlocul asupra căruia vor conveni între ele. Nu există vreo obligație de a se folosi un anumit mijloc pentru rezolvarea unui diferend.
Aceasta rezultă din art.33 din Cartă care enumără diferitele mijloace de rezolvare pașnică a diferendelor (tratativele, ancheta, mediațiunea, concilierea, arbitrajul, recurgerea la justiția internațională, la organizații sau acorduri regionale, la care se adaugă și procedurile prevăzute în Carta O.N.U., ca putând fi aplicate de Consiliul de Securitate sau, după caz, de Adunarea Generală).
În alegerea mijlocului pentru soluționarea unui diferend, statele vor ține seama de o serie de împrejurări. În legătură cu aceasta, se întâlnește distincția între diferende politice, considerate ca susceptibile a fi rezolvate numai prin tratative, oficii, mediațiune, conciliere sau prin recurgerea la organizații internaționale (O.N.U. și organizații regionale, dacă este vorba de un diferend local, fără a impieta asupra competenței generale a O.N.U.) și diferende cu caracter juridic, care, în principiu, ar putea fi rezolvate pe calea arbitrajului sau de Curtea Internațională de Justiție.
Documentul care a sintetizat experiența O.N.U. în domeniul reglementării pașnice a diferendelor internaționale a fost Declarația asupra reglementării pașnice a diferendelor internaționale, adoptată la 15 noiembrie 1982, prin Rezoluția nr. 37/10, numită Declarația de la Manila, după numele capitalei care a găzduit reuniunea Comitetului pentru Carta O.N.U., organul care a elaborat documentul.
Declarația asupra reglementării pașnice a diferendelor internaționale stabilește progresiv importanța soluționării pașnice a diferendelor internaționale. Declarația contribuie la precizarea conținutului principiului rezolvării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale și prevede că:
a) statele au îndatorirea de a acționa cu bună-credință în relațiile dintre ele pentru a evita ivirea de diferende, urmând să trăiască în pace și ca buni vecini și să contribuie la consolidarea păcii și securității internaționale;
b) statele au obligația de a rezolva diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice, alese în mod liber de ele și de a le rezolva în mod rapid și echitabil;
c) statele care sunt părți contractante ale unor tratate regionale sau fac parte din organizații regionale, sunt datoare să soluționeze diferendele dintre ele, în primul rând prin aceste mijloace regionale, iar în cazul când nu se ajunge la soluționarea diferendului, ele trebuie să se adreseze Consiliului de Securitate al O.N.U.;
d) statele aflate într-un diferend au datoria să nu înceteze procesul de soluționare al lui, prin mijloace pașnice;
e) statele pot încheia acorduri speciale cu privire la reglementarea pe cale pașnică a diferendelor, care se pot ivi între ele.
Urmare a adoptării Declarației, au fost întreprinse și alte eforturi pentru promovarea recurgerii la mijloace pașnice de reglementare a diferendelor. Astfel, prin Rezoluția 45/59 din 9 decembrie 1991, Adunarea Generală a adoptat o Declarație privind activitățile de stabilire a faptelor de către O.N.U în vederea menținerii păcii și securității internaționale. În 1995, prin Rezoluția nr. 50/50 din 11 decembrie, Adunarea Generală a adoptat Regulamentul-tip de conciliere al Națiunilor Unite. Prin Rezoluția nr. 53/101 din 8 decembrie 1998, Adunarea Generală a adoptat principii și orientări pentru negocierile internaționale.
În plan regional, o act cu o relevanță foarte mare în domeniul reglementării pașnice a diferendelor internaționale este Actul final de la Helsinki, din anul 1975, care formulează această obligație astfel: „Statele participante vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace pașnice, astfel încât să nu fie în pericol pacea și securitatea internațională și justiția”. Acesta mai prevede două obligații importante pentru părțile într-un diferend internațional. Una are în vedere situația când recurgerea la un mijloc pașnic n-a dus la soluționarea diferendului. În acest caz, părțile în diferend trebuie să recurgă la un alt mijloc pașnic, reciproc acceptabil pentru ele. A doua obligație revine atât statelor aflate în diferend, cât și statelor terțe. Ea cere tuturor statelor să se abțină de la orice acțiune care ar putea contribui la agravarea situației dintre statele aflate în diferend și să complice soluționarea lui.
Un alt act regional foarte important este Convenția de la Stockholm din 1992 prin care s-a instituit în cadrul O.S.C.E. o curte de conciliere si arbitraj. Convenția crează o procedură de arbitraj la care se poate recurge numai cu acordul statelor în cauză, acordul poate fi dat ad-hoc sau în avans, prin declarații unilaterale. Conventia prevede, de asemenea, posibilitatea de a formula rezerve în cadrul procedurii de arbitraj prin aceste declarații, însă numai cu privire la integritatea teritorială apararea națională, titlurile de suveranitate asupra teritoriului și revendicările concurente asupra altor spații (cele maritime).
Analizând toate documentele elaborate până în prezent în acest domeniu, putem enunța principalele norme care formează conținutul soluționării pașnice a diferendelor internaționale:
Obligația de a reglementa diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice;
Obligația de a căuta o soluție rapidă și echitabilă a diferendelor internaționale;
Libera alegere a mijloacelor de soluționare pe care părțile le consideră cele mai adecvate împrejurării și naturii diferendului
Obligația părților ca în cazul în care nu ajung la o soluție printr-unul dintre mijloacele pașnice, să continue rezolvarea diferendului prin alte mijloace pașnice
Obligația statelor aflate în diferend, ca și a acelorlalte state, de a se abține ce la orice act de natură să agraveze situația și să pună în pericol pacea și securitatea ori să faca mai dificilă soluționarea diferendului
Obligația de a soluționa diferendele pe baza egalității suverane a statelor și în conformitate cu scopurile și principiile Cartei O.N.U.
Pe lângă faptul că este un scop principal al Organizației Națiunilor Unite și a fost expres reglementată în numeroase acte internaționale, soluționarea pașnică a diferendelor internaționale a fost pe larg utilizată și promovată în diferite Organizații Internaționale cu caracter regional. Cele mai relevante Organizații Internaționale cu caracter regional care au avut o preocupare majoră evoluția relațiilor dintre state, promovarea unei cooperări internaționale bazate pe relații de prietenie și soluționarea pașnică a problemelor litigioase care apar între ele sunt Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Organizația Statelor Americane, Liga Statelor Arabe și Organizația Unității Africane. În cadrul acestor organizații, în epoca contemporană au fost aplanate un număr mare de diferende dintre statele membre, fiind ocrotite astfel pacea și securitatea internațională.
Evoluția continuă în elaborarea și punerea în aplicare a mecanismelor de reglementare pașnică a diferendelor internaționale a pus în evidență avantajele și dezavantajele diferitor mijloace de reglementare pașnică și a dus la clarificări și norme noi, a determinat tentințe noi de folosire a lor. Astfel, tendința progresivă a dreptului internațional de a scoate în afara legii practica războaielor de agresiune și de a supune diferendele internaționale unor mijloace pașnice de soluționare, cu unele excepții a reușit să își îndeplinească obiectivul declarat.
II. CLASIFICAREA MIJLOACELOR DE SOLUȚIONARE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE
Mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor internaționale sunt enumerate în art. 33 din Carta O.N.U. Enumerarea are un caracter enunțiativ, textul adăugând că părțile la un diferend îl pot soluționa și prin orice alt mijloc asupra căruia vor cădea de acord.
În scopul efectuării unei analize detaliate sistematizate a fiecăruia dintre mijloacele de soluționare a diferendelor, în acest capitol le-am analizat, după cum urmează:
Mijloace Diplomatice de soluționare a diferendelor internaționale;
Mijloace Jurisdicționale de soluționare a diferendelor internaționale și
Mijloace de soluționare a diferendelor internaționale bazate pe constrângere.
2.1. Mijloace politico-diplomatice de soluționare a diferendelor internaționale
Aceste mijloace aparțin modurilor clasice de reglementare pașnică a diferendelor. Ele sunt folosite, de cele mai multe ori, în afara unui cadru instituțional, pentru a reglementa fie diferende de importanță redusă, fie, dimpotrivă, prea importante din punct de vedere politic pentru a permite intervenția unei organizații internaționale. Există posibilitatea trecerii de la o procedură diplomatică la alta, elementul fundamental constuindu-l negocierea.
Secțiunea 1. Negocierile directe
Negocierile directe sunt mijlocul pașnic diplomatic, cel mai important, de soluționare a diferendelor internaționale. Prin ele se evită intervenția unui terț și au un rol important în alegerea de către părțile în diferend a altor mijloace pașnice pentru soluționarea lui. Negocierile directe constituie un mijloc pașnic suplu și discret. Putem spune că negocierile sunt modul prin care statele realizează cooperarea internațională fie multilateral, fie bilateral.
Fiind consacrat în Carta O.N.U, importanța acestui mijloc pașnic a fost confirmată de Curtea Internațională de Justiție, în hotărârea sa din 25 iulie 1974, când preciza: “Metoda cea mai potrivită de soluționare a diferendului este cea a negocierilor”.
Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme și metode de soluționare a diferendului international. Concomitant, negocierea, pe lângă faptul că este un mijloc de bază de soluționare pașnică a diferendelor, îndeplinesc și funcții aplicative în cadrul soluționării diferendelor. În mod practic, toate mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor se inițiază prin negocieri și, de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri.
Pentru ca negocierile directe să ducă la soluționarea unui diferend internațional se cer întrunite simultan următoarele condiții:
a) părțile aflate în diferend să fie animate de dorința sinceră de a soluționa diferendul în mod pașnic;
b) să se asigure o delimitare precisă și clară a obiectului diferendului dintre state;
c) în timpul negocierilor directe să se respecte principiile fundamentale ale dreptului internațional public, în special, principiul egalității suverane a statelor.
Tratativele pot fi purtate între șefi de state, șefi de guverne, miniștri, alți specialiști desemnați de aceștia, în cadrul conferințelor internaționale sau consultărilor diplomatice directe. Regula generală în ceea ce privește organele competente să participe la negocieri este sugerată prin trimiterea la dreptul intern. Se va reține în acest sens dreptul fiecărui stat, acționând în cadrul Constituției și legilor sale ordinare, de a desemna ca negociatori persoanele oficiale pe care le consideră indicate să-l reprezinte, ținând seama în primul rând de obiectul litigiului.
Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz, putând să se desfășoare doar câteva zile ori mai mulți ani, sau chiar decenii. Prin anumite tratate internaționale se stabilesc uneori termene limită pentru purtarea negocierilor, dupî care, dacă nu se ajunge la o soluție acceptată de părți, se poate trece la alte mijloace pașnice.
Rezultatele negocierilor directe dintre statele aflate în diferend pot fi următoarele :
a) părțile aflate în diferend ajung la o înțelegere, pe baza unui compromis realizat între ele;
b) una dintre părțile aflate în diferend renunță la pretențiile sale, care au generat diferendul;
c) una dintre părți acceptă pretențiile celeilalte la diferend;
d) înțelegerea între părțile în diferend de a-l supune unui alt mijloc pașnic.
Experiența a demonstrat că tratativele răspund cerințelor și exigențelor găsirii unor soluții durabile în dispute complexe, greu de rezolvat.
Negocierile constituie, în fapt, singura metodă de rezolvare a diferendelor care se desfășoară în întregime direct între părțile implicate fără a fi necesară (deși aceasta nu este exclusă) și participarea altor părți, care nu presupune însă participarea unor organe sau organisme internaționale preexistente. Aceasta reprezintă un avantaj important, întrucât, prin confruntarea nemijlocită a pozițiilor, părțile pot adopta o atitudine mai flexibilă și pot păstra secretul discuțiilor, creându-se, astfel, posibilitatea determinării mai exacte a conținutului diferendului, înlăturându-se cu o mai mică dificultate exagerările și falsele susceptibilități și evidențiindu-se mai pregnant punctele de acord. Prelungindu-se în bunele oficii, mediațiune și conciliere, care sunt, în esență, tratative cu participarea unor terți, tratativele diplomatice domină mijloacele fără caracter jurisdicțional de reglementare pașnică.
Ca metodă de soluționare a diferendelor, negocierile au fost folosite cu deplin succes, alteori cu rezultate parțiale sau temporare, dar întotdeauna în mod util în conflictele ce au apărut în diferite zone ale globului cum au fost situația din Laos (1961-1962), din Vietnam, Criza din Zona Caraibelor (1962), problema Ciprului, disputa privind Iranul de Vest (1962), Conflictul Indo-Pakistanez, situația din Orientul Mijlociu sau din unele zone africane (Congo-Zimbabwe, Rodezia, etc.).
Secțiunea 2. Bunele oficii și medierea
Aceste mijloace reprezintă două forme speciale ale negocierilor diplomatice, prin care se urmărește soluționarea unui diferend internațional. Elementul specific al acestor mijloace pașnice este intervenția unui terț acceptat de statele în diferend.
Bunele oficii sunt definite ca fiind demersul întreprins pe lângă statele părți la un litigiu de un terț, stat sau organizație internațională, din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Bunele oficii au caracter facultativ, nu reprezintă nici drepturi, nici obligații pentru părțile în diferend sau pentru terți, fiind considerate ca accesorii ale negocierilor directe. Ca mijloc de soluționare pașnică a diferendelor, bunele oficii au fost prevăzute în Convenția de la Haga, precum și în Declarația de la Manila.
Mecanismul bunelor oficii este declanșat fie la inițiativa terțului care își oferă serviciile, fie la cererea părților în conflict. Oferta este preferabilă așteptării unei cereri din partea statelor în conflict pentru că, în majoritatea cazurilor, acestea au rețineri de a începe sau a relua negocierile directe sau de a face primul pas în această direcție, ca să nu fie interpretat ca un semn de slăbiciune ori modificare a poziției lor. În oferirea de bune oficii se impune tact, prudență și moderație spre a menaja susceptibilitățile părților în conflict și a evita impresia că se urmăreste obținerea unor avantaje proprii.
Obiectul bunelor oficii îl constituie fie preîntâmpinarea unui diferend între state, fie soluționarea unui diferend izbucnit deja. Rolul bunelor oficii este de a pregăti apropierea între părțile în diferend și de a facilita începerea trativelor între ele, în vederea soluționării diferendului sau de a le determina să-și reia negocierile între ele, dacă ele au fost întrerupte. Bunele oficii pot fi oferite nu numai de către state, ci și de către organizații internaționale și persoane oficiale. Rolul terțului încetează în momentul începerii negocierilor între părțile aflate în diferend. Terțul nu participă la negocierile dintre părțile în diferend și nici nu face propuneri referitoare la modul de soluționare a diferendului, el poate însă să le dea anumite sfaturi. Terțul poate acționa numai cu acordul prealabil al celor două părți în diferend.
Deși sunt cunoscute demult în istoria relațiilor internaționale, bunele oficii au avut o dezvoltare deosebită abia în sec. XIX în cadrul Congresului de la Viena din 1815, a Conferinței de Pace de la Paris din 1856 și a Congresului de la Berlin din 1878. În prezent ele sunt folosite pe scară largă în cadrul organizațiilor internaționale. Au fost întreprinse în cadrul Societății Națiunilor, dar mai ales de O.N.U., care le-a folosit frecvent și cu succes, fiind deseori folosite de Secretarul General al organizației.
Un exemplu de bune oficii sunt și acelea oferite de Franța Statelor Unite, Vietnamului de Nord și Vietnamului de Sud pentru a pune capăt ostilităților militare. Sunt, de asemenea, cunoscute bunele oficii oferite de Elveția în cursul anilor 1960-1961, pentru realizarea acordurilor dintre Franța și Guvernul provizoriu al Republicii Algeria, privind independența acestei foste colonii franceze.
Medierea constă tot în intervenția unui terț, care poate fi un stat, o organizație internațională sau o persoană fizică. Terțul nu se limitează numai la determinarea părților în diferend să poarte negocieri directe pentru soluționarea lui, ci și participă la aceste negocieri și poate face propuneri referitoare la felul în care se poate soluționa diferendul. Propunerile mediatorului nu sunt obligatorii pentru părțile în diferend, părțile având posibilitatea să refuze aceste propuneri. Mediatorul joacă un rol activ, stabilind el însuși modul de acțiune pentru soluționarea diferendului.
Medierea este prevăzută în mai multe tratate multilaterale, printre care: Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 privind reglementarea pașnică a conflictelor internaționale, Tratatul interamerican asupra bunelor oficii și medierii din 1936, Carta Națiunilor Unite, Pactul Ligii Statelor Arabe, Carta Organizației Statelor Americane, Carta Organizației Unității Africane, etc.
În practica internațională nu s-au stabilit până în prezent reguli precise de desfășurare a acțiunii de mediere. De altfel, flexibilitatea caracteristică acestui instrument este incompatibilă cu anumite norme rigide, prestabilite. Au fost stabilite, însă, obligațiile și comportamentul moderatorului, printre care: să fie imparțial, să dea dovadă de spirit de justiție și moderație, tact și echitate, să facă dovada cunoașterii exacte a problemei ce a dus la apariția conflictului. În toate tipurile de mediere, succesul depinde, în mare masura, de suplețea, comportarea mediatorului și de comportamentul părților.
Mediațiunea are un caracter facultativ, ceea ce își găsește expresia în inițiativa terțului care o oferă, în poziția părților care o pot accepta sau refuza, în orice moment, ca și în faptul că propunerile mediatorului nu sunt obligatorii pentru părțile în diferend.
Deși prezintă și unele asemănări, între mediațiune și bunele oficii există și deosebiri importante, între care cea mai importantă este că dacă în cazul bunelor oficii se urmărește crearea premiselor necesare pentru angajarea sau reluarea tratativelor directe, mediatorul ia parte el însuși în mod oficial și public la tratative, pe care le conduce, propunând părților propria sa concepție asupra modului de soluționare.
Un exemplu de mediere internațională este aceea îndeplinită în 1960 de Președintele Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, între India și Pakistan, pentru realizarea unui partaj al utilizării apelor fluviului Indus. Alte exemple mai recente de mediere sunt acelea oferite de fostul președinte al S.U.A., Jimmy Carter, în Haiti, Coreea de Nord și în Bosnia-Herțegovina.
Secțiunea 3. Ancheta internațională
Ancheta Internațională este o modalitate de soluționare pașnică, care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internațional, de către o comisie desemnată în acest scop de părțile aflate în diferend sau de către o organizaie internațională, comisie ale cărei concluzii au un caracter facultativ.
Consacrarea anchetei internaționale într-un act internațional multilateral s-a făcut, prima dată, în Convenția de la Haga din 1899 și, ulterior, în Convenția de la Haga din 1907.
Procedura anchetei impune crearea unei comisii internaționale de anchetă, care poate fi înființată numai în baza unui acord internațional încheiat de părțile în litigiu. Acordul prin care se înființează o comisie internațională de anchetă poate fi anterior unui diferend și cuprins într-un tratat special, bi sau multilateral, care prevede ancheta internațională ca mijloc pașnic de soluționare a diferendelor ce se pot ivi între părțile contractante.
Ca mijloc de soluționare, ancheta internațională este susceptibilă să se aplice unei categorii limitate de situații. Așa cum se arată în art. 9 din Convenția de la Haga din 1907 privind aplanarea conflictelor, ancheta internațională intervinte, în special, în situațiile care nu implică nici onoarea, nici interesele vitale ale părților, respectiv în acelea care s-au creat în jurul unui dezacord care privește fapte izolate și care poate fi rezolvat printr-o investigație imparțială și conștiincioasă.
Comisia internațională de anchetă se creează de către părțile în diferend, pe baza acordului dintre ele, în care se precizează: faptele pe care comisia trebuie să le cerceteze și elucideze, modul și termenul de alcătuire a ei, și întinderea împuternicirilor membrilor ei. Comisia se alcătuiește dint-un număr impar de membri, denumiți comisari, care pot fi cetățeni ai statelor părți la diferend, dar și ai unor state terțe. Comisarii sunt aleși și își îndeplinesc misiunea în calitate de specialiști, dar nu de reprezentanți ai statelor.
Desfășurearea lucrărilor comisiilor de anchetă are un caracter contradictoriu. Astfel, părțile sunt reprezentate de agenți care expun, fiecare, versiunea proprie asupra faptelor ce formează obiectul investigației. Cu acest prilej se pot prezenta diverse documente(înscrisuri, hărți), se pot audia martori și experți. Comisia se poate deplasa și pe teren, pentru a face constatări directe. Asemenea vizite nu se pot efectua, însă, fără acordul statelor pe teritoriul cărăra urmează să se desfășoare. În urma tuturor cercetărilor, Comisia de anchetă întocmește și adoptă, cu majoritate de voturi, un raport, care, ca și în cazul celorlalte mijloace diplomatice, nu este obligatoriu. În raport, Comisia de anchetă se va limita exclusiv la stabilirea situației de fapt, fără a propune soluții referitoare la fondul diferendului.
Convenția I de la Haga, din 1907, precizează că: lucrările comisiei vor avea un caracter contradictoriu, deliberările comisiei au loc cu ușile închise și rămân secrete; comisia își încheie lucrările printr-un raport, care se limitează numai la stabilirea faptelor și nu este o sentință judecătorească. Din aceste considerente, unii autori apreciază că ancheta nu este, strict vorbind, o metodă de reglementare pașnică, ci mai curând un mijloc pentru a găsi o bază de reglementare.
Procedura anchetei este folosită de multe ori în cadrul organizațiilor internaționale în îmbinare cu alte proceduri, mai ales cu cea a concilierii.
Secțiunea 4. Concilierea internațională
Concilierea internațională reprezintă un mijloc mai nou de soluționare pe cale diplomatică a unor diferende internaționale, în sensul că, spre deosebire de celelalte mijloace examinate, ea nu a fost menționată, de exemplu, în convenția de la Haga din 1907 privind aplanarea conflictelor internaționale. Acest mijloc se caracterizează prin examinarea unui diferend de către un organ prestabilit sau instituit după ivirea disensiunilor, cu scopul soluționării punctelor litigioase dintre părțile în diferend și împăcarea lor.
Astfel, Concilierea internațională poate fi definită o metodă de soluționare pașnică în conformitate cu care un diferend internațional este examinat de către un organ colegial prestabilit sau alcătuit ad-hoc, compus din persoane particulare, numite sau agreate de părți, care în vederea ajungerii la o înțelegere, propune o soluție de împăcare pe care părțile o pot accepta sau o pot respinge.
Ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale, concilierea internațională a apărut în primii ani ai sec. XX, mai ales prin adoptarea tratatelor Bryan și Knox. Ulterior au fost adoptate mai multe documente internaționale care au imprimat concilierii o importanță foarte mare, printre acestea fiind: Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor, cap. II (1957), Convenția asupra dreptului tratatelor, anexa (1969), Convenția C.S.C.E. privind concilierea și arbitrajul (1992), etc.
Procedura concilierii se desfășoară, ca și în cazul anchetei, prin intermediul unei comisii. Comisia de conciliere se alcătuiește dintr-un număr impar de conciliatori. Părțile la diferend propun, de regulă, un număr egal de membri dintre propriii cetățeni, care aleg la rândul lor, unul sau mai mulți conciliatori, cetățeni ai altor state, neimplicate în diferend.
Comisia de conciliere cercetează nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face și recomandări asupra modului de soluționare a lui. Toate acestea fiind cuprinse în raportul pe care îl întocmește comisia internațională de conciliere.
Recomandările sau avizele acestei comisii nu sunt obligatorii pentru părțile aflate în diferend, rolul comisiei fiind doar să concilieze părțile în diferend. Recurgerea la acest mijloc pașnic este obligatorie numai în cazul când statele respective au stabilit acest lucru, în prealabil, pe cale convențională.
Concilierea are o sferă mai largă de cuprindere decât ancheta internațională, deoarece nu se oprește la cercetarea faptelor și analiza lor, ci face și recomandări de soluționare a litigiului. Prin procedura ei de lucru, Comisia internațională de conciliere este un mijloc pașnic, care se apropie de mijloacele pașnice jurisdicționale. Aceasta își încheia activitatea prin adoptarea unui proces-verbal, în care se constată fie că părțile în diferend s-au înțeles, sau că ele nu au putut fi conciliate.
Exemple de diferende internaționale soluționate prin intermediul concilierii sunt: diferendul danezo-belgian, din 1952, diferendele dintre Franța și Elveția din 1955, dezacordul dintre Grecia și Italia din 1956, diferendul dintre Franța și Maroc, din 1957, în legătură cu deturnarea unui avion în care se găsea Ben-Bella, om de stat algerian, care avea să devină ulterior primul președinte al Algeriei libere.
2.2. Mijloace jurisdicționale de soluționare a diferendelor internaționale
Dintre mijloacele jurisdicționale fac parte :
arbitrajul internațional (instanță ad-hoc sau/și permanentă);
instanțele de judecată internaționale permanente (Curtea Internațională de Justiție, Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării).
Atât în cazul arbitrajului internațional, cât și al justiției internaționale, diferendul se rezolvă prin hotărârea unui organ (arbitral sau judecătoresc) căruia părțile îi supun diferendul și se angajează să accepte și să execute hotărârea, care este obligatorie numai pentru părțile în cauză.
Secțiunea 1. Arbitrajul internațional
Din punct de vedere istoric, arbitrajul desemnează reglementarea judiciară a diferendelor internaționale, fiind cunoscut încă din antichitate (Grecia antică, China antică), fiind utilizat în evul mediu și epoca modernă, dar și în cea contemporană.
Arbitrajul este, de regulă, definit ca o modalitate jurisdicțională de soluționare a diferendelor prin care părțile unui diferend (potențial sau existent), îl supun (în principiu, prin clauză compromisorie sau prin acord compromisoriu) deciziei unei terțe părți (care poate fi o persoană sau mai multe), care este rezultatul unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre (de regulă) definitivă și pe care părțile își iau angajamentul s-o respecte.
Prima reglementare sistematică a arbitrajului internațional s-a făcut prin Convenția I de la Haga, pentru aplanarea conflictelor internaționale, din anul 1907. Convenția prevede, în art. 37, că: “Arbitrajul internațional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători aleși de ele și pe baza respectării dreptului. Recurgerea la arbitrajul internațional implică obligația de a se supune hotărârii arbitrale cu bună-credință”. Astfel, statele sunt unicele entități în drept de a supune litigiile procedurii arbitrale.
Obiectul arbitrajului internațional îl constituie diferendele dintre state susceptibile a fi rezolvate prin aplicarea drepturilor, adică diferendele legate de interpretarea tratatelor, de violarea lor de pagubele cauzate prin aceste violări, de modul de a le repara. Instanța de arbitraj își încetează activitatea în momentul adoptării hotărârii sale.
Temeiul existenței și funcționării instanței de arbitraj internațional este libera voință a părților într-un diferend, manifestată prin acordul intervenit între ele, de a recurge la acest mijloc pașnic. Acest acord poate îmbrăca următoarele forme :
a) compromisul – un acord special care are ca obiect litigiul concret ce s-a născut între părți.
Instanța de arbitraj internațional poate fi constituită dintr-un arbitru unic, dacă părțile în diferend au hotărât așa, sau dintr-un organ colegial ad-hoc, sau dintr-un tribunal preconstituit de către statele în diferend.
Acordul de compromis, fiind un tratat internațional este supus prevederilor dreptului tratatelor. Validitatea acordului de compromis este importantă, deoarece de ea depinde legalitatea procedurii de arbitraj și a hotărârii arbitrale. Nulitatea acordului de compromis atrage după sine nulitatea întregii proceduri arbitrale, iar sentința este lipsită de valoare juridică. Acordul de compromis intrat în vigoare este lege pentru părțile în diferend și pentru tribunalul arbitral. Puterile arbitrilor sunt demitate prin actul de compromis, aceștia ocupându-se numai de problemele pentru care au fost sesizați, nu și de altele.
b) Acordul părților într-un diferend de a-l supune arbitrajului internațional poate avea și forma de „clauză compromisorie” – o stipulare cu caracter special sau general dintr-un tratat bi- sau multilateral, prin care statele- părți se obligă ca, în cazul apariției unui diferend între ele, se-l soluționeze prin recurgerea la arbitraj. Clauza compromisorie se referă, de obicei, la un diferend eventual dintre state, un diferend care se poate ivi în viitor. Clauza compromisorie poate fi generală, când se aplică tuturor diferendelor care se pot ivi între statele respective, sau poate fi specială, când se referă numai la diferendele privind interpretarea sau aplicarea tratatului care o prevede.
Acordul statelor aflate într-un diferend de a recurge la arbitrajul internațional poate îmbrăca forma „tratatului general de arbitraj permanent”. Obiectul tratatului respectiv este stabilirea unei clauze compromisorii cu aplicare generală între părțile contractante. Un exemplu de asemenea tratat este cel franco-britanic din 1903, care a fost primul Tratat de arbitraj permanent, semnat în Europa.
Secțiunea 1. Organizarea și funcționarea tribunalului arbitral
Tribunalul arbitral este un organ instituit prin acordul părților pentru a judeca un diferend dintre ele, potrivit normelor, urmând o procedură jurisdicțională și pronunțând sentința motivată. Tribunalul este propriul său judecător în ce privește competența sa. Faptul că tribunalul este competent să-și aprecieze competența sa nu îi dă dreptul, însă, să facă abuz de putere, ceea ce atrage după sine lipsa de valoare juridică a hotărârii sale.
Tribunalul arbitral poate avea câteva forme:
Cu arbitru unic – în general, ca arbitru unic este desemnat un șef de stat (sau monarh) sau personalități proeminente pe plan international, această formulă fiind tot mai puțin folosită. Exemplu: speța “Canalul Beagle” (1977), unde, în conformitate cu un tratat din 1902, regina Angliei a fost desemnată ca arbitru pentru soluționarea disputelor teritoriale dintre Chile și Argentina.
Comisii mixte paritare, în care fiecare parte desemnează un număr egal de membri naționali. De exemplu: Marea Britanie și SUA au folosit cu succes această formulă în cadrul Tratatului Jay din 1794. În cazul imposibilității luării unei decizii, acestora li se adaugă un al treilea (cincilea) arbitru.
Tribunalele arbitrale cu un număr impar de arbitri. În cadrul acestei forme sunt posibile două variante:
Trei (sau cinci) artbitri, dintre care fiecare parte desemnează câte unul (sau câte doi) arbitri, al treilea (sau al cincilea) arbitru (președintele tribunalului) fiind numit de comun acord de către părți. Drept exemplu menționăm speța “Insulele Hanish” (Yemen c. Eritreea, 1999).
Cinci arbitri, dintre care fiecare parte desemntează câte un arbitru național, ceilalți trei fiind neutri. Aceștia din urmă pot fi desemnați fie de către părți, fie de către cei doi arbitri naționali, fie de către o autoritate neutră. Președintele tribunalului este, în acest caz, ales de către și dintre cei trei arbitri neutri. Exemplu practic în acest sens este speța “Laguna del desierto” (Argentina c. Chile, 1995).
Procedura arbitrală este stabilită de tribunal și are un dublu aspect: o fază scrisă și una orală. În cadrul fazei scrise se transmit memorii, contramemorii și, eventual, replici și duplici, care sunt confidențiale, iar în cadrul fazei orale, părțile se ascultă în ordinea alfabetică sau prin tragere la sorți, dezbaterile, nefiind, de regulă, publice. Deliberarea este secretă.
Sentința arbitrală cuprinde o expunere de motive și un dispozitiv. Convenția I de la Haga, din 1907, prevede cerința ca sentința arbitrală să fie motivată și prin ea se „soluționează diferendul în mod definitiv și fără drept de apel”. În caz de diferend între părți cu privire la interpretarea sentinței arbitrale sau în ce privește aplicarea ei, tribunalul arbitral care a dat acea sentință este competent să soluționeze litigiul ivit, dacă nu există o altă înțelegere între părți.
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că sentința arbitrală nu poate produce efecte decât între părți, se bucură de autoritatea lucrului judecat (art. 81 și 84 din Convenșia de la Haga din 1907), dar nu are un caracter executoriu, ea este, deci, obligatorie pentru părți, are un caracter definitiv, dar nu este executorie.
Totuși, sentința poate fi atacată:
În interpretare. De exemplu: cazul “Canalul Mânecii” (“Marea Iroise”) între Marea Britanie și Franța (1977), când sentința a fost interpretată de același tribunal în 1978;
În revizuire, dacă după pronunțarea sentinței se descoperă un fapt nou care, dacă ar fi fost cunoscut de tribunal, ar fi fost de natură să modifice semnificativ sentința. Partea care îl invocă nu trebuie să fi putut cunoaște faptul în cauză.;
În nulitate, dacă s-a constatat una dintre următoarele circumstanțe:
arbitrii și-au depășit competența lor;
coruperea unui arbitru de către una din părțile în litigiu;
sentința arbitrală nu a fost motivată; tribunalul arbitral a săvârșit abateri grave de la regulile procedurale fundamentale;
în cazul nulității compromisului sau în cazul în care una dintre părțile în litigiu a exercitat constrângeri asupra arbitrilor.
Exemplu în acest sens poate servi faptul că, în 1958, CIJ a fost sesizată cu privire la validitatea sentinței arbitrale din 1906 a Regelui Spaniei, prin care se soluționa un diferend de frontieră între Nicaragua și Honduras, C.I.J pronunțându-se în 1960 cu privire la excesul de putere al arbitrului.
Recursul la o sentință arbitrală este o excepție de la caracterul definitiv al sentinței.
Rolul principal în realizarea procedurii de arbitraj a fost conferit Curții Permanente de Arbitraj, care a fost înființată la Haga în 1899, fiind confirmată prin Convenția de la Haga din 1907.
Curtea Permanentă de Arbitraj nu este, de fapt, o instanță juridică internațională. Ea este formată din persoanele propuse, în număr de câte patru, de către statele părți ale convenției, în prezent 117 la număr. Persoanele respective sunt înscrise cu titlu de membri ai Curții.
Curtea Permanentă de Arbitraj are un „Birou internațional” ca organ permanent al ei, care îndeplinește și funcția de grefă. Biroul internațional este condus de către un Secretar General.
Din 1902 și până în prezent, CPA a soluționat în jur de 57 de cazuri. În prezent, Curtea are spre soluționare 6 cazuri de litigii între state.
În anul 1957, în cadrul Consiliului Europei a fost adoptată „Convenția Europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor”, în care se reglementează, pe plan regional, arbitrajul internațional. Convenția admite că și diferendele politice dintre state pot fi supuse arbitrajului, dacă părțile în diferend n-au hotărât să-l supună concilierii, sau în cazul când recurgerea la conciliere nu a dat rezultate. În prezent se manifestă preocuparea de a se perfecționa procedura arbitrajului și de a o valorifica mai bine în eforturile de soluționare a diferendelor și de menținere a păcii și securității internaționale.
O reglementare mai recentă în materia arbitrajului este făcută în „Convenția asupra dreptului mării”, din 1982. Ea prevede înființarea unui „arbitraj special”. Acest tribunal de arbitraj special va fi competent să judece diferendele ivite între părțile contractante ale convenției în legătură cu interpretarea ei sau cu aplicarea prevederilor sale în domeniul pescuitului, protecției și conservării mediului marin, al cercetării științifice marine, al navigației și a apărării mediului marin.
În ultima perioadă s-a recurs la arbitraj mai ales pentru cazuri de delimitări teritoriale și delimitări ale platoului continental între diferite state (Franța-Canada; Franța-Marea Britanie; Egipt-Israel; Argentina-Chile).
Secțiunea 2. Jurisdicția Internațională Permanentă
Justiția Internațională cunoaște, în evoluția sa, câteva momente caracteristice:
O primă încercare de constituire a unei Curți Internaționale o reprezintă crearea, în 1907 a Curții de Justiție a Americii Centrale, în conformitate cu Tratatul de la Washington din același an.
Un alt moment important este cel al constituirii, în 1920, în temeiul art. 14 din Pactul Societății Națiunilor – a Curții Permanente de Justiție Internațională, precum și
Cel al înființării Curții Internaționale de Justiție – în temeiul art. 7 din Carta Națiunilor Unite.
Având în vedere că, Curtea de Justiție a Americii Centrale a avut o perioadă scurtă de existență, între 1907-1918 și a fost creată de numai 5 state, aceasta nu a prezentat o importanță deosebită pentru societatea internațională.
Comunitatea internațională, însă, a devenit martora unei experiențe internațioale reale a unui sistem judiciar permanent prin constituirea Curții Permanente de Justiție Internațională (C.P.J.I.). Statutul C.P.J.I. a fost adoptat în unanimitate de Adunarea Generală a Societății Națiunilor în decembrie 1920 și a intrat în vigoare în 1921, după întrunirea ratificărilor necesare. Curtea a început să funcționeze având sediul la Haga, din 1922, desfășurând până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, timp de 18 ani, o activitate notorie: a emis 88 de decizii, dintre care 31 sentințe, 27 avize consultative și 30 de ordonanțe. Deși a fost prevăzută în Pactul Societății Națiunilor și a fost înființată în virtutea acestuia și, ca urmare, a voinței statelor membre ale Societății Națiunilor, C.P.J.I. a funcționat în afara acestei organizații.
După al Doilea Război Mondial locul Curții Permanente de Justiție Internațională a fost luat de Curtea Internațională de Justiție, însă, deși în fapt există numeroase elemente de continuitate în ce privește competența acesteie, Curtea Internațională de Justiție nu este considerată continuatoarea juridică a Curții Permanente de Justiție Internațională.
Subsecțiunea 2.1. Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție a luat ființă pe baza Cartei Națiunilor Unite, care a fost întocmită și adoptată la Conferința de la San Francisco (25 aprilie – 26 iunie 1945), conferință la care au participat 50 de state aflate în război împotriva statelor fasciste. Conform art. 92 al Cartei, Curtea Internațională de Justiție constituie principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Totodată, în Cartă nu numai că s-a statornicit organizarea și activitatea Curții, ci s-a considerat că Statutul Curții, care cuprinde pe lângă principii generale și reglementarea unor probleme de amănunt cu un specific juridic de organizare și procedură, face parte integrantă din cartă.
Cele mai însemnate principii, care au stat în atenția făuritorilor Cartei cu privire la înființarea Curții Internaționale de Justiție se regăsesc în capitolul XIV (art.92-96) al Cartei. Același capitol (art. 93, al. 1) dispune că toți membrii Națiunilor Unite sunt ipso facto părți la Statutul Curții. Astfel, soarta Curții Internaționale de Justiție a fost legată de soarta Organizației Națiunilor Unite, organizație concepută ca un puternic instrument al păcii mondiale pentru o îndelungată perioadă.
Caracterul facultativ al jurisdicției Curții este înscris în art. 33 și 95 din Cartă, potrivit căreia membrii O.N.U. pot încredința soluționarea litigiilor ivite între ei altor instanțe, în conformitate cu acordurile existente sau care se vor încheia în viitor. Carta prevede că statele membre ale O.N.U. sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții în cazul în care recurg la soluționarea de către Curte a litigiilor. Nerespectarea de către una dintre părți, a obligațiilor ce decurg dintr-o hotărâre a Curții, îndreptățește cealaltă parte să se adreseze Consiliului de Securitate, care, dacă consideră necesar, poate face recomandări sau lua măsuri în vederea aducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărâre.
A. Componența Curții Internaționale de Justiție
Curtea cuprinde 15 judecători, aleși de Adunarea Generală a O.N.U. și de Consiliul de Securitate pe un mandat de 9 ani, cu drept de realegere. Persoanele care candidează pentru funcția de judecători la Curte trebuie să aibă înalte calități morale, să poată ocupa cele mai înalte funcții judiciare în țara lor și care au o competență recunoscută în materie de drept internațional. În acest sens se recomandă ca fiecare grup național să consulte cea mai înaltă curte de justiție, facultățile și școlile de drept din țara sa, academiile naționale și secțiile naționale ale academiilor internaționale dedicate studierii dreptului. Pe toată durata funcționării, membrii Curții nu au dreptul să exercite funcții politice sau profesionale, inclusiv avocatura sau o altă funcție care ar crea obligația de a da consultații juridice.
Alegerea judecătorilor se face după o procedură amănunțită reglementată în Statut. Ei sunt aleși prin votul separat al Adunării Generale și Consiliului de Securitate, dintr-o listă de candidați propuși de guvernele țărilor membre ale O.N.U. și alcătuită în baza listei de membri ai Curții Permanente de Arbitraj, pentru alegerea lor fiind necesară majoritatea absolută a voturilor Adunării Generale și Consiliului de Securitate. Conform art. 13 din Statutul C.I.J., O treime din judecători sunt aleși la fiecare 3 ani, astfel încât instanța își reînnoiește treptat membrii.
În alegerea judecătorilor Curții se are în vedere ca ei să reprezinte marile forme de civilizație existente în lume și în principalele sisteme juridice existente în comunitatea internațională. Judecătorii Curții pe timpul mandatului lor, nu pot exercita vreo funcție politică sau administrativă în țara lor și nici vreo activitate profesională.
Judecătorii Curții se bucură de privilegii și imunități diplomatice, pe timpul mandatului lor, fiind considerați în Olanda ca având rang de șefi de misiuni diplomatice.
Activitatea Curții este condusă de un președinte, iar în lipsa acestuia, de vicepreședinte. Potrivit Regulamentului Curții, președintele conduce ședințele de judecată, cu excepția cazului în care este cetățean al unui stat aflat în litigiu; dacă și vicepreședintele se află în aceeași situație sau este împiedicat să participe, ședința de judecată este prezidată de cel mai vechi judecător dintre cei prezenți.
Curtea se consideră constituită cu un număr de minimum 9 membri, iar potrivit Statutului (art.31), atunci când una dintre părți nu are în componența Curții un judecător al statului respectiv, ea poate desemna, pentru acel litigiu, un judecător ad-hoc. La fel se procedează și în cazul în care ambele părți nu au, între membrii Curții, judecători. Desemnarea, în asemenea situații, de judecători ad-hoc nu are însă caracter obligatoriu; în practică au existat litigii pentru care părțile, deși aveau un asemenea drept, au renunțat să desemneze judecători ad-hoc.
Obligațiile și drepturile judecătorilor se caracterizează prin principii statornice în general pentru magistrații de pretutindeni. Unul dintre cele mai însemnate principii este acela al independenței judecătorilor. Astfel, la intrarea în funcție, ei își iau un angajament solemn, care poate fi asimilat unui jurământ. Un element indispensabil, menit să le asigure independența în hotărârile pronunțate este faptul aceștia sunt inamovibili.
În ceea ce privește apartenența lor la țara ai cărei cetățeni sunt, judecătorii își afirmă poziția de independență fie printr-o motivare personală în plus, atunci când opinează în favoarea țării lor, fir prin manifestarea unei opinii contrare poziției și intereselor țărilor din care provin.
B. Competența jurisdicțională a Curții Internaționale de Justiție
Competența Curții este deschisă numai pentru diferendele ivite între state, părți într-o cauză judecată de ea și numai statele care sunt parte contractantă a Statutului ei. Competența C.I.J. reprezintă funcțiile și puterile conferite acesteia prin Carta O.N.U., Satut și Regulament.
Conform prevederilor Statutului, Curtea este competentă să judece diferendele supuse ei de către părțile la acel diferend, ca și toate chestiunile prevăzute expres în Carta O.N.U. sau în alte tratate și convenții internaționale, în vigoare. Regula generală ce determină competența Curții este caracterul facultativ al ei. Regula respectivă implică acordul expres al părților de a supune diferendul dintre ele Curții Internaționale de Justiție și a fost confirmată de ea, în mai multe decizii ale sale. Deci, competența Curții devine obligatorie pentru un stat care declară că recunoaște această obligativitate privind competența Curții, în raport cu orice alt stat, care a acceptat și el această obligativitate. În general, statele acceptă obligativitatea competenței Curții pentru diferendele de natură juridică.
Declarația de acceptare (facultativă) a competenței obligatorii a Curții este un act unilateral al unui stat, prin care el acceptă competența obligatorie a Curții Internaționale de Justiție pentru soluționarea unor diferende care se pot ivi în relațiile sale cu alte state, care și ele au acceptat această obligativitate.
Declarația de acceptare este un act generator de efecte contractuale în relațiile cu alte state. Această declarație poate fi făcută oricând de un stat și sub forma aleasă de el. Ea poate fi necondiționată sau condiționată de reciprocitatea mai multor state sau anumitor state. Declarația de acceptare a obligativității competenței Curții poate cuprinde anumite limitări în timp (în ce privește valabilitatea ei, pe câți ani) și în ce privește obiectul ei, în sensul că obligativitatea competenței Curții este acceptată numai pentru anumite diferende. La fel, declarația de acceptare poate fi retrasă de către statul care a dat-o.
Obligativitatea competenței Curții Internaționale de Justiție poate rezulta, pentru state, și din prevederile unor tratate internaționale. Unele tratate internaționale stabilesc competența obligatorie a Curții în soluționarea diferendelor care se pot ivi între părțile lor contractante fie în legătură cu interpretarea tratatului respectiv și aplicarea lui, fie cu privire la diferendele de natură juridică, din punct de vedere al dreptului internațional.
Competența Curții Internaționale de Justiție are un dublu aspect: competența contencioasă și competența consultativă.
B1. Competența contencioasă a Curții Internaționale de Justiție
Competența contencioasă a C.I.J. poate fi privită din două puncte de vedere: al subiectelor de drept internațional care se pot prezenta în fața sa – ratione personae – și al diferendelor care i se supun – ratione materiae.
În ceea ce ține de ratione personae, competența contencioasă se extinde asupra statelelor membre ale O.N.U. și asupra statelor nemembre O.N.U., dar care au devenit parte la Statut. Articolul 93, alin. 2 din Cartă prevede că un stat care nu este membru al Națiunilor Unite poate deveni membru la Statutul Curții în condiții ce urmează a fi determinate în fiecare caz în parte de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.
În ceea ce privește organizațiile internaționale, deși potrivit articolului 34, alineatul 1 din Statutul Curții, accesul acestora la Curte este interzis, deoarece textul se referă exclusiv la state, există totuși o colaborare între Curte și organizațiile internaționale și anume (art. 34, alin. 1 și 2):
În condițiile prevăzute de Statutul Curții, aceasta poate cere de la organizațiile internaționale guvernamentale informații privind cauzele care se află în fața ei și va primi asemenea informații prezentate din proprie inițiativă de la organizațiile menționate.
Ori de câte ori interpretarea actului constitutiv al organizației internaționale sau al unei convenții internaționale în temeiul unui asemenea act este pusă în discuție într-o cauză deferită Curții, grefierul Curții va înștiința organizația interesată și îi va comunica copii de pe întreaga procedură scrisă.
Chiar dacă s-a discutat mult despre principiul jurisdicției obligatorii în toate cazurile pentru statele membre ale O.N.U., acesta nu a fost acceptat la Conferința de la San Francisco, după cum nu fusese acceptat nici de către Liga Națiunilor cu privire la jurisdicția Curții Permanente de Justiție Internațională. Neacceptarea jurisdicției obligatorii a Curții de către state este firească și își are originea în voința acestora de a-și păstra neștirbită independența de acțiune. Respectiv, Curtea poate fi solicitată să soluționeze toate litigiile pe care părțile doresc să le rezolve prin intermediul Curții Internaționale de Justiție.
Referitor la ratione materiae, în competența Curții cad toate litigiile dintre statele membre ale Statutului, litigii deduse din nerespectarea unor tratate mai vechi, aflate încă în vigoare și care prevăd jurisdicția obligatorie a Curții Permanente de Justiție Internațională sau instituirea unei jurisdicții de către Liga Națiunilor.
Totuși, statele care aderă la Statutul Curții pot accepta jurisdicția obligatorie a Curții, printr-o declarație prealabilă. Acceptarea prealabilă a jurisdicției obligatorii a Curții are efecte numai pe bază de reciprocitate, adică numai dacă litigiul există între două state care au depus declarații prealabile. Această declarație prealabilă, însă, nu se referă la toate litigiile, ci numai la acelea care au drept obiect :
a) interpretarea unui tratat;
b) clarificarea unui principiu de drept internațional;
c) constatarea unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unui angajament internațional;
d) natura sau întinderea unei repartiții datorită ruperii unui angajament internațional.
Deciziile Curții se sprijină, în principal, pe principii și norme de drept internațional. Alte temeiuri sunt convențiile internaționale recunoscute ca atare expres de statele în litigiu și cutuma internațională. Precedentul judiciar și doctrina pot, de asemenea, servi ca „mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor juridice”. În deciziile sale, C.I.J. nu poate depăși voința părților privind limitele litigiului ce urmează a fi soluționat.
Forța obligatorie a hotărârilor Curții decurge indirect din prevederea potrivit căreia ele nu sunt obligatorii dacât pentru părțile în diferend și pentru diferendul respectiv.
B2. Competența consultativă a Curții Internaționale de Justiție
Competența consultativă reprezintă puterea conferită Curții prin actele sale constitutive, de a da avize consultative în orice problemă juridică la cererea oricărei instituții autorizate să facă o asemenea cerere, prin sau în conformitate cu Carta O.N.U. Avizul consultativ reprezintă un răspuns calificat al Curții asupra unei chestiuni juridice aflate în dezbaterea organelor O.N.U. sau a instituțiilor specializate ale acesteia și nu are un caracter obligatoriu. Instituțiile specializate ale O.N.U. sunt organizații internaționale, a căror activitate are ca obiect coordonarea relațiilor dintre state în domeniul științei, educației, culturii, ocrotirii sănătății, agriculturii, transporturilor aeriene, comunicațiilor, muncii, finanțelor, meteorologiei, etc..
Carta prevede, în art. 96, că “Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot cere Curții avize consultative în orice problemă cu caracter juridic, celelalte organe și instituții nu ar putea cere avize decât în „probleme juridice care se ivesc în cadrul sferei lor de activitate”. Pornind de la această prevedere, în cursul anilor, Adunarea Generală a adoptat mai multe rezoluții, prin care a autorizat diferite organe și instituții ale O.N.U. să ceară avize consultative Curții. Astfel, dintre organele și instituțiile specializate ale O.N.U. care au obținut autorizarea de a cere avize fac parte: Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Organizația Internațională a Muncii, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, Organizația pentru Educație, Știință și Cultură.
Statele nu pot cere avize, deoarece activitatea consultativă a organului judiciar principal al Națiunilor Unite este strict limitată, mărginindu-se, potrivit prevederilor Cartei, la sprijinul juridic pe care numai Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și organele sale prevăzute în Cartă – și în condițiile Cartei – îl pot solicita.
Într-adevăr, dacă s-ar deschide posibilitatea ca statele să ceară unilateral avize, fie numai în chestiuni juridice în legătură cu care ar exista interese interstatale contradictorii, Curtea ar fi pusă în situația delicată de a se pronunța, pe cale consultativă, în litigii pentru soluționarea cărora i-ar lipsi acordul prealabil al părților și în care, eventual, numai una dintre părți ar fi prezentă. Ori, în ceea ce privește statele, unul dintre principiile fundamentale ale activității Curții Internaționale de Justiție este acordul prealabil pe care părțile litigante trebuie să-l dea pentru ca diferendul existent să fie soluționat de Curte.
În principal însă, argumentul pentru care activitatea consultativă a Curții este limitată la sesizările organelor prevăzute în art. 96 din Cartă, constă în efectele negative pe care eventualele avize consultative le-ar avea, dacă ar fi date la solicitarea unilaterală a unui stat, efecte care ar consta, probabil, în nerecunoașterea autorității unor avize date în condiții de solicitare unilaterală, și care ar aduce deci atingeri prestigiului Curții.
Conținutul problemei ridicate în fața Curții prezintă o importanță foarte mare, pentru că, pe de o parte, multe dintre problemele internaționale au nu numai caracter politic, ci și unul juridic, de drept internațional. Pe de altă parte, unele dintre asemenea probleme au un caracter național, se ivesc pe teritoriul unui anumit stat, și se rezolvă prin voința autorităților statului respectiv, iar Carta O.N.U. prevede ca unul dintre principiile sale fundamentale Principiul neimixtiunii Națiunilor Unite în problemele interne ale statelor membre.
Avizele au o mare valoare din punctul de vedere al dreptului internațional. Stabilirea existenței caracterului juridic al unei probleme cu prilejul verificării competenței în materie consultativă și, ulterior, cu prilejul soluției date în acea problemă, solicită o largă motivare a Curții cu privire la caracterul problemei ridicate. Această motivare, conținutul soluției date în drept, îmbogățește dreptul internațional, soluțiile date prin aviz putând fi invocate drept cazuri de precedență.
În ceea ce privește stabilirea la cazul concret a competenței în materie consultativă, Curtea își verifică competența singură, ca și în activitatea de judecată, iar referitor la libera apreciere a Curții cu privire la acordarea avizelor, art. 65 al Statutului precizează că acest organ nu are obligația să se pronunțe cu privire la o cerere de aviz. Cu privire la acest drept discreționar al Curții de a se pronunța în materie consultativă, s-a exprimat părerea ca acest drept să fie folosit restrictiv ori de câte ori ar fi vorba de un litigiu între două state.
Aspectul principal al problemelor ce se pun în legătură cu competența Curții Internaționale de Justiție este următorul: dacă în materie contencioasă, competența Curții se poate extinde la orice diferende ivite între state constând în fapte care produc daune concret materiale, precum și la conflicte cu caracter politic sau la litigii în care tezele adverse prezintă mai cu seamă aspectele juridice ale susținerilor, în materie consultativă Carta și Statutul limitează competența Curții la probleme juridice.
Un aspect foarte important și foarte dezbătut al activității consultative a Curții Internaționale de Justiție îl prezintă efectul juridic al avizului consultativ.
Controversele pornesc de la înțelesul noțiunii de „aviz consultativ”.
Dacă o hotărâre judecătorească constituie o soluție impusă, dar și dată în condițiile legii sau, în cazul Curții Internaționale de Justiție, acceptată ca atare de părțile interesate pe baza Statutului Curții la care sunt membre și a consimțământului statelor-părți care au căzut de acord în prealabil de a supune un anumit litigiu acestui for de justiție internațională, avizul consultativ constituie o părere, dar cuprinde în același timp și un sfat.
Dacă această părere-sfat pornește de la un organ competent, de mare autoritate în materie, ea poate influența opinia publică. În cazul unui organ cum este Curtea Internațională de Justiție, un asemenea aviz poate avea răsunet în opinia publică internațională, poate crea, întări sau slăbi un anumit curent de opinie sau poate servi ca bază a rezolvării unor situații internaționale complexe. Totuși, avizele consultative nu leagă Curtea și nu au autoritatea recunoscută a lucrului judecat pe care o au deciziile sale.
Activitatea C.I.J. a fost foarte redusă în ce privește competența sa consultativă, astfel că, în trei decenii de activitate a dat numai 16 avize consultative față de cele 27 date de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, între anii 1922 – 1935.
C. Procedura de soluționare a litigiilor deferite Curții.
Curtea Internațională de justiție este autorizată să își elaboreze și să își adopte propriile reguli de procedură. Actualele reguli au fost adoptate în 1978 și amendate cel mai recent la 29 septembrie 2005.
Curtea poate judeca având un complet format dintr-un număr de minimum 9 membri. Limbile oficiale în care se desfășoară judecata și în care, în mod obligatoriu și egal, se pronunță deciziile Curții sunt franceza și engleza, în afară de cazul în care părțile, cu asentimentul Curții, cad de acord să folosească o altă limbă. Lucrările Curții, care reflectă activitatea de judecată a acesteia, sunt, de asemenea, publicate atât în limba franceză, cât și în cea engleză.
Procedura de judecată este alcătuită din două faze: una scrisă și alta orală, ordinea citării lor indicând în același timp și suita cronologică. În realitate, această diferențiere, prevăzută expres în Statut este improprie, deoarece consemnarea scrisă a desfășurării orale a procesului, concluziile scrise, procesele-verbale de ședință și, în general, toate actele încheiate în cursul desfășurării procesului au și un caracter de procedură scrisă, independent de caracterul oral și de contradictorialitatea dezbaterilor în fața Curții.
Regulile procedurale ale Curții sunt expuse în capitolul III al Statutului și în Regulamentul său de funcționare (Titlul III, Secțiunea c., art 38-72). Regulamentul, reprezentând voința Curții, poate fi modificat oricând de plenul judecătorilor instanței, în cadrul prevăzut de Statut. Astfel, înseși părțile, în deplin acord, într-un anumit caz, pot cere Curții să aplice o altă procedură decât cea prevăzută în Regulament, însă cu respectarea regulilor de Statut.
Curtea poate fi sesizată fie prin notificarea de către părțile care au căzut de acord să supună un litigiu spre soluționare (acordul numit „compromis”), fie prin cererea unilaterală, a uneia dintre părți. După primirea cererii, aceasta este comunicată de îndată, prin grija grefierului Curții, nu numai părților interesate, ci și tuturor statelor membre ale Națiunilor Unite, precum și acelor state care au aderat la Statutul Curții.
Comunicarea cererii către statele membre ale Națiunilor Unite se face prin secretariatul O.N.U. Când cere aceasta, Curtea poate „indica” măsurile provizorii de asigurare, de consemnare a intereselor pe care părțile le au în proces. Măsurile provizorii pe care Curtea le poate lua în cursul procesului trebuie indicate nu numai părților, ci și Consiliului de Securitate. Prudența extremă manifestată de autorii Statutului Curții Internaționale de Justiție în astfel de cazuri reflectă dificultatea esențială pe care o întâmpină înfăptuirea justiției internaționale: greutatea de a aduce la îndeplinire și de a face să fie respectate hotărârile unei instanțe internaționale.
În fața Curții, părțile sunt reprezentate de agenți și coagenți (de regulă, din Ministerele Afacerilor Externe ale statelor părți la diferend), care sunt asistați de consilieri sau avocați.Atât agentul reprezentant al țării-parte în instanță, cât și persoanele care-l asistă, se bucură de privilegiile și imunitățile necesare pentru exercitarea liberă a drepturilor lor procedurale.
În cadrul primei faze a procedurii de judecată, denumită în Statut procedura scrisă, părțile din proces comunică atât Curții, cât și una alteia memoriile și contramemoriile, eventualele replici, precum și orice alte documente prezentate în sprijinul tezelor susținute. Termenele pentru depunerea actelor astfel menționate sunt stabilite de Curte, pe cât posibil cu acordul părților. Curtea ia, de asemenea, orice măsuri necesare în vederea administrării probatoriilor. Întreaga procedură preliminară se efectuează în decursul unei perioade lungi, pe baza unor termene dinainte fixate, fapt care are drept rezultat o anumită încetineală în rezolvarea cauzelor.
Soluționarea operativă a cauzelor a constituit una din preocupările autorilor Statutului Curții Internaționale de Justiție. În vederea obținerii unui asemenea rezultat, Curtea constituie anual Camera de procedură sumară, din care fac parte de obicei președintele și vicepreședintele Curții. Camera de procedură sumară se compune din 5 judecători, în calitate de membri titulari și din alți 2, ca membri supleanți. Pentru ca un litigiu să poată fi soluționat de Camera de procedură sumară, este necesar ca părțile să se declare în prealabil de acord în acest sens. Curtea poate constitui și alte camere, compuse din cel puțin 3 judecători, care ar urma să soluționeze litigii de anumite categorii, dintre care unele sunt enumerate exemplificativ în Statut (litigii de muncă sau privitoare la tranzit și comunicații). De asemenea, pentru cunoașterea anumitor împrejurări, se pot constitui, în funcție de necesități, și alte camere, a căror componență este stabilită de Curte și cu acordul părților. Toate aceste camere urmează să soluționeze litigiile după procedura preconizată în Statut și Regulament.
Prevederile referitoare la procedura scrisă și orală sunt mult mai dezvoltate în Regulamentul Curții. Regulamentul are un pronunțat caracter tehnic, astfel, în Regulament este înscrisă ordinea în care urmează a fi prezentate de către părți diferitele documente (memorii, contramemorii, replici și duplici). Regulamentul prevede ce anume trebuie să cuprindă toate documentele pe care le prezintă părțile. Părțile pot deroga de la prevederile regulamentare, cu acordul Curții, în timp de derogările de la prevederile Statutului sunt prohibite.
În vederea asigurării unei largi publicități a procesului, Curtea sau președintele pot dispune, cu acordul părților, ce acte de procedură să fie date publicității. Toate actele trebuie depuse de părți la grefa Curții, datate și semnate de delegatul părților. Președintele Curții stabilește numărul de exemplare în care actele prezentate urmează a fi depuse de părți.
După ce, prin prezentarea memoriilor, contramemoriilor, replicilor și duplicilor, procedura scrisă este terminată, Curtea, în ședință, sau președintele, când Curtea nu se află în sesiune, stabilește data dezbaterilor orale, ceea ce reprezintă trecerea la faza orală. Faza orală este publică, cu excepția situației în care Curtea decide altfel sau la cererea părților. Ea presupune prezentarea pledoariilor de către agenți, coagenți, consilieri sau avocați. Respectiv, caracterizând cele două faze ale desfășurării procesului în fața Curții s-ar putea spune că, în prima fază, părțile își pregătesc documentația scrisă, iar în a doua fază își dezvoltă oral tezele susținute în scris. Curtea și fiecare judecător în parte au largi posibilități de exercitare a rolului activ în stabilirea adevărului în fapt și în drept; se pot pune orice fel de întrebări, se pot cere lămuriri, agenții fiind liberi să răspundă fie pe loc, fie ulterior.
La termenele fixate pentru dezbateri pot lua cuvântul agenții părților, avocații și consilierii juridici ai acestora. Ordinea în care li se dă cuvântul se stabilește de Curte, cu excepția cazului în care părțile ar cădea de acord cu privire la stabilirea unei alte ordini. Toate actele cerute de Curte în cursul dezbaterilor orale, rapoarte de expertiză, se comunică obligatoriu părților. Până la închiderea dezbaterilor, Curtea poate cere, fie ca urmare a solicitării părților, fie din oficiu, orice informație scrisă sau orală. Pentru fiecare termen, Curtea încheie un proces-verbal, ce se semnează de președinte și de grefier. Procesele-verbale ale ședințelor publice sunt publicate.
În timpul procesului, pentru a confirma sau a clarifica anumite fapte, pot participa și martori, experți, delegați ai părților, avocați, consilieri. Toate persoanele care iau cuvântul în calitate de martori, experți, delegați ai părților, avocați, consilieri, primesc o dare de seamă stenografiată a expunerii orale ce au făcut-o în ședință, expunere ce nu este inclusă în procesul-verbal decât după ce, sub controlul Curții, autorii acestor documente aduc eventuale corectări nepotrivirilor dintre cele expuse oral și consemnarea scrisă.
Curtea poate „indica” unele măsuri asiguratorii, de conservare a unor drepturi. Posibilitatea „indicării” măsurilor de conservare la cererea statului reclamant, înainte ca statul chemat în judecată să accepte jurisdicția Curții, este discutabilă. În cazuri excepționale, când Curtea nu se află în sesiune, măsurile provizorii de conservare pot fi „indicate” de președintele Curții. Aceste măsuri nu pot afecta în nici un caz soluția de fond a procesului respectiv. Ele își păstrează caracterul lor provizoriu în tot cursul procesului. Conținutul ordonanței prin care acestea sunt „indicate” părților poate fi oricând modificat de Curte, fie la cererea părților, fie chiar din oficiu. De asemenea, Curtea poate reveni în întregime asupra oricărei măsuri de conservare.
Procedura de judecată a Curții Internaționale de Justiție cuprinde numeroase reguli și instituții procedurale caracteristice proceselor civile obișnuite ce se desfășoară în fața instanțelor naționale. Nu numai măsurile asiguratorii de conservare a unor drepturi au un asemenea caracter, ci și alte prevederi ale Statutului și Regulamentului Curții. Astfel, în cadrul procedurii de judecată se pot ridica așa-numitele obiecții preliminare, care pot fi obiecții privind comeptența C.I.J sau privind inadmisibilitatea cererii. Obiecțiile preliminare suspendă, până la finalizare, procedura principală.
Partea chemată în judecată în fața Curții Internaționale de Justiție poate face cerere reconvențională, al cărui raport de conexitate cu cererea de chemare în judecată este examinat cu precădere, pentru a se decide dacă cererea trebuie reunită la cererea principală sau urmează a face obiectul unei cauze separate. Înainte de începerea procedurii orale, statele terțe pot face o cerere de intervenție în proces.
Regulamentul Curții prevede eventualitatea în care această instanță s-ar afla în situația de a judeca recursurile împotriva unei hotărâri pronunțate de alte instanțe. O procedură de revizuire a deciziilor Curții este prevăzută numai pentru fapte noi, de natură să exercite o influență hotărâtoare asupra soluției, fapte descoperite de părți sau de Curte după darea deciziei de fond, deci existente, dar ignorate la data judecării procesului. Revizuirea deciziilor Curții nu poate avea loc decât la cererea părților.
Cauzele examinate iau sfârșit de obicei prin decizia pe care Curtea o pronunță în fond asupra litigiului sau prin care se declară necompetentă.
Se prevăd totuși și alte situații. Astfel, este cu putință ca în timp ce procesul se află pe rol, părțile să cadă de acord ca litigiul să fie soluționat pe alte căi, de pildă, prin tratative directe. Comunicarea prin care partea reclamantă înștiințează Curtea că își retrage plângerea, este urmată de darea unei ordonanțe, prin care Curtea, sau, între sesiuni, președintele, ia act de cererea de desistare. Retragerea plângerii nu trebuie înțeleasă neapărat ca un acord prealabil intervenit între părți cu privire la soluționarea de fond a litigiului sau la desistare. Desistarea trebuie să intervină însă mai înainte ca partea chemată în judecată să fi efectuat vreun act de procedură. Însă, în cazul în care partea pârâtă a efectuat vreun act de procedură, de exemplu prezentarea contramemoriului, judecata continuă, dacă această parte stăruie în acest sens.
Deliberările au caracter secret, în camera de consiliu neputând intra decât judecătorii și grefierul Curții. Judecătorii au la dispoziție un anumit interval de timp între închiderea dezbaterilor și deliberare, pentru a putea examina argumentele aduse oral de părți. Urmează deliberarea propriu-zisă, în urma căreia președintele, împreună cu doi dintre judecători, întocmesc un proiect, care este examinat, îmbunătățit, dacă este necesar și, în sfârșit adoptat ca hotărâre a Curții. Deliberarea poate are loc în cadrul mai multor termene. Judecătorii sunt chemați să voteze de mai multe ori și au dreptul să ceară ca problemele ce se pun la vot să fie redactate cu claritate în ambele limbi oficiale în care se desfășoară și se consemnează desfășurarea procesului. Hotărârile se pronunță cu majoritatea relativă, votul președintelui fiind determinant în caz de paritate.
O hotărâre a curții are trei părți: prima – care determină cauza, faptele și sinteza argumentelor părților, a doua – motivația hotărârii, iar concluziile sunt conținute în partea a treia a hotărârii prin care curtea soluționează diferendul.
Una dintre cele mai importante probleme ale justiției internaționale este aceea a efectelor hotărârilor pronunțate și a executării lor. Potrivit Statutului (art.59), hotărârea nu este obligatorie decât pentru părțile din litigiu și numai în acel litigiu. Regulamentul (art.76) adaugă că hotărârea Curții are efect în ziua în care a fost pronunțată în ședință publică și este definitivă (art.60 din Statut). Din aceste prevederi rezultă că hotărârile Curții au efect strict inter partes, având autoritatea relativă a lucrului judecat din ziua pronunțării.
Totuși, Statutul prevede o excepție de la principiul lucrului judecat, admițând posibilitatea revizuirii hotărârii, în cazul în care ulterior pronunțării ei s-ar descoperi un fapt de natură să exercite o influență decisivă asupra soluției, cererea fiind făcută într-un termen de maxim 6 luni de la descoperirea faptului, dar nu mai târziu de 10 ani de la adoptarea hotărârii. O interesantă prevedere a Statutului în materia revizuirii hotărârilor Curții este aceea potrivit căreia instanța poate condiționa deschiderea procedurii de revizuire de executarea hotărârii a cărei revizuire se cere.
Procedura revizuirii cuprinde două faze: aceea a admisibilității în principiu și aceea a judecății de fond, faze asemănătoare procedurii de judecată în revizuirea din dreptul comun.
Din moment ce un stat a acceptat să fie parte într-un litigiu dedus în fața Curții, el este obligat, în baza angajamentului general prevăzut în art.94 din Carta O.N.U., să se conformeze hotărârii date de Curte. În cazul în care un stat-parte în litigiu nu se supune hotărârii date, cealaltă parte are posibilitatea de a se adresa Consiliului de Securitate, care, la rândul lui, poate face recomandări sau lua măsurile ce le crede necesare în vederea aducerii la îndeplinire a hotărârii.
Potrivit unei rezoluții a Consiliului de Securitate, nici un stat nu poate deveni membru al Statutului Curții Internaționale de Justiție, deci nu poate avea calitatea de parte în fața Curții, dacă nu acceptă în prealabil obligația de a se conforma hotărârilor date în litigiile în care figurează ca parte. Obligația de a executa hotărârile Curții trebuie privită într-o accepțiune largă, Carta referindu-se implicit și la măsurile pe care Curtea le poate lua prin ordonanțe, ca de exemplu, măsurile asiguratorii, de conservare a drepturilor sau intereselor în litigiu.
Sancțiunile pentru neexecutarea hotărârilor Curții Internaționale de Justiție se pot prezenta fie sub forma unor modalități jurisdicționale, fie sub forma unor acte cu caracter politic. De asemenea, executarea unor hotărâri ale Curții Internaționale de Justiție ar putea fi realizată prin hotărârile unor tribunale naționale. Acestea ar putea recunoaște validitatea unor hotărâri pronunțate de Curtea Internațională de Justiție în virtutea convențiilor existente sau a unor principii de drept internațional.
În perioada 22 mai 1947 – 7 mai 2015 Curtea Internațională de Justiție a fost sesizată de către state cu 161 cauze, a emis 26 de avize consultative și peste 300 ordonanțe procedurale.
Cauzele deduse în fața Curții s-au referit la: probleme de răspundere a statelor (exemplu: litigiul dintre Anglia și Albania privind incidentul din strâmtoarea Corfu – 1947-1949), de statut al populației și protecție diplomatică (speța Notebohm – 1951-1953), probleme teritoriale (Libia și Malta cu privire la platoul continental în Marea Mediterană – 1985).
Curtea Internațională de Justiție continuă să fie sesizată și în prezent de un număr foarte mare de state. La moment, Curtea are pe rol 13 cazuri, 3 dintre care se află la faza orală sau la faza deliberărilor. Acest lucru ilustrează eficiența Curții, dar mai ales creșterea încrederii statelor în justiția internațională, ceea ce semnifică o reafirmare a statutului de „Instanță Mondială” al Curții.
2.3. Mijloace de soluționare pașnică a diferendelor internaționale bazate pe constrângere
Dacă un stat comite acțiuni inamicale, încalcă normele dreptului internațional ori drepturile altor state, iar pentru soluționarea pașnică a diferendelor, celelalte mijloace nu au dat rezultate, s-a admis că statele pot recurge la anumite măsuri de constrângere împotriva statului respectiv, fără folosirea forței armate. În continuare vom face o scurtă prezentare a principalelor măsuri de constrângere.
Retorsiunea constă în măsuri de retaliere cu caracter licit luate de un stat față de acte neprietenești, contrare uzanțelor internaționale, săvârșite de un alt stat. Atât actul la care se răspunde prin retorsiune, cât și retorsiunea ca atare nu sunt ilegale. Astfel, aceasta nu implică violarea normelor dreptului internațional, ci numai lezarea unui interes juridic neprotejat.
Actele inamicale, care determină retorsiunea statului vizat de ele, pot fi acte legislative, administrative sau judecătorești (de exemplu: mărirea taxelor vamale pentru produsele importate dintr-un stat, interzicerea intrării cetățenilor și a navelor unui stat pe teritoriul statului respectiv sau expulzarea în masă a cetățenilor unui stat din statul respectiv). Retorsiunea este aplicarea “legii talionului” în relațiile internaționale.
Un caz concret de retorsiune este considerat acela al unora dintre măsurile adoptate de SUA față de situația creată în 1979, când un grup de studenți iranieni au luat ostateci și au reținut în localurile Ambasadei SUA din Teheran, întreg personalul diplomatic și consular al acestui stat. Față de această situație, autoritățile iraniene nu au luat nici o măsură în sensul respectării obligațiilor internaționale ale Iranului de a a sigura imunitatea personalului diplomatic și consular străin, cât și a localurilor ambasadei. Ca măsură de retorsiune, SUA a dispus blocarea, în băncile americane și în unele bănci străine, a conturilor iraniene în valoare de cca. 13 miliarde de dolari.
Represaliile sunt niște măsuri luate de un stat ca raspuns la acte ilicite ale altui stat pentru a-l determina să înceteze actul ilicit și să repare eventualele daune. Recurgerea la represalii se face cu respectarea anumitor condiții, cum sunt: păstrarea unei proporții între actul ilicit și represalii, nefolosirea forței. Represaliile sunt interzise în domeniile protejate de Convențiile de la Geneva (1949) privind victimele de război și în cele protejate de Convenția de la Haga (1954) referitoare la protecția bunurilor Culturale în caz de conflict armat. Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai dacă sunt întrunite anumite condiții cum sunt: dacă există o acțiune contrară dreptului internațional din partea celuilalt stat, dacă este el însuși lezat de actul celuilalt stat și numai dacă represaliile au fost precedate de o cerere de reparare a daunei care nu a fost rezolvată, dacă se păstrează o proporție între actul comis de celălalt stat și măsura de represalii, dacă nu se recurge sub nici o formă la forță.
Represalii licite, fără folosirea forței armate pot fi: sechestrarea unor bunuri aparținând resortisanților unui alt stat, expulzarea resortisanților unui alt stat, întreruperea relațiilor comerciale, poștale, telegrafice, refuzul de a executa tratate, etc. Un exemplu de represalii l-ar putea constitui următorul: Statul A dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparținând unor cetățeni ai Statului B, fără să acorde acestora compensațiile stabilite, de pildă, printr-un acord de garantare a investițiilor sau pe baza altor reguli de drept internațional. Statul B poate să răspundă prin exproprierea fără compensații a bunurilor unor cetățeni ai Statului A, aflați pe teritoriul său.
Ca forme speciale a represaliilor sunt embargoul și boicotul.
Embargoul este acțiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau ieșirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sau marea sa teritorială până când statul vinovat nu încetează acțiunile sale ilegale față de statul respectiv și nu îl despăgubește pentru daunele provocate acestuia. Tot o măsură de embargo este reținerea bunurilor, de orice fel, aparținând statului vinovat.
Posibilitatea stabilirii embargoului este prevăzută de Carta O.N.U., ca măsură colectivă de constrângere față de statele ale căror acțiuni constituie o amenințare pentru pacea și securitatea internațională. Dreptul internațional interzice, însă, folosirea embargoului ca mijloc de constrângere exercitat de către state.
În 1991, Consiliul de Securitate a recurs la aplicarea embargoului împotriva Irakului, iar în perioada 1992-1993 – împotriva Serbiei.
Boicotul este un mijloc de constrângere executat de către un stat sau o organizație internațională împotriva unui alt stat ce încalcă normele dreptului internațional contemporan, constând în întreruperea relațiilor economice, științifice, culturale, sportive, etc.
Potrivit art. 41 din Carta O.N.U., Consiliul de Securitate poate să decidă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, radio și a altor mijloace de comunicație. Asemenea măsuri au fost hotărâte de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate împotriva Republicii Sud-Africane și Rhodesiei pentru a le determina să pună capăt politicii de apartheid și, mai recent, împotriva Irakului. De asemenea, numeroase state africane au luat măsuri de boicot împotriva Republicii Africa de Sud, China a luat măsuri de boicot împotriva SUA la începutul sec. al XX-lea, ca răspuns la hotărârea acesteia din urmă de a interzice emigrarea cetățenilor chinezi în Statele Unite.
Blocada maritimă pașnică constă în impiedicarea de către un stat cu forțele sale navale militare a oricăror comunicații cu porturile și litoralul altui stat, fără a se afla în stare de război cu acesta. Potrivit dreptului internațional contemporan, blocada maritimă, chiar cu calificativul de “pașnică” este considerată ca un act de agresiune. Totuși, Consiliul de Securitate poate, conform art. 42 din Cartă, recurge la o blocadă cu forțele navale ale statelor membre, în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu folosirea forței armate. După cel de-al Doilea Război Mondial, statele capitaliste au folosit blocada maritimă împotriva R.P. Chineze (1951) și Cubei (1962).
Ruperea relațiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat, prin care își recheamă misiunea diplomatică dintr-un stat și cere statului respectiv să-și recheme misiunea sa diplomatică de pe teritoriul său. Asemenea celorlalte mijloace pașnice bazate pe constrângere, și ruperea relațiilor diplomatice poate fi folosită pentru apărarea dreptului internațional și a drepturilor statelor împotriva celor care le încalcă.
Ruperea relațiilor diplomatice poate fi inițiată de către state în mod individual sau chiar de unele organizații internaționale. Ruperea relațiilor diplomatice nu se limitează numai la rechemarea șefului misiunii diplomatice, ci înseamnă rechemarea întregului personal al misiunii și încetarea activității ei.
Fiind exercitată de către un stat în mod individual, ruperea relațiilor reprezintă un act de suveranitate a statului. Aceasta poate fi motivată sau nu.
Ruperea relațiilor diplomatice poate fi consecința unei hotărâri adoptate de Consiliul de Securitate sau de Adunarea Generală a O.N.U. (de exemplu: Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția 39/I din 1946, a cerut membrilor organizației să rupă relațiile diplomatice cu Spania franchistă, măsură asupra căreia a revenit în anul 1950).
III. Soluționarea Diferendelor în cadrul unor Organizații Internaționale
Importanța organizațiilor internaționale în coordonarea relațiilor dintre actorii politici derivă din deciziile care sunt exprimate în cadrul diverselor summituri, conferințe internaționale desfășurate întru colaborarea constructivă dintre aceștia, dar și în vederea reglementării diferendelor regionale izbucnite. În acest sens, în special în perioada postbelică, liderii politici s-au concentrat tot mai des pe colaborările dintre statele membre în diverse sisteme instituționale, avînd diverse obiective, printre care și asigurarea securității statului, fapt care implică în sine respectarea ordinii de drept international și soluționarea pe cale pașnică a diferendelor. Astfel, au fost create mai multe organizații internaționale, atât de nivel global cât și nivel regional, în cadrul cărora s-au format și cristalizat diverse mecanisme și mijloace de soluționare a diferendelor.
3.1. Rolul O.N.U. în soluționarea Diferendelor Internaționale
Organizația Națiunilor Unite a fost înființată în anul 1945, activitatea ei fiind ghitată de scopurile și principiile conținute în actul fondator și anume Carta Națiunilor Unite. În prezent, O.N.U. are 193 de state membre de pe întreg globul pământesc.
Fiind înființată cu scopul de menține pacea și securitatea internațională, O.N.U. a avut și are și în prezent un rol deosebit de important în soluționarea diferendelor internaționale și a multor situații internaționale care au pus în pericol pacea și securitatea internațională. Carta O.N.U. precizează că în atenția organizației intră mai ales diferendele internaționale care prezintă o anumită gravitate și a căror prelungire pune în pericol pacea și securitatea internațională.
Organizația Națiunilor Unite este împuternicită prin Cartă să acționeze, prin organele sale, pentru a pune capăt diferendelor dintre statele membre, dar și situațiilor care ar putea da naștere unui diferend, în cazurile în care prelungirea acestora ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale. Rezultă, deci, că în principiu, O.N.U. nu intervine decât atunci când un diferend este grav, când este susceptibil să amenințe pacea și securitatea internațională. Aceasta nu înseamnă, însă, că atunci când este sesizată de statele membre, organizația nu poate interveni și în soluționarea unor diferende ce par de mai mică importanță.
Potrivit art. 35 al Cartei, orice membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau situații susceptibile de a amenința menținerea păcii. Astfel, organele principale ale O.N.U., competente să acționeze pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale următoarele, sunt Consiliul de Securitate, care este chemat să asigure menținerea păcii și a securității internaționale, și Adunarea Generală. În anumite condiții, această competență o are și Secretarul General al organizației.
Secțiunea 1. Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate acționa pentru soluționarea unui diferend internațional care amenință pacea și securitatea internațională, din proprie inițiativă, sau la cererea oricărui stat membru al organizației sau al unui stat care nu este membru al O.N.U., dar este parte în diferend și acceptă prevederile Cartei O.N.U. în această materie.
Consiliul de securitate poate fi sesizat despre un diferend internațional de către Adunarea Generală sau de Secretarul general al organizației. Carta O.N.U. prevede că, Consiliul de Securitate este principalul organ al organizației răspunzător pentru menținerea păcii și securității internaționale. Carta O.N.U. mai prevede că obligația părților într-un diferend este ca, în situația în care nu reușesc să-l soluționeze, să-l supună Consiliului de Securitate, care fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc pașnic pentru soluționarea lui, fie le recomandă el o soluție de fond în vederea soluționării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul să recomande procedurile sau metodele de aplanare pe care le consideră necesare în orice stadiu al diferendului sau al situației care pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale. În efectuarea recomandărilor sale, Consiliul de Securitate are obligația să țină seama și de faptul că, în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părți Curții Internaționale de Justiție, în confomitate cu dispozițiile Statutului Curții (pct. 2-3, art 26).
Prin recomandările pe care le face, Consiliul de Securitate al O.N.U. are, în general, funcții de bune oficii, de mediator sau de conciliator, el putând acționa și prin comisii interguvernamentale (de exemplu, cu rol de mediere în cauza Cashmirului, 1948, sau cu rol de conciliere – Congo, 1960, sau cu rol de bune oficii – Afganistan, 1988), sau recurgând la serviciile unei personalități (diferendele privind Palestina și, potrivit Rezoluției nr. 674/1990, după invadarea Kuweitului de către Irak).
Dacă diferendul internațional sau situația internațională constituie o amenințare mai gravă la adresa păcii și securității internaționale, sau chiar o încălcare a lor (un act de agresiune), Consiliul de Securitate poate să adopte hotărâri privind măsurile de luat (art.41 și 42), pentru menținerea păcii și securității internaționale. Atâta timp cât o problemă se află pe ordinea de zi a Consililui de Securitate, Adunarea Gnerală nu are dreptul să facă recomandări, afară de cazul când însuși Consiliul i-ar cere acest lucru.
Carta O.N.U. prevede dreptul Consiliului de Securitate să adopte hotărâri privind măsurile aplicabile statului vinovat, măsuri care nu implică folosirea forței. Aceste măsuri pot fi: întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice ale statelor membre ale organizației cu statul vinovat, sau întreruperea comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio sau a altor mijloace de comunicație de către statele membre cu statul vinovat, sau ruperea relațiilor lor diplomatice cu statul vinovat. De asemenea, Curtea Internațională de Justiție este autorizată să indice măsurile conservatorii care ar trebui luate, și să informeze despre aceasta Consiliul de Securitate. Hotărârea Consiliului de Securitate în acest domeniu obligă pe toți membrii O.N.U. care au fost invitați de Consiliu să le aplice sau pe acei membri ai organizației care au fost vizați prin hotărârea Consiliului de Securitate.
În cazul în care Consiliul de Securitate apreciază că măsurile prevăzute de Carta O.N.U. în art. 41 nu sunt adecvate pentru soluționarea unui diferend internațional sau ele n-au fost eficiente pentru soluționarea lui pașnică, el poate hotărî aplicarea unor măsuri de constrângere, bazate pe forță. El este competent să întreprindă acțiuni cu forțe aeriene, navale sau terestre ale statelor membre, pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Aceste forțe armate acționează sub conducerea O.N.U., pe baza mandatului stabilit de Consiliul de Securitate. Consiliul de Securitate stabilește, nominal, statele membre care sunt solicitate să-i pună la dispoziție anumite contingente militare. El încheie cu aceste state acorduri speciale referitoare la unitățile militare puse la dispoziția O.N.U.
Secțiunea 2. Adunarea Generală
Adunarea Generală a O.N.U. este competentă numai să discute și să facă recomandări cu privire la soluționarea unui diferend internațional. Competența Adunării Generale este definită în art. 10 din Cartă, într-un mod general. Este exceptat, însă, cazul prevăzut de art. 12, potrivit căruia, dacă Consiliul de Securitate își exercită funcțiile atribuite prin Cartă în privința unui diferend sau a unei situații, Adunarea nu trebuie să facă nici o recomandare în legătură cu acestea, afară de cazul în care Consiliul i-ar cere aceasta.
În decursul timpului, competența Adunării Generale în probemele păcii și securității internaționale a evoluat într-un sens mai puțin restrictiv decât cel ce pare a rezulta din prevederile Cartei. În fața pericolului de blocaj permanent a activității Consiliului de Securitate, prin veto-ul unora din membrii săi permanenți, Adunarea Generală a căutat Soluții în direcția sporirii eficienței organizației. Astfel, la inițiativa secretarului de stat american Dean Acheson, Adunarea Generală a adoptat rezoluția 377 (V) din 2 noiembrie 1950 (“Uniting for Peace”), prin care s-a urmărit să se atribuie Adunării Generale compoetențe mai largi decât acelea ce rezultau din litera și spiritul Cartei.
În baza acestei rezoluții, atunci când activitatea Consiliului de Securitate a fost paralizată în perioada Războiului Rece, Adunarea Generală a putut adopta măsuri în problema Egiptului (1956), Ungariei (1956), Libanului (1958), Iordaniei (1980), Afganistanului (1980) și Namibiei (1981). Urmărind evoluțiile mai recente ale implicării Consiliului de Securitate în situațiile care pot constitui o amenințare la adresa păcii li securității, efectele contestatei rezoluții 377 (V) par să nu mai fie oricum operative și actuale.
Potrivit art. 10 din Cartă, Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze ce intră în cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă. Pe baza acestei competențe generale, în alte articole ale Cartei (11, 12, 13 și 14) atribuțiile Adunării Generale în domeniul reglementării pașnice a diferendelor sunt particularizate după cum urmează:
Poate examina principiile generale de cooperare pentru menținerea păcii și securității internaționale și poate face recomandări cu privire la asemenea principii, atât membrilor O.N.U., cât și Consiliului de securitate,
Poate discuta orice problemă privitoare la menținerea păcii și securității internaționale cu care este sesizată și poate face recomandări în privința oricărei asemenea probleme,
Poate atrage atenția Consiliului de Securitate asupra situațiilor care ar putea pune în primejdie pacea și securitatea internațională,
Poate recomanda măsuri pentru aplanarea pașnică a oricărei situații, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a dăuna relațiilor prietenești dintre state.
Adunarea Generală se poate sesiza despre un diferend din oficiu, sau poate fi sesizată de un stat membru al organizației, care nu este parte la diferendul respectiv, de un stat membru al organizației, dar care este parte în acest diferend, sau de Consiliul de Securitate.
Secțiunea 3. Secretarul General
Secretarul General al O.N.U. este competent să atragă atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme, care după părerea sa, ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale.
Secretarul General poate interveni în mai multe modalități pentru reglementarea pașnică a diferendelor, având dreptul, conform art. 98 al Cartei, de a exercita asemenea funcții pe baza unui mandat, acordat fie de Adunarea Generală, fie de Consiliul de Securitate. Drept exemplu în acest sens pot servi: intervenția secretarului General, pa baza mandatului Adunării Generale, în problema prizonierilor americani aflați în China în urma războiului din Coreea (1953), în problemele din Palestina (1956). Prin mandatul Consiliului de Securitate, Secretarul General a intervenit, de asemenea, în reglementarea conflictului dintre India și Pakistan (1965), sau a diferendului teritorial dintre Iran și Irak (1974).
Secretarul General mai este autorizat să declanșeze intervenția Consiliului de Securitate, în cazul în care aceasta nu se face de către un stat sau de un grup de state (art. 99 al Cartei).
Datorită autorității și prestigiului funcției sale, Secretarul General se poate implica în orice situații sau diferende internaționale, atât printr-o diplomație preventivă, uneori în mod discret și confidențial, cât și prin acțiuni de bune oficii sau mediere directă. Ca exemple pot fi citate implicările Secretarului General în dezangajarea dintre Egipt și Arabia Saudită cu privire la situația din Yemen (1963) sau în diferendul dintre Olanda și Indonezia, cu privire la Irianul Occidental (1962). Participarea Secretarului General, prin exercitarea de bune oficii, este prevăzută drept mijloc pașnic de soluționare a diferendelor internaționale și în Declarația Adunării Generale a O.N.U. privind întărirea securității internaționale.
În cadrul diferendelor internaționale, Secretarul General a intervenit și a acționat cu operativitate, adeseori în mod util pentru apropierea pozițiilor părților și netezirea asperităților, făcând părților implicate sau celorlalte organisme ale O.N.U. propuneri concrete de soluționare. Evident este faptul că în contextul actual limitat al atribuțiilor conferite Secretarului General prin Carta O.N.U. în domeniul rezolvării pașnice a diferendelor internaționale, succesul acțiunilor sale depinde în mare măsură de calitățile proprii ale persoanei care îndeplinește această funcție și de încrederea pe care i-o acordă statele, dar realitatea vieții internaționale pledează pentru o lărgire a atribuțiilor acestuia, pentru sporirea rolului său, date fiind rezultatele pozitive obținute în numeroase ocazii în care alte organisme ale O.N.U. nu au intervenit sau nu au obținut rezultatele scontate.
3.2. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale în cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa
Fiind concepută ca o formă a cooperării statelor europene – ca state aparținând aceluiași continent, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), reprezintă o structură regională de pace, care își câștigă, treptat, statutul de organism permanent al securității pe continentul care a fost cel mai puternic lovit de cele două conflagrații mondiale. Astfel, alături de NATO și Uniunea Europeană, O.S.C.E. a devenit element cheie al arhitecturii europene de securitate, în asigurarea securității și stabilității pe continent, în implementarea măsurilor de sporire a încrederii și cooperării dintre state. În prezent Organizația include 57 state participante care acoperă globul, cuprinde trei continente – America de Nord, Europa și Asia – și mai mult de un miliard de oameni.
Conform dispozițiilor Actului Final al Conferinței de la Helsinki asupra securității și cooperării în Europa (1975) și Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990), statele participante au urmărit să ajungă la soluționarea pașnică, rapidă și eficace a diferendelor dintre ele, pe baza dreptului internațional, recurgând, în acest scop, la mijloace cum sunt negocierea, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, reglementarea judiciară sau alt mijloc pașnic, după alegerea lor, inclusiv orice altă procedură de reglementare convenită.
Negocierile purtate în special în anii 1991 și 1992, au condus la convenirea a patru sisteme de reglementare pașnică a diferendelor în cadrul O.S.C.E și anume:
Procedura de la La Valetta;
Convenția privind concilierea și arbitrajul;
Dispoziții privind o comisie de conciliere și
Dispoziții privind concilierea dirijată.
Procedura de la La Valetta a fost adoptată în 1991 la Malta. Aceasta stabilește un mecanism european, cu caracter politic, bazat pe intervenția terților.
Procedura prevede crearea, la cererea unei părți în litigiu, a unui Organism OSCE, compus dintr-unul sau mai mulți membri aleși de comun acord de e o listă de candidați calificați, ținută de instituția care îi desemnează pe membri (adică Centrul pentru prevenirea conflictelor de la Viena).
Potrivit secțiunilor III și XII ale documentului privind “Procedura de la La Valleta”, sub incidența reglementării prin această procedură nu cad litigiile pe care părțile au încercat să șe reglementeze, ele însele, prin consultări sau negocieri, cât și diferendele pentru care există căi de reglementare convenite. La aceste diferende se adaugă cele care ridică probleme privind integritatea teritorială, apărarea națională, suveranitatea asupra teritoriului național sau delimitarea spațiilor maritime sau aeriene.
Datorită caracterului său mult prea flexibil, procedura de la La Valleta a fost considerată impracticabilă și nu a fost niciodată invocată. Totuși, adoptarea documentului respectiv a reprezentat un pas important în definirea căilor de reglementare pașnică a diferendelor ce pot interveni între statele participante la procesele O.S.C.E.
Convenția privind concilierea și arbitrajul a fost elaborată pornind de la propunerea prezentată în comun de Franța și Germania la reuniunea de la Praga a Consiliului miniștrilor de externe ai țărilor C.S.C.E în ianuarie 1992. Textul convenției în formă definitivă a fost adoptat prin consens la reuniunea Consiliului C.S.C.E. de la Stockholm, din decembrie 1992. Convenția a intrat în vigoare în luna mai 1995, în urma ratificării sale de către cel puțin 12 state participante la C.S.C.E. În prezent, sunt părți la Convenție 33 de state.
Ca și alte documente în domeniul reglementării pașnice a diferendelor adoptate în cadrul C.S.C.E., noua Convenție pleacă de la ideea subsidiarității. Astfel, cele două proceduri prezentate de convenție – concilierea și arbitrajul – nu vor putea fi declanșate pentru soluționarea unui diferend, dacă privitor la acesta un alt mecanism jurisdicțional de soluționare exterior convenției a fost pus în mișcare sau s-a pronunțat deja asupra acelui diferend. Nu sunt, de asemenea, incluse în câmpul de aplicare al Convenției diferendele în legătură cu care părțile au acceptat, în alt mod, o procedură jurisdicțională obligatorie sau au convenit să caute o soluție, la alegerea lor.
În afara excepțiilor prezentate mai sus, Convenția nu restrânge propriul său câmp de aplicare. Astfel, nu conține o regulă limitând folosirea procedurilor prevăzute, pentru fapte generatoare care au avut loc anterior momentului intrării în vigoare a convenției și nu permite părților contractante să formuleze rezerve în acest sens.
În baza Convenției privind Concilierea și Arbitrajul a fost creată Curtea de Conciliere și Arbitraj a O.S.C.E. Totuși, până în prezent, nici un diferend nu a fost supus spre soluționare Curții de Conciliere și Arbitraj a OSCE, statele fiind reticente să „experimenteze” noi căi de soluționare a diferendelor, fără o practică jurisprudențială pe care să o cunoască.
Documentul “Dispoziții privind o Comisie de Conciliere” a fost adoptat, de asemenea, de reuniunea de la Stockholm din decembrie 1992 a Consiliului Miniștrilor de externe ai țărilor C.S.C.E. și a rezultat dintr-o propunere a Marii Britanii vizând completarea procedurii de la La Valetta, dar și ca o alternativă la procedura de conciliere instituită de Convenția privind Concilierea și arbitrajul în cadrul C.S.C.E, cu care Marea Britanie nu era de acord. Din punct de vedere al cadrului oferit de această procedură, observăm următoarele caracteristici:
Un litigiu între statele participante la C.S.C.E. poate fi supus reglementării prin această procedură dacă statele convin astfel;
Declanșarea procedurii se poate face și unilateral, de către un stat, dacă această procedură a fost acceptată, în prealabil, prin declarații unilaterale, reciproce, ale statelor interesate,
Această procedură se aplică numai diferendelor opunând două state. Ea nu este aplicabilă diferendelor în care sunt implicate mai multe state,
Comisia de conciliere nu este un organism permanent. Ea se instituie ad-hoc, pentru fiecare litigiu,
În cazurile în care raportul comisiei de conciliere este respins de către statele părți la diferend, acesta se transmite, fără a preciza urmările, Comitetului Înalților funcționari al O.S.C.E.
În esență, acesta este un document politic care oferă statelor participante posibilitatea de recurge la o procedură duplimentară de reglementare pașnică a eventualelor diferende dintre ele, în special pentru acelea care nu sunt părți la Convenția privind Concilierea și Arbitrajul în cadrul O.S.C.E.
Dispoziții privind Concilierea dirijată este cel de al treilea document privind reglementarea pașnică a diferendelor adoptat la reuniunea de la Stockholm a Consiliului Miniștrilor de externe ai statelor membre C.S.C.E. din decembrie 1992.
Dispozițiile privind Concilierea dirijată nu crează un mecanism nou de soluționare, ci trimite (dirijează) părțile la diferend fie spre procedura Convenției, fie spre procedura de conciliere propusă de britanici, cu care se aseamănă.
Efectivitatea concilierii dirijate se bazează pe autoritatea de ansamblu a C.S.C.E.: Consiliul miniștrilor afacerilor externe ai țărilor membre C.S.C.E. sau Comitetul înalților funcționari pot dirija părțile la un diferend de a recurge la conciliere, fără ca acestea să se poată opune. În plus, două părți în litigiu nu pot scăpa nici intervenției unor state terțe, în sensul presiunii de a supune litigiul concilierii, în cazurile în care respectivele state terțe au sprijinul celor două organe C.S.C.E.
În ceea ce privește aplicabilitatea acestei proceduri, este de notat că dispozițiile dirijate nu sunt aplicabile atunci când părțile în litigiu s-au înțeles să recurgă la un mijloc de reglementare în afara C.S.C.E. sau au decis să sustragă unilateral litigiul de sub incidența acestei proceduri, pe considerentul că el privește integritatea teritorială, suveranitatea, apărarea națională, spațiile maritime sau aeriene.
3.3. Liga Statelor Arabe în contextul soluționării pașnice a diferendelor internaționale
Liga Statelor Arabe (L.S.A.) a fost prima organizație internațională interguvernamentală creată după al doilea război mondial. Putem spune că L.S.A. a fost constituită chiar în timpul războiului, dacă avem în vedere că, Protocolul de la Alexandria – Proiectul Cartei Ligii – a fost semnat la 7 octombrie 1944, iar Conferința Generală Arabă, formată din prim miniștri și miniștri de externe, adoptă Protocolul la 22 martie 1945. În prezent L.S.A. este o organizație regională ce cuprinde douăzeci și unu de țări, alături de cele 21 de state din Liga face parte Organizația pentru eliberarea Palestinei, O.E.P.
Sediul L.S.A. este la Cairo, între anii 1979 – 1990, acesta fiind mutat la Tunis, ca urmare a sancționării Egiptului de către L.S.A. pentru „ vina” fostului președinte Sadat de a fi semnat pacea cu Israelul în 1979.
Liga Statelor Arabe are scopul de a favoriza dezvoltarea relațiilor și cooperare dintre statele arabe membre, pe plan politic, economic, militar, social, cultural, de a reglementa eventualele diferende dintre ele, de a promova conlucrarea pe plan internațional în lupta împotriva imperialismului, colonialismului și neocolonialismului, pentru alcătuirea unei lumi a păcii și a securității.
Pactul Ligii, prin art. 5, conferă Consiliului Ligii, compus din reprezentanți ai statelor membre, un rol arbitral. În cazul în care apare un diferend între doi membri ai ligii, diferend care nu aduce atingere independenței, suveranității sau integrității teritoriale a statelor, și aceștia recurg la serviciile Consiliului în vederea reglementării diferendului, decizia consiliului este obligatorie și executorie și executorie, iar părțile la diferend nu participă la deliberările Consiliului și, cu atât mai mult, la elaborarea hotărârilor.
Este important de subliniat faptul că hotărârile Consiliului adoptate în unanimitate obligă toate statele membre ale Ligii, pe când hotărârile adoptate cu majoritate sunt obligatorii numai pentru statele care le acceptă. În ambele cazuri, îndeplinirea hotărârilor Consiliului de către fiecare stat membru se face în conformitate cu dispozițiile sale constituționale.
Chiar dacă pactul nu prevede expres participarea secretarului General al Ligii la procedura de reglementare pașnică a diferendelor, Consiliul, prin regulamentul său intern, conferă Secretarului General foarte activ.
Pe parcursul anilor, Liga Statelor Arabe și-a dezvoltat și perfecționat continuu activitatea, acționând pentru menținerea și dezvoltarea unor relații de cooperare și înțelegere nu numai între statele din regiune, dar și cu celelalte state ale lumii, contribuind la menținerea și consolidarea păcii și securității internaționale.
3.4. Atribuțiile Organizației Statelor Americane în domeniul soluționării pașnice a diferendelor internaționale
Organizația Statelor Americane a fost creată prin Carta de la Bogota din 30 aprilie 1948, modificată prin Protocolul de la Buenos Aires din 27 februarie 1967. Sunt membri ai O.S.A. toate statele americane independente, care solicită acest lucru prin Secretariatul General și sunt admise de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului Permanent, fiecare din cele organe statuând cu majoritate de 2/3.
Din 1971, Adunarea Generală a O.S.A. a oferit statelor care nu fac parte din O.S.A. posibilitatea de a lua parte ca observatori (au beneficiat de această facultate Canada, Olanda, Spania, Italia, Franța, Israel). Textele constitutive prevăd posibilitatea retragerii din O.S.A. (Bolivia s-a retras din mai multe organe ale O.S.A. în perioada 1962-1964 fără a se retrage din Organizație). Deși aceste tratate nu prevăd posibilitatea excluderii unui stat membru, în 1962 o reuniune consultativă a miniștrilor de externe a adoptat hotărârea de a lipsi guvernul Cubei de orice participare la organele și instituțiile O.S.A.
Organele O.S.A. sunt: Adunarea Generală, Consiliul Permanent și Secretariatul. Există, de asemenea, numeroase consilii tehnice și organisme specializate; din 1967 a fost creat Consiliul Economic și Social.
Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale este consacrată în Capitolul IV din Carta O.S.A.
Procedeele pașnice de soluționare a diferendelor stipulate în Carta O.S.A. sunt: tratativele directe, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea, procedura judiciară, arbitrajul și acelea care vor fi folosite în mod special de către părți.
În cadrul O.S.A. funcționează, pe baza protocolului de la Buenos Aires (1957), două organe: Consiliul permanent al O.S.A. și organul său sibsidiar, Comisia Interamericană pentru reglementarea pașnică a diferendelor. Prin protocolul de la Cartagena (1985) a fost suprimată Comisia Interamericană și se consacră dreptul unei părți de a sesiza unilateral Consiliul permanent, acesta fiind autorizat să stabilească comisii ad-hoc, cu acordul părților aflate în litigiu.
În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul, sub rezerva asentimentului guvernelor interesate, poate iniția anchete, în vederea stabilirii faptelor, pe teritoriul uneia sau a mai multor părți într-un diferend.
Conform art. 87 al Cartei O.S.A., modificat în 1985, atunci când una dintre părți nu acceptă soluția recomandată de Consiliul permanent sau propusă de un Comitet ad-hoc, în virtutea mandatului, Consiliul Permanent informează Adunarea Generală asupra acestei stări de fapt, având posibilitatea de a lua în continuare măsuri de conciliere a părților sau de restabilire a relațiilor dintre ele.
În ceea ce privește Secretarul General al O.S.A., Protocolul de la Cartagena din 1985, ce a amendat Carta O.S.A., îi conferă puteri asemănătoare cu cele stabilite în articolul 99 al Cartei O.N.U. pentru Secretarul General al O.N.U..
Un exemplu concret al rolului O.S.A. în reglementarea pașnică a diferendelor internaționale îl constituie intervenția acesteia în conflictul frontalier dintre Costa Rica și Nicaragua. După o serie de incidente grave la frontiera dintre cele două state, guvernul costarican s-a adresat Consiliului permanent al O.S.A., care, în baza Rezoluției nr. 427 (618/85) din 7 iunie 1985, a cerut guvernelor Columbiei, Mexicului, statului Panama și Venezuelei să constituie o comisie de anchetă care să stabilească faptele descrise de Costa Rica. După ancheta la fața locului, comisia a întocmit un raport pe care l-a prezentat Consiliului permanent. Acesta a adoptat la 11 iunie 1985 o rezoluție prin care recomanda statelor în conflict angajarea discuției în cadrul negocierilor țărilor Grupului Contadora (Columbia, Mexic, Panama, Venezuela).
Reuniunea consultativă a miniștrilor de externe, instituție tipic interamericană, apărută în 1930, a devenit din 1954 principalul factor în stabilirea politicii generale a O.S.A.. Ea poate fi convocată oricând, pentru a examina probleme concrete (războiul Coreei, tensiunile din zona Caraibelor, criza dominicană, problema cubană, ostilitățile între Honduras și Salvador etc), probleme urgente considerate ca fiind de interes comun. Pactul de la Bogota stabilește prioritatea recurgerii de către părțile contractante la procedurile regionale de soluționare pașnică a diferendelor, care se pot ivi între ele.
Totodată, acest Pact reglementează, în mod amănunțit, bunele oficii, mediațiunea, ancheta internațională, concilierea internațională și recurgerea la reglementarea judiciară sau cea arbitrară.
Prin Protocolul de la Buenos Aires din 1967 a avut loc reforma Cartei O.S.A. de la Bogota din 1948, prin înlocuirea Comisiei interamericane de pace cu Comitetul Interamerican de reglementare pașnică, plasat sub autoritatea Consiliului Permanent al O.S.A. și având misiuni de bune oficii și de anchetă. Prin Protocolul de la Cartagena din 1985 a fost suprimat și acest Comitet, fiecare stat având posibilitatea de a sesiza Consiliul permanent pentru o misiune de bune oficii. Consiliul poate să recomande un mod de reglementare și, cu acordul statelor în diferend, să constituie comitete ad-hoc și să procedeze la anchete.
ÎNCHEIERE
Stаtele se află, înсă din сele mаi veсhi timpuri într-o сontinuă сompetiție. Determinаtă de dorințа de а dominа, de а аnexа noi teritorii sаu doаr de а аpărа interesele nаționаle, асeаstă сompetiție а generаt mereu stări сontrаdiсtorii, dezасorduri. Din păсаte, de foаrte multe ori асeste dezасorduri, сontrаdiсții dintre stаte, s-аu mаteriаlizаt prin сonfliсte violente, саre аu destаbilizаt ordineа internаționаlă. Сontrаdiсțiile, dezасordurile și сonfliсtele de interese dintre stаte аu fost denumite generiс diferende internаționаle.
Experiențа istoriсă а dovedit neсesitаteа și posibilitаteа soluționării асestor diferende internаționаle pe саle pаșniсă. Аstfel, treptаt, аu fost stаbilite diferite meсаnisme de soluționаre а diferendelor internаționаle, unele аvând origineа înсă în аntiсhitаte (аrbitrаjul, mediereа), iаr аltele аbiа în seсolul аl XX-leа (jurisdiсțiа internаționаlă). Fаptul сă асeste mijloасe аu аpărut în timpuri diferite а fost determinаt de evoluțiа relаțiilor internаționаle, сât și а soсietății internаționаle în аnsаmblu. Аstfel, сhiаr dасă neсesitаteа асestor mijloасe а fost сonfirmаtă înсă din сele mаi veсhi timpuri, multe dintre ele аu аpărut în epoса medievаlă și сeа modernă, evoluând și сristаlizându-se în epoса сontemporаnă. Soсietаteа internаționаlă se аflă și аstăzi în сăutаreа unor modаlități de perfeсționаre а unorа din асestor mijloасe, reglementându-le progresiv în diferite сonvenții și trаtаte internаționаle.
În prасtiса internаționаlă, mijloасele de soluționаre pаșniсă а diferendelor sunt într-o interасțiune сontinuă, uneori сompletându-se reсiproс și сontribuind lа soluționаreа efiсientă а сonfliсtelor sаu diferendelor саre аpаr.
Utilizаreа mijloасelor pаșniсe prezintă o importаnță deosebită în menținereа păсii și seсurității internаționаle, deoаreсe асesteа fасiliteаză stаbilireа саuzelor diferendului, dezvoltă un сlimаt саre sporește înсredereа părților aflate în dispută și, prin intermediul lor, interesele și drepturile legitime аle fieсărei părți se сunosс mаi bine, сeeа сe сreeаză premise pentru exаminаreа lor mаi аprofundаtă și pentru а fi luаte în сonsiderаre în сonсepereа și promovаreа unei soluții pentru un diferend сonсret.
Efiсiențа mijloасelor pаșniсe de soluționаre а diferendelor internаționаle а devenit, сu timpul, tot mаi evidentă. Аstfel, în ultimii аni, bunele ofiсii și mediereа și-аu сonfirmаt utilitаteа în mаi multe саzuri, prin асțiuneа diplomаtiсă întreprinsă în mаreа mаjoritаte а саzurilor de сătre un stаt terț, în sсopul de а înlesni аplаnаreа unui сonfliсt аpărut între аlte stаte.
În асelаși timp s-а evidențiаt fаptul сă, сunoаștereа și stаbilireа exасtă а fаptelor саre аu dаt nаștere diferendelor respeсtive аu un rol importаnt în soluționаreа unor litigii. De regulă, stаbilireа exасtă а fаptelor este reаlizаtă de сătre сomisiile de аnсhetă. Este indisсutаbil fаptul сă rezultаtele obținute de асeste сomisii depind nemijloсit de асtivitаteа сonсretă desfășurаtă de ele lа fаțа loсului, prin аdministrаreа de probe, mаrtori, experți etс. Deși nu аre un саrасter obligаtoriu pentru părți, rаportul сomisiei de аnсhetă determină, de сele mаi multe ori, evoluțiа soluționării diferendului.
În proсesul de сodifiсаre а dreptului internаționаl în diferite domenii de асtivitаte, se асordă o mаre importаnță proсedurii сonсilierii, аrbitrаjului, сât și justiției internаționаle.
În асest sens, în Сonvențiа Nаțiunilor Unite аsuprа dreptului mării, сonсiliereа este аpreсiаtă са un mijloс efiсient pentru soluționаreа litigiilor posibile în legаtură сu interpretаreа și аpliсаreа noilor reglementări mаritime. Prin асeаstă сonvenție аu fost аduse dezvoltări în privințа proсedurii аrbitrаle și а fost instituit un Tribunаl аl dreptului mării, luсru саre denotă o dezvoltаre și perfeсționаre а jurisdiсției într-un domeniu speсifiс сonсret аl relаțiilor internаționаle.
Totodаtă, orgаnisme internаționаle сu аtribute “сlаsiсe” în domeniul jurisdiсționаl, сum sunt Сurteа Permаnentă de Аrbitrаj și Сurteа Internаționаlă de Justiție саpătă noi аtribuții, mаi аles în direсțiа rezolvării unor diferende сu serioаse impliсаții eсonomiсe. Stаtele reсurg din сe în сe mаi des lа асeste meсаnisme de soluționаre а diferendelor dintre ele. Асest fаpt exprimă responsаbilitаteа pe саre și-аu аsumаt-o stаtele lа сreаrea meсаnismelor respeсtive, сât și înсredereа deplină pe саre o mаnifestă. Totodаtă, printr-o аstfel de soluționаre а сonfliсtelor, rаporturile dintre state nu sunt аfeсtаte semnifiсаtiv, acestea аvând posibilitаteа reаlă de а menține relаții de prietenie ulterior soluționării diferendului.
Treptat, s-а сonstаtаt сreștereа insistențelor stаtelor de а supune rezolvаreа unor diferende forurilor prinсipаle аle Nаțiunilor Unite, în speсiаl Аdunării Generаle, саre, prin sesiuni speсiаle tot mаi numeroаse, devine forumul сel mаi importаnt nu numаi de dezbаtere și сonsultаre, сi și de promovаre а soluțiilor menite să сontribuie lа întărireа păсii și seсurității internаționаle.
Аu fost сreаte orgаnizаții internаționаle regionаle саre аu, printre sсopurile primordiаle, сele аle menținerii păсii și seсurității internаționаle și а soluționării pe саle pаșniсă а diferendelor internаționаle, сum sunt Orgаnizаțiа pentru Seсuritаte și Сooperаre în Europа, Ligа Stаtelor Аrаbe și Orgаnizаțiа Stаtelor Аmeriсаne. Асeste orgаnizаții аu сunosсut evoluții diferite și аu prасtiсi diferite în domeniul soluționării pe саle pаșniсă а diferendelor internаționаle, însă rolul lor în menținereа păсii și seсurității internаționаle lа etаpа асtuаlă nu poаte fi diminuаt.
În prасtiсă, pe pаrсursul аnilor s-аu sesizаt neаjunsuri аle unorа dintre mijloасele sus-menționаte, devenind tot mаi evidentă neсesitаteа аdoptării unor măsuri de perfeсționаre саre să сontribuie lа îmbunătățireа lor, făсând mаi efiсient întregul sistem de soluționаre а diferendelor dintre stаte. Асeste măsuri аu fost prevăzute în numeroаse trаtаte și сonvenții internаționаle аtât multilаterаle, сât și bilаterаle. Аstfel, în prezent, vаlorifiсаreа experienței асumulаte și сorelаreа сu priсepere а diferitor mijloасe de soluționаre pаșniсă а diferendelor, сontribuie esențiаl lа menținereа ordinii de Drept Internаționаl.
Referindu-ne lа soluțiа diferendului, menționăm сă асeаstа trebuie să аibă саrасter efiсient, să poаtă fi аpliсаtă сu rаpiditаte, să fie justă și eсhitаbilă. Lа o аsemeneа soluție se poаte аjunge prin oriсаre din mijloасele menționаte suprа, ținându-se, totodаtă, сont de сirсumstаnțele și nаturа diferendelor.
În timpul soluționării, stаtele părți lа un diferend supus unui mijloс pаșniс de reglementаre, preсum și сelelаlte stаte, аu obligаțiа de а se аbține de lа oriсe асt саre аr puteа аgrаvа diferendul sаu саre аr puteа сompliса sаu întârziа soluționаreа lui. În асelаși timp, oriсe inițiаtivă promovаtă de un stаt terț сu sсopul de а сontribui lа rezolvаreа pe саle pаșniсă а diferendelor, trebuie сonsiderаtă de сătre pаrțile în сonfliсt са fiind făсută сu bună сredință și nu са un асt neprietenesс.
Dасă nu s-а аjuns lа o soluție printr-unul din mijloасele pаșniсe menționаte mаi sus, stаtele pаrți lа un diferend аu obligаțiа să саute în сontinuаre să rezolve асel diferend prin oriсe аlt mijloс pаșniс аsuprа сăruiа vor сonveni. Mаi mult, stаtele părți pot deсide са асel diferend să fie supus unei proсeduri obligаtorii de reglementаre pаșniсă.
În prezent, soсietаteа internаționаlă dispune de un speсtru foаrte lаrg de mijloасe și posibilități de soluționаre pаșniсă а diferendelor dintre stаte. Lа асeste mijloасe se poаte reсurge sepаrаt sаu ele pot fi сombinаte pentru soluționаreа diferendului. Prin urmаre, niсi existențа unui diferend și niсi eșeсul unei proсeduri de rezolvаre pаșniсă а асelui diferend nu pot îndreptăți vreunul din stаtele părți lа diferend și niсi vreun аlt stаt să reсurgă lа forță sаu lа аmenințаreа сu forțа, lа presiuni politiсe sаu eсonomiсe ori lа аlte forme de сonstrângere împotrivа сeluilаlt stаt pаrte lа diferend.
Evoluțiа relаțiilor internаționаle, perfeсționаreа аrmаmentului și urmările dezаstruoаse аle сonfliсtelor аrmаte ne demonstreаză сă singurа аlternаtivă а zilelor noаstre o reprezintă reсurgereа lа metode și mijloасe pаșniсe de soluționаre а diferendeor. Doаr аstfel vа puteа fi îndeplinit obieсtivul soсietății сontemporаne și аnume – menținereа păсii și seсurității internаționаle.
BIBLIOGRAFIE
Charta Organizației Națiunilor Unite din 26.06.1945, în vigoare pentru Republica Moldova din 02.03.1992. În ediția oficială: “Tratate internaționale”, 2001, volumul 26. https://treaties.un.org/doc/publication/ctc/uncharter.pdf
Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 30.04.1982. http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf.
Convenția pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale de la Haga din 1899. http://www.pca-cpa.org/showfile.asp?fil_id=192.
Convenția pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale de la Haga din 1907. http://www.pca-cpa.org/showfile.asp?fil_id=193.
Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 24 octombrie 1970. http://www.un-documents.net/a25r2625.htm.
Tratatului general de renunțare la război ca instrument al politicii naționale (Pactul Brian-Kellog) din 27.08.1928. http://www.yale.edu/lawweb/avalon/imt/kbpact.htm.
Pactul Societății Națiunilor din 28 aprilie 1919.
http://www.unhcr.org/refworld/docid/3dd8b9854.html.
Statutul Curții Internaționale de Justiție a ONU din 26.06.1945. http://www.icj-cij.org/documents/index.php?p1=4&p2=2&p3=0
Convenția de la Viena din 1975 asupra reprezentării statelor în relațiile internaționale cu caracter de universalitate.
http://legal.un.org/ilc/texts/instruments/english/conventions/5_1_1975.pdf.
Tratate, Monografii, articole de specialitate
Aurescu B. Sistemul Jurisdicțiilor Internaționale. București: ALL BECK, 380 p.
Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. Drept Internațional Contemporan. Ediția a II-a (Revăzută și adăugită). București: ALL BECK, 2000. 464 p.
Bontea O. Negocierile – mijloace politico-diplomatice eficiente de rezolvare a diferendelro internaționale. În: Revista Națională de Drept . 2006. Nr. 4. p. 54-56.
Budurin C., Teosa V. Rolul OSCE în soluționarea conflictelor din Europa de Sud-Est. În: Studii internaționale. : Viziuni din Moldova Nr. 2-3 (7), 2008. p. 249-254.
Burian A. Relațiile internaționale, politica externă și diplomația. Ediția a 3-a, revăzută și adăugită. Chișinău: CEP USM, 2007. 448 p.
Burian A., Balan O., Serbenco E. Drept Internațional public. Ediția a 2-a. Chișinău: CEP USM, 2005. 608 p.
Burian A., Gurin C. Negocierile internaționale și soluționarea pașnică a diferendelor internaționale. În: Revista moldovenească de drept internațional și relații internaționale. 2011. Nr. 3. p. 24-32.
Coman F. Drept Internațional Public, vol. II, București: Silvy, 2001. 380 p.
Crețu V. Drept Internațional Public, București: Editura Fundației România de Mâine, 1999. 224 p.
Diaconu I. Tratat de drept internațional public. vol. III, București: Lumina Lex, 2005. 399 p.
Elian G. Curtea Internațională de Justiție. București: Editura Științifică, 1970. 208 p.
Geamănu G. Drept Internațional Public. vol.II. București: Editura Pedagogică, 1983. 600 p.
Handbook on the Peaceful Settlement of Disputes between States. United Nations. New York,1992. 238 p.
Lungu M. N. Rolul organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale. București: Universul Juridic, 2010. 556 p.
Marian Mihăilă. Elemente de Drept Internațional Public și Privat. București: ALL BECK, 2001. 480 p.
Mazilu D. Dreptul Păcii. București: ALL BECK, 1998. 424 p.
Mazilu D. Dreptul internațional public. Vol. II. București: Lumina Lex, 2005.
Miga-Beșteliu R. Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public. București: ALL – B, 1998. 433 p.
Niciu I. M. Organizații Internaționale. Iași: Editura Fundației „Chemarea”, 1994. 160 p.
Niciu I. M. Drept Internațional Public, Vol. II. Ediția a II-a (Revăzută și completată). Iași: Editura Fundației Chemarea, 1996. 242 p.
Niciu I. M., Marcu V., Purdă N. Documente de Drept Internațional Public.Culegere. vol. II. Ediția a II-a revăzută și adăugită. București: Lumina Lex, 2002. ;
Petraru R. A. Soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale – principiu fundamental al dreptului internațional public. În: Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice. Nr. 3/2013. p. 95-104.
Popescu D., Năstase A., Coman F. Drept Internațional Public. Ediție revăzută și adăugită. București: ȘANSA, 1994. 400 p.
Scăunaș S. Drept Internațional Public. București: ALL BECK, 2002. 320 p.
Țăranu O. Mijloace pașnice de soluționare a diferendelor internaționale. În: Symposion: Revistă de Științe Socio-Umane, Tomul 7, Nr.1(13), 2009. p. 299-314.
Voican M., Burdescu R., Mocuța G. Curți Internaționale de Justiție. București: ALL BECK, 2000. 344 p.
Site-uri internet
http://www.un.org/en/index.html (citat la 04.05.2015).
http://www.osce.org/ (citat la 06.05.2015).
http://www.oas.org/en/default.asp (citat la 07.05.2015).
http://www.lasportal.org/en/Pages/default.aspx (citat la 09.05.2015).
http://www.icj-cij.org/homepage/index.php?lang=en (citat la 02.05.2015).
http://www.pca-cpa.org/showpage.asp?pag_id=363 (citat la 02.05.2015).
https://historiaediplomaticum.wordpress.com/2014/04/22/despre-diferendele-internationale-si-management-ul-pacii/ (citat la 20.04.2015).
http://www.academia.edu/3770190/Solutionarea_pasnica_a_diferendelor_internationale_terorismul_C7_8 (citat la 22.04.2015).
BIBLIOGRAFIE
Charta Organizației Națiunilor Unite din 26.06.1945, în vigoare pentru Republica Moldova din 02.03.1992. În ediția oficială: “Tratate internaționale”, 2001, volumul 26. https://treaties.un.org/doc/publication/ctc/uncharter.pdf
Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 30.04.1982. http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/unclos_e.pdf.
Convenția pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale de la Haga din 1899. http://www.pca-cpa.org/showfile.asp?fil_id=192.
Convenția pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale de la Haga din 1907. http://www.pca-cpa.org/showfile.asp?fil_id=193.
Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 24 octombrie 1970. http://www.un-documents.net/a25r2625.htm.
Tratatului general de renunțare la război ca instrument al politicii naționale (Pactul Brian-Kellog) din 27.08.1928. http://www.yale.edu/lawweb/avalon/imt/kbpact.htm.
Pactul Societății Națiunilor din 28 aprilie 1919.
http://www.unhcr.org/refworld/docid/3dd8b9854.html.
Statutul Curții Internaționale de Justiție a ONU din 26.06.1945. http://www.icj-cij.org/documents/index.php?p1=4&p2=2&p3=0
Convenția de la Viena din 1975 asupra reprezentării statelor în relațiile internaționale cu caracter de universalitate.
http://legal.un.org/ilc/texts/instruments/english/conventions/5_1_1975.pdf.
Tratate, Monografii, articole de specialitate
Aurescu B. Sistemul Jurisdicțiilor Internaționale. București: ALL BECK, 380 p.
Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. Drept Internațional Contemporan. Ediția a II-a (Revăzută și adăugită). București: ALL BECK, 2000. 464 p.
Bontea O. Negocierile – mijloace politico-diplomatice eficiente de rezolvare a diferendelro internaționale. În: Revista Națională de Drept . 2006. Nr. 4. p. 54-56.
Budurin C., Teosa V. Rolul OSCE în soluționarea conflictelor din Europa de Sud-Est. În: Studii internaționale. : Viziuni din Moldova Nr. 2-3 (7), 2008. p. 249-254.
Burian A. Relațiile internaționale, politica externă și diplomația. Ediția a 3-a, revăzută și adăugită. Chișinău: CEP USM, 2007. 448 p.
Burian A., Balan O., Serbenco E. Drept Internațional public. Ediția a 2-a. Chișinău: CEP USM, 2005. 608 p.
Burian A., Gurin C. Negocierile internaționale și soluționarea pașnică a diferendelor internaționale. În: Revista moldovenească de drept internațional și relații internaționale. 2011. Nr. 3. p. 24-32.
Coman F. Drept Internațional Public, vol. II, București: Silvy, 2001. 380 p.
Crețu V. Drept Internațional Public, București: Editura Fundației România de Mâine, 1999. 224 p.
Diaconu I. Tratat de drept internațional public. vol. III, București: Lumina Lex, 2005. 399 p.
Elian G. Curtea Internațională de Justiție. București: Editura Științifică, 1970. 208 p.
Geamănu G. Drept Internațional Public. vol.II. București: Editura Pedagogică, 1983. 600 p.
Handbook on the Peaceful Settlement of Disputes between States. United Nations. New York,1992. 238 p.
Lungu M. N. Rolul organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale. București: Universul Juridic, 2010. 556 p.
Marian Mihăilă. Elemente de Drept Internațional Public și Privat. București: ALL BECK, 2001. 480 p.
Mazilu D. Dreptul Păcii. București: ALL BECK, 1998. 424 p.
Mazilu D. Dreptul internațional public. Vol. II. București: Lumina Lex, 2005.
Miga-Beșteliu R. Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public. București: ALL – B, 1998. 433 p.
Niciu I. M. Organizații Internaționale. Iași: Editura Fundației „Chemarea”, 1994. 160 p.
Niciu I. M. Drept Internațional Public, Vol. II. Ediția a II-a (Revăzută și completată). Iași: Editura Fundației Chemarea, 1996. 242 p.
Niciu I. M., Marcu V., Purdă N. Documente de Drept Internațional Public.Culegere. vol. II. Ediția a II-a revăzută și adăugită. București: Lumina Lex, 2002. ;
Petraru R. A. Soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale – principiu fundamental al dreptului internațional public. În: Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice. Nr. 3/2013. p. 95-104.
Popescu D., Năstase A., Coman F. Drept Internațional Public. Ediție revăzută și adăugită. București: ȘANSA, 1994. 400 p.
Scăunaș S. Drept Internațional Public. București: ALL BECK, 2002. 320 p.
Țăranu O. Mijloace pașnice de soluționare a diferendelor internaționale. În: Symposion: Revistă de Științe Socio-Umane, Tomul 7, Nr.1(13), 2009. p. 299-314.
Voican M., Burdescu R., Mocuța G. Curți Internaționale de Justiție. București: ALL BECK, 2000. 344 p.
Site-uri internet
http://www.un.org/en/index.html (citat la 04.05.2015).
http://www.osce.org/ (citat la 06.05.2015).
http://www.oas.org/en/default.asp (citat la 07.05.2015).
http://www.lasportal.org/en/Pages/default.aspx (citat la 09.05.2015).
http://www.icj-cij.org/homepage/index.php?lang=en (citat la 02.05.2015).
http://www.pca-cpa.org/showpage.asp?pag_id=363 (citat la 02.05.2015).
https://historiaediplomaticum.wordpress.com/2014/04/22/despre-diferendele-internationale-si-management-ul-pacii/ (citat la 20.04.2015).
http://www.academia.edu/3770190/Solutionarea_pasnica_a_diferendelor_internationale_terorismul_C7_8 (citat la 22.04.2015).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mijloace DE Solutionare Pasnica A Diferendelor Internationale In Cadrul O.n.u. Si A Organizatiilor Regionale (ID: 107374)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.