Mijloace de Comunicare ale Propagandei Ceaușiste –

Mijloace de comunicare ale propagandei ceaușiste –

Construcția cultului personalității în perioada 1971 – 1980

Introducere / Probleme teoretice / Concepții de bază

Scurt istoric al ideologiei socialiste

Definirea socialismului și a comunicării în socialism – mesaje, idei, repere teoretice și comunicaționale

Scurt istoric al evoluției mesajelor de tip socialist în România pre-ceaușistă

Politici și strategii în folosirea mesajelor de tip publicitar în scopuri persuasive și/sau manipulative

Venirea la putere a lui Ceaușescu și efectul în cenzură și propagandă.

Construcția mesajului propagandistic în perioada comunistă (1971-1980)

Viziunea și misiunea Partidului Comunist privind mesajele care ajung la public

Tezele din iulie 1971 – modelarea conștiinței sociale conform noilor politic de tip maoist

Transformarea culturii, artei, literaturii și științei în instrumente ale propagandei ceaușiste

Constituirea modelului autohton a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu

Construcția cultului personalității -comunicare, publicitate, influență, propagandă

Cultul personalității / cultul liderului după modelele din răsărit (Stalin, Mao)

Mesajele transmise, comunicarea unidirecțională, cenzura

Caracteristicile presei comuniste

Despre limba de lemn

Stilul limbajului politic în totalitarism

Portretul liderului comunist -imaginea lui Nicolae Ceaușescu în propagandă

Omul de stat desăvârșit, pater universalis, omul de știință, personalitate multilateral dezvoltată, marele arhitect

Dictatorul prezentat în imaginile de presă

Studii de caz. Semantica discursului la Nicolae Ceaușescu

Concluzii. Contribuții personale.

Bibliografie

1.1 Definirea socialismului și a comunicării în socialism – mesaje, idei, repere teoretice și comunicaționale

Socialismul se descrie pe sine, în plină epocă de consolidare in România, ca fiind, pe de-o parte, o „concepție social-politică cu privire la făurirea unei societăți bazate pe egalitate și dreptate socială, lipsită de exploatare.” (Chețan et alii, 1978, p.643) Dar după ce trece în revistă evoluția concepției, pornind de la utopici, ajunge și la socialismul științific, ca teorie din panoplia lui Marx, adaugă și definiția pragmatică: „Orânduire socială întemeiată pe exercitarea puterii politice de către clasa muncitoare în alianță cu celelalte clase și categorii sociale de oameni ai muncii, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție… și pe realizarea retribuției potrivit principiului <de la fiecare după capacități, fiecăruia după munca depusă>” (Chețan et alii, 1978, p.644)

Hans-Hermann Hope, în schimb, construiește o argumentație în ceea ce privește socialismul pornind de la un concept fundamental, cel de proprietate. Alte concepte care intervin se raporteaza la cel de proprietate. Drept care el consideră: „…socialismul o politică instituționalizată de agresiune împotriva proprietății, iar capitalismul o politică instituționalizată de recunoaștere a proprietății și a contractelor.” (Hope, 2010, p.16)

În societățile în care s-a instituit socialismul, ca formă de organizare, unul dintre primele acte legislative a fost cel de transformare a regimului proprietății, de trecere a acesteia de la indivizi ori organizații independente către stat. Acest act de voință zguduie societatea respectivă, determină o reacție în masă. Chiar dacă proprietățile sunt distribuite inegal, cea mare mare parte fiind apanajul unui grup restrâns de membri ai societății, faptul că socialismul atentează la mica proprietate a celor mulți induce sentimente de uimire și de revoltă. Astfel de la bun început socialismul se plasează antagonic față de marea majoritate a celor din societatea pe care o transformă. Cu cât împinge limita proprietății individuale spre mai puțin, cu atât se ivește o reacție de opunere mai persistentă. În România s-a declarat oficial că s-a instaurat socialismul abia în 1962, când s-a considerat că s-a încheiat procesul de colectivizare la sate. Un proces lung, cu nenumărate victime, cu un preț plătit de întreaga societate.

Iar proprietatea este doar un criteriu caracteristic, situația repetându-se și în privința libertăților civice.

Socialismul s-a instaurat prin forță și, plasându-se din principiu antagonic față de interesele și voința membrilor societății, a fost continuu 'pe picior de război' cu propiul popor. De aici și organizarea grupului conducător, partidul comunist, ca și cum ar fi angrenat în luptă. Pe de-o parte identificând dușmani spre care să canalizeze lovituri și vituperări, pe de alta edulcorând realitatea, închipuind o realitate paralelă, atrăgătoare, sau cel puțin așa presupusă, pentru a câștiga fidelitate și suport.

Deși se revendică a fi exponentul interesului celor mulți, un partid comunist știe că este mereu în minoritate, indiferent de numărul membrilor din scripte. De aici o continuă necesitate de legitimare.

Preluarea puterii, mai mult sau mai puțin printr-un act de violență, desfășurat sau doar indicat ca o potențialitate, a impus cu necesitate gestionarea a două instrumente strict necesare: forța de coerciție pentru a impune măsuri evident nepopulare și abilitatea propagandei care să impună obediența din partea celor mulți.

Comunicarea dintre guvernanți și guvernați este esențială în orice societate. În socialism a avut limpede ca trăsătură lichidarea oricărei asocieri cu adevărul. În ambele sensuri. Instituția cenzurii, vitală într-o asemenea societate, are grijă să impiedice prezența unor informații adevărate în spațiul public. Desigur, e vorba de informațiile din sfera socio-politică, dar o sferă expansivă care, într-o formă sau alta, se întinde spre multe alte sfere, de la cultură până la economie. Rămânea în sarcina serviciilor secrete culegerea de informații adevărate, pentru uzul unui cerc extrem de restrâns. Despre acuratețea metodelor folosite și deci despre amploarea acestui mecanism, se poate vorbi într-o altă lucrare. Guvernanții s-au preocupat constant de a infuza în societate doar acele informații elaborate în birourile Puterii, adecvate interesului acesteia. De a emite mesaje care să se infiltreze în receptor spre a-i capta atenția, bunăvoința, spre a-l face maleabil. Un set de idei doctrinare au fost ambalate în lozinci și în fraze care, prin repetabilitate, urmăreau să fie însușite, adecvat gradului de instruire, de către fiecare membru al societății. Atât prin comunicarea directă (celebra sintagmă a muncii de la om la om), în ședințe restrânse, în mediul de activitate al celor expuși, cât și prin organizarea de evenimente de anvergură, care veneau astfel cu un atribut suplimentar: dimensiunea.

Apoi, desigur, preluarea puterii politice a presupus exercitarea controlului complet și vigilent al canalelor mass-media. Mai întâi ziarele și emisiunile radiofonice, mai apoi și acelea de televiziune. Apoi bibliotecile (o epurare fără precedent, cu un dezastruos impact asupra viitorului) dar și spectacolele artistice. Decorul spațiului public a fost masiv schimbat spre a prelua și el funcția de a transmite mesaje propagandistice. Pe lângă însemne, s-a trecut și la redenumirea principalelor repere urbanistice care ar fi putut menține o legătură cu trecutul, deci cu adevărul.

Decorul a fost alterat și în spații interioare, de la birouri și hale industriale până la săli de clasă. Se poate aminti aici, ca un detaliu, folosirea pe scară largă, de la pânza de pe masa prezidiului unei ședinte până la lozincile din orașe și sate sau de pe marginea șoselelor. Toate se supuneau unei culori: roșul. Sigur, era culoarea comunismului. Gabriel Lohon consideră că această culoare a fost totdeauna favorită pe plan internațional. „A devenit mai mult decât o culoare; a desemnat apartenența la o elită.” (Lohon, 2013, p.9)

Spațiul sovietic a exploatat la maximum această culoare, atât direct vizual cât și prin denumiri, adăugându-se adjectivul de culoare amintit. „Oamenii s-au obișnuit cu culoarea roșie iar aceasta a intrat în conștiința publică și, indiferent de cursul istoriei, roșul va rămâne definitiv principalul debușeu emoțional, însoțind tot ceea ce este solemn, cald și jubilant.” (Lohon, 2013, p.11)

Scurt istoric al evoluției mesajelor de tip socialist în România pre-ceaușistă

Perioada pre-ceaușistă este perioada cea mai neagră din istoria României, când răsturnarea unui sistem de valori a fost însoțită de violență: deportări masive de populație, arestări, condamnări absurde pe durate uriașe de timp, un regim de detenție criminal, efectul fiind o exterminare a unei părți însemnate a populației. Fiind vorba atât de elite cât și de mase. Ghidul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighet, menționează, corespunzător sălii numărul 6, 'România închisorilor', că în perioada comunistă au fost arestate și condamnate la închisoare aproximativ 600.000 de persoane, cu două perioade de vârf: 1948-1953 și 1958-1960. (The Memorial to the victims of communism to the resistence, 2013)

Ca un exemplu de amplitudine a unui act de forță a conducerii comuniste, Ghiță Ionescu amintește: „Una dintre dezvăluirile șocante făcută de Dej la plenara Comitetului Central din noiembrie-decembrie 1961 a fost aceea că, din niște ordine pretinse a fi aparținut Anei Pauker și lui Teohari Georgescu, au fost efectuate pe tot curpinsul țării arestări în masă de țărani "acuzați de nerespectarea obligațiilor față de stat"” (Ionescu, 1994, p.233) Și precizează citând un articol din 'Scânteia', 7 decembrie 1961: 80.000 de țărani.

Și dacă regimul comunist s-a instaurat prin aportul direct al Armatei Roșii, printre primele acte semnate de guvernul Groza s-a numărat înființarea societăților româno-sovietice, numite Sovrom, pentru fiecare ramură principală de producție. „Aceste companii au fost instrumentele prin care timp de mai mulți ani guvernul sovietic nu numai că a controlat, ci chiar a luat în stăpânire și a exploatat direct toate sursele de venit ale României.” (Ionescu, 1994, p.143)

În acest context, cu multe alte direcții de presiune în vederea unor transformări dezastruoase pentru societatea românească, mesajele cu care propaganda comunistă bombarda populația aveau caracteristici adecvate.

Perseverent se făcea referire la strânsa legătură de prietenie cu Uniunea Sovietică. A fost o campanie puternică prin care s-a căutat ca românii să fie familiarizați cu societatea sovietică. Ocupanții erau denumiți eliberatori, Moscova era punctul spre care trebuia să privească și România, aidoma tuturor țărilor satelit. Politica Moscovei se reflecta în politica românească. Se căuta o sincronizare cu URSS, inclusiv prin sovietizarea României. De la denumiri de orașe, străzi, continuând cu monumente publice și culminând cu rescrierea istoriei noastre.

S-a înființat Asociația Română de Legătură cu Uniunea Sovietică (ARLUS) și s-a extins ca o organizație de masă, impusă ca obligativitate peste tot. Iată cum descria o publicație rezervată acestui segment de propagandă, 'Veac Nou', desfășurarea celui de-al doilea congres ARLUS:

„Întreaga Capitală a îmbrăcat haina sărbătorească. Clădirile instituțiilor și întreprinderilor erau pavoazate bogat. Ziarele și periodicele salutau în înflăcărate articole acest Congres al importantei organizații care militează pentru prietenia cu URSS.” ('Veac Nou', 1948, p.4)

Era pe când se încerca atragerea spre nou instituita forță politică a unor intelectuali, a unor personalități care astfel să gireze și să dea credibilitate unor conducători complet nepopulari. Era pe când încă se mai folosea apelativul „domnul/doamna”. Ambasadorul URSS în Republica Populară Română a spus, printre altele: „Acest Congres este o măreață demonstrație de prietenie a poporului român față de Uniunea Sovietică, de credință profundăîn ideile, faptele și forța ei, o mărturie strălucită de intensificare și întărire, de extindere și adâncire a relațiilor culturale-spirituale între popoarele țărilor noastre.” ('Veac Nou', 1948, p.5) Pentru ca în finalul congresului, în aclamațiile celor prezenți, după cum mânia, aidoma tuturor țărilor satelit. Politica Moscovei se reflecta în politica românească. Se căuta o sincronizare cu URSS, inclusiv prin sovietizarea României. De la denumiri de orașe, străzi, continuând cu monumente publice și culminând cu rescrierea istoriei noastre.

S-a înființat Asociația Română de Legătură cu Uniunea Sovietică (ARLUS) și s-a extins ca o organizație de masă, impusă ca obligativitate peste tot. Iată cum descria o publicație rezervată acestui segment de propagandă, 'Veac Nou', desfășurarea celui de-al doilea congres ARLUS:

„Întreaga Capitală a îmbrăcat haina sărbătorească. Clădirile instituțiilor și întreprinderilor erau pavoazate bogat. Ziarele și periodicele salutau în înflăcărate articole acest Congres al importantei organizații care militează pentru prietenia cu URSS.” ('Veac Nou', 1948, p.4)

Era pe când se încerca atragerea spre nou instituita forță politică a unor intelectuali, a unor personalități care astfel să gireze și să dea credibilitate unor conducători complet nepopulari. Era pe când încă se mai folosea apelativul „domnul/doamna”. Ambasadorul URSS în Republica Populară Română a spus, printre altele: „Acest Congres este o măreață demonstrație de prietenie a poporului român față de Uniunea Sovietică, de credință profundăîn ideile, faptele și forța ei, o mărturie strălucită de intensificare și întărire, de extindere și adâncire a relațiilor culturale-spirituale între popoarele țărilor noastre.” ('Veac Nou', 1948, p.5) Pentru ca în finalul congresului, în aclamațiile celor prezenți, după cum se precizează în articol, să se citească o telegramă adresată lui Stalin, telegramă în care se afirmă următoarele: „Poporul român își exprimă nemărginita sa dragoste față de popoarele sovietice, față de gloriosul Partid Comunist (bolșevic) din URSS și față de Genialul Conducător al popoarelor ce luptă pentru pace, democrație și progres, Iosif Visarionovici Stalin.” ('Veac Nou', 1948, p.28)

Desigur, Stalin era Zeul. Un 'zeu' exportat și în România. Stalinismul se manifesta puternic, agresiv, în structurile de partid, în controlul dur al ciruclației ideilor, în viața socială. Chipul lui Stalin era peste tot și sistematic i se ridicau osanale. Ziua de 23 august era marcată ca zi de sărbătoare națională (mai erau 1 Mai, 7 noiembrie) și lozinca perincipală (comunismul a fost o epocă a lozincilor) era: „Trăiască 23 August, măreata sărbătoare a eliberării patriei noastre de către glorioasa armată sovietică!” ('Flacăra', 1952, p.3)

După cum se observă în imaginea de mai sus, portretul lui Stalin era plasat central și, desigur, mai mare decât al conducătorilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza.

În acea perioadă portretul lui Stalin era uneori alăturat celui al lui Lenin, impunându-se ideea că el era continuatorul ideilor celui care înfăptuise revoluția bolșevică din 1917.

În textul articolului, care însoțea fotografia prezentată, putem citi fraze care enunță versiunea oficială a unei realități impuse de conducerea unică. „Gândurile tuturor oamenilor muncii se îndreaptă astăzi, pline de încredere și recunoștință, către marea Uniune Sovietică, eliberatoarea patriei noastre, care zi de zi ne acordă un neprețuit ajutor în toate sectoarele construcției socialiste; ele se îndreaptă cu dragoste și încredere către Partidul Muncitoresc Român sub a cărui conducere poporul nostru este hotărît să meargă înainte, pe drumul construirii socialismului.” ('Flacăra', 1952, p.3)

Se observă ierarhizarea exprimării impuselor sentimente: mai întâi către Uniunea Sovietică (și Stalin) și abia în al doilea rând către comuniștii români (cu denumirea de atunci, PMR). De asemenea trebuie remarcată abundența de adjective din gama optimistă, luminoasă, care să genereze o atitudine pozitivă din partea receptorilor. „Șuvoaie vesele de oameni ai muncii, uriașe fluvii însuflețite de cântece și lozinci, se îndreaptă din toate cele opt raioane ale Capitalei spre Piața Generalissimul Stalin. Alături de ei pășesc voioși țăranii muncitori veniți din satele Regiunii București.” ('Flacăra', 1952, p.3)

Textul explicativ al fotografiei alăturate este următorul: „"Slavă lui Stalin!"- răsună astăzi în gânddurile și inimile milioanelor de oameni liberi și fericiți ai patriei noastre, care înalță un imn de slavă și recunoștință marelui lor eliberator și părinte.” ('Flacăra', 1952, p.5)

Și pentru că am amintit de lozinci și am ilustrat mesajele epocii cu un articol de revistă, trebuie menționat în context prezența obligatorie, în toate publicațiile periodice, a unei lozinci emblematice pentru mișcarea comunistă văzută ca internațională: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”.

Propaganda tentaculară cuprindea și "agitația vizuală", ca activitate a partidului, până în cel mai îndepărtat și retras ungher al vieții economico-sociale. Mesajele elaborate la nivel central erau transmise și urmărite pas cu pas de activiști până la cel mai de jos nivel. „Una din formele agitației vizuale este și afișul. El mobilizează oamenii muncii la realizarea de noi succese în lupta pentru construirea socialismului.” (Forme ale agitației vizuale folosite de organizațiile de partid în activitatea lor, 1954)

Se avea în vedere impulsionarea continuă a activității industriale, stimularea hărniciei și a unor recorduri de producție, ceea ce cu un termen sovietic implementat și la noi se definea a fi stahanovism. Eterne lozinci prin fabrici, îndemnând la depășirea planului, la realizarea lui cu mult mai devreme decât se stabilise inițial. „Muncitori, tehnicieni, ingineri și funcționari! Desfășurați larg ÎNTRECEREA SOCIALISTĂ pentru îndeplinirea CINCINALULUI!” (Forme ale agitației vizuale folosite de organizațiile de partid în activitatea lor, 1954)

Se plasau panouri ale fruntașilor, prin care să fie promovate chipurile și numele celor identificați ca atare dat și panouri cu exemple negative, acestea fiind adevărate instigatoare la ură față de grupuri de oameni precum cei etichetați ca fiind chiaburi.

De asemenea, aspectele politicii internaționale erau subiect al agitației vizuale. Pe de-o parte era ilustrată viziunea comunistă asupra Occidentului, catalogat drept imperialist, războinic, agresiv și opresiv, în comparație cu țările comuniste dedicate exclusiv păcii. România s-a pliat pe comenzile politice ale Uniunii Sovietice atunci când Tito a virat spre un alt fel de comunism, spre o deschidere spre democrație și comunicare permisivă cu țările din Vest. Asa se face că până și pe malul românesc al Dunării au fost plasate panouri care caricaturizau într-un mod agresiv persoana și activitatea conducătorului iugoslav.

Destalinizarea inițiată de Hrușciov în URSS a avut un efect curios în România. Importanți critici ai comunismului românesc sunt de acord că Dej a mimat racordul la procesul început de conducătorul sovietic dar în fapt s-a comportat ca un stalinist. Pe de-o parte începea desprinderea de URSS, taman când era vorba de liberalizare (controlată și limitată, desigur, dar ca tendință pozitivă), iar pe de alta începea definirea unui comunism național care aparent era mai bun, după anii sovietizare, dar care ascundea o închidere. Conducătorii PMR „nu încercau numai să se desprindă de sub hegemonia Moscovei, ci adoptau și o strategie de izolare a partidului lor (și a țării) de efectele contagioase ale campaniilor antistaliniste duse în alte state leniniste ca urmare a Congresului al XXII-lea la PCUS.” (Tismăneanu, 2005, p.216)

Mesajul lui Dej, prezentat la Congresul III-lea PMR, la care a participat chiar Hrușciov, a transmis un semnal de certitudine privind propriul control al puterii și al deciziei. O afirmare a propriei politici, prezentată în filiația clasicilor ideologiei comuniste, caracterizată de trăsături respectabile.

„Victoriile obținute de oamenii muncii în opera de construire a socialismului se datoresc faptului că avem o călăuză sigură – Partidul Muncitoresc Român. Credincios atotbiruitoarei învățături marxist-leniniste, urmat cu hotărîre de masele largi ale poporului, datorită liniei politice juste, principialității și combativității sale, partidul nostru se prezintă la cel de-al III-lea Congres mai unit și mai puternic ca oricând.” ('Flacăra', 1960, p.2)

Deciziile politice din 1964 (aminsitie pentru deținuții politici, Declarația din aprilie, de afirmare a unei anumite independențe față de Uniunea Sovietică) precum și deja lansata industrializare a României, ea însăși un act de independență, au mutat sensul mesajelor de propagandă spre ceea ce s-a numit comunism național. Era vorba de atragerea intelectualilor, de recuperarea unei părți din cultura ce fusese manipulată, de încercarea de a impune un chip nou pentru partid. Acesta era fundalul istoric și acesta era aspectul mesajelor de propagandă înainte de accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu.

1.4. Venirea la putere a lui Ceaușescu și efectul în cenzură și propagandă

Dej pornise un demers de schimbare a strategiei partidului, își plănuise propria consolidare la vârf, când vestea necruțătoare a bolii fără leac a făcut ca nici măcar stabilirea continuatorului politic să poată avea loc. România cunoștea o perioadă de relaxare prin slăbirea represiunii, ba chiar prin eliberarea deținuților politici. Era apoi în euforia declarării unei independențe fațăde URSS, de aici procesul de desovietizare și activare a unui comunism național. Dej evita în fapt destalinizarea și se ascundea sub pavăza reacției pozitive a populației vizavi de îndepărtarea de Moscova. Începuse industrializarea României, printre altele și ca răspuns la planurile de integrare CAER, ceea ce ar fi limitat dezvoltarea țării prin limitarea doar la anumite sectoare economice. Ca la o nouă construcție, exista o imagine de reacție pozitivă din partea oamenilor, reacție pentru care propaganda de partid lucra constant prin mesaje care proiectau obiective grandioase și care punctau sistematic despre reușite de etapă, despre creșteri în toate domeniile. Cifrele începeau să fie invocate tot mai mult, ca o măsură a rezultatelor asumate de partid. Iată ce titlu avea revista 'Flacăra' din 2 ianuarie 1965: „1964: Un an de importante succese. 1965: Perspective însuflețitoare” (Flacăra, 1965, pp.2,3)

Și deasupra insera o fotografie pe lațimea celor două pagini alăturate, reprezentând conducerea comunistă a României în cadrul unei ședințe legislative. Dej era numărul 1, desigur, figură acoperind partea de text a lui 1964 iar Ceașescu, al 5-lea în ierarhia din fotografie, figura de referință pentru partea de text a lui 1965. Mesajele propagandei enunțau victoriile din anul ce se încheiase: „Circa 150 de mii tone de oțel și peste 80 mii tone de fontă peste prevederile planului pe 1964.[…] Vânzările de mărfuri cu amănuntul prin comerțul socialist au fost în anul 1964 de 4,4 ori mai mari decât în 1950.” (Flacăra, 1965, p.2)

În enumerarea acestor realizări se avea în vedere acoperirea fiecărui sector de activitate, de la industria grea până la agricultură, apoi reliefarea creșterii bunăstării populației, prin mărfurile vândute acesteia. Se fac raportări la volume din anii precedenți, firesc, prilej de a sublinia încă o dată că abia 'noua' echipă este cea care interesată de bunăstarea României. Dej a ținut să apară ca un salvator, ștergând din memoria tuturor propria lui implicare, uneori cu asupra de măsură, în toate deciziile politice de la preluarea puterii.

Cât despre perspectivele „însuflețitoare”, ele erau de genul: „În anul 1965 producția industrială va fi cu 13 la sută mai mare decât în 1964. Se va asigura astfel, în ultimul an al șesenalului, o producței industrială de 2,25 ori mai mare decât în 1959, față de 2,1 ori cât s-a prevăzut în Directivele Congresului al III-lea al PMR.” (Flacăra, 1965, p.3)

Și a urmat Ceaușescu. Deși autori importanți, care au scris despre istoria partidului comunist, care au reconstituit momentul succesiunii, au trebuit să accepte și mărturii subiective, greu controlabile, pe ansamblu s-a putut spune că, de fapt, Ceaușescu a fost în bună parte asemănător ca structură cu înaintașul său. De altfel, Ghiță Ionescu, care s-a oprit cu cartea sa la 1962, în notele biografice de la final l-a intuit pe Ceaușescu drept cel mai probabil succesor. (Ionescu, 1994, p.390)

Primele două măsuri principale ale noului conducător comunist a fost de a numi oameni de încredere la conducerea Securității și la propagandă. Prin schimbarea în privința organului represiv al Puterii a reglat conturi personale și cu semnificație pentru nucleul partidului. A făcut și el gestul de a blama anumite greșeli ale trecutului, săvârșite de alții, a scos la iveala un segment de adevăr pentru a acuza vechi șefi de partid de care voia să scape. Mai apoi a continuat să se delimiteze și de Gheorghiu Dej spre a se pune într-o lumină și mai bună, să-și construiască imaginea de om al legii și fără un trecut vinovat. Vladimir Tismăneanu face o caracterizare semnificativă: „Personalitatea conducătorului României se modelase după un tipar stalinist dur, iar stilul său politic era caracterizat în cea mai mare parte de valorile și metodele culturii politice staliniste.” (Tismăneanu, 2005, p.225)

Ceaușescu a urmat pași pragmatici de acaparare a puterii. Orice aparență a conducerii colective, a separației între conducerea de partid și cea de stat a fost înlăturată. Pe un val de simpatie pe care și l-a creat, el a ținut să preia întreaga putere. De la înființarea funcției de secretar general al partidului, astfel încât să nu mai aibă nevoie, în decizii, de aprobarea celorlalți din structura conducătoare, până la preluarea șefiei statului și înscăunarea de mai târziu ca președinte al României.

Schimbările politice oficiale au apărut la Congresul IX al PCR. Ceaușescu a propus schimbarea numelui partidului, devenit 'Comunist Român' și astfel renumerotarea congreselor, pentru o revalorizare a istoriei acestui partid. A rescris istoria, încă o dată, spre a înfățișa partidul într-o lumină mai bună, mai ușor de agreat de popor, fără a slăbi vreo clipă sensul ideologic. Apoi a speculat îndelung acest congres, printr-o publicitate depășind cu mult realitatea. Propaganda a insistat pe schimbările înnoitoare aduse de acest congres, înfățișându-l în lumină. Asociind la această imagine tinerețea noului conducător și atitudinea lui publică, zâmbitoare. Dorința de schimbare, a oamenilor, a fost speculată la maximum, oferind ceva dar întărind în ascuns o putere care se va dovedi a cântări mult mai greu în balanță. „Congresul al IX-lea a devenit unul dintre miturile fondatoare ale cultului lui Ceaușescu.[…] Congresul al IX-lea a creat mitul lui Ceaușescu prezentat ca un reformator politic, ca un om rezonabil, reprezentant al dezghețului față de dogmatismul și obscurantismul erei lui Gheorghiu-Dej.” (Tismăneanu, 2005, p.232)

Dezghețul de care se vorbea ținea de un nou limbaj al Puterii, mai aproape de realitate, în cuvinte apropiate vieții și limbajului curent. Ceaușescu a slăbit, în primă fază, rolul cenzurii, îngăduind o anume liberalizare culturală. După îndelunga opresiune a anilor '50 au reapărut scriitori interziși, opere uitate, s-a recuperat o parte din istorie. Scriitorii, dintre intelectuali în primul rând, au fost invitați la discuții și atrași în acest demers de relativă liberalizare. De aici o propagare a intenției de modernizare. Oferind ceva, Ceaușescu își stabilea fundamentul puterii crescânde.

Măsurile de relaxare aduc o popularitate imediată. Ceaușescu face călătorii prin țară și chiar dacă activiștii locali asigură festivități de întâmpinare controlate, reacțiile populației denotă sinceritate în aprecierile față de schimbările în politică.

Ceaușescu acceptă deschiderea schimburilor cu Occidentul, culturale și materiale. Pe de-o parte magazinele cunosc abundență și diversitate, pe de alta cinematografele oferă filme din Vest, editurile tipăresc cărți de autori din lumea liberă, se acceptă ieșirea din țară, pentru manifestări științifice și culturale ori pentru burse a mai multor români. Ceaușescu a cultivat astfel o imagine de modernitate a politicii sale, a lui însuși, câștigând atuuri față de orice posibil contracandidat la vârful puterii. Pe plan extern România își joacă rolul de relativă independență față de URSS, se oferă ca mediator între țări cu disensiuni, păstrează bune relații în toate direcțiile. Ceaușescu punea bazele unei îndelungate perioade de captare a bunăvoinței internaționale. Primenind și întinerind echipa, a cosmetizat chipul diplomației române. A început suita de vizite oficiale de rang înalt, întâlniri cu cei mai importanți oameni politici din lume. România a fost vizitată de Charles de Gaulle, un bun prilej de a fi accentuată afinitatea culturii române de cea franceză, apoi de președintele SUA, o victorie de imagine pentru Ceaușescu și o seamă de urmări pozitive pentru populație. S-au pus bazele unor asocieri economice între întreprinderi românești și companii occidentale, respectiv a urmat strategia de achiziționare de tehnologie.

Reacția față de Primăvara de la Praga a fost o carte bine jucată de Ceaușescu iar ieșirea lui în piață spre a denunța agresiunea condusă de sovietici a fost un moment semnificativ.

„Marea adunare din București de la 21 august 1968 și aclamarea de către aceasta a denunțării de către Ceaușescu a invaziei s-au dovedit a fi cel mai fast moment al său. Acest moment l-a marcat definitivși i-a trezit pofta pentru excesele cultului personalității.” (Deletant, 2012, p.176)

Construcția mesajului propagandistic în perioada comunistă (1971-1980)

Viziunea și misiunea Partidului Comunist privind mesajele care ajung la public

Comuniștii au țintit de la bun început și constant să transforme populația într-o masă de obedienți care să respecte întocmai cerințele partidului. Constant s-a emis mesajul despre esența superioară a ideologiei marixst-leniniste, despre optimizarea continuă a vieții oamenilor în noua societate, spre o fericire bazată pe principiile fondatorilor comunismului. S-a vorbit, la început foarte apăsat și apoi mai nuanțat, despre clase sociale și o luptă dintre ele, spre a atrage, într-o primară accepțiune, o majoritate prespus predispusă la această luptă. Mai apoi s-a trecut la o anumită omogenizare a claselor sociale spre a propune imaginea poporului muncitor. O categorie omogenă.

Comunismul a pus de la bun început accentul pe muncă, de la stahanovismul propagandei proletcultiste până la „neprecupețirea niciunui efort” în realizarea planurilor economice din ceaușism. Mai târziu, conjunctural și nu îndeajuns de consistent, s-a îngăduit enunțarea conceptului de 'recompensă pentru muncă („nici pâine fără muncă, nici muncă făra pâine”. În perioada micii liberalizării partidul s-a plasat în postura unei generozități programatice și intim asociate concepției marxist-leniniste. Mai apoi, pe măsură ce relativa bunăstare s-a restrâns și s-a pierdut cu totul, recompensa muncii a devenit una fictivă, tot mai fantasmagorică pe măsură ce realitatea devenea tot mai jenantă.

În privința vieții politice s-a pedalat pe o presupusă democrație adusă ca fiind cea adevărată, prin comparație cu aceea interbelică ori din contemporaneitate, asumata de societatea occidentală. Imaginea implicării poporului, a fiecărui cetățean, în bunul mers al societății a fost insistent promovată, oricât de grotescă ar fi devenit situația, inclusiv în cel mai de jos nivel decizional al partidului. Propaganda avea în vedere inducerea în rândul maselor a credinței că vocea poporului este auzită și luată în seamă în decizii. Construia butaforia alegerilor, uriașa mistificare a întregii epoci comuniste.

Pentru a reuși în aceste demersuri s-a acționat printr-o atitudine insistentă până la agresiune morală, vizuală etc. Fiecare segment al vieții sociale era impregnat de elementul ideologic. În așa fel încât oamenii să capete o concepție materialist-dialectică despre lume și viață, să se exprime și să gândească strict în perimetrul delimitat de partid. Când acesta a avut nevoie, a redesenat și, într-un fel a extins, acest perimetru, precum în cazul componentei naționale a comunismului. Încet, încet, acest demers a fost pus în slujba unui singur om.

Venerarea conducătorului a fost constant un atribut al comunismului dar a cunoscut variațiuni. De la o mai degrabă egal distribuită destinație a cultului către un 'zeu' unic, tot mai autoritar și absurd. Chiar dacă a existat, în cazul comunismului românesc și o primă perioadă în care domina un 'zeu' deasupra tuturor, totuși, acesta era cumva departe și cultul său ca o obligație grea însă a unui corp străin. Când noul 'zeu' s-a conturat tot mai limpede a fi cel al locului, cultul a căpătat aspecte mult mai serioase. Poporul era chemat să-l iubească necondiționat. Fiecare individ era pus în postura de a se declara supus al 'zeului' și de a-și manifesta satisfacția pentru aceasta.

Ideile care circulau în societatea românească a ultimei etape din istoria comunismului au devenit tot mai puține, propaganda impunând aproape un subiect unic.

S-a dorit obținerea 'omului nou'. Unul obedient partidului, executant al cerințelor acestuia.

Ceaușescu și-a făcut imaginea de conducător care se implică în toate domeniile, de la economic la cultural, de la social la diplomație. O modalitate, în fapt, de a controla totul, de a-și impune propria concepție peste tot. Astfel că presa reliefa permanent o serie de întâlniri ale acestuia cu oameni din diferite domenii de activitate. În martie 1971 a fost o astfel de întâlnire cu creatori din cinematografie. Iată o mostră din viziunea lui Ceausescu. „Totodată trebuie să ne punem întrebarea: Care este menirea filmului în societatea noastră socialistă? Pentru a înțelege cât mai bine și pentru a defini corespunzător locul cinematografiei în sistemul mijloacelor de educație, de formare a omului nou, trebuie să pornim de la principiile etice și estetice ale socialismului, de la scopurile orânduirii noastre. […] Sub conducerea partidului, poporul nostru făurește o lume nouă, în centrul căreia stă omul cu nevoile și năzuințele sale, împlinirea aspirațiilor sale multiple, materiale și spirituale.” (Ceaușescu, 1971, p.677)

Era fatidicul an 1971, când a început restrângerea liberalizării care abia începuse de cațiva ani. Recurgând la retorica specifică, de fapt se urmărea pervertirea operelor de artă, în cazul în speță filmelor, la producții aservite propagandei de partid.

„Dorim filme cu un adânc conținut ideologic, care să exprime concepția noastră marxist-leninistă despre viață și lume, care să transmită într-o înaltă formă artistică mesajul societății noastre socialiste,[…]” (Ceaușescu, 1971, p.681)

Cuvântarea conducătorului de partid și de stat cuprindea ceea ce căpătase denumirea generică de 'indicație', de fapt directivă pe care cei implicați în acel segment de activitate erau obligați a o duce la îndeplinire.

Cu puțin înainte de întâlnirea despre cinematografie fusese o alta cu scriitori și artisti. Acolo își expusese aceeași viziune. „Noi credem că datoria scriitorilor și artiștilor este aceea de a contribui activ la făurirea omului nou,[…]” (Ceaușescu, 1971, p.463)

Ceaușescu folosește persoana I plural în exprimarea sa, aparent ca formă a unei atitudini colective, conducerea partidului presupunând, formal, o echipă. În fapt este un plural al majestății, încă unul care nu se oprește la a fi un simplu exercițiu de retorică și e în acord cu acte de voință.

Partidul impune de-acum ca oamenii de cultură să fie adevărați propgandiști, să define simple instrumente la comanda propagandei. „Arta va contribui astfel la modelarea unui tip înaintat de om, gata să lupte pentru fericirea, libertatea și independența patriei sale, pentru cauza socialismului, pentru pace și prietenie între popoare.” (Ceaușescu, 1971, p.463)

Ceaușescu se implică direct în structura și conținutul mesajului cultural. Arta devine obligatoriu a avea mesaj, desigur că unul impus de partid. Era și o resuscitare a proletcultismului, într-o formă nouă.

Această ingerință a politicului în cultură avea o semnificație grea în anii de comunism atâta vreme cât fiecare dispoziție avea componenta obligatorie de forță.

Vladimir Tismăneanu face în revista '22' o cronică la un volum apreciat ca un eveniment cu valente culturale și morale: 'Ce a fost, cum a fost. Paul Cornea în dialog cu Daniel Cristea Enache', Ed. Polirom, 2013. Evocările profesorului Paul Cornea ating adesea mecanismul și efectele propagandei. Vladimir Tismăneanu descrie, printr-un soi de plasare a subiectului între oglinzi paralele, dualitatea de exercitare a puterii.

„Portretul pe care Paul Cornea i-l face lui Leonte Răutu în volumul de față mi-a readus în memorie cuvintele lui Kott despre faimosul Jakub Berman, pontif ideologic și supraveghetor al poliției secrete poloneze în anii stalinismului dezlănțuit: „Tovarășul Berman era numărul doi. Printre alte domenii, cultura și Securitatea erau în mâinile sale. Această suprapunere de funcții, care apare stranie doar la suprafață, este caracteristica sistemului.” ('22', 2013, p.21)

Cum e vorba de mesaj, partidul avea în vizor pe cei capabili de a mânui instrumente de comunicare, creatori și decodori. De aceea intelectualii au avut de suferit, moral și fizic, au fost sub presiune și control în permanență. Un exemplu de exercitare a opresiunii este revelat și de volumul Anei Selejan, 'Glasul Patriei – Un cimitir al elefanților in comunism', Ed. Vremea, 2012, 168p, volum dedicat unei pulicații ('Glasul Patriei') pe care propaganda o destina diasporei românești. Într-o cronică la volum, Gheorghe Grigurcu afirmă: „Prin coloanele sale propagandiștii partidului intenționau să monteze o realitate paralelă, fantomatică a unei patrii prospere și ospitaliere, al cărei neadevăr strident locuitorii țării l-ar fi sesizat îndată.” ('Cafeneaua Literară', 2014, p.5). Mai mult, mulți dintre semnatarii articolelor din această publicație erau foști deținuți politici, intelectuali care avuseseră de suferit la modul propriu. Acum semnau articole murdare despre alti intelectuali, adesea din aceeași generație, care ajunseseră în lumea liberă. „E vorba aici de un fenomen analog "reeducării" monstruoase de la Pitești, aplicată fiind aceasta în continuare pe lotul inteligheției.” ('Cafeneaua Literară', 2014, p.5)

Mesajele partidului vădesc că preocuparea principală a acestuia era de transformare pentru aservire completă a individului.

Tezele din iulie 1971 – modelarea conștiinței sociale conform noilor politici de tip maoist

„Nu există în realitate o artă pentru artă, o artă deasupra claselor, o artă care să se dezvolte în afara politicii sau independent de ea. Literatura și arta proletară sunt o parte a întregii cauze revoluționare a proletariatului sau, după cum a spus Lenin, sunt "o rotiță și un șurub" al mecanismului general al revoluției.” (Mao Țze-dun, 1968, p.417)

Ei bine, din asemenea idei emise de Mao s-a inspirat Nicolae Ceaușescu atunci când a elaborat tezele din iulie 1971, teze pe baza cărora s-a fundamentat politica în domeniul cultural și educativ pe aproape două decenii.

Și s-a exprimat limpede: „[…] statul clasei muncitoare are dreptul să se amestece și în literatură și în arta plastică și în muzică, să admită numai ceea ce consideră a corespunde socialismului, intereselor patriei noastre socialiste. Acesta este rolul statului în societate și asa va fi până când va dispărea statul! Și chiar și în comunism, când va dispărea statul, societatea nu va admite decât ceea ce va considera că îi este util!” (Ceaușescu, iulie1971, p.51)

Tezele au surprins pe intelectuali pentru că au apărut brusc după câțiva ani de relativă liberalizare. Conjunctural au fost văzute ca un efect al puternicei influențe din partea comunismului asiatic văzut la fața locului. Dar semne ale acestui demers au existat și mai înainte, atunci când s-au organizat întâlniri ale conducerii de partid cu oameni de cultură din diferite domenii. Ceaușescu, care și-a prezentat propunerile, în fapt hotărîri de la bun început, în cadrul unei consfătuiri cu activiști cu propaganda, din întreaga țară, a simțit și el nevoia să se explice, asupra necesității acestora. Explicația este lungă și pornește, ca în atâtea alte discursuri ale lui, de la o nouă descriere a evoluției României în anii de comunism. Și se întreabă, retoric, de ce aceste măsuri, de ce în acel moment de timp, când s-au înregistrat atâtea succese, cel puțin după cum se menționa de fiecare dată în asemenea discursuri. Și tot el răspunde: tocmai de aceea! Pentru că există tentația auto-mulțumirii.

Pentru un stalinist, în esența sa, precum Ceausescu, revigorarea culturii, după 1965, devenea îngrijorătoare prin apariția unor surse de informare cenzurate ani la rând. Chiar dacă această cenzură a funcționat mereu, totuși, liberalizarea a făcut ca în câțiva ani să apară cărți interzise în primii ani de comunism, să se schimbe fața presei, să fie îngăduite deplasări dincolo de granițele țării și alte asemenea oportunități de informare a poporului. Ceaușescu se temea să nu piardă pământul de sub picioare. Comunismul său fiind mai degrabă stalinist decât cu tendințe reformatoare, acest "îngheț" este o consecință firească.

Pentru ca nu cumva să se piardă caracteristica marxist-leninistă a oricărei activități, pentru a nu înlesni apariția posibilitătii de erodare a comunismului.

Așa se face că, deși de la bun început totul era deja controlat de partid, Tezele din iulie cer o mai profundă aservire, a oricărui act creator, ideologiei. În discursul său, care s-a vrut explicativ și, mai ales, o armă mai eficientă, Ceaușescu răspunde la modul general temerilor ce pare a se fi rostit în cadrul consfătuirii. Probabil că anumiți activiști au văzut în acele masuri adevărata perspectivă și s-au întrebat cu glas tare de nu cumva era vorba de o întoarcere la trecut, la cel stalinist, de care distanțare se făcuse atâta caz cu aia câțiva ani în urmă. Dar Ceaușescu a perorat că de fapt e vorba de o apropiere de viitor. Un viitor stalinist, desigur.

Așa că partidul a stabilit 17 măsuri, având în vedere de la bun început asigurarea rolului conducător al partidului. „În acest scop se vor întări conducerea și controlul de partid în orientarea activității politico-educative spre promovarea largă în mase a ideologiei partidului nostru, a politicii sale marxist-leniniste, spre creșterea combativității împotriva influențelor ideologiei burgheze, a mentalităților retrograde, străine principiilor eticii comuniste și spiritului de partid.” (Ceaușescu, iulie1971, p.8) Și urmează sarcini pentru Secția de Propagandă a Comitetuilui Central, apoi pentru activiștii care se ocupau de ceea ce se numea 'munca de agitație'. Acești activisti controlau activitatea unor 'agitatori', oameni care trebuia să inducă în populație tot mesajul marxist-leninist emis din sferele inalte ale partidului. Se hotăra ca munca acestora să fie nemijlocită, de la om la om după o expresie a timpului.

S-a propus sporirea lecțiilor de ideologie politică, generalizarea lor în cadrul oricărei categorii de vârstă, sociale. De la pionieri până la studenți, tineretul era o țintă clară, pentru a pregăti o populație care peste timp să fie atașată comunismului.

Măsurile aveau în vedere cenzurarea severă a acțiunilor de publicare a cărților sau articolelor de ziar. Se vorbea de un control riguros din partea partidului. La fel în privința filmelor create de România sau a celor aduse aici spre difuzare. Nu cumva să se strecoare producții care să ilustreze „modul de viață burghez”.

S-a mers până acolo încât printre aceste măsuri să fie trecută și cea referitoare la cenzurarea cântecelor admise în spațiul restaurantelor și discotecilor.

În nuanțările sale, Ceaușescu lansează și un puternic atac față de un fenomen ce se vădea, admirația populație față de lumea occidentală, tot mai vizibilă în adevărul ei. El numește atitudinea multora drept o ploconire în fața a ceea ce este străin. Apoi intră în detalii în ceea ce privește literatura sau cinematografia. Vorbind insistent despre necesitatea învățământului ideologic pe scară largă, despre subsumarea culturii unei concepții comuniste, Ceaușescu pune bazele cultului personalității sale (ca o aplicare formulei " L'Etat c'est moi!")

Transformarea culturii, artei, literaturii și științei în instrumente ale propagandei ceaușiste

În iulie 1971 Monica Lovinescu, din exil, comenta la Radio Europa Liberă, cum a făcut-o constant si benefic pentru cultura română, momentul tezelor lansate de Ceaușescu. Iată transcrierea în ceea ce autoarea a numit a fi un "jurnal indirect" (referindu-se la propunerile de măsuri prezentate Comitetului Executiv al CC al PCR și la discursul care a urmat la câteva zile, adresat activiștilor cu funcții înalte din domeniul ideologiei).

„Dacă primul text e redactat in frazeologia de partid, al doilea izbește prin sinceritatea evidentă și un inimitabil ton personal. Dar amândouă constituie un manifest declarat împotriva liberalizării, a competenței profesionale, a intelectualilor. Nu sunt discursuri de circumstanță, ci un program de măsuri care, dacă va fi aplixcat întocmai, riscă să readucă România spre stalinismul integral.” (Lovinescu, 1990,p.510)

Aceasta a fost reacția "la cald", când șocul declarațiilor lui Ceuașescu s-a resimțit peste tot. Volumul Monicăi Lovinescu a fost tipărit mai întâi în 1978, la editura Limite din Madrid și are, imediat după articolul din care am citat, un "Epilog deschis" ce poartă data "August 1972". A trecut un timp în care s-au putut vedea efectele imediate ale loviturii. Monica Lovinescu completează consemnările prin analiza faptelor care au succedat tezele, a reacțiilor diferiților scriitori, a declarațiilor lor și a gesturilor publice ale acestora. Și face o observație despre cum aceștia au descoperit cât au de pierdut din noua perspectivă. „Astfel se produce o solidaritate a scriitorimii care e un fenomen nou în literele românești, de la ultimul război încoace. Solidaritatea se manifestă mai întâi printr-o rezistență destul de unitară la Teze.” (Lovinescu, 1990, p.534) Pentru ca mai apoi, în evenimentele care au urmat, inclusiv Conferința Scriitorilor din 1972, să fie revelatoare atitudinile individuale, reacțiile umorale și interesele personale care au marcat deciziile breslei.

Liberalizarea din a doua jumătate a anilor '60 a însemnat, între altele, apariția unor romane care ilustrau o parte din drama societății românești în timpul scurs de la instalarea comunismului. Asta, desigur, în forma îngăduită de partid, care avea propria sa revizuire de făcut. Literatura era astfel un instrument prin care politica lui Ceaușescu de a se scutura de umbrele predecesorului său, de politica anilor '50 la care, totuși, contribuise. Dar venise momentul în care era convenabilă acuzarea unor momente din trecut. Inventariind reflecțiile lui Marin Preda despre literatură și raportul acesteia cu viața, Angela Șerdean, în lucrarea sa 'Opera nonficțională a lui Marin Preda – imaginea unei conștiințe', amintește apariția unei expresii faimoase: „Astfel, Preda propune sintagma obsedantul deceniu, care desemnează în accepția acestuia anii ‘60-‘70, nu anii ‘50-‘60 cum s-a afirmat și susținut în epocă, deoarece hiatusul din literatura română de care a vorbit Geo Bogza în 1964, la o conferință pe țară a scriitorilor, abia atunci începea sa aiba loc”. (The Proceedings of the EUROPEAN INTEGRATION-BETWEEN TRADITION AND MODERNITY Congress, 2009, p.280)

Literatura avea ca personaje activiști din trecut care greșiseră grav și activiști ai prezentului care reprezentau suflul nou și erau expresia declarațiilor lui Ceaușescu, invocând mereu recursul la lege. Dacă și Marin Preda a scris romane despre frământările unui activist, cu atât mai mult au făcut-o mulți alții. Dinu Săraru ori Dumitru Popescu, șeful ideologiei ceaușiste, zugrăveau tipul de comunist de omenie, după o sintagmă impusă de propagandă. Partidul căuta să facă din oficialii comuniști niște personaje atractive, care să inspire încredere și afecțiune.

Tezele din iulie amenințau reîntoarcerea la realismul socialist numai că taman din grupul scriitorilor care fuseseră activi, în anii '50, în acest sens, s-au ridicat voci care să pareze lovitura (Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu). Monica Lovinescu subliniază expresia „îndrumătorii către îndărăt”, lansată de acesta din urmă. „Conștient de ravagiile suferite de propriul său talent în urma aplicării oarbe a unei dogme ce n-avea nimic de-a face cu arta, Dan Deșliu este acela care-și pune în gardă tinerii confrați împotriva oricărei repetiții a scenariului jdavoist.” (Lovinescu, 1990, p.541)

Rescrierea istoriei, în special a celei care să justifice comunismul, să legitimeze postura de conducător a PCR, de partid unic, devenise o activitate constantă pentru scriitorii care se transformaseră în veritabili activiști. Literatura urma să ridice în slăvi schimbarea din 1965, să împartă în rău ceea ce a fost înainte și în bun ceea ce a urmat Congresului al IX-lea. Desigur că acel "rău" anterior era strict în limitele partidului. Niciodată nu s-a pus problema validității regimului comunist. Ceaușescu a impus preponderența politicului. Și s-a înstăpânit cuvântul 'revoluționar', ca atribut al fiecărei categorii, cu un sens pozitiv, constructiv, luminat excesiv în scopul instituirii uneui entuziasm popular.

Editorialul României Literare din 11 mai 1972, nesemnat, reprezintă o aservire tezelor din iulie, o pliere pe cuvintele lui Ceaușescu. „Așadar – o literatură militantă care, pe de-o parte, să lupte împotriva influențelor negative și a vechilor obiceiuri generate de societatea bazată pe exploatare, – pe de alta să promoveze, să potențeze în conștiinte tot ceea ce înseamnă cuceriri ale noii structuri, de esență revoluționară în perspectiva deplinei eliberări a omului de vestigiile, câte mai persistă încă, ale vechilor orânduiri, în certitudinea deplinei eflorescențe a omului înțeles ca făuritor al propriei sale istorii.” ('România Literară',1972,p.1)

Era constantă temerea partidului de persistența efectelor culturale și sociale de dinainte de război. Precum și a influențelor occidentale. Era urmărită cu obstinație crearea omului nou.

Pe aceeași pagină cu editorialul amintit, o fotografie mare cu Ceaușescu semnând în cartea de aur a Muzeului de Istorie. Fotografie care însoțește alt articol de pe prima pagină, de data asta semnat de George Ivașcu, directorul publicației. Articol de slăvire a lui Ceaușescu. Erau deja semne ale cultului personalității, unul mult mai amplu decât la Dej, ajungând aidoma celui al lui Stalin sau al liderilor Orientului Îndepărtat, după cum se va vedea în capitolele următoare.

Tezele din iulie ținteau în mod explicit și cinematografia. Filmele se adresau un public larg și imaginile aveau impact de masă. Propaganda a lucrat intens în acest domeniu. Pe de-o parte era latura istorică. Trecutul era prezentat din perspectivă comunistă a momentului. Ceaușescu insistase la Congresul al IX-lea pe vechimea și, mai ales, continuitatea activității comuniste, edulcorată, spălată de petele stalinismului și a tuturor crimelor. Asta urma să se reflecteze în filme cu ilegaliști prezentați ca eroi de poveste.

Perspectiva luptei de clasă era aplicată și pentru epoci sau situații în care nu era vorba de așa ceva. Această perspectivă, impusă ca o coloană vertebrală tuturor filmelor istorice, a fost dezvoltată spre haina unui naționalism comunist pus în slujba lui Ceaușescu.

În 1972 apare pe ecrane 'Puterea și adevărul', un film de Manole Marcus, pe un scenariu de Titus Popovici, cel care a transpus în multe filme cerințele partidului. Era un film care ilustra perfect ideile lui Ceaușescu. Punea în prim plan eroi comuniști ai prezentului, focaliza pe industrializare, reflecta conflicte partinice, dispute de idei așa zis revoluționare și, mai ales, oglindea greșelile conducerii anterioare a partidului, subliniind transformarea luminoasă asimilată momentului de la Congresul al IX-lea.

Apoi au fost multe filme cu subiecte din contemporaneitatea acelui timp, filme în care propaganda controla nu doar povestea ci și limbajul personajelor, înfățișarea lor, peisajul, tot ceea ce putea să influențeze spectatorul. Cu predilecție erau subiecte din sfera industriei. Cooperativizarea fiind încheiată, satul contemporan apărea sporadic și, desigur, idilic. O comedie precum 'Toamna bobocilor', devenită un real succes de public prin jocul actorilor, vorbea despre succesele agriculturii românești și ilustra o atitudine falsă a membrilor cooperatori.

Filme dedicate momentului 23 august 1944 căutau să legitimeze postura partidului comunist și au atins apoi și perioada imediat următoare, a anilor '45-'47, aruncând în derizoriu democrația interbelică, pe oamenii politici care au sfârșit în temnițele regimului comunist. Dacă, așa cum am prezentat mai sus, filmele de comedie erau impregnate de falsul impus de propagandă, la fel s-a întâmplat și cu filmele de acțiune, menite să atragă public, calchiate după cele cu gansteri. Suita realizată de Sergiu Nicolaescu, un profesionist aflat în slujba partidului, a valorificat opoziția punctuală dintre legionari și comuniști, spre a crea o falsă luptă între aceste extreme, legitimând și pe această cale partidul comunist. În fapt, analizând mai atent, aducerea în prim plan a acestor extreme, ilustrate în puternic alb și negru, le unea în fond, ca în realitate, în ura lor pentru democrație.

Tezele din iulie aveau în vedere combaterea ideilor și filosofiei dinainte de comunism, pervertirea a tot ceea ce edificase civilizația. Atunci până și un critic de film adevărat, D.I. Suchianu este nevoit a întoarce cuvintele cât să se încadreze în forma obligatorie. În cronica sa la un film, 'Printre colinele verzi', în care Nicolae Breban și-a ecranizat propriul roman, 'Animale bolnave', D.I. Suchianu se vede nevoit să spună: „Desigur, din nevoia pe care omul o simte, nevoia unei învățături pe bază de iubire, de bunătate. Din păcate, unele doctrine din trecut, care au practicat această temă, au putut duce la confuzie și eroare.” (Suchianu, 1971, p.24)

Ceaușescu pledase pentru folosirea capacităților de producție de la Buftea și s-au creat filme foarte multe. A vorbit el de seriale și s-au creat seriale. Unele dedicate tot fundamentării rolului partidului comunist în istoria româniei: 'Lumini și umbre', 'Pistruiatul', 'Un august în flăcări'.

Televiziunea era și mai puternic controlată de propagandă. Filmul de televiziune și spectacolul de teatru realizat pe platouri erau simple ilustrații la directivele de partid. Nesfârșite piese despre probleme de producție, cu conflicte limitate la dispute despre calea prin care se realizează planul.

Chiar și în teatre, pe scenă, se jucau piese 'politice', unde documentele de partid erau transpuse în replici ale unor personaje din activul de partid sau din rândul populației, dar una implicată politic. Erau dramaturgi dedicați acestui gen de teatru, precum Paul Everac. Repertoriile teatrelor erau înțesate de așa ceva, de piese istorice care și ele reflectau tezele comuniste. De exemplu, piesa 'Baronul', scrisă de Constantin Paraschivescu, are ca subiect demersul unui grup de sindicaliști (din „regimul trecut”) de a juca 'Azilul de noapte', a lui Gorki, la indicația, cum altfel, a partidului comunist și, desigur, împiedicată de acel regim, prin intermediul Siguranței. În 'Contemporanul', cronicarul are următoarea exprimare în legătură cu transpunerea pe scenă: „[…] reușind să creeze momente de viață autentică din trecutul revoluționar al muncitorilro din România.” (Daragiu, 1973, p.4)

Artele plastice erau la comanda partidului în partea vizibilă. Spațiul public era eminamente astfel controlat. Expozițiile se supuneau în mare parte cerințelor de a ilustra omul nou, de a înfățișa în culori optimiste prezentul și viitorul. „Artistului plastic i se acordă, deci, o nouă misiune și, secundar, o nouă șansă (de reabilitare). Aceea de a-și repera modelele în lumea rurală colectivizata și în cea a șantierelor patriei, iar retorica oficială a partidului punctează progresiv și clar cotele între care trebuie să se înscrie abordarea tematică a fiecărui artist plastic.” (Lohon, 2007, pp.57-58)

Desigur că nici muzica nu a scăpat controlului sever. În primul rând prin text, apoi prin subiect și tematică dar și prin esența sa. Era comanda de mobilizare a oamenilor în îndeplinirea cerințelor impuse de partid. Era obligativitatea entuaziasmului și a optimismului omului nou.

În fiecare domeniu cultural se controla sever creația, nimic neputând apărea public fără o serie de vizionări prealabile de către activiști însărcinați special cu prevenirea și cenzurarea. Criteriile după care lucrau erau, în principiu cele rezultate din documentele programatice ale partidului și, mai ales, din cuvântările lui Ceaușescu. Dar adesea intervenea arbitrariul, temerea că poate interpretarea la nivel înalt să surprindă ceva și atunci cenzura interzicea orice părea că intră în zona sensibiliă.

Controlul sever avea în vedere, de asemenea în fiecare domeniu cultural, importul. Fie că era vorba de cărți străine traduse în limba română, fie că era vorba de filme sau cântece din Occident, filtrul cenzurii era drastic. Chiar și informațiile de presă erau supuse controlului, nu doar prin eliminare ci și prin distorsionare și interpretare în folosul partidului. Realitatea de 'afară' era pervertită confiorm tezei: alb în comunism, negru în democrația burgheză.

2.4 Constituirea modelului autohton al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu

Vladimir Tismăneanu care analizează atent și riguros istoria comunismului românesc, urmărește în mod special transformările succesive din epoca Nicolae Ceaușescu. Privind la oprirea liberalizării de după Congresul al IX-lea și la tot mai acuta restalinizare, se întreabă în ce măsurăa fost vorba de un plan. „Personalitatea liderului ne oferă un răspuns parțial, în timp ce natura elitei comuniste românești este responsabilă pentru rest: lipsa unor dimensiuni morale și intelectuale din partea acesteia, utilizarea oportunistă a naționalismului în scopuri personale și izolarea arogantă și narcisistă față de dezbaterile reale ale stângii europene.” (Tismăneanu, 2003, p.233)

Și mai apoi analistul notează fapte. La Conferința Națională a PCR, din decembrie 1967, Ceaușescu „a respins sugestiile reformiștilor de la vârf de a recunoaște rolul relațiilor de piață în socialism și a apărat preceptele tradiționale staliniste referitoare la rolul preponderent al industriei grele și la nevoia de a dezvolta mai departe economia de comandă.” (Tismăneanu, 2003, p.234). La aceeasi Conferință Chivu Stoica a demisionat din funcția de președinte al Consiliului de Stat și a fost înlocuit cu Ceaușescu.

Dacă în 1965 imaginea era a unei conduceri colective, destul de repede puterea se concentrează într-o singură mână. Presa din epocă oferea în paginile sale reportaje și fotografii despre călătoriile prin țară ale conducătorilor comuniști și se putea vedea împărțirea puterii între aceștia, cel puțin aparent, cel puțin în fața oamenilor, în fabrici, în școli, pe traseu, unde erau întâmpinați cu interes și apreciere.

Reacția la evenimentele din Cehoslovacia i-a asigurat lui Ceaușescu o reală popularitate și acest capital de simpatie a făcut ca destul de târziu să poată fi asimilată adevărata sa imagine. Vladimir Tismăneanu amintește și de implicarea României în politica internațională în ceea ce privește țările nealiniate și cum Ceaușescu își dorea să devină astfel un al doilea Tito. Se visa un lider mondial și, pe de altă parte, a speculat imaginea creată în Occident, de relativă independență față de Moscova.

Toate astea au contribuit la impunerea practicilor care au condus la un cult al personalității. Cu cât strângea și mai mult puterea în mâna sa, în 1974 înființând pentru sine funcția de președinte al republicii, cu atât imaginea sa acapara spațiul public și impunea exprimarea obligatorie a unei prețuiri.

Dacă anii '80 au însemnat o culme a venerației aproape religioase pe care o cerea Ceaușescu, apare oarecum surprinzător ca deja în 1973 să fie vizibile semnele acestui fenomen. Este semnificativă apariția revistei 'Contemporanul' chiar în data de 26 ianuarie, ziua de naștere a acestuia. Ca supratitlu apare un cuvânt ce va face carieră mai apoi: „OMAGIU”. În text apare mai apoi formula care se va încetățeni: vibrant omagiu”. Prima pagină îi este dedicată în exclusivitate, o seamă de articole îi sunt adresate și în mijloc este reprodus un tablou ce-l înfățișează cu un gest ce vrea să simbolizeze atât apropiere și căldură cât și fermitate și spirit de decizie, tablou semnat de Adina Paula Moscu, care făcea parte dintr-o expoziție colectivă dedicată aniversării republicii. Ca un detaliu al stadiului încă incipient al adulației comandate, în 1973 oamgiile sunt numai pe prima pagină și, cum ele depășeau spațiul acesteia, se continuă abia pe pagina 10. În rest, revista are un conținut normal, divers, fapt ce nu va mai fi posibil în anii '80. Mesajul oficial, din partea Comitetului Central, al Consiliului de Stat și al Consiliului de Miniștri are încă un ton moderat, vizibil din modul de adresare, la persoana a doua singular, în fond un mod tovărășesc. „Noi toți dăm o înaltă apreciere rolului deosebit pe care îl ai,[…] Cunoaștem cu toții cu câtă pasiune și consecvență acționezi[…] Suntem cu toții mândri de prestigiul și considerația de care te bucuri[…] Te îmbrățișăm cu nețărmurită și tovărășească dragoste…” ('Contemporanul', 1973, pp.1,10)

Ceaușescu împlinea 55 de ani și i se inventaria adeziunea la mișcarea muncitorească de la vârsta de 15 ani încât aniversările mergeau sincron. Mesajul oficial trecea în revistă o seamă de calități pe care propaganda i le-a atribuit ca pe o dogmă.

Sunt apoi în revistă câteva articole encomiastice semnate de nume importante ale culturii românești. E vorba de personalități care apar în mod surprinzător aici, precum Grigore Moisil, dar care nu ar mai fi apărut în anii '80, chiar de-ar mai fi trăit, când alta era conjunctura. de altfel și în 1973 se poate observa ca textul lui Moisil este foarte scurt, conține o urare de viațălungă și apoi, în fapt, speranța ca sub oblăduirea acestuia să progreseze științele tehnice și matematica, să fie folosite tot mai mult calculatoarele. La fel de scurt a scris și Geo Bogza, plasat pe poziția cea mai de sus în pagină. O urare normală, simplă, ca între oameni obișnuiți.

Nina Cassian este prezentă cu un text destul de scurt, dar care este mai degrabă o formulare poetică fără să conțină o urare în sine, fără să amintească de adresant, în fond valabil oriunde și oricum, doar că întregul context îl fixează. „…a respira mereu aerul demnității și al libertății- ce destin mai măreț își poate dori un om?!” (Cassian, 1973, p.1)

Mihnea Gheorghiu pedalează îndelung pe legenda rolului jucat de Ceaușescu în activitatea de partid înainte de 1944, în special în cadrul UTC. El răspunde astfel punctual și eficient comenzii pe care a dat-o acesta de când a venit la putere. Și din perspectiva ilegalistă îi atribuie viziune politică. Portretul pe care i-l face în final este și el în canonul impus de propagandă. „Țăran prin naștere, muncitor și fiu al clasei muncitoare prin destin, intelectual modern prin pregătirea sa științifică, conducătorul nostru de azi, al partidului și al statului, întrunește în bogata sa activitate și experiență și personalizează în fiinta lui intimă unitatea tuturor factorilor activi ai națiunii, patriotismul socialist.” (Gheorghiu, 1973,p.10)

Paul Anghel, scriitor de curte, obedient și promotor al dispozițiilor propagandistice, semnează un text patetic, ridicându-l în slăvi, mergând pe impregnarea în spațiul public a unei imagini de om cu viziune și capabil, menit să de încredere.

Dina Cocea, care era la acea vreme în fruntea unei asociații a oamenilor din teatru și din muzică, semnează un text relativ scurt, 'Afecțiune și admirație', în care plasează din esența tezelor din iulie. „Mobilizarea creației artistice in spiritul umanismului socialist, constanta preocupare pe linia indrumării artelor legate de adevăr și popor, însumează normele de afirmare și înflorire a culturii artistice socialiste.” (Cocea, 1973, pp.1,10)

Adrian Păunescu scrie în stilul său, înflăcărat, așa cum o va mai face în legătură cu Ceaușescu, venind cu o doză de aparent curaj prin abordare, căutând de fiecare dată să plaseze sublinierea unor calități, cu asupra de măsură, pe care i le atribuie. De data aceasta a mizat exact pe ceea ce nu îl caracterizează pe Ceaușescu, inventând o calitate în mod evident lipsă la cel devenit destul de repede dictator. „Președintele Ceaușescu știe să asculte oamenii. El are puterea de a-i auzi. El are puterea de a nu se refugia in idei generale, când e vorba de oameni concreți și de a nu se pierde în detalii mărunte, când e vorba de treburile mari ale țării.” (Păunescu, 1973, p.10)

El cultivă legenda despre deschiderea lui Ceaușescu, numit 'președinte', de a primi solicitări ale oamenilor care îi ieșeau în cale pe traseu și îi înmânau câte un plic cu doleanțe. Fără a se cunoaște gradul real de rezolvare, cel mai probabil negativ. Dar această legendă a ușii deschise și-a cultivat-o și Adrian Păunescu, eficiența în sine a demersului fiind greu de stabilit.

Surprinzatoare este și prezența lui Șerban Cioculescu în această pagină de slavă. După ce îi laudă energia și capacitatea de a fi prezent în diferite colțuri de țară și de a rezolva tot felul de probleme, o imagine din panoplia propagandei, criticul încheie subliniind o calitate pe care o asociază cu Ceaușescu: bunătatea. „Adeziunea unei națiuni întregi este darul acesteia de aniversarea tovarășului Nicolae Ceaușescu, în care s-au întrunit toate virtuțile poporului nostru, sub arcada generoasă a bunătății.” (Cioculescu, 1973, p.10)

Chiar dacă nu e scris de el, Cioculescu și-a dat acordul pentru semnătura pe un text care este din seria ce susține cultul personalității lui Ceaușescu.

Era încă la început.

Construcția cultului personalității -comunicare, publicitate, influență, propagandă

Cultul personalității / cultul liderului după modelele din răsărit (Stalin, Mao)

Cum ar fi analizat Machiavelli comportamentul lui Stalin? Florentinul spunea: „Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, și invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci ceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.[…] Cu toate acestea, principele trebuie să se facă în așa fel temut încât, dacă nu-și câștigă iubirea supușilor, să evite însă ura lor.” (Machiavelli, 1996, p.97) Apoi autorul oferă o soluție: în primul rând principele să evite a confisca averile supușilor, apoi să evite vărsarea de sânge dar dacă trebuie, să existe o justificare clară. Ei bine, în ce măsură a respectat Stalin spusele lui Machiavelli? Că a fost temut, nu încape nicio îndoială, atâta timp cât aparatul represiv sovietic a facut milioane de victime. Iubit? Poate, un timp limitat, de o parte a populației. Dar a pus în mișcare uriașul mecanism al propagandei care a cerut dragoste necondiționată, cu sila. O adorație religioasă și, cel mai important, obediență. Conjunctura istorică și propriile sale decizii au înșiruit o serie de fapte. Războiul a fost prilejul de amplificare puternică a amprentei asupra societății.

„Odată cu 'victoriile', nu numai că p;restigiul lui Stalin sporea ci el se și îmbăta cu ele: puterea și ideea se identificau cu el iar el însuși cu ele.” (Djilas, f.a., p.139)

Milovan Djilas analizează evoluția ideilor revoluționare marxiste și pe cazul Uniunii Sovietice, al lui Stalin în particular. Vorbind de acea identificare amintită în citat, cu atât mai mult beția cultului personalității se integrează acelui timp și acelei societăți.

.Crimele și teroarea, violența cu care s-a schimbat societatea, erau drapate în cuvinte din spectrul luminos al vocabularului. Și mai ales repetate, obsesiv, pentru că în timp aveau efect și, oricum, ocupau spațiul comunicării, neîngăduind să se strecoare și altceva, nimic din sfera adevărului. Vorbind despre comunism, Andrei Șerbulescu (Bellu Zilber) descrie revelația pe care a avut-o referitoare la modul în care acest regim a folosit cuvintele. „Este în esența acestui sistem să guverneze în permanență "împotriva curentului". A dat oamenilor conștiința drepturilor lor, fără să le poată satisface altfel decât in cuvinte. De aceea limba utilizată in formularea ideologiei are un vocabular redus, cu semnificație elastică. Furtul nu este furt când hoții aparțin poliției, asasinii mnu sunt asasini când aparțin partidului.” (Șerbulescu, 1991, p.35)

Așa și cu Stalin, el nu mai era criminal ci "tătuc". Portretul său zâmbitor, cu privire blajină, șugubeață poate, de binefăcător al popoarelor, era emblematic și era doar o parte din legenda cultivată cu obstinație de propagandă, încât chiar și victimele lui ajungeau să-l venereze. Cuvintele din spațiul public erau din siajul tributar Uniunii Sovietice, într-o indestructibilă asociere cu numele lui Stalin. Iată o mostră din articolul 'Stalin împlinește 69 de ani': „Numele său este simbolul unității morale si politice a societății socialiste și este firesc ca poporul să spună despre el: "Noi il urmăm pe Stalin ca și pe Lenin, vorbim cu Stalin ca și cu Lenin; el ne știe toate gândurile și toată viața se îngrijește de noi. Stalin este Lenin al zilelor noastre.” ('Veac Nou', 1948, p.30)

Literatura, arta plastică, filmul și teatrul erau în primul rând direcționate spre slava 'generalissimului'. A apărut o lungă listă de opere la comandă, de preamărire, confecționate conform unor șabloane și cu conținut adaptat și controlat constant de către partid. Iată o strofă dintr-o astfel de creație, semnată Djambul Djabaev, în traducerea lui Eugen B. Marian:

„Soarele e Stalin! Inimi, flori, voios cânt

Noi îți dăm, tu veghezi, veșnic viu, in Kremlin.

Și legat de popor, pe 'ntregul pământ,

Nu e nimeni mai mult decât tine, Stalin!”

(Djambul, 1948, p.7)

Cealaltă mare putere comunistă și-a avut propria ei evoluție, inspirată tot de marxism-leninism, generând la rândul ei un dictator de temut. China comunistă a fost mereu un actor activ pe scena relațiilor politice internaționale, între țările comuniste. Interesele s-au armonizat ori s-au dispersat, au existat conflicte ideologice între ea și URSS, antrenând în dispută și sateliți. Conducătorul chinez, Mao, a fost mult timp aproape un personaj în relatări din depărtare. Vizita oficială pe care Nicolae Ceausescu a făcut-o în țările comuniste din Asia îndepărtată a însemnat și constatarea la fața locului a ceea ce doar se știa din auzite. Gradul de transformare ideologică, de aservire a conștiinței, controlul și obediența, erau ilustrate pe viu. Cea care căpătase notorietate, 'cărticica roșie', o colecție de învățături ale lui Mao, are un cuvânt înainte de proslăvire a celui citat și, totodată, de comandă privind însușirea mesajelor din carte. Acest cuvânt înainte este scris de Lin Bao, cel care a ajuns la un moment dat secundul lui Mao dar care a sfârșit tragic, într-un accident cu explicații nu îndeajuns de lămurite. „Tovarășul Mao Țze-dun este cel mai mare marxist-leninst al epocii noastre. El a continuat, a apărat șia dezvoltat marxism-leninismul in mod genial, creator și multilateral și l-a ridicat la o etapă cu totul nouă.” (Mao, 1968,p.i) Și pe lângă exercițiul de adorație a lui Mao, autorul îndeamnă la însușirea temeinică a celor spuse de cel adorat. Îndemnul fiind de fapt imperativ și fără nuanțe.

„Pentru ca gândirea lui Mao Țze-dun să fie însușită cu adevărat, trebuie să se studieze in repetate rânduri multe din concepțiile fundamentale ale presedintelui Mao; anumite fraze importante este cel mai bine să fie învățate pe de rost, să fie studiate și aplicate în repetate rânduri.” (Mao, 1968, p.iii-iv)

'Revoluția culturală' din China a făcut multe victime, ulterior a fost criticată de urmașii lui Mao. Dar ea l-a marcat pe Ceaușescu iar efectele ei se mai văd și azi în Coreea de Nord.

Concentrarea puterii într-o singură mână se asociază și cu focalizarea spre acel punct conducător a unei atenții interesate, în fond. Cum dependența e datorată acelui pol unic, mesajul își pierde libertatea. Pe de-o parte există o tendință dinspre supuși. Este o caracteristică destul de răspândită la oameni de a capta bunăvoința deținătorului puterii. Și nestrunită, această caracteristică se întinde, capătă accente grotești, degradează atmosfera. Într-un regim dictatorial puterea stimulează această caracteristică iar în totalitarism este impusă tuturor. Devine o normă.

România intră în comunism când focarul era deja structurat cu stabilitate și polul puterii căpătase o anvergură uriașă. Drept care țara a intrat direct în stalinism. De la bun început s-au aplicat formele stricte ale acestui cult. Cu duritatea sporită pentru că era vorba de ceva neobișnuit prin anvergură și pentru că era vorba de o focalizare pe un punct din afara sferei proprii de idei. Comunismul incipient, impus, pe plan local, avea nevoie și de propria adulație, drept care a apărut necesitatea unui cult al personalităților din conducerea locală. Astfel, Victor Frunză, în istoria sa, a rezervat un capitol acestui subiect: 'De ce totuși idoli, dacă nu avem nevoie de ei?' Și a identificat un incipient cult pentru Ana Pauker, în prima etapă a comunismului românesc.

„Interesant este că o dată cu proslăvirea Anei s-a inaugurat și un stil, în care se va recunoaște cu ușurință cel utilizat astăzi când sunt ridicați în slăvile cerului secretarul general și soția lui.” (Frunză, 1990, p.491). Autorul face referire la prezentul scrierii, când Ceaușescu era în plină dominație. Și exemplele cu Ana Pauker, pe care le oferă, sunt însoțite de comentarii care identifică asemănări de stil și metode de manipulare aidoma celor din ceaușism. Victor Frunză citează din frazeologia epocii: „Ascultându-i la mitinguri glasul răspicat și plin de hotărîre, vibrând de marea ei înțelepciune, de marea ei dragoste de oameni, fiecare o simte aproape…” Sau: „Fierbintea dragoste de patrie străbate ca un fir roșu întreaga ei activitate, întreaga ei luptă”. (Frunză, 1990, p.491)

Mesajele transmise, comunicarea unidirecțională, cenzura

Asemănarea cultului personalității cu o religie este făcută chiar de un apropiat al acestui mecanism, de Nikita Hrușciov. El a cunoscut din interior modul în care se construiește religia regimului totalitar. Jacques Le Bourgeois, în lucrarea sa 'Le culte du chef à travers l’image de Staline ou un exemple de construction d’un mythe' (Le Bourgeois, 2008/2009, pp.105-129), analizează cazul Stalin în privința cultului personalității, citează din volumul lui Hrușciov, 'Souvenirs' (Ed. Laffont, 1971, p.265): „Când Stalin spunea ceva, el nu avea vreo întrebare sau observație. O propoziție de-a lui Stalin era o poruncă divină și așa ceva nu se discută.” (Le Bourgeois, 2008/2009, pp.105)

Mesajul conducătorului este emis fără drept de apel, trebuie luat ca atare, singura interpretare permisă fiind cea oferită de propagandă. Aceasta oferă cheia de lectură. Aceasta lucrează constant la consolidarea percepției de divinitate în ceea ce privește personalitatea conducătorului. Setul de idei promovat este bine structurat și permanent promovat, țintind adaptarea receptorului. Lavinia Betea se întreabă retoric asupra modului de penetrare a mesajelor propagandei în rândul populației și oferă un răspuns dat de T. Ibanez: prin metoda buretelui și a labirintului. Astfel, pe de-o parte, "…toți indivizii "s-au îmbibat" de conținuturile singurei ideologii admise, difuzate continuu, așa cum buretele absoarbe lichidul în care este așezat. Metoda labirintului presupune o trimitere la labirintul psihologilor behavioriști unde traseele închise conduc iremediabil spre adoptarea singurului drum către ieșire desi subiectul ia decizii la fiecare bifurcație. În cazul ideologiei comuniste, aceste trasee închise sunt abandonate prin manipulările ideologice practicate la fiecare "bifurcație".” (Betea, 2004-2005, p.38)

Propaganda difuza continuu setul de caracteristici care erau asociate cu personalitatea cultivată și, totodată impunea repetarea lor pe sensul invers de comunicare. Astfel că orice articol scris de cineva era obligat să vehiculeze una sau mai multe dintre aceste caracteristici, în formularea standardizată. Apelul de neevitat la această rețetă da naștere la adevărate cutume. Oamenii deprindeau faptul că e vorba de o cheie unică de acces. Este adevărat că firea umană oferă invariabil și oameni care se mulează perfect pe asemenea strategie. Astfel de cazuri devin cu atât mai vizibile în totalitarism pentru că nu doar că se conformează ușor pe regulile impuse dar le și dezvoltă. Respectând canonul propagandei, imaginația lor amplifică caracteristicile adulației. Foarte ușor, în acest fel, este sufocat spațiul 'incantațiilor' acestei noi religii. De altfel controlul riguros al spațiului de comunicare este o altă preocupare vitală a propagandei. În 1974 s-a recurs la o limitare severă a tirajelor și a spațiului tipărit în publicații. Dar asta fără a reduce defel spațiul acordat cultului. Raportul devine și mai drastic în timp. Publicațiile sunt sufocate de textele dedicate conducătorului, emisiunile radio-TV sunt până la sațietate aservite acestui scop. Pe lângă tributul solicitat, tot mai mare, chiar și textele non-politice, atâtea câte mai erau îngăduite, erau forțate să plătească obolul lor. Pe orice temă ar fi fost un articol, trebuia să înceapă cu o frază de slăvire a lui Ceaușescu ori care să menționeze, ca pe o referință bibliografică dintr-o lucrare științifică serioasă, un document sau o idee a acestuia.

Controlul spațiului comunicării impunea și cenzura, o instituție vitală unui regim totalitar. Chiar și după ce s-a anunțat desființarea ei, cenzura și-a continuat activitatea cu aceeași vigoare. Pe de-o parte prin filtrarea întregii informații oferite publicului, pe de alta prin verificarea scrupuloasă și severă până la absurd a creațiilor care solicitau accesul în spațiul public. Fiecare editură și fiecare redacție de presă operau citirea atentă a textelor propuse pentru ca nu cumva autorii să strecoare idei neconforme cu setul oficial. Sub pretextul conformității cu ideologia marxist-leninistă, controlul urmărea orice ar fi putut deștepta conștiința publică. Spectacolele de teatru erau vizionate de activiști politici înainte de a fi oferite publicului. Ele suportau astfel modificări impuse de aceștia sau, adseori, erau pur și simplu interzise. Filmele erau din start creații dintr-un set apropbat de partid iar dacă un creator reușea prin imaginație să salveze cât mai mult din propriile idei, rămânea riscul, împlinit uneori, ca filmul să fie ulterior ciopârțit sau scos din cinematografe.

La modul general se poate spune că: „Orice comunicare este o încercare de a influența. Comunicarea urmărește într-adevăr să transmită un sens (al unei idei sau situații, al unui fenomen etc), ceea ce nu se poate realiza fără influențare. Influentarea este consubstanțială comunicării. A comunica și a influența formează una și aceeași acțiune.” (Mucchielli, 2002, p.191)

Acesta este fundamentul. Din clipa în care societatea are un singur canal de comunicare, automat este vorba de un singur manipulator și astfel caracterul totalitar se accentuează, se autoamplifică.

Discursul totalitar românesc este analizat de Cristiana-Nicola Teodorescu prin metode asupra limbajului, fiind subliniat delirul adjectival, obsesia posesiei, rolul discursvi al adverbelor etc. Opacifiera discursivă se produce prin reificare, prin stereotipie, prin clișeizarea exprimării. „Am remarcat de-a lungul întregului parcurs analitic că discursurile politice supuse analizei creează un univers al previzibilului discursiv, o proliferare discursivă vidă de continut, un discurs-incantație, înghețat într-un limbaj prețios, vag și impersonal, marcat de "singurătatea" enunțiatorului, care, prin diverse mijloace, ajunge să anihileze însuși scopul manifestării sale verbale: comunicarea cu celălalt.” (Teodorescu, 2000,p.183)

Măsura în care propaganda a reușit este alt aspect. În ce măsură mecanismul de manipulare a devenit incontrolabil și mai presus de eficiență, rămâne de analizat. Lavinia Betea concluzionează și îl citează în acest sens pe Dumitru Popescu, ideologul de serviciu al lui Ceaușescu: „Efectul cel mai pregnant era senzația de depersonalizare a auditoriului. "Oamenii ieșeau din sedințe cu o senzație de mineralizare; structura biologică intra în alt regn"(Dumitru Popescu, 1994, Am fost și cioplitor de himere, Expres, București, pp.74-75). ” (Betea, 2004-2005, p.55)

Caracteristicile presei comuniste

Despre limba de lemn

Lavinia Betea, în amintita lucrare 'Comunicare și discurs în "limba de lemn" a regimului comunist', face un scurt istoric a ceea ce îndeobște poartă numele de "limbă de lemn". Și amintește despre o sintagmă precursoare, "limba de stejar", o etichetă care desemna limbajul unor intelectuali ruși care traduceau filosofia lui Hegel, din germană, în mod simplist, fără o adaptare. Mai apoi regimul nazist a apelat la un limbaj limitat și cu anumite caracteristici, bine stabilite în vederea unei eficiențe propagandistice care viza înlocuirea transmiterii de informații și facilitarea exercițiului de gândire cu livrarea de șabloane și inocularea de atitudini comandate. Sincron cu nazismul, cu care s-a asemănat în mecanismul propagandei, comunismul a excelat și a dezvoltat net superior limbajul falsei comunicări.

„"Limba de lemn" a tins să înlocuiască limbajul natural în comunicarea personală, metoda propagandistică a discuției "de la om la om" fiind o practică relevantă în contextul acestei aspirații.” (Betea, 2004-2005, p.43)

În primul rând limbajul creat de partid avea în vedere evitarea adevărului și înlocuirea lui cu o construcție care îmbină elemente reale cu altele închipuite, cu proiecții de imaginație, într-un eșafodaj care devine tot mai greu de descifrat. Lavinia Betea consideră relevantă istorisirea lui Berger (1963, Le naufrage d'une generation, Denoel, Paris, p.156). Acesta vorbește de cele două cuvinte din limba rusă care exprimă noțiunea de adevăr. 'Pravda' semnifică adevărul în sens de idee, 'istina' acoperă și partea de abstract a adevărului dar și, totodată, concretețea acestuia. Numele ziarului oficial al partidului bolșevic, principalul cotidian al URSS, a fost 'Pravda'. Ziar care oferea zilnic expresia ideologică a momentului. Similar, în România, ziarul 'Scânteia' era practic, zilnic, un comunicat al partidului comunist. Construit după chipul și asemănarea ziarului sovietic, 'Scânteia' a fost un ziar echivalent cu un element organizatoric de înalt nivel al partidului. Redactorul șef era, de altfel, membru în Comitetul Central și foarte apropiat punctul central de conducere.

În privința falsificării adevărului în presă, Lavinia Betea aplică o enumerare făcută de Wierzbiki (1996, Structura minciunii, Ed. Nemira, București), cu trei mari minciuni:

Minciuni din sfera concepțiilor, argumentelor și modalităților de abordare a asdevărului;

Minciunile din sfera informației;

Minciunile din domeniul creației realității.

Și exemplifică: "adevărata democrație" este cea socialistă, cealaltă fiind "asa zisa democrație". Apoi adevărul avea caracter de clasă iar informațiile sunt de două feluri: accesibile sau nu tuturor indivizilor, în funcție de normele marxist-leniniste. Activiștii de partid, ierarhizați și ei, erau cei îndrituiți a le cataloga. Realitatea este prezentată într-un amestec cu ficțiunea, cu construcții care derivau din programul partidului.

Conform Jakobson, menționat de Lavinia Betea în aceeași lucrare, limba de lemn în regimul comunist se caracterizează prin:

„-stilul 'limbii de lemn' este vag, plin de abstracții și redundanțe;

-stilul 'limbii de lemn' este identic, oricine ar fi autorul și oricare ar fi tema[…];

-invenția, hiperbola și eufemismul se intâlnesc în registrul invectivelor comuniste[…].” (Betea, 2004-2005, p.48)

O analiză a lingvistică face și Cristina-Nicola Teodorescu, trecând printr-un algoritm trei discursuri de referință: Gheorghe Gheorghiu Dej "Raportul politic al Comitetului Central la Congresul Partidului Muncitoresc Român, din 21 februarie 1948, Nicolae Ceaușescu, "Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al VIII-lea și Congresul al IX-lea al PCR, 19 iulie 1965 și același Ceaușescu, Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la stadiul actual al societății socialiste românești, la realizarea programului-directivă de dezvoltare economico-socială în cincinalul al IX-lea și în perspectivă până în anii 2000-2010, în vederea îndeplinirii neabătute a Programului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism", 20 noiembrie 1989.

Fie și din titlurile documentelor analizate se observă cum în timp propaganda a degenerat, ca semn al propriei neputințe și al propriei pierderi de luciditate. Deja din titlul tot mai sofisticat se poate decoda slăbirea accentuată a forței de convingere.

Cristiana-Nicola Teodorescu face o analiză prin următoarele criterii: categoria persoanei, obsesia posesiei, delirul adjectival, rolul adverbelor, verbele enunțiative, injonctivul, structurile negative. O exemplificare a acestei analize prin prisma primului criteriu. Algoritmul cuantifică prezența în cadrul fiecăruia dintre cele trei documente a pronumelui fiecărei persoane (I,II, III singular și plural, eventual, în cazul persoanei a III-a conform genului). Iată concluzia: „Ceea ce frapează este insistența cu care enunțiatorii se ascund în spatele unui NOI colectiv și ne-responsabilizant, precum și indiferența față de destinatar, care nu este interpelat în discurs.” (Teodorescu, 2000, p.82)

Revenind la studiul Laviniei Betea, analiza care urmărește caracteristicile limbii de lemn stabilite de Thom, are în vedere sintaxa, lexicul, stilul. Astfel, la sintaxă se au in vedere: substantivarea, construcțiile pasive și impersonale, predilecția pentru comparative, modul imperativ, absența deicticelor.

În cadrul lexicului sunt subliniate: maniheismul, sarăcia vocabularului, metafora organismului, organicism și voluntarism, reflectarea și forma.

La stil: claritatea („Cititorul sau adutiroiul are nevoie de o lunga practică pentru a distinge componentele cu sens ale comunicării”), adecvarea („În "limba de lemn" există o singură cerință de adecvare: cuvintele se plasează în conformitate cu un ritual prestabilit, cunoscut de toți”), invenția („"Limba de lemn" nu comunică nimic nou și nu descrie ceva deosebit”). (Betea, 2004-2005, pp.49-52)

Anii '80 sunt marcați puternic de obsedanta amprentă a delirului unui cult pentru Ceaușescu, impus treptat și fără a apărea vreo limită. Iată o analiză pe text, așa cum se poate citi într-un ziar oficial din epocă: 'Scântea tineretului', ziar alintat în limbajul semioficial drept 'Scânteia mică' față de rigida 'Scânteie bătrână'. Era vorba de un "organ central al Uniunii Tineretului Comunist". Ilustrarea ce urmează are în vedere ediția din 23 iunie 1980 (anul XXXVI, seria II, nr. 9666, 4 pagini, 30 bani). Prima pagină se supune obligatoriu, ca și la celelalte ziare centrale ('Scânteia' și 'România liberă'), exercițiului de adulație cotidiană. Ceea ce a făcut Ceaușescu în ziua precedentă este automat subiect de prim plan și este înfățișat ca un eveniment de mare însemnătate. Astfel, ediția de luni (ziarul nu apărea duminica) titrează cu litere mari și majuscule principalele activități: „CONSFĂTUIRILE DE LUCRU ORGANIZATE DIN INIȚIATIVA TOVARĂȘULUI NICOLAE CEAUȘESCU”. Desigur că aceste consfătuiri nu puteau avea loc decât din inițiativa secretarului general. Eufemistic se folosește cuvântul "inițiativă", fiind vorba, desigur, de un ordin. Chiar termenul de "consfătuire este impropriu, asemenea ședinte însemnând practic un singur sens de comunicare, de la conducător către cei convocați. Aceștia, chiar dacă luau cuvântul, o făceau doar ca să laude o idee sau alta din cuvântarile lui Ceaușescu, să raporteze mai mult sau mai puțin reale rezultate din activitatea în care lucraru, să-și recunoască, mai mult sau mai puțin anumite neîmpliniri și să-și ia un angajament de îndeplinire a sarcinilor trasate de către conducător. Supratitlul, cu litere ceva mai mici și cursive, era din sfera propagandei, având rolul de a îmbrăca frazele de informație, atâta câtă era, în hainele mistificatoare menite să transforme receptorul. „Într-o profundă angajare revoluționară, de hotărâre fermă, unanimă de a acționa cu întreaga putere de muncă la înfăptuirea sarcinilor și obiectivelor stabilite de secretarul general al partidului, sâmbătă s-au încheiat” și urmează titlul amintit. Se pot identifica ușor caracteristicile enumerate deja anterior. Era mai întâi vorba de o noțiune clamată sistematic de Ceausescu, revoluția. Una, desigur, așa cum o vedea el, limitată la transformarea dată de Congresul al IX-lea, limitată și temporal, nu doar ideatic, la asta. Se observă multitudinea de atribute gândite ca purtătoare de gravitate și densitate a faptelor propuse. Fapte care decurg, desigur, din comandamentele lansate de Ceaușescu.

Cele două consfătuiri sunt prezentate la paritate de atenție acordată: una cu cadre din zootehnie, alta a cooperației de consum, a cooperației meșteșugărești, a cooperației agricole de producție și consiliilor populare pe probleme de mică producție și servicii către populație. Sub câte o fotografie din timpul consfăturii, înfățisând fiecare prezidiul plin de activiști, aproximativ aceiași, cu Ceaușescu rostindu-și discursul. Descrierea este după același tipic. Pe lângă frazele care, inevitabil, transmit informație, apar, de-acum inevitabil, acelea care șlefuiesc atitudine a de idolatrie. „Consfătuirea, organizată din inițiativa tovarășului Nicolae Ceaușescu, se înscrie în mod organic pe linia stilului de muncă al secretarului general al partidului, stil în care o trasătură definitorie o constituie amplul și permanentul dialog cu oamenii muncii, consultarea periodică și sistematică a activului de partid și de stat, a cadrelor de conducere, a specialiștilor și celorlalți factori de raspundere din diferite sectoare ale economiei naționale”. Este o frază aplicabilă oricărei consfătuiri, oricărei sedințe la comanda lui Ceaușescu, repetând obsesiv minciuna cu apetitul său pentru dialog. Partea de articol (nesemnat) care aparent conține informație, este și ea manipulatorie. Se vorbește de numeroși oameni veniți să-l întâmpine cu entuziasm la sediul instituției în care a avut loc consfătuirea. Dar deja publicul deprinsese situația reală, cu oameni mobilizați obligatoriu pentru aceste întâmpinări, îndemnați să se manifeste entuziast, de la un moment dat încolo pur și simplu acoperind lipsa de entuziasm a participanților prin inserturi sonore preînregistrate ori gesturi programate de propagandă executate de persoane special chemate a le face.

În pagina intâi mai sunt incipituri de articole care se continuă în paginile a II-a și a III-a, cu titluri puse în evidență, tot din suita de proslăvire. Astfel avem un titlu uriaș, tot cu majuscule: „PARTIDULUI, INIMA ȘI GÂNDUL”, titlu preluat de la un spectacol-evocare comandat pentru 21 iunie, actorii fiind copii, pionieri și șoimi ai patriei. Articolul este semnat, de data aceasta, de Nicolae Militaru și Dan Mucenic, și începe cu o relatare și citare a unei telegrame pe care micii reprezentanți ai copiilor din toată țara au adresat-o lui Ceaușescu. Descrierea momentelor din spectacol punctează ideea promovată cu insistență în baza căreia comunismul se plasează firesc în evoluția istorică românească, după 1918, cu ulterioara revelație a conducerii lui Ceaușescu. În articolul „ANI AI MARILOR VISURI, ANI CE ZIDESC VIITORUL”, autorul neidentificat laudă activitatea de 30 de ani a Organizației Pionierilor și, cum altfel?, plasează o frază de proslăvire a conducătorului: „Mobilizați de caldele îndemnuri ale secrtarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, președintele acestei Românii înfloritoare, ctitorită de îndrăznețele sale idei și de uriașa sa putere de muncă, de înflăcărata dragoste pe care o poartă patriei sale- pionierii sunt conștienți că reprezintă o veritabilă forță a societății, în care se investesc multe speranțe.”

În economia paginii a II-a mai puțin de un sfert este dedicat informațiilor scurte culturale (apariții editoriale, spectacole etc).

Pagina a III-a oferă trei coloane întregi unor telegrame adresate de activiști din județe lui Ceaușescu, o panoramă a unor formulări standard, confecționate de propagandă, menite a reitera aceeași 'litanie', sub un titlu semnificativ: „Cu înaltă exigență revoluționară vom acționa neobosit pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor încredintate, pentru o calitate nouă în activitatea economico-socială.” Se observă afluența de atribute obligatorii și plasarea verbului angajator la persoana întâi plural, o asumare aparent identificabilă dar în realitate disipându-se la scara întregului popor, deja ca o salvă în vânt.

Inevitabil există și un articol din agricultură, fiind deja sezon de campanie și agricultura este subiect de interes național în mod constant. Mai puțin de jumătate de pagină rămâne pentru informații din sport pentru ca pagina a IV-a, fiind ultima, să fie, tradițional, dedicată politicii externe. Prilej de a pedala pe segmentul adecvat din programul PCR, cu un articol semnat de Doina Iovănel, deservind inevitabila slavă lui Ceaușescu, cu citate din acesta.

Din curpinsul ziarului să ne oprim puțin și la discretul colț al prezentării programului TV din ziua respectivă. Sunt mentionate cele două canale, programul 1 și programul 2, acesta din urmă fiind accesibil doar receptoarelor din București și, limitat, pe Valea Prahovei.

Emisiunile începeau pe programul 1 la ora 18, cu, tradițional lunea, o emisiune în limba maghiară, preț de 50 de minute. După 10 minute de desene animate pentru copii, principala emisiune informativă a serii, 'Telejurnal'. Chiar și fără un subiect specificat imediat după titlul emisiunii, „15 ani de istorie nouă a patriei. Împliniri ale prezentului”, era deja stabilit că în fapt era vorba de varianta filmată a acelor articole dedicate lui Ceaușescu, din care am vorbit la începutul descrierii ziarului analizat. Se vehiculau tot felul de aniversări oficiale, motiv de a plasa fraze din ideologia adusă la zi. Iar o aniversare a Congresului al IX-lea era dintre cele mai importante, Ceaușescu revendicându-se vital din acest mit identitar. Chiar dacă emisiunea de știri nu era acaparată cu asupra de măsură, dincolo de limitele programate, de cel venerat, urmau oricum alte emisiuni din domenii conexe unde în fapt era din abundență invocat. La ora 21 un episod dintr-un roman foileton (anii '80 au însemnat seriale tot mai slabe, cel mult reluarea unora bune difuzate in deceniile trecute). la ora 21.50 „muzică ușoară românească înporimă audiție” însemna cu cea mai mare probabilitate câteva cântece cu mesaj patriotic, anodine. La 22.05 erta anunțată ediția de noapte a telejurnalului, deci o reluare a incantației de slavă adaptată la ziua respectivă.

Programul 2 începea mai devreme, la ora 16, cu muzică populară. Despre acest segment cultural se poate vorbi mult, presupunând în fapt pervertirea și degradarea lui. Apoi o emisiune pentru tineri, „Să vorbim cum ne e graiul”, titlu ce sugerează, având în vedere caracterul epocii, naționalism. Apoi muzică ușoară cu Dorina Drăghici, deci pentru un segment de public de vârstă înaintată, muzică clasică în versiunea dirijorală a unui tânăr artist, Mădălin Voicu și sincronizarea cu programul 1 pentru emisiunea informativă Telejurnal. Apoi, până la următoarea sincronizare la Telejurnalul de noapte, alte reportaje, documentare, muzică clasică românească.

La 22.30 se închidea programul.

Stilul limbajului politic în totalitarism

Rodica Zafiu precizează că limbajul politic este un concept controversat dar folosește formula. „Greu de definit printr-o listă de trăsături pur lingvistice (lexicale și morfosintactice), limbajul politic este totuși ușor de identificat prin raportare la domeniul de utilizare și la situația de comunicare, care determină asocierea unui vocabular specific cu o serie de strategii discursive. Caracteristicile sale esențiale sunt miza persuasivă și conținutul ideologic; din acestea decurg, ca trăsături secundare, recursul la strategiile eufemistice și tendința spre clișeizare.” (Zafiu, 2007, p.29)

Cât privește cazul totalitarismului, autoarea citată, consideră că „limbajul totalitar accentuează, în condiții speciale, trăsăturile negative ale oricărui limbaj politic (tendință de clișeizare, intenție de manipulare, eufemizare confundabilă cu minciuna etc.). El se depărtează însă de unele trăsături esențiale ale limbajului politic normal: nu are nevoie să fie cu adevărat persuasiv, pentru că dispune de armele exterioare ale constrângerii.” (Zafiu, 2007, p.30)

Mai apoi Rodica Zafiu identifică o serie de trăsături (cap. I.3.1.1.-cap.I.3.1.8):

-stilul nominal, „constând în utilizarea unor grupuri nominale lungi, în acumularea nominalelor și reducerea verbelor la rolul de simplu element de relație” (Zafiu, 2007, p.47)

-Abundența adjectivelor calificative, de regăsit într-un număr din ce în ce mai mare, într-o progresie geometrică proporțională cu creșterea duratei de exercitare a puterii, atribut al adresării obligatorii către conducător. „Rolul hotărâtor, determinant în elaborarea și transpunerea în viață a acestei politici-[…]-l-a avut și îl are secretarul general al partidului, presedintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, care, prin neobosita și multilaterala sa activitate, prin clarviziunea sa politică, realismul și cutezanța în gândire, prin dragostea fierbinte de patrie și popor, prin intransigența revoluționară și profunda analiză științifică, creatoare și însuflețitoare, a adus și aduce o contribuție esențială la făurirea destinului de propășire socialistă și comunistă a României, la afirmarea idealurilor de pace, colaborare și socialism în lume.” (Pătrașcu, 1981, p.5)

-Proliferarea: fraze fără sfârșit, suvinte care se succed de parcă s-ar cere unele pe altele, ca într-un joc.

-Structurile binare: asocierea unor cuvinte cu sensuri apropiate. „În limba de lemn, dublarea e o formă specifică a tendinței mai generale de proliferare a discursului, din cauza uzurii rapide a cuvintelor fără acoperire, care trebuie să fie în permanență întărite de sinonime aproximative.” (Zafiu, 2007, p.49)

-Impersonalitatea, evitând angajarea.

-Eliminarea formelor deictice: „Proiecția în viitor e tipică pentru un discurs vag și neangajant” (Zafiu, 2007, p.51)

-Modalizarea deontică (autoarea inventariază excesul de "trebuie")

-Vagul: „Strategia vagului nu este provocată de prudență, ci de o evitare a angajării în datele reale, concrete, ușor de contrazis.” (Zafiu, 2007, p.51)

Limbajul politic comunist a fost într-o permanentă transformare în funcție de meandrele dinamicii politice. Cărțile de istorie a comunismului românesc, studiile numeroase de după 1989 au relevat o nebănuită frământare în sânul partidului, o complexă și sinuoasă evoluție în cadrul, totuși rigid, al stalinismului. Flexiunile politice au fost reflectate sincron de limbaj. Propaganda a lucrat fără încetare la adaptarea formelor de a pavoaza spațiul comunicării. Cultul crescând al personalității a sensibilizat limbajul cu atât mai mult. Presa a fost instrument și o măsură a tuturor vibrațiilor. A fost permanent pe muchie de cuțit între a transmite mesajul comandat și a nu oferi vreo breșă în butaforia menită să mențină sistemul fantasmagoric în care societatea era obligată să trăiască.

Un receptor al acestui fenomen este și Boris Buzilă care prin profesie a fost plasat în proximitatea centrului de producere a elementelor de limbaj: ziarist și supervizor la 'România Liberă' din anii'60 până la căderea comunismului. Într-un jurnal și-a notat multe din efectele acelei politici, de la frica permanentă față de comportamentul aberant al șefilor politici, niciodată previzibil și logic, până la amuzantele sau mâhnitele constatări vizavi de micile sau marile întâmplări ale epocii. Sub continua amenințare a respectării regulilor imprevizibile, autorul jurnalului descoperă la un moment dat cum un versificator amator, grafoman, de a cărui colaborare se bucură, pentru că acoperă ușor solicitările propagandei, își revendică paternitatea unor cuvinte a căror utilizare a devenit normă: ctitor ("ctitor de țară") și epocă ("epocă de aur"). „Ar fi un efort inutil și nemeritat să caut în colecție să văddacă lucrurile stau într-adevăr așa.[…] S-ar putea ca autorii acestei nefaste și oribile intervenții să fim chiar noi. Mica noastră "înțelepciune colectivă" din ședințele de concepere a ziarului, când ne puneam cu toții mintea la contribuție să găsim cele mai "inspirate" titluri și supratitluri[…] S-ar putea însă ca ele să fi țâșnit din caznele editorialiștilor, din efortul lor menit să descopere nu cuvântul ce exprimă adevărul, ci pe cel ce fardează mai bine minciuna.” (Buzilă, 1999, p.174)

Portretul liderului comunist -imaginea lui Nicolae Ceaușescu în propagandă

Omul de stat desăvârșit, pater universalis, omul de știință, personalitate multilateral dezvoltată, marele arhitect

„Ceaușescu a fost prizonierul propriului său mit. Ca și în cazul lui Stalin, un șir de identificări psihoemoționale l-au făcut să creadă că personifica raționalitatea istorică. El se considera simbolul viu al vigorii și continuității partidului și se aștepta ca și ceilalți să creadă același lucru.” (Tismăneanu, 2005, 252)

După cum am prezentat deja, el a avut șansa lui, la preluarea puterii. S-a folosit de trendul pregătit de predecesorul său și a speculat momentul de revigorare a societății românești la mijlocul deceniului al șaptelea. Mesajul său a avut gradul său de reformă, în termeni relativi și nu în termeni absoluți. Doar prin raportare la cele petrecute cu un deceniu în urmă și mai în trecut, în primii ani de comunism. Important a fost că în urma Congresului al IX-lea mesajul invocat a avut și urmări practice. Relativa liberalizare (din nou trebuie subliniat termenul 'relativ') a înoit in bună parte aerul ideatic din societate. S-au schimbat garniturile de la conducere și de la fiecare palier de control dar și atitudinea. Cultural și economic a urmat o înflorire care i-a servit lui Ceaușescu. Chiar și destul de grăbita încercare de restrângere a libertăților îngăduite, prin invocatele teze din iulie 1971, a fost destul de greu de pus în practică pentru că prin ușa întredeschisă intrase destul aer proaspăt cât să confere energie pentru rezistența la închidere. Dar dacă spaima de revenire la proletcultism s-a dovedit, în cele din urmă, depășită, s-a ignorat o cu totul altă amenințare: cultul personalității, într-o spirală amețitoare și tot mai apăsătoare. Am descris suita de omagii în 1973. Vladimir Tismăneanu inventariază scrupulos etapele nebuniei și subliniază cum Ceaușescu, „mai presus de orice, savura pompa de tip bizantin și simbolurile monarhice” (Tismăneanu, 2005, 248), cu trimitere și la celebrul sceptru inventat o dată cu funcția de președinte al României, sceptru ironizat și de Dali. Dar analiza autorului se oprește la un document semnificativ, Programul PCR, lansat la Congresul al XI-lea, în noiembrie 1974. Era menit să reprezinte 'biblia' comunistă pentru un sfert de veac, fiind impus ca o referință dogmatică. Și în acest document descoperim exprimarea oficială a tendințelor deja exprimate de a focaliza pe o viziune istorică. Deja fuseseră multe trimiteri la istorie, de la preluarea puterii. Pe de-o parte se rescria istoria partidului, pentru a-l înfățișa într-o haină aparent mai curată. Pe de alta, mai vechea încercare de 'aclimatizare' a comunismului în România se forțează și pe calea istoriei. Rescrisă convenabil și speculată în momentul depărtării de URSS. Vladimir Tismăneanu notează: „După 1974, Programul PCR a devenit modelul pentru orice scriere istorică publicată oficial în România. Două idei principale din Programul PCR au devenit teme sacre ale istoriografiei "naționale": (1) ideea continuității teritoriale a românilor din cele mai vechi timpuri și (2) ideea unității poporului român.” (Tismăneanu, 2005, p.242)

Pe această cale Ceaușescu și-a croit drum spre o imagine de reper epocal pentru istoria României. Dacă a avut încurajarea începutului (efuziunea populară din 1968), a pierdut contactul cu o realitate tot mai evidentă și a continuat abrenat pe această cale a istoriei. Umorul popular, foarte bogat în epocă, a sancționat prompt și spiritual, tendința aceasta a lui Ceaușescu. Din momentul în care a impus și schimbările de anvergură în București, în toată țara, inclusiv anunțând proiectul de restrângere a satului românesc, a apărut butada potrivit căreia el a reușit sa intre nu doar în istorie ci și în geografie.

Pe cale de instrumentalizare a istoriei, Ceaușescu s-a închipuit drept o personalitate istorică de rangul marilor voievozi. De aici și impulsul propagandei, adresat poporului, de a-l lua ca atare. Așa a apărut pleiada de tablouri care-l înfățișau în compania acelor voievozi, sugerându-se că reprezintă o verigă necesară în destinul României.

Calitatea de figură istorică de seamă este o butaforie. Recursul la eroismul istoric este fără acoperire. Boris Buzilă istorisește cum în cursul unei vizite la Iași, în 1976, Ceaușescu spune: „Știți bine câte lupte a dus, de exemplu, marele voevod Ștefan cel Mare pentru neatârnarea Moldovei, pentru păstrarea ființei sale proprii.[…] Vom respinge orice încercare de a insulta poporul nostru insultând pe înaintașii noștri.” Doar că după două zile, în 2 august, Ceaușescu vizitează Chișinăul și nu are nicio replică atunci când conducătorul comunist al Moldovei Sovietice amintește în discursul său despre data de 2 august 1940, când falșii reprezentanți ai populației dintre Purt și Nistru au cerut să intre în componenta URSS și dorința le-a fost îndeplinită, acea zi fiind considerată ziua de naștere pentru Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Ceaușescu nu a zis nimic, nici la monumentul voievodului nu a mers, și-a continuat drumul spre o vacanță în Crimeea.( Buzilă, 1999, pp.102,103).

Ceaușescu nu se rezumă doar la a se plasa în suita marilor personaje ale istoriei noastre ci acoperă și întreaga activitate a timpului prezent. Dorința de a controla totul, de a impune propriile sale idei peste tot, în orice proiect din orice domeniu, l-a determinat să facă exasperant de multe vizite „de lucru”, după terminologia propagandei, îmbrăcând dictatul în haina sugestiei inspirate, sub sintagma „indicații prețioase”.Aceste vizite erau obligatoriu organizate cu festivismul întâmpinării de către oameni ai muncii. Butaforia, metaforic vorbind, ajungând o regulă și aici, prin simularea entuziasmului oamenilor cu ajutorul unor difuzoare și a unor înregistrări audio impregnate de urale. Dictatul său în economie a avut și numeroase consecințe dezastruoase, managerii din diferite domenii fiind prinși între decizii care ajungeau să se bată cap în cap. Cutremurul din 1977 a fost un moment în care ceaușescu a încercat să-și consolideze o imagine de om de stat și a prins gustul transformărilor urbanistice masive. Există destule legende despre modul în care decurgea activitatea din proiectare și construcție dar el își purta titlul de "marele arhitect". În politica externă rolul său se stinge dar asta se ascunde de către propagandă cu tot felul de vizite de rang inferior mascate în diplomație înaltă. O seamă de interviuri și de apariții publicistice cu numele lui Ceaușescu, în străinătate, sunt cumpărate de propagandă în încercarea de a-l fixa drept om politic important pe planetă.

Vladimir Tismăneanu semnalează și evoluția spre un caracter dinastic prin cooptarea Elenei Ceaușescu în Comitetul Central și în structurile tot mai restrânse ale puterii până la a deveni numărul doi în stat, pentru ca de la un punct încolo să apară în structurile puterii și unul dintre fiii cuplului dictatorial. (Tismăneanu, 2005, pp.223-267) În cele din urmă Ceaușescu este numit în documentele oficiale ale partidului: „ctitorul României moderne, eroul național” iar perioada de după Congresul al IX-lea este imprimată drept "Epoca Ceaușescu”. (Congresul al XIII-lea, 1985, p.709)

Programul PCR avea, printre alte idei cu aspecte pozitive dar niciodată aplicate practic, lansate din pură demagogie și pentru a ascunde adevăratele intenții, și aceea a promovării noului. Doar că acesta era acceptat numai dacă venea de la Ceaușescu.

Inventivitatea celorlalți era acceptabilă doar dacă se manifesta în laudele fără sfârșit. Cu toate că și acolo era nevoie ca noul să se manifeste în șabloanele forurilor superioare. „Potrivit unor surse de încredere, Nicolae și Elena Ceaușescu supravegheau personal conținutul lozincilor și versurilor care exprimau presupusul entuziasm spontan al maselor față de ei. O dată dezlănțuit, mecanismul cultului a căpătat o dinamică proprie șia devenit o trambulină pentru pseudointelectuali și carieriști de profesie, care alimentau setea de glorie a secretarului general.” (Tismăneanu, 2005, 249).

Mereu Ceaușescu a vorbit despre caracterul științific al dogmei partidului, a impregnat propaganda de falsul acestui caracter. Dacă pe de o parte școlarizarea de activist a căpătat o aură prin botezarea la rang de academie: una de studii social-politice prutând numele unei figuri de ilegalist, acceptat de Ceaușescu, 'Ștefan Gheorghiu'.

Dar conducător s-a avut în vedere un rang științific maxim, președinte de onoare al Academiei Române, (a RSR după cum se numea atunci). Despre această postură Boris Buzilă are o explicație mai pământeană, legată de aniversarea a douăzeci de ani de domnie a lui Ceaușescu, aniversare pentru care trebuia să i se ofere un cadou pe măsură. „Are deja două stele boghete de Erou al Republicii, are și vreo două mai micuțe de 'Erou al muncii socialiste', plus toate ordinele și medaliile posibile. Ar fi o soluție să i se mai dea o stea de aur, de preferință una mare, dar atunci ar însemna că ne-am luat după ruși […] Or asa ceva nu cadrează cu politica de independență a partidului și statului nostru. Ajunsesem și la concluzia că s-ar putea să i se creeze o decorație specială, exemplar unic, nepus în circulație, să i se acorde un titlu onorific, tot unic, de pildă "erou între eroi" sau, de ce nu, gradul de mareșal (că pe cel de general îl avea). S-a găsit însă un mijloc de a flata monstruoasa-i megalomanie: alegerea în Academie!” (Buzilă, 1999, p.187)

Această poveste explică perfect mecanismul care a funcționat în privința cultului personalității până în 1989.

Dictatorul prezentat în imaginile de presă

A parcurge presa românească este un bun prilej de a percepe evoluția puterii lui Nicolae Ceaușescu, a modului în care el și-a exercitat această putere în latura ei de propagandă. De unde s-a plecat și la ce s-a putut ajunge.

În 'România Literară' din 1969 nu apare nimic referitor la conducătorul partidului, nici în editorial, nici măcar într-un articol semnat de N. Tertulian („"Sufletul și formele" sau Lukcs între platonism și kantianism”) având ca supratitlu: „Probleme ale esteticii marxiste” ('România Literară', 1969, pp.4,5) Este cu atât mai semnificativ cu cât revista apare cu 3 zile înainte de ziua de naștere a lui Ceaușescu iar peste nu mulți ani asta se va simți din plin.

Abia în editorialul semnat de poetul Ion Horea, dedicat Unirii de la 24 ianuarie, se află două fraze cu o trimitere directă la partid. „Suntem ai țării, uniți în desăvârșirea zidirlor ei, oameni ai acestor pământuri, de toate naționalitățile, suntem ai Dreptății și ai Frăției la care visau părinții noștri, în drumul pe care bărbații luminați ai Partidului Comunist l-au trasat pentru totdeauna.” ('Horea, 1969, p.1) Pe atunci principala preocupare a propagandei era de a consolida imaginea comuniștilor în special prin apropierea de momente importante din istorie, de figuri ilustre, intrate în conștiinta publicului larg.

Apoi este de remarcat faptul că în articol se vorbește de „bărbații luminați”, o referire la o conducere de grup. Era o evoluție față de cultul personalității din trecutul recent și, totodată, încă un scurt timp, dar cine-ar fi bănuit?, înainte de a se adânci din nou societatea într-un alt cult al personalității, poate mai amplu. În anii liberalizării conducătorii de partid și de stat apăreau la paritate, propaganda ilustra activitatea fiecăruia. Personajele acestea erau fotografiate în atitudini prietenești, mai relaxate. Pe de-o parte așa era realitatea, pe de alta era nevoie de a umaniza cât de cât chipul unui partid care inspirase spaimă.

Revista 'Lumea', numărul 42 din 15 octombrie 1970, care consacră sesiunii ONU câteva pagini, oferă două fotografii de protocol. În prima este surprins momentul plecării lui Ceaușescu de pe aeroportul Băneasa. Ceea ce mai târziu avea să însemne un nou prilej de ploconire a celor din Comitetul Central în fața secretarului general chiar și la urcarea într-un avion, în 1970 toți aceștia apar aliniați, cu un aer de egalitate în conducerea care, doar atât ca însemne, îl are în postură centrală pe Ceaușescu. În comentariul fotografiei nici nu se precizează vreo funcție pentru conducător, doar îi este amintit numele. Despre Elena nicio vorbă. Apoi este o fotografie de pe aeroportul din capitala Islandei, unde s-a făcut escală, iar Ceaușescu, amintit acum în calitatea de președinte al Consiliului de Stat, a fost intâmpinat de omologul său islandez. În cadru apare și Elena în plan central dar fără să fie amintită în text. Atitudinea este din nou de jovialitate. Corespondența din New York era o descriere jurnalistică normală a unei vizite oficiale, fără delirul encomiastic de mai târziu. (Rodescu, 1970, p.4)

'România Literară' din aprilie 1971, încă înainte de celebrele teze, nu doar că nu amintește numele lui Ceaușescu dar nici nu include un editorial sau articol ideologic. Are, totuși, o poezie pe copertă, intitulată "Partidului". Și în cuprins, două pagini de confesiuni ale lui Gheorghe Stoica, un fapt inedit. Se apropia ziua partidului și aceste confesiuni evocau începuturile comuniste, cu imagini și informații acceptate de conducere, având în vedere continua rescriere a istoriei.

În capitolul 2.4 al acestei lucrări este o ilustare a schimbării de atitudine față de Ceaușescu în 1973, la aniversarea lui. Apăreau cuvintele mari, tablourile, sintagme care aveau rolul de a-l înfățișa într-o postură ideală, departe de realitate. Era timpul în care în această acțiune erau fuseseră mobilizați și intelectuali de marcă, ceea ce se și vede din stilul lor, din reținere lor în avântul comandat.

'România Literară' din martie 1974 are coperta rezervată lui Ceaușescu și vizitelor sale diplomatice. Editorialul semnat de George Ivașcu este deja „pe linie”, cum se zicea în epocă, adica se încadra în directivele propagandei, subliniind caracterul științific al politicii partidului, de congresele IX și X și, deja încetățenit, despre conducător, cu o formulare ce se încadrează în descrierea limbii de lemn. „Neobosit mesager al păcii șii cooperării, al participării active, în condiții de deplină egalitate, în respectul suveranității și al demnității naționale a tuturor statelor, fie ele mari, mijlocii sau mici, tovarășul Nicolea Ceaușescu se identifică astăzi în ochii factorilor de decizie și de opinie de pretutindeni, cu această veritabilă cartă contemporană a drepturilor și normelor fundamentale ale popoarelor; de numele său se leagă tot mai semnificativ această nouă doctrină a relațiilor internaționale, de continuă consolidare și perfecționare a lor.” (Ivașcu, 1974, pp.1-2)

Primele două pagini sunt astfel de informare politică, una focalizată pe activitatea unui singur personaj, o focalizare desigur laudativă din proiect.

O schimbare radicală a felului în care apare Ceaușescu într-o imagine oficială, față de 1970, cum am descris mai sus, este în 1978, de exemplu, într-o apariție prilejuită de sărbătorirea zilei naționale de atunci, 23 august. Astfel, 'România Literară' din 24 august 1978 plasează central o fotografie cât jumătate de pagină, în care Ceaușescu este în prim plan, foarte vizibil, tăind panglica inaugurală a unui muzeu al colecțiilor de artă. Înalții funcționari de partid și de stat, care sunt constant prezenți la evenimentele oficiale, sunt aliniați compact, aproape înghesuiți, mult mai în spate și lateral. Între ei, bărbați îmbrăcați în costume negre, se distinge Elena Ceaușescu, îmbrăcată în alb. Editorialul, nesemnat, folosește cuvintele cheie ale propagandei și-l slăvește pe Ceaușescu: „Așadar un omagiu care […] confirmă marele, multiplul izvor de bucurie pentru toți cetățenii acestei țări: acela că omul din fruntea Partidului și Țării proiectează o forță morală de nebănuite și mereu împrospătate resurse, cu o îndrăzneală de a îmbrățișa Istoria in ceea ce are mai creator.” ('România Literară', 1978, p.1)

Imaginea oficială se schimbă în continuare și în 'Contemporanul' din vara lui 1980 vedem o fotografie grăitoare, dintr-o vizită în țară. În fața unei machete a arhitecților stă în prim plan familia Ceaușescu: Elena, Nicolae și Nicu. În spatele lor sunt personaje secundare. Implicarea unuia dintre fiii lui Ceaușescu se încadrează în ceea ce am citat anterior că numea Vladimir Tismăneanu, comunismul dinastic. Comentariul nesemnat al fotografiei, o laborioasă informare despre activitatea ilustrată, se încheie cu o frază șablon: „Dând glas sentimentelor fierbinți de stimă și prețuire față de secretarul general al partidului, sub conducerea căruia țara noastră a cunoscut cea mai dinamică și luminoasă etapă a istoriei ei, oamenii muncii și-au exprimat prin aceasta hotărîrea de a-și dărui, în continuare, întreaga energie creatoare transpunerii în viață a Programului partidului […]” ('Contemporanul', 1980, p.1) În aceeași pagină există și un editorial, de asemenea nesemnat, care, vorbind despre evenimente culturale, conține și un citat din Ceaușescu, al cărui nume apare cu majuscule iar ale cărui cuvinte apar boldate.

Imaginile fotografice din ziare si reviste sunt continuate de imaginile de la televiziune, de reprezentările artelor plastice împânzind țara. „Conducătorul trebuie să devină un gir vizual al regimului in desfășurare, un reper ocular-spiritual, ușor recognoscibil de către toți cetățenii.[…] Pentru acest lucru, în retorica imaginii, recursul la indispensabilitatea cultului prin mijloace pseudo-artistice este indubitabil legat de o tentație a autorității primitive.” (Lohon, 2007, p.15)

Despre intensitatea activității de prezentare a politicii partidului și, mai ales, de slăvire a lui Ceaușescu există mărturia lui Boris Buzilă, ca o piesă în mecanismul tehnic. În calitate de redactor, chiar cu funcția de șef de secție în cadrul ziarului, dar mai ales din postura de supervizor al paginilor care urmau să ia calea tiparului. El descrie acribia pentru exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, pentru respectarea regulilor de ortografie. Și, mai ales, despre preocuparea cea mai importantă, de a nu se comite vreo greșeală de literă ori de aranjament în pagină. Erau atenționați asupra posibilelor greșeli tocmai pentru a le identifica repede. Dar, datorită presiunii serioase exercitate asupra tuturor, taman bine că era mai mare probabilitatea unor erori fără intenție. Interpretarea textelor din articole se făcea cu foarte mare grijă, cu temere, cu frică, pur și simplu. Exact frica era o sursă semnificativă de erori, chiar dacă într-un asemenea caz apărea securistul de serviciu ca să descopere cauza.

Interpretarea unor semne văzute de supervizori putea fi absolut anodină, ștearsă, chiar dacă în unele locuri se putea dovedi, în timp, paranoică.

Iată un exemplu semnificativ din iulie 1975. „Drept explicație îmi întinde peria unei pagini gata calandate. În ea, o fotografie oficială în care megașeful, șeful șefilor, apare proiectat în ancadramentul unei uși. Un ochi bănuitor și expert, pornit pe interpretări tendețioase, ne-ar putea convinge că l-am pus pe megașef în chenar de doliu[…]” (Buzilă, 1996, p.86).

'Amintiri din Epoca de Aur' este titlul unui film scris de Cristian Mungiu și regizat de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Marculescu, Contantin Popescu si Cristian Mungiu, un film care ecranizează câteva dintre legendele urbane din anii de comunism (www.amintiridinepocadeaur.ro). Printre ele este și aceea care s-a petrecut în Casa Scânteii, în redacția ziarului oficial, în cazul unei ediții care avea de ilustrat vizita presedintelui Franței în România. Cerința propagandei era ca nu cumva Ceaușescu să apară mai scund decât musafirul, în ciuda realității. Fotografii lucrau în laborator și trucau fotografia. Când a fost gata, biroul de supervizare politică a lansat altă observație, despre absența căciulii de pe capul lui Ceaușescu, pe când președintele Franmței o avea, ceea ce putea induce un sentiment de inferioritate. Trucarea a continuat. Și tipărirea a început când s-a dat aprobarea finală. Dar abia când un prim pachet de ziare pornise cu un tren din zori pentru difuzarea în țară, cineva a observat că în fotografie Ceaușescu avea o căciulă pe cap dar și una în mână. Dincolo de aspectul comic al întâmplării, filmul a relevat și presiunea psihică, teroarea instituită de biroul propagandei, de securiștii care controlau modul în care se face ziarul, în care este ilustrată o realitate confecționată conform unor reguli stabilite în laboratoarele puterii.

4. Studii de caz. Semantica discursului la Nicolae Ceaușescu

Vom analiza două discursuri, unul din 28 martie 1974, cu titlul „Discurs solemn la Marea Adunare Națională cu ocazia alegerii în funcția de președinte al Republicii Socialiste România”, și altul din 23 decembrie 1980, cu titlul „Cuvântare la plenara Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste”.

Sunt discursuri la momente politice diferite, care acoperă segmente de timp cu amprentă pentru evoluția atitudinii lui Ceaușescu, a viziunii sale și a modului de conducere.

În cazul discursului de investitură într-o funcție nou creată se are în vedere un cadru mai puțin uzitat. Chiar titulatura consemnată public este de "discurs" și nu de cuvântare", asa cum se regăsește în marea majoritate a discursurilor sale. Este, cel puțin aparent, o ușoară deplasare de accent dinspre partid spre stat. Este o ușoară evidențiere a rolului unui for ce ar fi trebuit să fie democratic, un echivalent al parlamentului, și anume Marea Adunare Națională. În fapt un organism de butaforie, controlat în întregime de partid, cu deputați aleși din postura de candidați unici, propuși de partid și aleși cu procente aproape de 100%, o mimare a votului. Era vorba, totodată, de încă un pas în concentrarea puterii într-o singură mână, un demers fără echivoc pornit încă din momentul desemnării sale de continuator al lui Dej.

Văzându-se președinte, începe printr-o formulă normală de mulțumire către deputați, numiți „aleși ai națiunii”, în fapt numiți de Comitetul Central, organism în care Ceaușescu era elementul principal deci, în fond, erau numiți de el. Începutul discursului are un discret aer de umanitate, de individualizare, într-o acceptabilă exprimare care păstrează aparențele. „Este foarte greu să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru a da glas sentimentelor de care sunt cuprins în acest moment.” (Ceaușescu, 1974, p.6)

Și imediat după această frază urmează o suită ce reprezintă modelul ce va fi urmat de cei care i se adresează lui. În acest discurs spune despre sine ceea ce alții vor fi obligați a spune despre el. Sunt inventariate câteva trăsături care devin norme care să-l descrie. Despre cum a slujit „fără preget” (atribut obligatoriu!) „cauza eliberării naționale și sociale, cazua socialismului și comunismului”. Reamintind că patria și poporul i-au încredințat răspunderi în partid și în stat, își declară fără echivoc legitimitatea posturii sale. Desigur, Congresul al IX-lea fiind reperul temporal al schimbării de epocă. Adaugă și calificative despre munca lui, sintagme ce vor fi preluate ca atare ulterior: „a acționat cu hotărîre, neabătut”. Apoi plasează meritele către, cu atribute statornicite propagandistic, „eroica noastră clasă muncitoare”, „harnica și minunata țărănime muncitoare” și „talentata intelectualitate”. Iar când unește toate astea într-un tot numit „oameni ai muncii”, include și o corectitudine politică în maniera regimului, „de toate naționalitățile”. În fiecare discurs Ceaușescu amintește apartenența la ideologia marxist-leninistă, concepția materialist-dialectică, încearcă să dea un caracter științific politicii comuniste și repetând obsesiv că această politică este la baza dezvoltării proclamate. Partidul este vazut ca un garant și, ca de fiecare dată, Ceaușescu vorbește despre întărirea rolului conducător al acestuia. Mereu și mereu!

Discursul conține, ca în atâtea alte ocazii, idei contrafăcute, butaforice. Deși Ceaușescu respingea adaptarea societății românești la un regim precum acela iugoslav, unde era funcțională autoconducerea muncitorească, afirma nonșalant că la noi exista "conducere și muncă colectivă" ori "largi dezbateri". Nu erau nici măcar "restrânse" dezbateri. Nici măcar în cadrul partidului, nici chiar în structurile înalte de putere.

Încă mai insistă pe legalitate, pe un recurs la justiție și lege. Se regăsește și aici un element pe care s-a sprijinit în consolidarea puterii, referința la îndreptarea unor nereguli ale trecutului. Apelează la imaginea de justițiar pentru binele obștesc, mascând în fond propria răfuială personală. „Pornind de la principiile comuniste, am promovat criticarea deschisă și intransigentă a abuzurilor și greșelilor săvârșite în trecut; împreună cu organele de partid și de stat au fost luate măsuri ferme pentru a le pune capăt și a face imposibilă repetarea lor[…]” (Ceaușescu, 1974, p.9) În scurt timp vor avea loc evenimente care vor demonstra că a încălcat mereu propriile sale declarații (cazul Goma, sindicatul liber, greva din Valea Jiului).

„Vom face totul”, devenise o sintagmă citată ironic într-un nou tip de folclor urban. Aproape mistic, Ceaușescu enunță rațiunea socialismului: „ridicarea bunăstării și fericirii omului”. Utopia comunismului. Continuă șirul de idei nobile dar nu doar neacoperite de fapte ci chiar fiind opusul realității. „Manifestarea plenară în câmpul vieții sociale a personalității umane”. Inevitabilul adjectiv și aerul de umanism când în fapt controlul partidului era o încorsetare perpetuă. „Pentru ca omul să se simtă liber și stăpân a tot ceea ce se înfăptuiește în societatea noastră”. Liber? Este rizibil de nu ar fi de plâns. „Pentru a da fiecăruia posibilitatea să-și valorifice din plin calitățile și talentele în slujba progresului multilateral al patriei.” (Ceaușescu, 1974, p.10)

În fond Ceaușescu speculează plasând idei generoase dar în contextul socialist. Aparent o simplă localizare de regim, în fapt o schimbare radicală de conținut. Pentru că în comunism noțiunile înșirate mai sus au cu totul alt sens, fiind impregnate de supunerea comandamentelor proletare. Strategic, aducerea în discurs a noțiunii de nivel de trai este urmată de anunțarea unei noi legi de retribuție, ca un stimul.

Apoi Ceaușescu lansează o nouă frază șablon ce ulterior va fi impusă vorbitorilor, ca în oglindă. „Doresc ca de la această tribună să vă asigur pe dumneavoastră, să asigur partidul, întregul popor că, în îndeplinirea înaltelor răspunderi ce mi s-au acordat, nu voi precupeți nimic […]” (Ceaușescu, 1974, p.11) Desigur că este vorba de eforturi pentru realizarea programului partidului. Despre dezvoltarea socialismului și asa mai departe, sintagme obsesive.

Apoi discursul atinge capitolul politicii externe, de asemenea întemeiată pe directivele partidului, de la congresul anterior. Desigur că pledează pentru pace și colaborare, referindu-se totdeauan mai întâi la țările socialiste și apoi la toate celelalte. Punctează teza marxist-leninistă de „a pune capăt politicii imperialiste”. Adaptând și pentru cazul colonialismului și neocolonialismului. În realitate s-a dovedit ulterior că a sprijinit și terorismul, atunci când i-a fost de folos. Afirmarea politicii de egalitate în drepturi între state, de independență și suveranitate națională avuseseră impact cu un deceniu în urmă, atunci când România își personaliza vocea în blocul comunist, în special față de Uniunea Sovietică. Cu timpul, aceste principii au devenit retorică, pentru ca în final să fie antagonice unei necesități de însănătoșire a unei societăți bolnave. Altfel, Ceaușescu enunță o idee sensibilă: „accesul tuturor națiunilor, în condiții de deplină egalitate, atât la materii prime cât și la tehnologii avansate.” (Ceaușescu, 1974, p.13)

Era momentul Conferinței general-europene și el avea în vedere „neamestecul în treburile interne”, o altă sintagmă uzitaă îndelung. Aceasta va veni însă și cu interesul general pentru respectarea drepturilor omului, încât 1975 va însemna un punct important în politica statelor și va crea un vector de judecare a comunismului.

Discursul pledează pentru importanța umbrelei Organizației Națiunilor Unite și focalizează pe rolul statelor mici și mijlocii. Ceaușescu avea în vedere imaginea lui Tito și postura iugoslavă în mișcarea de nealiniere. Evaluarea țărilor pe clase de dezvoltare era un subiect de discuție și Ceaușescu a folosit mereu expresia „în curs de dezvoltare”.

După ce se angajează „să facă totul” în privința politicii externe, reia același angajament în paragraful următor în legătură cu cinstea ce i s-a acordat.

Un nou angajament, ca un jurământ: „Voi servi întotdeauna, în orice împrejurare, interesele poporului, […] pentru triumful socialismului și comunismului în România” (Ceaușescu, 1974, p.14) Dincolo de angajarea pentru dezvoltarea economico-socială și pentru independența țării, elemente normale ale unei politici de stat, în fapt el leagă interesele poporului de înfăptuirea comunismului. Fără a urmări cu adevărat ceea ce dorește poporul, ignorând interesele reale dar persistând în minciuna instalată odată cu preluarea puterii de către comuniști.

În urările adresate auditorilor și, generic, întregului popor, se strecoară și sintagma care capătă un aer ironic: „viață îmbelșugată”.

Discursul se încheie cu clasicele lozinci de genul „Trăiască și să înflorească continuu, liberă și independentă, patria noastră socialistă – Republica Socialistă România!” (Ceaușescu, 1974, p.15) Într-o asemenea lozincă se plasează ideile principale, enunțate sumar, în esență, din politica partidului. O lozincă este pentru interiorul granițelor țării și o alta pentru exterior, de data aceasta mult mai dedicată segmentului socialist față de anii liberalizării.

Publicarea discursului a fost, ca de fiecare dată, însoțită de note de comentariu despre reacția celor de față. Reacții comandate de propagandă, coordonate de activiști dedicați acestei activități. În finalul discursului analizat se consemnează: „Aplauze puternice, îndelungate; minute în șir, asistența, în picioare, aclamă îndelung, într-o atmosferă de puternic entuziasm, pe întâiul presedinte al Republicii Socialiste România” (Ceaușescu, 1974, p.15)

Era o cerință a conducerii partidului, pe de-o parte pentru a manipula pe orice privitor, inducând percepția falsă a entuziasmului, pe de alta spre a induce cât se poate relația de supunere față de vârful piramidei puterii. O cerință de sus devenită nevoie de adulare.

Discursul de la investitura de președinte al țării a avut un caracter mai apropiat de funcție, ponderea mai mare find acordată atribuțiilor de șef al statului. Dar, desigur, pe o structură de partid, întreg discursul fiind străbătut ca o armătură de principalele teze comuniste. Ceaușescu nu pierdea niciun prilej de a pistona pe aceste teze.

Al doilea discurs studiat este din 23 decembrie 1980, la finalul perioadei analizate, după 15 ani de la preluarea puterii. Este rostit la plenara Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste, un organism menit să înglobeze pe toată lumea. După campania de atragere în partid a cât mai mulți oameni, operațiune însoțită și de revers, de excludere după criterii capricioase, care țineau de contorsiunea politică a unei etape, s-a dorit incuderea tuturor oamenilor într-un cadru care să permită un control suplimentar. Astfel toate organizațiile obșești au intrat în acest organism. Cei care nu erau membri de partid, reprezentanți ai cultelor religioase, ai cooperațiilor meșteșugărești și agricole, ajungeau acum să fie într-o singură grupare, cu constrângeri derivate din structura de partid, a unui partid ce funcționa după criterii de ierarhizare militară. Încă o butaforie pentru noțiuni precum democrația.

Discursul studiat poartă de numirea de 'cuvântare', cea folosită într-un covârșitor număr de cazuri, termenul fiind ales pentru a ilustra dorința de a transmite un mesaj ca un vector bine precizat, cu direcție și sens unic, plus presupusa grandoare a enunțiatorului versus audienții ori receptorii de departe, la acre se ajunge prin mass media.

Formula de început este și ea intrată în folclorul urban, mai ales prin accentul rostirii defectuoase a lui Ceaușescu: „Stimați tovarăși și prieteni”. Până și această formulă trebuie citită cu developare, albul e negru și invers. Cei cărora li se adresa, nu-i erau nici tovarăși, în sensul real al termenului, prieteni nici atât.

În primul paragraf precizează contextul discursului, încheierea unui cincinal și începerea următorului. În privința bilanțului planului care se încheia, a punctat, desigur, propagandistic, aspectul pozitiv: „rezultate remarcabile”, „depășire importantă”, „progres simțitor”. Asemenea evaluări par mai degrabă fragile, în ciuda adjectivelor. Având în vedere cadrul discursului, Ceaușescu punctează de la început pe elemente care să dea satisfacție cerințelor tuturor, ajungând cu indicii economici până la a sublinia că s-a realizat o creștere a salariului, numit atunci "retribuție", cu 29%, față de 18-20% cât se estimase prin program. Vorbește astfel, inedit pentru epocă, de „puterea de cumpărare” a populației. După această semnalizare a unor elemente ce se doresc atrăgătoare, vorbitorul plasează o frază enorm de lungă, păguboasă din punctul de vedere al transmiterii vreunui mesaj. Dar viziunea lui, rigidă, se exprimă prin aglomerări de teze considerate capitale și repetate sistematic ca și cum s-ar materializa prin simplul enunț.

„Realizarea cu succes a acestui program de ridicare a nivelului de trai material și spiritual demonstrează cu putere că edificarea societății socialiste, multilateral dezvoltate – pe baza amplificării și dezvoltării forțelor de producțe, a ridicării gradului de civilizație și cultură al întregului popor, a celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii contemporane – constituie calea cea mai bună, singura cale pentru a asigura întărirea continuă a forței economice a patriei și ridicrea continuă a bunăstării poporului, că esența societății socialiste pe care o edificăm o constituie bunăstarea și fericirea poporului, a omului, asigurarea tuturor condițiilor ca națiunea noastră să se poată bucura de toate cuceririle civilizației materiale și spirituale, să ducă o viață demnă, liberă, să se afirme în lumea contemporană ca o forță puternică în lupta pentru pace, pentru destindere, pentru independență națională.” (Ceaușescu, 1981, pp.221-222)

Referința la gradul de cultură este de-a dreptul o ironie dacă avem în vedere că deja se simțea efectul celebrelor Teze din iulie. Apoi sintagma „cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii” a fost mult folosită, a devenit o țintă. Pe de-o parte s-a pus problema achiziției de tehnologie avansată, apoi în discursul analizat anterior s-a văzut lansarea ideii de acces echitabil la tehnologie, pe plan mondial. În perioada care a urmat acestei cuvântări s-a creat o puternică presiune pe cercetarea românească de a se ridica la nivel mondial, lasându-se în sistem stahanovist, procente de îndeplinit încât rezultatele să fie cel puțin 5% peste nivel mondial. Desigur că asta pe fondul unei crize a resurselor, a unei gestionări haotice și greșit fundamentată a întregului mecanism economic. Într-o anumită măsură, totuși, este de semnalat faptul că România producea în a doua jumătate a deceniului 9 atât componente microelectronice cât și calculatoare personale, relativ sincron cu apariția acestora în uz general pe scară largă.

Ceaușescu a continuat în discurs pe subiectul realizărilor, lansându-se în considerații legate de consumul individual. După ce oferă cifre despre consumul de carne, semnalând creșteri pe parcursul unui cincinal, ține să semnaleze părerile unora, persoane nenumite, conforma cărora ar fi nevoie de mai mult. Se declară și el de acord cu asta, adăugând că „poate pentru unele categorii”. E de presupus că acele categorii ar fi fost cele angrenate în munca fizică cu grad ridicat de greutate. Dar imediat după acest acord lansează o apreciere care îl face caduc. „Pe ansamblu însă, consumul pe care îl realizăm în România satisface pe deplin necesitățile fiziologice. Consumăm deja peste 3 000 de calorii, ceea ce așază țara noastră printre primele 10 țări din lume în ce privește consumul de calorii pe locuitor.” (Ceaușescu, 1981, p.222)

Iar corolarul (cel puțin din acest punct de vedere): „nu mai suntem o țară în curs de dezvoltare”. Pe acest indicator, lansând valori mai mari, face trecerea spre planul de viitor, spre cincinalul care urma să înceapă. Și pentru acest reper dorit a fi atrăgător plasează răspunderea exact celor aflați sub semnul organismului "democrației și unității socialiste”.

Ceaușescu oferă o paletă suficientă de date despre economie, apreciază în mod realist aceste date. De la volumul resurselor alocate, costurile lor, până la volumul de muncă și tot ce ține de productivitate. Și recunoaște că este scăzută, că în acest sens România este departe de țările devoltate. Doar că tot acest raționament coerent se sprijină pe concepția fundamental greșită a constituirii societății românești. Ca soluție, cel puțin discursiv, apelează la aportul entuziast și devotat al poporului. Laudă categorii de oameni, laudă tinerețea populației implicate în producție, se dorește a fi mobilizator.

„Să unim toate aceste forțe, care au demonstrat că își însușesc rapid tehnica, tot ce e mai modern și sunt în stare să facă minuni! Cu această minunată forță a poporului nostru putem realiza și chiar depăși prevederile viitorului plan cincinal! Trebuie să facem totul în această direcție.” (Ceaușescu, 1981, p.228) Și iarăși adresează laude tuturor, legate de îndemnul pentru îndeplinirea sarcinilor de plan. Fără a uita, desigur, de a plasa încă o dată partidul comunist în postura de pivot esențial și de conducător necondiționat. Și consideră a fi stimulator îndemnul avansului spre comunism, indiferent de greutăți, prilej de a perora într-un stil desuet despre greutățile unui drum de străbătut, mai ales când există un angajament.

„Nu există întoarcere nici pentru țara noastră și nici în general; omenirea a mers întotdeauna înainte, și nu înapoi. Am pășit pe drumul comunismului, am realizat cuceriri urișe, am avut și avem încă greutăți. Mai avem un drum lung de străbătut, dar în istoria sa milenară poporul nostru a demonstrat că știe să facă totul și să pună mai presus de toate interesele bunăstării și fericirii sale, dreptul său de a fi demn și liber in lume.” (Ceaușescu, 1981, p.229)

Încrederea lui în ireversibilitatea sistemului pare de neclintit. Deși, pe de altă parte, taman constanța controlului represiv prin poliția politică și prin propagandă, denotă temerea de schimbare. De cea mai mică schimbare, care ar putea declanșa, ca într-o avalanșă, altele și mai mari, decisive. De aceea, ca și predecesorul său, Dej, a refuzat orice nuanțare spre reformism sau spre adaptarea unei relități tot mai evidente.

Trece mai apoi la politica externă și descrie în linii mari felul în care vede situația internațională, semnalând criză economică, prețuri sporite la combustibili, noi conflicte armate. Pe acest fundal perorează despre pace, despre necesitatea unei conferințe europene dedicată dezarmării și garantării încrederii reciproce. Vorbește despre reducerea cheltuielilor pentru armată dar dă asigurări că sunt suficiente pentru a nu periclita capacitatea de apărare a țării. Europa devine o preocupare în politica externă, văzută ca o garanție a independenței. Ceaușescu are nevoie de asta și prin prisma necesității colaborării economice într-o relație pe care o vedea cu echivalarea importurilor cu exporturi, în condițiile în care financiar România avea dificultăți structurale. Și imediat adaugă grija de a prezerva sistemul comunist pentru România.

„Sîntem pentru extinderea contactelor și a colaborării în Europa, pentru depășirea împărțirii Europei în blocuri militare și de alte feluri, pentru o Europă unită, cu respectarea diversității și specificului fiecărei națiuni, inclusiv a orânduirii. Europa trebuie să ofere omenirii un nou

model de relații internaționale, o unitate nouă, bazată pe colaborarea între țările cu orânduire socială diferită. Așa cum în trecut Europa a dat mult pentru civilizație, astăzi ea este chemată să dea mult pentru a păstra cuceririle civilizației, pentru a deschide calea pentru un nou progres, pentru pace pe continent și în întreaga lume.” (Ceaușescu, 1981, pp.231,232)

Ceaușescu vrea să obțină mult fără să cedeze nimic, incluzând regimul comunist între cuceririle civilizației. Și, desigur, ca fiecare frază cu un anumit mesaj ideologic, se încheie cu câteva cuvinte lozincarde.

Finalul discursului este împănat cu urari și cu așa gândite cuvinte mobilizatoare. Cu imagini ce se doresc sugestive:

„[…] pentru unirea întregului nostru popor într-un singur șuvoi, creînd un puternic

fluviu, care să poată străbate prin orice obstacole, să învingă orice piedici i-ar sta în cale, asigurînd mersul ferm înainte al patriei noastre! Și suntem în stare să facem acest lucru!”

(Ceaușescu, 1981, p.232)

Un discurs în care abundă sintagma "a face totul", conjuctivată mobilizator la persoana întâi plural. Fiind final de an, urează și "La mulți ani!". Racordul cu partidul revie din partea participanților, mobilizați pentru scandarea „Ceaușescu-PCR!”. Publicația consemnează finalul, apoteotic, cu asistența ridicată în picioare și cu ovații de genul „Ceaușescu și poporul”, cu concluzie care are menirea de a reaminti rolul conducător al partidului.

5. Concluzii. Contribuții personale

Regimul comunist din România s-a instalat prin utilizarea forței, dinspre un grup minoritar sprijinit de Armata Roșie. Răsturnând așezarea stabilă a societății, a pus în loc un sistem anacronic, care a evoluat spre absurd, în ciuda unor momente de ușoară redresare, de adaptare la o situație. Comuniști români au avut o criză de legitimare și au avut nevoie de represiune polițienească ca și de represiune spirituală spre a rezista, spre a putea controla societatea. Greu de evaluat cât au sperat să câștige din simpatia poporului, efectul fiind o supunere a oamenilor. O supunere obținută în timp, în urma unei presiuni puternice și permanente, practic o condiție obligatorie. Au existat cazuri de împotrivire, de la anvergura rezistentei armate din primii ani ai comunismului și până la revolta brașovenilor din 1987, trecând prin greva minerilor din Valea Jiului și, desigur, prin gesturile unor oameni care și-au asumat curajul de a se opune, după puteri, regimului opresiv. Numele cel mai rezonant fiind al lui Paul Goma.

Propaganda a căutat să impună mentalitatea de sorgine marxist-leninistă, să transforme oamenii pentru a se încadra într-o societate orwelliană. A lansat mereu mesaje care alternatu persuasiunea cât și amenințarea. Efectul propagandei era dat îndeosebi de amenințarea și chiar acțiunea poliției politice. Tot ce a ținut de societatea românească dinainte de comunism a fost epurat și s-a impus un nou decor, un nou conținut, fad și străin, în fapt neintegrat niciodată pe deplin. Au fost doar, cel puțin, efecte perisabile. A rezultat un hiatus prin care propaganda a evacuat acumulările culturale stratificate și a împiedicat evoluția lor. Liberalizarea timidă din anii '60, în special în a doua parte a lor, a însemnat o redresare parțială a situației. Închiderea care a urmat nu a mai fost la fel de dură ca perioada dinainte de liberalizare dar a însemnat un cult al personalității exacerbat. Cultul de acest tip s-a manifestat și anterior, față de Stalin, incipient față de primii conducători comuniști, crescând ulterior față de supraviețuitorul politic Dej, pentru a depăși închipuirea în cazul lui Ceaușescu, cel care a tins spre un comunism dinastic, după expresia amintită deja in lucrare, formulată de Vladimir Tismăneanu.

Având în vedere această evoluție istorică, propaganda a căutat permanent să justifice postura comuniștilor, să atragă aderența populaței și să împiedice afirmarea libertății de gândire,a influențelor occidentale. Mesajele au fost mereu butaforice, ascunzând realitatea, îmbrăcând-o într-o imagine falsă, edulcorată. Ceaușescu și-a exprimat prin mesajele sale publice ideile rigide și s-a expus lecturii și interpretării de către oameni, tot mai închistat în atitudinea unei închideri.

Am căutat ca prin recursul la analiza pe text, gramatical și semantic, să fie identificate procedee și mecanisme de persuasiune ori de transfigurare, de manipulare. Am pus în lumină evoluția acestui proces și am subliniat și reacția celor care au venit în întâmpinarea cerințelor partidului. Că a existat presiune și a fost de plătit un preț pentru un proiet sau altul, sunt numeroase cazuri cu asemenea justificări. Dar sunt și prețuri exagerate, sunt apoi destule tăceri vizavi de mecanismul care făcea acele presiuni, sunt atitudini de continuitate a acelei rezonanțe impuse de partid. De aceea a avut un ecou special mesajul lui Gabriel Liiceanu, din 30 decembrie 1989: „Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință in care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă.” (Liiceanu, 1993, p.5)

Pe de altă parte am ilustrat faptul că Tezele din iulie au găsit o slabă aplicare abia după câțiva ani și în niciun caz așa cum le gândise Ceaușescu. Prețul pentru această rezistență fiind amplificarea unui cult al personalității.

Survolând articole de presă și discursuri din acea epocă se pot găsi idei valabile doar că atenția trebuie să fie îndreptată spre acoperirea vorbelor de fapte.

Se poate dezvolta discuția despre efectul real al propagandei. În ce măsură mesajele partidului, ale conducătorului, au transformat ceva în atitudinea oamenilor. Fie direct, fie, în mai mare măsură, indirect și prin ricoșeu, în cu totul alt mod decât a țintit emițătorul mesajelor.

Perioada comunistă continuă să fie un câmp de cercetare foarte vast.

Bibliografie

***, (2 ianuarie 1965), 1964: Un an de importante succese. 1965: Perspective însuflețitoare, în 'Flacăra', Nr. 1, Anul XIV

Tismăneanu, Vladimir, (24 decembrie 2013 – 6 ianuarie 2014), Serul ideologic și apostazia. Memoriile profesorului Paul Cornea, Revista 22, Nr. 51-52 (1240-1241)

***, (1 decembrie 1948), Al 2-lea Congres general ARLUS 29-31 Octombrie 1948, în 'Veac Nou', Nr.19 (serie nouă)

Betea, Lavinia, (2004-2005), Comunicare și discurs în "limba de lemn" a regimului comunist, în 'Argumentum', Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării si Retorică, Vol. 3, Editura Fundatiei Academice AXIS, Iași

Buzilă, Boris, (1999), În prezența stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România Liberă, Ed. Compania, București

***, (2 iulie 1960), Congresul al III-lea al PMR, în 'Flacăra', Nr. 27, Anul IX

Ceaușescu, Nicolae, (1971), România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 5, Ed. Politică, București

Ceaușescu Nicolae, (iulie1971), Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii. Expunere la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, Editura Politică, București

Ceaușescu, Nicolae, (1974), România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 10, Ed. Politică, București

Ceaușescu, Nicolae, (1981), România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvântări, articole. Octombrie 1980-Mai 1981, vol. 21, Ed. Politică, București

Chețan, O. și Sommer, R. (coord.) (1978), Dicționar de filozofie, Ed. Politică, București

Cocea, Dina, (26 ianuarie 1973, Afecțiune și admirație, în 'Contemporanul', nr. 5 (1368), pp.1,10

***, (1985), Congresul al XIII-lea al Partidului Comunist Român. 19-22 noiembrie 1984, Ed. Politică, București

***, (8 august 1980), 'Contemporanul', Nr. 32 (1761)

Daragiu, Gheorghe, (26 ianuarie 1973), Baronul, în 'Contemporanul', nr. 5 (1368), p.4

Deletant, Dennis, (2012), România sub regimul comunist, Ediția a IV-a, Fundația Academia Civică, București

***, (11 mai 1972), Dialog creator, România Literară, Nr. 20, Anul V

Djabaev, Djambul și Surkov, Alexei, (1 decembrie 1948), Două cântece despre Stalin, în 'Veac Nou', Nr.19 (serie nouă)

Djilas, Milovan, (f.a.), Întâlniri cu Stalin, Editura Europa, Craiova

***, (1954), Forme ale agitației vizuale folosite de organizațiile de partid în activitatea lor, Editura pentru Literatură Politică, București

Frunză, Victor, (1990), Istoria stalinismului în România, Ed. Humanitas, București

Gheorghiu, Mihnea, (26 ianuarie 1973, Tovarășul și contemporanul nostru, în 'Contemporanul', nr. 5 (1368), pp.1,10

Glucksmann, André, (1991), Bucătăreasa și mâncătorul de oameni, Ed. Humanitas, București

Grigurcu, Grigore, (februarie 2014), Scriitorii în infern, Cafeneaua Literară, nr. 2 (133), Anul XI

Hope, Hans-Herrmann (2010), Teoria socialismului și a capitalismului, Institutul Ludwig von Mises România, București

Horea, Ion, (23 ianuarie 1969), Ceea ce însuflețește țara, în 'România Literară', Nr. 4 (16), An II

Ionescu, Ghiță (1994), Comunismul în România, Ed.Litera, București

Ivașcu, George, (14 martie 1974), O doctrină a păcii și a progresului, în 'România Literară', nr. 11, anul VII

Le Bourgeois, Jacques, (2008/2009), Le culte du chef à travers l’image de Staline ou un exemple de construction d’un mythe , în 'Argumentum', Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării si Retorică, Vol. 7, Editura Fundatiei Academice AXIS, Iași

Liiceanu, Gabriel, (1993), Apel către lichele, Ed. Humanitas, București

Lohon, Silviu-Gabriel (2007), Arta de a fi o imagine. Dimensiuni ale artei portretistice în comunismul ceaușist, Ed.Universitaria, Craiova

Lohon, Silviu-Gabriel (2013), Mărturii din utopia. Schițe pentru istoria comunismului, Ed.

Universitaria, Craiova, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Lovinescu, Monica, (1990), Unde scurte. Jurnal indirect, Ed. Humanitas, București

Machiavelli, Niccoló, (1996), Principele, în Măștile puterii, Ed. Institul European, Iași

Mao, Țze-dun, (1968), Citate din operele președintelui Mao Țze-dun, Editura pentru Limbi Străine, Pekin

***, (septembrie 1952), Măreața și iubita sărbătoare, Flacăra, Nr. 5, Anul I

***, (2013) The Memorial to the victims of communism to the resistence, Sighet

Mucchielli, Alex (2002), Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iași

Pătrașcu, N., (7 mai 1981), PARTIDUL- chezășia marilor înfăptuiri, a progresului și bunăstării poporului român, în revista 'Lumea', Nr. 19

Păunescu, Adrian, (26 ianuarie 1973, Cel ce aude omul, în 'Contemporanul', nr. 5 (1368), p.10

Pitulac, Tudorel Marian, (iunie 2011), Cum să pierzi ceva ce nu ai. Succesul în România al strategiei comuniste de subminare a coeziunii sociale, Sfera Politcii, Nr.6 (160), Vol.XIX

***, (2009), The Proceedings of the EUROPEAN INTEGRATION-BETWEEN TRADITION AND MODERNITY Congress, Ed. Universității "Petru Maior", Volume Number 3

Rodescu, Liviu (15 octombrie 1970), Președintele Nicolae Ceaușescu la lucrările sesiunii, în 'Lumea', Nr. 42

***, (23 ianuarie 1969), 'România Literară', Nr. 4 (16), An II

***, (24 august 1978), 'România Literară', Nr. 34, Anul XI

***, (26 ianuarie 1973), Scumpe tovarășe Ceaușescu, în 'Contemporanul', nr.5 (1368), pp.1,10

***, (1 decembrie 1948), Stalin împlinește 69 de ani, în 'Veac Nou', Nr.19 (serie nouă), p.2

Suchianu, D.I., (29 aprilie 1971), Printre colinele verzi, în 'România Literară', nr.18, p.24)

Șerbulescu, Andrei, (1991), Monarhia de drept dialectic, Ed. Humanitas, București

Teodorescu, Cristiana-Nicola, (2000), Patologia limbajului comunist totalitar, Ed. Scrisul Românesc, Craiova

Tismăneanu, Vladimir (2005), Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc, Ed. Polirom, Iași

Zafiu, Rodica, (2007), Limbaj și politică, Editura Universității din București, București

Bibliografie

***, (2 ianuarie 1965), 1964: Un an de importante succese. 1965: Perspective însuflețitoare, în 'Flacăra', Nr. 1, Anul XIV

Tismăneanu, Vladimir, (24 decembrie 2013 – 6 ianuarie 2014), Serul ideologic și apostazia. Memoriile profesorului Paul Cornea, Revista 22, Nr. 51-52 (1240-1241)

***, (1 decembrie 1948), Al 2-lea Congres general ARLUS 29-31 Octombrie 1948, în 'Veac Nou', Nr.19 (serie nouă)

Betea, Lavinia, (2004-2005), Comunicare și discurs în "limba de lemn" a regimului comunist, în 'Argumentum', Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării si Retorică, Vol. 3, Editura Fundatiei Academice AXIS, Iași

Buzilă, Boris, (1999), În prezența stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România Liberă, Ed. Compania, București

***, (2 iulie 1960), Congresul al III-lea al PMR, în 'Flacăra', Nr. 27, Anul IX

Ceaușescu, Nicolae, (1971), România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 5, Ed. Politică, București

Ceaușescu Nicolae, (iulie1971), Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii. Expunere la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, Editura Politică, București

Ceaușescu, Nicolae, (1974), România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 10, Ed. Politică, București

Ceaușescu, Nicolae, (1981), România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvântări, articole. Octombrie 1980-Mai 1981, vol. 21, Ed. Politică, București

Chețan, O. și Sommer, R. (coord.) (1978), Dicționar de filozofie, Ed. Politică, București

Cocea, Dina, (26 ianuarie 1973, Afecțiune și admirație, în 'Contemporanul', nr. 5 (1368), pp.1,10

***, (1985), Congresul al XIII-lea al Partidului Comunist Român. 19-22 noiembrie 1984, Ed. Politică, București

***, (8 august 1980), 'Contemporanul', Nr. 32 (1761)

Daragiu, Gheorghe, (26 ianuarie 1973), Baronul, în 'Contemporanul', nr. 5 (1368), p.4

Deletant, Dennis, (2012), România sub regimul comunist, Ediția a IV-a, Fundația Academia Civică, București

***, (11 mai 1972), Dialog creator, România Literară, Nr. 20, Anul V

Djabaev, Djambul și Surkov, Alexei, (1 decembrie 1948), Două cântece despre Stalin, în 'Veac Nou', Nr.19 (serie nouă)

Djilas, Milovan, (f.a.), Întâlniri cu Stalin, Editura Europa,

***, (1954), Forme ale agitației vizuale folosite de organizațiile de partid în activitatea lor, Editura pentru Literatură Politică, București

Frunză, Victor, (1990), Istoria stalinismului în România, Ed. Humanitas, București

Gheorghiu, Mihnea, (26 ianuarie 1973, Tovarășul și contemporanul nostru, în 'Contemporanul', nr. 5 (1368), pp.1,10

Glucksmann, André, (1991), Bucătăreasa și mâncătorul de oameni, Ed. Humanitas, București

Grigurcu, Grigore, (februarie 2014), Scriitorii în infern, Cafeneaua Literară, nr. 2 (133), Anul XI

Hope, Hans-Herrmann (2010), Teoria socialismului și a capitalismului, Institutul Ludwig von Mises România, București

Horea, Ion, (23 ianuarie 1969), Ceea ce însuflețește țara, în 'România Literară', Nr. 4 (16), An II

Ionescu, Ghiță (1994), Comunismul în România, Ed.Litera, București

Ivașcu, George, (14 martie 1974), O doctrină a păcii și a progresului, în 'România Literară', nr. 11, anul VII

Le Bourgeois, Jacques, (2008/2009), Le culte du chef à travers l’image de Staline ou un exemple de construction d’un mythe , în 'Argumentum', Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării si Retorică, Vol. 7, Editura Fundatiei Academice AXIS, Iași

Liiceanu, Gabriel, (1993), Apel către lichele, Ed. Humanitas, București

Lohon, Silviu-Gabriel (2007), Arta de a fi o imagine. Dimensiuni ale artei portretistice în comunismul ceaușist, Ed.Universitaria,

Lohon, Silviu-Gabriel (2013), Mărturii din utopia. Schițe pentru istoria comunismului, Ed.

Universitaria, , Ed. Presa Universitară Clujeană,

Lovinescu, Monica, (1990), Unde scurte. Jurnal indirect, Ed. Humanitas, București

Machiavelli, Niccoló, (1996), Principele, în Măștile puterii, Ed. Institul European,

Mao, Țze-dun, (1968), Citate din operele președintelui Mao Țze-dun, Editura pentru Limbi Străine,

***, (septembrie 1952), Măreața și iubita sărbătoare, Flacăra, Nr. 5, Anul I

***, (2013) The Memorial to the victims of communism to the resistence, Sighet

Mucchielli, Alex (2002), Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom,

Pătrașcu, N., (7 mai 1981), PARTIDUL- chezășia marilor înfăptuiri, a progresului și bunăstării poporului român, în revista 'Lumea', Nr. 19

Păunescu, Adrian, (26 ianuarie 1973, Cel ce aude omul, în 'Contemporanul', nr. 5 (1368), p.10

Pitulac, Tudorel Marian, (iunie 2011), Cum să pierzi ceva ce nu ai. Succesul în România al strategiei comuniste de subminare a coeziunii sociale, Sfera Politcii, Nr.6 (160), Vol.XIX

***, (2009), The Proceedings of the EUROPEAN INTEGRATION-BETWEEN TRADITION AND MODERNITY Congress, Ed. Universității "Petru Maior", Volume Number 3

Rodescu, Liviu (15 octombrie 1970), Președintele Nicolae Ceaușescu la lucrările sesiunii, în 'Lumea', Nr. 42

***, (23 ianuarie 1969), 'România Literară', Nr. 4 (16), An II

***, (24 august 1978), 'România Literară', Nr. 34, Anul XI

***, (26 ianuarie 1973), Scumpe tovarășe Ceaușescu, în 'Contemporanul', nr.5 (1368), pp.1,10

***, (1 decembrie 1948), Stalin împlinește 69 de ani, în 'Veac Nou', Nr.19 (serie nouă), p.2

Suchianu, D.I., (29 aprilie 1971), Printre colinele verzi, în 'România Literară', nr.18, p.24)

Șerbulescu, Andrei, (1991), Monarhia de drept dialectic, Ed. Humanitas, București

Teodorescu, Cristiana-Nicola, (2000), Patologia limbajului comunist totalitar, Ed. Scrisul Românesc,

Tismăneanu, (2005), Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc, Ed. Polirom,

Zafiu, Rodica, (2007), Limbaj și politică, Editura Universității din București, București