Mijloace de Interventie ale Societatii Civile Asupra Administratiei Locale In Spatiul Uniunii Europene

Introducere

Capitolul I. Societatea civilă sau cel de-al treilea sector al societății

Evoluția societății civile în spațiul European

Parcursul societății civile în România

Definirea, tipologia și caracteristicile societății civile

Definiții

Trăsăturile sectorului neguvernamental

Statutul de utilitate publică

Principalele tipuri de organizații neguvernamentale după modul de formare din România

Principalele tipuri de organizații neguvernamentale după modul de formare din alte state membre ale Uniunii Europene

Principalele tipuri de organizații neguvernamentale după domeniul de activitate

Distribuția teritorială a organizațiilor neguvernamentale în România

Capitolul II. Economia socială și organizațiile neguvernamentale

Definirea conceptului de economie socială. Trăsături

Principiile economiei sociale și principiile organizațiilor neguvernamentale

Întreprinderea socială

Principalii actori ai economiei sociale

Sprijinirea economiei sociale de către Uniunea Europeană

Capitolul III. Implicarea societății în administrația locală

Administrația locală. Organizare și funcționare

Principiile administrației locale

Autoritățile administrației publice locale

Democrația participativă și societatea civilă

Implicarea societății civile în procesul decizional din România

Necesitatea participării societății civile la procesul decisional

Procesul privind politicile publice în România

Inițiativa legislativă cetățenească

Audierile publice

Acordurile de parteneriat cu instituțiile publice

Advocacy

Implicarea societății civile în procesul decizional al Uniunii Europene

Procesul decizional al Uniunii Europene

Mecanisme de implicare ale societății civile în procesul decizional al Uniunii Europene

Capitolul IV. Sudiu de caz: Asociația Cele mai frumoase sate din România

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI ȘI ACRONIME

alin. alineatul

art. articolul

H.G. Hotărârea Guvernului

IES Institutului de Economie Socială

M.Of. Monitorul Oficial

ONG Organizație Neguvernamentală

ONU Organizația Națiunilor Unite

UE Uniunea Europeană

Introducere

Prin prezenta lucrare am urmărit analizarea metodelor prin care societatea civilă acționează la nivelul administrației locale în spațiul european.

Societatea civilă cuprinde un sistem de structuri care implica cetățeni cu aceleași interese în diverse acțiuni comune, consacrându-și timpul și experiența pentru a apăra aceste interese și nevoi. Societatea civilă reprezintă indivizii care doresc să aibă un cuvânt de spus în legătură cu tot ceea ce se petrece în viața de zi cu zi a unei comunități, țări sau uniuni. Responsabilitatea structurilor societății civile este de a lupta pentru ca vocea fiecărui cetățean să se faca auzită în domeniul în care acesta dorește să producă o schimbare. Aceste schimbări sunt necesare, deoarece ele însumează nevoile indivizilor și trebuie să îndrume statul înspre modul în care ar trebui să acționeze în vederea luării deciziilor viitoare.

De-a lungul timpului, conceptul de societate civilă a parcurs diverse etape de înțelegere a sensului, istoria alterând ușor semnificația expresiei. Rolul societății civile a evoluat de la aproape neînsemnat, la extrem de important pentru existența unui stat democratic, fenomenul luând amploare după secolul al XX-lea. În ultima perioadă, aria de întindere a însemnătății noțiunii, precum și definirea acesteia fac obiectului unui subiect de cercetare foarte răspândit. Specialiștii în domeniu au avut diverse puncte de vedere asupra conceptului, neajungând însă, la o defniție unanim acceptată și recunoscută în toate colțurile lumii. În prezent, societatea civilă este un ideal, în principal, asociat cu garanția practicii democrației, cu comunitatea, democrația participaivă și cu libera asociere.

Lucrearea dorește să analizeze importanța implicării societății civile în procesul politicilor publice și al luării deciziilor în Uniunea Europeană, precum și a rolului societății civile în România și în alte țări ce aparțin spațiului european.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, după cum urmează: primul capitol identifică originile și parcursul societății civile, atât în Europa, cât și în România, urmând să expună trăsăturile și dinamica acesteia, precum și să prezinte principalele feluri de organizații neguvernamentale după modul de formare și domeniul în care acestea își desfășoară activitatea.

Al doilea capitol privește societatea civilă din prisma economiei sociale. Este definit conceptul de economie socială, sunt prezentate principiile economiei sociale și cele ale organizațiilor neguvernamentale, urmând să se evidențieze condițiile necesare pentru ca o entitate a economiei sociale să fie considerată o organizație neguvernamentală și sunt descriși actorii economiei sociale.

Ultimul capitolul, al treilea, conține procedeele prin care societatea civilă se manifestă la nivelul administrației locale, atât în România cât și în spațiul european, prin descrierea mecanismelor pe care aceasta le folosește pentru a-și promova și apăra interesele și nevoile.

Partea practică a lucrării o constituie capitolul al patrulea, un studiu de caz despre Asociația Cele mai frumoase sate din România în care voi prezenta modalitățile prin care aceasta intervine la nivel local, cu ajutorul proiectelor, programelor și activităților desfășurate de-a lungul timpului de către aceasta, cu scopul de a conserva, promova și dezvolta satele din România

Sursele de informare folosite în elaborarea prezentei lucrări sunt cărtile de specialitate în domeniul societății civile și al Uniunii Europene, studiile, articolele și publicațiile diverșilor autori de specialitate, precum și diferite tratate și legi.

Scopul acestei lucrări este de a demonstra necesitatea existenței unui sistem de structuri, aparținând societății civile, în cadrul unei comunități, prin conștientizarea rolului cetățenilor asupra modului în care se iau deciziile din acea comunitate, precum și a importanței pe care aceștia o au în asigurarea unei mai bune funcționări a instituțiilor statului în vederea realizării obiectivelor și intereselor colectivității.

Motivul pentru care am ales această temă este pentru a arăta că este important ca societatea civilă să se manifeste ca un agent al schimbării în ceea ce privește procesul de luare a deciziilor într-un stat sau la nivelul Uniunii Europene.

Capitolul I

Societatea civilă sau cel de-al treilea sector al societății

1.1.Evoluția societății civile în spațiul european

Societatea civilă își are originea in scrierile mai multor filosofi de renume precum Thomas Hobbes, Montesquieu, Baruch Spinoza, Alexis de Tocqueville, John Locke, Karl Marx, Immanuel Kant, etc.

Etimologia expresiei societate civilă exista încă din Roma Antică, derivând din latinescul societas civilis. Societas însemna un ansamblu unitar, un sistem organic închegat de relații între oameni, iar civitas desemna, atât o așezare urbană mare, cât și societatea cu indivizii săi.

Definirea conceptului de societate civilă a cunoscut mai multe etape. Pentru filosoful si omul politic roman, Marcus Tullius Cicero, expresia societas civilis reprezenta dreptul civil care se opunea dreptului natural (jus naturalis). Expresia devenise un termen generic pentru ordinea politică, distinctă de societatea primitivă sau bisericească. În concepția filosofului grec, Aristotel, societatea civilă era văzută ca forma cea mai elevată de comunitate, de asociere, deoarece înglobează celelalte grupuri sociale și are cea mai mare valoare întrucât se ocupă de interesul comun. Societatea civilă este sinonimă cu polis, adică cu societatea politică, statul, cetatea.

Evul Mediu a adus schimbări majore în subiectele ce erau discutate de către filosofii politici. Datorită regimului feudalist, conceptul de societate civilă dispare din discuțiile filosofilor, fiind înlocuit cu discuții despre război, o preocupare care va dura până la sfârșitul Renașterii.

Renașterea a fost o mișcare culturală ce a contribuit la dezvoltarea și inovarea literaturii, artelor plastice, arhitecturii și muzicii. Pe lânga preocuparile intelectuale, au apărut și schimbări sociale si politice. Aceste schimbări s-au manifestat și asupra conceptului de societate civilă.

Englezul, Thomas Hobbes, are un rol important în elaborarea acestei idei, înțelegând societatea civilă ca un echivalent al societății organizate politic, în opoziție cu starea naturală. Conform teoriei sale, toți indivizii sunt înzestrați cu aceleași calități fizice, morale și intelectuale, ceea ce îi face egali între ei. Oamenii își trăiesc viața în scopul obținerii bunăstării materiale, fiind conduși de propriile interese. Hobbes susține că problemele apar atunci când doi indivizi au un conflict de interese în ceea ce privește realizarea intereselor lor, ceea ce face necesară existența unor legi civile, în detrimentul unor legi naturale. Totuși, John Locke este cel care menționează pentru prima dată ideea supremației societatii civile față de stat. Diferențierea societății civile de stat îl ajută în delimitarea legilor civile de cele politice. Locke face distincție și între un guvern legitim și un guvern nelegitim, afirmând că datoria celui dintâi este de a păstra, în măsura în care este posibil, dreptul la viață, libertate, sănătate și proprietate a săi, precum și de a-i urmări în justiție și de a-i pedepsi pe cei care încalcă drepturile altora. Un guvern legitim trebuie să urmărească binele public, chiar și atunci când acest lucru poate intra în conflict cu drepturile individuale. Locke susține că aceasta este doar una dintre îmbunătățirile pe care societatea civilă o aduce unui stat, deoarece un guvern nelegitim nu va reuși să protejeze dreptul la viață, libertate, sănătate și bunuri cetățenilor săi, în cel mai rău caz ajungând chiar să le încalce. Ideile lui Locke vor fi preluate și dezvoltate, mai târziu, de către Montesquieu.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, filosoful german, Hegel, introduce o nouă idee despre conceptul de societatea civilă. Pentru Hegel, societatea civilă nu este o condiție a dreptului natural, ci este, mai degrabă, legată de un proces complex asupra vieții morale, fiind organizată, mai curând, orizontal și nu vertical. Mai întâi, el face o reevaluare a conceptului de muncă și a celui de subiectivitate individuală, ca apoi să susțină, precum Hobbes, că individul este mânat de satisfacerea propriilor interese intere, fiind nevoit sa interacționeze cu ceilalți. În societatea civilă, individul este condus de propriul lui interes, pe când într-un stat, scopul individului devine însuși statul. Astfel, interesul particular dorește să devină interes general. Aceasta este diferența pe care Hegel o face între societate civilă și stat, societatea fiind sursa ființei raționale conștiente de sine.

Karl Marx, în Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului „răstoarnă” ideile lui Hegel, acordând prioritate societății civile, în raport cu statul. Pentru el, statul este în afara societății civile, aceasta din urmă putând să funcționeze și fără drept și politică. În continuare, Marx afirmă că statul dorește să anihileze societatea civilă sub pretextul de realizare a unei unificări complete a naturii umane.

Observăm, astfel, că de-a lungul timpului au existat diverse terorii despre societatea civilă, ce înseamnă aceasta și la ce se referă. Intrând în secolul al XX-lea, conceptul de societate civilă desemna o societate care dorește implicarea în cele mai mici detalii ale vieții de zi cu zi. Anii 1980 prezintă societatea civilă contra neoliberalismului și a statului, o societatea civilă care a inspirat și au construit o inteligență și imaginație colectivă, ce a continuat să crească și să se extindă. În 2001, Sunil Khilnani, împreună cu Sudipta Kaviraj, publică o carte, în care vorbește depre istoria și posibilitățile societății civile de-a lungul timpului. Printre temele abordate, cum ar fi: societatea civilă în viziunile lui Locke, Hegel și Marx, dar și societatea civilă în timpul iluminismului scoțian, acesta prezintă și diferitele moduri de percepție a societății civile dintre Vestul și Estul Europei. Acesta spune că, pentru estul Europei, societatea civilă reprezintă o grea povară normativă, pe care „noi (cei din Est) dorim să o vedem dezvoltată nu doar în Vest, dar și în Estul Europei și, în general, în Est”. Sunil Khilnani afirmă că absența unei societăți civile în Est este ceea ce a împiedicat de-a lungul anilor procesul de modernizare, și că, în prezent, restrânge exercitarea drepturilor omului, pe când, în Vest, societatea civilă este văzută ca mijloc de regenerare a vieții publice, și nu ca un impediment pentru aceasta. Acest interes pentru societatea civilă ca mijloc de regenerare a vieții publice este dat de dezamăgirea pe care Vestul o manifestă față de viața politică, sistemul electoral, partidele politice și chiar și față de economia statelor.

În prezent, conceptul de societate civilă rămâne greu de definit. Unii oameni văd societatea civilă ca pe un ideal pe care trebuie să îl urmărim în dorința de a garanta practica democrației, alții îl văd ca pe un ansamblu de instituții și nimic mai mult, ca pe ceva ce există doar în teorie, dar nu este aplicat sau nu vrea să fie aplicat.

1.2.Parcursul societății civile în România

Ca și în alte țări post-socialiste, sectorul nonprofit din România este încă în curs de dezvoltare. După revoluția in 1989 și căderea regimului lui Ceaușescu, sectorul nonprofit a cunoscut o dezvoltare rapidă, numărul organizațiilor nonguvernamentale crescând considerabil.

De-a lungul timpului, societatea civilă, sau cel de-al treilea sector al societății, a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Atunci când vorbim despre evoluția sectorului nonprofit din România trebuie să o corelăm cu dezvoltarea filantropiei, rolul pe care biserica l-a avut în formarea societății civile românești, implicarea statului și, nu în ultimul rând, factorii geopolitici.

Factorii geopolitici au avut o influență semnificativă în dezvoltarea sectorului terțiar din România. De-a lungul secolelor, teritoriul României a fost traversat de mai multe valuri de popoare migratoare, aceasta aflându-se pe ruta mai multor drumuri comerciale, ceea ce au dus la destabilizarea din punct de vedere politic și administrativ a țării. Aceasta destabilizare, împreună cu absența unui același domnitor pentru o perioadă lungă de timp au dus la o dependență a populației de conducători străini. Aceste cauze au împiedicat dezvoltarea și modernizarea României, așa cum s-a întâmplat în statele din vestul Europei, societatea civilă din România începând să se remarce puternic abia după Primul Război Mondial, când toate teritoriile ocupate majoritar de români s-au unit. Acest lucru a fost posibil datorită dezbinării celor trei mari imperii vecine: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și cel rus.

Rolul bisericii este unul extrem de important atunci când vorbim despre societatea civilă. În România, religia majoritară a fost și este cea creștin-ortodoxă. Spre deosebire de Biserica Catolică, cutumele teologice ale Bisericii Ortodoxe nu accentuau și promovau atât de vocal actele de caritate ca o metodă de salvare a sufletului, de iertare a păcatelor. Biserica Ortodoxă era preocupată mai mult de canoanele bisericești, explorarea misterul revelației divine și păstrarea valorilor tradiționale, decât de bunăstarea adepții săi. Însă, a avut, totuși, o importanță semnificativă în dezvoltarea societății civile, mânăstirile ortodoxe implicându-se în găzduirea, vindecarea și sprijinirea celor săraci.

O primă etapă în evoluția societății civile din România o reprezintă primele discursuri despre instituțiile filantropice și munca voluntară ce apar în Evul Mediu. Dar, din cauza războaielor în care statele medievale românești erau implicate și a slabei dezvoltări a centrelor urbane, atenția instituțiilor (așa-numitele dregătorii) și a bisericii era concentrată mai mult pe interesele proprii și aproape deloc pe interesele comunitare.

Între secolele XV și XVIII, în spiritul revoluțiilor culturale ce aveau loc în toată Europa, în România apar primele acte de filantropie, sub forma unor relații între domn și biserică. Biserica Catolică, cât și cea Ortodoxă, încep să se implice în acțiuni caritative față de săraci, ce reprezentau o problemă serioasă. Astfel, apar discuții despre mântuirea sufletului și relația directă a acesteia cu acțiunile caritative. Oamenii încep să fie încurajați să ia parte la astfel de acțiuni și să ajute, pe cât este posibil, săracii. În România, primele instituții care s-au ocupat cu sprijinirea unor misiuni cu scop caritabil au fost bolnița și xenodochiul. Acestea erau amplasate în apropierea bisericilor și mânăstirilor. Bolnița era un fel de spital, considerat spital religios atunci, în special pentru călugări, dar care îngrijea și bătrâni, văduve sau săraci, având multe camere și o bucătărie. Nu era acordată o asistență medicală calificată, slujitorii bisericești, preoții și călugării fiind singurii ce aveau grijă de bolnavi, accentul fiind pus pe tămăduirea sufletească. „ (Bolnița s-a aflat) sub tutela Bisericii până în secolul al XVI-lea, când va începe să se emancipeze, reușind acest lucru deplin în secolul al XIX-lea, prin introducerea controlului statului. ” Bolnițe au existat la Curtea de Argeș, la Horezu (ridicată în secolul al XVII-lea), la Vochița, la Neamț, la Mănăstirea Brâncoveni (ridicată de  Constantin Brâncoveanu în 1700), etc. Xenodochiul era o casă de oaspeți, un adăpost pentru primirea străinilor, a trecătorilor bolnavi. Termenul provine din limba greacă, „xenodochium” sau „xenodoch(e)ion”, și înseamnă „loc pentru (primit) străini, han, casă de oaspeți”. Acestea adăposteau străini, trecători, pelerini bolnavi, care nu mai aveau loc în bolniță. Nu există date exacte, însă se consideră că primul (și singurul despre care există date) a fost ridicat înainte de secolul al XVI-lea, la Mănăstirea de la Argeș. Multe dintre aceste așezări bisericești au avut surse semnificative de venit din agricultură, comerț și furnizarea de servicii. Biserica ajunsese să încurajeze faptele caritabile doar în condițiile în care ea, însăși, era principalul beneficiar și putea crește, astfel, bunăstarea propriilor membri din propriile structuri organizaționale.

Dezvoltarea economică și socio-culturală, precum și crșterea populației, favorizează apariția primelor spitale. Primul spital este spitalul Colțea, construit la 14 decembrie 1704, printr-o donație a familiei Cantacuzino, înființat pentru a fi un spital pentru săraci și infirmi. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția. Acesta a stat la baza înființării și celorlalte spitale din România. În spiritul aceleași relații directe dintre mântuirea sufletului și acțiunile caritative, caracteristice începutului secolului al XV-lea, Spitalul Colțea reprezenta un loc unde cei săraci îi ajutau pe cei bogați să își răscumpere greșelile, cei bogați făcând donații, dând de pomană și îngrijindu-se de cei săraci.

Deși Unirea Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, din 1859 are o deosebită însemnătate, atât din punct de vedere economic și politic, dar și cultural, organizarea socială a societății se afla într-un stadiu subdezvoltat în comparație cu dezvoltarea societăților occidentale. Populația majoritară o reprezenta clasă inferioară, adică țăranii săraci ce ofereau forță de muncă ieftină. Nu exista o clasă de mijloc destul de puternică ce ar fi putut susține dezvoltarea instituțională pe teritoriile românești. Astfel, societatea a avut de suferit din cauza menținerii unui mod de viață primitiv din punct de vedere al dezvoltării sociale.

În perioada Primului Război Mondial, o implicare deosebită în acțiuni civile pentru sprijinirea războiului a avut-o Regina Maria, cunoscută pentru acțiunile diplomatice de care a dat dovadă. Aceasta s-a ocupat personal de coordonarea serviciilor sanitare și atenuarea divergențelor dintre diferitele organizații străine și naționale ale Crucii Roșii prezente în România, a cărui misiune era de a „completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în București și în țară” și de a „asigura hrana pentru militari, refugiați și populația afectată de conflict, a facilita schimbul de corespondență între prizonierii de război și familiile acestora, a sprijini cu hrană și îmbrăcăminte prizonierii români din lagărele inamice”.

Putem spune că, în România societatea civilă a început să se dezvolte cu adevărat în secolul al XX-lea. Adoptatea Constituției din 1923, ce prevedea dreptul la libera asociere, a avut un rol important în susținerea creșterii sectorului nonprofit. Iar Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice a lui George G. Mârzescu a dus la o dezvoltare semnificativă, atât ca număr, cât și ca tipuri de activitate, a organizațiilor neguvernamentale. Astfel, este oferită cetățenilor posibilitatea de a alege între diferite organizații care să le reprezinte interesele, încurajându-se, în acest fel, posibilitățile de acțiune individuală în cel de-al treilea sector al societății.

Începând cu Constituția din 1938, intrată în vigoare în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, fiind întemeiată pe critica regimului de partide și pe doctrina corporatismului, instaurând dictatura regală, și continuând cu perioada comunistă ce a precedat-o, societatea civilă din România începe, ușor-ușor, să fie distrusă, „sfărâmată”. Promovarea unui sistem social egalitar, absența proprietății private, introducerea cenzurii ce a împiedicat libertatea de exprimare, susținute de Partidul Comunist Român au denaturat societatea civilă și voluntariatul în general, reprezentând un mare pas înapoi pentru sectorul terțiar român. Cu toate acestea, între 1970-1980 încep să apară câteva cluburi sportive, instituții culturale, etc.

După Revoluția din decembrie 1989 și, implicit, căderea comunismului, dar, în special, după 1990, sectorul nonprofit din România începe să se dezvolte rapid și dinamic. Societatea civilă „a trebuit să se elibereze de moștenirea regimului totalitar și să lupte pentru a crea un spațiu autonom, în afara statului. În a doua jumătate a anilor 1990, mediului politic a fost îmbunătățit și societatea civilă a început să aibă un profil mai bun și să se joace mai multe roluri diverse în societatea românească ” . Politicilor statului față de cel de-al treilea sector al societății au fost lipsite de consecvență, schimbându-și ideile și concepțiile în funcție de ciclurile electorale. Din această cauză începuseră să apară tensiuni între societatea civilă și conducerea statului. Dar, cu trecerea timpului, aceste tensiuni au început să fie aplanate, în România înregistrându-se din ce în ce mai multe organizații neguvernamentale. La data de 6 aprilie 2015 în România era înregistrat un total de 92589 organizațiile neguvernamentale cu personalitate juridică.

Tabel 1: Numărul de organizații din Registrul Național O.N.G. 6 aprilie 2015

Sursă: http://www.just.ro/MinisterulJustiției/RegistrulNaționalONG/tabid/91/Default.aspx (accesat la data de 08.04.2014)

Față de organizațiile neguvernamentale cu personalitate juridică înregistrate în România la data de 20 ianuarie 2010.

Tabel 2: Numărul de organizații din Registrul Național O.N.G. 20 ianuarie 2010

Sursă: România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendințe, provocări, „Catalogul Societății Civile“, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, București

Observăm o creștere cu 47,71% , adică 29.909 de organizații neguvernamentale juridice în ultimii 6 ani. Putem să afirmăm că există o orientare a românilor spre dezvoltarea și îmbunatățirea societății civile din dorința de a răspunde cerințelor cetățenilor și de a avea o participare publică și o mai bună conșientizare a importanței sectorului neguvernamental pentru suportul democrației.

Dobândirea personalității juridice nu este obligatorie pentru existența unei organizații neguvernamentale, persoanele fizice putându-se asocia și fără a constitui o persoana juridică, atunci când realizarea scopului propus permite aceast lucru, conform cu art. 5, alin. 2 din OG nr. 26/2000 cu modificarile ulterioare, în temeiul dreptului constituțional la asociere prevazut de art. 40 al Constituției României. Asocierea fără personalitate juridică nu poate beneficia de fonduri din donații, sponsorizări, și nu poate desfășura activităși de autofinanțare.

1.3.Definirea, tipologia și caracteristicile societății civile

1.3.1.Definiții

Conceptul de societate civilă cunoște diferite definiții. În limbajul comun, termenul este folosit, de multe ori, greșit, oamenii înțelegând prin societate civilă doar organizațiile neguvernamentale. Nicolae Manolescu definește societatea civilă ca „o solidaritate și o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, mai în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării”. Dacă o să căutăm pe Oxford Dictionaries vom găsi termenul definit ca „societatea considerată ca o comunitate de cetățeni legați de interese comune și activități colective”, iar Dictionary.com stabilește că societatea civilă este „ansamblul de organizații și instituții neguvernamentale care manifestă interesele și voința cetățenilor; persoane fizice și organizații într-o societate care sunt independente de guvern” sau „elementele, cum ar fi libertatea de exprimare, un sistem judiciar independent, etc, care alcătuiesc o societate democratică”. Astfel, observăm că există mai multe definiții, în funcție de persoana care le-au alcătuit, le-a formulat, toate având la bază ideea că societatea civilă reprezintă grupările de cetățeni cu aceleași interese, ce desfășoară activități comune, colective, și care își dedică timpul, cunoștințele și experienta pentru a-și promova și apăra aceste drepturi și interese.

Acest domeniu, al societății civile, este de multe ori desemnat ca al treilea sector al societății, primul sector fiind cel al întrerprinderilor, iar cel de-al doilea, sectorul public și cvasipublic.

Există o multitudine de instituții ale societății civile care implică cetățeanul, în diferitele sale ipostaze de membru, în diferite domenii. Exemple de instituții ale societății civile: organizațiile neguvernamentale, organizațiile politice, sindicatele, partidele politice, cluburile sportive și sociale, instituțiile culturale, organizațiile religioase, mișcările ecologiste, media, etc. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt organizațiile neguvernamentale. De aceea, după cum am menționat la începutul acestui subcapitol, oamenii asociază, în general, socieatatea civilă doar cu acestea, facând abstracție de restul entităților ce alcătuiesc societatea civilă, dând, astfel, o definiție restrictivă a conceptului.

1.3.2.Trăsăturile sectorului neguvernamental

În ultimii ani s-a dezvoltat un mare interes față de instituții sociale care operează în afara limitelor stricte ale pieței și a statului. Acestea se întâlnesc sub diverse denumiri precum sectorul neguvernamental, sectorul nonprofit sau sectorul terțiar. Acestea formează un ansamblu de instituții deconcetrat pe entități ce au preocupări diverse ( spitale, universitati, cluburi sportive, organizații pentru apărarea drepturilor omului, pentru protecția mediului etc ). După spusele lui Lester Salamon, deși aceste entități sunt diverse, ele prezintă trăsături comune:

Sunt organizații, adică au o prezență și o structură instituțională, opusă activităților spontane, necoordonate.

Sunt private, adică sunt independente de stat din punct de vedere instituțional. Ele nu fac parte din sistemul administrației publice, iar acest fapt le separă, în esență, de sectorul guvernamental, dar le include într-o categorie omogenă, împreună cu organizațiile private din sectorul nonprofit.

Sunt nedistribuitoare de profit, adică nu obțin profit sau, dacă o fac, nu îl distribuie membrilor lor. Aceasta nu exclude posibilitatea de a desfășura activități economice în scopul de a genera venituri care sunt utilizate pentru sprijinirea misiunii organizației. Acest criteriu este important deoarece distinge sectorul nonprofit de sectorul de afaceri. Restricția privind distribuția profiturilor conferă organizațiilor statutul de nonprofit.

Se autoguvernează, ceea ce înseamnă că au autonomie, ele deținând controlul asupra deciziilor și operațiunilor proprii.

Sunt voluntare. Această trăsătură se referă la faptul că apartenența la ele nu este cerută prin lege, ele putând atrage contribuții benevole de timp sau de bani. Putem spune că aceasta este trăsătura de bază a grupurilor private și organizațiilor cuprinse în sectorul nonprofit.

Faptul că aceste organizații au atras atât de mult atenția în ultimul timp se datorează, în principal, nemulțumirii și dezamăgirii cetățenilor față de modul de luare a deciziilor de către stat, în diverse domenii, precum protecție socială, protecție a mediului, sănătate, economie, etc.

1.3.3.Statutul de utilitate publică

Organizațiilor li se poate acorda un statut privilegiat din punct de vedere fiscal și/sau din punctul de vedere al accesului la anumite resurse publice, ca o recunoștere a serviciilor de interes public sau comunitar pe care acestea le realizează. „Prin utilitate publică se înțelege orice activitate care se desfășoară în domenii de interes public general sau al unor colectivități“. Aceste organizații au prioritate la anumite subvenții, sedii gratuite, diverse acreditări, recunoașteri, certificari, în funcție de obiectul de activitate, etc. Acest statut este numit în Franța statut de utilitate publică, iar în Marea Britanie charity. Împreună cu drepturile oferite de acest statul decurg și obligații mult mai mari.

În România, potrivit art.38 din Ordonanța Guvernului nr.26/2000 privind asociațiile și fundațiile aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.246/2005, o asociație sau fundație poate fi recunoscută de către Guvernul României ca fiind de utilitate publică. Acesastă Ordonanțădefinește condițiile pe care o asociație sau o fundație trebuie să le întrunească pentru a fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică:

activitatea acesteia se desfășoară în interes general sau comunitar, după caz;

funcționează de cel puțin 3 ani și a realizat o parte din obiectivele stabilite;

prezintă un raport din care să rezulte desfășurarea unei activități anterioare semnifi cative, prin derularea unor programe ori proiecte specifi ce scopului său, însoțit de bilanțurile și bugetele de venituri și cheltuieli pe ultimii 3 ani;

valoarea activului patrimonial pe fiecare an în parte este cel puțin egală cu valoarea patrimoniului inițial.

Certificatul de utilitate publică se obține prin transmiterea unei cereri de solicitare a utilității publice. Secretariatului General al Guvernului transmite cererea asociației/fundației, în 15 zile de la înregistrare, ministerului în domeniul căruia funcționează asociația sau fundația respectivă. Dacă sunt îndeplinite condițiile de recunoaștere, acesta inițiază proiectul de Hotărâre de Guvern, în termen de 60 de zile. recunoașterea utilității publice se face pe durată nedeterminată.

Societatea civilă din România este, în general, nemulțumită cu privire la criteriile de acordare a acestui statul de ultilitatea publică, susținând că acesta este oferit în funcție de interesele politice și nu de meritul organizațiilor respective. Principalul argument fiind acela că în cadrul anilor electorali, acest statul de utilitatea publică a fost oferit mult mai des decât în timpul celorlalți ani, dar și că acest statut a fost acordat unor organizații care desfășoare activități ce deservesc exclusiv membrii acestora sau care se ocupă cu activități de petrecere a timpului liber. În statele Uniunii Europene, organizațiile care lucrează exclusiv pentru membrii lor și se ocupă de activități de tip hobby sau petrecere a timpului liber nu primesc un statut preferențial din partea statului. Astefel este făcută o distincție foarte clară între utilitatea publică și beneficiul strict al membrilor, denumit în engleză mutual benefit.

1.3.4.Principalele tipuri de organizații neguvernamentale după modul de formare din România

Organizațiile neguvernamentale sunt, conform legii (Legea cadru de organizare și funcționare – Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații), persoane juridice constituite de persoane fizice sau persoane juridice care urmăresc desfășurarea unor activități în interes general sau în interesul unor colectivități locale, ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial (adică nonprofit sau fără scop lucrativ).

În România, formele juridice sub care se pot constitui organizații neguvernamentale sunt: asociații, fundații sau federații.

Asociația este, conform legii, o convenție, constituită de trei sau mai multe persoane, prin care acestea pun în comun, în mod permanent, contribuțiile lor materiale, cunoștințele și activitățile lor, în scopul de a atinge un obiectiv, fără beneficii pecuniare sau patrimoniale. Asociația este expresia libertății de asociere dar și un mijloc eficace de exercitare a libertății de exprimare, ea permitând membrilor să ia atitudine în chestiuni de interes public sau de interes pentru comunitatea/grupul membrilor sai. Definiția românească pentru asociații a asumat strict definiția franceză a asociațiilor din 1907, cu toate acestea, există diferențe semnificative, legea română având, de asemenea, unele similitudini cu prevederile legale respective din alte țări europene, cum ar fi Spania (1887), Elveția (1907), Germania (1909), și Belgia (1921).

Fundația este, din punct de vedere legal, subiectul de drept înființat de una sau mai multe persoane care constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent și irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.

Diferența fundamentală dintre o asociație și o fundație este aceea că ideea unei asociații constă în formarea unui grup de membri, o sumă de voințe, cu un scop ideal sau comun, iar fundația este un act juridic unilateral prin care un fond sau un patrimoniu este dedicat unui anumit scop și a unor cerințe diferite pentru înființarea persoanei juridice, a unei structuri diferite a organelor de conducere și administrare, precum și a unora dintre condițiile de dizolvare și lichidare. Alte diferențe constau în necesitatea unui număr minim de membri fondatori ( trei ) pentru asociație, iar conducerea și administrarea sunt asigurate de același organ deliberativ, în cadrul fundație, în cadrul asociației există o Adunarea generală, iar Consiliul Director este cel care asigură punerea în execuție a hotărârilor Adunării Generale. Atât asociația, cât și fundația, se înființează printr-o procedură judiciară, sunt persoane juridice de drept privat, au o conducere asigurată de un organ deliberativ și posibilitatea legală de a desfășura activități comerciale.

Federația reprezintă uniunea între două sau mai multe asociații sau fundații constituită în vederea realizării unui scop comun, dar se gasește sub mai multe denumiri: uniune, federație, coaliție. Federațiile dobândesc personalitate juridică proprie și funcționează în aceleași condiții precum cele prevăzute pentru asociațiile fără scop patrimonial. Asociațiile sau fundațiile care constituie o federație își păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.

Uniunile sunt persoane juridice înregistrate conform Legii 21/1924, vechea lege a asociațiilor și fundațiilor abrogată odată cu adoptarea O.G. 26/2000 care precizează că „două sau mai multe persoane juridice se vor putea constitui în uniuni sau federații“. Acestea se conduc de un program unic și urmăresc realizarea aceluiași scop.

Doarece instituțiile administrației centrale folosesc definiții diferite atunci când clasifică organizațiile neguvernamentale, Institutului Național de Statistică operează cu conceptul de întreprindere, clasificându-le după comportamentul lor economic. Întreprinderile includ organizațiile neguvernamentale precum asociațiile și fundațiile, sindicatele, partidele politice, organizațiile cultelor religioase.

După forma juridică de organizare, întreprinderile au caracter comercial sau necomercial. În categoria întreprinderilor au caracter necomercial se găsesc instituțiile bugetare, administrația publică centrală și locală, precum și organizațiile neguvernamentale (sau administrația privată, conform Institutului Național de Statistică). Conform Institutului Național de Statistică din administrația privată fac parte:

Sindicatele și confederațiile sindicale. Sindicatul este o organizație dintr-o întreprindere, constituită în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, economice și sociale, culturale și sportive ale membrilor, respectiv a drepturilor acestora prevăzute de legislația muncii și contractele de muncă. Potrivit art. 214, alin. (1) din Codul Muncii, „Sindicatele, federațiile și confederațiile sindicale, denumite în continuare organizații sindicale, sunt constituite de către salariați pe baza dreptului de libera asociere, în scopul promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale, precum și al apărării drepturilor individuale și colective ale acestora prevăzute în contractele colective și individuale de munca sau în acordurile colective de munca și raporturile de serviciu, precum și în legislatia naționala, în pactele, tratatele și convențiile internașionale la care România este parte”.

Uniuni profesionale ( de exemplu Ordinul Arhitectilor, Uniunea Notarilor Publici, etc.)

Patronate. Potrivit Codului Muncii, art. 227, alin. (1), „patronatele, denumite și organizații de angajatori, constituite în condițiile legii, sunt organizații ale angajatorilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial”.

Fundații, asociații

Organizații religioase ( sau de cult )

În Europa, organizațiile neguvernamentale se găsesc grupate și sub termenul generic de economie socială, care include, alături de asociații, inclusiv societăți mutuale, sindicate și fundații, și alte tipuri de organizații, cum ar fi cooperativele, care funcționează pe principii de egalitate a persoanelor, ce urmăresc asigurarea independenței economice a membrilor, având o natură economică bazată pe acordul, liber exprimat, a acestora, cu scopul de a desfășurării activităților în comun.

1.3.5.Principalele tipuri de organizații neguvernamentale după modul de formare din alte state membre ale Uniunii Europene

În mod tradițional, Uniunea Europeană a adoptat o abordare laissez-faire (neamestecul sau amestecul limitat al statului) față de reglementarea și guvernarea organizațiilor neguvernamentale. Împuternicirea legală a acestor organisme apare în legislația națională a statelor membre și, prin urmare, se oprește la granițele acestor țări, forțând organizațiile neguvernamentale, care lucrează în afara granițelor, să se confrunte cu regimuri juridice și reglementări naționale diferite. Legile fiscale diferite și, uneori, legile diferite ce reglementează organizațiile neguvernamentale, se aplică prin urmare, organizațiilor nonprofit care doresc să lucreze în mai multe state membre ale Uniunii Europene.

În unele cazuri, Uniunii Europeane îi lipsește nu competența pentru a armonizarea legislației naționale (de exemplu, taxarea directă). În alte domenii, cum ar fi dreptul societăților comerciale, Uniunea Europeană are competență legislativă pentru armonizarea legislațiilor naționale, dar a ales să excludă organizații nonprofit din domeniul de aplicare al acestora. Oricare ar fi motivul care stă la baza acestei lipse de împuternicire, fie clasificat ca neglijarea benignă sau parcimonie juridică din partea instituțiilor Uniunii Europene, regimul juridic european actual împiedică organizațiile nonprofit să se bucure pe deplin de beneficiile pieței comune. În acest sens, regulamente cu privire la asociații și fundații care se aplică direct în toate statele membre pentru a reduce birocrația juridică și administrativă pe care organizațiile neguvernamentale o suporta în încercarea de a-și deschide noi sucursale în alte state membre decât statul membru în care au fondat-o.

În țările Uniunii Europene legislația cu privire la organizațiile nonprofit (dintre care cele mai cunoscute tipuri sunt fundațiile si asociațiile) aparține uneia dintre următoarele două tradiții juridice:

Țările de drept cutumiar (de exemplu, Marea Britanie) consideră că acordul benevol între persoanele care înființează o asociație este suficient pentru ca asociația să primească personalitate juridică;

Țările de drept scris (de exemplu, Franța) cer ca anumite formalități, cum ar fi înregistrarea și publicitatea, să fie îndeplinite înaintea acordării personalității juridice.

Fiecare țară are propriile definiții pentru organizațiile cuprinse în sectorul nonprofit. Regulile care se aplica pentru sectorul neguvernamental, de obicei, nu sunt cuprinse într-un text de lege organica.

Există o serie de probleme comune în ceea ce privește legiferarea sectorului neguvernamental care se datorează următoarelor cauze:

tipurilor de organizații și abordării unitare a sectorului,

controlului și autoreglementării sectorului,

relațiilor cu instituțiile statului,

deducerilor din taxele și impozitele ce se plătesc statului pentru activitatea de bază,

posibilitatea oferirii de fonduri din partea persoanele fizice sau juridice (donații si sponsorizări).

În continuare voi prezenta tipurile de organizații neguvernamentale așa cum au fost ele evidențiate într-un material realizat de către Ionuț Sibian și preluat de Balogh Márton și Balogh Natalia. Ordinea țărilor este alfabetică.

În Austria, regimul juridic al asociațiilor cu scop nonprofit este definit de Actul Asociațiilor (Vereinsgesetz) din 1951. Aceasta lege a fost amendată succesiv în 1954, 1962 și 1987. Dreptul de asociere este recunoscut și de Constituția austriacă. Pentru a dobândi personalitatea juridică, asociația trebuie să depună statutul la sediul poliției provinciale (Sicherheitsdirektion), în raza căreia se află sediul asociației. Un exemplar al deciziei poliției este trimis către Ministerul de Interne, care controleaza dacă scopurile asociației sunt în conformitatea cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Decizia Ministerului de Interne trebuie să fie luata în decurs de șase luni, altfel tăcerea va fi perceputa ca o aprobare tacită. Dupa șase săptămâni de la depunerea statutului trebuie să se reunească Adunarea Generală. Statutul depus reprezintă actul fondator al asociației și îi permite acesteia să posede personalitate juridică. De asemenea este obligatorie o publicitate prin presa a asociației, inclusiv în cazul în care își schimbă domiciliul.

O asociație are în general următoarele organe de conducere:

Adunare Generală, la care participă cu drept de vot toți membrii asociației

Consiliul de administrație, care are în compunere trei membrii care conduc asociația

un organ care supervizează finanțele asociației

un grup de arbitraj în caz de dispute în interiorul asociației.

Nu există un Registru al asociațiilor, însă oricine are acces la statutul unei asociații dacă se informează la secția de poliție a provinciei sau la oficiile competente ale Poliției Federale (Bundespolizeidirektion). Dizolvarea unei asociații se poate face pe doua căi: voluntară sau dictată de poliție în cazul în care este încălcat statutul. Din punct de vedere fiscal, asociațiile sunt subiectul regulilor fiscale generale.

Regimul juridic al fundațiilor (Stiftungen) este definit de Actul Fondator al fundațiilor (Bundes-Stiftungs und Fondsgesetz) din 27 octombrie 1974. Fundațiile private sunt guvernate de legea din 14 octombrie 1993 (Privatstiftungsgesetz). Fundațiile sunt definite ca fiind înzestrate cu personalitate juridică, în scopul prestării unei activități, în scop caritabil sau în beneficiul general. Fundațiile private sunt entități juridice în care fondatorul a transferat bunuri pentru un scop precis. Există mai multe tipuri de fundații, cum ar fi: fundațiile federale și fundațiile de land (Lander Stiftungs), cele religioase, fundațiie de drept public și cele private. Pentru înființarea unei fundații este nevoie de aprobare din partea autorităților competente, adică tribunalul civil în raza căruia fundația își are sediul. Actul trebuie sa conțina o declarație în legatura cu patrimoniul și scopul creării: în interes general sau în scop caritabil. Patrimoniul trebuie sa fie adecvat scopului. Fundațiile private sunt create prin întocmirea unui statut sub forma unui act înregistrat la notariat. Fundațiile trebuie înregistrate în registrul fundațiilor (Stiftungsregister), iar cele private în registrul firmelor (Firmenbuch).

În Franța, în funcție de capacitatea juridică, asociațiile sunt de două tipuri: declarate și nedeclarate. Cele nedeclarate sunt considerate ca fiind simple convenții și nu pot beneficia de capacitate juridică, însă pot primi cotizații și se pot apara în justiție. Iar cele declarate dispun de un ansamblu de drepturi atașate la capacitatea juridică. Pentru a obtine aceasta capacitate, reprezentantul legal al asociației este obligat să depună la prefectura sau la subprefetura, statutul în doua exemplare aprobat de fondatori.

Fundațiile sunt un patrimoniu ce are personalitate juridică proprie, definite de legea din 23 iulie 1987, și trebuie să îndeplinească trei obligații:

să aibă un scop de interes general;

să aibă o dotare care să garanteze un mod de finanțare propriu;

un consiliu de administrație care să gestioneze organizația.

Pentru ca ele să fie recunoscute de ultitate publică trebuie să aibă cel puțin trei ani de existență, să aiba un număr de membri de cel puțin 150-200, să adopte un statut tip, să posede bunuri mobile întru-un anumit cuantum și să presteze un bun de utilitate publică. Există birouri specializate la nivelul prefecturilor în relația cu organizațiile neguvernamentale, iar, la nivel național există un Consiliu Național al Vieții Asociative (CNVA).

În Germania libertatea de asociere este prevazută de articolul 9 din Constituția germană. Există diferite tipuri de asociații: cluburi sociale, cluburi sportive, dar și grupări cum ar fi: sindicatele, asociații ale angajațiilor, partide politice, etc. Conform legii germane, o asociație este un grup de persoane al cărui scop comun nu este unul de prestare a vreunei activități economice. Se poate desfășura activitate comercială, însă nu ca activitate principală. Există două tipuri de asociații: declarate și nedeclarate. Cele declarate trebuie să fie înregistrate, iar pentru crearea unei sunt necesari patru pași: existența a minim șapte persoane care trebuie să cadă de acord asupra semnării unei charte și să aleagă un Consiliu Executiv, depunerea chartei și a protoculului cu privire la Consiliul Executiv la Registrul asociațiilor de pe lângă tribunalul civil local, exeminarea cele două documente din punct de vedere al îndeplinirii cererilor statutare de către tribunal și trimiterea unei copii autorităților administrative pentru un control preventiv și înregistrarea în Registrul Asociațiilor, ținut pe lângă tribunalul de instanță, de care aparține sediul asociației. Odată cu înregistrarea, asociația primește personalitate juridică. Asociațiile nedeclarate nu sunt înregistrate și nu sunt subiectul supervizării statului. Acestea nu au personalitate juridică.

Fundațiile, sunt distincte de asociații. Pe de altă parte, ca și asociațiile, fundațiile pot sau nu pot deține personalitate juridică. Toate fundațiile sunt subiectul supervizării publice, ce este concentrată mai ales asupra aspectelor financiare ale activităților fundației. Statul de utilitate publică presupune scutiri de taxă ( de exemplu, pe proprietate) și se acordă doar în funcție de scopul urmărit.

În ceea ce privește Marea Britanie, nu există o structură care să fie abilitată cu înființarea organizațiilor nonprofit și nici o înregistrare centralizată sau un organ de reglementare pentru structurile asociative.

Conform legislației engleze se disting sunt de două tipuri de asociații: asociațiile non benevole (sindicate, uniuni profesionale) și asociațiile benevole, adică companii cu răspundere limitată, încorporate sub Legea Companiilor din 1985, Societăți de ajutor reciproc, Societățile Industriale și de Întrajutorare.

Charities sunt echivalentul statutului de utilitate publică. Acestea se bucură de un regim fiscal special, iar acordarea statutului se face nu în funcție de structură, ci de activitatea desfășurată. O charity poate exista pentru unul sau mai multe dintre scopurile următoare: eradicarea sărăciei, scopuri religioase, educație, utilitate publică, alte scopuri pentru beneficiul comunității. Charities sunt reglementate de Legea din 1993 care instituie un regim special pentru organizațiile de caritate. Ele beneficiază de numeroase facilități, mai ales fiscale, cum ar fi scutire de taxe pentru: taxa pe venit, taxa pe capital câștigat, taxa pe valoare adăugată, taxa de timbru. Există un organism public de supraveghere și control numit Comisia organizațiilor de caritate. Există trei tipuri de charities: trusturi (trust), asociatii neîncorporate (Unincorporated Association) și companii cu răspundere limitată (Company Limited by Guarantee).

Fundațiile sunt definite ca structuri permanente de girare a unui capital pentru un scop de utilitate publică. Nu dețin personalitate juridică proprie. În general sunt catalogate ca “charity”.

În Spania, procedura de înființare a asociațiilor este administrativă. Decizia aparține guvernatorului provinciei, Ministrului de Interne sau Consiliului de Miniștrii la cererea Ministrului de Interne. Asociașia este obligată să se înscrie în cele două registre: Registrul Regional și Registrul Național al Asociațiilor.

Fundațiile primesc personalitate juridică odata cu constituirea lor, însa este recomandat să fie întocmit un act notarial și să se înscrie în Registrul Fundațiilor.

Asociațiile și fundațiile spaniole înregistrate în Registrul Agenției Spaniole de Cooperare Internațională de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe, sunt recunoscute automat ca utilități publice. Celelalte asociații și fundații trebuie să obțină un certificat de la serviciul fiscal provincial care să ateste că asociația sau fundația îndeplinește condițiile fiscale pentru a fi declarată de utilitate publică, înainte de a fi recunoscute de utilități publice.

1.3.6.Principalele tipuri de organizații neguvernamentale după domeniul de activitate

La nivelul Uniunii Europene, organizațiile neguvernamentale cuprind o largă arie de domenii în care își desfășoară activitatea. În continuare voi prezenta câteva dintre domeniile principale în care acestea activează.

Una dintre cele mai importante teme o reprezintă cea a apărării drepturilor și promovarea intereselor cetățenesti. Din această categorie fac parte organizațiile neguvernamentale interaționale care militeaza pentru drepturile omului, drepturile copilului, pacea mondială, cooperarea internațională, respectarea dreptului internațional, etc. Aceste organizații internaționale sunt organizații tipice de caritate, ce au sediul într-o țară, dar lucrează în alte țări. În unele cazuri, acestea se suprapun cu alte tipuri de organizații de caritate.

Un exemplu relevant pentru această categorie este Organizația Națiunilor Unite (ONU). Aceasta este cea mai importantă organizație internațională din lume, fondată în 1945, numărând astăzi 193 de state membre. Activează în domenii precum: pace și securitate, schimbări climatice, dezvoltarea durabilă, drepturile omului, dezarmare, terorismul, urgențe umanitare și de sănătate, egalitatea între sexe, guvernare, producția de alimente, și multe altele. S-a întemeiat prin semnarea Cartei Organizației Națiunilor Unite și se bazează pe documentele inițiale și pe alte documente apărute ulterior, printre care și Convenția drepturilor copilului și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Cea de-a doua categorie a organizațiilor neguvernamentale o reprezintă organizațiile ce luptă pentru sănătate. Acestea acoperă totul, de la susținerea și tratarea bolnavilor și persoanelor cu handicap, până la găsirea tratamentelor pentru anumite boli și promovarea conștientizării publicului asupra riscurilor de sănătate. Un exemplu este Crucea Roșie.

O a treia categorie este cea a organizațiilor care luptă pentru educație. Acestea vizează oameni din fiecare grupă de vârstă, de la pre-școalari la facultate și nu numai. Unele servesc ca instituții de învățământ, în timp ce altele se concentreze pe a face educația mai accesibilă și eficientă, oferind, totodată, suport pentru studenți, profesori și părinți.

Protecția mediului este un obiectiv des întâlnit pe agenda sectorului neguvernamental. Ele se concentrează pe modalități de promovare a conservării, aprecierii și dezvoltarii durabile a mediului. Cele două subgrupe principale pentru acest tip de caritate sunt: conservarea și protecția mediului și parcurile și rezervațiile naturale. Cea mai vocală în acest sens este Greenpeace.

Organizațiile pentru protecția animalele. Acestea militează pentru drepturile animalelor, dar sunt împărțite pe mai multe categorii: organizații de protecție a animalelor de companie, organizații de conservare a faunei sălbatice, grupurile care luptă pentru interzicerea vânătorii și a pescuitului și, în final, cele care luptă pentru intrezicerea grădinilor zoologice, a circurilor și a parcurilor acvatice.

Cultură, artă, recreere. Aceste tipuri de organizații de caritate ajuta la conservarea patrimoniului artistic și cultural, precum și celebrarea artelor și a istoriei. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (U.N.E.S.C.O.) este cea mai importantă în acest sens. Aceasta a propus un plan de protejare a bunurilor culturale și naturale din lume, prin Convenția privind Protecția Patrimoniului Mondial Cultural și Natural, aprobată în 1972. Patrimoniul Mondial UNESCO include în prezent pe lista sa șapte monumente sau locuri din România.

Printe alte scopuri ale organizațiilor neguvernamentale se numără și filantropia și voluntariatul, reprezentarea intereselor de afaceri și profesionale, dezvoltarea economică și socială, religie, serviciile sociale, însă este destul de greu de stabilit cu exactitatea toate domeniile în care activează totalitatea organizațiilor neguvernamentale din lume, acestea implicându-se într-o arie extrem de vastă.

În România, distribuția organizațiilor neguvernamentale în funcție de domeniul de activitate este următoarea:

Figura 1: Distribuția Organizațiilor Neguvernamentale pe domenii de activitate

Sursă:Camera Deputaților, Repertoar Organizații Nonguvernamentale, Organizațiile cu domeniul de activitate, http://www.cdep.ro/informatii_publice/ong.pe_dom, accesat la data de 22.04.2015

Putem observa că cele mai multe organizații activează în domeniul învățământului, educației și al cercetării, urmate de domeniile preocupate de apărarea drepturilor și promovarea intereselor cetățenești și cultură, artă, sport și recreere, domeniul cu cele mai puține organizații înregistrate fiind cel al religiei cu doar 0,35%.

1.3.7. Distribuția teritorială a organizațiilor neguvernamentale în România

Existența sectorului neguvernamental în anumite regiuni depinde de mai mulți factori precum populația, dezvoltarea economică și socială, spiritul civic, cultura și tradițiile.

Organizațiile neguvernamentale din România se concentrează pe opt regiuni: Nord–Est, Sud-Est Dobrogea, Sud Muntenia, Sud Vest Oltenia, Vest, Nord-Vest, Centru și București-Ilfov. Distribuția regională pe cele opt regiuni arată astfel:

Figura 2: Distribuția Organizațiilor Neguvernamentale pe regiuni

Sursă : Bază de date Organizații Neguvernamentale, http://database.ngo.ro/indexro.shtml, accesat la data de 22.04.2015

Figura arată ca sunt două regiuni care concentrează aproape jumătate (44%) din totalul organizațiilor neguvernamentale din România, respectiv regiunea București-Ilfov (23%) și regiunea Nord-Vest (21%), acestea fiind și cele mai bogate regiuni, alături de regiunea Centru. La polul opus, regiunile Sud Vest Oltenia și Sud Muntenia au cea mai slabă înregistrare. În regiunile care sunt mai dezvoltate din punct de vedere economic se înregistrează, în general, și un număr mai mare de organizații. Putem spune că în România dezvoltarea economică este un factor important în influențarea deciziei de asociere a oamenilor la diferite organizații.

Capitolul II

Economia socială și organizațiile neguvernamentale

2.1.Definirea conceptului de economie socială. Trăsături

Economia socială s-a dezvoltat din necesitatea de a găsi soluții unor probleme sociale, economice sau de mediu ale comunității și din dorința satisfacerii nevoilor membrilor comunității, nevoi ce nu sunt abordate sau sunt abordate insuficient de către sectorul public sau privat. Economia socială este independentă față de stat si reprezintă o formă alternativă de dezvoltare economică. Acesta a devenit un sector ce generează un număr important de locuri de muncă la nivelul Uniunii Europene.

Întreprinderile din economia socială reprezintă 2 milioane de întreprinderi (de exemplu, 10% din totalul întreprinderilor europene) și angajează peste 11 milioane de angajați plătiți (echivalentul a 6% din populația activă a Uniunii Europene): dintre acestea, 70% sunt angajați în asociații nonprofit, 26% în cooperative și 3% în societăți mutuale. Întreprinderile din economia socială sunt prezente în aproape fiecare sector al economiei, cum ar fi cel bancar, asigurări, agricultură, ambarcațiuni, diverse servicii comerciale, precum și servicii de sănătate și servicii sociale, etc.

Reperele istorice ale apariției formelor economiei sociale și ideile specifice economiei sociale sunt delimitate atât de o orientare de stânga, mai precis, socialismul, ce promovează egalitatea și drepturile tuturor cetățenilor de a se implica în activitățile politice, economice și sociale, cât de o orientare de dreapta, liberalismul, deoarece promovează maximizarea bunăstării pe fondul libertății. Doctrina socialistă a apărut ca o reacție la tulburările socio-economice și politice care macină Europa sfârșitului secolului XVIII și începutul secolului XIX, în timp ce doctrina liberală susține faptul că statul trebuie să intervină numai în situații critice pentru a oferi suport categoriilor de populație paupere, lipsite de orice sursă de venit, nesusținând existența unui fundament moral pentru sacrificarea distribuției ce rezultă din mecanismul pieței.

Termenul economie socială a fost folosit pentru prima dată de către Charles Dunoyer în Noul tratat de economie socială apărut în anul 1931 și se referea la o economie corectă, care să contribuie la îmbunătățirea condițiilor de viață ale tuturor membrilor societății. Odată cu Conferința Europeană a Economiei Sociale de la Paris din 1989 se atrage atenția asupra economiei sociale, aceasta începând să fie dicutată și în instituțiile europene. Din 1990, în Parlamentul European funcționează Intergrupul de Economie Socială, iar rapoarte și opinii privind contribuția economiei sociale la atingerea diferitelor obiective ale politicilor publice sunt publicate des de către Comitetul European Economic și Social. În 2002, Conferința Cooperativelor, Societăților Mutuale, Asociațiilor și Fundațiilor a promovat Carta Principiilor Economiei Sociale și a fost propusă o definiție a economiei sociale: „Organizațiile Economiei Sociale sunt actori economici și sociali activi în toate sectoarele care se caracterizează, în principal, prin scopurile și prin forma lor specifica de antreprenoriat. Economia socială include organizații cum sunt cooperativele, mutualele, asociatiile si fundatiile. Aceste întreprinderi sunt deosebit de active în anumite domenii cum ar fi protecția socială, serviciile sociale, sănătatea, băncile, asigurarile, producția agricola, serviciile de proximitate, educație și formare, cultură, sport si activitați recreative”.

La nivel european, nu există o definiție unică a economiei sociale, mulți evitând conștient definirea acesteia din dorința de a nu crea mai multe probleme decât cele pe care încearcă să le rezolve, în funcție de toate țările membre, entitățile care pot fi incluse în categoria economiei sociale putând astfel varia datorită definiției aplicate și de principiilor care sunt urmărite.

Trăsăturile economiei sociale pot fi exprimate în funcție de organizațiile care o alcătuiesc și care au în comun următoarele caracteristici:

Sunt organizații private ce au o misiune socială explicită, adică urmăresc satisfacerea nevoilor comuntății și nu fac parte sau nu sunt controlate de către sectorul public;

Se supun constrângerii neditribuției totale sau parțiale a profiturilor sau excedentelor, între membri sau administratori, iar, în cazul în care distribuția are loc, aceasta nu este proporțională cu aportul la capitalul inițial, ci cu activitățile sau tranzacțiile din cadrul organizației;

Sunt organizații cu un pronunțat caracter democratic;

Au libertate de asociere, asocierea nefiind obligatorie;

Au autonomie decizională, adică au capacitate deplină de conducere, organizare și funcționare:

Desfășoară o activitate economică în sine, pentru a satisface nevoile unor persoane, gospodării sau familii, motiv pentru care sunt considerate organizații ale oamenilor și nu ale capitalului;

Sunt organizații democratice, ce aplică principiul o persoană înseamnă un vot. Există unele excepții: organizațiile voluntare care prestează servicii necomerciale gospodăriilor.

Sunt flexibile și inovatoare,

Scopul principal al economiei sociale, îl reprezintă îmbunătățirea condițiilor de viață și oferirea noi oportunități pentru persoanele dezavantajate sau care fac parte din categorii vulnerabile, însă nu se limitează doar la acestea. În comparatie cu scopul economiei de piață, ce urmărește obținerea de profit, profitul realizat de către aceastea fiiind folosit pentru susținerea unor cauze sociale.

Economia socială nu trebuie confundată cu economia socială de piață. Aceasta din urmă se referă la un model politico-economic creat după cel de-Al Doilea Război Mondial ca răspuns la necesitatea de a răspândi încredere într-un nou sistem democratic, ce a căutat să armonizeze principiul libertății pieței cu principiul securității sociale prin acordarea statului un rol activ în promovarea, atât a concurenței pieței, cât și a dezvoltării sociale într-un mod echilibrat.

Parlamentul European a adoptat în 2009 o Rezoluție referitoare la economia socială în care evidențiază faptul că valorile economiei sociale corespund într-o mare măsură obiectivelor Uniunii Europene de integrare socială și că ar trebui să se formeze o legătură între aceasta și locurile de muncă și formarea și reintegrarea profesională, deoarece economia socială a demonstrat că poate ameliora considerabil statutul social al persoanelor dezavantajate. De asemenea, în text mai este subliniat faptul că economia socială reprezintă 10 % din ansamblul întreprinderilor europene, respectiv 2 milioane de întreprinderi și 6 % din totalul locurilor de muncă, și are un potențial ridicat de a genera și a menține locuri de muncă stabile, economia socială fiind importantă atât din punct de vedere simbolic, cât și din perspectiva performanței pentru consolidarea democrației industriale și economice. Astfel, Parlamentul European recunoaște conceptul de economie socială și reamintește că și Comisia a recunoscut acest concept. Prin acestă Rezoluție Parlamentul European dorește să asigure sprijinul Uniunii Europene și a statelor membre în legătură cu conceptul de economie socială și cere acestora să-l recunoască, propunând o serie de acțiuni.

2.2. Principiile economiei sociale și principiile organizațiilor neguvernamentale

În continuare voi prezenta principiile economiei sociale și cele ale organizațiilor neguvernamentale, urmând să evidențiez condițiile necesare pentru ca o entitate a economiei sociale să fie considerată o organizație neguvernamentală.

Ca orice alt concept, economia socială este corelată cu respectarea unor valori și principii. Aceste principii reprezintă trăsăturile fundamentale și definitorii ale conceptului și au fost prezetate în Carta principiilor economiei sociale ca fiind următoarele:

Principiul responsabilității și al solidarității

Afilierea voluntară și deschisă

Corelarea intereselor membrilor organizațiilor și a intereselor membrilor comunității

Autonomie de administrare

Independență față de autoritățile publice

Exercitarea controlului democratic de către membrii

Participarea socială

Principiile organizațiilor neguvernamentale derivă din scopul acestora, și anume, implicarea cetățenilor unei societăți în activități ce țin de interesul public. Astfel, este considerat ca principiul definitoriu serviciul pe care acestea le oferă societății în ansamblul său. Acestea trebuie să acționeze ca o interfață între cetățeni și organele puterii publice.

Pentru a-și realiza scopul, organizațiile neguvernamentale trebuie să respecte principiul transparenței, organizându-și activitatea în așa fel încât să fie accesibilă publicului. Acest principiu reiese și din libertatea de asociere caracteristică acestora. Principiul transparenței trebuie aplicat în toate misiunile și obiectivele, precum și în activitățile și mijloacele pe care organizațiile neguvernamentale le folosesc din dorința de a-și atinge scopul.

Există o serie de principii deriavate din însăși definiția organizațiilor neguvernamentale.

Primul dintre acestea este independența. Independența se referă la autonomia față de sectorul public. Organizațiile neguvernamentale se autoguvernează, luând deciziile în funție de misiunile lor și prezentând în mod transparent toate legăturile juridice, organizaționale și financiare cu corporațiile, guvernele și alte structuri ce le pot afecta intențiile.

Reprezentarea. „În relația cu guvernele, corporațiile, organizațiile internaționale, o organizație neguvernamentală va fi întotdeauna transparentă și onestă în a‐și reprezenta membrii, donatorii, beneficiarii și alte structuri ale căror interese le reprezintă”. O organizație neguvernamentală trebuie să reprezinte întotdeauna interesele membrilor săi și al celor pe care aceasta îi reprezintă și să facă tot posibilul pentru a îndeplini nevoile acestora.

Participarea se referă la posibilitatea cetățenilor de a se asocia la o organizație neguvernamentală în scopul împlinirii și susținerii misiunilor acesteia. O organizație neguvernamentală trebuie să comunice în permanență cu părțile pe care le reprezintă, să le aducă la cunoștință activitățile pe care urmează să le întreprindă și să le ofere posibilitatea de a reacționa față de obiectivele realizate.

Respectul față de lege trebuie să se regăsească în toate operațiunile unei organizații neguvernamentale, precum și în obligațiile juridice relevante.

Prevederea. O organizație neguvernamentală trebuie să aibă în vedere toate efectele negative ce s-ar putea revărsa asupra altor părți ca rezultat al acțiunilor acesteia. Aceasta trebuie să își planifice cu grijă activitățile și să dea dovadă de atenție și preocupare față de cei împotriva căruia se îndreaptă propriile acțiuni. Să-și asume

Integritatea. „Conducerea și personalul unei organizații neguvernamentale nu își vor folosi pozițiile pentru un avantaj personal sau pentru un câștig financiar”. Prin urmare, aceștia trebuie să fie preocupați doar de interesele celor pe care îi reprezintă și pentru care luptă și nu de câștigul personal.

Ultimul dintre principiile derivate este responsabilitatea. În cazul producerii unor prejudicii de orice natură ca urmare a acțiunilor organizației neguvernamentale, aceasta își va asuma responsabilitatea și va evita comportamentele neglijente și neatente.

Putem considera organizație neguvernamentală entiatea economiei sociale ce îndeplinește cumulativ următoarele cerințe:

Este, în primul rând, independentă față de stat, guvernul neputând să se implice în activitățile desfășurate de aceasta;

Este înființată, organizată sau operată de o inițiativă privată pentru a asigura compensarea absenței interesului politic;

Este nonprofit, adică nu urmărește obținerea de beneficii economice;

Este voluntară, orice are dreptul să se alăture și să participe la realizarea misiunilor acesteia, calitatea de membru nefiind obligatorie sau impusă prin lege;

Operează sub o evidență care definește clar operațiunile sale și structura administrativă;

Asigură, menține și promovează valorile democratice, precum libertatea, egalitatea șanselor, dreptatea și egalitatea în fața legii, transparența, etc;

Asigură, menține și promovează autonomia de a‐și alege operațiunile și finanțarea.

Aceste condiții trebuiesc respectate întocmai și pe tot parcursul existenței sale de către orice entitate a economiei sociale care dorește să fie categorisită ca o organizație neguvernamentală. Se poate observa că există o asemănare destul de pronunțată între principiile economiei sociale și principiile organizațiilor neguvernamentale, cum ar fi principiul asocierii voluntare sau principiul responsabilității, acest lucru apropiind și mai mult cei doi termeni.

Există entități ale economiei sociale ce nu respectă caracterul nonprofit, întrucât distribuie surplusul între membrii. În această categorie intră majoritatea cooperativelor și societăților mutuale, însă nu totalitatea lor.

2.3.Întreprinderea socială

După cum am prezentat și în capitolul anterior, întreprinderea socială este o entitate comercială ce desfășoară activități cu scop lucrativ, dar care folosește profitul obținut pentru crearea de noi locuri de muncă destinate persoanelor defavorizate. Acest concept este unul adăugat recent în studiile de specialitate ale economiei sociale și este catalogat ca un fenomen important, nu doar în Europa, ci și în Asia și America de Nord.

Claudia Petrescu în Ghid de bune practici în dezvoltarea întreprinderilor sociale pentru comunitățile de romi (2012) spune că întreprinderea socială „reprezintă o organizație care are ca scop principal asigurarea/furnizarea bunăstării pentru comunitate, creată la inițiativa unui grup de cetățeni și unde interesele materiale ale celor ce au investit capital sunt limitate. Este o organizație independentă care își asumă riscuri economice ce derivă din activitatea economică derulată și implică diverși actori interesați din comunitate în organele de conducere”.

Întreprinderile din economia socială sunt caracterizate de puternica implicare personală a membrilor, de respectarea valorilor democratice și de îmbunătațirea performanței economice. Acestea contribuie la punerea în aplicare a obiectivelor comunitare importante, în special în domeniul ocupării forței de muncă, al coeziunii sociale, al dezvoltarii regionale și rurale, al protecției mediului, al protecție consumatorilor și în politicile de securitate socială.

O întreprindere socială se formează atunci când un antreprenor sau un grup de cetățeni împărtășesc un scop social specific și bine definit și reușesc să îl transforme într-o nouă organizație ce deține câteva caracteristici cheie: activitatea desfășurată este de interes general și este gestionată într-un mod antreprenorial, străduindu-se să mențină un echilibru constant între dimensiunea socială și cea economică. Noutatea introdusă de întreprinderile sociale este capacitatea lor de a aduce o dimensiune antreprenorială și comercială asupra furnizării de servicii de interes general și a soluționării problemelor sociale. Întreprinderile sociale au făcut posibilă oferirea serviciilor de interes social și general într-o manieră care este durabilă economic, și în multe feluri mult mai eficace și mai eficientă decât ceea ce ar putea fi realizat numai de către sectorul public.

Întreprinderile sociale există în toate statele membre. Cu toate acestea, nu există un model juridic unic pentru aceste întreprinderi. Multe întreprinderi sociale sunt înregistrate ca firme private, altele sunt înregistrate sub formă de cooperative, asociații, organizații de voluntariat, charities sau societăți mutuale.

Conform lui Defourny există patru criterii ce reflectă dimensiunile economice și antreprenoriale ale întreprinderilor sociale, și anume:

Existența unei activități continue care produce bunuri și / sau servicii;

Existența unui grad ridicat de autonomie;

Existența unui nivel semnificativ de risc economic;

Existența unei cantități minime de muncă plătită

În principal, domeniile în care operează întreprinderile sociale sunt:

Integrarea în muncă, ce se oupă cu instruirea și integrarea șomerilor;

Servicii personale (de exemplu, servicii de îngrijire a copiilor, servicii pentru persoanele în vârstă, serviciile „de proximitate”, ajutor pentru persoanele defavorizate);

Dezvoltarea locală a zonelor defavorizate (de exemplu, întreprinderi sociale în zonele rurale izolate sau greu accesibile, dezvoltarea cartierelor, sau a districtelor, după caz, și a schemelor de reabilitări din zonele urbane).

Existența întreprinderilor sociale prezintă numeroase beneficii pentru societate. Însuși principalul lor scop, de ajutorare a cetățenilor comunității și satisfacere a nevoilor acestora, prezintă caracterul pozitiv al existenței lor. Întreprinderile sociale sprijină dezvoltarea economiei unei țări prin asigurarea unui număr important de locuri de muncă și furnizearea bunăstării pentru comunitate.

2.4.Principalii actori ai economiei sociale

Formele tradiționale de organizare a economiei sociale recunoscute la nivel european sunt cooperativele, societățiile mutuale și fundațiile și asociațiile. Acestea sunt principalele componente, cunoscute și sub denumirea de organizații sau întreprinderi ale economiei sociale.

Cooperativele sunt asociații de persoane, atât fizice, cât și/sau juridice, independente și voluntare, ce urmăresc promovarea intereselor de natură economică, socială și culturală, în mod democratic și care activează în domenii foarte diverse.

În România, temeiul legal în baza căruia funcționează și se înființează societățile cooperative este Legea nr. 1 din 21/02/2005. Cooperativele de credit și casele centrale ale cooperativelor de credit nu sunt reglementate prin această Lege, fiind reglementate printr-o legislație specială.

Conform Institutului de Economie Socială, cooperativele pot fi constituite sub două forme și anume: societățile cooperative de gradul 1, definite ca fiind persoane juridice constituite de persoane fizice și înregistrate în conformitate cu prevederile Legii nr. 1 din 2005, și societățile cooperative de gradul 2, ce sunt persoana juridice constituite din societăți cooperative de gradul 1, în majoritate, și alte persoane fizice sau juridice.

Societățile mutuale sunt o asociere autonomă de persoane care se unesc voluntar, având drept scop principal satisfacerea nevoilor comune a membrilor și nu obținerea de profit sau procurarea unor beneficii rezultate de pe urma acestuia. Deosebirea principală dintre mutualități și cooperative constă în faptul că primele operează cu fonduri proprii, care sunt colective și indivizibile, neexistând un capital împărțit în părți distincte între membri. Acestea oferă acces liber tuturor celor care îndeplinesc condițiile de aderare stipulate în statut, precum și principiile mutualității.

În Europa, mutualitățile sunt de două feluri, mutualitățile de sănătate (sau de ajutor mutual sau de tip provident) și mutualități de asigurări. Principiile de funcționare a acestora diferă în funcție de țară și sunt conduse de organisme de drept foarte variate. Unul dintre principiile de bază al societățiilor mutuale fiind principiul o persoană, un vot, însă acesta nu se aplică, de exemplu, în Germania și Finlanda.

În România mutualitățile sunt aproape inexistente, formele cele mai apropiate ale acestora fiind Casele de Ajutor Reciproc, care sunt de două feluri: Casele de Ajutor Reciproc ale salariaților și Casele de Ajutor Reciproc ale pensionarilor. Principalul lor scop este acordarea de împrumuturi pentru nevoi personale.

Asociațiile și Fundațiile sunt cele mai cunoscute și activează într-o arie foarte vastă, după cum am menționat și în capitolul anterior. Caracteristicile definitorii ale acestora au fost expuse în cadrul proiectului de cercetare internațional condus de John Hopkins University (Baltimore, Statele Unite ale Americii) și sunt acceptate în mare majoritate de către specialiștii din domeniu.

2.5. Sprijinirea economiei sociale de către Uniunea Europeană

Beneficiile pe care organizațiile economiei sociale le generează pentru societate au fost recunoscute de către Uniunea Europeană, care a creat diferite strategii și programe de sprijin pentru ca acestea să-și desfășoare activitatea mai ușor. Dintre instituțiile Uniunii, cele care s-au implicat cel mai mult sunt Parlamentul European și Comitetul Economic și Social European, ce au căutat să încurajeze dezvoltarea economiei sociale și antreprenoriatului social printr-o serie de inițiative politice.

În anul 1999, la inițiativa Comitetul Economic și Social European, a avut loc prima convenție a societății civile la nivel european. Menirea acestei convenții era de a arăta importanța rolului societății civile în încurajarea cetățenilor de a participa în formularea și implementarea de politici, precum și de a spori încrederea în procesul democratic. Totodată, i s-a recunoscut economiei sociale potențialul de a contribui la modernizarea sistemelor de protecție socială europene și furnizarea de soluții pentru unele dintre cele mai mari provocări ale societății.

Organizațiile economiei sociale din întreaga Uniune Europeană sunt direct reprezentate în Comitetul Economic și Social European.

În 2011, Comisia Europeană a lansat Inițiativa privind antreprenoriatul social. Aceasă inițiativă cuprinde îndrumări către guvernele naționale privitoare la optimizarea condițiilor-cadru pentru întreprinderile din sectorul economiei sociale, pentru a putea oferi posibilități noi și pentru a crea noi locuri de muncă, printre altele, în sectorul sănătății și al serviciilor sociale (așa-numitul sector alb), cât și în sectorul protecției mediului (așa-numitul sector verde), amândouă având un ritm accelerat de creștere. Aceste două domenii oferind noi oportunități economiei sociale, cât și economiei în ansamblu.Totodată, Comisia Europeană afirmă că economia socială este parte a economiei de piață ecosocială și a pieței unice europeane, atrăgând atenția asupra rezistenței sporite la crize și a modelelor comerciale solide care o caracterizează și subliniând că întreprinderile din sectorul economiei sociale încearcă, în numeroase cazuri, să răspundă nevoilor sociale și umane care nu sunt luate în considerare, sau sunt luate în considerare prea puțin, de către operatorii comerciali sau de către stat. În final, Comisia Europeană subliniază că locurile de muncă din sectorul economiei sociale prezintă o probabilitate mai mare de a fi menținute la nivel local. Scopul Inițiativei este de a stimula antreprenoriatul social și de a consolida politicile referitoare la ocuparea forței de muncă prin crearea la nivel european a unui sistem menit să sprijine dezvoltarea întreprinderilor sociale și a economiei sociale în general.

În 2013, tot Comisia Europeană inițiază un pachet pentru investiții sociale. Prin comunicarea privind Investițiile Sociale pentru creștere economică și coeziunea socială, Comisia a încurajat statele membre să acorde întâietate investițiilor sociale și să-și modernizeze sistemele de protecție socială, aceasta presupunând strategii mai performante de incluziune activă și o utilizare mai eficientă și mai profitabilă a bugetelor sociale. Comunicarea propune, de asemenea, statelor membre îndrumări privind cele mai avantajoase modalități de a utiliza suportul financiar oferit de către Uniunea Europeană, în special prin Fondul Social European, pentru a îndeplini obiectivele. Pachetul privind investițiile sociale se concentrează pe trei priorități:

adaptarea sistemelor de protecție socială la nevoile persoanelor care trec prin etape critice ale vieții lor;acest lucru implică necesitatea luării unor măsuri suplimentare pentru a reduce riscul de excluziune socială și evitarea costurilor sociale mai mari în viitor;

politici sociale simplificate și mai bine orientate, care să aibă în vedere crearea unor sisteme de protecție socială adecvate și sustenabile; unele țări prezintă rezultate mai bune în domeniul social decât altele, în ciuda faptului că dispun de bugete similare sau mai mici, ceea ce demonstrează că este posibil să se rentabilizeze cheltuielile aferente politicii sociale;

modernizarea strategiilor de incluziune activă aplicate de statele membre; serviciile de îngrijire a copiilor și educația cu costuri convenabile și de bună calitate, prevenirea și împiedicarea abandonului școlar timpuriu, formarea profesională, ajutorul pentru găsirea unui loc de muncă, ajutorul pentru locuință și accesibilitatea serviciilor medicale sunt toate domenii de acțiune cu o puternică dimensiune socială.

Inițiativele politice la nivelul Uniunii Europene favorizează dezvoltarea și consolidarea condițiilor-cadru și acțiunilor deja în vigoare la nivel național și regional. În Europa, acțiunile de politică națională și regională au fost stabilite în jurul a șase aspecte, care pot fi considerate ca "pilonii" unei strategii de sprijin pentru dezvoltarea economiei sociale și a antreprenoriatului social. Aceste aspecte au fost descrise pe scurt într-o politică a Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare privind antreprenoriatul social, elaborată de Noya Antonella și Clarence Emma, și sunt următoarele:

Încurajarea, implicarea și împuternicirea cetățenilor și promovarea antreprenoriatul social în rândul tinerilor. Guvernele naționale și regionale trebuie să sprijine sensibilizarea, încurajarea și responsabilizarea prin asistarea rețelelor economiei sociale, și prin reunirea părțile interesate cu ajutorul conferințelor, a târgurilor sau a pieței, pentru idei și oportunități pentru demararea și dezvoltarea întreprinderilor sociale. Introducerea antreprenoriatului social în activitățile de educație antreprenorială din școli, colegii, universități și scoli profesionale sau de formare profesională este o metodă importanta de a încuraja dezvoltarea în continuare a economiei sociale și de întreprinderilor sociale din Europa.

Oferirea serviciilor de dezvoltare a afacerilor și a structurii de sprijin. Antreprenorii sociali și întreprinderile sociale, precum și orice alt inițiator de afaceri și întreprinderi mici, au nevoie de sprijin în afaceri.

Furnizarea finanțării sustenabile pentru a sprijini întreprinderile sociale de la pornire la ascensiune. Un alt rol important al politicii publice este de a stimula dezvoltarea unei piețe de finanțare socială prin încurajarea dezvoltării capitalului și furnizarea finanțării sustenabile întreprinderilor sociale.

Sprijinirea accesului acestora la piețele publice. Se dorește simplificarea accesului întreprinderilor sociale pe piață prin efectuarea unor achiziții publice mai deschise pentru sectorul întreprinderilor sociale.

Permiterea accesului la cadre juridice, de reglementare și fiscale și sprijinirea utilizării acestora într-un mod cât mai eficient. Politica publică poate ajuta dezvoltarea întreprinderilor sociale prin stabilirea unor definiții juridice clare ale întreprinderilor sociale, în scopul de a guverna probleme cum ar fi tratamentul fiscal sau accesul la piețele publice.

Existența unei strategii cuprinzătoare și a principiului bunei guvernări. Sprijinul public eficient pentru dezvoltarea și consolidarea economiei sociale și întreprinderilor sociale trebuie să se bazeze pe o strategie cuprinzătoare și pe buna guvernare. O strategie eficientă trebuie să elaboreze și să pună în aplicare programele în colaborare cu factorii interesați, să dezvolte sinergii între acțiunile diferitelor departamente și nivelurile de guvernare, să stabilească niște mecanisme adecvate de monitorizare, măsurare a impactului și de evaluare, precum și să aplice reguli simple de administrare.

Cu ajutorul Fondului Social European și al Fondului European de Dezvoltare Regională, Uniunea Europeană a sprijinit înființarea și dezvoltarea la nivel național și local a organizațiilor economiei sociale. Pentru perioada 2014-2020, aceste fonduri urmăresc promovarea economiei sociale și a antreprenoriatului social ca o prioritate specifică de investiții. Prin aceste inițiative, Uniunea Europeană a contribuit la inovarea politicilor de coeziune socială în statele membre.